"Odă (în metru antic)"

Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa la sfârșitul secolului al

XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța, cuprinzând apoi
întreaga Europă. El se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului
iluminist. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, a originalității și a
sincerității sufletești.
În literatura română, trăsăturile romantismului sunt punctate în articolul program
"Introducție” al revistei Dacia literară, conceput de Mihail Kogălniceanu. Printre acestea se
numără promovarea originalității literaturii române prin valorificarea trecutului istoric al
poporului, inspirația folcorica, frumusețea patriei, realizarea unității de limbă, ironizarea
prezentului și glorificarea trecutului, folosirea antitezei și apariția speciilor literare noi precum
poemul filosofic.
Tema creației literare este condiția omului de geniu în accepțiune eminesciană pe
coordonatele antitezei dintre apolinic (atitudinea contemplativă a geniului, gândirea senină) și
dionisiac (principiul dinamic de trăire la nivel tehnic, zbucium). Este prezentată viziunea
romantică asupra raportului dintre omul superior și lumea comună.
La nivel obviu, titlul desemnează o specie literară lirică, un cantec de slavă adresat, de
obicei, unei personalități. La nivel obtuz, este glorificată o abstracțiune, anume condiția de
muritor, gândită din perspectiva omului de geniu, care trăiește paradoxala dramă a nemuririi.
Subtitlul face trimitere la metrica antică, utilizată de scriitor în realizarea textului și explicată de
Titu Maiorescu astfel: "poezia este scrisă în strofe de patru versuri troheo-dactilice – se-nțelege,
neritmate - în încântătoarea cadență a unui vers adonicus la sfârșitul fiecărei strofe", devenind în
acest mod strofe safice.
Lirismul subiectiv prezintă o confesiune realizată în tonalitate de rugă și odă, mărcile
eului liric fiind verbe și pronume la persoana întâi singular: "Nu credeam" , "nălțam", respectiv
"mie" și "meu", unele sintagme concentrând ipostazele lirice ale instanței textuale : "pururi tânăr,
ochii mei nălțam visători".
Opera este una de factură romantică, compoziția fiind realizată pe baza antitezei dintre
apolinic (nepăsare, detașare) și dionisiac (moarte). Cele cinci strofe înfățișeaza un ciclu
existențial complet: prima strofă conturează atitudinea contemplativă din trecut, al doilea catren
ilustrează întâlnirea cu experiența fundamentală, factor perturbator al vechii stări, următoarele
două strofe creionează prezentul trăirii, iar prin ultima strofă se realizează proiecția în viitor, ruga
de mântuire.
Incipitul surprinde prin forma negativă a verbului "Nu credeam" dorința de permanență,
de continuitate a stării de armonie dintre eul liric și cosmos accentuând "calmul imperfect". Prin
adverbul "vreodată" este subliniată ideea eului liric de imobilitate a timpului și inexistența morții.
Versul prim al poeziei este versul-nucleu din care se formează și în jurul căruia se organizează
întregul discurs. Verbele "a crede", "a învăța" și "a muri" subliniază esența umană.
 Sintagma "pururi tânăr" înfățișează geniul însingurat, însetat de cunoaștere absolută, ce-și
îndreaptă ochii - "simbol al deschiderii" - spre univers, al cunoașterii, spre spațiul celest
desemnând absolutul. Versul final vizează o stare de echilibru fericit dobândit printr-o atitudine
contemplativă a universului și o încredere în putința de a accede spre absolut, epitetul "visători"
sugerând capacitatea de contemplație.
Strofa a doua debutează cu o inversiune realizată prin antepunerea adverbului deodată ce
întrerupe starea de armonie anterioară. Sentimentul de iubire apare brusc, neașteptat, punând
capăt fericitei stări de liniște. Pronymele personal de persoana a doua singular "tu" identifică o
ființă antropomorfizată, iubirea. Al doilea vers prezintă o structură oximoronică "suferință,
dureros de dulce" concentrând o definiție poetică a iubiriicreatoare de fericire- "dulce", dar și de
dezamăgire - "dureros". Punctele de suspensie marchează momentul de meditație asupra acestui
adevăr atât de curd. Acuitatea sentimentului consumă intens și irevocabil ființa poetului , "băui
voluptatea morții" - conștientizându-și prin suferință destinul implacabil de muritor. Erosul este
astfel însoțită de tentația morții, thanatosului, ca izbăvire.
Pierderea singurătății prin descoperirea dragostei înseamnă pierderea de sine, de unde
rezultă suferința puternică și arderea sugerate prin comparația cu personajele mitologice :
"Nessus și Hercul" . Prin epitetul antepus "jalnic" este sugerat dramatismul stării în care se zbate
eroul, iar verbele la prezent "ard, nu pot " marchează prezentul amarnic și starea mistuitoare ce
destramă ființa eului liric. Hiperbolizarea realizată pe baza celor două comparații mitologice
evidențiază maleficitatea focului ce-l consumă și o aluzie la factorul feminin ce a provocat
suferința.
Prezentarea elementelor primordiale apă-foc în antiteză, folosirea lexemelor ce aparțin
câmpului semantic al chinului : "mă vaiet", " mă topesc"," ard", precum și interogația retorică din
finalul strofei a patra susțin lamentația omului de geniu aflat în postura de îndrăgostit ce nu poate
stinge focul malefic care-i mistuie sufletul.
Ultima strofă relevă nevoia de unificare a sinelui după trăirea distrugătoare a erosului.
Imprecația "piară-mi ochii" sugerează faptul că poetul își dorește să înlăture suferința, ochii fiind
concretizarea acesteia, ei au declanșat focul interior și dispariția lor ar duce la instalarea
echilibrului. Astfel, se realizează o metonimie între imaginea iubitei și ochii. Sintagma "nepăsare
tristă" vizează ataraxia dobândită prin detașare lucidă și prin moarte eroul va putea ieși din chinul
arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice, regăsindu-și unitatea pierdută
a ființei.
Constituind o serie unica in literatura romana, creatiile eminesciene “Glossă” si
“Luceafarul”, la care se adauga “Oda (in metru antic)”, contureaza o viziune profunda asupra
existentei, trecuta prin filtrul gandirii si imaginatiei omului superior.
Nu credeam să învăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!