Romantismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța, cuprinzând apoi întreaga Europă. El se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, a originalității și a sincerității sufletești. În literatura română, trăsăturile romantismului sunt punctate în articolul program "Introducție” al revistei Dacia literară, conceput de Mihail Kogălniceanu. Printre acestea se numără promovarea originalității literaturii române prin valorificarea trecutului istoric al poporului, inspirația folcorica, frumusețea patriei, realizarea unității de limbă, ironizarea prezentului și glorificarea trecutului, folosirea antitezei și apariția speciilor literare noi precum poemul filosofic. Tema creației literare este condiția omului de geniu în accepțiune eminesciană pe coordonatele antitezei dintre apolinic (atitudinea contemplativă a geniului, gândirea senină) și dionisiac (principiul dinamic de trăire la nivel tehnic, zbucium). Este prezentată viziunea romantică asupra raportului dintre omul superior și lumea comună. La nivel obviu, titlul desemnează o specie literară lirică, un cantec de slavă adresat, de obicei, unei personalități. La nivel obtuz, este glorificată o abstracțiune, anume condiția de muritor, gândită din perspectiva omului de geniu, care trăiește paradoxala dramă a nemuririi. Subtitlul face trimitere la metrica antică, utilizată de scriitor în realizarea textului și explicată de Titu Maiorescu astfel: "poezia este scrisă în strofe de patru versuri troheo-dactilice – se-nțelege, neritmate - în încântătoarea cadență a unui vers adonicus la sfârșitul fiecărei strofe", devenind în acest mod strofe safice. Lirismul subiectiv prezintă o confesiune realizată în tonalitate de rugă și odă, mărcile eului liric fiind verbe și pronume la persoana întâi singular: "Nu credeam" , "nălțam", respectiv "mie" și "meu", unele sintagme concentrând ipostazele lirice ale instanței textuale : "pururi tânăr, ochii mei nălțam visători". Opera este una de factură romantică, compoziția fiind realizată pe baza antitezei dintre apolinic (nepăsare, detașare) și dionisiac (moarte). Cele cinci strofe înfățișeaza un ciclu existențial complet: prima strofă conturează atitudinea contemplativă din trecut, al doilea catren ilustrează întâlnirea cu experiența fundamentală, factor perturbator al vechii stări, următoarele două strofe creionează prezentul trăirii, iar prin ultima strofă se realizează proiecția în viitor, ruga de mântuire. Incipitul surprinde prin forma negativă a verbului "Nu credeam" dorința de permanență, de continuitate a stării de armonie dintre eul liric și cosmos accentuând "calmul imperfect". Prin adverbul "vreodată" este subliniată ideea eului liric de imobilitate a timpului și inexistența morții. Versul prim al poeziei este versul-nucleu din care se formează și în jurul căruia se organizează întregul discurs. Verbele "a crede", "a învăța" și "a muri" subliniază esența umană. Sintagma "pururi tânăr" înfățișează geniul însingurat, însetat de cunoaștere absolută, ce-și îndreaptă ochii - "simbol al deschiderii" - spre univers, al cunoașterii, spre spațiul celest desemnând absolutul. Versul final vizează o stare de echilibru fericit dobândit printr-o atitudine contemplativă a universului și o încredere în putința de a accede spre absolut, epitetul "visători" sugerând capacitatea de contemplație. Strofa a doua debutează cu o inversiune realizată prin antepunerea adverbului deodată ce întrerupe starea de armonie anterioară. Sentimentul de iubire apare brusc, neașteptat, punând capăt fericitei stări de liniște. Pronymele personal de persoana a doua singular "tu" identifică o ființă antropomorfizată, iubirea. Al doilea vers prezintă o structură oximoronică "suferință, dureros de dulce" concentrând o definiție poetică a iubiriicreatoare de fericire- "dulce", dar și de dezamăgire - "dureros". Punctele de suspensie marchează momentul de meditație asupra acestui adevăr atât de curd. Acuitatea sentimentului consumă intens și irevocabil ființa poetului , "băui voluptatea morții" - conștientizându-și prin suferință destinul implacabil de muritor. Erosul este astfel însoțită de tentația morții, thanatosului, ca izbăvire. Pierderea singurătății prin descoperirea dragostei înseamnă pierderea de sine, de unde rezultă suferința puternică și arderea sugerate prin comparația cu personajele mitologice : "Nessus și Hercul" . Prin epitetul antepus "jalnic" este sugerat dramatismul stării în care se zbate eroul, iar verbele la prezent "ard, nu pot " marchează prezentul amarnic și starea mistuitoare ce destramă ființa eului liric. Hiperbolizarea realizată pe baza celor două comparații mitologice evidențiază maleficitatea focului ce-l consumă și o aluzie la factorul feminin ce a provocat suferința. Prezentarea elementelor primordiale apă-foc în antiteză, folosirea lexemelor ce aparțin câmpului semantic al chinului : "mă vaiet", " mă topesc"," ard", precum și interogația retorică din finalul strofei a patra susțin lamentația omului de geniu aflat în postura de îndrăgostit ce nu poate stinge focul malefic care-i mistuie sufletul. Ultima strofă relevă nevoia de unificare a sinelui după trăirea distrugătoare a erosului. Imprecația "piară-mi ochii" sugerează faptul că poetul își dorește să înlăture suferința, ochii fiind concretizarea acesteia, ei au declanșat focul interior și dispariția lor ar duce la instalarea echilibrului. Astfel, se realizează o metonimie între imaginea iubitei și ochii. Sintagma "nepăsare tristă" vizează ataraxia dobândită prin detașare lucidă și prin moarte eroul va putea ieși din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice, regăsindu-și unitatea pierdută a ființei. Constituind o serie unica in literatura romana, creatiile eminesciene “Glossă” si “Luceafarul”, la care se adauga “Oda (in metru antic)”, contureaza o viziune profunda asupra existentei, trecuta prin filtrul gandirii si imaginatiei omului superior. Nu credeam să învăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visător la steaua Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morții Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări... Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă!