1

MARIN PREDA

MOROMEŢII

Prefaţţaă de Eugen Simion

Tabel cronologic de Teodora Dumiţru

Texţul acţualei ediţţii esţe reprodus dupaă

Marin Preda, Moromeţii, ediţţia a IV-a revaă zuţaă sţ i adaă ugiţaă , volumul I,
Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1975

2
 CUPRINS

PARTEA IÎNTAÎ IA
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
XIII
XIV
XV
XVI
XVII
XVIII
XIX
XX
XXI
XXII
XXIII
XXIV
XXV
XXVI
XXVII
XXVIII
XXIX
3
PARTEA A DOUA
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
XIII
XIV
XV
XVI
XVII
XVIII
PARTEA A TREIA
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
XIII
XIV

4
 XV
XVI
XVII
XVIII
XIX
XX
XXI
XXII
XXIII
XXIV
XXV
XXVI
XXVII
XXVIII
Prefaţaă
CRONOLOGIE

5
 PARTEA ÎNTÂIA

IÎn Caâ mpia Dunaă rii, cu caâ ţţiva ani îânainţea celui de-al Doilea Raă zboi
Mondial, se pare caă ţimpul avea cu oamenii nesfaâ rsţ iţaă raă bdare; viaţţa se
scurgea aici faă raă conflicţe mari.
Era îâncepuţul verii.
Familia Moromeţe se îânţorsese mai devreme de la caâ mp. Caâ ţ
ajunseseraă acasaă , Paraschiv, cel mai mare dinţre copii, se daă duse jos
din caă ruţţaă, laă sase pe alţţii saă deshame sţ i saă dea jos unelţele, iar el
îânţinsese pe prispaă o hainaă veche sţ i se culcase pesţe ea gemaâ nd. La fel
faă cuse sţ i al doilea fiu, Nilaă ; inţrase îân casaă sţ i dupaă ce se aruncase îânţr-
un paţ, îâncepuse sţ i el saă geamaă , dar mai ţare ca fraţele saă u, ca sţ i caâ nd ar
fi fosţ bolnav. Al ţreilea baă iaţ, Achim, se furisţ ase îân grajdul cailor, se
ţraâ nţise îân iesle saă nu-l mai gaă seascaă nimeni, iar cele douaă feţe, Tiţa sţ i
Ilinca, plecaseraă repede la gaâ rlaă saă se scalde.
Raă mas singur îân mijlocul baă ţaă ţurii, Moromeţe, ţaţaă l, ţraă sese caă ruţţa
sub umbra mare a celor doi salcaâ mi de laâ ngaă poarţa graă dinii sţ i apoi
iesţ ise sţ i el la drum cu ţţigarea îân guraă . Paă rea de la sine îânţţeles caă singuraă
mama raă maâ nea saă aibaă grijaă ca ziua saă se sfaâ rsţ eascaă bine.
Moromeţe sţaă ţea pe sţaă noaga podisţ ţei sţ i se uiţa pesţe drum. Sţaă ţea
degeaba, nu se uiţa îân mod deosebiţ, dar pe faţţa lui se vedea caă n-ar fi
raă u dacaă s-ar ivi cineva… Oamenii îânsaă aveau ţreabaă prin curţţi, nu era
acum ţimpul de iesţ iţ îân drum. Din maâ na lui fumul ţţigaă rii se ridica drepţ
îân sus, faă raă grabaă sţ i faă raă scop.
— Ce mai faci, Moromeţe? Ai ţerminaţ, maă , de sapaă ?
Iaţaă caă se ivise ţoţusţ i cineva. Moromeţe ridicaă frunţea sţ i îâl vaă zu pe
vecinul saă u din spaţele casei apropiindu-se de podisţ caă . Se uiţaă numai o
6
daţaă la el, apoi îâncepu saă se uiţe îân alţaă parţe; se vedea caă nu o asţfel de
apariţţie asţ ţepţa. „…Pe maă -ţa sţ i pe ţine, chiorule!” sţ opţi aţunci
Moromeţe penţru el îânsusţ i, ca sţ i caâ nd paâ naă aţunci ar mai fi îânjuraţ pe
cineva îân gaâ nd sţ i acum îâl îângloba sţ i pe vecin, fiindcaă ţoţ apaă ruse; dupaă
care raă spunsese foarţe binevoiţor:
— Da, am ţerminaţ… Tu mai ai, maă , Baă losule?
— Am ţerminaţ sţ i eu. Mai aveam un peţic dincoace îân Paă maâ nţuri, mi
l-au saă paţ ai lui Tţ ugurlan… Ce faci, Moromeţe, ţe-ai mai gaâ ndiţ? IÎmi dai
salcaâ mu’ aă la?
Moromeţe se uiţaă ţţinţaă la vecinul saă u îânţţelegaâ nd penţru ce iesţ ise el
la drum sţ i nu raă spunse la îânţrebare. „Da, am discuţaţ odaţaă saă -ţţi vaâ nd
un salcaâ m! Poaţe am saă ţţi-l vaâ nd… poaţe n-o saă ţţi-l vaâ nd… De ce ţrebuie
saă ne graă bim asţ a!?” paă rea el saă -i spunaă .
— Dar Vicţor al ţaă u… El nu mai iese la sapaă , Baă losule? Sau de caâ nd e
voiajor nu-l mai aranjeazaă ? zise Moromeţe. Adicaă … admiţem cazul caă
fiind ocupaţ… mai adaă ugaă el.
Vecinul avu baă nuiala caă acesţe cuvinţe nu sunţ chiar aţaâ ţ de
nevinovaţe cum s-ar fi puţuţ îânţţelege din glasul cu care fuseseraă rosţiţe,
dar ţrecu pesţe asţa.
— Paă i de ce zici caă nu vreai saă mi-l mai dai, Moromeţe? Caă vroiam saă
ţţi-l plaă ţesc…
Drepţ raă spuns, Moromeţe îâncepu saă se uiţe pe cer.
— Saă ţţii minţe caă la noapţe o saă plouaă . Dacaă daă ploaia asţa, o saă fac o
graă madaă de graâ u, Tudore! zise el.
Baă losu nu mai zise nici el nimic; apoi dupaă caâ ţeva clipe schimbaă
vorba:
— Maă îânţaâ lnii pe la praâ nz cu Jupuiţu. Zicea caă maâ ine dimineaţţaă o
pornesţ ţe prin saţ dupaă fonciire.
Moromeţe raă mase nemisţ caţ.
— Zice caă a primiţ o dispoziţţie, sau un ordin, dracu saă -l ia… Caă cine
are de achiţaţ fonciire sţ i n-o s-o achiţe maâ ine, o saă le ia din casaă .
Moromeţe se mohorîâ dinţr-odaţaă . Vru saă raă spundaă , dar se ridicaă pe
neasţ ţepţaţe de pe sţaă noagaă sţ i saă ri spre poarţaă ; un cal scaă pase din grajd
sţ i vroia saă iasaă la drum.
— Nea îândaă raă ţ, blegule, unde vreai saă ţe duci? sţrigaă omul
îânchizaâ ndu-i poarţa îân nas.
7
 Calul nu se sperie îânsaă , raă mase cu boţul laâ ngaă ulucaă sţ i suflaă puţernic
pe naă ri, apoi, cu dispreţţ parcaă , se îânţoarse cu spaţele sţ i îâncepu saă se
frece de ulucaă .
— Nea, n-auzi, surdule!… Tu-ţţi adineaurea maă -ţii! sţrigaă Moromeţe
îânfuriaţ.
Calul se opri din scaă rpinaţ sţ i porni nepaă saă ţor spre prispa casei unde
zaă cea Paraschiv. Moromeţe se luaă dupaă el, dar calul nu-l luaă îân seamaă ,
se opri laâ ngaă prispaă sţ i îânţinse gaâ ţul laâ ngaă parmalaâ c, unde îâncepu saă
roadaă cu dinţţii dinţr-un drob de sare. Paraschiv ridicaă frunţea, se uiţaă
caâ ţeva clipe ca sţ i caâ nd n-ar fi îânţţeles ce se îânţaâ mpla, apoi deodaţaă îâi
repezi calului cu ţoaţaă puţerea un picior îân burţaă .
Toţ aţunci mama iesţ i îân prag. Avea faţţa rosţ ie sţ i obosiţaă , iar
naă dusţ eala îâi curgea îân sţ iroaie îânnegriţe pesţe obraji sţ i gaâ ţ.
— Ilie, unde s-au dus feţele alea? Ce fac eu aici singuraă ? Acu se
îânţunericesţ ţe sţ i ce maâ ncaţţi?
— Raci o saă maâ ncaă m, faă , d-aia ţe vaiţţi ţu? raă spunse Moromeţe
ţraă gaâ nd calul spre grajd.
Raci nu se gaă seau nicaă ieri îân apele saţului. Tocmai raci, prin urmare,
aveau saă maă naâ nce la masaă . Femeia se sţ ţerse cu deznaă dejde pe frunţe,
îânghiţţi îân sec sţ i pieri îân ţindaă .
— Niculae, unde esţ ţi, maă ? sţrigaă Moromeţe spre graă dinaă .
— Aicea sunţ! se auzi un glas de undeva.
— Ce faci acolo? Treci îâncoace sţ i ajuţaă -i maă -ţii! Te dusesţ i îân graă dinaă
saă ţe odihnesţ ţi, caă paâ naă acum sţaă ţusţ i! Caâ nd ţţi-oi da una dupaă ceafa, îâţţi
sar mucii pe jos!
Pe poarţa graă dinii inţraă un baă iaţ de vreo doisprezece ani. Avea capul
gol sţ i caă masţ a de pe el era ferfeniţţaă. Picioarele goale erau pline de
zgaâ rieţuri vechi cu urme de saâ nge îânchegaţ cu praf.
— Treci la maă -ţa sţ i vezi ce ţreabaă are! spuse iar Moromeţe, pornind
îânceţ spre graă dinaă .

II

8
 Baă iaţul se urni de laâ ngaă poarţaă sţ i inţraă îân ţindaă . La vaţraă , femeia se
chinuia cu o maâ naă saă mesţece maă maă liga, iar cu alţa saă praă jeascaă nisţ ţe
ceapaă îân ţigaie. Alaă ţuri de vaţraă , prinsaă îânţre douaă caă raă mizi, clocoţea o
oalaă cu ceva verde îânaă unţru. Femeia daă duse jos caă ldarea cu maă maă ligaă
sţ i o mesţeca aprig, îâncercaâ nd din caâ nd îân caâ nd s-o ţţinaă pe loc cu ţalpa
piciorului.
— Venisţ i cu oile, maă ? Du-ţe repede sţ i prinde-o pe Bisisica… Viu sţ i eu
acum saă le mulgem… Saă ţorn maă maă liga… Unde sunţ feţele alea?
Baă iaţul se uiţaă la maicaă -sa sţ i se îânţoarse alene îândaă raă ţ, faă raă saă spunaă
ceva. Iesţ i îân curţe sţ i îâncepu saă sţraâ ngaă oile spre obor. Caâ ţţiva miei
saă riseraă pe prispaă sţ i lingeau sare.
— Caâ sţ i, maâ nca-ţe-ar caâ inii! zise el apucaâ nd mieii de gaâ ţ sţ i faă caâ ndu-le
vaâ nţ de pe prispaă .
IÎnchise poarţa oborului sţ i raă mase îânţre oi ţaă cuţ. Oborul era mic sţ i
cele douaă zeci, douaă zeci sţ i cinci de oi abia aveau loc saă se misţ ţe. Una
dinţre ele, care sţaă ţea alaă ţuri de baă iaţ, frecaă paă maâ nţul cu copiţa ei micaă
sţ i se culcaă îânceţ, suspinaâ nd. Era o oaie baă ţraâ naă sţ i blaâ ndaă , care mergea
ţoţdeauna îân urma caâ rdului.
— Ai prins-o, maă ? Hai mai repede caă se raă cesţ ţe maă maă liga!
Baă iaţul se îânţoarse nepaă saă ţor spre mama lui care inţrase îân obor cu
un caă ldaă roi îân maâ naă sţ i abia se misţ caă .
— Hai, Niculae… hai, Niculae! Saă nu-ţţi dau acum caâ ţeva! Unde e
Bisisica? Treci s-o prindem, unde ţe ţoţ uiţţi? zise femeia cu un glas
moale sţ i cam îândepaă rţaţ, ca sţ i caâ nd ar fi vorbiţ gardurilor.
— Lovi-o-ar moarţea de Bisisica! mormaă i Niculae, apropiindu-se de
o oaie neagraă sţ i cornuţaă care se piţise îânţr-un colţţ sţ i asţ ţepţa nemisţ caţaă ,
asculţaâ nd parcaă cele ce se spuneau despre ea.
Baă iaţul se repezi asupra ei sţ i o apucaă de picior; oaia nu se misţ caă , dar
caâ nd îâsţi simţţi piciorul prins zvaâ cni pe neasţ ţepţaţe sţ i-l ţraâ nţi pe baă iaţ cu
burţa la paă maâ nţ.
— Fire-ai a naibii, dacaă nu ţe omor! scraâ sţ ni el sţ i, ridicaâ ndu-se cu o
sprinţenealaă uimiţoare, se repezi iar. De asţaă daţaă , el n-o mai scaă paă din
maâ ini. Oaia saă rea îân ţrei picioare sţ i gemea greu. Femeia se apropie cu
caă ldarea sţ i o apucaă de celaă lalţ picior, o ţrase spre buza caă ldaă roiului sţ i
îâncepu s-o mulgaă . Niculae o ţţinea de coarne sţ i o izbea cu saă lbaă ţicie
pesţe boţ.
9
 — Maâ nca-ţe-ar lupii saă ţe maă naâ nce! Dacaă n-am saă ţe omor îânţr-o zi…
Femeia zise s-o lase îân pace, saă nu mai dea îân ea degeaba. Cum
degeaba? Mergea îân frunţe sţ i ţoţdeauna ţaâ ra îânţreg caâ rdul îân goanaă
pesţe izlaz sţ i nu se mai oprea paâ naă nu ajungea pe locurile de paă scuţ.
Niculae era siliţ saă alerge sţ i el sţ i arunca zadarnic cu bulgaă ri spre ea.
Caâ nd ajungeau pe mirisţ ţe, baă iaţul caă dea isţoviţ de goanaă pe o brazdaă sţ i
plaâ ngea îân nesţ ţire. Uneori o prindea cu ajuţorul alţor baă ieţţi sţ i o baă ţea
cu cruzime. Oaia se cuminţţea un ţimp, laă sa alţeia conducerea caâ rdului,
apoi iaraă sţ i îâsţi lua locul. Caâ ţeodaţaă , îânnebuniţ, Niculae alerga îânainţea
oilor aflaţe îân plinaă goanaă , despaă rţţea caâ rdul de oaia bezmeţicaă , o
alunga îân porumburi cu ciomagul sţ i o baă ţea cu bolovani paâ naă îâl
paă raă seau puţerile. Oaia saă rea din loc îân loc, fugea, se oprea ţremuraâ nd
sţ i gemea de loviţuri. IÎn ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana sţ i
chinul baă iaţului reîâncepeau cu prospeţţime. Niculae o ţţinea minţe îâncaă
de pe caâ nd era noaţinaă .
IÎnţr-o iarnaă , la Boboţeazaă , venise popa cu caă ldaă rusţ a sţ i inţrase îân
obor saă sţropeascaă oile cu agheasmaă . Bisisica – asţ a o boţezase Achim
caâ nd o îânvaă ţţase saă îâmpungaă ca berbecii – iesţ ise din caâ rd sţ i ridicase
frunţea spre popaă . Caâ nd paă rinţele faă cuse semnul crucii zbicind din
busuioc, oaia, crezaâ nd caă e vorba de îâmpuns, se repezise îân paţrafirul
aceluia besţecaă ind cu corniţţele ei mici prinţre picioarele popii.
— Gaţa, ai scaă paţ, zise femeia lovind cu milaă spinarea oii, care îân ţoţ
ţimpul mulsului ţremurase ca frunza. Daă -i drumul, Niculae!
Baă iaţul îâi daă du drumul de coarne, izbind-o îân acelasţ i ţimp cu
piciorul îân grumaz; apoi prinse alţaă oaie, care caâ ţ simţţi maâ na femeii sub
uger, singuraă se laă saă pe caă ldaă roi sţ i îâncepu saă rumege linisţ ţiţaă .
— Vezi, asţa de ce sţaă ?! îângaâ naă Niculae, ca sţ i caâ nd cineva ar fi preţins
caă ţoaţe oile seamaă naă cu Bisisica. Nu sţ ţiu, mamaă , dar eu m-am saă ţuraţ…
Eu, le lovesţ ţe moarţea de oi, îângaâ naă el mai deparţe jelindu-se. Eu nu maă
mai duc cu oile… Toaţaă lumea le daă la cioban, numai ţaţa s-a gaă siţ mai
breaz saă maă ţrimiţaă pe mine… De ce nu-i spui saă le dea la cioban? De
douaă luni de zile nu m-am mai dus la sţ coalaă . Are saă maă lase repeţenţ…
— Gaţa, zise femeia, alţa… Hai mai repede caă se raă cesţ ţe maă maă liga!…
Niculae prinse alţaă oaie care nu mai era blaâ ndaă . El o apucaă de boţ cu
uraă sţ i-i sţraâ nse nasul:
— Sţai! Ce! O iai pe urmele Bisisichi, fire-ai a naibii!? bolborosi el.
10
Apoi se adresaă mamei cu alţ glas! Eu spun una sţ i ţu ţe faci caă n-auzi! N-
auzi caă maă lasaă repeţenţ?
— Ce saă -ţţi fac eu dacaă ţe lasaă repeţenţ? Parcaă dacaă ţe duci nu ţe lasaă !
raă spunse femeia cu gaâ ndul îân alţaă parţe.
— N-auzi caă nu maă lasaă ?! zise baă iaţul necaă jiţ. De caâ ţe ori vreai saă -ţţi
ţoţ spun?
— Ce saă -mi ţoţ spui? îânţrebaă femeia cu acelasţ i glas îândepaă rţaţ sţ i
îâmbulziţ de alţe gaâ nduri. Alţa, spuse ea iar. Se vede caă nu prea le-ai
paă scuţ azi… Asţa abia a daţ caâ ţeva picaă ţuri!
Niculae, de asţaă daţaă , sţrigaă :
— N-auzi, mamaă ?
— Aud, maă , aud! Spune! raă spunse femeia mai apropiaţ.
— Paă i nu ţţi-am mai spus? „Tu, Moromeţe, nu ţe speria caă n-ai caă rţţi sţ i
caă n-ai veniţ asţaă -ţoamnaă , eu ţe ţrec clasa numai saă vii la examen. Saă
îânveţţi penţru examen, caă nu ţţi-am pus noţe”…
— Paă i saă ţe duci la examen, zise femeia, iaraă sţ i cu gaâ ndul îâmpraă sţ ţiaţ.
— Cum saă maă duc, mamaă , dacaă n-am îânvaă ţţaţ?!
— Paă i îânvaţţaă! raă spunse femeia moale.
— Cum saă îânvaă ţţ?! sţrigaă Niculae deodaţaă aţaâ ţ de indignaţ sţ i furios caă
ridicaă sţ i braţţele, sţ i glasul lui de copil raă sunaă ascuţţiţ îân linisţ ţea
amurgului care îâncepuse saă acopere salcaâ mii.
— Ia sţ i ţu o carţe cu oile sţ i ciţesţ ţe. Ce vreai saă -ţţi fac eu? raă spunse
femeia cu un glas îân care raă zbaă ţuseraă caâ ţeva urme de inţeres.
— Care carţe, mamaă , care carţe? Nici Citirea n-a vruţ saă -mi cumpere
ţaţa. De unde saă iau, caă nimeni nu mi-o daă . Dacaă m-ar laă sa saă maă duc la
sţ coalaă …
Femeia ţaă cea sţ i mulgea mai deparţe oaia.
— Mai e vreuna? îânţrebaă ea apucaâ nd alţaă oaie. Treci sţ i ţţine-o saă nu-
mi verse lapţele, mai spuse ea, sţraâ ngaâ nd caă ldaă roiul îânţre genunchi.
Niculae apucaă oaia de gaâ ţ cu o maâ naă , iar cu cealalţaă o aţinse pe
femeie pe umaă r.
— Mamaă , spune-i ţu lui ţaţa… zise el rugaă ţor, dar glasul i se rupse sţ i
scoase un sţrigaă ţ. Oaia se misţ case sţ i-l caă lcase pe o bubaă de pe picior cu
copiţa ei micaă sţ i ascuţţiţaă . Niculae izbucni pe neasţ ţepţaţe îânţr-un plaâ ns
sfaâ sţ ieţor sţ i se laă saă jos ca o caâ rpaă .
— Ce e, maă , ţe-a caă lcaţ? îânţrebaă femeia sec. De ce nu ţe paă zesţ ţi? Tţ ine
11
oaia saă nu-mi verse lapţele!
La auzul glasului lipsiţ de milaă al mamei baă iaţul îâncepu saă plaâ ngaă sţ i
mai adaâ nc, perpelindu-se pe jos sţ i izbind cu pumnii lui mici îân
paă maâ nţul afaâ naţ de baă legarul vechi al oilor. Femeia prinse alţaă oaie sţ i
îâncepu saă mulgaă singuraă sţ i ţaă cuţaă , îân ţimp ce Niculae conţinua saă
plaâ ngaă . IÎnţr-o vreme el îânceţaă orice misţ care, se ridicaă îân capul oaselor
sţ i raă mase cu coaţele pe genunchi. Se simţţea caă durerea piciorului îâi
ţrecuse de mulţ, el îânsaă plaâ ngea mai deparţe pe genunchi, ca sţ i caâ nd ar
fi caâ nţaţ ceva lung sţ i deznaă daă jduiţ:
— Aaa… aaa…
— Ce e acolo, maă ? se auzi din drum glasul lui Moromeţe. Iar ţe-a
caă lcaţ oaia? Taci din guraă , caă nu-ţţi iese maţţele.
Femeia ţocmai aţunci ţerminase de muls sţ i pleca din obor. Ea se opri
îân mijlocul baă ţaă ţurii sţ i vorbi cu un glas care îâl faă cu pe Niculae saă se
opreascaă din plaâ ns.
— Lovi-o-ar moarţea de vorbaă , de care nu ţe mai saţuri, Ilie! Toaţaă
ziua sţai de vorbaă sţ i beai la ţuţun sţ i mie îâmi arde caă masţ a pe mine. Dacaă
alţţii n-au ţreabaă sţ i au chef de vorbaă … Copilul aă sţa plaâ nge aici sţ i el sţaă la
poarţaă sţ i bea ţuţun. Veniţţi de la deal sţ i vaă lungiţţi ca viţele… sţ i eu saă
îândop singuraă o ceaţaă de haidamaci…
Paraschiv ridicaă frunţea sţ i-o privi pe femeie cu o uraă cuibaă riţaă îân el
de pe vremea caâ nd mama lui bunaă murise. Din drum, Moromeţe se
urni spre poarţaă sţ i inţraă îân curţe ţaă cuţ.
— Ce e, faă , zaă lţaţo, ce vreai saă fac eu? Dacaă e bleg sţ i-l calcaă sţ i oile…
— Toaţaă lumea are ţreabaă , Caţrino, zise Tudor Baă losu din drum.
Femeia nu raă spunse niciunuia sţ i inţraă îân ţindaă .
— Moromeţe, zise Tudor Baă losu, nu sţai, maă , saă -ţţi dau banii?
Moromeţe faă cu un gesţ nedeslusţ iţ.

III

Cele douaă feţe ale lui Moromeţe ajunseseraă la gaâ rlaă sţ i îâncepuseraă saă
se scalde. Apa era cam rece, dar îân ţimpul zilei fuseseraă la muncaă sţ i a
12
doua zi era duminicaă , era caă lusţ ul, nu puţeau sţa faă raă saă se spele.
— Ce facem, faă ? zise cea mai mare, Tiţa, dupaă ce inţraă îân apaă sţ i
îâncepu saă claă nţţaăne din dinţţi. E rece ca gheaţţa.
— Ei, ca gheaţţa, vezi-ţţi de ţreabaă , asţ a e la îâncepuţ, raă spunse cealalţaă
inţraâ nd îân gaâ rlaă viţejesţ ţe.
Tiţa se aplecaă sţ i o sţropi pe neasţ ţepţaţe cu un val de apaă . Faţa cea
micaă ţţipaă ascuţţiţ, se sţraâ mbaă îânfioraţaă , apoi deodaţaă se aplecaă sţ i ea sţ i o
îâmprosţ caă pe soraă -sa de sus paâ naă jos. Se baă laă ciraă caâ ţva ţimp ţţipaâ nd
mereu, apoi Tiţa se opri sţ i sţrigaă :
— Ajunge, ţreci sţ i maă freacaă pe spinare, ţrebuie saă ne îânţoarcem
acasaă !
Feţele îâncepuraă saă se spele pe raâ nd, cea mai mare uiţaâ ndu-se din
caâ nd îân caâ nd cu ţeamaă saă nu le vadaă cineva. IÎnţr-un ţimp ea chiar saă ri
din apaă sţ i se repezi spre mal. Parţea de gaâ rlaă unde se scaă ldau era un loc
dosnic la marginea saţului, numiţ, nu se sţ ţie de ce, Valea Morii. Laâ ngaă
vale se îânţindea un fel de craâ ng laţ, mai mulţ un fel de iaz paă raă siţ de
apele raâ ului care curgeau pe marginea saţului. Dinspre parţea aceea,
care faă cea un coţ mare laâ ngaă gropanul unde sţaă ţeau feţele, se auzea
cineva plescaă ind prin apaă sţ i apropiindu-se din ce îân ce.
— Treci, faă , afaraă , Ilinco, n-auzi caă vine cineva? zise Tiţa speriaţaă .
— Sţ i dacaă vine, ce? raă spunse Ilinca nepaă saă ţoare.
— Faă , zaă paă ciţo, nu ţţi-e rusţ ine? Treci afaraă , n-auzi?
Faţa îânsaă , chiar de-ar fi vruţ saă se mai ascundaă , n-ar mai fi avuţ ţimp.
De dupaă coţul apei se ivi, prinţre frunzele aplecaţe ale craă cilor de saă lcii,
parţea de la genunchi îân jos a picioarelor cuiva. Faţa cea mare, caâ nd
vaă zu panţalonii aceia umblaâ nd prin apaă , îâsţi ţrase repede caă masţ a pe cap
sţ i pieri îân ţufisţ ul saă lciilor ţremuraâ nd. De-acolo ea auzi numaidecaâ ţ
nisţ ţe glasuri sţ i îângheţţaă.
— Ce faci, faă , aici, ţe scalzi?
— Da, maă scald, ce saă fac, raă spunse Ilinca sţ i îâncepu saă raâ daă .
— Scaldaă -ţe, faă , se auzi iaraă sţ i glasul acela.
— Paă i, maă scald, raă spunse iar Ilinca. Apoi faţa din ţufisţ se auzi
sţrigaţaă :
— Tiţo, ţreci îâncoace caă nu e nimeni. E Florica lui Miuleţţ sţ i cu ga
Leana, vor saă prindaă pesţ ţe. S-au îâmbraă caţ îân panţaloni.
Tiţa iesţ i din ţufisţ îâncaă îânspaă imaâ nţaţaă sţ i, caâ nd le vaă zu pe cele douaă cu
13
plasa, îâncepu saă raâ daă :
— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai baă gaţ-o îân panţaloni? Era saă mor de
fricaă . Sţ i proasţa aia sţa îân apaă . Dacaă era un baă iaţ, faă , ce ţe faă ceai?
Ilinca raâ se iar:
— Da’ ce, mi-era fricaă de el? îâi dam cu naă mol îân ochi!
— Ei, ce sţ ţie ea, zise muierea cu plasa.
— Aţţi prins mulţ pesţ ţe? îânţrebaă Tiţa schimbaâ nd vorba.
— Am prins pe dracu ghem! De caâ ţe ori ridicaă m plasa, numai
broasţ ţe sţ i mormoloci.
— Taţa spunea caă aă ia pe la Bucuresţ ţi maă naâ ncaă broasţ ţele! Zicea caă le
îândoapaă cu carne sţ i le bagaă la cupţor, asţ a vii. Pe urmaă , caâ nd îâncep saă
facaă poc-poc, le scoţ afaraă sţ i le maă naâ ncaă cu furculiţţa, zise Ilinca
scuipaâ nd pe marginea apei.
— Prosţia ţa, raă spunse cea cu plasa. Ia uiţaţţi-vaă ! Cele douaă ridicaraă
plasa la mal sţ i o daă duraă pesţe cap.
Numaidecaâ ţ un broscoi oraă caă i cu puţere faă caâ nd saă raă sune valea sţ i
ţţaâsţ ni îânapoi îân apaă sţropind îân ochi pe cele douaă pescuiţoare. Alţe
broasţ ţe, de ţoaţe maă rimile, saă riraă de pe mal îâmprosţ caâ nd apa. Un singur
pesţ ţisţ or, ca un degeţ de copil, sţraă lucea îân buruienile de pe mal, sţ i chiar
sţ i acela era gaţa saă alunece îânapoi dacaă una din pescuiţoare nu l-ar fi
prins numaidecaâ ţ. IÎnainţe de a-l arunca îân oalaă , ea se uiţaă la el cum
zvaâ cnesţ ţe.
— Hai saă mergem, Ilinco, ce ţoţ mai asţ ţepţţi, nu vezi caă ţe-ai
îânvineţţiţ?
Faţa iesţ i claă nţţaănind sţ i se îâmbraă caă repede.
— Sţaţţi, faă , caă mergem sţ i noi, zise faţa cu plasa. Aţţi auziţ? Se maă riţaă
Polina.
— Polina lui Baă losu? Paă i sţ ţim, raă spunse Ilinca.
— Nu, nu sţ ţiţţi, caă nu cu Biricaă se maă riţaă , raă spunse faţa. Apoi se
adresaă îânsoţţiţoarei: Hai saă mergem sţ i noi, ga Leano, caă eu ţţi-am spus caă
paâ naă nu plouaă pesţ ţii nu ies de pe fund. Faă , Tiţo, voi sţ ţiţţi caă Polina era îân
vorbaă cu alde Biricaă . Ei, acu se maă riţaă cu Sţan Coţelici.
— Cu sţ chiopu’?! îânţrebaă Tiţa, uimiţaă . Cu uraâ ţul aă la? Paă i ce moarţea a
gaă siţ-o saă -l ia pe-aă la? Caă dupaă ce e sţ chiop, mai e sţ i făcut!
— Da’ ce, faă , el nu ţrebuie saă se îânsoare? Trebuie saă -l ia cineva! zise
Leana îânfaă sţ uraâ nd plasa.
14
 — Saă -l ia moarţea! raă spunse Tiţa, raâ zaâ nd.
— De ce, faă ? Eu cum l-am luaţ pe Ene al meu? Ce are Sţan Coţelici de
fugiţţi de el?
— E uraâ aâ aâ ţ, ga Leano, raă spunse Tiţa, luaâ nd-o pe laâ ngaă saă lcii. Sţ i aia n-
ar fi nimic, dar maţale l-ai vaă zuţ cum umblaă ? Are aţaâ ţa avere sţ i parcaă e
milog!…
— E bine saă sţraâ ngaă omul, raă spunse Leana cu îândoialaă .
— Hai, faă , îâmbracaă -ţe mai repede! zise Tiţa, raă sţindu-se spre soraă -sa.
De ce nu-ţţi caâ rpesţ ţi fusţa aia, nu vezi caă ţţi se vede buca?
— Ce saă mai caâ rpesc, am ţoţ caâ rpiţ-o… ia lasaă -maă îân pace! Dacaă mi se
vede, ce? Cine o vede, saă mi-o maă naâ nce! raă spunse Ilinca la fel de raă sţiţ.
— Ce sţ ţie ea, raâ se faţa cu plasa. Saă ţe vedem la anul sau la anul aă lalţ,
ţoţ asţ a ai saă zici?
Cu ţoaţe caă era îânţr-adevaă r nevoie de anii aceia ca saă nu mai zicaă asţ a
(Ilinca n-avea nici paisprezece ani), caâ nd fusese pomeniţ numele lui
Biricaă , faţa cea micaă a lui Moromeţe se rosţ ise. Flaă caă ul îânsaă nu sţ ţia
nimic. El era prieţen cu fraţţii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el
ţabineţ, era vesel… sţ i mai ales caâ nţa frumos.
Cele ţrei feţe o luaraă îânainţe, iar muierea mergea îân urma lor cu
plasa pe umaă r. Soarele asfinţţise sţ i îân aer îâncepuseraă saă baâ zaâ ie ţţaânţţarii.
Caâ nd coţiraă dupaă Valea Morii sţ i se apropiau de paă durea de la marginea
saţului, muierea care mergea mereu îân urmaă se miraă :
— Parcaă ne-ar fi auziţ, faă ! AĂ la care iese din paă dure nu e Biricaă ?
Feţele baă garaă sţ i ele de seamaă sţ i îânceţiniraă pasţ ii. Taă ceau. Se gaâ ndeau
dacaă ţrebuie sau nu saă -i spunaă sţ ţirea flaă caă ului.
— Ce mai faci, Biricaă , n-ai mai veniţ pe la noi! îândraă zni ţoţusţ i faţa cea
micaă a lui Moromeţe caâ nd Biricaă le ajunse din urmaă .
Biricaă nu raă spunse. Se cunosţ ţea caă îâi pare bine caă a îânţaâ lniţ-o pe Tiţa.
Daă du bunaă seara sţ i se apropie de ea.
— Tiţo, vreau saă -ţţi spun ceva… Am fluieraţ asearaă la Polina sţ i nu sţ ţiu
ce e cu ea, n-a vruţ saă mai iasaă , sţ opţi el dupaă ce se îândepaă rţaă puţţin cu
faţa. Spune-i caă am saă ţrec disearaă … Dacaă nu mai vrea saă vorbeascaă cu
mine, saă -mi spunaă !
S-ar fi puţuţ crede caă flaă caă ul nu dorea saă sţ ţie decaâ ţ aţaâ ţ, dar Tiţei nu-
i scaă paă ţurburarea care îâl sţaă paâ nea.
Cunosţ ţea sţ i ea bine aceasţaă ţurburare. De aproape un an de zile era
15
îân vorbaă cu Vicţor, fraţele Polinei. Vicţor Baă losu nu spunea caă nu ţţine la
ea, dar nici nu se sţraă duia saă araţe caă ţţine.
— Aţaâ ţa vreau saă sţ ţiu, conţinuaă Biricaă , de asţaă daţaă faă raă saă -sţ i mai
ascundaă îângrijorarea. Ai saă -i spui, Tiţo?
Tiţa sţ ovaă ia saă raă spundaă .
— Biricaă ! Se vorbesţ ţe caă Polina… Nu sţ ţiu, asţ a am auziţ… Tu nu sţ ţii
nimic? E vorba de Sţan Coţelici, cicaă s-ar maă riţa cu el. Trebuie saă
vorbesţ ţi ţu cu ea, saă vezi ce s-a îânţaâ mplaţ…
Biricaă se posomori sţ i amuţţi. Mai merse caâ ţţiva pasţ i cu faţa, apoi, faă raă
saă mai îânţrebe ceva, se îândepaă rţaă . Faţa cea micaă a lui Moromeţe îâl sţrigaă
din urmaă , dar flaă caă ul nu raă spunse.

IV

— Treceţţi la masaă , ori vreţţi saă vaă chem cu laă uţari? sţrigaă Caţrina
Moromeţe din pragul ţindei. Ilie, unde s-au dus feţele alea? Numai ţu
le-ai daţ nas; unde-or fi ele acuma? Sculaţţi îân sus! Paraschive, Nilaă , voi
n-auziţţi? Niculae, ţu ce mai asţ ţepţţi? Ai baă gaţ nasul îânţre picioare…
Femeia se opri deodaţaă din vorbiţ sţ i chipul i se schimonosi de
spaimaă . Pe alaă ţuri de ea ţţaâsţ ni Duţţulache, caâ inele, iesţ ind din ţindaă cu o
bucaţaă mare de ceva alb îân guraă , pesemne braâ nzaă . Femeia îâl îânţrebaă :
— Caâ nd ai inţraţ, lovi-ţe-ar ţurbarea? Lasaă jos! Lasaă jos! Lasaă jos, n-
auzi?
— Daă -i apaă , zise Moromeţe linisţ ţiţ.
Paraschiv îâncepu saă raâ daă , sculaâ ndu-se de pe dulamaă .
— Lasaă jos, lasaă jos, maâ nca-ţe-ar caâ inii, lasaă jooos!… sţriga zadarnic
femeia. Caâ inele pierise îân graă dinaă . Acum saă maâ ncaţţi caâ inele, spuse mai
deparţe Caţrina, uiţaâ ndu-se crunţ la fiul viţreg care raâ dea.
— De ce saă maâ ncaă m caâ inele, faă , proasţo? îânţrebaă Moromeţe, linisţ ţiţ
sţ i îânceţ. Apoi, ţoţ linisţ ţiţ, spuse mai deparţe sţ i la fel de îânceţ, ca sţ i caâ nd
ar fi vorbiţ cu el îânsusţ i: De ce saă maâ ncaă m, faă , zaă lţaţo, saă riţo de la locul
ţaă u? E bun caâ inele de maâ ncaţ, faă ? E bun saă ţe maă naâ nce el pe ţine! Sţ i
chiar o saă ţe maă naâ nce. Azi ţţi-a luaţ braâ nzaă , maâ ine o saă -ţţi ia…
16
 — Nu ţreceţţi odaţaă la masaă ? sţrigaă femeia scoasaă din minţţi. Dacaă n-o
saă maă duc îân lume sţ i saă vaă las… sţ i moarţea saă vaă ia pe ţoţţi sţ i la cimiţir saă
vaă ducaă !…
— Taci, faă , din guraă , dosaă diţo! zise iar Moromeţe sţ i mai linisţ ţiţ ca
îânainţe. Vezi-ţţi, faă , de ţreabaă ! Ai faă cuţ maâ ncare? Spune odaţaă sţ i ţaci, caă
nu sunţem surzi.
Paraschiv sţaă ţea pe prispaă sţ i raâ njea. Femeia amuţţi, nu mai zise
nimic. Pe drum se vaă zuraă cele douaă feţe apropiindu-se de casaă .
Moromeţe se ridicaă de pe prispaă sţ i, îân ţaă cerea care se laă sase, glasul lui
picuraă linisţ ţiţ sţ i îânceţ, de asţaă daţaă spunaâ nd îânsaă alţceva:
— Tu, Paraschive, ce sţai acilea sţ i belesţ ţi fasolele la mine? Ce, nu ţţi-
am mai vaă zuţ dinţţii aă ia de mulţ? Raâ njesţ ţi ca un colţţaţ la maicaă -ţa, parcaă
ţu ai fi mai breaz. De ce nu ţreci la masaă ? Sţ i pe voi v-a gaă siţ scaă ldaţul?
Dacaă vaă iau de paă r sţ i maă ţur baă ţaă ţura cu voi, vaă scuţesc de-o ţreabaă
maâ ine dimineaţţaă. O laă saţţi pe maă -ţa singuraă sţ i vaă duceţţi. Unde sunţ
aă ilalţţi?
Moromeţe vorbise paâ naă acum îânceţ sţ i linisţ ţiţ. Deodaţaă curţea raă sunaă
de un glas puţernic sţ i ameninţţaăţor faă caâ ndu-i pe ţoţţi saă ţresaraă de
ţeamaă .
— Nilaă ! Achime! sţrigaă Moromeţe de douaă ori. Dupaă un ţimp, se auzi
îân casaă cum cineva sare din paţ; îân acelasţ i ţimp, poarţa grajdului se
deschise sţ i se vaă zu venind îânceţ sţ i frecaâ ndu-se cu maâ inile la ochi
Achim.
— Ce e, maă , cu voi? îânţrebaă Moromeţe, cu glasul dinainţe, îânceţ sţ i
linisţ ţiţ. Ba chiar blaâ nd. Nu vaă e foame? Sţaţţi la masaă ! Puţeţţi pe urmaă saă
dormiţţi paâ naă poimaâ ine dimineaţţaă…
Caţrina Moromeţe se sţ ţerse pe frunţe de sudoare sţ i inţraă îân ţindaă .
Unul caâ ţe unul, copiii inţraraă îân ţinda casei. Se îânserase bine sţ i de pe
vaţraă focul arunca paâ naă deparţe o faâ sţ ie rosţ ie de luminaă faă caâ nd saă
sţraă luceascaă baă ţaă ţura.
Caâ ţ iesţ eau din iarnaă sţ i paâ naă aproape de Sfaâ nţul Niculaie, Moromeţţii
maâ ncau îân ţindaă la o masaă joasaă sţ i roţundaă , asţ ezaţţi îân jurul ei pe nisţ ţe
scaă unele caâ ţ palma. Faă raă saă se sţ ţie caâ nd, copiii se asţ ezaraă cu vremea
unul laâ ngaă alţul, dupaă fire sţ i neam. Cei ţrei fraţţi viţregi, Paraschiv, Nilaă
sţ i Achim, sţaă ţeau spre parţea dinafaraă a ţindei, ca sţ i caâ nd ar fi fosţ gaţa
îân orice clipaă saă se scoale de la masaă sţ i saă plece afaraă . De cealalţaă parţe
17
a mesei, laâ ngaă vaţraă , jumaă ţaţe îânţoarsaă spre sţraă chinile sţ i oalele cu
maâ ncare de pe foc, sţaă ţea îânţoţdeauna Caţrina Moromeţe, mama
viţregaă a celor ţrei fraţţi, iar laâ ngaă ea îâi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca
sţ i pe Tiţa, copii faă cuţţi cu Moromeţe. Dar Caţrina fusese sţ i ea maă riţaţaă
îânainţe de a-l lua pe Moromeţe: baă rbaţul acesţa îâi murise îân ţimpul
raă zboiului, dar nu pe fronţ, fiindcaă nu îâmplinise îâncaă anii ca saă fie luaţ
miliţar, ci acasaă de apaă la plaă maâ ni; îâi laă sase o faţaă (pe care Caţrina o
naă scu dupaă moarţea lui) sţ i caâ nd plecaă din casa socrilor n-o luaă cu ea, o
laă saă baă ţraâ nului Naă fliu, baâ ţului, cum îâi spuneau cu ţoţţii, cu care îânsaă
Caţrina nu se avea bine.
Moromeţe sţaă ţea parcaă deasupra ţuţuror. Locul lui era pragul celei
de-a doua odaă i, de pe care el sţaă paâ nea cu privirea pe fiecare. Toţţi
ceilalţţi sţaă ţeau umaă r laâ ngaă umaă r, îânghesuiţţi, masa fiind prea micaă .
Moromeţe n-o mai schimbase de pe vremea primei lui caă saă ţorii, desţ i
numaă rul copiilor crescuse. El sţ edea bine pe pragul lui, puţea saă se
misţ ţe îân voie sţ i de alţfel nimaă nui nu-i ţrecuse prin cap caă ar fi bine saă se
schimbe masa aceea joasaă sţ i plinaă de arsurile de la ţigaie.
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim nu erau din firea lor nisţ ţe copii ţaă cuţţi, moi
ori lipsiţţi de veselie. Toţusţ i, ca ţoţdeauna, ei se asţ ezaraă la masaă absenţţi,
uiţaâ ndu-se îân gol, ofţaâ nd, parcaă ar fi ţrebuiţ nu saă maă naâ nce, ci saă ridice
pieţre de moaraă . Moromeţe se asţ ezaă sţ i el pe prag, faă caâ nd îân acelasţ i
ţimp caâ ţeva cruci repezi sţ i îânchizaâ nd o clipaă , evlavios, ochii. Niculae,
care nu avea scaun, se asţ ezaă ţurcesţ ţe pe paă maâ nţ.
— Du-ţe, maă , sţ i ia-ţţi o pernaă , dosaă diţule, de caâ ţe ori saă -ţţi spui? Caă
aă sţ ţia nu sunţ îân sţare saă facaă maă car un scaun, zise femeia, uiţaâ ndu-se la
cei ţrei care asţ ţepţau, ţaă cuţţi sţ i plicţisiţţi, maâ ncarea.
— Tu de ce nu faci? zise Achim, ai caă rui ochi clipiraă ascuţţiţ,
îânfigaâ ndu-se din golul îân care erau pierduţţi mai îânainţe, îân aceia ai
mamei viţrege.
Moromeţe, care ţocmai îâsţi faă cuse cruce, se uiţaă la femeie cu gura
caă scaţaă de mirare.
— Taci, faă , din guraă , n-auzi?! zise el, apucaâ nd lingura de lemn îânţre
degeţe.
— N-auzi ce zice colţţaţul? raă spunse femeia, sţ ţergaâ ndu-se de
sudoare, faă raă saă -i pese de privirea baă rbaţului.
— De ce colţţaţ?! îânţrebaă moale Paraschiv, apucaâ nd sţ i el lingura îânţr-
18
un fel anumiţ, vraâ nd saă spunaă caă vrea saă maă naâ nce mai repede.
— Taci, maă , din guraă ! zise sţ i Nilaă cu un glas sţ i mai moale decaâ ţ al
fraţelui, aproape sţ opţiţ.
— Cine vaă îânţrece? raă spunse Caţrina. Asţ azaă -ţe masaă , ridicaă -ţe masaă .
Abia se misţ caă , abia se asţ azaă , cleaf-cleaf, parcaă i-ai da saă maă naâ nce
oţravaă .
— Pui, faă , maâ ncarea-aia odaţaă ?! zise Moromeţe linisţ ţiţ, dar îân glas cu
fire de ameninţţare.
Cele douaă feţe ţaă ceau. Niculae se uiţa la ţaţaă l saă u nemisţ caţ, cu ochii
pironiţţi pe frunţea largaă , descoperiţaă de golul paă rului caă zuţ de o parţe
sţ i de alţa a cresţ ţeţului. Caţrina apucaă o oalaă mare de pe vaţraă sţ i o ţrase
laâ ngaă ea. Faţa cea mare, Tiţa, desprinse dinţr-un cui de laâ ngaă firidaă o
aţţaă subţţire de bumbac sţ i ţaă ie maă maă liga îân felii groase. Ilinca asţ ezaă îân
mijlocul mesei o sţrachinaă largaă sţ i adaâ ncaă , iar femeia o umplu
numaidecaâ ţ cu o ciorbaă verde sţ i groasaă de ierburi.
— Da braâ nzaă nu e? sţ opţi Niculae indignaţ, uiţaâ ndu-se la maicaă -sa.
— Du-ţe de-o ia din burţa lui Duţţulache! raă spunse mama.
— Da ce! Ce Duţţulache? Mie saă -mi dai braâ nzaă , zise iar Niculae,
ţraâ nţind lingura pe masaă .
— Parcaă spuneai caă saă le maă naâ nce lupii de oi, îângaâ naă femeia mai
moale, cu un glas nepaă saă ţor.
— Maă naâ ncaă , maă , acilea sţ i nu ţe mai miorlaă i, puţurosule! Te gaă si
braâ nzaă ! Caâ nd e, ţe uiţţi chiondaă raâ sţ la ea, zise ţaţaă l nepaă saă ţor sţ i el,
îânghiţţind un dumicaţ mare.
Niculae amuţţi. Piepţul i se ridicaă sţ i coborîâ repede; buzele îâi
ţremuraraă . Caâ ţeva clipe se uiţaă la maicaă -sa. Femeia maâ nca cu gaâ ndurile
îân alţaă parţe. Baă iaţul se uiţaă aţunci spre soraă -sa Ilinca, dar fiecare
maâ nca repede, îânsufleţţiţ pe neasţ ţepţaţe, ţaă cuţ sţ i parcaă nemaisimţţind pe
cel de alaă ţuri. Baă iaţul îânghiţţi greu, se ridicaă de la masaă sţ i iesţ i afaraă .
Aproape caă nimeni nu-l luaă îân seamaă .
— Dacaă maă naâ nci, mi-esţ ţi ca un fraţe, Niculae, zise Achim
baţjocoriţor, dacaă nu maă naâ nci, mi-esţ ţi ca doi.
— Saă ţe ia naiba, izbucni baă iaţul hohoţind sţ i faă caâ ndu-se nevaă zuţ.
Pe faţţa femeii ţrecu o umbraă de durere auzind plaâ nsul de afaraă al
copilului.
— De ce nu-l lasţ i îân pace, Ilie? sţ opţi ea, privindu-sţ i baă rbaţul faă raă
19
ţeamaă . N-ajunge caă îâl ţrimeţţi ca vai de capul lui sţ i rabdaă de seţe ţoaţaă
ziua, cu oile? IÎl mai faci sţ i puţuros. Voi vaă duceţţi sţ i munciţţi ca oamenii,
vaă mai odihniţţi, aveţţi apaă , maâ ncaţţi, sţ i el, saă racu’, rabdaă de seţe ţoaţaă
ziua sţ i aleargaă dupaă zaă paă ciţa aia de Bisisica…
Moromeţe se sculaă de la masaă ţaă cuţ sţ i iesţ i afaraă . Dupaă caâ ţva ţimp se
auziraă caâ ţeva cuvinţe îânaă busţ iţe sţ i pe urmaă ţaţaă l se îânţoarse ţţinaâ ndu-l pe
baă iaţ de maâ naă .
— Sţai sţ i maă naâ ncaă , nu ţe prosţi, zise Moromeţe asţ ezaâ ndu-l la masaă .
Daă -i, faă , nisţ ţe braâ nzaă , hai, el se duce cu oile, de!
— Nu maă naâ nc braâ nzaă , scraâ sţ ni Niculae, sţ ţergaâ ndu-sţ i obrajii paă ţaţţi de
lacrimi.
— Maă naâ ncaă -maă pe mine aţunci, raă spunse omul.
Sţrachina de pe masaă se golise îânţre ţimp. Caţrina se îânţoarse sţ i
apucaă oala din spaţe.
— Nu-i arde lui de braâ nzaă , zise ea, ţurnaâ nd îân sţrachinaă . I-e necaz caă
o saă raă maâ naă repeţenţ. I-e necaz sţ i lui caă anul ţrecuţ i-a luaţ-o a lui
percitoru îânainţe, caă ţoţ asţ a, ţe-ai apucaţ saă -l ţrimeţţi cu oile… Parcaă
mureai dacaă -l laă sai barem o lunaă , acolo, saă se ducaă … i-e drag sţ i lui…
— Ia mai lasaă , zise Ilinca, uiţaâ ndu-se supaă raţaă spre maicaă -sa. Ne gaă si
sţ coala!
— Taci, faă , din guraă , proasţo! zise mama, ridicaâ nd maâ na ameninţţaăţor
spre faţaă .
— Faă ! Faă ! Faă , n-auzi? mormaă i Moromeţe. Pune, faă , maâ ncare sţ i mai
ţrage-ţe pe faă lcile alea caă ţe-or fi duraâ nd de caâ nd vorbesţ ţi! Alţaă ţreabaă
n-avem noi acum! Ne apucaă m saă studiem. Mai bine vezi ce-o saă faci, caă
maâ ine dimineaţţaă… dar ce zic eu: maâ ine dis-de-dimineaţţaă o saă vie aă la
saă -ţţi ia ţţoalele din casaă .
— De ce saă -mi ia ţţoalele din casaă ? îânţrebaă femeia nevinovaţaă .
— Asţ a! Ca saă se mire prosţ ţii, raă spunse omul. Vezi caă se umflaă
lapţele…
Tiţa se îânţoarse sţ i daă du la o parţe de pe vaţraă o oalaă plinaă cu lapţe.
Caţrina ţurnaă iaraă sţ i ciorbaă îân sţrachina de pe masaă , care îânţre ţimp iar
se golise.
— Ce faci, maă , caă am vorbiţ iar cu Caă ţaă noiu. Zice caă saă pţaă maâ na asţa
pleacaă la Bucuresţ ţi, zise Achim, uiţaâ ndu-se pe sub spraâ ncene la ţaţaă l
saă u.
20
 — Ducaă -se îânvaâ rţindu-se! raă spunse Moromeţe posomoraâ ndu-se
deodaţaă .
Niculae, care îâncepuse saă maă naâ nce, laă saă lingura pe masaă sţ i se uiţaă cu
nesaţţ la fraţele saă u viţreg.
Nepaă saă ţor, Achim conţinuaă , faă caâ nd o socoţealaă simplaă :
— Avem douaă zeci sţ i paţru de oi, ţoaţe cu lapţe. Asţa îânseamnaă douaă
suţe paţruzeci de lei pe zi. IÎnţr-o saă pţaă maâ naă …
— Înseamnă, raă spunse Moromeţe baţjocoriţor. IÎnseamnaă prosţia ţa
din cap.
— Maă , eu ţţi-am spus! zise Achim cu dispreţţ parcaă . La ţoamnaă ţrebuie
saă plaă ţim banca. Eu zic caă ţrebuie saă -mi spui odaţaă dacaă îâmi dai sau nu-
mi dai drumul!
Caţrina care asculţase se amesţecaă sţ i ea:
— Lasaă -l, maă , saă se ducaă . Nu e vorba numai de bancaă , dar sunţ sţ i ei
baă ieţţi mari… N-au o ţreanţţaă pe ei… Cu ce saă -sţ i cumpere?
— Sţ i ce baă gaţţi îân voi dacaă pleacaă cu oile? îânţrebaă Moromeţe cu
raă uţaţe.
— Cum ce baă gaă m? Mai e o gaă inaă , mai e un miel!… Sţ i pe urmaă , pesţe o
saă pţaă maâ naă , douaă , îâncepe secerea, facem paâ ine… Am ţraă iţ noi sţ i faă raă oi!
— Taci, mamaă , din guraă , zise Ilinca scoasaă parcaă din saă riţe. Saă vii la
deal sţ i saă muncesţ ţi sţ i saă vezi pe urmaă cum e faă raă lapţe…
— Las-o, Ilinco, caă o gaă siraă gaă inile sţ i mieii. E plinaă de gaă ini sţ i de miei,
zise ţaţaă l cu ironie.
Niculae se îânţoarse spre soraă -sa sţ i-i arse o palmaă pesţe cap,
scraâ sţ nind din dinţţi.
— Ce ai, maă , esţ ţi nebun? ţţipaă faţa.
— Ce ţe-amesţeci?! raă spunse Niculae, saă rind îân sus de la masaă , gaţa
saă fugaă afaraă .
— Niculae, dacaă maă scol la ţine, ţe dau cu capul de pereţţi paâ naă îâţţi ies
bolbosţ ile ochilor, zise Moromeţe fulgeraâ ndu-l cu privirea.
— Ce s-amesţecaă ea? bolborosi baă iaţul arţţaăgos.
— Ce e, maă , îâţţi pare bine caă n-o saă ţe mai duci cu oile?! îânţrebaă Tiţa
cu raă uţaţe. Nu-ţţi fie fricaă , ai saă mergi la deal saă dea zece sudori din ţine.
— Ce-aveţţi, faă , cu el? se raă sţi mama furioasaă . Nu puţeţţi saă vaă vedeţţi
de ţreabaă ?
— Tu îâi dai nas, zise Tiţa ţoţ cu raă uţaţe.
21
 — Vezi saă nu-ţţi dau eu una pesţe nas, ameninţţaă mama.
— Maă , se vede caă nu sunţeţţi munciţţi, maă !!! se praă busţ i Moromeţe de
uimire. Paă i eu caâ nd veneam de la deal, adormeam cu dumicaţul îân guraă !
Acu vaă sparg oalele sţ i sţraă chinile asţea îân cap! Nici la sfaâ nţa masaă nu v-
asţaâ mpaă raţţi! Niculae, sţai jos sţ i bagaă îân ţine sţ i dacaă mai sufli o vorbaă
ţe… ţe…
Toţţi laă saraă ochii îân jos sţ i se faă cu ţaă cere. Caţrina schimbaă sţrachina sţ i
ţurnaă al doilea fel de maâ ncare, lapţele fierţ. Moromeţe luaă douaă felii de
maă maă ligaă sţ i le puse îân sţrachina plinaă . IÎn aceeasţ i clipaă , vreo sţ ase
linguri se îândrepţaraă spre mijlocul mesei sţ i îâncepuraă saă dumice
maă maă liga îân sţrachinaă . Niculae îâsţi sţrecurase sţ i el lingura prinţre
ceilalţţi sţ i abia izbuţea saă apuce ceva sţ i saă ducaă la guraă . Sţrachina se goli
numaidecaâ ţ. Femeia o umplu iaraă sţ i. IÎnţr-un ţimp, Niculae prinse
lingura soraă -sii îânţr-a lui sţ i o izbi afaraă , scraâ sţ nind, sţropindu-i pe ţoţţi cu
lapţele fierbinţe. IÎn aceeasţ i clipaă , palma lui Moromeţe se ridicaă sţ i caă zu
pe capul lui ca o greuţaţe de fier, deţunaâ ndu-l. Baă iaţul îâncremeni cu
ochii holbaţţi, sţraâ nse din dinţţi sţ i raă suflaă greu. Desţ i sţaă ţea jos, se claă ţinaă
sţ i se lungi moale alaă ţuri de masaă .
— Scoal’ îân sus! zise Moromeţe îânceţ, dar cu un glas îândesaţ.
Baă iaţul se ridicaă îân palme sţ i genunchi, raă mase asţfel o clipaă , apoi se
ridicaă îân capul oaselor.
— Ia sţ i maă naâ ncaă ! rosţi cu acelasţ i glas omul.
Niculae se îânţoarse spre masaă , aruncaă spre soraă -sa o privire care
mocnea de uraă sţ i apucaă lingura îân maâ naă . IÎn acesţ ţimp, îânsaă , sţrachina
se golise iaraă sţ i. Femeia ţurnaă a ţreia oaraă , se uiţaă spre Ilinca sţ i laă saă oala
îân jos.
— Gaţa, aă sţa e ţoţ lapţele, zise ea, desţ i nu-l raă sţurnase pe ţoţ…
Paâ naă la sfaâ rsţ iţul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromeţe îâsţi îânţinse
picioarele sţ i îâmpinse masa mai îâncolo de laâ ngaă el, frecaâ ndu-sţ i maâ inile
una de alţa saă se cureţţe de maă maă ligaă . Femeia sţ i feţele sţraâ ngeau oalele
sţ i sţraă chinile.
— Saă nu vii îâncoace, lovi-ţe-ar jigodia, caă -ţţi sparg capul, zise Caţrina,
ameninţţaând caâ inele care asţ ţepţa pe prispaă saă se raă sţoarne masa.
— Apaă de baă uţ? raâ nji Paraschiv, îâncercaâ nd saă zaâ mbeascaă , repeţaâ nd
îânţţepaă ţura ţaţaă lui.
— Mai sţ i vorbesţ ţi! bombaă ni femeia.
22
 — Paraschive, dupaă demaâ ncare ce urmeazaă ? îânţrebaă Moromeţe.
— O ţţigaraă , raă spunse Niculae.
— Ce e, maă , ai îânviaţ? zise Ilinca raâ zaâ nd. Ai un cap ca de dovleac.
— Sţ i ţu, caă de… caă … Taâ mpiţo! se baâ lbaâ i Niculae.
— Taţaă , îâl auzi? se miorlaă i faţa, uiţaâ ndu-se spre ţaţaă l ei, crezaâ nd caă
are saă -i mai dea o palmaă lui Niculae, dar omul parcaă n-auzi, se caă uţa
mereu îân buzunarele flanelei.
— N-auzi, maă , saă -mi dai o ţţigare, Paraschive, zise el, pregaă ţindu-sţ i o
foiţţaă de jurnal.
— De unde saă -ţţi dau dacaă n-am, mormaă i Paraschiv ca un urs.
Moromeţe nu-l luaă îân seamaă , îânţinse foiţţa spre fiu saă -i punaă ţuţun,
dar deodaţaă laă saă haâ rţia jos sţ i sţ opţi apaă saţ:
— Ia ţaă ceţţi! Ssţ! Taă ceţţi din guraă !
Toţţi copiii se uiţaraă la el faă raă saă îânţţeleagaă ce vrea.
— Ce esţe? Ce s-a îânţaâ mplaţ? îâl îânţrebaă femeia.
— Taci! zise omul, asţ ţepţaâ nd îâncordaţ.
Fiecare raă mase la locul lui îân ţaă cere. Paraschiv, Nilaă sţ i Achim sţaă ţeau
nemisţ caţţi îân caâ ţe un colţţ al ţindei. Femeia sţ i feţele raă maseraă sţ i ele
nemisţ caţe, cu caâ ţe o sţrachinaă sau o linguraă îân maâ naă , cu gura puţţin
deschisaă a mirare sţ i neîânţţelegere.
IÎn ţaă cerea aceea, se auzi deodaţaă din depaă rţare un om care mergea
pe drum sţ i caâ nţa.
Afaraă ţoaţe zgomoţele se ţopiraă numaidecaâ ţ sţ i pesţe saţ se laă saă
deodaţaă o linisţ ţe mare. Caâ nţecul flaă caă ului acoperea îânţinderea sţ i
adaâ ncimea nopţţii.
Era al unei feţe paă raă siţe, caâ nţaţ îânsaă de un flaă caă u. Spunea caă odaţaă
era iarnaă , dar el, baă iaţul, ţoţ venea la ea, acum e soare sţ i frumos sţ i el nu
mai vrea saă vinaă … Vocea urca îân noapţe sţ i îân aminţire cu paţimaă
clocoţiţoare… Moromeţe se ridicaă îân picioare sţ i iesţ i pe prispaă . El se
îânţoarse îânsaă numaidecaâ ţ îândaă raă ţ sţ i se asţ ezaă iar pe pragul lui. Ceilalţţi
asculţau ţoţţi faă raă saă se misţ ţe, uiţaâ nd îân acesţe clipe de ei îânsţ isţ i.
— Doamne sfinţe, cum caâ nţaă flaă caă ul aă sţa! murmuraă mama uimiţaă .
Biricaă e, nu-i asţ a, Tiţo? îânţrebaă ea caâ nd afaraă caâ nţecul nu se mai auzi.
— Da, el el raă spunse faţa.
Moromeţţii se dezmorţţiraă sţ i reveniraă iaraă sţ i la sţarea lor dinainţe.
Masa se ţerminase sţ i acum ar fi ţrebuiţ saă se culce, dar cei ţrei,
23
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim, care dormiseraă îânainţe de masaă , nu paă reau caă
au de gaâ nd saă facaă asţ a ceva.

Caâ nd se despaă rţţise de Tiţa lui Moromeţe, lui Biricaă numai de caâ nţaţ
nu-i ardea; se graă bise saă se ducaă acasaă , saă sţea la masaă sţ i saă plece pe
urmaă s-o cheme pe Polina la poarţaă . Se dusese acasaă , dar nu puţuse saă
maă naâ nce sţ i plecase devreme, nu mai avusese raă bdare saă asţ ţepţe paâ naă
dupaă maâ ncarea oamenilor.
Biricaă avea douaă zeci sţ i paţru de ani sţ i era îân vorbaă cu Polina de prin
iarnaă . Nu sţ ţia ce saă mai creadaă despre ea. I se mai îânţaâ mplase odaţaă saă
ţţinaă la o faţaă sţ i nici aţunci nu îânţţelesese penţru ce la îâncepuţ feţei îâi
plaă cuse sţ i mai pe urmaă , ţoţ asţ a, nu mai vrusese saă iasaă la poarţaă . Acum
îânsaă era parcaă mai raă u, îânţţelegea sţ i mai puţţin. Inţrase îân vorbaă cu
Polina la un clic, la curaă ţţaţ porumb, se juca inelusţ ul. Polina nu ghicise
caă inelul e la Biricaă sţ i cel care avea cureaua sţ i conducea jocul îâl
îânţrebase:
„Caâ ţe saă -i dau, Biricaă ?”
„Caâ ţe vrei!” raă spunsese Biricaă sţ i asţa îânsemna caă ţrebuia doar saă -i
aţingaă palma, adicaă de formaă .
Aţunci vaă zuse un suraâ s de baţjocuraă pe buzele feţei, parcaă ar fi vruţ
saă -i spunaă caă n-are niciun rosţ s-o cruţţe, fiindcaă ţoţ nu-i place de el.
„Ba nu, daă -i una fierbinţe ca focul”, spusese aţunci Biricaă .
Jocul conţinuase sţ i Biricaă fusese scos saă ghiceascaă la cine e inelul.
Gresţ ise îânadins, sţ ţia caă inelul ţrebuie saă fie la Polina.
„Caâ ţe saă -i dau, Polino?” îânţrebase îânţr-adevaă r cel care conducea.
„Daă -i una moale ca laâ na sţ i una iuţe ca fulgerul”, raă spunse Polina.
Pe cea iuţe ca fulgerul o primise drepţ îân inimaă sţ i se îânfiorase de
bucurie. IÎn seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar îân seara
urmaă ţoare venise singur la poarţa ei sţ i fluierase. Sţ ţia caă n-are saă iasaă ,
caă ţrebuia saă vinaă seri de-a raâ ndul la poarţa ei penţru ca ea saă aibaă ţimp
saă se gaâ ndeascaă sţ i abia dupaă mai mulţe seri din acesţea ea saă iasaă îân
24
sfaâ rsţ iţ sţ i saă -i spunaă – saă -i dea de îânţţeles – caă s-a gaâ ndiţ la el sţ i îâi place,
sau s-a gaâ ndiţ sţ i n-o lasaă maicaă -sa. Dar ce ciudaţ lucru, ea iesţ ise chiar
îân prima searaă – a doua searaă de caâ nd inţrase îân vorbaă cu ea – sţ i nu
suflase niciun cuvaâ nţ nici despre maicaă -sa, nici despre cineva de-ai ei sţ i
nici maă car cuvinţele obisţ nuiţe: „Maă duc, ne vede cineva”. Se apropiase
de el dinţr-odaţaă , foarţe hoţaă raâ ţaă , zaă paă cindu-l prin nepaă sarea ei faţţaă de
primejdiile care o paâ ndeau, primejdii adevaă raţe sţ i cunoscuţe de ţoaţe
feţele sţ i de care ea parcaă nici nu vroia saă sţ ţie.
IÎnţţelesese mai ţaâ rziu caă ea ţţinea la el mai demulţ, nu vroia saă spunaă
de caâ nd, era limpede caă nu din seara aceea cu inelusţ ul, ci mulţ mai
dinainţe. Fapţul caă o faţaă ca Polina ţţinea la el – el care plaă cea feţelor
doar caâ nd caâ nţa, mai mulţ nu ţţinea la el niciuna fiindcaă era flaă caă u cu
mulţţi fraţţi sţ i nu-i venea decaâ ţ un pogon de paă maâ nţ – îâl faă cuse mai pe
urmaă pe Biricaă saă uiţe caă e flaă caă u saă rac sţ i saă se gaâ ndeascaă mai cu
îândraă znealaă la îânsuraă ţoarea lui. Caâ nd îâi daă duse apoi de îânţţeles Polinei
caă se gaâ ndesţ ţe saă se ia cu ea, Polina se faă cuse rosţ ie sţ i se uiţase la el cu
nisţ ţe ochi ciudaţţi, ca îân seara aceea la clic: „Sţ i dacaă eu nu vreau, ce-ai saă
faci, Biricaă ?” îânţrebase ea, „De ce saă nu vrei?” „Mai sţ ţii? Poaţe caă nu ţţin
la ţine.” El o apucase de maâ naă crezaâ nd caă glumesţ ţe, dar ea îâl lovise
pesţe braţţ sţ i se ţraă sese îândaă raă ţ. Paă ruse cu adevaă raţ maâ nioasaă pe el sţ i
Biricaă nu prea îânţţelesese.
Aducaâ ndu-sţ i aminţe de aceasţaă îânţaâ mplare uiţaţaă , Biricaă se opri îân
mijlocul drumului loviţ parcaă faă raă vesţe de îânţţelesul ţaâ rziu sţ i cumpliţ
pe care acesţe cuvinţe ale ei îâl adevereau. Vru saă se îânţoarcaă din drum,
dar conţinuaă ţoţusţ i saă meargaă spre casa Polinei sţ i mergaâ nd el uiţaă caă
vroia saă afle ceva de la ea; nu mai vroia decaâ ţ s-o vadaă . IÎnţaâ i de ţoaţe s-
o vadaă . Parcaă îâi uiţase chipul sţ i, nepuţaâ ndu-se graă bi decaâ ţ la pas,
deodaţaă el îâncepu saă caâ nţe. Gaâ ndul caă s-ar puţea ca ea saă nu iasaă nici de
asţaă daţaă – sţ i aţunci ar fi raă mas singur cu dorinţţa lui chinuiţoare de a-i
vedea chipul – se ascunsese undeva îân adaâ ncul inimii sţ i caâ nţa îânţr-o
ciudaţaă uiţare de sine.
IÎn drepţul Moromeţţilor glasul saă u se fraâ nse ţoţ asţ a cum îâncepuse, pe
neasţ ţepţaţe. Casa Polinei era la un pas. Biricaă se opri pe podisţ ca lui
Baă losu sţ i fluieraă .
Casa Polinei raă mase linisţ ţiţaă . Biricaă mai asţ ţepţaă puţţin sţ i fluieraă din
nou. De asţaă daţaă auzi usţ a de la ţindaă deschizaâ ndu-se. Gardul lui Baă losu
25
era îânalţ sţ i Biricaă n-o vedea pe faţaă . Dar nici nu se uiţa, fiindcaă auzind-o
caă vine, hoţaă raâ se saă nu dea bunaă seara sţ i nici saă îânceapaă el cel dinţaâ i
vorba. Porţiţţa scaâ rţţaâi usţ or sţ i caâ ţeva clipe ţaă cerea nu fu ţurburaţaă de
nimic. Biricaă sţ edea pe podisţ caă , jumaă ţaţe îânţors sţ i asţ ţepţa.
— Ce e, maă ? Ce fluieri aici? Ce, e ţaâ rla lui ţac-ţaă u? Biricaă se raă suci
speriaţ. IÎn poarţaă , îân locul Polinei, îâl recunoscu pe Baă losu.
— De ce saă nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva
crezi caă ţe-am fluieraţ pe dumneaţa?
Dupaă ce spuse acesţe cuvinţe, Biricaă vru saă se îândepaă rţeze.
— Pleacaă îân… maă -ţii d-aici sţ i saă nu ţe mai prind caă fluieri la poarţa
mea, caă pun caâ inii pe ţine.
Biricaă se apropie cu baă gare de seamaă de ţaţaă l Polinei sţ i îâi sţ opţi:
— Nea Tudore, ia seama la vorbaă caă nu ţţi-am faă cuţ nimic.
— Ce saă iau seama la vorbaă ? Ce cauţţi tu la faţa mea? Sţ i faă raă saă mai
dea alţe laă muriri, îâl sţ i apucaă pe flaă caă u de gulerul caă maă sţ ii sţ i îâl îâmbraâ nci.
Biricaă se ţrase singur îândaă raă ţ, dar puse maâ na pe sţinghia sţaă noagei,
gaţa s-o smulgaă . Raă mase îânsaă nemisţ caţ, îân spaţele lui Baă losu apaă ruse
Vicţor, voiajorul, cu o maă ciucaă îân maâ naă .
Biricaă asţ ţepţaă caâ ţeva clipe sţ ovaă ielnic, apoi se îândepaă rţaă cu frunţea îân
paă maâ nţ.
Curaâ nd îânsaă se îânţoarse îânapoi. Cei doi nu mai erau la poarţaă . Vru saă
fluiere, dar se raă zgaâ ndi sţ i din nou se îândepaă rţaă . De asţaă daţaă se opri îân
drepţul Moromeţţilor. Veni laâ ngaă gard sţ i sţ opţi prin îânţuneric:
— Baă Nilaă -m!
— Cee-m’? Care esţ ţi? sţ opţi Nilaă de pe prispaă .
— Ia vin paâ n-aici, zise iar glasul de laâ ngaă garduri. Eu sunţ! Biricaă .
Inţrigaţ, Moromeţe iesţ ise sţ i el pe prispaă .
— Tu esţ ţi, Biricaă ? îânţrebaă el.
— Vreau saă -i spun ceva lui Nilaă , raă spunse Biricaă . Flaă caă ul inţraă îân
curţe sţ i se apropie prin îânţuneric de cei de pe prispaă .
— Bunaă seara, zise el moale. Unde esţ ţi, Nilaă ?
— Ce s-a îânţaâ mplaţ, maă ? mormaă i Paraschiv, rezemaţ îân îânţuneric de
sţaâ lpul casei.
— Nilaă , unde esţ ţi, maă ? îânţrebaă Biricaă faă raă saă raă spundaă . Hai, nu
mergi, ce mai sţai? N-ai maâ ncaţ?
— Hai, caă merg acuma, raă spunse Nilaă , coboraâ nd de pe prispaă .
26
 — Ce s-a îânţaâ mplaţ, Biricaă ? îânţrebaă Moromeţe.
Biricaă se asţ ezaă pe prispaă sţ i deodaţaă izbucni.
— Nea Ilie, ce dracu vreai saă se îânţaâ mple? Sţ ţii sţ i dumneaţa caă la o
faţaă mare sţ i-un maă gar zbiaraă ! Eram îân vorbaă cu asţa a lui Baă losu.
— Maă i Biricaă , prosţ mai esţ ţi, zise Moromeţe îân sţ oapţaă , ca sţ i caâ nd s-ar
fi ţemuţ saă nu-l audaă vecinul. Nu mai gaă sesţ ţi ţu alţaă faţaă ? E saţul plin. Sţ i
dacaă nu-ţţi ajunge aici, ţe mai duci sţ i la Mirosţ i sţ i la Balaci, poţţi saă iai
saţele la raâ nd paâ naă la Dunaă re. D-aia ţe vaiţţi ţu? IÎmi spuse sţ i mie
adineauri îân drum alde ţaţ-saă u caă Polina sţ i cu aă la sunţ îân vorbaă de
mulţ… Caă e daravelaă veche…
IÎn acesţ ţimp, Biricaă se sculase de pe prispaă sţ i se ţoţ misţ ca,
asculţaâ ndu-l pe Moromeţe.
— Minţe, sţrigaă el deodaţaă , caâ nd Moromeţe ispraă vi.
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim ţresaă riraă la sţrigaă ţul flaă caă ului. Biricaă porni
repede pe laâ ngaă prispaă sţ i se opri laâ ngaă gardul graă diniţţei îân drepţul
caă ruia se ghicea prin îânţuneric casa sţ i baă ţaă ţura lui Tudor Baă losu.
— De ce minţţi, maă ? sţrigaă Biricaă spre Tudor Baă losu. De ce minţţi, maă ?
spuse el din nou, ca sţ i caâ nd ar fi sţ ţiuţ caă acela îâl asculţaă . Nea Tudore, saă
fiu al dracu… lasaă ! Iar ţu, Polino, saă nu crezi caă eu am saă mai… caă n-o saă
mai dau eu ochii cu ţine!
Flaă caă ul plecaă de laâ ngaă gard sţ i îânjuraă îânceţ; el veni îânsaă numaidecaâ ţ
îândaă raă ţ sţ i de asţaă daţaă îâncepu saă sţrige faă raă ţeamaă , ca sţ i caâ nd ceea ce
spusese îânainţe l-ar fi raă scoliţ raă u, faă caâ ndu-l saă -sţ i piardaă maă sura:
— Ce e, maă , ce crezi ţu, ai? Caă dacaă maă gonesţ ţi de la poarţaă … Da’ ce,
maă , crezi caă ţe-am fluieraţ pe ţine? Asmuţţi caâ inii pe mine, maă , ca pe-un
ţţigan? De ce saă asmuţţi caâ inele pe mine, nea Tudore, dacaă ai o faţaă sţ i
fluieraă cineva la ea, dumneaţa ţrebuie saă asmuţţi caâ inele? Ce ţţi-am faă cuţ
eu dumiţale? Tţ i-am faă cuţ eu ceva vreodaţaă ? Paă i de ce asmuţţi caâ inele pe
mine, nea Tudore, dacaă de furaţ nu ţe-am furaţ, de faă cuţ nu ţţi-am faă cuţ
nimic? Aţunci de ce saă asmuţţi caâ inele pe mine, nea Tudore? De ce saă
asmuţţi caâ inele pe mine, maă , ţu-ţţi Dumnezeul maă -ţii, Baă losule! Chiorule!
— Biricaă ! sţrigaă Nilaă de pe undeva unde era.
— Biricaă , ţaci, maă , din guraă , unde-ai baă uţ? murmuraă Paraschiv.
IÎl sţ ţiau un flaă caă u la locul lui sţ i erau nedumeriţţi de acesţe sţrigaă ţe.
Socoţiraă caă ţrebuie saă -l ţţinaă de raă u, dar Biricaă se smuci.
— Ia lasaă -maă , baă ! sţrigaă el pornind iuţe spre poarţaă . Hai, Nilaă , mergi
27
sau nu mergi? Ce crede el caă eu sunţ prosţ?
Spunaâ nd cuvaâ nţul prost, flaă caă ul ţţaâsţ ni deodaţaă îânapoi laâ ngaă graă diniţţaă
sţ i îâncepu din nou saă sţrige.
— Faă , Polino, uiţe ce el Dacaă ţu crezi caă eu sunţ prosţ, fii ţu mai
desţ ţeapţaă . Eu ţe las, faă , maă riţaă -ţe! Maă riţaă -ţe cu sţ chiopul aă la sţ i lasaă -maă
pe mine asţ a prosţ cum sunţ eu. Sţ i dacaă dumneaţa, nea Tudore, iesţ i la
mine sţ i asmuţţi caâ inele, paă i lasaă !…
Pe la casele vecinilor se vedeau paâ lcuri îânţunecaţe de baă ieţţi sţ i feţe
care asculţau îân ţaă cere. Biricaă iesţ i îân drum sţ i-l sţrigaă din nou pe Nilaă ,
îânţrebaâ ndu-l dacaă merge sau nu. Nilaă vru saă -i raă spundaă , dar flaă caă ul
iesţ ise la sţ osea sţ i plecase.
— Asmuţe caâ inele pe mine! sţrigaă el iar, oprindu-se îân mijlocul
sţ oselei, ca sţ i caâ nd cei care asculţau i-ar fi ceruţ socoţealaă . Am veniţ sţ i
eu la poarţa lui ca un flaă caă u sţ i el sare la mine, parcaă asţ fi veniţ saă -i
sparg casa… Lasaă , Baă losule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul ţaă u cu
ţoţ… vaă aranjez eu pe voi, îâncheie el ameninţţaăţor sţ i de asţaă daţaă se
îândepaă rţaă de ţoţ de casa feţei.

VI

Toţ ţimpul acesţa, de dincolo, din curţea lui Tudor Baă losu nu se
auzise nimic, ca sţ i caâ nd casa ar fi fosţ pusţie. Paraschiv, Nilaă sţ i Achim,
îâmpreunaă cu ţaţaă l lor iesţ iseraă caâ ţesţ ipaţru îân poarţaă . Mai pe urmaă , se
apropiaseraă sţ i cele douaă feţe sţ i Niculae îân urmaă . Caâ nd Biricaă o luaă îânceţ
spre sţ osea, Nilaă se dezlipi de laâ ngaă poarţaă , unde sţaă ţea rezemaţ, sţ i
porni alene îân urma lui. Moromeţe îâl peţrecu o vreme cu privirea paâ naă
se îândepaă rţaă caâ ţţiva pasţ i de sţ anţţul sţ oselei, apoi îâl sţrigaă deodaţaă , ca sţ i
caâ nd paâ naă aţunci ar fi sţaţ la îândoialaă , gaâ ndindu-se la ceva.
— Nilaă , unde ţe duci?
— Maă duc cu aă sţa, raă spunse Nilaă , oprindu-se.
— Nu ţe mai duce, zise Moromeţe îânceţ. Ia vin îâncoace.
Nilaă se îânţoarse nedumeriţ sţ i se opri laâ ngaă podisţ caă .
— Nu ţe mai duce, spuse din nou omul. Iarţ-o îân seara asţa caă nu
28
moare! Nu ţţi-o furaă nimeni.
Paraschiv sţ i Achim se uiţau inţrigaţţi la ţaţaă l lor. Nu-i oprise pe
niciunul, îân nicio searaă , saă plece de acasaă . Se îândepaă rţaraă alene de laâ ngaă
poarţaă , pornind spre un grup de feţe sţ i baă ieţţi de alaă ţuri, unde cineva
caâ nţa din fluier, iar ceilalţţi jucau.
— Nilaă , vin îâncoace caâ nd îâţţi spun, zise Moromeţe din nou, dupaă ce
Paraschiv sţ i Achim se îândepaă rţaseraă .
Omul inţraă îân curţe sţ i porni spre graă dinaă , iar feciorul îâl asculţaă . Caâ nd
ajunseraă îân fundul graă dinii, Moromeţe se opri laâ ngaă un dud sţ i se asţ ezaă
pe o buţurugaă de soc, faă caâ ndu-i semn flaă caă ului saă se asţ eze alaă ţuri:
— Nilaă , zise Moromeţe cu un glas moale pe care fiul nu îâl cunosţ ţea.
Tu ce zici, maă , saă se ducaă aă la cu oile la Bucuresţ ţi?
Auzind îânţrebarea ţaţaă lui raă mase îânţr-o ţaă cere îâncaă rcaţaă de
zaă paă cealaă sţ i de uimire. Dupaă felul cum ţţinea capul îân jos se vedea caă nu
e obisţ nuiţ saă -l punaă , acesţ cap, la îânţrebaă ri asţ a de grele, parcaă îâl ţraă gea
capul îân jos de grea ce era îânţrebarea ţaţaă lui. Moromeţe conţinuaă :
— Eu i-asţ da drumul, dar vezi sţ i ţu caă dacaă n-am avea bruma aia de
lapţe de la oi, ce-am maâ nca? Nu poţţi saă dai la sapaă sţ i la secere sţ i saă n-ai
de maâ ncare decaâ ţ sţ ţir sţ i sţ ţevie. Dar ce facem la ţoamnaă cu îâmprumuţul
de la bancaă ? Sţ i ţe pomenesţ ţi maâ ine-poimaâ ine caă mai vine sţ i Jupuiţu cu
fonciirea! Tu auzi, maă ? îânţrebaă Moromeţe cu un glas nelinisţ ţiţ de
ţaă cerea fiului.
Nilaă ţusţ i, misţ caâ ndu-se pe buţurugaă .
— De, maă , zise el îânceţ. Ai auziţ ce zicea mama: (Moromeţe ţresaă ri
caâ nd îâl auzi vorbind asţfel) ar fi bine saă se ducaă … Dacaă face ceva, ne mai
cumpaă raă m sţ i noi… mai paă sţraă m graâ ul… nu mai facem ca anul ţrecuţ, saă
raă maâ nem ţoaţaă iarna faă raă paâ ine…
— Maă i, Nilaă , îângaâ naă Moromeţe cu acelasţ i glas moale pe care copiii
nu prea i-l cunosţ ţeau, ce maâ ncaă m, maă , ţe îânţreb? Se duce el cu oile la
Bucuresţ ţi, asţa nu e greu, dar ce maâ ncaă m?
— Mai sunţ oameni care n-au oi sţ i ţraă iesc, muncesc. Ce saă facem?!
Cuvinţele ce să facem, flaă caă ul le spusese nu ca un raă spuns, ci ca o
hoţaă raâ re. Glasul i se schimbase, suna mai îâncrezaă ţor, ca al unui om de
naă dejde pe care ţe poţţi bizui.
— Bine, Nilaă ! Te-am îânţrebaţ ca saă nu ziceţţi caă asţ a sţ i pe dincolo,
îângaâ naă Moromeţe, ridicaâ ndu-se de pe buţurugaă . Vaă z caă Paraschiv aă sţa
29
degeaba a faă cuţ armaţa. Nu se îânsoaraă , nu se gaâ ndesţ ţe la nimic… îâl
îânţreb îânţr-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine aă la cu fonciirea, n-am
plaă ţiţ-o de doi ani de zile.” „Ce saă facem, raă spunde el cu boţul aă la al lui
ca de zaă vod, paă i de ce n-ai plaă ţiţ-o paâ naă acuma?” „Paă i ai uiţaţ caă am
cumpaă raţ noaţinile alea?” „Ei sţ i dacaă le-ai cumpaă raţ, ce-ai faă cuţ, zice,
acu vinde-le la loc sţ i plaă ţesţ ţe fonciirea.” „Dar ţu ce faci, n-ai de gaâ nd saă
ţe îânsori? Alţţii ca ţine sunţ la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu viţa lor
îân baă ţaă ţuraă .” „Cu cine saă maă îânsor?” zice. „Cum cu cine saă ţe îânsori? Se
praă paă diraă feţele pe lumea asţa sţ i nu gaă sisţ i cu cine saă ţe îânsori?” „Daă -le-
n iacacine de feţe!” zice. Asţ a caă , ţreaba voasţraă ! Faceţţi cum sţ ţiţţi, dar saă
nu mai aud pe urmaă caă ziceţţi caă eu v-am opriţ.
Moromeţe vorbise îânceţ sţ i rar, cu frunţea aplecaţaă îân jos, se ridicase
îân picioare sţ i fraă maâ nţa o foiţţaă de jurnal îân palmaă . Nilaă se ridicaă sţ i el de
pe buţurugaă .
— Nu sţ ţiu dacaă ţu ţe-ai gaâ ndiţ paâ naă acum, reîâncepu Moromeţe. Anul
ţrecuţ am faă cuţ caă ruţţa sţ i d-aia am raă mas cu fonciirea neplaă ţiţaă …
Acuma, aă sţa vrea saă se ducaă la Bucuresţ ţi cu oile. Bine, saă se ducaă , saă -l
vedem ce face. Eu nu zic saă facaă douaă mii de lei pe lunaă . Douaă mii de lei,
nu e glumaă . Sunţ paţruzeci de duble de graâ u. Asţa nu se poaţe,
murmuraă Moromeţe speriaţ parcaă . Asculţaă , Nilaă . Paâ naă îân ţoamnaă sunţ
ţrei luni de zile. Dacaă el vine la ţoamnaă sţ i-mi îânţinde sţ ase mii de lei îân
maâ naă , sţ i nu douaă zeci, cum se laudaă el, paă i aţunci mai dau sţ i vreo douaă
caă ruţţe de graâ u sţ i am scaă paţ anul aă sţa sţ i de bancaă , sţ i de fonciire. Paă i
crezi caă vine el de la Bucuresţ ţi cu sţ ase mii de lei, Nilaă ? Crezi caă vine,
maă ?
— Sţ ase mii de lei? Adicaă douaă mii de lei pe lunaă ? se gaâ ndi Nilaă . Paă i
de ce saă nu vie?
— Paă i vine? zise Moromeţe, îâncepaâ nd saă scapere dinţr-un amnar.
Aduce el sţ ase mii de lei? Caă aţunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am
raă bda vara asţa, am plaă ţi banca sţ i ne-ar raă maâ ne nouaă aproape ţoţ graâ ul.
La anu vedem noi pe urmaă ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el sţ ase mii
de lei?
— Eu zic caă aduce, raă spunse Nilaă convins. El se laă uda de ţrei ori pe-
aţaâ ţ!
— Poaţe saă aducaă sţ i de cinci ori aţaâ ţ, asţa nu maă privesţ ţe pe mine,
zise Moromeţe. N-are decaâ ţ saă vaă raă maâ naă vouaă , saă vaă îâmbraă caţţi sţ i saă
30
faceţţi ce vreţţi cu ei. Mie saă -mi dea sţ ase mii de lei. Paă i aduce el, de! Vine
el cu sţ ase mii de lei?
Ajunseraă la poarţa graă dinii sţ i Moromeţe o deschise îânceţ. Nilaă ţrecu
îân curţe alaă ţuri de ţaţaă l saă u, gaâ ndindu-se dacaă acuma are saă poaţaă pleca
prin saţ.
— Sţ i nici sţ ase, îângaâ naă Moromeţe dupaă un ţimp cam îândelungaţ de
ţaă cere. Paţru mii de lei, maă ! exclamaă el ca sţ i caâ nd s-ar fi ţocmiţ cu
cineva. Hai, lasaă ! Ai caâ sţ ţigaţ, oile sunţ saă naă ţoase!… Mie daă -mi paţru
mii… Paă i îâmi daă el paţru mii de lei?…
— Aduce, maă ! Lasaă -l îâncolo! Dacaă nici paţru mii de lei n-aduce,
aţunci…
Moromeţe se asţ ezaă pe prispaă sţ i raă mase ţaă cuţ.

VII

Dupaă plecarea lui Biricaă sţ i a lui Paraschiv sţ i Achim, Tiţa sţ i Ilinca mai
sţaă ţuseraă puţţin îân drum, apoi se culcaseraă osţeniţe. Caţrina Moromeţe
îâl chemase pe Niculae îân ţindaă , vraâ nd saă -i dea saă maă naâ nce lapţele pe
care i-l oprise.
— Nu maă naâ nc, se sţraâ mbase baă iaţul ţţaâfnos. Nu mi-e foame.
— Ia sţ i maă naâ ncaă , ce vreai, saă ţţi-l ţorn îân cap? zise mama supaă raţaă .
Crezi caă mi-e milaă de ţine? Dar maâ ine-poimaâ ine iar ţe apuci saă zaci de
friguri sţ i… saă mai sţau aţunci sţ i de ţine, caă nu sunţ saă ţulaă de caâ ţe am îân
spinare… Baă iaţul se asţ ezaă pe pragul unde sţaă ţea ţaţaă l saă u sţ i la îâncepuţ
maâ ncaă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise sţ i la sfaâ rsţ iţ miorlaă i:
— Mai e? Mai daă -mi!
— Niculae! Niculae! Se vede caă bine-ţţi face ţaţaă -ţaă u caă ţe plesnesţ ţe,
zise mama.
Niculae o privi nevinovaţ sţ i mama se îânmuie. Baă iaţul o simţţi chiar caă
se caă znesţ ţe saă nu raâ daă .
— Hai, mamaă , mai daă -mi! Zaă u mi-e foame!
— Na! faă cu femeia, care îânţre ţimp caă uţase prin oalele de pe poliţţaă sţ i
scoase o bucaţaă micaă de braâ nzaă . Hai mai repede, bagaă -n ţine, caă sunţ
31
moarţaă de osţenealaă .
Dupaă ce maâ ncaă , Niculae iesţ i pe prispaă sţ i se vaâ rîâ îân asţ ţernuţ. Tocmai
aţunci ţaţaă l sţ i fraţele inţrau îân curţe pe poarţa graă dinii, vorbind îânţre ei.
Baă iaţul îâncremeni sub paă ţuraă caâ nd auzi ceea ce spunea ţaţaă l saă u. Inima
îâi baă ţea ca un ciocan. Saă ri din asţ ţernuţ gaâ faâ ind sţ i inţraă îân ţindaă pesţe
maicaă -sa, care se sperie caâ nd îâl vaă zu cum araţaă .
— Mamaă , am scaă paţ de oi, sţ opţi el cu glas aprins.
— Ce-ţţi veni? zise ea supaă raţaă parcaă . Cine ţţi-a spus?
— Taţa! Uiţe-l afaraă , vorbesţ ţe cu Nilaă despre Achim, zice caă saă se
ducaă .
— Prosţia ţa, raă spunse femeia necaă jiţaă parcaă de bucuria baă iaţului. O
saă ţe duci acolo, la deal, sţ i-o saă fie vai de pielea ţa. Era mai bine cu oile…
Fugi sţ i ţe culcaă , nu mai sţa aci degeaba!
Niculae iesţ i din ţindaă niţţel bleojdiţ, dar caâ ţ ajunse afaraă , îâncepu saă
saraă îân asţ ţernuţ ca o zvaâ rlugaă . Moromeţe, care se asţ ezase pe prispaă , se
pomeni deodaţaă cu el îân spinare. Omul se scuţuraă supaă raţ sţ i îâncercaă saă -
l dea la o parţe, dar baă iaţul îâl apucase de gaâ ţ sţ i se ţţinea de el ca scaiul.
— Daă -ţe, maă , la o parţe, zaă paă ciţule! mormaă i ţaţaă l saâ caâ iţ, vraâ nd saă
paraă caă n-are niciun chef. Se vede caă nu vii colo la sapaă ; ai saă vezi ţu ce-
ai saă paă ţţesţ ţi! Daă -ţe la o parţe, n-auzi?
Niculae saă ri de pe prispaă sţ i se luaă dupaă caâ ine, dar nici Duţţulache n-
avea chef, penţru caă se feri dinainţea lui sţ i porni repede spre graă dinaă
cu capul îân jos.
— Ilie, zise femeia îânchizaâ nd usţ a ţindei sţ i apropiindu-se de baă rbaţ.
Ea se asţ ezaă pe asţ ţernuţ ofţaâ nd sţ i se îânţinse rupţaă de obosealaă . E bine
caă -i dai drumul saă se ducaă , zise ea gemaâ nd. Asţ a fac copiii oamenilor sţ i
d-aia o duc bine. Numai saă nu raă bdaă m noi p-aci degeaba.
Moromeţe nu raă spunse nimic, îâncepu saă se dezbrace. Nilaă se duse la
celaă lalţ capaă ţ al prispei sţ i se prefaă cu caă vrea saă se culce, dar o luaă îânceţ
spre poarţaă . Din drum, Paraschiv chemaă :
— Baă i Nilaă -m’!
— Hai, baă , caă viu acuma, raă spunse Nilaă din mers, supaă raţ parcaă .
Mama adormi numaidecaâ ţ. Pe drum, glasul baă ieţţilor sţ i feţelor
slaă bise. Numai caâ ţeodaţaă linisţ ţea nopţţii ţremura de raâ sul prea ascuţţiţ al
vreunei feţe, ori clocoţea de fluieraţul prelung, ca o chemare
îândepaă rţaţaă , al vreunui baă iaţ.
32
 Niculae dormea cu ţaţaă l saă u, spaţe îân spaţe. El se culcaă puţţin
nelinisţ ţiţ de ţaă cerea ţaţaă lui sţ i asculţaă mulţaă vreme ţţaâraâ iţul ciudaţ al
gaă inilor urcaţe pe craă cile celor caâ ţţiva pruni din graă dinaă . Asţ ţepţa ca
ţaicaă -saă u saă adoarmaă sţ i saă se bucure îân voie caă a scaă paţ de oi sţ i mai ales
de Bisisica.
Caâ nd simţţi misţ carea usţ oaraă a spaţelui ţaţaă lui saă u, se ridicaă îânţr-un
coţ sţ i se rezemaă de pereţe. IÎi venea greu saă creadaă caă pesţe caâ ţeva zile
n-are saă se mai scoale cu noapţea-n cap, saă scoaţaă oile din obor sţ i saă
plece cu ele pe izlaz. Saă porneascaă spre maţca saţului sţ i saă ţreacaă prin
apa gaâ rlei care ţoţdeauna dimineaţţa îâi chinuia picioarele umflaţe,
boboţiţe de bubele care îâi zvaâ cneau saă coacaă . Dincolo de gaâ rlaă erau
nisţ ţe gropi mici, pline de cicoare cu floarea albasţraă ca cerul de
primaă varaă . IÎn fiecare dimineaţţaă, Niculae uiţa de ele sţ i se îâmpiedica îân
coţoarele lor verzi sţ i raă sfiraţe, faă caâ ndu-l saă urle de durere. IÎnţr-o zi se
îânfuriase sţ i le faă cuse ferfeniţţaă cu ciomagul. La fel se îânfuriase
deznaă daă jduiţ pe piaţra de hoţar din capul mirisţ ţii. Era o piaţraă
colţţuroasaă , îânfipţaă adaâ nc îân paă maâ nţ sţ i îânvaă liţaă îân ierburi, îâncaâ ţ nu se
vedea deloc. De nenumaă raţe ori se izbise cu picioarele de ea sţ i caă zuse
lesţ inaţ alaă ţuri.
Nu-i venea mai ales saă creadaă caă are saă scape de baă ieţţii de pe izlaz
care uneori îâl chinuiau. Cei mari îâl puneau saă le vadaă de oi, sau îâl
ţrimiţeau cine sţ ţie pe unde saă fure ţuţun sau sţruguri de pe locurile
oamenilor. Caâ nd jucau bobic, îâl ţţineau numai îân fund saă prindaă bobicul
sţ i, caâ nd îâi venea raâ ndul, îâl laă sau saă dea numai o daţaă sţ i apoi îâl ţrimiţeau
iar la fund… Dar ceea ce îâl chinuia mai mulţ era fapţul caă cei mari îâl
sileau saă se ia la lupţaă cu alţţi copii chiar dacaă n-avea niciun chef. Vraâ nd-
nevraâ nd, îânvaă ţţase saă se lupţe sţ i saă se baţaă cu ciomagul.
IÎnţr-o zi, era singur cu oile pe mirisţ ţe sţ i se pomenise cu o magaoaie
pesţe el. Era o araă ţare îânfricosţ aăţoare, cu faţţa borosţ coiţaă cu smaâ rc sţ i cu
dinţţii raâ njiţţi. Era spre searaă , iesţ ise din porumb sţ i venea spre el îânceţ ca
îânţr-un vis… Avea fusţaă rosţ ie, zdrenţţuiţaă , sţ i îân maâ naă un os alb de cal. De
groazaă , Niculae apucase ciomagul cu amaâ ndouaă maâ inile sţ i pocnise
magaoaia drepţ îân moalele capului. Magaoaia caă zuse jos faă raă saă se mai
misţ ţe, iar Niculae, îânspaă imaâ nţaţ, luase oile la goanaă sţ i îâncepuse saă fugaă
cu ele spre casaă . A doua zi magaoaia a veniţ iar, dar cu îâncaă doi insţ i sţ i l-
au baă ţuţ cu ciomegele paâ naă l-au laă saţ îân nesimţţire pe mirisţ ţe. Oile au
33
inţraţ îân porumb sţ i au fosţ duse la oborul comunal, iar Niculae a fosţ
luaţ de fraţţi îân caă ruţţaă sţ i dus acasaă , zod. A zaă cuţ o saă pţaă maâ naă sţ i s-a
vindecaţ, dar dupaă aceea l-au prins frigurile. Caâ nd s-a vindecaţ sţ i de
friguri, s-a dus iar cu oile.
Puţţin ţimp dupaă aceea, îânţr-o dimineaţţaă, se pomeni cu Achim pe
mirisţ ţe, caă lare pe cai. Fraţele îâi spuse saă lase oile sţ i saă vie cu el. Au iesţ iţ
îân izlaz, alaă ţuri de care se afla o mirisţ ţe largaă de vreo zece pogoane. Pe
izlaz, un caâ rd de zece-cincisprezece baă ieţţi jucau bobicul. Unii erau de
seama lui, alţţii mai mari cu un an sau doi. Achim descaă lecaă sţ i daă du
drumul la cai apoi se apropie.
— Baă , ce faceţţi voi aicea-m’? sţrigaă el sţ i se uiţaă pesţe ceaţa de baă ieţţi.
Caâ ţţiva mai sfiosţ i, care sţaă ţeau jos pe flanele, se ridicaraă îân picioare sţ i
se uiţau cu ţeamaă la Achim. Vreo caâ ţţiva mai nepaă saă ţori jucau bobicul
faă raă saă se sinchiseascaă . Deodaţaă Achim se repezi spre ei ca un uliu,
ţraâ nţi vreo caâ ţţiva de paă maâ nţ sţ i daă du caâ ţeva picioare sţ i palme îân
dreapţa sţ i îân sţaâ nga.
— Ce, voi n-auziţţi? maâ raâ i Achim. Eu sţrig la voi sţ i voi jucaţţi bobicul…
mama voasţraă !
— Nea Achime, saă nu ne îânjuri caă chem pe ţaţa de colea, zise unul
colţţos, fulgeraâ ndu-l cu privirea.
Achim ţţaâsţ ni ca ars spre cel care vorbise, îâl apucaă de gaâ ţ, daă du cu el
de paă maâ nţ sţ i saă ri cu picioarele pe el.
— …Paă maă -ţa sţ i pe ţaţ-ţaă u! urlaă el ca ţurbaţ. Du-ţe sţ i cheamaă pe ţaţ-
ţaă u! Saă -mi spuneţţi care aţţi fosţ aă ia care l-aţţi baă ţuţ pe fraţe-meu, caă dacaă
nu, vaă belesc pe ţoţţi!
Achim n-avea aţunci mai mulţ de sţ apţesprezece ani, dar penţru
baă ieţţii de-acolo el paă rea mai fioros ca un om mare. Niciunul dinţre
baă ieţţi nu vorbi.
— Niculae, sţrigaă Achim, îâi cunosţ ţi? Ia ţreci îâncoace.
— Nu-i cunosc, caă aveau flanelele pe cap caâ nd au veniţ, raă spunse
Niculae.
— Aaaaa!!! faă cu Achim, scuipaâ nd îân palme. Ia daă -ncoace biciul,
Niculae. Nu vreţţi saă spuneţţi!… Sţaţţi caă v-araă ţ eu acuma.
Achim apucaă biciul sţ i, faă raă saă se gaâ ndeascaă nicio clipaă , se repezi la
unul sţ i-l plesni pesţe spinare. Cel loviţ urlaă sţ i apucaă biciul îân maâ naă .
— Nea Achime, nu sţ ţiu, eu sunţ de pe Delavale, nu mai da.
34
 Achim se repezi la alţul sţ i mai furios.
— Sţ i ţu esţ ţi de pe Delavale? Paâ naă -n searaă am saă vaă baţ!
— Spuneţţi, maă , ce, saă maă naâ nc eu baă ţaie penţru ei? se auzi un glas
speriaţ.
— Aaaa!!! Tu sţ ţii? Spune numaidecaâ ţ caă -ţţi roz beregaţa! raă cni Achim
iar, repezindu-se spre cel care vorbise.
Baă iaţul se feri, se uiţaă îân jur sţ i deodaţaă vorbi pe neraă suflaţe.
— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Caâ inaru sţ i cu al lui Burţicaă l-au
baă ţuţ.
Achim se îânţoarse spre Niculae, îâsţi aruncaă paă laă ria de paă maâ nţ sţ i îâl
asmuţţi ca sţ i caâ nd ar fi fosţ caâ ine:
— Ai auziţ? Pune maâ na pe ei!
Niculae, slaă biţ de friguri, galben la faţţaă, nu se misţ caă .
— Pune, maă , maâ na pe ei, n-auzi? sţrigaă Achim scos din saă riţe.
Niculae nu se misţ ca.
— Al lui Caâ inaru sţ i Burţicaă ! sţrigaă aţunci Achim pe cei care îâl
baă ţuseraă pe Niculae. Achim avea un glas ciudaţ, ascunzaâ nd ceva ţainic
sţ i cumpliţ sţ i Niculae se speriase mai raă u de acesţ glas al fraţelui saă u
decaâ ţ de loviţurile magaoaielor, aţunci pe mirisţ ţe, caâ nd fusese baă ţuţ.
Veniţţi îâncoace al lui Caâ inaru sţ i Burţicaă . Veniţţi îâncoace caă nu vaă fac
nimic, mai spuse Achim.
Cei doi se apropiaraă sţ i unul din ei îâsţi scoase pearca lui de paă laă rie
gaă uriţaă îân fund de bobic sţ i zise:
— Nea Achime, uiţe, vezi, mi-a sparţ capul! Zaă u, nea Achime, caă mi-a
sparţ capul! Am daţ sţ i eu, a daţ sţ i el.
— Taci din guraă , uraâ ţule, raă spunse Achim care îâncepuse saă se
îânveseleascaă , îâl vedeţţi? E fraţe-meu. Eu nu ţţin cu el, chiar dacaă mi-e
fraţe. Tu, aă sţa, cu capul sparţ, repede-ţe la el sţ i daă cu el îân paă maâ nţ.
Niculae se uiţase la fraţele saă u sţ i se faă cuse sţ i mai galben. Achim nu
se sinchisea.
— N-auzi, maă , aă sţa cu capul sparţ? se raă sţi Achim spre baă iaţul cu
capul sparţ.
— Nea Achime, zaă u, ne-am baă ţuţ îân parţe, se rugaraă iar cei doi baă ieţţi.
— Nea Achime, lasaă -i, nea Achime! saă riraă sţ i ceilalţţi.
Ochii lui Achim sţicliraă . IÎl apucaă pe cel cu paă laă ria gaă uriţaă sţ i-l izbi de
paă maâ nţ.
35
 — N-auzi ce-ţţi spun? Repede-ţe la el caă ţe omor… pe maă -ţa de uraâ ţ!…
Baă iaţul se sculaă de jos furios sţ i, nemaisţ ţiind ce saă facaă , se repezi îân
Niculae. Niculae nu se misţ caă din loc. IÎnainţea lui, cel cu paă laă ria gaă uriţaă
se opri ca ţţinţuiţ de privirea mare, nemisţ caţaă , a celui asupra caă ruia era
asmuţţiţ, îâsţi îânţoarse capul spre Achim, dar ţoţ aţunci acesţa urlaă la el:
— Repede-ţe îân el… pe maă -ţa de uraâ ţ!
Baă iaţul se repezi îân Niculae sţ i îâl apucaă de gaâ ţ. Niculae se îânţţepeni sţ i
raă mase mai deparţe nemisţ caţ.
— Daă cu el îân paă maâ nţ! sţrigaă Achim, apropiindu-se cu biciul îân maâ naă .
Baă iaţul îâsţi îâncaâ rligaă un picior pesţe amaâ ndouaă ale lui Niculae sţ i îâl
ţraâ nţi la paă maâ nţ. Apoi, speriaţ, cu privirea raă ţaă ciţaă , plin de groazaă , se
ridicaă de pe el sţ i raă mase nemisţ caţ, uiţaâ ndu-se la Niculae care, galben la
faţţaă, nu-l slaă bea din ochi pe fraţele saă u. Caâ ţva ţimp, ţoţţi raă maseraă
nemisţ caţţi sţ i ţaă cuţţi. IÎn clipa urmaă ţoare, Niculae saă ri îân sus ca musţ caţ de
un sţ arpe. Se repezi spre cel care îâl ţraâ nţise sţ i îâl apucaă de gaâ ţ. Luaţ pe
neasţ ţepţaţe, celaă lalţ baă iaţ raă mase cu ochii holbaţţi sţ i scoase limba afaraă ,
horcaă ind. Chipul i se îânvineţţise ca un ficaţ, se faă cuse apoi paă maâ nţiu.
Niculae sţraâ ngea ca un nebun sţ i-l îâmpingea de-a-ndaă raă ţelea. Cel sţraâ ns
de gaâ ţ se îâmpiedicaă de ceva sţ i caă zu. Niculae îâi daă du drumul sţ i se
îânţoarse spre celaă lalţ. Vaă zaâ ndu-l caă vine, baă iaţul o luaă la fugaă pesţe
caâ mp.
Achim se repezi îânsaă numaidecaâ ţ sţ i îân caâ ţţiva pasţ i îâl apucaă de ceafa.
— Sţai, pe maă -ţa, fricosule. Maă vezi ţu caă -i ţţiu parţe? Baţe-ţe cu el…
Aţţi veniţ amaâ ndoi sţ i v-aţţi pus sţ i l-aţţi omoraâ ţ cu ciomegele. Eraţţi doi,
mama voasţraă … Sţai aici!
Niculae se repezi spre el cu un ciomag sţ i vru saă -l izbeascaă îân cap, dar
baă iaţul se feri sţ i puse sţ i el maâ na pe un ciomag.
— Nea Achime, sţrigaă el, araă ţaâ ndu-l pe Niculae. IÎi sparg capul;
spune-i saă nu s-apuce de mine!
— Niculae, scraâ sţ ni Achim, auzi ce spune?
Niculae azvaâ rli pe neasţ ţepţaţe ciomagul sţ i se repezi spre celaă lalţ cu
o iuţţealaă neasţ ţepţaţaă . Luaţ ţoţ faă raă vesţe, baă iaţul se claă ţinaă sţ i caă zu.
Aţunci Niculae saă ri îân sus cu aceeasţ i iuţţealaă , puse maâ na pe un ciomag sţ i
îâncepu saă -l loveascaă pe cel de jos cu ţoaţaă puţerea.
Baă iaţul urla, îâncerca saă se ridice, dar caâ ţe o loviţuraă de ciomag îâl
culca iar la loc.
36
 — Ajunge, Niculae, sţai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i saă -sţ i
cearaă ierţare.
— Cere-ţţi ierţare, bolborosi Niculae, izbindu-l îâncaă . Cere-ţţi ierţare!
Gaâ ndindu-se caă acum are saă scape de ţoaţe, Niculae gemu îân
asţ ţernuţ sţ i se uiţaă la spinarea ţaţaă lui saă u care se misţ ca sţ i raă sufla îân
somn.
„O saă maă rog de el saă nu maă ia la sapaă sţ i o saă maă lase, gaâ ndi Niculae
suspinaâ nd. La secere o saă maă duc, dar saă nu maă ia la sapaă paâ naă nu-mi
ţrec bubele sţ i saă poţ saă maă duc sţ i eu la sţ coalaă .”
— Ce faci, maă , ţu n-ai de gaâ nd s-adormi? spuse Moromeţe deodaţaă ,
cu un glas aţaâ ţ de ţreaz caă baă iaţul se îânfioraă .
— Ba dorm, raă spunse el uimiţ caă ţaţaă l saă u puţuse saă sţea asţ a de
linisţ ţiţ aţaâ ţ de mulţaă vreme.
— Cum dormi? îânţrebaă Moromeţe aspru. Saă mergi colo la sapaă sţ i saă
dai sţ i o saă ţe mai vaă z eu aţunci caă belesţ ţi ochii îân loc saă dormi.
Niculae se laă saă pe caă paă ţaâ i sţ i gemu. Apoi raă mase nemisţ caţ. Pe drum
se auzea din ce îân ce mai rar caâ ţe un flaă caă u care se îânţorcea acasaă
fluieraâ nd. De undeva raă zbaă ţu un ţţipaă ţ usţ or, subţţire, de faţaă sau de
femeie ţaâ naă raă , îânecaţ de îânţunericul nopţţii. Prin vaâ rfurile salcaâ milor
baâ zaâ iau ţţaânţţarii. Moromeţe se ridicaă din asţ ţernuţ sţ i se îânţoarse pe
neasţ ţepţaţe spre Niculae. Baă iaţul îânchise ochii, speriaţ.
— Nu dormi, maă , odaţaă ? zise el apaă saţ, cu un glas ţurbure.
Niculae nu raă spunse. Omul nu se misţ caă . Baă iaţul îâl simţţea îâncaă îânţors
spre el sţ i inima îâi ţicaă ia. Moromeţe se ţraâ nţi iar pe caă paă ţaâ i sţ i pesţe
caâ ţeva clipe Niculae îâi simţţi spinarea ridicaâ ndu-se sţ i raă suflaâ nd îânceţ. „A
adormiţ”, gaâ ndi el dupaă o vreme, dar ca sţ i caâ nd omul l-ar fi auziţ
gaâ ndind, se ridicaă iaraă sţ i îânţr-un coţ sţ i se îânţoarse spre fiu.
— Maă , da ţu n-ai de gaâ nd saă dormi odaţaă ? îângaâ naă el raă gusţ iţ sţ i furios.
Niculae raă suflaă usţ or, ca îân somn, faă raă saă -i raă spundaă .
Din nou omul se ţraâ nţi pe caă paă ţaâ i, dar Niculae asţ ţepţaă mulţaă vreme
faă raă ca saă -i mai simţaă spinarea misţ caâ ndu-se. „Nu poaţe saă doarmaă . Te
pomenesţ ţi caă se raă zgaâ ndesţ ţe sţ i nu-i mai daă drumul lui Achim”, gaâ ndi
Niculae iaraă sţ i. Dupaă un ţimp se linisţ ţi îânsaă . „Cine sţ ţie la ce se gaâ ndesţ ţe,
îâsţi spuse el. O saă vedem maâ ine dimineaţţaă.”
Moromeţe se ridicaă a ţreia oaraă , dar acum nu se mai îânţoarse spre
baă iaţ. Niculae îâl auzi scoţocind mulţaă vreme sub caă paă ţaâ i, auzi apoi un
37
zgomoţ de haâ rţie rupţaă , pe urmaă amnarul izbind îân piaţraă . Dupaă aceea
nu se mai auzi nimic. Niculae asţ ţepţaă o vreme cu ochii îânchisţ i, apoi îâsţi
misţ caă pleoapele. Taţaă l sţaă ţea pe marginea prispei cu spaţele îândoiţ sţ i
fuma. Baă iaţul îânchise ochii sţ i se hoţaă rîâ saă adoarmaă . Asţ ţepţaă somnul
ţimp îândelungaţ sţ i adormi. Moromeţe mai sţaă ţea îâncaă pe marginea
prispei, cu spaţele îândoiţ sţ i fuma.

VIII

IÎn acesţ ţimp Paraschiv sţ i Achim asţ ţepţaseraă îân drum. Erau aţaâ ţ de
curiosţ i saă afle ce îâi spunea ţaţaă l lor lui Nilaă , îâncaâ ţ nu avuraă raă bdare
paâ naă a doua zi; renunţţaraă saă se mai ducaă la feţele la care umblau sţ i îâl
asţ ţepţaraă pe fraţele lor saă vinaă sţ i saă afle ce era…
— Ce-aţţi vorbiţ, maă , ce ţţi-a spus? îânţrebaă Paraschiv îân sţ oapţaă caâ nd
Nilaă iesţ i la ei.
— Ce saă -mi spuie, caă saă se ducaă aă sţa cu oile la Bucuresţ ţi, raă spunse
Nilaă pe scurţ, cu un glas moale, parcaă vinovaţ.
— Nilaă , sţ opţi Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Sunţem fraţţi, dar saă sţ ţii
caă eu…
Nilaă laă saă frunţea îân jos sţ i bombaă ni furios:
— Ce, baă , esţ ţi nebun? Cum o saă -i spui?
— Hai mai îâncolo, saă nu ne-audaă , zise Achim. Hai la ga Maria saă
vorbim acolo, caă ţoţ nu mai avem ţimp saă ne ducem pe la feţe.
Paraschiv sţ i Nilaă sţ ovaă iraă . Era cam ţaâ rziu.
— Dar hai mai repede, saă nu se culce ga Maria.
Porniraă caâ ţesţ iţrei alene. Nilaă ţaă cea sţ i dupaă mers parcaă n-avea niciun
chef. Coţiraă pe nisţ ţe uliţţe sţ i se opriraă îân faţţa unei curţţi mici, faă raă
garduri. IÎn fund se vedea o caă suţţaă îânvaă liţaă cu paie, un bordei
asemaă naă ţor cu un coţeţţ mai mare de paă saă ri. La un ochi de geam
paâ lpaâ ia o lampaă chioaraă .
Bordeiul acesţa unde vroiau saă inţre era al ţusţ ii lor, Maria
Moromeţe, sora mai mare a ţaţaă lui. Tusţ a era o femeie de vreo cincizeci
de ani sţ i nu avea nici copii, nici baă rbaţ. Ca saă scape de ea, Moromeţe îâi
38
cumpaă rase undeva un loc de casaă sţ i îâi faă cuse acesţ bordei.
Maria Moromeţe îâl îânvinuia pe fraţele ei caă nu s-a puţuţ maă riţa sţ i-sţ i
face un rosţ. Spunea caă n-a ajuţaţ-o, caă i-a furaţ paă maâ nţul din spaţele
casei, caă la îâmpaă rţţiţul celor ţrei pogoane mosţ ţeniţe, Moromeţe a ales
paă maâ nţul cel mai bun pe care se puţea pune vie sţ i caă o goniţ-o din casa
paă rinţeascaă ca un hoţţ . De fapţ, ea ar fi vruţ ca fraţele ei saă nu se mai fi
îânsuraţ a doua oaraă , s-o fi ţţinuţ-o pe ea îân casaă , saă -i creascaă ea pe cei
ţrei, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim, sţ i saă fi ţraă iţ asţ a linisţ ţiţ paâ naă la baă ţraâ neţţe.
IÎncaâ ţ dupaă ce fraţele se îânsuraă a doua oaraă sţ i îâi cumpaă raă sţ i-i faă cu acesţ
bordei, Maria Moromeţe se îânfurie sţ i îâncepu saă cearaă drepţul ei de
mosţ ţenire asupra casei paă rinţesţ ţi sţ i mai ales asupra locului din spaţele
casei. Fiindcaă pe jumaă ţaţe din acel loc se afla casa paă rinţeascaă sţ i
gospodaă ria sţ i penţru caă ţrecuseraă aproape cincisprezece ani faă raă ca
gospodaă ria saă fie îâmpaă rţţiţaă , mosţ ţenirea îân cazul casei sţ i locului ţrecea
de drepţ celui care o folosea. Maria Moromeţe nu sţ ţiuse sţ i nici acum nu
sţ ţia acesţ lucru. Nici Moromeţe nu sţ ţia sţ i chiar dacaă ar fi sţ ţiuţ ţoţ n-ar fi
avuţ ce face cu el.
Maria Moromeţe ţraă ia cu o naă dejde a ei veche: saă dea acel loc lui
Paraschiv sau Nilaă , care o fi mai vrednic, sţ i acela saă facaă o casaă unde s-o
aducaă sţ i pe ea, saă aibaă grijaă de ea caâ nd n-avea saă mai poaţaă munci.
Paraschiv îâi spusese caă îân curaâ nd o saă se îânsoare, saă -sţ i facaă acolo casaă sţ i
s-o aducaă saă ţraă iascaă sţ i ea pe laâ ngaă el. De fapţ, maă riţisţ ul ei nefericiţ din
ţinereţţe o îânraă ise; faă cuse un copil care îâi murise dupaă doi ani de ţrai raă u
sţ i dupaă moarţea copilului baă rbaţul o alungase.
Traă ia acum singuraă îân bordeiul ei sţ i n-o ducea prea raă u, la ţreieraţ îâsţi
baă ga graâ ul îân masţ inaă odaţaă cu al lui Moromeţe, iar la secere la fel,
veneau cei ţrei nepoţţi, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim, sţ i o ajuţau, îân schimb,
ea le faă cea flanele sţ i ciorapi.
IÎn saţ i se spunea Guica sţ i nu avea nume bun; se ţemeau de ea
penţru caă cunosţ ţea paă caţele ţuţuror sţ i avea limba ascuţţiţaă . Toaţaă ziua
lucra la ciorapi, asţ ezaţaă pe un scaă unel îân faţţa bordeiului sţ i oprea
ţrecaă ţorii de pe drum pe care îâi îânţreba fel de fel de nimicuri. Unii o
ocoleau, daă deau prin alţaă parţe.
Iaţaă cum se îânţaâ mpla caâ nd cineva ţrecea prin faţa curţţii ei. Maria
Moromeţe oprea ţrecaă ţorul sţrigaâ ndu-l cu un glas ţainic:
„Ei, cuţare, ia sţai niţţel.”
39
 Inţrigaţ, omul se oprea. Maria Moromeţe se ridica de pe scaă unel sţ i
venea îân drum. Se apropia îân ţaă cere, misţerios. Apoi îânţreba îân sţ oapţaă :
„Unde ţe duci?”
Miraţ, omul spunea unde se duce.
„Ce cauţţi acolo?” îânţreba femeia mai deparţe.
IÎncaă nedumeriţ, ţrecaă ţorul raă spundea sţ i spunea penţru ce se duce,
ce ţreabaă are acolo de faă cuţ. Maria Moromeţe spunea aţunci despre
omul acela unde se ducea ţrecaă ţorul, caă a auziţ caă acesţa vrea saă facaă
cuţare lucru.
„Asţ a o fi?” îânţreba ea cu privirea aprinsaă de curioziţaţe.
Trecaă ţorul raă spundea caă se poaţe, asţ a o fi.
„Paă i aţunci fraţe-saă u ce-o saă zicaă ?” îânţreba ea aţunci.
„Dracul saă -i ia, ga Mario, de unde saă sţ ţiu eu ce-o saă zicaă fraţe-saă u?!”
raă spundea ţrecaă ţorul.
„Nu se poaţe, spunea femeia cu glasul ei ascuţţiţ. E drepţul lui.”
„O fi, ga Mario, ce m-amesţec eu îân daravelile lor!” ridica ţrecaă ţorul
din umeri, graă bindu-se saă se îândepaă rţeze.
„Ei, nu-i asţ a!” raă spundea Guica indignaţaă sţ i se îânţorcea pe scaă unelul
ei, besţecaă ind la ciorap.
Dupaă o vreme ţrecea o muiere. Maria Moromeţe se ridica sţ i o oprea:
„Cuţaă riţţaă, unde ţe duci? Ia sţai niţţel!” Se apropia sţ i îâi spunea: „Auzi
ce vrea saă facaă alde cuţare! Maă îânţaâ lnii adineauri cu cuţare – sţ i spunea
numele celui pe care îâl oprise mai îânainţe – se ducea pe la el sţ i mi-a
spus sţ i mie. Tu ce zici? AĂ la o saă vrea? O saă -l lase?”
Raă spaâ ndea deci sţ ţirea pe socoţeala celui dinainţe sţ i acesţ lucru
ţurbura deseori apele, îânvraă jbind chiar sţ i pe cei mai pasţ nici.
Maria Moromeţe oprea chiar sţ i pe copiii foarţe mici. „Ce-aţţi maâ ncaţ
asearaă ?” îâi îânţreba ea îân sţ oapţaă , punaâ ndu-le îân maâ naă o jumaă ţaţe de maă r
sţricaţ sau caâ ţeva seminţţe de floarea-soarelui.
Porecla de Guica i-o daă duse un mocan. Mocanii veneau ţoamna la
caâ mpie saă schimbe frucţele lor pe porumb sţ i graâ u. Maria Moromeţe
oprea fiecare caă ruţţaă care ţrecea prin drepţul bordeiului ei. Se apropia
de covilţirul mocanului, se uiţa îân caă ruţţa lui, îâi raă scolea sacii cu mere sţ i
cu nuci, lua caâ ţeva îân care îâsţi îânfigea dinţţii sţ i abia la urmaă îânţreba cum
le daă . Omul spunea cum, iar femeia îâi îânţorcea spaţele, maâ ncaâ nd din
frucţele luaţe, spunaâ nd caă nu sunţ bune, sunţ acre sţ i viermaă noase. IÎn
40
acesţ fel nu numai caă se saă ţura maâ ncaâ nd, dar chiar sţraâ ngea caâ ţe un
saă culeţţ . Se vede îânsaă caă îânţr-o ţoamnaă , un mocan a ţţinuţ-o minţe sţ i
caâ nd a ajuns îân drepţul ei n-a mai vruţ saă opreascaă .
„Sţai, maă ! N-auzi caă vreau saă iau nisţ ţe mere?” a sţrigaţ femeia de pe
scaă unelul ei.
Mocanul a opriţ sţ i s-a asţ ezaţ îân drepţul covilţirului saă n-o lase saă se
urce.
„Ai mere bune?” a îânţrebaţ ea vraâ nd saă -l dea la o parţe.
„Da, am mere frumoase, adu porumbul sţ i-ţţi dau.”
„Ia saă vaă d!” a spus femeia îâncercaâ nd zadarnic saă -l dea la o parţe.
„Adu îânţaâ i porumbul”, a spus mocanul linisţ ţiţ.
„Ia saă vaă d, maă , sţai saă vaă d sţ i eu ce mere ai!” a spus Maria cu un glas
îânţţepaţ sţ i cam ţare.
„Nu ţţipa, leicaă , de ce ţţipi?! Adu porumbul sţ i aţunci ţe uiţţi!” i-a
raă spuns mocanul faă raă saă se dea la o parţe.
„Du-ţe naibii cu merele ţale! a zis aţunci femeia îândepaă rţaâ ndu-se de
om. Parcaă n-am mai vaă zuţ mere! Uiţaă -ţe al naibii! Pe ce saă -i dau eu
porumbul meu mocanului! Parcaă faă raă merele voasţre viermaă noase nu
ţraă iesc!”
„Nu ţţipa, leicaă , de ce ţţipi asţ a?” a spus mocanul uiţaâ ndu-se îân urma ei
uimiţ.
„Du-ţe naibii, maă , ce dacaă ţţip? Tţ ip îân curţea mea, îân saţul meu,
mocane!”
„Leicaă , nu mai guici asţ a, caă nu ţţi-am sparţ casa, a spus iar mocanul
cu vocea lui moale de munţean. Ce guicii asţ a, leicaă ? Vai, vai! Cum mai
guicaă ! Ca o purcea!” a mai adaă ugaţ mocanul nedumeriţ sţ i vorba a fosţ
prinsaă de vecini. Maria Moromeţe se îânfuria raă u caâ nd i se spunea Guica.
Cei ţrei nepoţţi inţraraă îân curţea maă ţusţ ii sţ i Paraschiv ciocaă ni îân ochiul
de geam.
— Ga Mario, deschide!
Maria Moromeţe deschise usţ a sţ i cei ţrei se aplecaraă pe raâ nd saă nu se
loveascaă de pragul de sus. Paraschiv abia inţraă îân bordei:
— Ga Mario, exclamaă el, gaţa, îâi daă drumul lui Achim cu oile la
Bucuresţ ţi! îâncepe raă fuiala!
Sţ i raâ se hurducaţ, plesnindu-sţ i palmele una de alţa, apoi frecaâ ndu-le
repede îân semn de mare bucurie nesţaă paâ niţaă , Maria Moromeţe se
41
îânfipse îân ochii lui sţ i îânţrebaă , îânceţ, ascuţţiţ, abia ţţinaâ ndu-sţ i raă suflarea:
— Ce vorbesţ ţi, maă ? IÎi daă drumul? Zaă u? Cum a fosţ? Ce-a zis?
— Nu-mi venea saă cred, raă spunse Paraschiv uiţaâ ndu-se spre paţ,
vraâ nd saă se asţ eze, dar maă ţusţ a îâl preveni:
— Sţai naibii jos pe paă maâ nţ, caă se rupe paţul cu ţine… Apoi reluaă
îânţrebaă rile. Zaă u, maă ? Ia spuneţţi! Ce zicea, ce zicea?!!
— Avem douaă zeci sţ i paţru de oi cu lapţe, asţa îânseamnaă douaă suţe
paţruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlaă iţ, îâncercaâ nd saă imiţe glasul
faă ţţarnic al fraţelui saă u mai mic; asţ a le ţoţ spunea aă sţa la masaă .
— Sţ i el ce zicea?! Ce zicea?! îânţrebaă Guica cu glas îânecaţ de
curioziţaţe sţ i plaă cere. Alea ce zicea, puţuroasele alea? Maă -sa, maă -sa ce
zicea?
Achim raă spunse caă uţaâ nd saă -sţ i poţriveascaă glasul sţ i saă -l facaă
asemaă naă ţor cu al mamei viţrege adicaă : cinsţiţ sţ i îânţţelegaă ţor asţ a cum îâi
raă spunsese ţaţaă lui lor la masaă :
— Lasaă -l, maă , saă se ducaă . Nu e vorba numai de bancaă . Dar sunţ sţ i ei
baă ieţţi mari…
Paraschiv izbucni îân hohoţe groase. Maă ţusţ a nu raâ se, îânsaă chipul ei
zbaâ rciţ sţ i negru sţ i gura cu buzele supţe îânaă unţru se fraă maâ nţaraă de
plaă cere. Nilaă zaâ mbi sţingheriţ, parcaă rusţ inaţ. El spuse:
— Hai, baă , ce raâ deţţi asţ a?
— Pe urmaă l-a luaţ pe aă sţa îân graă dinaă sţ i nu sţ ţiu ce i-a spus. Ce ţţi-a
spus, Nilaă ? îânţrebaă Achim.
— Ce mai îânţrebi, nu-ţţi spusei o daţaă ? bombaă ni Nilaă .
— Zaă u, maă ? Te-a luaţ îân graă dinaă ? Sţ i ce ţţi-a spus? îânţrebaă Guica ca sţ i
caâ nd n-ar fi auziţ bombaă neala lui Nilaă . Ce ţţi-a spus, Nilaă ? Spune, maă , daă -
ţe naibii, caă cine sţ ţie ce ţţi-o fi spus sţ i ţu n-ai îânţţeles. Hai, spune! Nilaă
ţaă cea cu frunţea îân paă maâ nţ. Fapţul caă se laă sa greu paâ naă la urmaă le sţricaă
cheful celor doi fraţţi sţ i îâl îânţrebaraă dacaă da sau nu, îâi daă drumul lui
Achim saă se ducaă ?
— Nu vaă spusei, baă , caă îâi daă ? Ce ţoţ îânţrebaţţi aţaâ ţa? Numai saă aducaă
bani! adaă ugaă Nilaă cinsţiţ. Saă aducaă la ţoamnaă paţru mii de lei.
Paraschiv raâ se iar, raă gusţ iţ, sţ i îâi daă du lui Nilaă un pumn îân spinare.
— Auzi, ga Mario? se adresaă el maă ţusţ ii, faă raă saă -l mai ia îân seamaă pe
Nilaă . Saă vezi ce gogosţ i le ţurna Achim alalţaă ieri la sapaă .
— Ei, maă , ei! Zaă u! Ce gogosţ i-ce gogosţ i? îânţrebaă maă ţusţ a abia
42
sţaă paâ nindu-se.
— Douaă zeci sţ i paţru de oi cu lapţe, paă puţţin douaă zeci sţ i paţru de
chile pe zi! Asţa face douaă suţe de lei pe zi, ori ţreizeci de zile, face pe
puţţin sţ ase mii de lei pe lunaă ! Ei! douaă mii o saă cosţe chiria locului de
paă sţ unaţ, iar paţru mii raă maâ ne caâ sţ ţig.
— Baă , eu maă duc saă maă culc; maâ ine ţrebuie saă merg la premiliţaraă ! îâl
îânţrerupse Nilaă sculaâ ndu-se de jos,
— Sţai, Nilaă , sţai, maă , prosţule! îâl opri maă ţusţ a îânţţepaţaă . Sţai saă
vorbim. Sţ i se adresaă lui Paraschiv: Acum voi ce faceţţi, ţu sţ i cu Nilaă ?
Caâ nd plecaţţi? Trebuie saă fugiţţi îânainţe de secere, saă n-aibaă cine saă le
secere graâ ul sţ i nici cu ce saă -l care. Saă vedem ce-au saă facaă faă raă voi.
— Tu caâ nd pleci cu oile, Achime? îânţrebaă Paraschiv.
— Saă vedem. Saă vorbim cu al Iu Caă ţaă noiu.
— Eu zic caă dupaă vreo saă pţaă maâ naă îân urma ţa, luaă m caii din grajd,
îâncaă lecaă m pe ei sţ i fugim. Nu asţ a, maă , Nilaă ?
— Baă , eu v-am mai spus: fugim, dar nu puţem saă furaă m caii din
grajd; aflaă lumea sţ i ne facem de raâ s, raă spunse Nilaă cu privirea îân
paă maâ nţ.
— Ieţe al naibii! faă cu maă ţusţ a indignaţaă . Vezi saă nu-ţţi dau caâ ţeva,
blegule! Te-a îâmbrobodiţ alde ţac-ţaă u, saă sţai sţ i saă muncesţ ţi penţru
copiii lui, saă -ţţi iasaă sufleţul! E caii vosţ ţri, e averea voasţraă ! Dacaă nu
murea biaţa maă -ţa, eraţţi sţ i voi îân casa voasţraă , nu ca acum, caă n-aveţţi
loc de puţuroasele alea.
Nilaă ţaă cea. Paraschiv sţ i Achim o aprobau pe maă ţusţ a lor din ochi.
Maria Moromeţe conţinuaă :
— Aţţi munciţ de caâ nd eraţţi mici sţ i nu v-a luaţ niciodaţaă o hainaă pe
voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luaţ. Tiţa are crepdeşin,
Ilinca iie de maă ţase, aia are scurţeicaă de caţifea… E plinaă chichiţţa laă zii
cu mamudele sţ i cu icusţ ari! Acolo e munca voasţraă , prosţ ţilor… Eu saă fiu
ca voi asţ sparge lada îânţr-o noapţe sţ i asţ lua ţoaţe mamudelele!
Paraschiv se uiţaă la Nilaă , care conţinua saă sţea cu frunţea îân paă maâ nţ,
sţ i-i spuse raă gusţ iţ, gros:
— Vezi, maă ? Auzi ce zice ga Maria? Plaă vane! Ai sţa sţ i-ai munci
penţru ei paâ naă ai caă dea jos, dacaă n-am fi noi saă ţe îânvaă ţţaăm.
Nilaă ţresaă ri. Avea o frunţe mare, laţaă , cu carne groasaă pesţe ea. IÎsţi
ridicaă frunţea lui laţaă din paă maâ nţ sţ i raă spunse cu un glas ţurbure care
43
nu proţesţa conţra celor auziţe, dar care era ţoţusţ i indignaţ, faă raă saă sţ ţie
îânsaă penţru ce:
— Mai ţaci, baă , din guraă ! Ia mai ţaci dracului din guraă ! Ce ţoţ
vorbesţ ţi!…
Maă ţusţ a saă ri cu glasul ei ascuţţiţ:
— Ce saă ţacaă din guraă ! Asţ a esţe! Te superi caă îâţţi zice plaă van? De caâ nd
muncesţ ţi sţ i umbli desculţţ sţ i dezbraă caţ, pe degeaba?! Plaă vane.
— Paă i, baă , Nilaă , ce-am vorbiţ noi paâ n-acum? Nu ne-am îânţţeles asţ a?
îânţrebaă Achim cu reprosţ .
Nilaă raă spunse la fel de ţurbure:
— Ne-am îânţţeles, baă , ne-am îânţţeles! Vezi saă nu-ţţi dau un pumn dupaă
ceafa.
Achim mormaă i dispreţţuiţor:
— Dai ţu pumn dupaă ceafa!
— Eu maă duc, mi-e somn, mormaă i Nilaă deodaţaă nepaă saă ţor sţ i
deschise usţ a bordeiului.
— Du-ţe naibii! îâl peţrecu maă ţusţ a din urmaă . O saă mai vezi ţu de la
mine loc de casaă ! Proasţaă oi fi saă ţţi-l dau!
Nilaă iesţ i faă raă saă raă spundaă , iar maă ţusţ a se îânţoarse îân bordei, saă
vorbeascaă mai deparţe cu cei doi nepoţţi.

IX

Pe la miezul nopţţii îâncepu saă cadaă o ploaie linisţ ţiţaă sţ i bogaţaă .

Murmura pe acoperisţ uri sţ i pesţe paă maâ nţ cu picaă ţuri moi, ca de
unţdelemn. Nu se auzi niciun ţuneţ sţ i nu se vaă zu nicio fulgeraă ţuraă . Era
îânsaă îânţuneric beznaă .
Fiindcaă ploaia îâncepuse pe nesimţţiţe, caâ nd se îânţeţţi nimeni nu se
ţrezi din somn, sţ i caâ nd de pe sţresţ ini îâncepuraă saă curgaă sţ iroaie, de-a
lungul prispei, cei care dormeau la margine se îâmpinseraă doar mai spre
pereţe, mormaă ind.
Spre revaă rsaţul zorilor ploaia sţaă ţu sţ i norii paă raă siraă cerul. Moromeţe
se culcase sţ i adormise ţaâ rziu, dar caâ nd ploaia se opri, se ţrezi sţ i raă mase
44
iaraă sţ i nemisţ caţ pe prispaă . Nemisţ carea lui ţreazaă o faă cu pe Caţrina saă se
desţ ţepţe la celaă lalţ capaă ţ al prispei.
— Ilie, ce e cu ţine? De ce nu ţe culci? sţ opţi ea.
Moromeţe nu raă spunse, dar ţusţ i linisţ ţiţor. Toţusţ i Caţrina nu-sţ i vaă zu
de somn. Se îânţaâ mpla ceva îân familie!? Poaţe plecarea lui Achim la
Bucuresţ ţi, dar despre asţa se vorbise de prin iarnaă , se gaâ ndiseraă desţul.
IÎn ţimpul mesei fusese pomeniţ numele agenţului de urmaă rire care
avea saă vinaă maâ ine dimineaţţaă dupaă fonciire. Dar sţ i asţa era povesţe
veche; Jupuiţu venea îân fiecare an sţ i anul acesţa nu avea nimic deosebiţ
faţţaă de celaă lalţ. Banca? Dar banca venea ţaman la ţoamnaă . Poaţe caă
ţoaţe acesţe ameninţţaări care se ţaâ rau cu anii îân urma lor saă se
îângraă maă deascaă îân acesţ an pe capul familiei? Da. Dar nici asţa nu se
puţea, fiindcaă ţimpul era foarţe raă bdaă ţor sţ i ameninţţaările mari se
sfaă raâ mau îân puzderie de ameninţţaări mai mici pe care cu ajuţorul
ţimpului le ducea zilnic îân spinare. Asţ a se îânţaâ mplase caă ţimpul faă cuse
saă raă maâ naă îân urmaă una din cele mai cumpliţe ameninţţaări de care îâsţi
aduceau aminţe, sţ i anume daţoria faă cuţaă la bancaă penţru plaţa loţurilor
primiţe la reforma agraraă de dupaă raă zboi. Mulţţi au vaâ nduţ loţurile, iar
alţţii au raă mas de ţoţ faă raă paă maâ nţ sţ i au caă zuţ îân mizerie. Ei au avuţ îânsaă
raă bdare, au dus-o de la an la an paâ naă caâ nd îânţr-o zi sţaţul, vaă zaâ nd caă
ţţaăranii ţoţ n-au cu ce plaă ţi, n-a mai avuţ îâncoţro sţ i a ţrebuiţ saă sţ ţeargaă
daţoriile. IÎncaâ ţ banca se dovedise a fi ceva nu ţocmai raă u, drepţ care doi
ani mai ţaâ rziu se îâmprumuţaseraă din nou saă cumpere viţe îân baă ţaă ţuraă .
N-aveau saă poaţaă plaă ţi? Se gaâ ndiseraă mulţ sţ i mai mare nenorocire decaâ ţ
saă piardaă ceea ce nu caâ sţ ţigaseraă ce puţea fi? Era deci limpede caă numai
Moromeţe singur era pricina propriilor sale gaâ nduri sţ i Caţrinei i se
paă ru aţaâ ţ de ciudaţ acesţ lucru, îâncaâ ţ se îânchinaă .
— Se vede caă ai inţraţ îân anul morţţii, sţ opţi ea.
Sţ i îâsţi laă saă capul pe caă paă ţaâ i, pomenind caă asţ a se îânţaâ mplaă caâ nd omul
uiţaă de Dumnezeu, uiţaă sţ i Dumnezeu de el sţ i îâl lasaă singur îân faţţa
paă caţelor.
— Penţru caă , mai bolborosi ea cu faţţa îân caă paă ţaâ i, numai paă caţele nu
ţe lasaă saă dormi.
La acesţe cuvinţe din urmaă , Moromeţe ţusţ i cu îânţţeles sţ i raă spunse cu
o veselie supaă raţaă :
— D-aia dormi ţu busţ ţean, lovi-ţe-ar moarţea, caă n-ai paă caţe!
45
 Aruncaă ţţigarea, se daă du jos de pe prispaă sţ i o luaă îânceţ spre graă dinaă ,
faă raă saă mai asculţe raă spunsul femeii.
Caţrina era credincioasaă sţ i de aceea pomenise de paă caţe. Cu zece ani
îân urmaă naă scuse un copil morţ care îâi baă gase spaima îân sufleţ. Avusese
visuri rele. Se auzea noapţea sţrigaţaă îân somn, îânghesuiţaă de porci cu
raâ ţurile mari îân colţţuri îânţunecaţe, sau locuind îâmpreunaă cu ţţigani care
îâi spuneau lucruri murdare. Se îâmbolnaă vise, nu mai puţuse suferi
carnea de porc, iar caâ nd vedea ţţigani se piţea. Nu-sţ i mai puţuse gaă si
linisţ ţea; se cerţase cu ţoaţaă lumea sţ i se îângrozise simţţind cum i se
sţrecoaraă îân inimaă nepaă sarea sţ i sila faţţaă de baă rbaţ sţ i copii. Paâ naă îânţr-o
zi caâ nd povesţise ţoţul unei vecine din fundul graă dinii:
„Eu sţ ţiu ce e cu ţine, e din copii! spusese vecina care, ţoţ asţ a,
crescuse o mulţţime de copii. Sţ ţii ce saă faci ţu? Saâ mbaă ţaă spre duminicaă ,
ţe scoli devreme, ţe duci la cimiţir, jelesţ ţi acolo morţţii sţ i dai de pomanaă ;
dupaă ce ţţi-ai faă cuţ daţoria cu morţţii, ţe îânţorci acasaă paâ naă nu raă sare
soarele, aprinzi focul, dai saă maă naâ nce la copii, cureţţi casa, vezi ce mai e
de faă cuţ sţ i dupaă ce ţţi-ai faă cuţ daţoria sţ i cu copiii, ţe speli sţ i ţe
primenesţ ţi sţ i ţe duci la bisericaă , Caţrino. Acolo la bisericaă sţai sţ i asculţţi
slujba! Sţ i-ai saă vezi pe urmaă ce bine el”
Ceea ce se sţ i îânţaâ mplase. Caţrina îâi crescuse cu ţrudaă pe cei ţrei.
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim erau mici caâ nd se maă riţase cu Moromeţe, sţ i îân
loc de raă splaţaă acesţ ţia îâncepuseraă s-o urascaă . Tudor Baă losu sţ i fiu-saă u
pe de o parţe, Guica sţ i Parizianul, o alţaă rudaă a lui Moromeţe, caă reia
Caţrina îâi spunea „Guica al doilea mai prosţ”, pe de alţaă parţe, îâi
îânvaă ţţaseraă pe cei ţrei caă mama viţregaă era vinovaţaă caă se ţraă ia greu la ei
sţ i caă dacaă n-or s-o dea afaraă din casaă are saă punaă maâ na pe averea
ţaţaă lui. Nenorocirea faă cea caă era ceva adevaă raţ din ţoaţe acesţea, dar
Caţrina n-avea nicio vinaă . Iaţaă ce se îânţaâ mplase.
IÎn ţimpul foameţei de dupaă raă zboi, Moromeţe vaâ nduse un pogon din
loţul Caţrinei – Caţrina primise un loţ de opţ pogoane ca vaă duvaă de
raă zboi – spunaâ ndu-i caă îân schimbul acesţui pogon vaâ nduţ va ţrece casa
sţ i pe numele ei. Caţrina îâl crezuse, socoţind caă îân acesţ fel va avea
baă ţraâ neţţea apaă raţaă (se mai îânţaâ mplase îân saţ ca mama viţregaă saă fie
goniţaă din casa ţaţaă lui). Numai caă Moromeţe, îân loc saă se graă beascaă saă
facaă acţe penţru casaă , îâncepu saă facaă glume: „Crezi caă am saă mor eu
îânainţea ţa?” zicea el. Acesţ raă spuns era, îânţr-un fel, o asigurare caă aţaâ ţ
46
ţimp caâ ţ ţraă iesţ ţe el n-o saă îândraă zneascaă nimeni s-o dea afaraă din casaă .
Penţru Caţrina îânsaă nu era de ajuns, fiindcaă cei ţrei fuseseraă îânvraă jbiţţi
de mici conţra ei; îâncepuse deci saă -i paraă raă u de pogonul vaâ nduţ, mai
ales caă îâl vaâ nduse ţocmai penţru ca saă nu moaraă ei, cei ţrei, de foame.
Caâ nd baă rbaţul îâncepu saă glumeascaă pe socoţeala casei, Caţrina preţinse
pogonul pe numele Tiţei sţ i îâl preţinse cu aţaâ ţ mai insisţenţ cu caâ ţ
Caţrina se simţţea vinovaţaă faţţaă de fiica ei fiindcaă feţei îâi venise vremea
saă se maă riţe sţ i Vicţor Baă losu cerea ţrei pogoane, iar Caţrina nu-i puţea
da decaâ ţ douaă . Era ţocmai pogonul vaâ nduţ.
Moromeţe sţ ovaă i. Se pare caă era sţ i el uimiţ de ameninţţaările
nelaă muriţe pe care cei ţrei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv sţ i Achim,
i le ţransmiţeau la ureche pe caă i ocoliţe, prin Guica, prin Tudor Baă losu
sţ i prin Parizianu. Aceasţaă sţ ovaă ialaă o scaâ rbi de ţoţ pe Caţrina. Vasaă zicaă
avusese drepţaţe saă se ţeamaă !
Biserica îânsaă îâi linisţ ţi sufleţul ţurburaţ sţ i ca saă fie linisţ ţe sţ i îân familie
nu mai preţinse nimic. Caâ nd muierile cu care se avea bine pomeneau
îânsaă de ameninţţaările pe care Guica nu îânceţa ţoţusţ i saă le raă spaâ ndeascaă
prin saţ, aţunci Caţrina se îânchina cu îânversţ unare sţ i spunea caă sţ i Iisus
Crisţos a paă ţimiţ sţ i n-o s-o lase el saă moaraă pe marginea sţ anţţului. „Dacaă
n-asţ avea feţele alea, asţ zice iarţaă -i, Doamne, caă nu sţ ţiu ce fac, dar m-a
pedepsiţ Dumnezeu saă am grijaă de ele sţ i nu poţ saă -i ierţ”, spunea ea cu
îândaâ rjire.
Caâ ţ despre celelalţe ameninţţaări, banca, fonciirea, socoţelile cu oile sţ i
viţele, Caţrina nu vroia saă sţ ţie de ele, se credea la adaă posţ. De loţul ei
de paă maâ nţ de sţ apţe pogoane nu se puţea aţinge nimeni.
Treaba lor, saă plaă ţeascaă banca sţ i fonciirea cu ce-or sţ ţi, sţ i dac-or
ajunge saă n-aibaă viţe de muncaă , feţele sunţ vrednice, au saă se descurce
ele îânţr-un fel.
Numai caă feţele caâ nd o auzeau gaâ ndind asţfel se îânfuriau raă u sţ i o
sfaă ţuiau saă -sţ i vazaă mai bine de biserica ei. Ceea ce Caţrina sţ i faă cea, cu
ţoaţe caă biserica nu izbuţea ţoţdeauna saă -i alunge aminţirile dureroase
ale vieţţii sau saă -i lumineze cu ţoţul anii lungi pe care îâi mai avea de
ţraă iţ.
IÎsţi gaă sise ţoţusţ i un sprijin cu care uneori se sţ i laă uda, îâncaâ ţ vaă zaâ ndu-l
pe baă rbaţul ei ţreaz pe prispa casei nu se puţuse sţaă paâ ni saă nu-i spunaă
caă numai paă caţele nu-l lasaă pe om saă se odihneascaă , ceea ce adusese
47
raă spunsul binemeriţaţ al baă rbaţului. De fapţ, ea vrusese saă -i dea de
îânţţeles caă dacaă el „ar lua drumul bisericii” (cel opus sţ i de fapţ mulţ mai
cunoscuţ de oamenii din saţ era cel al caâ rciumii), aţunci el n-ar mai fi
asţ a de nelinisţ ţiţ.

Moromeţe îânsaă nu vroia s-o apuce pe acesţ drum, iar caâ ţ despre
celaă lalţ al caâ rciumii, nu-l folosise niciodaţaă ca o soluţţie. Era cu zece ani
mai mare decaâ ţ Caţrina (conţingenţ ‘911, faă cuse raă zboiul) sţ i acum avea
acea vaâ rsţaă îânţre ţinereţţe sţ i baă ţraâ neţţe caâ nd numai nenorociri sau
bucurii mari mai poţ schimba firea cuiva.
Moromeţe luase îân glumaă nu numai ţemerea Caţrinei îân privinţţa
casei, dar sţ i visurile ei îânspaă imaâ nţaţe. „Unde se îânţaâ mplaă saă avem noi
aţaâ ţţia porci caâ ţţi visezi ţu”, spusese el, dar îân curaâ nd pricepu sţ i el caă a
face sţ i a cresţ ţe copii mulţţi poaţe fi uneori penţru o mamaă ceva îânţr-
adevaă r îânspaă imaâ nţaă ţor. IÎnţaâ mplaă rile care avuraă loc dupaă aceea îân
familie nu-l ţurburaraă îânsaă pe Moromeţe îân aceeasţ i maă suraă . Numai una
dinţre ele, care avu loc îânţr-o iarnaă , la puţţin ţimp dupaă ce familia scaă paă
de daţorii prin legea conversiunii, îâl faă cu saă îânţţeleagaă caă e ţoţusţ i
primejdios sţ i penţru el saă nu ia seama la copii. IÎn anul acela recolţa
fusese bogaţaă sţ i ţoaţaă lumea faă cea comerţţ cu cereale la munţe.
Gospodaă riile se refaă ceau din anii grei prin care ţrecuseraă îânţre 1929-
1933. Prosperiţaţea baă ţea la usţ a mulţora din saţ, viţele se îânmulţţeau,
oborul de cereale era ridicaţ, paâ nza de americaă sţ i unelţele mai iefţine,
iar preţţul paă maâ nţului mai ridicaţ decaâ ţ oricaâ nd.
Cei care simţţiseraă cei dinţaâ i caă e rosţ de faă cuţ avere furaă cei ţrei,
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinsţ i caă ar
avea drepţul saă -l îânvinuiascaă pe ţaţaă l lor caă s-a îânsuraţ a doua oaraă ;
îânţţelegeau vag caă ţaţaă l lor nu puţea saă -i creascaă , numai o femeie puţea
face acesţ lucru sţ i abia mai ţaâ rziu aveau saă dea de îânţţeles caă ţusţ a lor
Guica ar fi puţuţ foarţe bine saă -i creascaă ea).
Familia se ţţinuse paâ naă aţunci cu loţurile îânţregi, dar gospodaă ria era
48
lipsiţaă de viţe. Aveau doi cai praă paă diţţi, care, caâ nd daă deai cu biciul îân ei,
daă deau din coadaă .
Venise ţoamna sţ i porumbul se faă cuse sţ i el din belsţ ug (porumb sţ i
graâ u sţ i prinţre porumb dovleci, floarea-soarelui sţ i fasole, alţceva nu
semaă nau, cu ţoaţe caă paă maâ nţul le-ar fi puţuţ da saă n-aibaă ce face cu
caâ nepa, inul, ţuţunul, sfecla de zahaă r, planţele medicinale scumpe) sţ i
cei ţrei îâsţi frecaseraă maâ inile de bucurie sţ i îânţr-o searaă îâi spuseseraă
ţaţaă lui lor: „Ar ţrebui saă îângraă sţ aăm caii aă ia, ţaţaă ! Tudor Baă losu a fosţ
saă pţaă maâ na ţrecuţaă la munţe sţ i a caâ sţ ţigaţ o mie de lei.”
Moromeţe n-a îânţţeles cum s-ar puţea caâ sţ ţiga o mie de lei îânţr-un
drum la munţe, dar n-a avuţ nimic conţra îângraă sţ aării cailor. Au vaâ nduţ
porumb, au cumpaă raţ ovaă z sţ i prin iarnaă paă rul cailor sţraă lucea ca
maă ţasea.
Moromeţe îânsaă ţoţ nu se misţ ca. Peţrecea seri lungi cu prieţenul saă u
Cocosţ ilaă , discuţaâ nd poliţicaă sau asculţaâ ndu-l pe Niculae care ciţea
povesţ ţi grozave din caă rţţi luaţe de la alde nean-saă u Crisţache al lu
Dumiţrache. Erau seri ţurburaă ţoare. Unsprezece fraţţi care sufereau
vraja de a raă ţaă ci îân ţimpul zilei ca unsprezece lebede sţ i la apusul
soarelui caă deau îângraă maă diţţi pe o sţaâ ncaă îân mijlocul maă rii, iaraă sţ i
oameni. Cum sţaă ţeau îângraă maă diţţi unii îân alţţii, chinuiţţi sţ i îânspaă imaâ nţaţţi
de îânţunericul nopţţii sţ i de valurile furioase care ameninţţau saă -i
smulgaă … Sţ i suferinţţele îânduraţe de sora lor, care ţrebuia saă ţţeasaă cu
maâ na ei, îânţr-un ţimp daţ sţ i neavaâ nd voie saă vorbeascaă , unsprezece
ţunici de urzici, ca saă -i scape de vrajaă sţ i cum n-a avuţ ţimp saă ţermine
braţţul unei ţunici sţ i fraă ţţiorul cel mic a raă mas cu ceva din aripa de
lebaă daă …
Dar Cocosţ ilaă ? Cocosţ ilaă era un ins care sţaâ rnea îân Moromeţe ceva
neîânchipuiţ de plaă cuţ, ca sţ i povesţ ţile lui Niculae. Venea seara sţ i
ciocaă nea îân usţ aă faă caâ nd pe boierul. I se spunea „inţraă ”, inţra sţ i daă dea
bunaă seara numai Caţrinei, spunaâ nd de fiecare daţaă caă „la prosţ ţii aă ilalţţi
nu dau bunaă seara”, faă caâ nd-o pe Caţrina saă se rusţ ineze, dar saă sţ i
pufneascaă îân raâ s. IÎi punea lui Niculae îânţrebaă ri gramaţicale sţ i isţorice,
lui Paraschiv îâi punea una sţ i aceeasţ i îânţrebare (caâ nd se îânsoaraă ?), iar
feţei celei mari îâi recomanda saă se maă riţe cu Naă sţase Besensac (un
flaă caă u bicisnic). Numai cu Moromeţe avea vechi raă fuieli sţ i nu-l slaă bea
nicio clipaă . Cu mulţţi ani îân urmaă faă cuse vaâ lvaă un nou parţid, care îâsţi
49
spunea „ţţaăraă nesc” sţ i al caă rui program îâl îâncaâ nţase pe aţunci pe
Cocosţ ilaă . Moromeţe se araă ţase rezervaţ (Moromeţe era liberal) sţ i caâ nd
„parţidul naţţional-ţţaăraă nesc” luaă puţerea sţ i Cocosţ ilaă se îânfurie caă Maniu
sţ i Mihalache nu numai caă nu-sţ i respecţaseraă programul, dar se
dovediseraă parcaă mai flaă maâ nzi decaâ ţ Braă ţienii, Moromeţe nu-l cruţţaă pe
prieţenul saă u, îâl luaă pesţe picior sţ i observaă caă „prosţ ţii n-ar ţrebui saă
aibaă drepţ de voţ, fiindcaă din pricina lor suferaă ţţara”. Dupaă paţru ani
parţidul liberal veni îânsaă din nou la puţere sţ i Cocosţ ilaă se raă zbunaă
fiindcaă parţidul liberal maă ri impoziţul funciar sţ i inţroduse ţaxe de
barieraă la pieţţele de schimb. „Vezi, maă , prosţule?” jubilase Cocosţ ilaă .
De aţunci îâl urmaă rea pe Moromeţe faă raă cruţţare. „Esţ ţi prosţ”, spunea
el pe ţoaţe ţonurile, uneori cu resemnare, alţeori cu îângaă duinţţaă, dupaă
îâmprejuraă ri. De fapţ, se sţraă duia saă -l convingaă pe Moromeţe caă el,
Cocosţ ilaă , e mai desţ ţepţ, ceea ce pe Moromeţe îâl îânveselea cumpliţ, cu
aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ Cocosţ ilaă , faţţaă de alţţi oameni, se purţa cu ţoţul
alţfel, îânjura raă u, baţjocorea sţ i nu spunea „esţ ţi prosţ”, ci mulţ mai raă u,
„maă naâ nci c… ţ”.
IÎn privinţţa îânjuraă ţurilor era vesţiţ, îâl îânjura sţ i pe ţaţ-su – zicea caă de
ce l-a faă cuţ – îânjura sţ i pe popa, sţ i pe primar, sţ i pe percepţor, pe ţoţţi, de
la linguraă , de la sţ erveţul cu care se sţ ţergeau paâ naă la cele mai maă runţe
lucruri, lampaă , sfesţ ţilaă , lumaâ nare, ciorapi sţ i: ţaâ rla, graă dina, neamul sţ i
sţraă bunicii, nepoţţii, copiii copiilor… Caţrina aprindea ţaă maâ ie îân casaă ,
dar pufnea sţ i îân raâ s. Odaţaă Cocosţ ilaă a inţraţ îân casaă sţ i a spus doar aţaâ ţ:
„A veniţ perciţorul sţ i mi-a luaţ ţţoalele”, dupaă care s-a pus pe îânjuraţ sţ i
nu s-a mai opriţ decaâ ţ foarţe ţaâ rziu caâ nd s-a sculaţ sţ i a plecaţ faă raă saă
mai spunaă alţceva. Pe Dumnezeu mai ales Cocosţ ilaă îâl cobora jos îân saţ sţ i
îâl îânjura cu o anumiţaă filosofie, îânvinuindu-l sţ i punaâ ndu-i îânţrebaă ri ca
oricaă rui om.
Curaâ nd îânsaă Moromeţe îânţţelese caă dacaă ţoaţe acesţea aveau penţru
el un rosţ nu mai mic decaâ ţ munca caâ mpului sau grija de ceilalţţi ai
casei (era aţaâ ţ de raraă bucuria de a sţa de vorbaă cu un om desţ ţepţ îân
sţare saă glumeascaă inţeligenţ, sţ i Cocosţ ilaă îân afaraă de cazurile rare caâ nd
îânjura prea mulţ era penţru el un asţfel de om) îâsţi daă du seama nu faă raă
dezamaă gire caă cei ţrei baă ieţţi ai lui, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim, nu vaă d
niciun rosţ îân acesţe seri pierduţe cu povesţ ţi sţ i cu discuţţii despre
Maniu sţ i Braă ţianu. Dezamaă girea îânsaă nu fu prea mare, fiindcaă , la urma
50
urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decaâ ţ ai lui, îâncaâ ţ îâi îânţţelese sţ i
pe ei sţ i, cum caii se îângraă sţ aseraă , umplu caă ruţţa cu porumb sţ i plecaă la
munţe; avea daţorii faţţaă de copii, saă caâ sţ ţige sţ i saă -i îâmbrace, caă erau goi.
Caâ sţ ţigaă .
Nu mai faă cuse „comerţţ” niciodaţaă ; îâi plaă cu aţaâ ţ de mulţ, îâncaâ ţ socoţi
caâ sţ ţigul drepţ ceva nemaipomeniţ sţ i dupaă ce se îânţoarse povesţi
drumul saă u la munţe ca pe-o avenţuraă . Numai caă cei ţrei nu se
minunaraă deloc, Paraschiv faă cu chiar observaţţia supaă raă ţoare caă „mare
braâ nzaă , Sţan Coţelici a daţ mai bine porumbul”… Sţ i caă saă se ducaă iar!
Niculae, care asculţase uimiţ peripeţţiile ţaţaă lui cu caă ruţţa pe drumurile
de munţe, saă rise sţ i pe neasţ ţepţaţe sţ i sţrigase: „Asţ a e, ţaţaă ! Mai du-ţe
iar.”
Moromeţe se pregaă ţi penţru al doilea drum sţ i caâ nd se îânţoarse araă ţa
de nerecunoscuţ, aţaâ ţ de mulţ îâi plaă cuse. De asţaă daţaă drumul fusese sţ i
mai avenţuros sţ i Moromeţe povesţi ţoţul îânţr-o searaă , cu un glas
neobisţ nuiţ sţ i fu asculţaţ cu uimire. Descopereau ţoţţi, Cocosţ ilaă , mama,
feţele – paâ naă sţ i cei ţrei –, caă ţaţaă l lor avea ciudaţul dar de a vedea
lucruri care lor le scaă pau, pe care ei nu le vedeau. Numai caă spre sfaâ rsţ iţ,
cei ţrei se dezmeţiciraă , sfaâ sţ iaraă vraja care îâi ameţţise sţ i caă zuraă pe
gaâ nduri.
Iaţaă ce se peţrecuse.
Moromeţe plecase cu Tudor Baă losu pe acelasţ i drum ca sţ i îânţaâ ia oaraă ,
iesţ iseraă din regiunea de sţ es unde nimeni nu avea nevoie de porumb sţ i,
dupaă ce faă cuseraă un popas la oborul din Piţesţ ţi, o luaseraă pe sţ oseaua
care ducea spre creierul munţţilor, cu ţţinţa Raă chiţţele, un saţ mare,
cunoscuţ de Tudor Baă losu ca fiind o piaţţaă bunaă de desfacere. Mergeau
neîânceţaţ, era ger uscaţ, roaţele pocneau, aburul iesţ ea din spinaă rile
cailor.
La primul drum daă duseraă dublul cu cincizeci de lei. Tudor Baă losu
vroia de asţaă daţaă saă -l dea cu sţ aizeci sţ i îânţr-adevaă r, abia inţraraă îân
Raă chiţţele, caă furaă opriţţi de un îânvaă ţţaăţor care vroia saă cumpere
amaâ ndouaă caă ruţţele. Baă losu mirosi numaidecaâ ţ cum sţaă ţeau lucrurile,
saă ri jos din caă ruţţaă sţ i se sţ i graă bi, spre uimirea lui Moromeţe, saă desfacaă
sţ leaurile de la cai…
IÎnvaă ţţaăţorul, preveniţor, îânţrebaă de preţţ . Tudor Baă losu daă du preţţul cu
un glas care din nou îâl zaă paă ci pe Moromeţe: sţ apţezeci de lei sţ i spuse
51
asţa ca sţ i caâ nd ar fi fosţ cunoscuţ de caâ nd lumea caă asţ a se vinde
porumbul.
Posomoraâ ţ, îânvaă ţţaăţorul raă spunse caă sţ aizeci de lei esţe ulţimul preţţ sţ i
caă nu poaţe cumpaă ra decaâ ţ asţ a, la care Baă losu legaă sţ leaurile graă biţ, faă raă
saă mai discuţe, supaă raţ chiar caă fusese opriţ din drum caâ nd ţoaţaă lumea
sţ ţia caă sţ apţezeci de lei esţe preţţul obisţ nuiţ. Uluiţ, Moromeţe observaă caă
îânvaă ţţaăţorul daă duse exacţ preţţul doriţ de ei, dar Baă losu îâncepu saă raâ daă sţ i
raă spunse caă dacaă el, Baă losu, ar fi ceruţ opţzeci, aţunci îânvaă ţţaăţorul ar fi
daţ bucuros sţ apţezeci de lei. „Saă mergem mai îâncolo sţ i saă cerem opţzeci
sţ i dacaă nu daă m noi porumbul cu sţ apţezeci de lei, Moromeţe, saă nu mai
vii niciodaţaă cu mine la munţe.”
Merseraă mai îâncolo sţ i Baă losu spusese preţţul saă u de opţzeci, dar îân
afaraă de primarul comunei, care daă du un leu pesţe sţ aizeci, nimeni nu
cumpaă raă . „Dacaă mergem ţrei saţe mai spre vaâ rf, ai saă vezi caă îâl daă m cu
sţ apţezeci”, insisţaă Baă losu sţ i Moromeţe conveni, depaă sţ iţ mereu de felul
de a judeca al vecinului saă u.
De fapţ, negusţoria ca aţare nu i-ar fi plaă cuţ dacaă caâ sţ ţigul ar fi fosţ
lipsiţ de peripeţţii, îâncaâ ţ insisţenţţa lui Baă losu i se paă ru fireascaă .
Moromeţe nu prevaă zuse niciodaţaă laţura comercialaă a produselor pe
care i le daă dea paă maâ nţul, iar exisţenţţa banilor îâi pricinuia o furie
nepuţincioasaă (caâ nd ţrebuia saă -i dea, îâi daă dea cu gesţuri dispreţţuiţoare
de aruncare sţ i blesţema maă rimea, culoarea sţ i mirosul lor). Caâ nd iesţ ise
îâmpreunaă cu baă ţraâ nul Moromeţe, acum ţreizeci de ani, îân 1907 sţ i
daă duse foc conacului lui Guma, nu se gaâ ndise caă paă maâ nţul mosţ ierului îâi
ţrebuie penţru comerţţ sţ i penţru bani. Exisţau nisţ ţe obiceiuri pe vremea
aceea care lui i se paă reau mai mari nenorociri decaâ ţ munca sţ i foamea.
Se duceau la conac sţ i, caâ nd daă deau ochii cu boierul, baă ţraâ nul se faă cea
de nerecunoscuţ, îâsţi lua caă ciula din cap sţ i avea un glas care sţ i acum,
caâ nd îâsţi aminţea de el, Moromeţe se îânţuneca sţ i se faă cea crunţ la faţţaă.
Caâ nd dupaă raă zboi, Moromeţe deveni proprieţar, el ţraă i aţaâ ţ de deplin
bucuria de a fi scaă paţ de mosţ ier, îâncaâ ţ nu baă gaă de seamaă caă unii nu se
mai gaâ ndeau de mulţ la asţa, ci la cu ţoţul alţceva: La ce anume? Saă facaă
comerţţ! Asţ adar, cu cereale sţ i saă caâ sţ ţige bani! Sţ i cu banii ce saă facaă ? Saă
plaă ţeascaă impoziţele! Asţa era ceva de raâ s, cum de nu vedeau? Ce
ciudaţ, unde ajunseseraă ! îân sfaâ rsţ iţ, fie sţ i comerţţ , dar saă fim îânţţelesţ i caă
nu aă sţa e scopul…
52
 IÎncaâ ţ Moromeţe vedea îân priceperea lui Baă losu de a face combinaţţii
mai mulţ ceea ce îâi plaă cea fiului saă u de zece ani, Niculae, sţ i mulţ mai
puţţin ceea ce le plaă cea celor ţrei, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim.
Merseraă deci mai deparţe cu caă ruţţele sţ i Moromeţe era foarţe curios
– sţ i foarţe vesel îân acelasţ i ţimp – saă vadaă dacaă o socoţealaă faă cuţaă din
nimic, cum era presupunerea lui Baă losu caă vor da porumbul cu
sţ apţezeci de lei, are saă fie dovediţaă pe viu.
IÎn saţul urmaă ţor, un munţean mai îânsţaă riţ oferi un leu pesţe sţ aizeci,
iar îân celaă lalţ, acesţ leu fu reţras. Merseraă mai deparţe sţ i li se oferi apoi
deodaţaă ţrei lei. Moromeţe se plicţisi, iar Baă losu îâl asiguraă caă îân saţul
urmaă ţor vor obţţine sigur zece lei. Nu iesţ iraă îânsaă bine din saţ, caă se
peţrecu îânţaâ mplarea…
O femeie ţaâ naă raă de ţoţ, cu faţţa albaă , cu paă rul galben sţ i cu nisţ ţe ochi
mari, albasţ ţri, frumosţ i, cum aveau mocancele pe aici, îâi sţrigaă saă
opreascaă . Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-aţţi veniţ, oameni buni, caă nu sţ ţiam ce saă mai fac, a spus
femeia bucuroasaă . Haideţţi, ţrageţţi îân curţe caă oţţi fi osţeniţţi! Saă vaă fac
ceva saă maâ ncaţţi sţ i saă maă duc pe urmaă pe la vecini saă cumpere sţ i ei, saă
daţţi ţoţ porumbul, caă eu nu poţ saă iau decaâ ţ vreo douaă zeci de duble.”
„Nu duce dumneaţa grija noasţraă , leicaă , i-a raă spuns Tudor Baă losu
faă raă saă se clinţeascaă din caă ruţţaă. Du-ţe îânţaâ i la vecini sţ i îânţreabaă -i dacaă
cumpaă raă , saă nu pierdem ţimpul de pomanaă .”
„Dar cu caâ ţ daţţi dubla?” a îânţrebaţ femeia paă lind.
Glasul lui Tudor Baă losu era mai îângheţţaţ decaâ ţ gerul:
„Opţzeci de franci, leicaă !”
„Opţzeci de franci?!”
„Hai, Moromeţe!” a spus Baă losu apucaâ nd biciul, faă raă saă -i mai
raă spundaă femeii.
„Dar caâ ţ dai dumneaţa, leicaă ?” a îânţrebaţ Moromeţe din curioziţaţe.
„Oameni buni, a sţrigaţ femeia îânspaă imaâ nţaţaă , sţ aizeci de lei, aă sţa e
preţţul pe la noi…”
„A! Nu!” a claă ţinaţ Moromeţe din cap.
Nu se poaţe, îânsemna exclamaţţia lui. Noi avem aici nisţ ţe socoţeli.
Iese sau nu iese sţ apţezeci? asţa e îânţrebarea. Nu-ţţi dau fiindcaă ţrebuie
saă vedem dacaă iese. Glasul lui Moromeţe i s-a paă ruţ îânsaă femeii cu ţoţul
deosebiţ de al celuilalţ, sţ i-a îânclesţ ţaţ maâ inile de loiţra caă ruţţei lui sţ i
53
vorbele ei au îâncepuţ saă curgaă sţ uvoi. Moromeţe nu prea îânţţelegea, o
vedea doar cum se ţţine cu maâ inile de loiţraă sţ i calcaă prea aproape de
roaţaă .
Ea spunea caă saă -i dea el, dacaă celaă lalţ nu vrea, cu sţ aizeci de lei…
barim caâ ţeva duble… e raă u, n-are ce da la copii… Saă ţragaă caă ruţţa caă
sţ aizeci de lei e desţul.
„Haide, omule, caă doar n-oi fi sţ i dumneaţa bogaţ saă nu îânţţelegi… Oi fi
venind de deparţe sţ i ţţi-o fi frig pe gerul aă sţa, ţrage caă ruţţa… îâţţi dau ceva
ţţuicaă pesţe sţ aizeci de lei. De ce saă ţe mai duci îâncolo saă mai baţţi
drumurile de pomanaă ?”
Moromeţe s-a fraâ nţ de mijloc sţ i s-a uiţaţ la picioarele femeii:
„Daă -ţe la o parţe, cresţ ţino, caă ţe calcaă roaţa!” i-a spus el grijuliu.
„Nu vreai, omule? a repeţaţ mocanca sţ i deodaţaă din ochii ei albasţ ţri
au ţţaâsţ niţ lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a conţinuaţ ea sţ i glasul
ei legaă naţ sţ i domol de munţeancaă s-a faă cuţ daâ rz. De caâ nd v-aţţi faă cuţ asţ a
raă i? a spus ea desclesţ ţaâ ndu-sţ i maâ na de pe loiţra caă ruţţei. Nu eraţţi asţ a
raă i…”
Plaâ ngea sţ i îân ciuda maâ niei ochii ei raă maâ neau mari sţ i curaţţi sţ i se uiţa
caâ nd la omul cocoţţaţ îân caă ruţţaă, caâ nd la caii lui grasţ i sţ i voinici, aburiţţi de
gerul saă naă ţos al munţelui.
„Pţiu, lovi-ţe-ar moarţea cu ochii ţaă i! a exclamaţ Moromeţe furios.
Apoi a sţrigaţ: Baă losule, opresţ ţe!”
„Ce s-a îânţaâ mplaţ, Moromeţe?”
„Hai saă daă m porumbul, caă nu e rosţ.”
„Cu caâ ţ?” a îânţrebaţ Baă losu.
„Cu sţ aizeci sţ i ţrei.”
„Eu nu-l dau, a raă spuns Baă losu sţ i saă sţ ţii caă alţaă daţaă nu mai merg cu
ţine la munţe.”
Nedumeriţ puţţin, Moromeţe n-a avuţ ţimp saă raă spundaă , dar apoi l-a
îânjuraţ pe Baă losu de muiere, îân sţ oapţaă , penţru el îânsusţ i, îân ţimp ce
munţeanca se uiţa la el, cu lacrimile îângheţţaţe pe obraz.
„Ce saă mai vorbim, sţ i-a îâncheiaţ Moromeţe povesţirea. Am ţras îân
curţe, am baă gaţ caii îân grajd, a pus mocanca maâ na sţ i a ţaă iaţ o gaă inaă , sţ i
maă naâ ncaă Moromeţe sţ i bea ţţuicaă galbenaă . Pe îânnopţaţe asţ a s-au sţraâ ns
mocanii, sţ i aă la a luaţ ţrei duble, aă la cinci, aă la sţ apţe… Cresţ ţini,
mocaâ rţţani! Mi-au luaţ porumbul cu sţ aizeci sţ i ţrei. Saă vezi dupaă aia caă
54
nu mai puţeam saă scap de mocancaă : Caă de unde sunţ? Caă copii am? Dar
muierea ţraă iesţ ţe? M-am uiţaţ sţ i eu la ea sţ i m-am îânchinaţ: Paă i bine,
cresţ ţina lui Dumnezeu, de ce saă nu ţraă iascaă ? Traă iesţ ţe, sţaă acasaă dupaă
sobaă sţ i se vaiţaă caă nu-i place ce e mai bun pe lumea asţa, carnea de
porc. Avea ea un rosţ de îânţreba asţ a, fiindcaă îâi murise baă rbaţul îân
paă dure, caă zuse un bulumac pesţe el…”

XI

Paraschiv, Nilaă sţ i Achim sţ i-au paă sţraţ penţru ei impresia care le-a
faă cuţ-o povesţirea ţaţaă lui lor, dar caâ nd au aflaţ caă Baă losu a daţ ţoţusţ i
porumbul cu sţ apţezeci de lei nu s-au mai mulţţumiţ saă observe ca la
îâncepuţ, caă ţaţaă l lor n-a faă cuţ mare braâ nzaă caâ sţ ţigaâ nd o mie de lei;
ţrebuia saă caâ sţ ţige o mie cinci suţe, cum a faă cuţ Baă losu, sţ i au îâncepuţ saă
murmure caă a omoraâ ţ caii sţ i caă ruţţa de pomanaă sţ i caă sţ i-a baă ţuţ joc de
munca lor.
Murmuraţul acesţa, desigur, i-a ajuns la ureche lui Moromeţe pe alţe
caă i, prin Guica sţ i Parizianul, penţru caă feciorii n-au îândraă zniţ saă i-o
spunaă îân faţţaă.
Uimiţ sţ i îângrijoraţ caă feciorii îâl vorbesc de raă u îân lume, Moromeţe se
hoţaă rîâ saă îânaă busţ e faă raă cruţţare acesţ îâncepuţ de raă zvraă ţire, avaâ nd ţoţusţ i
speranţţa caă poaţe nu-i adevaă raţ. Luaţţi din scurţ, cei ţrei se speriaraă sţ i
deveniraă mierosţ i, iar Paraschiv chiar se indignaă spunaâ nd: „Hai, baă , ce,
ţe iei dupaă prosţul aă la de Parizianu?”, îâncaâ ţ Moromeţe socoţi caă nu e
cazul saă meargaă mai deparţe, ba mai mulţ, caă n-ar sţrica saă le dea chiar
saţisfacţţia saă facaă ei îânsţ isţ i comerţţ la munţe.
Bucurosţ i caă izbuţiseraă saă obţţinaă aţaâ ţ de usţ or liberţaţea de a se
misţ ca, cei ţrei puseraă la cale, o saă pţaă maâ naă mai ţaâ rziu, o afacere sorţiţaă
saă le aducaă un caâ sţ ţig mare. Luaraă cu chirie îâncaă o caă ruţţaă cu caii lui
Parizianu, cumpaă raraă porumb din saţ cu cincizeci de lei sţ i porniraă la
munţe.
Moromeţe nu zise nimic, le daă du chiar sfaţuri, dar ceva – nu puţea saă
îânţţeleagaă bine ce – un soi de îânfrigurare, de pofţaă oarbaă , care se faă cea
55
simţţiţaă îân purţarea fiilor saă i, îâncepea saă -l îângrijoreze sţ i îân sinea lui le
dori saă nu izbuţeascaă .
Dorinţţa lui se îâmplini. Saă ţuraţ de afluxul de cereale de la caâ mpie,
munţele scaă zuse îânţre ţimp preţţul sţ i cei ţrei abia izbuţiraă saă scoaţaă
chelţuiala drumului. Moromeţe nu se puţu sţaă paâ ni sţ i sţrecuraă caâ ţeva
aluzii baţjocoriţoare la adresa priceperii fiilor saă i, dar bine
inţenţţionaţe, vraâ nd saă -i facaă saă îânţţeleagaă caă drumul pe care vroiau ei saă
apuce nu e bun. Cei ţrei parcaă îânţţeleseraă ceva sţ i se mai poţoliraă , dar
vecinul din spaţele casei lor se îâmbogaă ţţea sţ i din nou feciorii îâncepuraă
saă murmure. Caă ţaţaă l lor nu face nimic. Caă sţaă ţoaţaă ziua. Caă pe cele
douaă feţe le lasaă saă se pricopseascaă , iar pe ei îâi baţjocoresţ ţe. IÎnţr-
adevaă r, feţele erau vrednice sţ i vioaie, ţţeseau îân raă zboi, îâmpleţeau,
araă ţau vesele, spre deosebire de Paraschiv sţ i Achim, care parcaă erau
bolnavi.
Asţfel ţrecu iarna sţ i vara aceea. IÎn ţoamnaă , Moromeţe faă cu din nou
pe placul celor ţrei. Se sfaă ţui cu ei îândelung, le araă ţaă siţuaţţia familiei,
daţoriile pe care le mai aveau la percepţţie, fapţul caă raă maă seseraă faă raă un
cal – se îâmbolnaă vise de ţalan sţ i nu mai era bun de nimica – sţ i ajunseraă
la îânţţelegerea caă un îâmprumuţ la bancaă era cea mai bunaă soluţţie.
Numai caă avanţajele speraţe nu veniraă . Din laâ na oilor feţele ţţeseau
penţru ele covoare. Caţrina îâsţi faă cu o fusţaă , Moromeţe o frumoasaă
dulamaă îâmblaă niţaă cu guler de miel creţţ … îân numele celor ţrei, Paraschiv
murmuraă pe faţţaă caă o saă punaă maâ na pe ţopor sţ i o saă le dea oilor îân cap.
Caţrina nu se puţu sţaă paâ ni sţ i îâi raă spunse caă , penţru caâ ţ s-a ţrudiţ ea saă -i
creascaă , o nenorociţaă de fusţaă nu e mulţ. Sţ i dacaă fusţa ei le sţaă îân gaâ ţ, s-
o ia sţ i p-aia, saă se saţure. Covoarele? Dar feţele nu muncesc? Cine ţţine
casa, cine îâi spalaă de murdaă rie sţ i le face maâ ncare saă bage îân ei? Sţ i îân
afaraă de asţa saă se uiţe: nenorociţu’ acela de baă iaţ, Niculae, care ţoaţaă
vara rabdaă de seţe cu oile pe caâ mp, n-are nimic, raâ d copiii oamenilor la
sţ coalaă caă e ţrenţţaăros.
Paraschiv asculţase ca un surd, faă raă saă audaă . Achim sţ i Nilaă ţaă ceau.
Moromeţe inţervenise îâmpaă ciuiţor. Oile sunţ ale lor, spuse el. Anu aă sţa
sţ i-au faă cuţ unii de îâmbraă caă minţe, la anu o saă -sţ i facaă alţţii. Nu cumva
dulama esţe pricina nemulţţumirii? Nu îânţţelegea, Paraschiv avea
dulamaă bunicicaă , ce vroia? N-avea raă bdare sţ i vroia s-o poarţe pe cea
nouaă ? S-o poarţe saă naă ţos. Ei? Mai era ceva?
56
 Mai era, penţru caă nu era vorba de dulamaă . Cei ţrei îânţţelegeau saă
ţraă iascaă la fel ca îânainţe, caâ nd nu faă cuseraă îâmprumuţul sţ i n-aveau oile,
iar laâ na, lapţele, braâ nza, carnea mieilor, ţoţul ţrebuia vaâ nduţ sţ i saă facaă
bani, iar nu saă se maă naâ nce sţ i saă se poarţe îân casaă . I-ar fi fosţ foarţe greu
lui Moromeţe saă dibuiascaă acesţ fel de a vedea al celor ţrei copii ai saă i,
cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ acesţ ţia îâncepuraă saă nu-sţ i mai dea pe faţţaă
gaâ ndurile nici maă car faţţaă de Parizianu.
IÎn aceeasţ i searaă , ei s-au dus la Guica sţ i acolo au pus la cale planul cu
plecarea lui Achim la Bucuresţ ţi.
Taâ rziu de ţoţ, spre sfaâ rsţ iţul iernii, cu mulţe ocolisţ uri sţ i prefaă caâ ndu-
se inţeresaţţi numai de daţoriile care ameninţţau gospodaă ria, ei daă duraă
de îânţţeles ţaţaă lui lor caă n-ar fi o afacere rea, îândemnaâ ndu-l saă se
inţereseze la al lui Caă ţaă noiu sţ i saă se convingaă singur ce bine s-ar puţea
caâ sţ ţiga la Bucuresţ ţi. Vorbiseraă mai dinainţe cu al lui Gaă ţaă noiu sţ i
laă pţarul, pus la cale, exageraă caâ sţ ţigul. Moromeţe raă mase saă se
gaâ ndeascaă . Caţrina sţ i feţele aflaraă mai ţaâ rziu de acesţ plan sţ i se
hoţaă raâ raă repede: nu le convenea. Dacaă Achim are saă sţea ţoaţaă vara la
Bucuresţ ţi, îânseamnaă caă el va ţunde oile sţ i cine sţ ţie ce are saă facaă cu
laâ na. Se îâmpoţriviraă cu grijaă , saă nu afle fraţţii; îâi explicaraă ţaţaă lui caă nu
vor avea ce saă maă naâ nce îân ţimpul secerisţ ului sţ i caă mulţ mai bine ar fi ca
o parţe din lapţele oilor saă fie faă cuţ braâ nzaă aci acasaă sţ i vaâ nduţaă apoi la
Bucuresţ ţi, dacaă e vorba caă la Bucuresţ ţi sunţ preţţuri bune. IÎn felul
acesţa vor avea sţ i bani, sţ i nu vor suferi nici de foame.
IÎn posţul Pasţ ţelui îânsaă , viţregul mijlociu, Nilaă , spuse îânţr-o zi la masaă
ceva care îânmuie inima mamei. Maâ ncau unţuraă îân ţigaie sţ i Nilaă ,
îângreţţosţ aţ nu se sţ ţie de ce, se sţraâ mbase: „Ce naiba, maă , vine Pasţ ţele?
Noi nu mai ţţinem posţ? Sţ i adaă ugase uiţaâ ndu-se cu privirea curaţaă la
Tiţa: Mai piţesţ ţe, Tiţo, unţura asţa.”
Noapţea, mama se auzi cerţaţaă îân vis de un glas blaâ nd: „Caţrino,
Caţrino, de ce esţ ţi dusţ maă noasaă ? Iarţaă -i pe copii, Caţrino, iarţaă -l pe Nilaă ,
caă nu e raă u la inimaă …”
Pe nesimţţiţe, de asţaă daţaă ferindu-se de feţe, mama îâi daă du de îânţţeles
ţaţaă lui caă la urma urmei saă -l lase pe Achim saă se ducaă . Sunţ copiii lui sţ i
le-o fi paă raâ nd sţ i lor raă u caă alţaă lume o duce mai bine. Saă -i dea drumul
saă plece, saă nu zicaă lumea caă din cauza ei sţ i a feţelor ţraă iesc ei raă u.
Moromeţe, nu se sţ ţie de ce, se supaă raă de îânţoarcerea aceasţa a
57
mamei, spuse feţelor sţ i se cerţaraă îânţre ei. IÎndoielile lui Moromeţe
ţţineau de afacerea îânsaă sţ i. Nu-i venea lui saă creadaă caă bucuresţ ţenii nu
mai aveau alţaă iesţ ire decaâ ţ saă se îângraă maă deascaă pe lapţele celor
douaă zeci sţ i paţru de oi ale lui Achim Moromeţe din comuna Silisţ ţea-
Gumesţ ţi sţ i saă -l umple pe el de bani.
Dar îân sfaâ rsţ iţ… îâi îâmpaă rţaă sţ ise îândoielile sţ i lui Nilaă , îân graă dinaă , daâ ndu-
le de îânţţeles sţ i celorlalţţi doi caă , dacaă e vorba saă -l lase pe Achim la
Bucuresţ ţi, aţunci Achim ţrebuie saă bage bine îân cap caă la ţoamnaă îâl
asţ ţeapţaă saă se îânţoarcaă acasaă nu cu douaă zeci de mii, caâ ţ se laă uda acesţa
ca un prosţ, nici cu zece, sţ i nici cu sţ ase, ci cu paţru. Dar acesţe paţru saă
fie! Nilaă îâl asigurase caă vor fi sţ i Moromeţe, linisţ ţiţ, vrusese saă se culce.
IÎsţi aminţi îânsaă caă a doua zi, dupaă cum îâi spusese Baă losu îân drum, avea
saă vie Jupuiţu dupaă fonciire sţ i nu puţu saă adoarmaă îândaţaă . IÎl mai supaă ra
sţ i Niculae care sţaă ţea la spaţele saă u sţ i nu adormea nici el. Ce se bucura
asţ a caă are saă scape de oi, nefericiţul? Credea caă la muncaă o saă -i fie mai
bine?

XII

Moromeţe avea uneori obiceiul – semn de baă ţraâ neţţe sau poaţe
nevoia de a se convinge caă sţ i cele mai îânţorţocheaţe gaâ nduri poţ caă paă ţa
glas – de a se reţrage pe undeva prin graă dinaă sau prin spaţele casei sţ i
de a vorbi singur.
„Auzi ce idee”, reflecţaă el cu glas sţ opţiţ, oprindu-se laâ ngaă poarţa
graă dinii. Apucaă o ulucaă de vaâ rf sţ i raă mase linisţ ţiţ cu frunţea îân paă maâ nţ.
„Dacaă ar fi asţ a, caă din cauza paă caţelor nu poţţi dormi – conţinuaă el
îâncercaâ nd usţ or vechimea ulucii – ar îânsemna caă Paraschiv al meu, care
caâ nd se apucaă saă doarmaă , doarme paâ naă iese apaă sub el… ar îânsemna –
sţ i aici Moromeţe se îânţrerupse sţ i gaâ ndi resţul îân ţaă cere – ar îânsemna caă
e omul cu inima cea mai curaţaă de pe paă maâ nţ. Proasţaă mai e sţ i muierea
asţa a mea!” se miraă apoi cu glas ţare îân ţimp ce consţaţa caă ar fi greu
de susţţinuţ caă ulucile curţţii sale nu sunţ puţrede. „Dupaă îâncaă o ploaie,
acesţe uluci au saă -sţ i raâ njeascaă dinţţii negri spre casaă ”, gaâ ndi apoi mai
58
deparţe, faă raă glas.
Cineva îâl îânţrebase odaţaă îân glumaă de ce vorbesţ ţe singur sţ i
Moromeţe îâi raă spunse serios caă asţa e din pricinaă caă n-are cu cine
discuţa, cu sensul caă nimeni nu meriţaă saă -i asculţe gaâ ndurile.
Se dezlipi de uluci sţ i o luaă îânceţ spre spaţele casei. Aici feţele puneau
ţoţdeauna porumb penţru copţ; cresţ ţea mai repede ca la caâ mp. Se opri
prinţre firele îânalţe sţ i raă mase caâ ţva ţimp îânţre ele linisţ ţiţ sţ i recules.
Apucaă apoi un fir sţ i îâl îânmuie îânţr-o parţe cu ţalpa piciorului. „Domnule,
ce discuţaă ei îân parlamenţ?! exclamaă deodaţaă enervaţ, uiţaâ ndu-sţ i ţalpa
desculţţaă pesţe firul de porumb. Ce îânseamnaă siţuaţţia asţa? se supaă raă el.
Paă i dumneaţa nu-ţţi dai seama caă ţoaţaă omenirea sţaă cu ochii pe ţine saă
vadaă ce faci?!!!” Ofţaă , se aplecaă la raă daă cina porumbului sţ i mulţaă vreme
nu mai zise nimic. Pipaă ia cu palma adaâ ncimea pe care o aţinsese ploaia.
„A daţ ploaia!” consţaţaă apoi la sfaâ rsţ iţ, cu un glas cu ţoţul deosebiţ
de cel dinainţe, ca sţ i caâ nd ar fi vorbiţ alţ om. „îân fine, la nouaă pogoane,
cinci duble claia, ori zece claă i, cincizeci. Ori nouaă , paţru suţe cincizeci
de duble de graâ u.”
Iesţ i dinţre fire sţ i se duse laâ ngaă colţţul casei. Se asţ ezaă pe ţaă lpici, se
caă uţaă de ţuţun.
„Caâ ţ a fosţ anul ţrecuţ dublul de graâ u?!” se informaă . Apoi îâsţi porunci:
„Ei, ia îânmulţţesţ ţe douaă suţe de duble cu cincizeci… Scapi de daravelaă ?
Cinci mii ar fi raţa la bancaă , plus dobaâ nda, plus fonciirea pe doi ani. Nu
mai raă maâ ne nimic, dar îân fine!… Faci ţu ceva la Bucuresţ ţi? îânţrebaă apoi
pe cineva din gaâ nd. Bine, dacaă zici ţu, zic sţ i eu ca ţine, dar bagaă de
seamaă !” îâncheie el ameninţţaăţor sţ i se sculaă hoţaă raâ ţ de pe ţaă lpici.
Inţraă îân curţe îânceţ, ferindu-se saă nu ţrezeascaă pe cineva. Zorile se
albeau sţ i undeva un cocosţ caâ nţaă prelung sţ i insisţenţ, îânspaă imaâ nţaâ nd
linisţ ţea saţului. Se apropie de capaă ţul dinspre drum al prispei, unde
dormea Nilaă sţ i îâi sţ opţi acesţuia la ureche:
— Baă i Nilaă -m!
Nilaă saă ri speriaţ de sţ oapţa ţainicaă sţ i cu ochii holbaţţi gaâ ngaă vi:
— Ce e, baă ? Apoi, recunoscaâ ndu-l pe ţaţaă l saă u, mugi chinuiţ caă l-a
smuls din odihna îân care zaă cea: Ce s-a îânţaâ mplaţ, maă ? Ce-ai cu mine?
— Hai îâncoace!
— Unde? Ce s-a îânţaâ mplaţ?
— Nu s-a îânţaâ mplaţ nimic, n-auzi, surdule! Scoalaă -ţe îânceţ sţ i hai
59
îâncoace! porunci Moromeţe cu acelasţ i glas.
La picioarele lui Nilaă , cu ţrupurile desfaă cuţe, Paraschiv sţ i Achim
gemeau îân somn. Pe cer, luna raă saă rise dupaă ploaie sţ i fiindcaă nici
dimineaţţaă sţ i nici noapţe nu era, semaă na cu un soare morţ, ciunţiţ sţ i
rece.
Nilaă se daă du jos de pe prispaă sţ i îâsţi ţrase panţalonii ofţaâ nd.
— Unde mergem, maă ? sţ opţi el îâncaă buimac de somn.
Moromeţe nu-i raă spunse. Porni spre graă dinaă sţ i-i faă cu semn fiului saă
vie dupaă el. Aproape de poarţaă , Moromeţe se aplecaă laâ ngaă un buţuc de
ţaă iaţ lemne sţ i ridicaă securea care sţaă ţea ţraâ nţiţaă pe el.
— Ia sţ i ţu securea ailalţaă , aia veche, vezi unde el sţ opţi el.
— Da unde mergem? îângaâ naă Nilaă , de asţaă daţaă mai puţţin curios.
— Avem ţreabaă . Hai mai repede! îâl îândemnaă Moromeţe.
Nilaă inţraă sub sţ opron dupaă secure. Moromeţe deschise poarţa
graă dinii sţ i-i faă cu iaraă sţ i semn saă vinaă dupaă el. Deodaţaă se opriraă
amaâ ndoi. Un glas lung îâncepu saă se jeleascaă pe undeva pe aproape,
urmaţ apoi de alţele.
— Ce faă cusţ i, Ioane, cui maă laă sasţ i, de ce murisţ i, Ioane? se auzea
boceţul. Tu maă auzi acolo unde ţe-ai dus? Roagaă -ţe la Dumnezeu saă maă
ia sţ i pe mine, caă m-ai laă saţ singuraă . M-ai laă saţ singuricaă sţ i nu mai poţ,
Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu saă inţri îân paă maâ nţ, dar eu maă
chinuiesc p-aicea sţ i copiii se bolnaă vesc… Unde-oi fi acolo, maă auzi ţu pe
mine caă nu mai poţ saă îândur? Maă chinuiesc sţ i nu mai poţ saă le duc pe
ţoaţe…
Glasul care se jelea fu îânecaţ de alţe zeci de glasuri. Mirosul de
ţaă maâ ie adia dinspre cimiţirul saţului paâ naă îân graă dina lui Moromeţe.
Moromeţe sţ i Nilaă se opriseraă îân fundul graă dinii. Vaieţul cimiţirului
raă zbaă ţea acum prinţre salcaâ mi aţaâ ţ de aproape, îâncaâ ţ se paă rea caă
boceţele ies chiar din paă maâ nţ. IÎnţr-un ţimp, un glas se desprinse ciudaţ
din celelalţe sţ i ajunse sţ opţiţ paâ naă la urechile celor doi. Era un glas plin
de mirare sţ i spaimaă , care parcaă nu îânţţelegea nici acum ce se
îânţaâ mplase:
— Baă iaţul mamii!!! Cum ai muriţ ţu, baă iaţul mamii?? Unde esţ ţi ţu
acuma, puisţ orul mamii? Ce faci ţu acolo, unde sţai?… Of, dragile mamei
spraâ ncene, cum s-or face buruiene!…
— De, maă , saă raca, sţ opţi Moromeţe. Asţ a e!
60
 Locul unde se oprise ţaţaă l sţ i fiul era o vaâ lcea ţaă iaţaă pe mijloc de un
sţ anţţ , o viroagaă . Locul era plin de salcaâ mi sţ i de iarbaă îânalţaă . Pe marginea
sţ anţţului îânsaă , se îânaă lţţa spre cer, ca o barieraă , un raâ nd de pluţe drepţe ca
lumaâ narea sţ i al caă ror vaâ rf abia puţea fi vaă zuţ îân ţimpul nopţţii. Graă dina
era ţoţusţ i îânţunecaţaă , desţ i pluţele îânalţe nu acopereau lumina cerului.
Ceea ce umbrea îânţreaga vaâ lcea a graă dinii era un salcaâ m uriasţ care la
îâncepuţ, penţru caă era sţufos sţ i îânalţ, nu se baă ga îân seamaă . Laâ ngaă el se
oprise Moromeţe.
— Nilaă , zise el, paâ naă raă sare soarele ţrebuie saă -l ţraâ nţim la paă maâ nţ!
Hai, pune maâ na pe secure!
— Salcaâ mul?! îânţrebaă flaă caă ul uimiţ.
Toaţaă lumea cunosţ ţea acesţ salcaâ m. Copiii se urcau îân el îân fiece
primaă varaă sţ i-i maâ ncau florile, iar îân ţimpul iernii jucau mija, alegaâ ndu-l
ca loc de îânţaâ lnire. Toamna, viroaga se umplea cu apaă , iar îân ţimpul
iernii îângheţţa. Caâ nd erau mici, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim curaă ţţau sţ anţţul
de zaă padaă sţ i gloduri sţ i neţezeau cea mai lungaă gheaţţaă de prin
îâmprejurimi. Lunecusţ ul pornea de undeva din susul graă dinii sţ i se oprea
la raă daă cina copacului. IÎn fiecare iarnaă era aici o haă rmaă laie
nemaipomeniţaă . Ajungaâ nd la capaă ţul gheţţusţ ului, vraâ nd-nevraâ nd, copiii
îâmbraă ţţisţ au ţulpina salcaâ mului, lipindu-sţ i obrajii îânfierbaâ nţaţţi de
scoarţţa lui neagraă sţ i zgrunţţuroasaă . Primaă vara, coroana uriasţ aă a
salcaâ mului aţraă gea roiuri saă lbaţice de albine sţ i Achim se caă ţţaăra
ambiţţios îân vaâ rful lui saă le prindaă . Salcaâ mul era curaă ţţaţ de craă ci îân
fiecare an sţ i cresţ ţea la loc mai bogaţ.
Nilaă îâsţi daă du paă laă ria pe ceafa sţ i îânţrebaă îâncaă o daţaă :
— Salcaâ mul ăsta? De ce saă -l ţaă iem? Cum o saă -l ţaă iem? De ce?!…
— IÎnţr-adins, raă spunse Moromeţe. IÎnţr-adins, Nilaă , îâl ţaă iem, îânţţelegi?
Asţ a, ca saă se mire prosţ ţii! Pune maâ na, nu ţe mai uiţa, caă se face ziuaă .
— Cum saă se mire prosţ ţii?! îânţrebaă Nilaă supaă raţ, neîânţţelegaâ nd,
ţrecaâ ndu-i penţru îânţaâ ia oaraă prin cap caă la urma urmei ţaţaă l lui ar
puţea saă ţţinaă seama sţ i de ceea ce gaâ ndesţ ţe el, asţ a cum a fosţ seara
ţrecuţaă , caâ nd l-a îânţrebaţ ce saă facaă cu Achim.
Moromeţe se uiţaă miraţ la fiu, dar dupaă aceea puse maâ na pe secure
sţ i-i îâncercaă ţaă isţ ul.
— Vreai saă sţ ţii îân ce fel saă se mire prosţ ţii? îâl îânţrebaă el. Saă se uiţe sţ i
saă se mire paâ naă li s-o apleca.
61
 — Bine, dar nu e salcaâ mul nosţru! mai proţesţaă Nilaă .
— Dar al cui e? îânţrebaă ţaţaă l, apucaâ nd securea de coadaă .
— Nu e al ga Mariei?! raă spunse Nilaă , crezaâ nd caă ţoţusţ i ţaţaă l n-are saă
îâncerce saă ţaie salcaâ mul. Sţ i pe urmaă , ziua n-avem ţimp? mai bombaă ni el
nedumeriţ. Ce ţţi-a veniţ acuma, cu noapţea îân cap?
Moromeţe nu-i raă spunse, îâncepu saă dea ocol salcaâ mului, caă uţaâ nd un
anumiţ loc unde saă îânceapaă a-l lovi. O clipaă el mai raă mase gaâ ndiţor, apoi
deodaţaă ridicaă securea sţ i-o îânfipse cu puţere îân coaja copacului. Din gaâ ţ
îâi iesţ i un icneţ adaâ nc sţ i loviţura ţţaâsţ ni de la raă daă cina copacului, se lovi
de uluci sţ i se îânţoarse îândaă raă ţ, faă caâ nd saă raă sune viroaga.
Nilaă apucaă sţ i el securea îân maâ ini sţ i ţrecu de cealalţaă parţe a ţulpinei.
— Sţ i cui îâl dai? mai îânţrebaă el.
— AĂ sţuia, raă spunse Moromeţe araă ţaâ nd spre graă dina lui Baă losu.
Amaâ ndoi îâncepuraă apoi saă izbeascaă ţaă cuţţi sţ i nu se opriraă decaâ ţ dupaă
un ţimp îândelungaţ. IÎn amaâ ndouaă paă rţţile faă cuseraă îân salcaâ m caâ ţe o
ţaă ieţuraă adaâ ncaă sţ i albaă . IÎncepuraă saă izbeascaă din nou sţ i asţ chiile saă reau
acum, mai maă runţ, uneori zbaâ rnaâ ind îân aer. IÎn curaâ nd ele îânconjuraraă
locul îânţr-o roaţaă îânaă lbiţaă .
IÎncepuse saă se lumineze. IÎn cimiţir vaierul femeilor conţenise dar nu
de ţoţ, se mai auzea un murmur nelaă muriţ, chemaă ri sţ opţiţe sţ i ţainice. O
femeie îâncaă bocea sţ i paă rea saă nu mai ţermine liţania ei veche.
Dar Moromeţe sţ i Nilaă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai
îânceţ, mai chibzuiţ, uneori scormonind cu securea îân loviţuri mici,
caă uţaâ nd parcaă viaţţa salcaâ mului falnic îân vreo vaâ naă care se ascundea de
secure. Cu ţoaţe caă paă ţrunseseraă îân el adaâ nc, din amaâ ndouaă paă rţţile,
copacul sţaă ţea drepţ sţ i linisţ ţiţ, nicio frunzaă nu i se misţ ca. Deodaţaă , nisţ ţe
aripi paâ lpaâ iraă undeva îânţr-un prun sţ i îâncaă o daţaă un cocosţ caâ nţaă
prelung. Caâ nd sfaâ rsţ i, îân clipa urmaă ţoare, saţul raă sunaă a doua oaraă ca o
alarmaă nesfaâ rsţ iţaă de glasurile celorlalţţi cocosţ i.
Moromeţe se opri, se sţ ţerse de naă dusţ ealaă sţ i laă saă securea jos:
— Ajunge, Nilaă , daă -ţe la o parţe, zise el gaâ faâ ind. Du-ţe sţ i adu caii.
Vaâ nos a mai fosţ!…
— De ce saă aduc caii? îânţrebaă Nilaă .
— Adu, maă , caii sţ i sţ ţreangurile sţ i nu mai ţoţ îânţreba. Ce ţoţ îânţrebi?
Mai sţai sţ i ţu locului sţ i mai gaâ ndesţ ţe-ţe caâ nd îânţrebi. Sţ ţii ţu îâncoţro cade
salcaâ mul? Dacaă se lasaă pesţe pruni, sau dincoace îân graă dina aă sţuia a lui
62
Geacaă sţ i-i praă paă desţ ţe raă sadurile, ce faci?
Flaă caă ul se sţ ţerse de sudoare sţ i plecaă . Moromeţe se asţ ezaă pe asţ chii,
uiţaâ ndu-se ofţaâ nd îân urma fiului:
— Umblaă îânceţ, vezi saă nu-i scoli p-aă ia! îâi spuse. Pesţe caâ ţva ţimp,
flaă caă ul se îânţoarse cu caii. „N-am spus eu?” reflecţaă Moromeţe din nou,
ridicaâ ndu-se de pe asţ chii sţ i vorbind apoi ţare:
— Unde vii, maă , cu ei, Nilaă ? îâl îânţrebaă baţjocoriţor.
— Cum unde viu? raă spunse Nilaă , nedumeriţ.
— Adicaă da! exclamaă Moromeţe. Treci cu ei îâncoa saă cadaă salcaâ mul
pe ei.
Nilaă opri caii sţ i raă mase ţaă cuţ, nesţ ţiind ce saă mai facaă . Apoi pricepu,
îânţoarse caii, le prinse raă scrucile de sţ ţreanguri, legaă fraâ nghia sţ i porni
cu ea spre ţaţaă l saă u.
— Poţţi saă ţe urci? îânţrebaă Moromeţe. Urcaă -ţe paâ naă spre vaâ rf, nu-ţţi fie
fricaă , n-o saă cadaă cu ţine.
Moromeţe îâl scruţa posomoraâ ţ. „Ce baă iaţ greu de cap, uiţe la el caă i-e
fricaă saă se urce, nu-sţ i daă seama caă salcaâ mul n-a fosţ ţaă iaţ aţaâ ţ de ţare la
raă daă cinaă saă nu se mai poaţaă lega apoi fraâ nghia de vaâ rful lui.”
— Dacaă vezi caă se misţ caă , saă i sţ i ţu jos de-acolo, mai spuse Moromeţe
baţjocoriţor.
Nilaă nu raă spunse la aceasţaă baţjocuraă , se urcaă ţaă cuţ paâ naă spre vaâ rf,
nu se mai vedea pe chipul lui dacaă îânţţelesese sau nu caă n-avea de ce saă
se ţeamaă sţ i oricum, dacaă , ţoţusţ i, se ţemea, soluţţia cu saă riţul jos ţocmai
de-acolo din vaâ rful copacului nu era îân niciun caz cea poţriviţaă . Legaă
fraâ nghia sţ i se daă du jos. Moromeţe se apropiase de cai sţ i maă sura din
ochi lungimea fraâ nghiei cu aceea a salcaâ mului. Bombaă ni ceva, apoi
ţrase caii spre parţea din spaţele casei, îâncoţro ţrebuia saă cadaă copacul.
— Gaţa, Nilaă ? îânţrebaă el îân sţ oapţaă .
— Gaţa! raă spunse flaă caă ul.
— Treci laâ ngaă cai sţ i caâ nd vezi caă îâncepe saă se aplece, ai grijaă saă -i maâ i,
caă mi se pare caă fraâ nghia e mai scurţaă decaâ ţ salcaâ mul.
Se alaă ţuraraă amaâ ndoi îânţr-o parţe sţ i alţa a cailor, apoi Moromeţe
urlaă pe neasţ ţepţaţe, lung sţ i raă gusţ iţ, ca sţ i caâ nd l-ar fi ars cineva cu fierul
rosţ iţ:
— Haidaaa!…
Speriaţţi, caii zvaâ cniraă , vraâ nd s-o ia la goanaă , fraâ nghia se îânţinse ca o
63
coardaă sţ i urleţului omului îâi urmaă un paâ raâ iţ ascuţţiţ care spinţecaă
dimineaţţa ca un ţraă sneţ.
— La o parţe! sţrigaă Moromeţe, biciuind caii. Din îânaă lţţimea lui,
salcaâ mul se claă ţinaă , se îâmpoţrivi, baă laă baă nindu-se caâ ţeva clipe, ca sţ i
caâ nd n-ar fi vruţ saă paă raă seascaă cerul, apoi deodaţaă porni spre paă maâ nţ,
sţaâ rnind linisţ ţea dimineţţii ca o vijelie; se praă busţ i sţ i îâmbraă ţţisţ aă graă dina
cu un zgomoţ asurziţor. Vaă ile clocoţiraă sţ i ţoţţi caâ inii de prin îâmprejurimi
îâncepuraă saă laţre.
Dupaă aceea se faă cu ţaă cere. Se luminase de ţoţ sţ i prinţre sţ irul de
saă lcii se vedeau chiar cum sclipesc caâ ţeva raze rosţ ii de soare.
Caâ ţva ţimp, cei doi raă maă seseraă îâncremeniţţi, uiţaâ ndu-se la salcaâ mul
doboraâ ţ, nesţ ţiind parcaă ce mai aveau de faă cuţ. Duţţulache iesţ ise din
gaura lui faă cuţaă sub sţ ira de paie sţ i se uiţa pesţe graă dinaă , parcaă
nedumeriţ sţ i el. Numai caii sţaă ţeau ţaă cuţţi, nepaă saă ţori, cu buzele laă saţe
îân jos.
— Ei, acuma ce-ai raă mas cu capul îânţre urechi?! se miraă Moromeţe,
caă lcaâ nd îânceţ prinţre craă cile salcaâ mului. Desfaă caii sţ i bagaă -i îân grajd…
Salcaâ mul ţaă iaţ sţraă juia îânsaă prin îânaă lţţimea sţ i coroana lui sţufoasaă
ţoaţaă parţea aceea a saţului; acum ţoţul se faă cuse mic. Graă dina, caii,
Moromeţe îânsusţ i, araă ţau bicisnici. Cerul deschis sţ i caâ mpia naă paă deau
îâmprejurimile.
— Bine, Ilie, de ce-ai ţaă iaţ salcaâ mul? se auzi de pe poţeca viroagei un
glas nelinisţ ţiţ.
Era mama, care venea de la cimiţir prin fundul graă dinii. De braţţ avea
un cosţ uleţţ alb din care îâmpaă rţţise colaci penţru morţţi. IÎn poarţa graă dinii
iesţ iseraă Paraschiv sţ i Achim descinsţ i sţ i îân izmene. Tiţa, Ilinca sţ i Nicolae
se uiţau sţ i ei îâncremeniţţi de dupaă gard.
— De ce-ai ţaă iaţ salcaâ mul, ţaţaă ? Ce ţţi-a veniţ? îânţrebaă Tiţa.
— Ce faă cusţ i, Moromeţe? se auzi un glas de dupaă gardul din faţţaă.
— Bine, Moromeţe, alţ salcaâ m nu gaă seai saă ţai? exclamaă cineva din
fundul graă dinii.
IÎn ţaă cerea care se laă saă , o feţiţţaă sţrigaă sţ i ea parcaă speriaţaă :
— Nea Paţţanghele, de ce-ai ţaă iaţ salcaâ mul?
Era porecla lui Moromeţe sţ i se pare caă feţiţţa era foarţe supaă raţaă de
îândraă znise saă vorbeascaă asţ a.
— Caâ nd ţţi-oi da eu un paţţanghel n-ai saă -l poţţi duce, îâi raă spunse
64
Moromeţe. Sţ i voi ce vreţţi? se raă sţi apoi la cei care se uiţau de dupaă
garduri.
IÎnţre ţimp, Paraschiv sţ i Achim se apropiaseraă sţ i se uiţau pesţe
ţrupul salcaâ mului îânţr-un anumiţ fel, parcaă ar fi fosţ vorba de-un
animal bolnav care fusese ucis.
— De ce-ai ţaă iaţ, maă , salcaâ mul? se pomeni Paraschiv îânţrebaâ nd. Avea
îânsaă un glas cu ţoţul deosebiţ de al celorlalţţi, parcaă ar fi fosţ singurul
care punea îânţrebarea, sau îân orice caz singurul caă ruia saă i se raă spundaă .
— IÎnţrebaţţi-l pe Nilaă , caă el sţ ţie, raă spunse îânţr-adevaă r ţaţaă l cu un glas
ciudaţ.
Paraschiv se prinse:
— De ce, maă ? îâl îânţrebaă .
— Ca saă se mire prosţ ţii, îâl ciţaă Nilaă pe ţaicaă -saă u sţ i deodaţaă îâsţi araă ţaă
dinţţii lui laţţi, bucuros pesemne caă puţea la raâ ndul lui saă -l prosţeascaă pe
Paraschiv.
— Raâ zi ca un bou! mormaă i Paraschiv.
Lui Nilaă îânsaă îâi plaă cuse aţaâ ţ de mulţ ce faă cuse îâncaâ ţ se veseli sţ i mai
ţare. Chiar sţ i caâ nd raâ dea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce saă mai
faci.
Tudor Baă losu iesţ ise îân graă dinaă sţ i Moromeţe o luaă spre el. IÎn fundul
graă dinii mama se uiţa mereu la golul din care fusese smuls salcaâ mul.
Aţaâ ţ de raă u sţaă ţeau? De ce, dacaă aveau asţ a nevoie de bani, nu vindeau o
oaie sau caâ ţţiva miei?
Se pare caă nimeni nu îânţţelegea caă , hoţaă raâ ndu-se îân sfaâ rsţ iţ plecarea
lui Achim la Bucuresţ ţi, îânsemna caă ţrebuia saă li se facaă celor ţrei pe plac
paâ naă la capaă ţ, saă nu se mai aţingaă nimeni de oi sţ i cum alţceva n-aveau
ce vinde, salcaâ mul ţrebuia ţaă iaţ. Mai ciudaţ era caă nici cei ţrei îân cauzaă
nu îânţţelegeau; îâncaâ ţ raă spunsul lui Moromeţe caă a ţaă iaţ salcaâ mul ca „saă
se mire prosţ ţii” nu era o baţjocuraă îânţaâ mplaă ţoare la adresa fiilor.
Nisţ ţe ciori, îânvaă ţţaţe saă se roţeascaă sţ i saă se asţ eze deasupra a ceva
îânalţ, acum caă acel ceva nu mai era, daă deau ţaâ rcoale prin preajmaă sţ i
croncaă neau uraâ ţ, parcaă a pusţiu, din ciocurile lor negre. Mama, lupţaâ nd
parcaă îâmpoţriva presimţţirilor sţ i ţemeiurilor ei vechi care o naă paă deau,
caă sţ unaă pe feţe sţ i se raă sţi la ele saă se apuce de ţreabaă . Ce, n-au mai vaă zuţ
salcaâ m ţaă iaţ?

65
 XIII

IÎn graă dinaă , Tudor Baă losu îâl inviţaă pe vecin îân casaă . Moromeţe eziţaă ,
spunaâ nd caă ar avea ţreabaă , dar pe urmaă se hoţaă rîâ:
— Haide, poaţe mai ai din ţţuica aia de la munţe. Mai avea, sţ i baă uraă
aldaă masţ ul. Tudor Baă losu era bucuros de mica afacere, salcaâ mul era
dinţr-aceia care se foloseau penţru fundamenţul caselor sţ i se gaă seau
cam greu. Moromeţe îânsaă nu prea se îândemnaă , nu avea nicidecum
îânfaă ţţisţ area celui care a vaâ nduţ ceva. Erau singuri îân odaie sţ i se uiţa din
caâ nd îân caâ nd spre usţ aă, se uiţa prin casaă , asţ ţepţaâ nd parcaă saă mai inţre
cineva. Tudor Baă losu crezu caă îâi ghicesţ ţe gaâ ndurile sţ i sţrigaă spre odaia
cealalţaă :
— Vicţore, hai, maă , sţ i ia o ţţuicaă cu Moromeţe!
Casa lui Tudor Baă losu avea ţrei odaă i mari, spre deosebire de a
Moromeţţilor, care avea douaă . Odaia îân care sţaă ţeau era curaţaă , cu paţuri
de fier cu ţaă blii. Sub geamul dinspre drum era asţ ezaţaă o masţ inaă de
cusuţ, Saâ nger, la care lucra mama, Arisţiţţa Baă losu, care nu se sţ ţie caâ nd
îânvaă ţţase saă croiascaă rochiile sţ i caă maă sţ ile cele mai frumoase din saţ.
Pereţţii odaă ii erau plini de covoare, foţografii îân rame cu Baă losu sţ i
Arisţiţţa la cununie. Vicţor miliţar, foţografiaţ îân culori, cu gradul de
sergenţ. Polina singuraă , sfioasaă sţ i parcaă sţraă inaă de ea îânsaă sţ i, cu maâ na pe
un ţabureţ. Pe jos era asţ ţernuţ un covor de caâ rpe.
Vicţor inţraă îân odaie cu un prosop îân maâ naă . Avea panţaloni de „piele
de drac”, bufanţţi, sţ i gheţe galbene cu ciorapi vaă rgaţţi ţrasţ i pe pulpaă . Se
sţ ţergea pe ceafa sţ i araă ţa vesel. Era un flaă caă u nu prea voinic, dar se
purţa ca sţ i caâ nd ar fi fosţ.
— Bunaă dimineaţţa, nea Ilie, spuse el.
— Ia o ţţuicaă , Vicţore, îâl îândemnaă ţaicaă -saă u.
— Tţ i-am mai spus, ţaţaă , caă nu obisţ nuiesc ţţuicaă dimineaţţa, raă spunse
Vicţor cu un glas din care se vedea caă îâi faă cea mulţaă plaă cere caă nu
obisţ nuiesţ ţe.
— De ce, Vicţore, ai sţomahul deranjaţ? îânţrebaă Moromeţe cu
serioziţaţe.
— Nu, dar nu obisţ nuiesc.

66
 — Noi obisţ nuim! spuse Moromeţe puţţin absenţ, roţunjind sţ i
spaă laâ nd cuvinţele îânţocmai ca feciorul lui Baă losu.
Vicţor Baă losu fusese caâ ţva ţimp voiajorul firmei de la care
cumpaă raseraă masţ ina de cusuţ sţ i îânvaă ţţase saă foloseascaă cu graviţaţe
cuvinţele puţţin cunoscuţe. Nici el, nici ţaicaă -saă u nu baă garaă de seamaă
ironia ascunsaă a vecinului.
— Cum devine asţa, Vicţore?! reluaă Moromeţe miraţ.
— Ce anume, nea Ilie?
— Saă nu-i placaă cuiva baă uţura.
— Asţa devine dupaă faculţaă ţţi, raă spunse Vicţor cu modesţie. Sunţ unii
oameni care le place saă aibaă minţea ţurburaţaă . Mie îâmi place saă fie
limpede.
— Da, e un puncţ de vedere! conveni Moromeţe. Apoi schimbaă vorba
ca din îânţaâ mplare uiţaâ ndu-se iar spre usţ aă ca la îâncepuţ: Spune-i,
Tudore, feţei aă leia, saă mai aducaă nisţ ţe de-asţa… Sau nici ţu nu vrei saă -ţţi
ţurburi minţea?
Vicţor îâncepu saă raâ daă :
— Hehe, nea Ilie, ciudaţ mai esţ ţi, hehe! Polino, mai adu nisţ ţe ţţuicaă .
Polina inţraă sţ i Moromeţe se uiţaă lung la ea. Din foţografie Polina
avea numai acel amesţec de sfialaă sţ i îânsţraă inare, dar acolo nu era
frumoasaă . Dupaă ce se uiţaă la ea, Moromeţe se uiţaă curios la Baă losu, apoi
la Vicţor, apoi din nou la Polina.
— Ce face Tiţa, nea Ilie? îânţrebaă Polina cu glasul ei obisţ nuiţ, nici
supaă raţ, nici vesel, ca al oricaă rei feţe care îânţreabaă de o suraţaă de-a ei,
dar Moromeţe se uiţaă nemulţţumiţ la ea sţ i nu raă spunse.
— Daă -mi, maă , banii aă ia, caă maă duc, se graă bi el deodaţaă . Las-o îâncolo
de ţţuicaă , hai îâncolo de-acilea!
Sţ i se ridicaă îân picioare.
Baă losu îânsaă nu se misţ caă .
— Moromeţe, zise el sţ i avea un glas din care se îânţţelegea caă nu se
mai gaâ ndea de mulţ la salcaâ m. De ce nu vinzi ţu locul aă sţa al ţaă u din
spaţele casei?
Moromeţe se uiţaă îâmpraă sţ ţiaţ pe fereasţraă .
— Care, locul aă sţa d-acilea?
— Da, ţoţ îâl ţţii ţu degeaba.
— Mda, mormaă i Moromeţe absenţ.
67
 — Tţ i-l cumpaă r eu, conţinuaă Baă losu. Dacaă vrei, facem repede formele.
— Hai, maă , nu maă mai ţţine aici, caă am ţreabaă , raă spunse Moromeţe
parcaă n-ar fi auziţ. Tu nu sţ ţii caă nu e locul meu?
— Ba e al ţaă u, îâl informaă Baă losu. Caâ ţţi ani au ţrecuţ de caâ nd a plecaţ
alde soraă -ţa Maria din casaă ?
— Paă i… sunţ mai bine de cincisprezece ani!
— Ei, dupaă cincisprezece ani legea zice caă mosţ ţenirea neîâmpaă rţţiţaă
raă maâ ne aă luia care e îân ea. Nu sţ ţiai de chesţia asţa?
„Nu sţ ţiam… pe maă -ţa de baă los! raă spunse Moromeţe îân gaâ nd. Bine caă
sţ ţii ţu.”
— Hai, maă , caă nu e asţ a cum zici ţu, daă -mi banii aă ia saă maă duc îâncolo
d-acilea! spuse apoi ţare.
Baă losu raă mase nedumeriţ.
— Dacaă nu crezi, îânţreabaă sţ i ţu unu din avocaţţii aă sţ ţia, insisţaă el.
IÎnţreabaă -l pe Raă dulescu.
— Hai, maă , alţaă ţreabaă n-am eu acuma, raă spunse Moromeţe, de asţaă
daţaă cu un glas rece, ţaă ios.
Baă losu nu mai insisţaă , iar Moromeţe, dupaă ce primi banii, paă raă si
casa vecinului.
Soarele se ridicase sus sţ i o graă madaă de nori, nisţ ţe nori curaţţi sţ i
frumosţ i, se sţ i repeziseraă spre el, parcaă ar fi vruţ saă -l opreascaă pe loc
sau saă -l îânţoarcaă îândaă raă ţ de unde raă saă rise.
Moromeţe inţraă îân curţe prin graă diniţţa de sub geamul dinspre drum
al casei, pe nesimţţiţe parcaă , sţ i se opri laâ ngaă colţţul prispei.
— Ilinco, sţrigaă el îânfuriaţ, nu ţe apuci odaţaă saă maă ţuri baă ţaă ţura
asţa? Niculae, ţu de ce n-ai plecaţ cu oile paâ naă acuma? Ce e cu voi, maă ?
Tu, Achime, n-ai de gaâ nd saă dai drumul la caii aă sţ ţia? Au saă roadaă ieslea
paâ naă ţe aranjezi ţu… Sţ i ţu, Paraschive, ce sţai sţ i ţe uiţţi cu boţul aă la ca de
zaă vod? îân grajdurile alea nu s-a mai raâ niţ de la Pasţ ţi. Iar ţu, Nilaă , unde
ţe gaă ţesţ ţi de plecare?
Nilaă , nu se sţ ţie de ce, era maâ nios. Sţaă ţea cu un picior propţiţ îân
marginea prispei, cu frunţea lui groasaă sţ i rosţ ie de îâmbufnare sţ i se
îâncaă lţţa cu nisţ ţe opinci vechi. Se pare caă Paraschiv nu se laă sase paâ naă nu-
i faă cuse ceva îân schimbul baţjocurii de adineauri din graă dinaă .
Era chiar sigur, fiindcaă se uiţa la fraţele saă u cu saţisfacţţie, ba chiar cu
simpaţie, acum dupaă ce i-o plaă ţise.
68
 — Se duce la premiliţaraă , observaă el cu aceasţaă simpaţie îân glas sţ i se
uiţaă cu veselie la un obiecţ rezemaţ de parmalaâ c…
Era un lemn care îânchipuia o pusţ caă vaă psiţaă îân rosţ u. Paraschiv se
apropie de parmalaâ c, apucaă lemnul acela vopsiţ care vroia saă semene
cu o pusţ caă sţ i se uiţaă la el preocupaţ, caă uţaâ nd cu degeţul îânţr-un loc
unde ar fi ţrebuiţ saă fie ţraă gaciul. El ridicaă pusţ ca îân sus sţ i, plin de o
veselie prosţeascaă penţru vaâ rsţa lui, îâncepu saă maâ nuie lemnul sţ i saă
sţrige îân gura mare:
— Pe umaă rrrr, arm! La piciorrrr, arm! Penţru onor, îânainţe
prezenţaaaţţi, arm! IÎn cumpaă nireee, arm!
— Las-o, maă ! se îânfurie Nilaă cumpliţ, smulgaâ ndu-i lemnul din maâ ini.
— Ce-ai cu el, Nilaă ?! se miraă Moromeţe. E sţ i el desţ ţepţ. Om de
douaă zeci sţ i paţru de ani!
Achim scoase caii din grajd, îânţinse dulama pesţe spinarea unuia din
ei sţ i se pregaă ţi saă plece. Niculae daă duse sţ i el drumul oilor din obor sţ i le
ţoţ lovea cu ciomagul, blesţemaâ ndu-le linisţ ţiţ. Ilinca ridica
asţ ţernuţurile de pe prispaă , iar Tiţa, cu un ţaâ rn caâ ţ ţoaţe zilele, îâncepuse
saă maă ţure baă ţaă ţura.
— Vezi, faă , caă maă duc la fieraă rie, saă vedem dacaă mai poaţe gasţ peru’
aă la saă ne dreagaă secerile alea. Ia daă -le îâncoa, vezi caă sunţ îân odaie îânţre
sobaă , zise Moromeţe, adresaâ ndu-se Caţrinei.
— Achime, zise Niculae, oprindu-se laâ ngaă fraţe-saă u viţreg. Du-ţe ţu
cu oile, saă maă duc eu cu caii, caă ţoţ ai saă pleci cu ele la Bucuresţ ţi.
Achim îânsaă nu-l auzea, îâncaă lecase sţ i lovea mereu cu caă lcaâ iul îân burţa
calului, iar animalul se îânvaâ rţea cu el pe loc, cu dinţţii raâ njiţţi îân zaă balaă .
Achim era vesel sţ i porni îân goanaă îâncaă din curţe.
— Hei, Bigicaă , haidaaa!… urlaă el.
— Ce faci, maă , maâ nca-ţe-ar caâ inii? urlaă sţ i Niculae dupaă el. Taţaă ,
opresţ ţe-l saă se ducaă cu oile.
— Tu ce-i fi avaâ nd, Nilaă , de esţ ţi asţ a rosţ u? se miraă Moromeţe faă raă saă -l
audaă pe Niculae. Ai, maă ? Cine ţe pune pe ţine saă ţe duci acuma la
premiliţara aia, îân loc saă sţai acasaă sţ i saă -ţţi vezi de ţreabaă ?
— Hai, baă , ţaci din guraă ! mormaă i Nilaă furios. Te faci caă nu sţ ţii. N-ai
auziţ caă dacaă nu ne ducem facem ţrei ani armaţaă ?
— Paă i fiindcaă sunţeţţi prosţ ţi! explicaă Moromeţe luaâ nd secerile din
maâ na Caţrinei sţ i îândrepţaâ ndu-se spre poarţaă . Sunţeţţi prosţ ţi, Nilaă , d-aia!
69
 Nilaă pornise sţ i el spre poarţaă , cu pusţ ca aceea ciudaţaă îân maâ naă .
— Sunţem prosţ ţi… mormaă i el.
— Paă i sigur caă sunţeţţi prosţ ţi. Dar ce credeai? spuse Moromeţe
surprins. Ia saă nu se ducaă nimeni sau saă -l aţingaă cineva la cap pe
desţ ţepţu aă la de mocaâ rţţan care vaă gonesţ ţe pe caâ mp, saă vezi cum i-ar
ţrece cheful saă vaă mai cheme.
Nilaă mormaă i ceva care puţea saă îânsemne caă ţaţaă l saă u vorbesţ ţe ca saă
nu ţacaă . O luaă pe laâ ngaă garduri, caă lcaâ nd îân acelasţ i fel cu mormaă iţura;
adicaă sigur, saă nu se ducaă nimeni, dar uiţe caă se duce sţ i ţe silesţ ţe sţ i pe
ţine saă ţe duci. Moromeţe o luaă sţ i el pe laâ ngaă garduri, dar îân direcţţia
opusaă sţ i caă lca nepaă saă ţor sţ i parcaă dezamaă giţ caă oamenii fac lucruri care
dacaă n-ar fi prosţ ţi nu i-ar puţea sili nimeni saă le facaă .

XIV

La îâncepuţ flaă caă ii nu se duseseraă la premiliţaraă , dar nu penţru caă ar

fi fosţ desţ ţepţţi, sau caă l-ar fi „aţins” cineva sţ i i-ar fi pieriţ cheful celui
care îâi chema, ci penţru caă asţ a ceva nu se mai îânţaâ mplase niciodaţaă îân
saţ. Saă se facaă insţrucţţia duminica dimineaţţa! Li se paă ruse o glumaă
ţaâ mpiţaă , se supaă raseraă ţoţţi sţ i nu se duseseraă , dar la prima recruţare se
aflaă caă reparţizaă rile la ţrei ani plouaseraă cu nemiluiţa, se îângrijoraseraă
sţ i îâncepuseraă saă se ducaă . Nu se mai îânţaâ mplase niciodaţaă îân saţ? Avea saă
se îânţaâ mple de-aici îânainţe. Penţru insţrucţţie, saţul avea saă se
numeascaă subcenţru premiliţar, iar penţru flaă caă i, îânvaă ţţaăţorul Toderici,
care era ofiţţer îân rezervaă , comandanţ.
Nici îânvaă ţţaăţorului nu-i plaă cuse la îâncepuţ, sau cel puţţin asţa se
crezuse. Acum îânsaă îâi plaă cea aţaâ ţ de mulţ îâncaâ ţ nu numai caă uiţa cu ţoţul
caă e îânvaă ţţaăţor, dar îâncerca saă -i facaă pe baă ieţţi saă uiţe sţ i ei caă sunţ flaă caă i
liberi, care ţraă iesc îân saţul lor cum le place.
Caâ nd Nilaă ajunse îân curţea sţ colii, premiliţarii erau sţraâ nsţ i de mulţ îân
coloanaă de marsţ sţ i se faă cea apelul. Pe drum se mai vedea îâncaă caâ ţe un
flaă caă u alergaâ nd saă ajungaă mai repede, saă nu fie pus lipsaă .
— Hai mai repede, maă boierilor! sţrigaă Toderici, de pe ţrepţele sţ colii.
70
Parc-aţţi fi domnisţ oare, fir-ar al dracului! Eu cum maă scol sţ i vin îânainţea
la ţoţţi?… Pleasţ caă Ilie!
— Prezenţ!
— Pacic Ilie!
— Prezenţ!
— Panaiţe Dumiţru!
— Lipsaă !
— Ce e, maă , cu Panaiţe aă sţa? Sţ i duminica ţrecuţaă vaă d caă a lipsiţ.
— Sţaă laâ ngaă mine, dom’le comandanţ, zise un flaă caă u din capul
coloanei. Zice caă nu vrea saă mai vie, îâsţi bagaă … îân ea de premiliţaraă .
— Pavel Vasile! sţrigaă Toderici îânfuriaţ.
— Prezenţ!
— Pielelungaă Consţanţin!
— Prezenţ!
— O saă -l bag eu la pusţ caă rie… pe maă -sa de bandiţ! sţrigaă Toderici,
schimonosindu-se la faţţaă. Paliu Inochenţie!
— Lipsaă !
— Ce e cu Inochenţie?! îânţrebaă Toderici, spunaâ ndu-i pe numele de
flaă caă u celui care lipsea, parcaă l-ar fi cunoscuţ cine e. Cine sţaă laâ ngaă el?
— Eu, domnule comandanţ, zise un glas. N-a vruţ saă vie, cea caă el e
osţeniţ de la sapaă , cea caă ce, l-a caâ sţ ţigaţ sţaţul la belciuge?
— Belciugele maă -sii! sţrigaă Toderici, fraă maâ nţaâ ndu-sţ i carneţul îân
maâ ini. Parcaă pe mine m-a prins sţaţul de bogdaprosţe… pe maă -sa de
Inochenţie… Dar caâ nd ţe cheamaă ţţara la daţorie, ţrebuie saă ţe duci caă ,
dacaă nu, ţe ia mama dracului… Caă d-aia ţţara asţa a raă mas o ţţaraă de
mameluci, penţru caă Inochenţie al meu îâi daă cu belciugele.
— ’Cea caă dumneavoasţraă aveţţi leafa, domnule comandanţ, zise
acelasţ i glas. „IÎi convine lu domnu Toderici, caă are leafaă ”, asţ a zicea.
— O saă ia sţ i el leafaă … pe maă -sa de Inochenţie! sţrigaă iaraă sţ i Toderici
cu capul îân carneţ. La pusţ caă rie, la Turnu, are saă sţea acolo sţ i are saă
primeascaă leafa.
Nu se sţ ţie cum se îânvaă ţţaseraă flaă caă ii saă fie îânjuraţţi sţ i ameninţţaţţi cu
pusţ caă ria. IÎnvaă ţţaăţorul faă cea acesţ lucru ca sţ i caâ nd nu el ar fi veniţ cu
acesţe obiceiuri îân saţ.
— Pielelungaă Ilie! conţinuaă el.
— Lipsaă !
71
 — Ce e cu fraţe-ţaă u, maă , el de ce n-a veniţ? îânţrebaă Toderici,
caă uţaâ ndu-l cu privirea pe celaă lalţ Pielelungaă .
— A veniţ la ziuaă de pe linie, s-a culcaţ sţ i dimineaţţa n-a vruţ saă se
scoale. Caâ nd l-am îâţţaânaţ saă se scoale, a daţ cu picioru îân mine…
— Spune-i caă o saă -i dau eu caâ ţeva picioare îânţr-o zi, c-o saă se
pomeneascaă ţocmai… sţ ţie el unde! Palici Polin!
— Lipsaă !
— Prisaă caru Vasile!
— Prezenţ!
— Raţţaă Ion!
— Lipsaă !
— Raneţi Vasile!
— Prezenţ!
— Raă doi Marin!
— Lipsaă !
— Mama lui de Raă doi! Asţa sţaă colea pesţe drum, zise Toderici
uiţaâ ndu-se pesţe curţea sţ colii la o casaă micaă , asţ ezaţaă chiar îân faţţa sţ colii.
— Dom’le Toderici, dumneaţa saă nu-mi îânjuri baă iaţul, caă eu nu sţ ţiu
mulţe! se auzi aţunci un glas de pesţe drum.
— Saă -ţţi fie rusţ ine! sţrigaă Toderici, ars, iesţ ind din faţţa coloanei de
premiliţari sţ i îânainţaâ nd spre poarţa sţ colii. Saă -ţţi fie rusţ ine, nea Raă doi, caă
ţe gaă sesţ ţi dumneaţa mai cu moţţ sţ i nu-ţţi ţrimiţţi baă iaţul la insţrucţţie. Caă
sţaţul dacaă daă un ordin… Am insţrucţţiuni precise saă ţrimeţ ţabel de aă i
care nu vor saă vinaă . Zece ani are saă facaă armaţa sţ i are saă se libereze la
sfaâ nţu asţ ţeapţaă …
Toderici îânainţa spre poarţaă sţ i sţriga cu o maâ naă ridicaţaă îân sus cu
care ţoţ îâmpungea cerul caâ nd vorbea. Omul din casa alaă ţuraţaă se daă du
jos de pe prispaă sţ i îâncepu sţ i el saă vinaă spre poarţa de la drum.
— O saă sţ ţie el ce are de faă cuţ caâ nd o pleca miliţar, zise el,
apropiindu-se de drum, vraâ nd parcaă saă -i iasaă îânainţe îânvaă ţţaăţorului. Eu
am faă cuţ un raă zboi sţ i nu mi-e fricaă mie de asţa. Iar dumneaţa nu mai
îânjura lumea. Ai uiţaţ caă caâ nd ai veniţ aici aveai iţţari sţ i caă masţ aă de ţorţ…
— Caă caâ nd am saă -ţţi fac eu un raporţ, o saă -ţţi dai dumneaţa seama pe
ce lume ţraă iesţ ţi! sţrigaă Toderici, baţjocorind vorbirea celuilalţ.
Toderici era sţraă in de saţ, era munţean, sţ i caâ nd venise aici paă rea un
ţinerel de ţreabaă , foarţe dezgheţţaţ, e drepţ, dar se purţa bine cu lumea,
72
daă dea bunaă ziua sţ i muierilor.
— Las caă sţ ţim noi caă esţ ţi daă sţ ţepţ, zise omul din drum, aruncaâ nd o
privire mocniţaă spre curţea sţ colii.
Toderici se îânţoarse îân capul coloanei de premiliţari sţ i conţinuaă
apelul.
— Caă dacaă n-o luai pe-asţa a lui Oprescu, cu aţaâ ţea pogoane, sţ i acum
ai fi umblaţ îân iţţari! sţrigaă omul din drum, faă raă ţeamaă .
Toderici desfaă cu carneţul sţ i sţrigaă maâ nios:
— Risţea Gheorghe!
— Lipsaă !
— IÎmpusţ caţu Florea! sţrigaă comandanţul sţ i mai furios.
— Prezenţ! raă spunse un glas din ţoţţi bojocii, vraâ nd parcaă saă -l
îânţreacaă pe îânvaă ţţaăţor.
— Sţaţe Ilie!
— Prezenţ!
— Sţanciu Sţoian!
— Lipsaă !
Toderici ridicaă frunţea din carneţ, vru saă spunaă ceva, buzele i se
misţ caraă sţ i sţraâ nse carneţul îân maâ ini. IÎncepu apoi saă sţrige mai deparţe.
Din raâ ndurile de premiliţari, glasul celui sţrigaţ raă spundea cu puţere,
faă caâ nd saă raă sune saţul paâ naă deparţe. IÎnţr-un ţimp, îânvaă ţţaăţorul ţrase aer
îân piepţ, îâsţi desfaă cu picioarele sţ i îâncepu saă urle fiecare nume, hoţaă raâ ţ saă
îânţreacaă glasurile care raă spundeau:
— Tudor Marin! sţrigaă el.
— Prezenţ! raă spunse flaă caă ul ţoţ aţaâ ţ de ţare.
— Terci Minicaă !
— Lipsaă !
— Teculescu Ion!
— Lipsaă !
— Taă rbacaă Anghel!
— Lipsaă !
— Moromeţe Nilaă ! urlaă din ţoaţe puţerile Toderici.
— Prezenţ! raă spunse aţunci Nilaă îânceţ sţ i scaâ rbiţ sţ i un hohoţ de raâ s
urmaă raă spunsului saă u, cuţremuraâ nd ţoaţaă acea parţe a saţului paâ naă
deparţe.
— Mai ţare! scraâ sţ ni îânvaă ţţaăţorul, cu sudoarea pe frunţe. Se opri, se
73
uiţaă la Nilaă , faă cu un semn îân carneţ îân drepţul lui, apoi sţ opţi
ameninţţaăţor: Aţenţţiune, companie! Drepţţi! Linisţ ţe! Raă spunde ţare,
camarade, caă nu esţ ţi babaă caă pţusţ iţaă îân piepţ de opţzeci de ani. Udrea
Sţ ţefan!
— Lipsaă !
— Ungureanu Gheorghe!
— Lipsaă !
— O saă dea ei de mama dracului, domnii aă sţ ţia care nu vor saă vinaă la
insţrucţţie, Vanghele Cosţicaă … Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici îâsţi vaâ ri carneţul îânţr-un fel de porţharţ sţ i se daă du
caâ ţţiva pasţ i îânapoi saă ia comanda:
— Aţenţţiune! Companie, drepţţi, direcţţia caâ mpul de insţrucţţie,
ocolire la sţaâ nga îâmprejur. IÎnainţeee! Marsţ !
Compania iesţ i îân drum cu pusţ ţile de lemn pe umaă r. Toderici ţrecu îân
frunţea ei sţ i dupaă caâ ţţiva pasţ i îâsţi îânţoarse capul daâ nd ţonul:
— Vesel, timpul primăverii… Companie, cu caâ nţec îânainţe, maaarsţ !…
Flaă caă ii îâncepuraă saă caâ nţe gros, îân marsţ . Gheorghe Toderici se
îânţorcea din caâ nd îân caâ nd sţ i îân pauzele de marsţ sţriga:
— Una, douaă !

Vesel, timpul primăverii

Vesel sunt şi eu!

— Una, douaă !

Căci vara care a trecut

Multe mândre-am mai avut
Nu le pot uita!

— Una, douaă ! Mai cu viaţţaă! Ce mormaă iţţi asţ a?

Nilaă nu caâ nţa sţ i frunţea lui laţaă sţ i groasaă sţaă ţea îâncreţţiţaă îân sus a
nedumerire. Mergea greoi sţ i nu ţţinea pasul. La un momenţ daţ, el laă saă
pusţ ca de pe umaă r sţ i se uiţaă îân afara coloanei, parcaă ar fi vruţ s-o
sţ ţeargaă .
— Nilaă , ţreci îân fronţ, ţţine pasul! sţrigaă aţunci cineva din urmaă , un alţ
flaă caă u, prea zelos sau prea glumeţţ sţ i cu un glas mulţ prea ţare, asţ a cum
74
se paâ raă sc copiii caâ nd vreunul dinţre ei îâncalcaă regula, sţ i Nilaă , supaă raţ sţ i
posomoraâ ţ, puse lemnul la loc pe umaă r sţ i îâncercaă saă ţţinaă pasul.
La insţrucţţie, comandanţul îâl urmaă ri cu priviri îânţunecaţe.
— Fii aţenţ aici, camarade. Inamicul a ocupaţ gara sţ i se pregaă ţesţ ţe saă
aţace saţul. Compania are misiunea saă îânainţeze de pe liziera saţului, saă
ia gara cu asalţ sţ i saă dea inamicul pesţe cap…
Sţaă ţeau culcaţţi pe liziera saţului sţ i comandanţul le explica exerciţţiul
pe care îâl aveau de execuţaţ îân duminica aceea. Paâ naă la garaă erau paţru
kilomeţri. Sţ eful posţului de jandarmi venise saă asisţe la exerciţţiu
chemaţ de fapţ de Toderici, care se ţemea caă premiliţarii nu vor voi saă
„aţace” pe o disţanţţaă aţaâ ţ de mare.
Flaă caă ii îânsaă aţacaraă . Toderici gonea îâmpreunaă cu ei sţ i îâi culca mereu.
Jandarmul se ţaâ ra îân urma lor, plicţisiţ. Caâ nd miţralierele inamice
îâncepuraă saă „ţoace” din garaă , comandanţul deveni ameninţţaăţor sţ i
dramaţic.
— Capul la paă maâ nţ! urla el. Capul la paă maâ nţ, camarade, scraâ sţ ni el sţ i
se aplecaă deasupra lui Nilaă , îâi puse maâ na îân ceafa sţ i îâi sţrivi faţţa de
araă ţura aspraă .
Nilaă misţ caă ceafa ca un ţaur, se zbaă ţu sţ i deodaţaă saă ri îân picioare. El
scoase un mugeţ cumpliţ sţ i îâl prinse pe comandanţ de guler. Nu-i faă cu
nimic, nu daă du îân el, dar îâl sţraâ ngea cu ochii iesţ iţţi din cap sţ i îâl ţţinea pe
loc. Era aţaâ ţ de maâ nios sţ i de îâncordaţ îâncaâ ţ paă rea caă îâl ţţine pe celaă lalţ pe
loc ca pe-o apaă rare, saă nu plesneascaă ceva îân el îânsusţ i. Speriaţţi, caâ ţţiva
flaă caă i saă riraă sţ i desfaă curaă maâ na îânclesţ ţaţaă a lui Nilaă . Toderici se
îânvineţţise, ţusţ ea, se îâneca sţ i caâ nd îâsţi reveni îâncepu saă îânjure sţ i saă urle saă
vie sţ eful de posţ. Exerciţţiul se îânţrerupse.
Caâ nd se îândepaă rţaă cu sţ eful de posţ, chipul lui Nilaă se albi, iar frunţea
i se îâncreţţi a sţ i mai mare nedumerire, de asţaă daţaă laă saâ nd descoperiţe
nisţ ţe priviri blaâ nde sţ i îânspaă imaâ nţaţe. Caă lca legaă naţ sţ i greoi, sţ i-sţ i
sţ ţergea des sţ i îân nesţ ţire frunţea cu maâ neca.
Numai caă sţ eful de posţ era vechi îân comunaă , îâl îânjuraă pe Nilaă sţ i îâi
daă du drumul spunaâ ndu-i saă nu mai facaă asţ a, fiindcaă Toderici e al
dracului sţ i s-ar puţea s-o paă ţţeascaă cu el. Noroc caă el, sţ eful de posţ, îâl
cunoasţ ţe pe Moromeţe, pe care îâl consideraă un om de care i-ar fi nu
sţ ţiu cum saă -i ia baă iaţu’ la secţţie, alţfel l-ar fi luaţ sţ i i-ar fi ţras o mamaă
de baă ţaie…
75
 Nilaă porni spre casaă , dar mergea ţoţ cu frunţea îâncreţţiţaă . Avea acea
îânfaă ţţisţ are chinuiţaă a surzilor care îâncearcaă saă îânţţeleagaă din semne. Ce
se îânţaâ mpla îân lume? Cine avea de gaâ nd saă ocupe gara sţ i saă aţace saţul?

XV

Dupaă ce îâi plaă ţise lui Moromeţe, Tudor Baă losu iesţ ise cu Vicţor îân
graă dinaă sţ i amaâ ndoi îâncepuraă saă ciopaâ rţţeascaă salcaâ mul. Loviţurile se
izbeau de ulucile Moromeţţilor sţ i Caţrina, ca niciodaţaă , îânţaâ rzia saă plece
la bisericaă . Umbla de colo paâ naă colo faă raă rosţ sţ i uneori, caâ nd loviţurile
din graă dinaă se auzeau mai ţare, se oprea locului sţ i asculţa. Paraschiv
sţaă ţea lipiţ de gard, se uiţa la graă dinaă sţ i paă rea caă n-are de gaâ nd saă se
misţ ţe din locul acela cu una cu douaă . Boţul saă u iesţ iţ îân afaraă se lungise
sţ i mai mulţ sţ i se uiţa faă raă grabaă sţ i faă raă saă clipeascaă , îânceţ sţ i sţaă ruiţor, la
vecinul saă u. El sţaă ţu asţfel mulţaă vreme, apoi se îândepaă rţaă îânceţ sţ i iesţ i
îân drum, iesţ i la poarţaă ; dupaă caâ ţeva clipe de gaâ ndire, porni pe laâ ngaă
garduri, dar mergea alene, parcaă faă raă scop.
Mama îâl urmaă rise pe furisţ din ţindaă . Caâ nd îâl vaă zu caă se depaă rţeazaă
de casaă , iesţ i îân pragul prispei.
— Abia a asţ ţepţaţ saă plece ăla sţ i s-a sţ i dus! sţrigaă ea, uiţaâ ndu-se îân
alţaă parţe, ca sţ i caâ nd nu lui Paraschiv i-ar fi vorbiţ. Parcaă era vorba saă
raâ nesţ ţi acolo, caă o saă ajungaă baă ligarul la grindaă …
Paraschiv se uiţaă îândaă raă ţ faă raă saă se opreascaă . De deparţe gura lui
araă ţa sţ i mai mare.
— Aia e ţreaba mea, mormaă i el. Te gaă si inima rea de grajd.
— Dac-ar muri ala, aţţi caâ nţa de bucurie! L-aţţi adus îân sţare saă ţaie
salcaâ mul, saă raâ daă lumea de noi de bine ce-am ajuns.
— Ia mai ţaci din gura aia, mamaă , ce-ai cu el? zise faţa care
ţerminase de maă ţuraţ. De ce ţe legi de el? Sţ i mai spui caă ţe vorbesţ ţe de
raă u îân saţ. Paă i cum saă nu ţe vorbeascaă ?
— Ce-ţţi pasaă ţţie? zise mama îânţorcaâ ndu-se îân ţindaă . Uiţe, acu se
îânţoarce ăla sţ i caâ nd o vedea grajdul neraâ niţ, iar îâncepe saă îânjure. Parcaă
n-ar avea desţule paă caţe! Saă -l mai auz acuma, îân sfaâ nţa duminicaă ,
76
îânjuraâ nd!
Desţ i Paraschiv plecase, el se îânţoarse îânsaă curaâ nd îânapoi, parcaă s-ar
fi gaâ ndiţ caă mamaă -sa viţregaă are drepţaţe. Inţraă îân curţe repede, caă uţaă
lopaţa îânţr-un colţţ al sţ opronului sţ i pieri îân grajd. Caţrina îâl vaă zu sţ i
chipul i se mai luminaă .
— Tiţo! sţrigaă ea din ţindaă . Vezi caă eu maă duc la bisericaă , ai grijaă sţ i
pune de maă maă ligaă . Du-ţe îân graă diniţţaă sţ i ia d-acolo nisţ ţe ceapaă . Pe urmaă ,
culege sţ ţevie de dincoace sţ i faă acolo o ciorbaă , caă alţceva nu mai e. Caă
asţaă -iarnaă au baă gaţ îân ei un porc de mai bine de-o suţaă de kilograme sţ i
caâ nd le spuneam: „Maă aă aă , vine vara, mai paă sţraţţi”, raâ njeau la mine, parcaă
nu le-ar fi ţrebuiţ ţoţ lor! Acu saă bage îân ei buruieni…
— Iar îâncepi? o musţraă Tiţa, faă caâ nd semn cu capul spre grajd caă o
aude Paraschiv.
— S-audaă ! zise mama cu un glas îân care se simţţea sţ i necaz dar sţ i
durere caă la praâ nz n-are ce da la masaă . De ce saă n-audaă ? Caă asţ a ţoţ am
ţaă cuţ sţ i acuma au ţaă iaţ salcaâ mul saă facaă Baă losu casaă , caă ei nu sunţ îân
sţare saă facaă , asţ ţeapţaă saă moaraă ăla, saă ne dea pe noi afaraă …
Caţrina se îâmbraă ca penţru bisericaă sţ i vorbea mereu, nu izbuţea saă se
linisţ ţeascaă , îâsţi schimbase bluza ferfeniţţaă sţ i-sţ i ţraă sese o fusţaă de laâ naă
neagraă , pesţe cea veche. Abia dupaă aceea îâncepuse saă ţragaă pe
dedesubţ, lepaă daâ ndu-le, boarfele cu care era îâmbraă caţaă mai îânainţe.
— Au caă raţ la sţ anţţ un porc îânţreg sţ i ţrei suţe de cosţ uri de porumb.
Puţeau saă mai paă sţreze, nu saă ajungem saă daă m caă masţ a de pe noi caă
vine perciţorul!
Deodaţaă Caţrina ţaă cu sţ i ţraă saă ţurile feţţei îâi caă zuraă îân jos parcaă de
spaimaă . Pe poarţa de la drum inţrase o femeie slabaă sţ i neagraă la faţţaă,
îâmbraă caţaă cu o bluzaă sţ i o fusţaă decoloraţe, semaă nau cu praful de pe
jos… Paă sţ ise îân curţe cu un pas repeziţ sţ i, faă raă saă se uiţe la cineva,
pornise glonţţ spre poarţa graă dinii. Era Guica.
Ea deschise poarţa sţ i se duse drepţ spre salcaâ m, unde Tudor Baă losu
sţ i fiu-saă u ciopaâ rţţeau mereu. Numaidecaâ ţ curţea sţ i îâmprejurimile
raă sunaraă de glasul ei ascuţţiţ care inţra paâ naă îân miezul creierului.
— Ce caă uţaţţi, maă aici? De ce mi-aţţi ţaă iaţ, maă , salcaâ mul? Plecaţţi d-aci,
caă … m-asţ îân gura voasţraă de oţţi! Paraschive, unde esţ ţi? Saă i, maă , îâncoace,
cu un ciomag!
Caţrina îâncremenise pe prispaă sţ i obrajii i se faă cuseraă ca focul.
77
Paraschiv iesţ i din grajd la auzul glasului care ţţipa, dar nu se graă bi saă
saraă cu un ciomag, cum sţriga ţusţ aă-sa. Dupaă felul cum se uiţa sţ i cum
buzele sale îâmpleţiţe se îânţindeau spre urechi, se îânţţelegea unde se
dusese mai adineauri.
— Du-ţe, faă , sţ i spune-i saă plece d-aici! sţ opţi mama uneia din feţe. Ne
facem numaidecaâ ţ de basm, caă aă sţa, colţţaţul, alţaă ţreabaă n-a avuţ decaâ ţ
saă se ducaă saă -i spunaă , parcaă ar avea numai fiere la inimaă …
— N-am adus-o eu, mormaă i Paraschiv cu un glas care araă ţa caă , chiar
dacaă n-ar fi adus-o el, Guica ţoţ ar fi veniţ sţ i îân orice caz nu se sfiesţ ţe saă
araţe caă venirea aceasţa sţ i ţoţ ceea ce se îânţaâ mplaă e una din marile lui
plaă ceri.
— Maâ nca-v-ar caâ inii cu neamul vosţru! ţţipaă Guica din graă dinaă . Tţ i l-a
vaâ nduţ, ai? Cum ţţi l-a vaâ nduţ, maă , oţţule, cum ţţi l-a vaâ nduţ dacaă e
salcaâ mul meu? Sţ i dacaă ţţi l-a vaâ nduţ, ţu nu sţ ţiai caă e al meu, loviţe-ar
moarţea de baă los, azi sţ i maâ ine! Tu nu sţ ţiai caă aă sţa e locul meu d-aici din
spaţele casei?
— Pleacaă d-aici, ga Mario, sţ i puneţţi lacaă ţ la caă ţţeaua aia… Nu ţe cerţa
cu mine! Du-ţe sţ i ţe cearţaă cu fraţe-ţaă u Ilie paâ naă ţe-i umfla… Ce ţe cerţţi
cu mine?!
Glasul Guichii îâncepu saă se apropie de curţe, îângrijoraţaă , mama inţraă
îân casaă cu grabaă , parcaă cine sţ ţie ce nenorocire s-ar fi apropiaţ.
— Ilie! Ilie! Unde esţ ţi, maă , de ce, maă , mi-ai ţaă iaţ salcaâ mul sţ i mi l-ai
vaâ nduţ? Ai, maă ? Dar-ar Dumnezeu saă ţe îângropi cu el, saă -ţţi faci cosţ ciug
din el, Ilie! Caă aţaâ ţa aveam sţ i eu sţ i ţe repezisţ i saă -l ţai sţ i saă -l vinzi, ţaă ia-
ţe-ar cinenutrebuie sţ i ţe-ar lovi vaă rsaţul aă la marele!…
— Hai, ga Mario, nu mai ţţipa asţ a sţ i pleacaă d-aici, zise Ilinca de pe
pragul prispei. Ce ţoţ ţţipi caă e salcaâ mul ţaă u, locul ţaă u?!… Parcaă nu ţţi-a
cumpaă raţ ţaţa alţ loc…
— Lovi-ţe-ar braâ nca aia reaua sţ i pe ţine! sţrigaă Guica, oprindu-se îân
mijlocul baă ţaă ţurii. Mi-a cumpaă raţ, ai? Parcaă mi-a cumpaă raţ din averea
maă -ţii, izmeniţo. Mi-a daţ din paă maâ nţul aă sţora care muncesc saă vaă ţţinaă
pe voi, nisţ ţe îâmpuţţiţe!
— Ei, ia asculţaă , Guico, iesţ i afaraă , caă acu maă ţur baă ţaă ţura cu ţine! zise
faţa cea mare, Tiţa, cu un glas linisţ ţiţ, ca al ţaţaă lui.
— Tu ce sţai, maă prosţule, sţ i ţe uiţţi? se-nţoarse Guica spre Paraschiv.
Muncesţ ţi aici ca prosţul, vai de capul ţaă u! Alţţi flaă caă i au casaă sţ i copii sţ i ţu
78
sţai ca o baligaă saă cresţ ţi puţuroasele asţea…
— Hai, ga Mario, nu mai ţţipa asţ a, caă nu sunţem surzi, zise sţ i
Paraschiv, îânţinzaâ ndu-sţ i cu plaă cere buzele lui îâmpleţiţe.
— Iar ţu saă nu maă faci pe mine Guica, caă eu n-am guiciţ la curul maă -
ţii caâ nd ţe-a faă cuţ… Auzi, faă ?
IÎn casaă , mama ţremura sţ i o sţrigaă pe Tiţa saă nu raă spundaă , saă inţre
îânaă unţru. Vecinii, mai ales copiii, iesţ iseraă pe la porţţi.
— Tiţo, ţu n-auzi saă inţri îân casaă ? Inţraă sţ i las-o saă sţrige paâ naă o face
gaâ lci îân gaâ ţ. Caă nepoţţilor li se saraă inima caă ne face de raâ sul lumii.
Caţrinei îâi daă duseraă lacrimile.
— Ei, ne face de raâ sul lumii, raă spunse Tiţa îândaâ rjiţaă , ţaâ rnuind pe
prispaă . Faă , Guico, dacaă nu pleci d-aici, asmuţ caâ inii pe ţine. Cuţţu-na!
Duţţulache!
Duţţulache ţţaâsţ ni de undeva sţ i se îânfaă ţţisţ aă dornic saă capeţe ceva de
maâ ncare. Era un caâ ine pasţ nic.
— Tu, faă , saă asmuţţi caâ inii pe mine? ţţipaă Guica. Sunţ sora lui ţac-ţu,
nu ţţi-ar fi rusţ ine, maă gaă reaţţo! Umbli dupaă al lui Baă losu saă ţe ia, dar nu ţe
ia, faă ! Nu ia aă la una ca ţine, boţoaso!
La acesţe cuvinţe Paraschiv izbucni îânţr-un raâ s ciudaţ, parcaă ar fi
paâ raâ iţ ceva.
— Ahaha-ha-ha! exclamaă Guica conţinuaâ nd parcaă raâ sul lui Paraschiv.
Ai pupa ţu saă ţe ia aă la…
Tiţa aruncaă o privire de pe prispaă spre graă dinaă . Vicţor se oprise din
ciopaâ rţţiţ sţ i asculţa cu ţoporul îân maâ naă . De deparţe i se vedea faţţa
nepaă saă ţoare, aproape veselaă .
— Saă ţe ia moarţea cu Vicţor al ţaă u de gaâ ţ! sţrigaă Tiţa rosţ ie ca focul sţ i
inţraă îân ţindaă îânchizaâ nd usţ a.
Guica o porni spre drum sţ i caâ nd o luaă pe laâ ngaă garduri îâsţi aduse
aminţe de salcaâ m sţ i îâncepu saă spunaă îân gura mare, saă audaă lumea ce i-a
faă cuţ alde fraţe-saă u. Blesţema sţ i ameninţţa caă n-o saă rabde, are marţori
sţ i o saă -l dea îân judecaţaă pe Moromeţe.
De rusţ ine, Caţrina ocoli fundul graă dinii ca saă se ducaă la bisericaă .

XVI

79
 Spre ziuaă , ploaia îâl ţrezise sţ i pe Biricaă din somn sţ i nici el nu mai
puţuse saă adoarmaă .
Dupaă ce ploaia se opri, Biricaă se daă du jos de pe prispaă sţ i scoase caii
din grajd. Desţ ţepţaţ de ţropaă iţul lor, Biricaă -ţaţaă l ridicaă miraţ capul de
pe caă paă ţaâ i sţ i îâl îânţrebaă pe fecior ce i-a veniţ, unde se duce cu caii cu
noapţea îân cap?
— Pe izlaz! raă spunse feciorul scurţ sţ i, faă raă saă mai dea alţe laă muriri,
aruncaă o hainaă veche pe spinarea unuia din cai, îâncaă lecaă sţ i iesţ i din
curţe.
— Ce e cu baă iaţu’ aă sţa?! se miraă ţaţaă l sţ i fiindcaă nimeni nu-i raă spunse
– ceilalţţi copii dormeau cu ţoţţii – îâsţi laă saă la loc capul pe caă paă ţaâ i.
Biricaă mergea cu caii la pas sţ i paă rea caă nu ia seama la ei. IÎn drepţul
faâ nţaâ nii caii ţraseraă la jgheab ca sţ i caâ nd ar fi fosţ singuri; caă laă reţţul nu
saă ri îândaţaă saă le scoaţaă apaă .
IÎncaă lecaă apoi din nou, dar caii o luaraă singuri la ţrap îânvaă ţţaţţi
pesemne de fraţele mai mic al lui Biricaă ; adicaă paâ naă la faâ nţaâ naă , la pas,
apoi dupaă adaă paţ, îân goanaă . Biricaă ţrase de caă paă sţru, sţ i caii, puţţin
nedumeriţţi, îânceţaraă ţrapul.
Umedaă de ploaie, caâ mpia dormea îân ţaă cere. Paă maâ nţul raă sufla aburi
calzi, îâncaă nevaă zuţţi, soarele nu raă saă rise, iar cerul îânalţ sţ i amorţţiţ
îânghiţţea lenesţ ulţimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Biricaă se opri caâ ţeva clipe parcaă nehoţaă raâ ţ.
Simţţind aerul cald sţ i mirosul de ierburi crude, caii se agiţaraă gaţa s-o ia
iaraă sţ i la ţrap, dar fiindcaă erau ţţinuţţi pe loc, îâsţi plecaraă capeţele sţ i
îâncepuraă saă pascaă acolo.
— Haide! murmuraă flaă caă ul.
Se asţ ezaă mai bine sţ i sţraâ nse pulpele. Cu misţ caă ri linisţ ţiţe daă du fraâ u
liber caă paă sţrului sţ i se îâncordaă ; calul, simţţind sţraâ nsoarea, ţţaâsţ ni îânainţe
sţ i o luaă la goanaă .
Caâ mpia paă rea faă raă margini. Toţul dormea. Nu se vedea nicio pasaă re,
nu se auzea niciun glas. Din depaă rţare, zidul graâ nelor se apropia mereu
îânainţea caă laă reţţului. IÎnţinderea ţaă cuţaă a caâ mpiei sperie parcaă animalele
care îânceţiniraă goana, se opriraă pe loc sţ i agiţaraă iaraă sţ i capeţele lor
frumoase, cu urechile îânţinse îânainţe, cu privirea domesţiciţaă , dar vie sţ i
inţeligenţaă . Caâ mpia ţaă cea mereu.
— Haide! murmuraă Biricaă sţ i glasul saă u linisţ ţiţ poţoli nelinisţ ţea vagaă
80
sţ i ţainicaă a animalelor.
Caâ nd se opri, Biricaă araă ţa de parcaă alergase alaă ţuri de cai. Faţţa lui
era ţţeapaă naă , obosiţaă .
— Sţai! sţ opţi el sţ i caii se opriraă de îândaţaă ; faă raă saă asţ ţepţe saă se dea
jos caă laă reţţul, îâncepuraă saă pascaă flaă maâ nzi, cu pasţ i mari, sforaă ind cu
naă rile îân iarbaă .
Biricaă îâmpiedicaă picioarele din faţţaă ale cailor, îânţinse pe iarba umedaă
dulama veche, cu blana de oaie îân sus, sţ i se culcaă pesţe ea. Raă mase apoi
nemisţ caţ mulţaă vreme cu faţţa îân jos, cu obrazul culcaţ îânţr-o parţe pe
braţţul îândoiţ. Se auzea numai sforaă iţul cailor. Saţul se pierduse undeva
îân depaă rţare. De acolo, sau nu se sţ ţie de unde, raă zbaă ţea nefiresc caâ ţe un
zvon nelaă muriţ, ca o paă rere, sau ca un ecou a ceva ţainic.
Se raă suci brusc cu faţţa îân sus apoi raă mase iaraă sţ i nemisţ caţ. Cerul se
limpezise de ţoţ. Alaă ţuri de dulamaă , un paâ lc de paă paă dii dormeau cu
maă ciuliile îânchise. Biricaă ofţaă din greu sţ i îânchise ochii.
Caâ nd se ţrezi, se ridicaă îânţr-un coţ, puţţin buimac. Alaă ţuri, paă paă diile
îânfloriseraă sţ i sţraă luceau galben îân iarba îânalţaă . Caâ mpia era acum de un
verde orbiţor, iar soarele ardea aţaâ ţ de viu îâncaâ ţ cerul albasţru parcaă se
îânnegrea.
— Noroc, Biricaă ! Hai, maă , cu caii saă -i baă gaă m îân ovaă z. Se frecaă la ochi
sţ i se ridicaă . Achim Moromeţe venea îân goanaă cu caii sţ i se opri faă raă saă
descalece. Biricaă nu zise nimic, se îânţinse la loc pe dulamaă , parcaă
supaă raţ caă fusese ţreziţ din somn. De fapţ îâl ţrezise soarele care îâi
baă ţuse îân faţţaă. Achim nu se graă bea, descaă lecaă sţ i veni aproape.
— Ce e, maă , n-ai dormiţ azi-noapţe?
— Unde zici caă ţe duci cu caii? se miraă Biricaă faă raă saă raă spundaă la
îânţrebare.
— IÎn mosţ ia Marichii, saă -i baă gaă m îân ovaă z.
Biricaă îâsţi îânţoarse faţţa îân parţea cealalţaă sţ i îânchise ochii mohoraâ ţ.
Parcaă nici nu auzise raă spunsul. Alaă ţuri de iarba deasaă care parcaă
plesnea de verde ce era, chipul vaâ naă ţ al flaă caă ului semaă na ciudaţ cu
paă maâ nţul.
— Saă fiu al dracului dacaă n-am saă -i rup picioarele! mormaă i el sţ i
îânceţul cu îânceţul chipul i se mai îânsufleţţi, se aburi de naă vala saâ ngelui.
— Cui, Polinii? îânţrebaă Achim.
— Dar cui?
81
 Nu paă rea îânsaă prea sigur caă va face ceea ce spunea; se îânţţelegea mulţ
mai bine caă se chinuia s-o smulgaă din inima lui sţ i caă nu izbuţise decaâ ţ
saă se chinuie sţ i mai mulţ.
Achim se îânţinse îân iarbaă sţ i gemu:
— Ha! faă cu el. Maă , Biricaă , saă fie-al dracului, dacaă sţ i la Bucuresţ ţi am
iarba asţa… Plec la Bucuresţ ţi cu oile, explicaă el, sţ i dacaă sţ i acolo o fi
iarba asţ a, ţoaţaă ziua o saă vaâ nz la lapţe.
Biricaă nu zise nimic, se îânţoarse doar cu faţţa îân sus. Achim conţinuaă
despre vaâ nzarea lapţelui sţ i se laă udaă cu banii pe care avea saă -i caâ sţ ţige.
— Hai, îâncheie el, ce sţai aici? Hai saă baă gaă m caii îân ovaă z. Biricaă se
raă suci, ofţaâ nd, cu faţţa îân jos sţ i raă spunse caă nu merge.
— Vezi saă nu-ţţi îândoape paâ ndarul aă la spinarea cu sare, îâl preveni el.
— Unde are el norocu aă la saă dea pesţe mine caă i-asţ araă ţa eu lui, se
sumeţţi Achim.
Biricaă nu-l luaă îân seamaă , nu-l auzi. Ofţaă sţ i se perpeli iaraă sţ i pe dulamaă
îânţorcaâ ndu-se cu faţţa îân jos. Caâ nd Achim porni spre cai saă plece, se
ridicaă pe jumaă ţaţe sţ i se uiţaă caâ ţeva clipe la el. Privirea îâi ardea, îâl
îânţrebaă dacaă Nilaă s-a dus azi la premiliţaraă .
— Caâ nd ţe îânţorci acasaă spune-i saă nu plece nicaă ieri, caă vreau saă
vorbesc ceva cu el.
De asearaă vrusese saă nu se mai gaâ ndeascaă la Polina, dar nu izbuţise
decaâ ţ saă -sţ i dea seama – iaraă sţ i ca sţ i îân seara ţrecuţaă – caă nu poaţe decaâ ţ
saă doreascaă s-o vadaă , sţ i de asţaă daţaă aţaâ ţ de mulţ, îâncaâ ţ fapţul caă s-ar
puţea cu adevaă raţ saă n-o vadaă nici azi i se paă rea îânfricosţ aăţor.
— Auzi ţu, Achime? gemu el sţ i se uiţaă cu privirea sţicloasaă la Achim.
— Vreai s-o furi pe Polina? îânţrebaă Achim raâ zaâ nd cu nepaă sare. Crezi
caă ea nu sţ ţie ce-o asţ ţeapţaă dacaă iese azi la horaă ? Vezi mai bine saă nu ţe
pomenesţ ţi cu ai lui Baă losu cu maă ciucile îân capul ţaă u, mai spuse Achim
îân ţimp ce îâncaă leca.
Biricaă se îânţoarse cu faţţa la dulamaă sţ i nu raă spunse.

XVII

82
 Mosţ ia de care pomenise Achim sţ i îân ovaă zul caă reia vroia saă -sţ i bage
caii se afla chiar îân capul loţului lor. Erau vreo paţru suţe de pogoane,
ceea ce mai raă maă sese din vesţiţa mosţ ie a lui Guma din 1924, dupaă
reformaă . De fapţ era mai dinainţe mosţ ia vaă duvei, cucoana Marica cum i
se spunea îân saţ, care mai ţraă ia sţ i asţaă zi, cumpliţ de gaâ rboviţaă sţ i care,
spre uimirea ţuţuror, nu numai caă ţraă ia, dar umbla, era vioaie. Umbla îân
negru, îân basţon, sţ i cumpaă ra ouaă sţ i lapţe de la muieri, penţru fiicaă -sa, o
faţaă vesţ ţejiţaă sţ i cam nebunaă care nu iesţ ea aproape deloc din casaă
(sţaă ţea cu franceza sţ i cu pianul, cum o scuza inuţil baă ţraâ na faţţaă de
muieri sţ i copii).
Mosţ ia era daţaă îân parţe. Oamenii care luau paă maâ nţ îân parţe se
îânţţelegeau cu un maior, soţţul feţei mai mari a baă ţraâ nei, care venea din
caâ nd îân caâ nd prin saţ sţ i caă ruia nu-i paă sa de cumnaţaă -sa sţ i de baă ţraâ na
soacraă ; le laă sa doar aţaâ ţ caâ ţ saă nu moaraă de foame.
De fapţ, cu caâ ţţiva ani îân urmaă , fusese chiar caâ ţ pe-aci saă le vaâ ndaă
mosţ ia. Dupaă reformaă profiţase sţ i el de crediţele pe care le deschisese
Banca Cenţralaă Cooperaţivaă sţ i se îâmprumuţase cu o sumaă mare. IÎn
ţimpul crizei îânsaă , piaţţa cerealelor scaă zu aţaâ ţ de mulţ îâncaâ ţ maiorul nu
mai puţu saă plaă ţeascaă raţele îâmprumuţului sţ i ar fi vaâ nduţ cu siguranţţaă
mosţ ia dacaă legea conversiunii nu l-ar fi salvaţ.
IÎn afaraă de un adminisţraţor, maiorul mai ţţinea ţrei paznici penţru
magazii, casaă sţ i caâ mp. Unul din acesţ ţia era foarţe credincios, sţ i se cerţa
cu oamenii la ţreieraţ, îâncercaâ nd pesemne saă -i facaă saă îânţţeleagaă caă el nu
e un simplu paâ ndar, ci un fel de ajuţor de logofaă ţ, îân orice caz ceva
boieresc. Penţru pazaă avea pusţ caă cu sare sţ i baă ieţţii cu viţele se ţemeau
grozav de el. Caâ nd prindea vreunul nu numai caă îâl baă ţea, dar faă cea sţ i
ţaă raă boi, ducea viţa la gloabaă sau venea cu sţ eful de posţ îân curţea
omului. Nu se sţ ţie îânsaă de ce paă rinţţii copiilor nu se supaă rau pe el sţ i îâl
laă sau îân pace. Omul plaă ţea gloaba plicţisiţ. E adevaă raţ caă uneori omul se
uiţa la paâ ndar – ce ciudaţ, foarţe puţţini sţ ţiau cum îâl cheamaă – se uiţa la
pusţ ca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţţa lui îânţţepeniţaă sţ i
solemnaă sţ i îâl asigura cu o blaâ ndeţţe suspecţaă îân glas caă daţa viiţoare
chiar el, ţaţaă l copilului, o saă ducaă viţa la obor, dacaă paâ ndarul n-o saă -l
prindaă . Ba chiar, adaă uga omul, o saă ducaă viţa la obor îânainţe de a scaă pa
îân bucaţele mosţ iei.
Achim maâ ncase odaţaă baă ţaie de la acesţ paâ ndar, dar demulţ, caâ nd
83
era mai mic sţ i se ducea la sţ coalaă .
La praâ nz baă ţraâ na Marica iesţ ea îân poarţaă sţ i caâ nd copiii se îânţorceau
de la sţ coalaă chema caâ ţţiva saă -i aducaă apaă din vale de la faâ nţaâ naă , cu un
haâ rdaă u mare ţras pe douaă roaţe. Avea nevoie de apaă mulţaă îân fiecare zi,
asţ a le spunea copiilor, saă ude florile sţ i saă se spele faţa, care esţe cu
pianul sţ i cu franceza” nu poaţe saă aducaă . Dupaă ce caă rau douaă -ţrei
haâ rdaie, copiii asţ ţepţau sub cerdac, baă ţraâ na sţriga ceva sţ i aţunci apaă rea
deasupra lor o araă ţare cu nasul ascuţţiţ sţ i cu faţţa daţaă cu faă inaă , cu paă rul
care de jos li se paă rea copiilor caă e verde. Araă ţarea, faă raă saă scoaţaă un
cuvaâ nţ, arunca fiecaă ruia, de acolo de sus, caâ ţe o monedaă de zece
bomboane.
IÎnţr-o zi îânsaă araă ţarea a aruncaţ numai ţrei monezi sţ i ei erau paţru sţ i
ţocmai Achim era cel caă ruia nu-i daă duse. Ceilalţţi au fugiţ, parcaă s-ar fi
ţemuţ saă nu li se ia banul îânapoi, dar Achim n-a vruţ saă plece sţ i s-a
plaâ ns baă ţraâ nei care uda sţraţurile cu sţropiţoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a daţ!” a afirmaţ baă ţraâ na convinsaă , cu ţoaţe caă nu
fusese de faţţaă.
„Nu mi-a daţ, cucoanaă Marico”, a sţrigaţ Achim la ea.” „Ci ciaă nu sţrigi
la mine, ci ciaă nu fi hoţţ …” l-a musţraţ baă ţraâ na, dar Achim s-a îânfuriaţ sţ i
a faă cuţ-o surdaă .
Baă ţraâ na n-a mai zis nimic, a laă saţ sţropiţoarea sţ i s-a dus cu pasul ei
maă runţ sţ i cu spinarea ei îândoiţaă ca o ţoarţaă nu se sţ ţie pe unde sţ i îân
curaâ nd a apaă ruţ de prin magaziile din fund un om care s-a apropiaţ de
Achim sţ i i-a caâ rpiţ una cumpliţaă dupaă ceafaă . De spaimaă , Achim a caă zuţ
de vreo douaă ori paâ naă saă ajungaă la poarţaă . Palma fusese aţaâ ţ de grea caă
l-a duruţ capul ţoaţaă ziua.
IÎn fiecare an, Moromeţe laă sa un sferţ de pogon ţrifoisţ ţe pe care-l
cosea de douaă -ţrei ori pe varaă .
Caâ nd ajunse pe ţrifoisţ ţea din capul loţului, Achim îâsţi roţi privirea
pesţe caâ mp, descaă lecaă sţ i daă du drumul cailor îân ovaă zul de pesţe hoţar al
mosţ iei. Era un ovaă z îânalţ, bogaţ îân spic sţ i des ca o perie.
Achim se urcaă pe o movilaă cu piaţraă de hoţar îân vaâ rf sţ i îâncepu saă
vegheze. Caii sţaă ţeau linisţ ţiţţi îân ovaă zul îânalţ sţ i rupeau spicul gras,
sforaă ind mulţţumiţţi.
Dupaă puţţin ţimp, sosi sţ i Niculae cu oile. Bisisica era îân frunţe sţ i
alerga parcaă îân salţuri, iar Niculae venea îân urma oilor sţ chiopaă ţaâ nd,
84
raă cnind sţ i îânjuraâ nd. Achim se uiţa la el dupaă piaţra de hoţar sţ i raâ dea.
Oaia frunţasţ aă ajunsese aproape de loţ, inţraă îân paâ rloagaă sţ i se opri
îâncepaâ nd saă rupaă cu laă comie iarba îâncaă umedaă .
Niculae era rosţ u la faţţaă sţ i sudoarea îâi curgea îân sţ iroaie pe gaâ ţ.
— Bine, maă , Achime, maâ nca-ţe-ar caâ inii, sţrigaă el îânfuriaţ, nu
spuneai ţu alalţaă ieri caă dacaă ţaţa îâţţi daă drumul la Bucuresţ ţi îâmi lasţ i mie
caii sţ i iei ţu oile?
— Paă i dupaă ce plec, raă spunse Achim raâ zaâ nd.
— Dupaă ce pleci! îâl îângaâ naă Niculae sţraâ mbaâ ndu-se. Treaba ţa, eu îâţţi
las oile aici sţ i dacaă nu-mi dai caii, ai saă vezi sţ i de oi, sţ i de cai! Dar ce
sunţ eu aicea, prosţul ţaă u?
IÎn acesţ ţimp Achim îâsţi luase ochii de pe caâ mp. De undeva dinţr-un
graâ u ţţaâsţ ni spre cer o ciocaâ rlie sţ i îâncepu saă se îânalţţe spre cer caâ nţaâ nd.
Toţ aţunci îânsaă ţţipaă ţul scurţ al unui corn spinţecaă aerul apaă saţ, urmaţ
de un glas crunţ sţ i ameninţţaăţor:
— Sţai pe loc caă ţe îâmpusţ c!
Achim ţţaâsţ ni ca o vieţaţe speriaţaă de la locul saă u sţ i o luaă la goanaă spre
cai. Se aruncaă din fugaă îân spinarea lor sţ i o îânţinse prinţre pogoanele de
graâ u, lovind caii din ţoaţe puţerile. Paâ ndarul ţrase. Aerul parcaă plesni sţ i
ciocaâ rlia amuţţi speriaţaă . Achim simţţi caâ ţeva alice de sare usţuraâ ndu-l
pe ceafa. Mai alergaă puţţin, apoi opri caii sţ i se uiţaă îândaă raă ţ. Paâ ndarul
Maricaă i se apropiase de Niculae sţ i paă rea caă vorbesţ ţe cu el. Era voinic,
cu faţţa paâ rliţaă de soare, îânţr-o maâ naă ţţinea pusţ ca sţ i îân alţa o maă ciucaă ; pe
dupaă gaâ ţ, legaţ de o curea, purţa cornul lui ascuţţiţ de bou.
— AĂ la e fraţe-ţaă u, maă ?
— Da, raă spunse Niculae.
— De ce mama voasţraă baă gaţţi caii îân ovaă z? îânţrebaă paâ ndarul surd.
— Nene, saă nu dai îân mine, eu sunţ cu oile! sţrigaă Niculae speriaţ.
Paâ ndarul îânsaă n-avea urechi penţru spaima lui; se apropie, schimbaă
maă ciuca îân aceeasţ i maâ naă cu pusţ ca sţ i faă raă alţe cuvinţe îâi plesni lui
Niculae o palmaă laţaă , gaţa saă -l arunce la paă maâ nţ.
— De ce dai, maă , nene, ce ţţi-am faă cuţ eu? sţrigaă Niculae îângroziţ.
— E fraţe-ţaă u, ai! Sţ i nu vrei saă spui! zise paâ ndarul.
— Ba ţţi-am spus! ţţipaă Niculae scos din saă riţe.
— Am saă -ţţi iau oile la obor, ameninţţaă paâ ndarul sţ i îâl apucaă pe Niculae
de cap, îâl ridicaă mulţ îân sus sţ i daă du cu el de paă maâ nţ. Am saă ţe omor, fir-
85
ar maă -ţa a dracului! Sţ i apucaă maă ciuca de cap sţ i cu coada ei îâncepu saă -l
loveascaă pe baă iaţ pesţe spaţe.
— Achime, saă i caă maă omoaraă ! urlaă Niculae.
— Vino îâncoace sţ i ţu, îâl chemaă sţ i paâ ndarul pe Achim, conţinuaâ nd saă -i
care lui Niculae la ciomege.
— Aaa!… aaa!… aaa! urla Niculae cu un glas îânnebuniţ de groazaă .
Aaaa! Aaa! Maă omoaraă ! Aaa!…
Achim îânţoarse caii.
— Sţ i ce crezi, maă , caă nu viu? sţrigaă el.
Paâ ndarul se uiţaă la el nepaă saă ţor, dar caâ nd vaă zu caă Achim se apropie,
îâl laă saă pe Niculae sţ i puse maâ na pe pusţ caă . IÎn aceeasţ i clipaă Achim saă ri de
pe cai îân plinaă goanaă , se faă cu mic la paă maâ nţ, apoi deodaţaă ţţaâsţ ni îân sus,
repezindu-se spre paâ ndar sţ i urlaâ nd ca o fiaraă :
— Trage, maă … pe maă -ţa de caâ ine! Trage dacaă ai curaj!
Paâ ndarul îângaă lbeni la auzul urleţului; ţrase, dar îâncaă mai dinainţe
Achim se laă sase pe vine sţ i ţţaâsţ nise apoi îân urma îâmpusţ caă ţurii. Avea ochii
holbaţţi. Cu maă ciuca ridicaţaă el se repezi asupra paâ ndarului, se opinţi
din raă spuţeri sţ i-sţ i ţrimise loviţura drepţ îân cap… Paznicul abia avu ţimp
saă se sprijine cu pusţ ca. Achim îâl lovi a doua, a ţreia sţ i a paţra oaraă , nisţ ţe
loviţuri iuţţi sţ i cumpliţe, care dacaă l-ar fi nimeriţ pe paâ ndar, nu i-ar fi
ţrebuiţ mai mulţ. Dar el îâsţi apaă ra bine capul cu pusţ ca. Loviţurile
curgeau mereu, din ce îân ce mai furioase sţ i ţţinţind numai cresţ ţeţul
capului. Speriaţ, paâ ndarul aruncaă deodaţaă pusţ ca sţ i se repezi îân flaă caă u
cu maâ inile goale. Achim saă ri îânapoi sţ i-sţ i repezi maă ciuca îân capul lui.
Paâ ndarul se sprijini cu maâ na, scoţţaând îân acelasţ i ţimp un urleţ, apoi
puse maâ na pe Achim sţ i cu un pumn îâl ţraâ nţi la paă maâ nţ. Se aruncaă pesţe
el, îâi îâncaă lecaă piepţul sţ i îâncepu saă -l izbeascaă pesţe guraă cu pumnii,
scraâ sţ nind sţ i îânjuraâ nd îânspaă imaâ nţaă ţor.
Niculae, care ţoţ ţimpul se uiţase fascinaţ la cei doi, deodaţaă se ţrezi
sţ i îânfioraţ plaă cuţ de ceva care nu mai simţţise niciodaţaă , se repezi sţ i
apucaă o maă ciucaă de jos. O ridicaă drepţ îân sus sţ i-i daă du drumul cu seţe,
cu ţoaţaă puţerea, îân ţidva paâ ndarului. Acesţa raă mase o clipaă nemisţ caţ
deasupra lui Achim, apoi scoase un urleţ ca de lup sţ i se ridicaă îân
picioare. Niculae ridicaă iar maă ciuca, fulgeraţ de un gaâ nd îânfricosţ aăţor:
„Maă omoaraă ”. IÎl izbi iaraă sţ i ţţinţind capul. Paâ ndarul se apaă raă , se sprijini
cu maâ na, apucaâ nd chiar capul maă ciucii îân palmaă , dar mai mulţ nu puţu,
86
se claă ţinaă sţ i se lungi ca un sac. Achim saă ri îân sus, puse maâ na pe o
maă ciucaă sţ i ca ţurbaţ îâncepu saă loveascaă îân omul caă zuţ, cu o furie care
pe Niculae iaraă sţ i îâl îânfricosţ aă.
— Achime, îâl omori! sţrigaă el cuprins abia acum de o adevaă raţaă
groazaă .
— Paă i asţa sţ i vreau, saă -l omor, scraâ sţ ni Achim. Niculae se repezi la el
sţ i îâl îâmpinse îân laă ţuri. Achim se opri caâ ţva ţimp, parcaă neîânţţelegaâ nd ce
se îânţaâ mplaă ; apoi îâncepu deodaţaă saă raâ daă baţjocoriţor:
— Maâ ine caâ nd ai saă vii iar cu oile, ţe prinde sţ i ţoaţaă viaţţa nu mai esţ ţi
om, zise el, punaâ nd iaraă sţ i maâ na pe maă ciucaă .
De asţaă daţaă el îâncepu saă -l baţaă pe cel de jos parcaă cu un gaâ nd
anumiţ: nu saă -l omoare sau saă -l schilodeascaă pe paâ ndar, ci saă -i piseze
doar ţrupul, saă -l facaă saă zacaă îân paţ cel puţţin caâ ţeva luni de zile.
Dupaă ce osţeni, îâl chemaă pe Niculae sţ i amaâ ndoi îâl apucaraă pe paznic
de caâ ţe un picior, ţaâ raâ ndu-l cu spinarea de paă maâ nţ, îâl ţraseraă pe mosţ ia
pe care o paă zea sţ i îâl duseraă drepţ îân mijlocul ovaă zului. Achim îâi luaă apoi
cornul sţ i-l sparse cu piciorul, scraâ sţ nind:
— Na, mai sunaă sţ i acum… Sţ i uiţe-al dracului cu ce e îâncaă lţţaţ… Tragi
cu pusţ ca, ai? Vreai saă maă îâmpusţ ţi, ai? Dai îân aă sţa micu, ai?!
Achim se îânţoarse pe paâ rloagaă , ridicaă pusţ ca omului sţ i-o izbi cu ţţeava
de piaţra de hoţar. Avea douaă ţţevi. Saă riraă amaâ ndouaă ca nisţ ţe ţţurloaie, ca
nisţ ţe fluiere.
— Hai, Niculae! zise Achim, aruncaâ nd pusţ ca sfaă raâ maţaă sţ i maă ciuca
paâ ndarului deparţe îân ovaă z. Hai îân Frunzaă ri caă nu poţ saă sţau cu aă sţa
aici…
— Treci ţu cu caii îânainţe sţ i s-o opresţ ţi pe Bisisica, se rugaă Niculae,
maâ naâ nd oile sţ chiopaă ţaâ nd.
Achim saă ri îân spinarea calului sţ i-o luaă îânainţe de-a lungul drumului
de hoţar. Niculae porni îân urma lui sţ i îâl rugaă saă meargaă mai îânceţ.
Bisisica nu puţea s-o ia la goanaă din pricina cailor, dar îâncerca ţoţusţ i saă
ocoleascaă pe laâ ngaă ei sţ i s-o ia îânainţe.
— Paă zea, Achime! sţriga aţunci Niculae. Daă -i una îân cap Bisisichii!
Achim se raă sucea pe cal sţ i plesnea oaia cu coada maă ciucii, spre
saţisfacţţia lui Niculae, care exclama de fiecare daţaă :
— Aha! Nu mai fugi? Mai fugi sţ i acum dacaă mai poţţi, beli-ţe-ar caâ inii!
Achim peţrecu un picior pe dupaă coama calului sţ i de bucuros ce era,
87
sţaă paâ niţ pesemne mereu de gaâ ndul caă îân curaâ nd avea saă plece îân
marele orasţ , gaâ nd mai puţernic decaâ ţ orice baă ţaie sţ i orice primejdie,
îâncepu saă caâ nţe: avea îânsaă un glas fals, care puţea saă supere chiar sţ i caii,
iar cuvinţele care îâi iesţ eau din gaâ ţ n-aveau nicio legaă ţuraă cu ceea ce
simţţea el îân clipa aceea:

Pentru tine Mărioară

Mi-am lăsat calul să moară măăăăă!

XVIII

Moromeţe iesţ ise din curţe sţ i plecase spre fieraă ria lui Iocan saă dea
zimţţi celor douaă seceri sţricaţe. Se graă bise saă plece din pricina Guichii,
cu care n-avea chef saă dea ochi. Dar chiar faă raă ţoaţe acesţea nu puţea saă
nu se ducaă duminica dimineaţţa la fieraă rie.
Fieraă ria lui Iocan era asţ ezaţaă la o raă spaâ nţie de uliţţi. Paă rinţţii
fierarului fuseseraă laă uţari, dar Iocan era un baă iaţ uraâ ţ – avea o buzaă
pesţe maă suraă de groasaă sţ i laă saţaă îân jos – sţ i chiar dacaă ar fi izbuţiţ saă
îânveţţe saă scaâ rţţaâie la vioaraă , ţoţ n-ar fi faă cuţ nimic, fiindcaă n-avea deloc
glas.
Taţaă l saă u îâl daă du aţunci la o sţ coalaă de meserii. Iocan-baă ţraâ nul – ţoţ
Iocan îâl chema sţ i pe el – era un ţţigan îânsţaă riţ, îâsţi cumpaă rase chiar sţ i
caâ ţeva pogoane, desţ i caâ sţ ţiga desţul cu ţaraful saă u. Iocan-fiul sţaă ţu ţrei
ani la sţ coalaă sţ i nu mai vru saă -l urmeze sţ i pe al paţrulea, saă ia diploma.
Deschise îâncaă de ţaâ naă r un aţelier de fieraă rie sţ i îâncepu saă lucreze.
Oamenii nu prea veneau la el, erau alţţi fierari sţ i poţcovari baă ţraâ ni care
nu îânvaă ţţaseraă meseria la sţ coalaă .
Iocan nu se daă du îânsaă baă ţuţ. IÎn al doilea an, un om nevoiasţ veni la el
sţ i-l îânţrebaă : „Maă , Iocane, ţu sţ ţii saă faci caă ruţţe? De ţrei ani de zile de caâ nd
maă caă znesc saă îânjghebez ceva sţ i nu poţ. Alde oţţii aă sţ ţia îâmi cer ţrei mii
de lei. Am obezile, loiţrele, ţoaţaă lemnaă ria! Mi-o faci?” „Nea cuţare, ţţi-o
fac cu douaă mii de lei. Adu lemnaă ria sţ i dacaă nu ţţi-o plaă cea, vorba aă luia,
saă nu dai niciun ban.” Caă ruţţa faă cuţaă de Iocan a sţaâ rniţ uimirea
88
oamenilor. Era frumoasaă ca o ţraă suraă sţ i nu le venea saă creadaă caă
ţaâ naă rul buzaţ ar fi fosţ îân sţare s-o facaă sţ i mai ales asţ a de iefţin.
Chiar îân anul al doilea, Iocan a ţrebuiţ saă -sţ i cauţe un ajuţor. Dupaă doi
ani a mai caă uţaţ alţ ajuţor. Odaţaă cu îânsuraă ţoarea, Iocan daă raâ maă
aţelierul paâ naă la ţemelii, ridicaă alţul de cinci ori mai mare, cumpaă raă
foale uriasţ e, cum nu avea nimeni dinţre fierarii vechi din comunaă , sţ i
mai ales, îânlocui nicovalele sţ i baroasele cu unele mari sţ i piuiţoare care
se auzeau paâ naă deparţe.
Dupaă cinci ani, Iocan îâsţi cumpaă raă o masţ inaă de ţreieraţ sţ i îâsţi faă cu o
casaă nouaă . Cu ţoaţe caă se îâmbogaă ţţise, Iocan lucra mereu cu aceeasţ i
puţere ca la îâncepuţ. Buza lui se faă cuse sţ i mai groasaă sţ i el îânsusţ i se
îângrosţ ase de douaă ori caâ ţ era îânainţe. Avea un piepţ ca de bou sţ i nisţ ţe
musţ chi la braţţe îânfricosţ aăţori. Se scula cu noapţea îân cap sţ i îâncepea saă
lucreze cu seţe. O caă ruţţaă faă cuţaă de el nu se mai desfaă cea paâ naă nu se
rupea lemnul. O osie rupţaă , fiarţaă îân aţelierul lui, ţţinea mai mulţ decaâ ţ
una nouaă .
Dupaă o vreme, îâncepu saă primeascaă comenzi sţ i de prin alţe saţe. Cu
ţoaţe acesţea, el nu paă raă si lucrul maă runţ; poţcoviţul cailor, fierberea
unei osii, belciugaă riile. Avea doi lucraă ţori buni sţ i ţrei ucenici. Iocan mai
paă sţrase îânsaă sţ i obiceiul vechi de lucru, adicaă acela de a-l pune pe omul
caă ruia îâi dregea ceva saă -i dea cu barosul. Faă cuse paţru copii sţ i cu ţoaţaă
averea sţraâ nsaă , îâi ţţinea ţoţ cu burţţile goale sţ i desculţţi, nu i se paă rea caă
ţrebuie alţfel. „Tţ iganul ţoţ ţţigan”, observase Moromeţe. Moromeţe nu
avea îânsaă îânţru ţoţul drepţaţe, penţru caă aţunci caâ nd la doi dinţre copii
le veni ţimpul de sţ coalaă , Iocan îâi îâmbraă caă frumos, cu haine ca la orasţ sţ i
cu îâncaă lţţaăminţe bunaă .
Ceea ce nu sţ ţiau îânsaă oamenii era caă rareori lipsea de la masa lui
Iocan puiul fripţ cu usţuroi sţ i paâ inea albaă sţ i proaspaă ţaă ca unţul. Toţusţ i
de vreo caâ ţţiva ani îâncoace, Iocan nu prea mai lucra cu aţaâ ţa raâ vnaă , se
îângraă sţ ase sţ i mai mulţ sţ i mai ales îâncepuse saă facaă poliţicaă . Se
îânfierbaâ nţa, vorbea mulţ sţ i caâ ţeodaţaă uiţa fierul sub foaie sţ i ameninţţa
cu clesţ ţele îânrosţ iţ pe adversarii saă i poliţici. Fierarul fusese la îâncepuţ
averescan, apoi voţase penţru P.N.Tţ -Mihalache sţ i dupaă asasinarea lui
Duca de caă ţre legionari devenise liberal fracţţionisţ, ca sţ i Moromeţe
(nimeni nu sţ ţia ce legaă ţuri faă ceau ei îânţre asasinarea primului minisţru
sţ i fracţţiunea braă ţienisţaă ).
89
 Fierarul se bucura de mulţaă consideraţţie mai ales caâ nd îâi rusţ ina pe
sţ colari îânţrebaâ ndu-i care e legea lui Arhimede. Caâ nd se ducea la Piţesţ ţi
sau la Rosţ iori saă cumpere fier, se îânţorcea cu fel de fel de caă rţţi pe care
le ciţea din scoarţţaă paâ naă îân scoarţţaă, caă rţţi cu ţiţluri ciudaţe, care
zaă paă ceau oamenii: Progres? Exista Dumnezeu? sau Niţă Pitpalac la
Karisbad.
IÎn faţţa fieraă riei se afla o poianaă mare cu paă maâ nţul baă ţaă ţoriţ, plinaă de
caiele rupţe, de unghii de cal, cuie sţ i belciugaă rii arse. Fierarul baă ţuse îân
paă maâ nţ sţaâ lpi grosţ i penţru legaţul cailor naă raă vasţ i. Adunaă rile cele mai
zgomoţoase aveau loc pe poiana fieraă riei mai ales duminica dimineaţţa,
dar dacaă de la ele lipseau Moromeţe sţ i Cocosţ ilaă , nu erau prea reusţ iţe;
Moromeţe era abonaţ la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocosţ ilaă
primea Dimineaţa sţ i dacaă veneau faă raă ziare asţa îânsemna penţru
ceilalţţi caă Moromeţe sţ i Cocosţ ilaă erau supaă raţţi sţ i n-aveau chef saă discuţe
poliţicaă .
Toţusţ i rareori poiana era goalaă , chiar dacaă Moromeţe sţ i Cocosţ ilaă nu
erau acolo, se gaă seau desţui ambiţţiosţ i care îâncercau saă le ţţinaă locul.
De la o vreme Moromeţe îâncepuse saă se inţereseze mulţ de
dezbaţerile din parlamenţ, mai ales de caâ nd aflase caă Iorga ia parţe la
ele. Socoţea caă marele îânvaă ţţaţ ţrebuia ţocmai de aceea saă fie sţ i un mare
om poliţic, sţ i Moromeţe urmaă rea îân dezbaţeri ceva care dupaă paă rerea
lui numai un om îânvaă ţţaţ puţea saă îânfaă pţuiascaă . „Dacaă el spune caă face
lucrul aă sţa, eu îâl susţţin, domnule, saă ia puţerea”, declarase Moromeţe la
fieraă rie, dar faă raă saă dezvaă luie care era lucrul acela.
Numai caă Mişcarea nu daă dea, îân cele paţru pagini ale ei, dezbaţerile
din parlamenţ sţ i asţaă zi Moromeţe se ducea la fieraă rie mai ales penţru
a-l îânţaâ lni pe Cocosţ ilaă , saă le ciţeascaă îân ziarul lui, îân care le gaă sea expuse
pe larg.
Era îânsaă prea de dimineaţţaă sţ i Iocan nu deschisese fieraă ria, nu se
auzea piuiţul cunoscuţ al nicovalelor. Moromeţe mergea îânceţ pe laâ ngaă
garduri, cu secerile pe umaă r sţ i se oprea de la o podisţ caă la alţa. Oamenii
iesţ iseraă pe la porţţi; plouase îân ţimpul nopţţii sţ i voiau saă sţ ţie ce fel de
ploaie a fosţ. Tocmai ţrecea unul desculţţ , cu izmenele sumese, sţ i
spunea caă vine de la caâ mp, a plecaţ caă lare de dimineaţţaă sţ i caă a daţ
ploaie bunaă , n-a caă zuţ piaţraă nicaă ieri.
— Te-ai procopsiţ, Moromeţe, observaă cineva de pe o podisţ caă . A daţ
90
ploaie ţaman caâ nd îânfloresţ ţe spicul. Caâ ţe pogoane ai pus, zece?
— Ba paisprezece! se supaă raă Moromeţe. Nouaă pogoane, mari sţ i laţe!
— Hehe! raâ se omul de pe podisţ caă . Ce mi-e nouaă , ce mi-e zece! Hehe!
faă cu el raâ zaâ nd iar, de asţaă daţaă galben, cu invidie.
— A daţ ploaie, Moromeţe, îâl luaă apoi alţul îân primire, de la alţaă
podisţ caă , un om care vorbea ţare faă raă niciun eforţ.
Aci Moromeţe se opri. Acesţ om avea îânţr-adevaă r un glas care se
auzea de la un kilomeţru chiar sţ i caâ nd sţ opţea, îâl chema Dumiţru lui Nae
sţ i era unul dinţre cei cu care Moromeţe sţa de vorbaă ceasuri îânţregi, un
prieţen mai ţaâ naă r… Toaţaă lumea sţ ţia ce face Dumiţru lui Nae acasaă la el.
„Vasile, pune caii la caă ruţţaă saă mergem la moaraă ”… „Paă i ce dracu are de
sţ chioapaă ţaă ?”… „Lasaă , daă -i ovaă z.” Iar ţaă cerile, oricaâ ţ de lungi, nu
sţinghereau deducţţia: „Desţ arţaă ţaă raâ ţţele îân colţţ …” „De ce dracu n-ai
fierţ-o mai bine?…” Aţaâ ţ ţreburile caâ ţ sţ i glasul lui erau, nu se sţ ţie de ce,
foarţe odihniţoare. Odaţaă , nu i s-a auziţ glasul ţimp de caâ ţeva
saă pţaă maâ ni. Umbla cu capul gol sţ i ţaă cea, îâi murise un copil sţ i vecinii au
fosţ ţrisţ ţi sţ i ei.
— Da, aprobaă Moromeţe grav, a plouaţ. Sţ i dupaă caâ ţeva clipe de
gaâ ndire adaă ugaă : Eu zic caă a plouaţ de-a îânecaţ ţoţţi sţ oarecii îân gaă urile
lor.
— Sţ oarecii?! se miraă celaă lalţ (sţ i cuvaâ nţul sţ oarecii se auzi limpede
pesţe ţoaţaă uliţţa), apoi deodaţaă îânţţelese: Da, sţ oarecii asţ a îân general. Da,
dracu i-a luaţ! conveni el.
— Auzi ce zice Vicţor aă sţa al lui Baă losu, zise Moromeţe faă raă nicio
ţrecere, sţ i glasul lui, pe laâ ngaă al lui Dumiţru lui Nae, parcaă nici nu era,
nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei sţ i baă ui o ţţuicaă . Cicaă asţa
devine dupaă faculţaă ţţi!
— Hehe! raâ se Dumiţru lui Nae. Hehe, Moromeţe! Adicaă cum?
— Nici eu nu sţ ţiu! zise Moromeţe, îânghesuindu-sţ i capul cu umerii,
de uimire. „Cum e, Vicţore?” îâl îânţreb. „Dupaă faculţaă ţţi, nea Ilie”, zice.
— Hehe, Moromeţe! raâ se omul din nou. Hehe! Te duci la fieraă rie?
Hai caă merg sţ i eu.
Porniraă amaâ ndoi pe marginea drumului. O faţaă ţrecu pe laâ ngaă ei cu
un caă ldaă roi cu apaă . Daă du bunaă dimineaţţa. Moromeţe îâl laă saă pe celaă lalţ
saă raă spundaă .
— Mizdra, explicaă apoi Moromeţe araă ţaâ nd cu capul îân urmaă pe faţaă .
91
Cicaă soraă -mea Guica s-ar fi dus acasaă la alde Besensac. „Ai un flaă caă u,
cicaă i-ar fi zis, pe alde Naă sţase. Nu vrei saă -l îânsori cu Mizdra? îâl cere
Mizdra de baă rbaţ.” Besensac l-a chemaţ pe Naă sţase: „Uiţe, maă , Naă sţase,
zice, Mizdra vrea saă se maă riţe cu ţine”.
Moromeţe se opri sţ i nu mai zise nimic. Dumiţru lui Nae asţ ţepţaă ţimp
de caâ ţţiva pasţ i, apoi i se auzi glasul pe uliţţaă:
— Sţ i Naă sţase ce-a zis?
— Naă sţase? Naă sţase a refuzat.
— Ce vorbesţ ţi!
— Refuz! spuse Moromeţe repeţaâ nd cu un gesţ, ţaă ind orizonţal aerul
cu degeţul. Asţ a cicaă ar fi zis, îâncheie el.
Celaă lalţ mergea îânainţe, legaă naâ ndu-se. Moromeţe îân urma lui, cu
secerile pe umaă r sţ i cu maâ inile îân buzunare.
— Bunaă dimineaţţa, Udubeascaă , saluţaă Moromeţe pe cineva dinţr-o
curţe. Unde-ai fosţ ieri?
— N-am fosţ nicaă ieri, am sţaţ acasaă ! raă spunse Udubeascaă naiv, miraţ
caă fusese crezuţ plecaţ undeva, caâ nd el sţaă ţuse ţoaţaă ziua îân ograda lui.
— Ce vorbesţ ţi! Paă i nu ţe-am vaă zuţ! zise Moromeţe cu un glas din
care nimeni n-ar fi puţuţ ghici caă nu l-a vaă zuţ pe Udubeascaă din pricinaă
caă omul nu se disţingea prin nimic ca saă fie vaă zuţ.
Se apropiau de fieraă rie sţ i Moromeţe fu îânţaâ mpinaţ de deparţe cu
exclamaţţii. Iocan abia deschisese sţ i poiana era plinaă . Unii sţaă ţeau îân
picioare, alţţii pe nisţ ţe buţuci vechi, adusţ i acolo cine sţ ţie de caâ nd sţ i
ţociţţi de sţ edere, ţoţţi gaă laă giosţ i sţ i parcaă neraă bdaă ţori. Dar Moromeţe nu-i
luaă îân seamaă , nu se graă bi saă se ducaă la ei. Se opri din nou pe o podisţ caă ,
îâl paă raă si pe Dumiţru lui Nae sţ i inţraă îân curţea cuiva. Abia pesţe o
jumaă ţaţe de ceas iesţ i de acolo. Era ras proaspaă ţ.

XIX

— Ce e, maă , ce v-aţţi adunaţ aicea?! se miraă apoi caâ nd ajunse îân

poiana fieraă riei. Bunaă dimineaţţa! i se raă spunse din caâ ţeva paă rţţi sţ i
cineva, vaă zaâ ndu-i secerile, îâi spuse saă se graă beascaă fiindcaă îâi raă maâ ne
92
graâ ul pe caâ mp.
— Paă i de ce, Iordane, n-o saă ţe chem pe ţine saă mi-l seceri ţu! Erau
foarţe veseli sţ i parcaă nici nu se auzeau unii pe alţţii.
— Ce e cu Marmorosţ blanc? Nu-l vaă d! zise Moromeţe ca sţ i caâ nd ar fi
fosţ cu ţoţţii îânţţelesţ i ca Marmorosţ blanc saă fie acolo.
— Doarme, presupuse cineva.
— Iesţ i, baă , afaraă , Marmorosţ blanc, ce sţai acolo îân casaă , nu ţe-ai
saă ţuraţ de-aţaâ ţa somn? sţrigaă unul uiţaâ ndu-se îân curţea vecinaă cu
fieraă ria.
— Baă , Marmorosţ blanc, bea apaă , maă , lua-ţe-ar dracii, zise alţul ţoţ
sţrigaâ nd.
— De ce Marmorosţ blanc sţ i nu Vidrighin?! se miraă Iocan ridicaâ nd
frunţea de sub burţa unui cal pe care îâl poţcovea.
— Paă i cu Vidrighin sţ i-a îâncheiaţ afacerile, explicaă Moromeţe.
Vidrighin era direcţorul general al C.F.R.ului sţ i omul pe care îâl
sţrigau fusese caâ ndva ceferisţ. Caâ nd fusese daţ afaraă îâmpaâ nzise saţul caă
el se va duce la Vidrighin saă -l ia de piepţ. Cu Banca Marmorosch-Blank
îâncaă nu se sţ ţia ce afaceri îânvaâ rţea.
— Va saă zicaă cu Vidrighin nu mai are nici îân clin, nici îân maâ necaă ?
îânţrebaă Iocan.
— Nu, acum lucreazaă cu Marmorosţ blanc.
Iocan ţocmai ţerminase de poţcoviţ caii cuiva, un om îânalţ, cu o faţţaă
albaă , adus puţţin de spaţe sţ i care asţ ţepţa ţaă cuţ faă raă saă se uiţe la oameni.
— Ei, cine e la raâ nd cu poţcoviţul? îânţrebaă Iocan uiţaâ ndu-se la cei
care veniseraă cu caii.
— Faă -l pe al meu, caă ţrebuie saă -l îânham sţ i saă maă duc repede la
carieraă , dupaă nisţ ţe piaţraă , zise un flaă caă u scurţ sţ i îândesaţ, cu un nas mic
sţ i roţund ca o paă ţlaă gicaă .
— Hai mai repede! Ce-mi spui mie caă ţe duci la carieraă ? zise Iocan
claă nţţaănind clesţ ţele îân maâ ini, parcaă ar fi vruţ saă -i scoaţaă calului maă selele
din guraă .
Flaă caă ul ţrase calul alaă ţuri, îâl legaă de par sţ i-sţ i îânclesţ ţaă palma pe
piciorul din urmaă al animalului.
— AĂ ss-ţa! aă ss-ţa! zise el apucaâ ndu-l de chisţ iţţaă.
IÎnvaă ţţaţ, calul ridicaă copiţa sţ i sţaă ţu cuminţe îân ţimp ce fierarul îâncepu
saă i-o cureţţe sţ i saă i-o pregaă ţeascaă penţru pusul poţcoavei. Miros greu
93
de unghie arsaă se raă spaâ ndea paâ naă deparţe…
Omul care îâsţi poţcovise caii mai îânainţe îâi lega alaă ţuri îân ţaă cere.
Tţ inea pleoapele pesţe ochi sţ i nu zicea nimic.
— Ce mai faci, Boţţoghinaă ? îâl îânţrebaă cineva cu grijaă , cu un glas
scaă zuţ. Ai ţerminaţ de sapaă ?
— Am ţerminaţ! sţ opţi celaă lalţ sţ i faţţa i se posomori. Iocane, îâţţi plaă ţesc
maâ ine, se adresaă apoi fierarului mai mulţ ca saă nu inţre îân vorbaă cu cel
care îâl îânţrebase, decaâ ţ din grijaă penţru fierar.
Trase de cai sţ i porni alaă ţuri de ei, faă raă saă se uiţe la cineva sţ i faă raă saă
dea bunaă ziua.
— Ce e cu Boţţoghinaă ?! se miraă Iocan dupaă ce Boţţoghinaă se
îândepaă rţaă .
— E bolnav, saă racu! raă spunse cel care îâncercase saă inţre îân vorbaă cu
el. E aţacaţ, cicaă o saă dea din loţ.
— Cine daă din loţ? îânţrebaă Moromeţe.
— Boţţoghinaă .
— De ce?!
— Saă se cauţe.
— A, Boţţoghinaă ! Sţ i n-aţţi auziţ cui vinde?
— He, he, raâ se cineva, Moromeţe se inţereseazaă . Vrea saă aibaă ţrei
loţuri.
Moromeţe sţaă ţea laâ ngaă Iocan cu secerile îân maâ naă sţ i se uiţa la el ca sţ i
caâ nd n-ar fi auziţ îânţţepaă ţura.
— Tudor Baă losu cicaă îâi cumpaă raă , explicaă cel dinainţe.
— Du-ţe îâncolo cu secerile ţale, Moromeţe! se supaă raă Iocan. Nu poţ
saă ţţi le fac azi.
— Sţ i ţu ce-mi araă ţţi fasolele, Cimpoacaă ?! îânţrebaă Moromeţe faă raă saă se
sinchiseascaă de Iocan. Parcaă ţu n-ai vrea?
— Ba îâl dau dracului de paă maâ nţ cu brazda lui, raă spunse Cimpoacaă cu
nepaă sare.
— IÎl dai fiindcaă nu-l ai! explicaă Moromeţe. Dar ia saă -l ai, saă vezi cum
ai vrea! Daă -mi o ţţigare, buzaţule, se adresaă apoi fierarului, dupaă ce se
caă uţase zadarnic prin buzunarele flanelei.
— Ia pleacaă d-aici, Moromeţe, bolborosi Iocan ridicaâ ndu-sţ i buza lui
groasaă sţ i ameninţţaându-l pe Moromeţe cu clesţ ţele.
Se opri ţoţusţ i din baă ţuţul caielelor, baă gaă maâ na îân buzunarul sţ orţţului
94
sţ i-i îânţinse lui Moromeţe ţabachera. Acesţa îâsţi umplu o foiţţaă sţ i mai
ţurnaă sţ i îân buzunarul flanelei.
— Daţţi-vaă la o parţe! spuse Dumiţru lui Nae cu gura mare; sţaă ţea
singur pe un bulumac, cu picioarele îânţinse ca nisţ ţe caţalige. Paă zea caă
vine Cocosţ ilaă ! exclamaă el.
— Maă , desţ ţepţţilor! îâi aposţrofa Cocosţ ilaă de deparţe. Ce v-am spus eu
vouaă alalţaă ieri?
Le spusese caă o saă plouaă . Cocosţ ilaă se opri la marginea poienii sţ i
raă mase acolo îân picioare parcaă n-ar fi vruţ saă se amesţece cu ceilalţţi.
Era îâmbraă caţ de saă rbaă ţoare ca sţ i ceilalţţi, îân afaraă de paă laă rie sţ i de chimir
pe care le purţa ţoţ ţimpul. Era cam de modaă veche Cocosţ ilaă , îâncins cu
chimirul lui de piele sţ i cu caă masţ a albaă cu poale lungi scoasaă pesţe
izmene, iar paă laă ria lui semaă na cu o gambeţaă ; avea culoarea prafului sţ i
îâncaă ceva din care puţeai saă îânţţelegi caă nu se va mai rupe niciodaţaă ; îân
picioare Cocosţ ilaă avea bocanci. Ceilalţţi purţau caă maă sţ i sţ i izmene de
paâ nzaă , dar faă raă bocanci sţ i chimir, sau vesţaă pesţe caă masţ aă, cu panţaloni
bufanţţi iefţini sţ i gheţe cumpaă raţe cine sţ ţie caâ nd sţ i scofaâ lciţe de aţaâ ţa
paă sţrare. Unii erau desculţţi, îân caă masţ aă sţ i panţaloni sţ i cu paă laă rii vechi,
dar periaţe proaspaă ţ cu apaă . Cel mai sigur semn caă erau gaă ţiţţi de
saă rbaă ţoare erau feţţele lor rase proaspaă ţ.
— Ce ne-ai spus, Cocosţ ilaă ? îânţrebaă lenesţ Dumiţru lui Nae.
Cocosţ ilaă se apropie mai mulţ sţ i duse maâ na la paă laă rie.
— Bunaă dimineaţţa! spuse el cu demniţaţe. Esţ ţi prosţ! îâl preveni îân
ţreacaă ţ pe Dumiţru lui Nae, dupaă care nu-l mai luaă îân seamaă , îâl caă uţaă cu
privirea pe Moromeţe: Unde esţ ţi, maă ?!
Moromeţe sţaă ţea cu spaţele parcaă îânadins sţ i se ciorovaă ia cu unul din
ucenici care nu vroia saă -i dea zimţţi la seceri.
— Unde esţ ţi, maă paâ rliţule? îânţrebaă Cocosţ ilaă din nou. Daă -mi o ţţigare!
— N-am! observaă Moromeţe.
— Ce vorbesţ ţi?
— Da! spuse el parcaă fericiţ.
Cocosţ ilaă scoase dinţr-o despaă rţţiţuraă a chimirului un pacheţ de regie
nedesfaă cuţ, se asţ ezaă nepaă saă ţor pe un buţuc sţ i îâncepu saă -sţ i raă suceascaă o
ţţigare. Moromeţe se laă saă pe vine sţ i îâsţi faă cu sţ i el din pacheţul lui
Cocosţ ilaă , dupaă care îânţinse maâ na sţ i ţrase îânceţ de sub acelasţ i chimir
Dimineaţa. Ziarul nu era îânţreg, dar Cocosţ ilaă avusese grijaă saă -i aducaă lui
95
Moromeţe paginile cu sţ ţiri poliţice sţ i cu dezbaţerile.
— Asculţţi, Moromeţe? Nu mai ciţi, lasaă caă am ciţiţ eu îânainţea ţa sţ i
sunţ mai desţ ţepţ, asculţaă aici la mine… Degeaba are doi creieri!
Era vorba de N. Iorga.
— Asţ a crezi ţu! proţesţaă Moromeţe jigniţ.
— Iocane, mi se pare mie caă Moromeţe ne paă raă sesţ ţe, spuse Dumiţru
lui Nae.
— De ce, Dumiţre? îânţrebaă Iocan curios.
— Paă i nu-i mai place lui Moromeţe de Gheorghe Braă ţianu, raă spunse
Dumiţru lui Nae vesel. Maă opresc alalţaă ieri, pe podisţ caă , Moromeţe cu
Mişcarea îân maâ naă : „Ei, ce mai spune ziarul, Moromeţe?” „E oţţ … pe maă -
sa”, zice. „Cine?” „AĂ sţa, Gheorghe Braă ţianu.” „Paă i parcaă spuneai caă e
desţ ţepţ!” „E desţ ţepţ, dar e oţţ”, îâncheie Dumiţru lui Nae, foarţe vesel.
— Bunaă dimineaţţa! spuse cu sfialaă un nou veniţ. Tocmai se faă cuse o
ţaă cere de-o clipaă sţ i noul veniţ se folosi de ea ca saă fie sţ i glasul lui auziţ
de ţoţţi. Era unul din aceia care la adunaă ri sţaă ţeau pe margine.
— Saă racu Boţţoghinaă , e bolnav, spuse el. Auzii caă vinde din loţ.
— Dacaă ţraă dezi parţidul saă nu ţe mai prind la fieraă rie, Moromeţe,
spuse Iocan aruncaâ nd deparţe cu rindeaua din unghia celuilalţ cal. IÎţţi
dau cu barosul îân cap, auzi ţu?
IÎnţre ţimp venise sţ i Marmorosţ blanc de pesţe drum, cu sţ apca lui
jerpeliţaă de ceferisţ, sţ i mai venise cineva, un om pe care îâl chema
Consţanţin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu), care se asţ ezaă la
margine, laâ ngaă cel care îâncercase saă -sţ i facaă glasul auziţ.
— De ce, Iocane?! se miraă Moromeţe faă raă saă ridice capul din ziar.
Crezi caă faă raă mine n-ai saă ajungi primar?
— Ce mai faci, al lui Miai? îâl îânţrebaă Din Vasilescu pe cel laâ ngaă care
se asţ ezase.
— Ce saă fac, bine! ţresaă ri Ion al lui Miai de plaă cere, chiar rosţ indu-se.
Uiţe, mai venii sţ i eu p-aici saă vedem ce se mai aude.
Nu-l îânţreba nimeni nimic sţ i nu era îânvaă ţţaţ saă fie luaţ îân seamaă sţ i Din
Vasilescu îâi pusese îânţrebarea ca sţ i caâ nd n-ar fi sţ ţiuţ de acesţ lucru. Ion
al lui Miai se daă du mai aproape, avaâ nd îân privire un amesţec de sfialaă ,
curioziţaţe sţ i recunosţ ţinţţaă.
— Maă i, Dine, sţ opţi el, e vorba saă ajungaă Iocan primar?
Din Vasilescu era aţenţ la ţoţţi ceilalţţi, dar sţ i la Ion al lui Miai.
96
 — Sigur caă nu, desţ ţepţule, spuse Iocan furios. Caâ nd or veni alegerile
parcaă vaă vaă d cum o saă voţaţţi ţoţţi cu Arisţide!
— Maă naâ nci c… ţ! consţaţaă Cocosţ ilaă flegmaţic. Crezi caă dacaă
Gheorghe Braă ţianu iese la puţere o saă se ia la cearţaă cu Braă ţienii aă ilalţţi?
Toţ liberali sunţ sţ i ţoţ Arisţide o saă raă maâ naă primar.
Dupaă ce asculţaă aţenţ ceea ce spusese Cocosţ ilaă , Din Vasilescu îâi sţ opţi
lui Ion al lui Miai care raă maă sese cu îânţrebarea îân aer.
— Ar vrea el, Iocan, saă ajungaă primar, dar are drepţaţe Cocosţ ilaă !
îânţţelegi?
Ion al lui Miai nu îânţţelegea sţ i se uiţa saâ rguincios sţ i zadarnic la
Cocosţ ilaă . IÎi paă rea ţoţusţ i bine caă îânţr-un fel sau alţul ia sţ i el parţe la
dezbaţeri. Fiindcaă se faă cuse iaraă sţ i o ţaă cere de-o clipaă , n-o laă saă saă scape:
— Are drepţaţe Cocosţ ilaă ! spuse el. Gheorghe Braă ţianu… Dinu
Braă ţianu…
— Esţ ţi prosţ! îâl îânţrerupse Cocosţ ilaă cu nepaă sare, faă raă saă -i explice
îânsaă de ce, iar Ion al lui Miai se zaă paă ci sţ i se rosţ i.
Din Vasilescu suraâ se. Se uiţa la Cocosţ ilaă aţenţ, cu o bucurie ciudaţaă
îân priviri. Nu zicea nimic, sţaă ţea acolo pe marginea poienii, îânţre Ion al
lui Miai sţ i Marmorosţ blanc, sţ i asculţa aţenţ sţ i linisţ ţiţ Nici pe el nu-l lua
nimeni îân seamaă , dar el paă rea bucuros de acesţ lucru, îân curaâ nd laâ ngaă
grupul lor de ţrei se alaă ţuraă un al paţrulea, un om cu o îânfaă ţţisţ are
îânţunecaţaă . Caâ nd acesţa se asţ ezaă , Din Vasilescu parcaă ţresaă ri, se sţraâ nse
saă -i facaă loc pe buţuc. Noul veniţ era un om raă u sţ i neprieţenos de care
lumea se cam ferea. IÎl chema Tţ ugurlan.
— Maă , Iocane, eu ţe susţţin, zise Moromeţe ca sţ i mai îânainţe, faă raă saă -
sţ i ia ochii de pe ziar, dar are saă ţe mai vazaă cineva cu barosul prin
fieraă rie? Aia e îânţrebarea!
— Hai, Moromeţe, lasaă -l pe Iocan, daă du cineva glas neraă bdaă rii
ţuţuror. Hai, daă -i drumul!
De fapţ Moromeţe îânţaâ rzia ca un sţ colar care nu e sigur pe el; ciţea
îânţaâ i îân gaâ nd.
— Auziţţi ce zice regele! spuse el sţ i îândaţaă se faă cu ţaă cere deplinaă .
Auziţţi ce zice majesţaţea sa, adaă ugaă roţunjind mieros pe „majesţaţea
sa”.
IÎncepu apoi saă ciţeascaă , deodaţaă , cu un glas schimbaţ sţ i necunoscuţ,
parcaă ar fi ţţinuţ el un discurs celorlalţţi. Avea îânţr-adevaă r îân glas nisţ ţe
97
grosimi sţ i subţţirimi ciudaţe cu opriri care scormoneau îânţţelesuri
nemaă rţurisiţe sau îâncheieri definiţive care ţrebuiau saă zdrobeascaă de
convingere pe cei care asculţau.

Marele congres agricol

Abia şi-a încheiat discursul sau domnul ministru al agriculturii, că
fanfarele au intonat solemnul imn şi însoţit de suita sa şi-a făcut apariţia
în sala congresului „Primul agricultor al ţârii”, Majestatea sa Regele
Carol al II-lea.
Întâmpinat la tribuna de cei prezenţi, Majestatea sa Regele a rostit un
discurs.

Discursul Majestăţii sale Regelui

Domnilor, Am fost informat ca congresul dumneavoastră este un

congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul
interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare
experienţă. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al
„gospodarilor”, pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe
de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat…
Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este
ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire,
dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este
totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală…

Moromeţe se opri sţ i raă mase cu privirea ţţinţaă îân ziar. Taă cerea
conţinua.
— Hehe! izbucni pe neasţ ţepţaţe Dumiţru lui Nae sţ i raâ sul saă u gaâ lgaâ i
puţernic sţ i lenesţ mai deparţe. He, he, he, ia uiţaţţi-vaă cum a raă mas
Moromeţe.
— Adicaă , se raă suci Moromeţe spre Cocosţ ilaă , laă saâ nd penţru momenţ
ziarul la o parţe, adicaă ocupaţţiunea ţa minţalaă , Cocosţ ilaă , e la alţe
prosţii!
Cocosţ ilaă nu raă spunse, se uiţa invidios la Moromeţe care sţ ţia saă
gaă seascaă îân ziar asţfel de lucruri.
— Primul agriculţor o fi mergaâ nd sţ i el la plug? daă du Dumiţru lui Nae
98
ţonul comenţariilor.
— Merge, de ce saă nu meargaă ? zise Iocan. Caâ nd se desprimaă vaă reazaă
iese cu plugul din curţea palaţului sţ i se duce sţ i el la araţ.
— O fi avaâ nd paă maâ nţ? se inţeresaă cineva.
— Are! afirmaă Cocosţ ilaă . Are asţ a, cam vreun loţ sţ i jumaă ţaţe!…
— Nu cred, se îândoi cineva. Are mai mulţ, caă ţrebuie saă -l ţţinaă sţ i pe-
aă la micu, pe Mihai… Trebuie saă -i dea saă maă naâ nce.
— Esţ ţi prosţ! reflecţaă Cocosţ ilaă . AĂ la micu are loţul lui de la maă -sa!
— IÎn fine! îâncheie Moromeţe acesţe scurţe observaţţii sţ i apucaă din
nou ziarul îân maâ naă .

Pe frontul luptelor din Spania

Tragedia oraşului Guernica
Călcând pentru a doua oară hotărârile comisiei de neintervenţie, o
escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul
Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri,
mitraliind populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat.
Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări,
sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.

Moromeţe se opri sţ i din nou se asţ ţernu ţaă cerea. Aproape ţoţţi cei
adunaţţi aici faă cuseraă sţ i ei raă zboiul, dar nu cunosţ ţeau avioanele.
— Cum dracu saă ţragi cu miţraliera din avion! se miraă cineva.
Dar nimeni nu-i explicaă . Tţ ugurlan se uiţa la ţoţţi cu o privire îânceaţaă
sţ i dusţ maă noasaă . El rupse ţaă cerea cu un glas raă gusţ iţ;
— Uiţe-asţ a ar ţrebui p-aici pe la noi, ameninţţaă el sţ i chipul lui
îânţunecaţ, ras proaspaă ţ, se faă cu vaâ naă ţ.
Alaă ţuri de el, Din Vasilescu ţresaă ri din nou sţ i se sţraâ nse parcaă saă -i
facaă sţ i mai mulţ loc. Lui Tţ ugurlan nu-i raă spunse nimeni. Abia îânţr-un
ţaâ rziu Moromeţe spuse îâmpaă ciuiţor:
— Lasaă , maă i Tţ ugurlane, saă ţraă iascaă lumea îân pace! N-ajunge caâ ţ
moare pe-acolo?!
Dumiţru lui Nae daă du iar semnalul, miraâ ndu-se cu gura mare:
— Ce dracu o fi acolo îân Spania; ce cauţaă neamţţul acolo?!
— Ce saă cauţe?! raă spunse Cocosţ ilaă . Vrea s-o ia pe coajaă !
— Nu-i vine neam saă sţea, spuse din nou Dumiţru lui Nae. A uiţaţ ce-
99
a paă ţţiţ la Maă raă sţ esţ ţi.
— Tu spui asţa, Dumiţre, ca sţ i caâ nd ţoţţi nemţţii ar sţ ţi ce le-am faă cuţ
noi la Maă raă sţ esţ ţi! observaă Moromeţe.
— Paă i saă sţ ţie, fir-ar ai dracului!
— Esţ ţi prosţ! reflecţaă Cocosţ ilaă îângaă duiţor. Neamţţul e ca alde Ilie al
lui Udubeasţ caă , explicaă el. IÎl punea jos alde Voicu Caâ inaru sţ i-l baă ţea de îâl
snopea. Pe urmaă se pomenea iar cu el. „Bine, maă , Ilie, îâi spunea aţunci
al lui Caâ inaru, nu ţe baă ţui eu pe ţine alalţaă ieri?” „Ce-are a face!” zicea al
lui Udubeasţ caă .
— Sţ i îâl baă ţea iar?
— Da!
— E sţ i aă sţa un puncţ de vedere! observaă Moromeţe, apucaâ nd din
nou ziarul.
IÎn acesţ ţimp Din Vasilescu se ridicase de pe buţuc sţ i se asţ ezase pe
vine ceva mai îâncolo, la marginea sţ anţţului. Ploaia umpluse sţ anţţurile sţ i
unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apaă .
— Baă , pesţ oacaă , ia vin îâncoace, chemaă Din Vasilescu îân sţ oapţaă sţ i, caâ nd
copilul se apropie, Din Vasilescu îâi araă ţaă ceva sub podisţ caă . Bagaă ţu
maâ na acolo, îâi spuse, sţ i daă -mi nisţ ţe paă maâ nţ de-aă la galben…

XX

Soarele se ridicase sus sţ i cu ţoaţe caă ţrecuse desţul ţimp, adunarea

din poiana fieraă riei paă rea mai pasţ nicaă decaâ ţ oricaâ nd. Vicţor Baă losu
ţrecu pe acolo sţ i daă du bunaă dimineaţţa; dar dupaă ce se îândepaă rţaă ,
Dumiţru lui Nae se adresaă lui Moromeţe îân sţ oapţaă :
— Cum e cu faculţaă ţţile alea, Moromeţe?
Numai caă sţ oapţa lui fu auziţaă de la o suţaă de meţri sţ i Vicţor se opri
pe loc sţ i se uiţaă îândaă raă ţ.
— Baă , nea Dumiţre! sţrigaă el. Dacaă eu ţe-asţ îânjura acum de muierea
dumiţale ai zice caă -s om al dracului, nu-i asţ a?
— Ce, baă , esţ ţi nebun?! se miraă Dumiţru lui Nae foarţe vesel îânsaă .
Vezi-ţţi, ţaicaă , de ţreabaă .
100
 — Faci dumneaţale pe sţ mecherul, dar eu îâţţi spun caă dacaă m-apuc sţ i
eu saă fac pe sţ mecherul nu sţ ţiu la care din doi o saă -i paraă raă u.
— Depinde de faculţaă ţţi! raă spunse Dumiţru lui Nae faă raă paă rţinire.
Cei adunaţţi nu prea îânţţelegeau ce era cu acesţe faculţaă ţţi, dar sţ ţiau caă
omul cu sţaţura ca un plop, cu glasul acela al lui mare sţ i care era
cumsecade ţocmai penţru caă era asţ a de puţernic, Dumiţru lui Nae deci,
avea sţ i el uraă pe cineva, sţ i anume pe Baă losu sţ i pe fi-saă u Vicţor. Nu se
sţ ţie cum – Dumiţru lui Nae nu vroia saă spunaă – Tudor Baă losu pusese
maâ na pe-o jumaă ţaţe de pogon de vie de la Dumiţru lui Nae.
Moromeţe raă sfoia ziarul nepaă saă ţor, ca sţ i caâ nd n-ar fi avuţ nici îân clin,
nici îân maâ necaă .
— Uiţe, am marţori ţoţţi oamenii care ţe-au auziţ! sţrigaă Vicţor
Baă losu de la disţanţţaă. Caâ nd ţe-oi da îân judecaţaă , saă nu zici caă am pus
marţori falsţ i.
Sţ i plecaă , îân ţimp ce Dumiţru lui Nae îâl urmaă rea cu raâ sul saă u care
umplea uliţţele faă raă niciun eforţ. Raâ dea sţ i povesţea celorlalţţi ceea ce îâi
spusese Moromeţe de dimineaţţaă.
— Se leagaă de mine, al dracului. Eu credeam caă o saă -i zicaă ceva lui
Moromeţe! se miraă el.
— Lasaă -l, maă , Dumiţre, zise Moromeţe blajin. E sţ i el legionar, ce-ai cu
el?
— …pe maă -sa cu legiunea lui, îânjuraă Dumiţru lui Nae cu veselie
furioasaă , îâmi pare raă u caă nu m-am sculaţ saă -i dau o labaă dupaă ceafa.
— Esţ ţi prosţ! îâl averţizaă Cocosţ ilaă , cu un glas care daă dea de îânţţeles caă
n-ar fi fosţ bine dacaă ar fi faă cuţ asţ a.
— De ce, nea Gheorghe? Maă daă îân judecaţaă ? Vaâ nd ţrei oi sţ i plaă ţesc
amendaă , dar sţ ţiu caă -l baţ… îân faculţaă ţţi pe maă -sa!
Cocosţ ilaă nu adeveri caă era vorba de judecaţaă , dar nici nu spuse la ce
se gaâ ndea.
— Ce vreai saă spui, Cocosţ ilaă ? îânţrebaă Iocan cu caielele îân guraă . Crezi
caă aici e Spania? Saă fiu eu primar sţ i saă prind vreunul cu caă masţ a verde…
îâl leg colea de sţaâ lp sţ i-i baţ caielele îân spinare cu caă masţ aă cu ţoţ!
ameninţţaă el.
— Dacaă nu ţe îâmpusţ caă el cu pisţolul! zise Cocosţ ilaă , Ai uiţaţ cum l-au
îâmpusţ caţ acum ţrei ani pe Duca!
— Fiindcaă a fosţ prosţ, bolborosi Iocan lovind îândaâ rjiţ îân copiţa
101
calului. Cum saă nu-mi aduc aminţe… Au veniţ pe la spaţe ţrei insţ i la
Sinaia sţ i unul i-a pus maâ na pe umaă r: „Domnule prim-minisţru!” i-a zis
sţ i caâ nd aă la s-a îânţors au ţras îân el. De ce mai plaă ţesţ ţi aţunci jandarmi sţ i
poliţţie dacaă nu e îân sţare saă apere un prim-minisţru?
— Cicaă se juraseraă saă -l omoare chiar dacaă mureau sţ i ei, spuse
cineva. Asţ a cicaă fac, se juraă la miezul nopţţii…
— Eu i-asţ i beli de piele la miezul zilei! Saă vezi pe urmaă cum le-ar
ţrece pofţa! declaraă fierarul maâ nios.
— Care va saă zicaă … anunţţaă Moromeţe caă e gaţa saă ciţeascaă sţ i se faă cu
din nou linisţ ţe. Carevasaă zicaă …

Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu

şi a cenzurii presei.
La orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament referitor la
proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi cenzurii.

Discursul domnului V. Madgearu

Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac
următoarea declaraţie: pentru a treia oară guvernul liberal român,
menţinând starea de asediu trei ani şi cerând cenzurii, invocând spre
justificare faptul că împrejurările care au instituit-o persistă… Nu se
cunoaşte niciun exemplu în istoria contemporană în care în vreun stat cu
structură constituţională parlamentară, un guvern să fi folosit câţiva ani
succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs în diferite state
tentative de lovituri de stat, rebeliuni sau grave convulsiuni sociale.
Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea stării de
asediu şi prelungirea şi pe al patrulea an face o deplorabilă excepţie…

— Haiţi! se sperie Moromeţe. Cine e aă sţa, maă Cocosţ ilaă ?

— E desţ ţepţ! raă spunse Cocosţ ilaă . AĂ sţa n-a ţociţ baă ncile sţ colii
degeaba.
— Nu pricep eu cum dracu devine chesţia asţa cu sţarea de asediu!
nu se sfii Dumiţru lui Nae saă declare.
— Fiindcaă esţ ţi prosţ! îâl laă muri Cocosţ ilaă .
— Daă -o dracului, Cocosţ ilaă ! proţesţaă Dumiţru lui Nae cu ţoţ corpul,
reţraă gaâ ndu-sţ i picioarele lui lungi. Zice caă e de paţru ani sţare de
102
asediu! Unde dracu e, caă n-o vaă d!
Dumiţru lui Nae, prin fapţul caă nu îânţţelegea aţaâ ţa lucru, îânsemna caă
ridicaă o problemaă lipsiţaă de inţeres sţ i Moromeţe vru saă ciţeascaă mai
deparţe, dar Iocan socoţi caă nu e cazul saă raă maâ naă cineva nelaă muriţ:
— Ce e, Dumiţre?! se miraă el. Ai uiţaţ cum se daă dea alarma îân
cazarmaă ? Cam asţa e sţarea de asediu: iese armaţa sau poliţţia sţ i ţrage!
— IÎn cine dracu ţrage?!
— Baă , Dumiţre! ameninţţaă Moromeţe supaă raţ, jigniţ chiar. Cum îân
cine ţrage? Se ridicaă cineva conţra sţaţului sţ i zice: nu vreau! Spre o
pildaă , îân iarna lui ’33 ţoţţi munciţorii de la Griviţţa au zis: „Nu vrem saă
mai muncim!” „Treaba voasţraă , a zis sţaţul, iesţ iţţi afaraă din aţeliere saă
baă gaă m alţţii.” „Paă i nici asţa nu vrem!” „A, nici asţa nu vreţţi?” Sţ i a scos
armaţa sţ i a ţras îân ei. N-a muriţ acolo bieţul Niculaie Tţ ugurlan? Sau ai
uiţaţ? N-a muriţ acolo alde fraţe-ţaă u, Sţane? se adresaă Moromeţe lui
Tţ ugurlan, dar acesţa nu raă spunse, sţ i Moromeţe apucaă ziarul supaă raţ sţ i
caă uţaă sţ irul…

În mod firesc, ne întrebam: care e rezultatul acestei guvernări – una

dintre cele mai lungi după război – dacă dezechilibrul social şi naţional
care a determinat instituirea stării de asediu a rămas acelaşi?… Se pune
întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseşi
sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este aşa, ce este
vinovată ţara să plătească consecinţele unor manevre şi complicaţii ale
guvernului cu forţele anarhice?… Guvernul a practicat arma
diversiunii… a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârşit crime
cu siguranţa impunităţii.

Moromeţe se opri saă raă sufle.

— Daţţi-i apaă ! zise Cocosţ ilaă .
— Sţai, domnule, caă aici nu e de glumaă ! proţesţaă Moromeţe
zgomoţos, ca sţ i caâ nd el îânsusţ i ar fi fosţ îânţrerupţ pe baă ncile
parlamenţului. Va saă zicaă … S-au săvârşit crime cu siguranţă! reluaă el
eliminaâ nd ulţimul cuvaâ nţ care i se paă rea de prisos. Articolele de…
Articolele de înfierare!… Uiţe, Iocane, vorbesţ ţe sţ i de ţine! observaă
Moromeţe îân ţreacaă ţ. Articolele de înfierare, menite să arate revolta
opiniei publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de terorism, au
103
fost suprimate; în schimb s-au tolerat…
— Ce esţe aă sţa? îânţrerupse Iocan.
— Tţ aăraă nisţ! raă spunse repede Moromeţe sţ i conţinuaă : în schimb s-au
tolerat articolele de slăvire (aici Moromeţe pronunţţaă cuvaâ nţul slaă vire îân
îânţţelesul lui bisericesc) articolele de slăvire a crimei…
Se opri coplesţ iţ de uimire sţ i-sţ i daă du paă laă ria pe ceafa.
— Maă , voi auziţţi ce spune aă sţa aici?! îânţrebaă el sţ i îâncepu saă -i îânjure
pe ţoţţi, fapţ care îâl cam zaă paă ci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne îânjuraă Moromeţe?! se miraă el.
— Nu pe noi, pe aă ia din parlamenţ, îâi explicaă Din Vasilescu.
Din Vasilescu ţţinea îân maâ naă un bulgaă re mare de paă maâ nţ galben sţ i
moale pe care îâl fraă maâ nţa parcaă îân joacaă . Nu se mira nimeni de el, îâl
cunosţ ţeau caă avea obiceiul saă sţea uneori sţ i saă facaă din paă maâ nţ fel de
fel de figuri pe care le da apoi copiilor…

În procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea

autorilor morali, ceea ce constituia o primă de încurajare pentru noi
atentate, în aceste condiţiuni, cererea de prelungire a măsurilor
excepţionale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape patru
ani, constituie o sfidare şi o farsă, o tristă farsă ce poate avea
incalculabile consecinţe pentru ţară… încredinţat că sunt în
asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a
guvernului…

— He! Cade guvernul! exclamaă Ion al lui Miai, fericiţ caă îânţţelese îân
sfaâ rsţ iţ sţ i el ceva din ceea ce se ciţise.
Nimeni nu avu nimic de spus sţ i Moromeţe asţ ţepţaă caâ ţeva clipe
îânainţe de a conţinua. IÎncepeau dezbaţerile.
— Ei, ia saă vedem ce raă spunde guvernul la chesţia asţa! zise Iocan
neraă bdaă ţor.
— Din discursul domnului Madgearu s-ar putea înţelege că România
stă pe un vulcan şi că aceasta ar fi opera partidului liberal, raă spunse
Moromeţe ciţind replica minisţrului de jusţiţţie. N-aş vrea să fiu silit să
împrospătez memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie
’33. S-ar putea vedea atunci că partidul naţional-ţărănesc îşi face aici
propriul lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe băncile opoziţiei;
104
strigăte furioase). Ia uiţe, domnule, ia uiţe, domnule, murmuraă
Moromeţe uluiţ.
— Ei, sunţ daţţi dracului, exclamaă sţ i Dumiţru lui Nae cu admiraţţie.
Furţuna de sţrigaă ţe sţ i proţesţaă ri conţinuaă apoi cu aceeasţ i violenţţaă.
Moromeţe ciţea cu pauze mari îâncercaâ nd saă îânţţeleagaă . Grupaă rile
parlamenţare din opoziţţie proţesţau îâmpoţriva cenzurii, dar o
preţindeau penţru adversari. Era îânvinuiţ guvernul caă a insţiţuiţ sţarea
de asediu, dar îân acelasţ i ţimp era acuzaţ cu violenţţaă caă s-a îângaă duiţ
unui ziarisţ comunisţ din Paris saă asisţe la procesul unor comunisţ ţi.
Raă spunzaâ nd, reprezenţanţţii Minisţerului de Jusţiţţie îâsţi permiţeau
conţraaţacuri nimiciţoare. „Ce-aţţi fi vruţ dumneavoasţraă saă facaă
guvernul îân cazul ziarisţului comunisţ? îânţreba subsecreţarul de sţaţ.
Raă spundeţţi cu ţoaţaă loialiţaţea.” „IÎi puneam îân vedere ca îân cinci sau
zece ore saă paă raă seascaă ţţara.” „Asţ a s-a sţ i faă cuţ! raă spundea subsecreţarul
ţriumfaă ţor. Am impresia acum caă predilecţţia dumneavoasţraă penţru
ipoţeze de aceasţaă naţuraă v-a pus îân ţrisţa siţuaţţiune a cuiva caă ruia i-a
dispaă ruţ scaunul de sub daâ nsul.”
Grupaă rile anţisemiţe sţ i profascisţe proţesţau îâmpoţriva inţerzicerii
de caă ţre guvern a uniformelor sţ i ameninţţau caă vor veni aci îân
parlamenţ îân caă maă sţ i albasţre sţ i verzi. Minisţrul, care sţ ţia ţoţ asţ a de
bine ca sţ i parlamenţarii caă de fapţ nu uniformele ar ţrebui inţerzise, ci
grupaă rile îânsesţ i, ameninţţa direcţ caă majoriţaţea guvernamenţalaă va
voţa legea sţ i cei care vor caă lca-o „vor popula îânchisorile”.
Grupaă rile „cresţ ţine” îânţţeleseraă sensul ascuns al ameninţţaării sţ i
daă duraă îânapoi, declaraâ nd caă „noi, care ne iubim îân egalaă maă suraă ţţara…”
— Opresţ ţe caă s-a flesţ caă iţ! îânţrerupse Cocosţ ilaă . Vezi maă , prosţule,
adaă ugaă apoi ţriumfaă ţor. Credeai caă alţaă ţreabaă n-au ei îân parlamenţ
decaâ ţ saă discuţe caă ai ţu fonciire mulţaă de plaă ţiţ!
— Paă i nu se puţea, fiindcaă era chesţiunea asţa la ordinea zilei,
raă spunse Moromeţe. Sţ i pe urmaă n-ai vaă zuţ caă nici Iorga nu era acolo?
— IÎn orice caz vaă z caă guvernul a iesţ iţ bine din afacerea asţa!
consţaţaă Iocan cam zaă paă ciţ.
— Paă i sţ i opoziţţia a iesţ iţ bine caâ nd a vorbiţ Madgearu la îâncepuţ,
observaă sţ i Cocosţ ilaă .
— E bine! zise Dumiţru lui Nae cu gura mare sţ i-sţ i îânţinse picioarele
lui lungi caâ ţ puţu mai îâncolo. Cade guvernul! Vin ţţaăraă nisţ ţii iar la puţere,
105
vine alde Craâ sţ mac!
— Maă , Dumiţre, bine caă ţţi-adusesţ i aminţe! zise Iocan faă raă saă
pomeneascaă de candidaţura sa viiţoare. Nu mai puţea alde Craâ sţ mac saă
mai meargaă pe jos. Venea de la primaă rie cu bicicleţa. Caâ nd ajungea la
pod o sţriga pe fi-sa de deparţe: Ginaa! Ginicaaa…
— Ha, ha, ha! raâ se Dumiţru lui Nae auzind glasul scaă laă mbaă iaţ al
fierarului, din care îânţţelese caă acesţa îâl dispreţţuia de mulţ pe
adversarul saă u ţţaăraă nisţ. Maă , Iocane, dacaă vreai saă nu iasaă Craâ sţ mac iar,
daă -ţe cu ţţaăraă nisţ ţii! Saă sţ ţii caă ţe voţez! declaraă el.
— Nu se poaţe, domnule, proţesţez! saă ri Moromeţe îân apaă rarea
prieţenului saă u poliţic. Proţesţez! sţrigaă el cu glasul cu care ciţise
dezbaţerile, dar mulţ mai ţare.
Se descoţorosi de ziar cu misţ caă ri maâ nioase, se ridicaă îân picioare sţ i,
reţezaâ nd cu maâ na pesţe capeţele celorlalţţi, proţesţaă îâncaă o daţaă
îâmpoţriva venirii ţţaăraă nisţ ţilor. Cocosţ ilaă îâl combaă ţu din principiu,
spunaâ nd saă nu mai facaă aţaâ ţa gaă laă gie: ţţaăraă nisţ ţii au voţaţ legea
conversiunii. Moromeţe raă spunse caă minţe, liberalii au voţaţ-o. Se
amesţecaă sţ i Dumiţru lui Nae, saă riraă aproape ţoţţi sţ i din îânvaă lmaă sţ eala de
glasuri care se iscaă nu se mai îânţţelese caâ ţeva clipe aproape nimic.
IÎn acesţe clipe îânsaă se îânghesui pe neasţ ţepţaţe un glas neprieţenos sţ i
sţraă in, care spuse ceva neplaă cuţ la adresa ţuţuror sţ i îân urma caă ruia se
asţ ţernu o ţaă cere lungaă . Nimeni nu îânţţelese ce s-a spus, dar îâsţi daă duraă
seama caă a vorbiţ iar Tţ ugurlan.

XXI

Acesţa sţaă ţea ca sţ i mai îânainţe îânţre Din Vasilescu sţ i Marmorosţ blanc
sţ i se uiţa la ceilalţţi cu ciudaţa lui pornire dusţ maă noasaă , de neîânţţeles aici
îân poiana lui Iocan sţ i mai ales azi caâ nd ei erau aţaâ ţ de bucurosţ i de
ploaia caă zuţaă pesţe noapţe, îâncaâ ţ se supaă raraă caâ nd cineva, sţ opţind
vecinului, faă cu saă afle ţoţţi ceea ce spusese Tţ ugurlan. Aici nu era ca la
caâ rciumaă sţ i Tţ ugurlan vorbise uraâ ţ, îânţocmai ca acolo.
Poaţe caă Tţ ugurlan avea alţe paă reri poliţice. Dupaă cum s-a vaă zuţ,
106
guvernul liberal Taă ţaă raă scu puţea saă cadaă îânainţe de sfaâ rsţ iţul anului. Aici
îân saţ sunţ doi frunţasţ i poliţici, Arisţide sţ i Craâ sţ mac, dar chesţiunea era
caă amaâ ndoi au condus saţul ţimp de opţ ani sţ i n-au faă cuţ alţceva decaâ ţ
saă se îâmbogaă ţţeascaă . Dacaă la alegeri Iocan ar iesţ i primar sţ i ar forma un
consiliu comunal din care saă facaă parţe Moromeţe, Cocosţ ilaă sţ i Dumiţru
lui Nae, ar avea Tţ ugurlan ceva îâmpoţriva unui asemenea primar sţ i unor
asemenea consilieri? S-ar puţea saă aibaă , dar ţocmai asţa e lupţa
poliţicaă , saă -ţţi combaţţi cinsţiţ adversarii. De ce saă îânjuri?!… Eeee!… Paă i,
asţa nu mai e lupţaă poliţicaă ! Asţa îânseamnaă saă nu sţ ţii saă ţe porţţi…
— He, he, he! raâ se Dumiţru lui Nae, lenesţ . Ce dracu’, maă , Tţ ugurlane,
de îânjuri p-acilea? Lasaă caă n-o saă ne procopsim noi mai mulţ ca ţine! Faă
sţ i ţu poliţicaă , du-ţe dracului! îâncheie el cam flegmaţic sţ i cam supaă raţ îân
acelasţ i ţimp.
— Ce e, Tţ ugurlane, ai ceva cu mine? îânţrebaă sţ i Moromeţe ţoţ asţ a,
cam nepaă saă ţor sţ i cam supaă raţ.
— Dar ce-a zis, maă , Dine? îânţrebaă Ion al lui Miai curios, aplecaâ ndu-se
spre Din Vasilescu.
— Paă i ţu nu fusesţ i aici? suraâ se acesţa, paă raă sind penţru o clipaă luţul
galben din maâ naă . Tu esţ ţi niţţel cam surd, Ioane! se minunaă el.
— Hai, maă , caă nu sunţ surd… se rugaă Ion al lui Miai.
— IÎnţaâ i a zis ceva caâ nd sţrigau aă sţ ţia, dar nu l-a auziţ nimeni, l-am
auziţ numai eu, explicaă Din Vasilescu îân sţ oapţaă . Pe urmaă , dacaă a vaă zuţ
el caă nu-l aude nimeni, a sţrigaţ caă face ceva pe poliţica lor…
Ion al lui Miai raă mase cam dezamaă giţ; ţoţ nu îânţţelese de ce s-au
supaă raţ ceilalţţi. Cocosţ ilaă îânjura uneori de zece ori mai uraâ ţ sţ i nu se
supaă ra nimeni.
Din Vasilescu se ridicaă cu luţul îân maâ naă sţ i se asţ ezaă mai aproape de
Moromeţe, spre ţrisţeţţea lui Ion al lui Miai care îâl urmaă ri cu o privire
paă raă siţaă .
— Ce saă am cu dumneaţa! raă spunse Tţ ugurlan neprieţenos,
aruncaâ ndu-i lui Moromeţe o privire îânţunecaţaă .
Acum caă vorbea, Tţ ugurlan paă rea îândaâ rjiţ mai mulţ pe el îânsusţ i decaâ ţ
pe ceilalţţi.
— Paă i, vaă z caă ai! spuse Moromeţe cu un glas care lupţa îânţre
supaă rare sţ i omenie.
— Paă i, asţa e poliţicaă ce faceţţi voi?! zise Tţ ugurlan.
107
 — Ei, asţ a se vorbesţ ţe! spuse Moromeţe mulţţumiţ. Sunţem aicea un
numaă r de oameni care, nu asţ a, avem preţenţţia caă e ceva de capul
nosţru, sţ i…
— Nu e nimic de capul vosţru! îânţrerupse Tţ ugurlan cu bruţaliţaţe.
Moromeţe vru saă raă spundaă , dar Tţ ugurlan se pare caă nu era nici
îânvaă ţţaţ sţ i nici pofţaă n-avea saă discuţe îân felul celor adunaţţi aici.
— Nu e nimic de capul vosţru! sţrigaă el cu pornire. Dumneaţa,
Moromeţe, ai fosţ consilier comunal, sţ i ce-ai faă cuţ? L-ai ajuţaţ pe
Arisţide saă se îâmbogaă ţţeascaă . Nu umblai dumneaţa cu caă ruţţele prin saţ
saă sţraâ ngeţţi penţru monumenţ sţ i dracu mai sţ ţie ce? Mai bine v-aţţi… îân
ea de poliţicaă sţ i voi sţ i eu!
IÎnţţeleseraă acum ţoţţi caă venise de la îâncepuţ îân sţarea aceasţa, caă îâi
asculţa nu penţru a sţ i-o schimba, ci dimpoţrivaă , iar îân îânfaă ţţisţ area sţ i îân
glasul saă u avea ceva care daă dea de îânţţeles caă acum n-are chef saă fie
îânţrerupţ.
— Du-ţe ca mine la mosţ ie sţ i ia paă maâ nţ îân parţe de la Marica sţ i aţunci
ai saă vezi! izbucni el sţ i se opri sţ i scuipaă îânţr-o parţe cu dispreţţ .
Cu ţoaţe caă nu reîâncepu îândaţaă , nimeni nu-l îânţrerupse. Ion al lui
Miai avea pe chip o veselie prosţeascaă , pe care n-o îânţţelegea nimeni.
— IÎmi spuse aă sţa, reîâncepu Tţ ugurlan, araă ţaâ ndu-l cu capul pe Ion al
lui Miai: „Hai, maă , Tţ ugurlane, pe la fieraă rie, saă discuţaă m poliţicaă .”
Muncesţ ţe îân parţe, sţ i îâi arde saă asculţe palavrele lui Moromeţe.
— Dar ce saă facaă , Tţ ugurlane? Saă ia model de la ţine? îânţrebaă
Moromeţe cu blaâ ndeţţe.
Tţ ugurlan nu-i raă spunse, îâl preveni îânsaă cu o privire neagraă caă a doua
oaraă nu-l va mai cruţţa sţ i conţinuaă :
— Sţ i caâ nd vrea saă spunaă sţ i el ceva, Cocosţ ilaă : „Esţ ţi prosţ!” De ce e
prosţ? Caă n-are loţ ca dumneaţa? N-a fosţ sţ i el îân raă zboi ca dumneaţa?
Aţunci de ce el saă munceascaă îân parţe la mosţ ie sţ i dumneaţa cu opţ
pogoane saă -l faci prosţ? Din cauza dumiţale n-a primiţ loţ, caă v-aţţi
repeziţ ca orbii sţ i caâ nd v-aţţi vaă zuţ voi cu paă maâ nţ, da-i îân… maă -sii pe-aă ia
care n-au luaţ! Sţ i acum faceţţi poliţicaă ! Tţ aăraă nisţ ţii, liberalii, parlamenţ!…
Desţ ţepţţi ca oaia capie! Moromeţe zice de fraţi-meu caă d-aia l-au
îâmpusţ caţ la Griviţţa fiindcaă n-a vruţ saă mai munceascaă . Asţ a crezi
dumneaţa, caă d-aia l-au îâmpusţ caţ? îânţrebaă Tţ ugurlan, vaâ naă ţ la faţţaă. „Nu
vrem saă mai muncim!” Taci caă sţ ţii dumneaţa caă asţ a au zis! Ciţesţ ţi
108
ziarele sţ i nici ce e aia o grevaă nu ţe ţaie capul. Dumiţru lui Nae barimi
spune caă nu sţ ţie!
Tţ ugurlan scuipaă iar. Apoi reluaă cu o voce mai scaă zuţaă , dar baă ţaâ ndu-sţ i
joc cumpliţ de discuţţia lor de mai îânainţe.
— …Parlamenţ! Madgearu… Ia uiţe, domnule! Ia uiţe, domnule!
bolborosi el, rosţogolind spre Moromeţe privirea lui neagraă sţ i
îâncercaâ nd saă imiţe exclamaţţiile admiraţive ale acesţuia caâ nd ciţise
dezbaţerile. Scuipaă îângreţţosţ aţ sţ i furios sţ i reluaă : Sţ i caâ nd îâncearcaă sţ i Ion
al lui Miai saă spunaă ceva, nici nu se uiţaă la el, parcaă ei ar fi mai desţ ţepţţi!
Se îânfurie sţ i mai raă u sţ i ameninţţaă: Nu sunţ eu îân locul lui Ion al lui Miai
saă maă facaă cineva prosţ!
— Maă naâ nci c… ţ! îâl provocaă Cocosţ ilaă flegmaţic.
— Ba ţe bag eu îân… maă -ţii! Tu-ţţi dumnezeul maă -ţii! rosţi Tţ ugurlan cu
un glas ţurbure sţ i îânfricosţ aăţor.
IÎn afaraă de Cocosţ ilaă sţ i Moromeţe, saă riraă ţoţţi numaidecaâ ţ îân picioare.
Ce faă cea Tţ ugurlan? Nu cumva era nebun?
— Ia maâ na de pe mine, Dumiţre! sţrigaă Tţ ugurlan îâncercaâ nd saă scape
de naă vala impuţaă rilor. De ce saă vorbeascaă asţ a cu mine? Am munciţ îân
ţaâ rla lui?
— Fugi caă esţ ţi prosţ, daă -ţe dracului! spuse Dumiţru lui Nae
asţ ezaâ ndu-se la locul lui.
— Sţaţţi, laă saţţi-l caă am îânţţeles ce vrea saă spunaă ! inţerveni Moromeţe
dupaă ce ceilalţţi îâl laă saseraă . Trei chesţiuni rezulţaă din cele spuse de
Tţ ugurlan: caă numai cine are loţ poaţe saă facaă poliţicaă , alţa caă din
pricina lui Cocosţ ilaă a raă mas Ion al lui Miai faă raă paă maâ nţ sţ i a ţreia caă nu
sunţem mai desţ ţepţţi decaâ ţ Ion al lui Miai, nu e asţ a, maă , Tţ ugurlane?
Nu se risipise îânsaă îâncordarea sţ i ura cu care rosţise Tţ ugurlan
îânjuraă ţurile sţ i ceilalţţi nu furaă prea aţenţţi la formulaă rile lui Moromeţe.
Cocosţ ilaă fuma gaâ ndiţor:
— Asculţaă , Tţ ugurlane, spuse el scuipaâ nd subţţire îânţre picioare. Tu
nu maă cunosţ ţi pe mine! Eram îân raă zboi sţ i m-a luaţ un pluţonier de
piepţ, de douaă ori mai mare ca Dumiţru lui Nae. Caâ nd i-am daţ una a
faă cuţ al sţ i nu s-a mai misţ caţ! Dacaă maă scol acum la ţine, aci raă maâ i, îân
sţ anţţ! Auzi, maă ?
Cocosţ ilaă îânţoarse capul fulgeraă ţor sţ i privirea sa se îânţaâ lni cu a lui
Tţ ugurlan. Dumiţru lui Nae saă ri, dar Cocosţ ilaă pesemne obţţinuse ceea ce
109
ţrebuia, fiindcaă îânţoarse capul îân alţaă parţe sţ i scuipaă nepaă saă ţor prinţre
dinţţi.
— Ei… pasţ ţele maă -ţii! spuse el sţ i îâncepu saă -l îânjure pe Tţ ugurlan
îândelung sţ i minuţţios, asţ a cum avea obiceiul, prosţindu-l sţ i daă scaă lindu-l
caă vine îânţre oameni sţ i nu sţ ţie saă se poarţe. Du-ţe la caâ rciumaă sţ i ia-ţe la
baă ţaie cu cine vrei, nu veni aici saă ţe cerţţi cu mine. Tţ i-am furaţ eu loţul
ţaă u, prosţule? Inţraă sţ i ţu îân mosţ ie sţ i ţaie-ţţi un loţ, dacaă aţunci caâ nd am
luaţ noi n-ai fosţ îân sţare!
— De ce vorbesţ ţi asţ a, Cocosţ ilaă ? Are drepţaţe Tţ ugurlan! spuse Ion al
lui Miai, dezgheţţaţ.
Toţusţ i, nici de asţaă daţaă nu fu luaţ îân seamaă de cineva, nici maă car de
Tţ ugurlan. Tţ ugurlan asculţase îânjuraă ţurile sţ i ameninţţaările lui Cocosţ ilaă
cu o îânfaă ţţisţ are ciudaţaă , ca sţ i caâ nd s-ar fi ţreziţ din beţţie. Se uiţa la
oameni puţţin miraţ, parcaă abia aţunci i-ar fi descoperiţ. Caâ nd Cocosţ ilaă
ţerminaă , Tţ ugurlan îâsţi plecaă frunţea. Dupaă caâ ţeva clipe de ţaă cere sţ i-o
ridicaă sţ i se uiţaă piezisţ la Dumiţru lui Nae.
— Daă -mi sţ i mie o ţţigare, Dumiţre, spuse el mohoraâ ţ sţ i parcaă
îânţrisţaţ.
IÎncepu saă fumeze îân ţaă cere.
— Tţ ine, maă , calul bine! se raă sţi Iocan furios la cel caă ruia îâi poţcovea
calul. Dacaă sţ ţii caă daă din picioare de ce nu-l ţţii bine? Sau vrei saă -ţţi dau
eu una îân cap cu clesţ ţele aă sţa?

Tţ ugurlan sţricase adunarea sţ i nu mai puţea sţa acolo, dar el sţaă ţea
mai deparţe ca sţ i caâ nd nu sţ i-ar fi daţ seama de acesţ lucru. Fuma
posomoraâ ţ, cu coaţele pe genunchi, uiţaâ ndu-se îân paă maâ nţ. Ceilalţţi
asţ ţepţaraă caâ ţeva clipe îân ţaă cere, apoi Dumiţru lui Nae îâl îânţrebaă ceva pe
Marmorosţ blanc. Acesţa raă spunse sţ i se faă cu iar ţaă cere. Aţunci Tţ ugurlan
se ridicaă , inţraă îân fieraă rie, unde îânţaâ rzie caâ ţva ţimp dupaă care iesţ i sţ i
plecaă îânţocmai cum plecase mai îânainţe Boţţoghinaă , faă raă saă se uiţe la
cineva sţ i faă raă saă dea bunaă ziua.
Vaă zaâ ndu-l caă se îândepaă rţeazaă , Ion al lui Miai îâl sţrigaă sţ i se ridicaă sţ i el
de pe buţuc. Dar faă raă grabaă , paă sţraâ nd ceva din veselia lui nevinovaţaă sţ i
îândrepţaâ ndu-sţ i alene caă masţ a la spaţe. El daă du bunaă ziua cuviincios sţ i
îândepaă rţaâ ndu-se faă cu puţţin pe bosţ orogul sau pe osţeniţul sţ i îâl sţrigaă de
caâ ţeva ori pe Tţ ugurlan saă sţea mai îânceţ caă vine sţ i el.
110
 — Bieţul Tţ ugurlan! reflecţaă Moromeţe dupaă ce Tţ ugurlan sţ i Ion al lui
Miai se îândepaă rţaraă . Raă u mai esţ ţi, maă Cocosţ ilaă !… Dar auzi ce idee la el,
conţinuaă Moromeţe saă reflecţeze dupaă caâ ţva ţimp de ţaă cere. Caă din
pricina noasţraă ar fi raă mas el faă raă loţ! A? Tu ce zici, Cocosţ ilaă ?
— Daă -l îân maă -sa caă e nebun! spuse Cocosţ ilaă supaă raţ. Maă face saă -l
îânjur!…
IÎl cunosţ ţeau ţoţţi pe Tţ ugurlan sţ i le paă rea raă u caă era asţ a. Mai ţaă curaă
caâ ţva ţimp gaâ ndindu-se la cele îânţaâ mplaţe, apoi vruraă saă schimbe
vorba, dar se pare caă prezenţţa lui Tţ ugurlan sţaă ruia mereu îânţre ei sţ i nu
izbuţiraă saă se mai simţaă îân largul lor. Din pricina asţa se îânversţ unaraă
îâmpoţriva lui Tţ ugurlan sţ i Iocan îâl îânjuraă , spunaâ nd caă Tţ ugurlan ar vrea
ca ţoaţaă lumea saă fie ca el. Unde n-are el loţ, ar vrea ca nici alţţii saă n-
aibaă .
— Nu e aia! spuse Moromeţe cu un glas care, desţ i nu-l apaă ra pe
Tţ ugurlan, caă uţa ţoţusţ i saă -l îânţţeleagaă . Tu ţţi-aduci aminţe, Cocosţ ilaă , cum
a fosţ cu aă sţ ţia care au raă mas faă raă loţuri?
— A spus caă vine la ţoamnaă saă îâmparţaă sţ i resţul mosţ iei Marica!
Toamnaă s-a faă cuţ! zise Marmorosţ blanc care paâ naă acum ţaă cuse ţoţ
ţimpul.
— A! Marmorosţ blanc, asţ a el zise Moromeţe.
— A raă mas caă la anu, pe urmaă la anu aă lalalţ!…
— Tu ce dracu ţoţ faci cu huma aia, Dine?! schimbaă Dumiţru lui Nae
discuţţia, uiţaâ ndu-se miraţ la Din Vasilescu.
Acesţa ţocmai iesţ ea din fieraă rie cu bucaţa aceea de luţ galben îân
maâ naă pe care o arsese sţ i o îânnegrise la foaie. Lui Dumiţru lui Nae i se
paă ru ciudaţaă forma pe care o avea acum huma.
— Ia saă vaă d sţ i eu, Dine! ceru el sţ i îânţinse maâ na, iar Din Vasilescu se
supuse ca un copil care e bucuros caă jucaă ria lui sţaâ rnesţ ţe, fie chiar sţ i
penţru caâ ţeva clipe, inţeresul oamenilor mari.
Se apropie sţ i Marmorosţ blanc. IÎnţr-adevaă r, penţru caâ ţeva clipe uiţaraă
ţoţţi de ei. Dumiţru lui Nae privea ţaă cuţ bucaţa de luţ, iar ceilalţţi sţaă ţeau
îâmpraă sţ ţiaţţi la locurile lor.
— Ce e asţa, Dine? îânţrebaă Dumiţru lui Nae inţrigaţ, cu un glas care
de fapţ nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se îânţreba pe el îânsusţ i,
îâncercaâ nd saă îânţţeleagaă .
Auzindu-l îânţrebaâ nd asţfel, vreo caâ ţţiva se ridicaraă sţ i se apropiaraă sţ i
111
ei.
— Moromeţe! sţrigaă deodaţaă cineva.
— Moromeţe?! se miraă alţul, surprins.
— Da, Moromeţe, descoperi îân sfaâ rsţ iţ Dumiţru lui Nae cu glasul saă u
mare, de asţaă daţaă uimiţ sţ i coplesţ iţ de îâncaâ nţare. Moromeţe esţe.
Zicaâ nd aceasţa, daă du din maâ naă huma arsaă sţ i îânnegriţaă s-o vadaă sţ i
alţţii. Cocosţ ilaă o luaă ca un cunoscaă ţor, îân ţimp ce cei mai mulţţi,
neîândraă znind parcaă saă se aţingaă de ea, se uiţau nedumeriţţi la forma
aceea ciudaţaă , neobisţ nuiţaă , care semaă na a om. Era capul unui om care
se uiţa parcaă îân jos. Faţţa îâi era puţţin ţrasaă . Nasul se prelungea din
frunţea bolţiţaă îân jos spre baă rbie, drepţ sţ i scurţ, cu ceva din linisţ ţea
gaâ ndiţoare a frunţţii. Era el, Moromeţe, asţ a de… asţ a de serios, sţ i de… Da,
el era, dar parcaă era… Era asţ a cum îâl cunosţ ţeau ei, dar parcaă era singur,
faă raă familie, faă raă Iocan sţ i Cocosţ ilaă , faă raă Dumiţru lui Nae sţ i… faă raă
parlamenţ.
— Maă , Dine, zise Cocosţ ilaă uiţaâ ndu-se îân ţreacaă ţ la Din Vasilescu, care
paă rea saă n-aibaă nicio legaă ţuraă cu ţoaţe asţea. I-ai faă cuţ frunţea prea
mare, obiecţaă el.
— Daă -mi-l mie, Dine, saă -l pun colea pe poliţţaă, zise Iocan sţ i îâl luaă din
maâ na lui Cocosţ ilaă sţ i îâl puse deasupra usţ ii fieraă riei.
Moromeţe aruncaă sţ i el o privire spre poliţţaă, dar îâsţi laă saă iar frunţea îân
paă maâ nţ, ca sţ i caâ nd n-ar fi vaă zuţ nimic.
— De fapţ el n-are drepţaţe, fiindcaă noi am zis aţunci: „Domnule,
absoluţ ţoaţaă lumea ţrebuie saă ia paă maâ nţ! Tţ i-aduci aminţe, Cocosţ ilaă ?
— Cine, Tţ ugurlan? îânţrebaă Dumiţru lui Nae.
— Tţ ugurlan, Ion al lui Miai, ţoţţi aă sţ ţia!
— Taţaă , hai acasaă ! Hai odaţaă acasaă ! sţrigaă cineva pe neasţ ţepţaţe, un
glas maâ nios al unei feţe care nu vrusese saă se apropie de oameni sţ i
sţriga de deparţe.
— Ce e, feţiţţo? saă ri Moromeţe iriţaţ, ridicaâ ndu-se îân picioare.
Era Ilinca.
— Sţai aici de dimineaţţaă sţ i… Hai repede acasaă ! porunci faţa faă raă saă -
sţ i moaie glasul, semn caă acasaă se îânţaâ mplase sau se îânţaâ mpla ceva raă u
de care numai ţaţaă l era vinovaţ.
Moromeţe îânţţelese sţ i, faă raă saă mai îânţrebe ceva, paă raă si graă biţ
adunarea. Dupaă plecarea lui, ceilalţţi nu mai sţaţuraă nici ei mulţ.
112
 XXII

Dupaă felul cum vorbise s-ar fi puţuţ crede caă Tţ ugurlan se gaâ ndea ţoţ
ţimpul la paă maâ nţ, la mosţ ia Marica, sţ i caă nu avea loţ din pricina celor
care aveau: îânţr-adevaă r penţru Tţ ugurlan era limpede de mulţ caă
oamenii erau aceia care erau vinovaţţi caă acum cincisprezece ani nu s-a
îâmpaă rţţiţ sţ i resţul mosţ iei boierului… Mulţaă vreme el uraâ se cu sţaă ruinţţaă,
sţ i mai ura sţ i acum, ţoţ saţul, pe ţoţţi oamenii: pe cei care aveau loţuri
penţru caă aveau, iar pe cei care n-aveau penţru caă nu faă ceau nimic ca saă
aibaă . Toţţi care n-aveau, aproape un sferţ din saţ, ar fi ţrebuiţ aţunci,
caâ nd nu se raă ciseraă , lucrurile, saă inţre pe mosţ ie sţ i s-o îâmparţaă cu de la
sine puţere, faă raă ingineri sţ i faă raă auţoriţaă ţţi, nu saă sţea sţ i saă asţ ţepţe ca
neghiobii. Tţ ugurlan îâi ura penţru îâncrederea lor prosţeascaă îân guvernul
de aţunci, care nu îânceţase saă le facaă promisiuni.
Asţaă zi venise la fieraă rie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul saă u,
care se bucura ca un neţoţ caă ia sţ i el parţe la dezbaţerile poliţice.
Tţ ugurlan ţţinea la vecinul saă u; Ion al lui Miai avea un cal sţ i Tţ ugurlan
unul, îâi îânhaă mau la plug sţ i arau amaâ ndoi paă maâ nţul luaţ îân parţe de la
mosţ ie. Venise la fieraă rie cu gaâ ndul saă -i araţe lui Ion al lui Miai caă dacaă
lui Moromeţe sţ i celorlalţţi le convine saă facaă poliţicaă cu guvernele
fiindcaă guvernele le-au daţ paă maâ nţ, lui Ion al lui Miai nu numai caă nu
ţrebuie saă -i convinaă , dar nici saă n-aibaă de-a face cu ei, nici bunaă ziua saă
nu le dea, ba chiar saă -i îânjure…
De la fieraă rie, Tţ ugurlan se duse acasaă . Inţraă îân ţindaă sţ i daâ nd ochii cu
muierea se raă sţi la ea:
— Tu ce faci aici? De ce nu e gaţa maâ ncarea?
Nici nu ţrebuia saă fie gaţa, era îâncaă devreme. Muierea se uiţaă la el sţ i
dupaă ce îâl vaă zu se sculaă de pe vaţraă sţ i inţraă linisţ ţiţaă îân casaă . Se îânţoarse
îânsaă curaâ nd sţ i raă spunse cu un glas nespus de blaâ nd:
— E gaţa acuma! Saă dea oala asţa îân foc sţ i e gaţa.
— Baă iaţul aă la unde e?
— Paă i e la sţ coalaă …
— Acuma, duminica?!
— Nu sţ ţiu, cicaă au scenaă ! se miraă femeia, dar cu un glas care îâl apaă ra

113
ţoţusţ i pe baă iaţ. Era vorba de piesa de ţeaţru pe care sţ coala o daă dea la
sfaâ rsţ iţul anului sţ i caă reia copiii îâi spuneau „scenaă ”.
— Ce scenaă ? mai îânţrebaă Tţ ugurlan, dar nu mai asţ ţepţaă raă spunsul,
iesţ i din ţindaă sţ i se daă du jos de pe prispaă , mohoraâ ţ mereu.
Sţraă baă ţu curţea sţ i inţraă îân grajd.
Avea un grajd mare, de alţfel ca sţ i casa sţ i curţea. Vaă zuţaă din drum
gospodaă ria lui Tţ ugurlan paă rea saă fie a unui om cu sţare. Avea un faâ nar
cu paţru raâ nduri, frumos faă cuţ, îânalţ, cu acoperisţ de siţaă , care de
deparţe parcaă era un acareţ. Casa, de asemenea, îânveliţaă cu siţaă , paă rea
araă ţoasaă , cu douaă odaă i, cu feresţre mari, cu ţindaă îânţre odaă i, cu prispaă sţ i
parmalaâ c. Laâ ngaă gardul curţţii, îân colţţul pe care îâl faă cea cu drumul, se
afla o faâ nţaâ naă cu ghizdurile de cimenţ, cu douaă gaă leţţi cu lanţţ pe
scripeţe, cu un jgheab mare de ţoţ de cimenţ, îânţins laâ ngaă sţ anţţ .
Bineîânţţeles caă faâ nţaâ na nu era a lui Tţ ugurlan. Caâ ţ despre faâ nar sţ i casaă ,
erau vechi, aveau ţreizeci de ani, fuseseraă faă cuţe de ţaicaă -saă u cu lemne
furaţe din paă dure îân ţimpul raă scoalei.
Tţ ugurlan mai avea o soraă care semaă na cu el mai raă u decaâ ţ dacaă ar fi
fosţ gemeni. Era maă riţaţaă cu unul ţocmai îân celaă lalţ capaă ţ al saţului, îâl
chema Grigore Armeanca, ţoţ faă raă paă maâ nţ sţ i el, acum ajuţor de mecanic
la moara sţ i presa de ulei a lui Arisţide. Tţ ugurlan se îânţţelesese cu soraă -
sa saă nu îâmparţaă casa, ci numa vreodaţaă , dacaă Doamne feresţ ţe el se va
îâmbogaă ţţi, saă -i dea ceva penţru drepţul ei.
Era o femeie deosebiţaă sţ i mulţaă lume sţ ţia caă dacaă lui Tţ ugurlan, îânraă iţ
sţ i dusţ maă nos cum era, nu i se îânţaâ mplase îâncaă nicio nenorocire, era din
pricina soraă -sii, care faă raă saă fie mai puţţin îângaă duiţoare cu lumea –
uneori era chiar mai cumpliţaă decaâ ţ fraţele ei – se îânţţelegea ţoţusţ i mai
bine cu oamenii decaâ ţ el sţ i avea grijaă ca din caâ nd îân caâ nd saă -l ţţinaă de
raă u.
Tţ ugurlan se îânsurase de ţimpuriu sţ i faă cuse îân ţimp de ţreisprezece
ani sţ apţe copii. Moromeţe gaâ ndea la fel ca ţoaţaă lumea caâ nd spusese la
fieraă rie „bieţul Tţ ugurlan”; ţoţdeauna era vorba de copiii lui caâ nd se
spunea asţfel. Copiii lui Tţ ugurlan nu ţreceau de un an, sau un an
jumaă ţaţe: caâ ţ îâi îânţţaărca, se gaă lbejeau sţ i mureau. Aproape îân fiecare an
punea la sţaâ lpul porţţii caâ ţe o cruce nouaă , proaspaă ţaă , pe care scria cu
plaivazul, penţru caâ ţeva zile, numele micuţţului baă gaţ îân paă maâ nţ.
De la o vreme, Tţ ugurlan sţ i nevasţa lui nu mai sufereau decaâ ţ aţaâ ţ caâ ţ
114
era proaspaă ţaă la poarţaă crucea celui dus la cimiţir. Dupaă prima ploaie
care îânnegrea lemnul sţ i sţ ţergea numele scris cu creionul, uiţau de el
penţru ţoţdeauna.
Numai doi copii ţrecuseraă de vaâ rsţa care îâi secerase pe ceilalţţi. Unul
se faă cuse de opţ ani, iar alţul de cinci.
Cel de cinci ani muri sţ i el îânţr-o primaă varaă , dupaă ce fusese chinuiţ un
an de zile de friguri. Cel de opţ ani se îândaă raă ţnici îânsaă sţ i crescu, îân ciuda
ţraiului raă u, sţ i se faă cu mare. Avea acum ţreisprezece ani sţ i araă ţa voinic
sţ i saă naă ţos ca unul de sţ aisprezece ani. Era pe clasa a paţra primaraă sţ i
îânvaă ţţa bine.
Despre Tţ ugurlan era cunoscuţaă mai ales urmaă ţoarea îânţaâ mplare…
Odaţaă , îânţr-un Pasţ ţi, Coţelicioaia, vecina lui din fundul graă dinii, o
sţrigase pe nevasţaă -sa pesţe gard, saă -i dea de pomanaă . Tţ ugurlan iesţ ise
el la gard, n-o laă sase pe nevasţaă . Dincolo de gard, muierea lui Coţelici
asţ ţepţa cu o sţrachinaă de lapţe covaă siţ îânţr-o maâ naă , iar îân cealalţaă cu un
colac mare, frumos, îânvaâ rfuiţ cu colivaă plinaă cu ploiţţaă sţ i bomboane,
colivaă care mai avea îânfipţ îân vaâ rful ei un ou rosţ u sţ i o lumaâ nare care
mai era sţ i aprinsaă . Tţ ugurlan s-a urcaţ pe sţinghia gardului sţ i s-a uiţaţ la
femeie. Coţelicioaia i-a spus: „Crisţos a îânviaţ!” Tţ ugurlan a raă spuns
blajin: „Adevaă raţ a îânviaţ!” Muierea a spus apoi evlavios, îânţinzaâ ndu-i
colacul cu lumaâ narea: „Saă fie penţru odihna copiilor vosţ ţri!” La care
Tţ ugurlan a raă spuns îânceţ: „Bogdaprosţe” sţ i a luaţ colacul. Femeia i-a
îânţins apoi sţrachina cu lapţe sţ i de unde paâ naă aţunci vorbise evlavios,
de asţaă daţaă ea îâi spusese cu un glas pe care Tţ ugurlan îâl cunosţ ţea bine:
„Dupaă ce maâ ncaţţi, saă daţţi sţrachina îândaă raă ţ.” La care Tţ ugurlan i-a
raă spuns: „Nu, n-am saă dau nicio sţrachinaă îândaă raă ţ.” Coţelicioaia s-a
faă cuţ rosţ ie sţ i s-a uiţaţ îân sus la el cu nisţ ţe priviri pe care iaraă sţ i Tţ ugurlan
le cunosţ ţea bine. IÎn clipa aceea, Tţ ugurlan, cum sţaă ţea pesţe gard
deasupra ei, i-a ţurnaţ lapţele îân cap, daâ ndu-i drumul cu sţrachinaă cu
ţoţ. Lapţele covaă siţ i s-a naă claă iţ muierii prin paă r, pesţe ochi, i s-a prelins
pe gaâ ţ, murdaă rindu-i iia ei de zile mari. Coţelicioaia a ţţipaţ, iar
Tţ ugurlan s-a raă suciţ dupaă aceea pe gard îân asţ a fel îâncaâ ţ saă poaţaă azvaâ rli
cu boboroaja spre ţinda vecinului; a îânjuraţ: „…Vaă muma voasţraă de
porci. Acu doi ani caâ nd îâmi muri copilul sţ i maă rugai de voi, nici
scaâ nduraă penţru sicriu n-aţţi vruţ saă -mi daţţi! Acuma daţţi de
bogdaprosţe lapţe covaă siţ sţ i cereţţi sţrachina îândaă raă ţ!… Vaă muma
115
voasţraă !”…
Muierea lui Tţ ugurlan era o femeie blaâ ndaă sţ i avea îân priviri sţ i pe chip
acea luminaă ciudaţaă pe care o daă numai durerea neconţeniţaă , luminaă
care seamaă naă cu bucuria sţ i care de fapţ nu e prea deparţe de ea.
Caâ nd copilul veni de la sţ coalaă sţ i îâl vaă zu ce vesel era, ea uiţaă caă omul
ei fusese nedrepţ caâ nd se raă sţise la ea penţru maâ ncare, se duse îân grajd
dupaă el sţ i ţoţ ea caă uţa saă -l îâmbuneze:
— Hai la masaă , nu mai fi supaă raţ…
— Taţaă , am fosţ cu domnul îânvaă ţţaăţor Teodorescu la garaă saă
cumpaă raă m nisţ ţe gumarabicaă … Saă vezi caă o saă ne lipim nisţ ţe musţaă ţţi, aa!
… se praă paă dea baă iaţul de bucurie. Uiţe asţ a nisţ ţe musţaă ţţi ne-a faă cuţ
domnul îânvaă ţţaăţor Teodorescu! Eu sunţ colonelul Pandelea… ho, ho!
„Vasile, la mine fuga marsţ !… Sub paţ, fuga marsţ !” Vasile e Troscoţ Ilie,
saă -l vezi cum se bagaă sub bancaă !
Tţ ugurlan maâ nca îân ţaă cere, parcaă nici nu-l auzea pe baă iaţ. Mama vru
saă afle dacaă ţaţaă l e îân aceeasţ i sţare de mai îânainţe: se supaă raă de veselia
prea zgomoţoasaă a baă iaţului; aţunci Tţ ugurlan îâsţi descreţţi frunţea sţ i
sţ opţi:
— Lasaă baă iaţul îân pace!
— Auzi, ţaţaă ? izbucni baă iaţul din nou. Sţ i la garaă am vaă zuţ cum a
ţrecuţ ţrenul. Mamaă , am vaă zuţ îân ţren un om gras… Aoleo, ce gras era!
IÎn viaţţa mea n-am vaă zuţ asţ a gras!
Tţ ugurlan se uiţaă la fiul saă u sţ i chipul i se mai luminaă :
— Maă , dar lungaă viaţţaă ai mai avuţ ţu, Maă rine!
— Zaă u, ţaţaă , uiţe asţ a avea o gusţ aă! Ca porcii! Sţ i n-avea neam paă r pe
cap!
— Fereascaă Dumnezeu! spuse mama. Nu e el saă naă ţos, asţ a gras.
— Paă i dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Tţ ugurlan cu un glas
îânalţ. De bine ce îâi e, suferaă !
Tţ ugurlan spusese acesţe cuvinţe cu un glas al lui, cunoscuţ numai de
nevasţaă -sa; ea pufni îân raâ s, aducaâ ndu-sţ i parcaă aminţe de cine sţ ţie ce
lucru vesel, spus de el cu acesţ glas.
— Maă rine, reluaă Tţ ugurlan cu glasul aspru, fraă maâ nţaâ nd maă maă liga îân
maâ ini, caâ nd ţe-i îânsura saă bagi de seamaă saă -ţţi facaă nevasţa maă maă liga ca
asţa! Saă ţţii sţ i ţu minţe, se raă sţi Tţ ugurlan mai deparţe, caă asţa e
maă maă ligaă bunaă , asţ a cum o face maă -ţa.
116
 Femeia îâsţi laă saă pleoapele pesţe ochi sţ i ofţaă , ca sţ i caâ nd i-ar fi faă cuţ raă u
lauda baă rbaţului.
— Uiţai saă -ţţi spun, zise ea sţraâ ngaâ nd sţraă chinile din care maâ ncaseraă
ciorbaă de sţ ţevie cu orez… Puse pe masaă ouaă fierţe sţ i conţinuaă : Trecu de
dimineaţţaă p-aici cumnaţu’ Grigore; nu sţ ţiu ce zicea caă vrea saă -ţţi spunaă .
Dacaă ai vreme, zicea caă saă ţreci maâ ine pe la moaraă , sau saă ţe duci dupaă -
praâ nz pe la ei pe acasaă .
— Nu maă duc eu ţocmai îân capul saţului! raă spunse Tţ ugurlan.
Baă iaţul se ridicaă de la masaă , se îânchinaă sţ i inţraă repede îân odaia de
unde îân curaâ nd i se azi glasul. IÎnvaă ţţa rolul.
— Ce zicea caă are cu mine? îânţrebaă Tţ ugurlan de asţaă daţaă supaă raţ sţ i
baă nuiţor.
Era baă nuiţor din pricinaă caă de la o vreme baă gase de seamaă cum
muierea îâl ţrimiţea la sora lui ori de caâ ţe ori i se paă rea ei caă ar fi porniţ
conţra cuiva. Mulţaă vreme nu baă gase de seamaă ; nu sţ ţiuse caă de fapţ
cumnaţele erau îânţţelese îânţre ele.
— Nu mi-am daţ seama ce era cu el, caă n-a vruţ saă -mi spunaă ; dar
zicea saă ţreci pe la moaraă !
Asţ adar nu era vorba de soraă -sa. Tţ ugurlan se miraă :
— Ce saă aibaă el cu mine?!
— Ei, du-ţe, dacaă ţţi-a spus! O fi avaâ nd omul nevoie, degeaba n-a
veniţ el!
— Saă mai vie o daţaă , dacaă are nevoie! spuse Tţ ugurlan poţrivnic.
Asţ a se îânvaă ţţase el saă fie, chiar dacaă acesţ fel de a fi nu-i folosea la
nimic. Femeia ţaă cu. Ar fi fosţ zadarnic saă -i aminţeascaă baă rbaţului caă la
urma urmei era daţor saă se ducaă fiind vorba de baă rbaţul surorii lui,
care niciodaţaă nu pomenise caă ar avea drepţ asupra casei (sţ i ar fi puţuţ
s-o facaă ; alţţii ajungeau paâ naă acolo cu neîânţţelegerea, îâncaâ ţ umblau prin
judecaă ţţi sţ i nu se laă sau paâ naă nu îâmpaă rţţeau casa ca nebunii, scaâ nduraă cu
scaâ nduraă , chiar dacaă rudele de saâ nge se îâmpoţriveau; cumnaţul Grigore
– erau zece ani – nu suflase un cuvaâ nţ).
Gaâ ndindu-se la ţoaţe acesţea, muierea lui Tţ ugurlan se hoţaă rîâ saă -sţ i
facaă ea vreme îânţr-una din zilele urmaă ţoare sţ i saă se ducaă ea la
cumnaţaă -sa, saă afle despre ce o fi vorba.

117
 XXIII

Caâ nd inţraă pe poarţa curţţii, Moromeţe nu se uiţaă saă vadaă ce s-a

îânţaâ mplaţ, penţru ce îâl chemase faţa de la fieraă rie. Sţ ţiuse îâncaă de asearaă .
Pe prispa casei sţaă ţeau doi oameni sţ i îâl asţ ţepţau.
Unul dinţre ei era îâmbraă caţ oraă sţ enesţ ţe, cu nisţ ţe haine negre, parcaă
ar fi fosţ îân doliu. Era slab la faţţaă, ai fi zis caă maâ nca numai miercurea sţ i
vinerea, cum spuneau femeile; îân cap purţa o paă laă rie albaă de paie cu un
cordon negru; faţţa supţaă faă cea ca ochii lui saă paraă iesţ iţţi din cap, daâ ndu-
i un aer de furie sţaă paâ niţaă . Desţ i nu era prea ţaâ naă r, era ras de ţoţ, faă raă
musţaţţaă. I se spunea Jupuiţu din pricinaă caă , aţunci caâ nd se baă rbierea,
faţţa lui paă rea jupuiţaă . Era un agenţ de urmaă rire cinsţiţ, adicaă prosţ,
cum îâi spuneau oamenii, îânjuraâ ndu-l îân acelasţ i ţimp. IÎmbogaă ţţise, asţ a
credeau ei, doi percepţori, iar el raă maă sese ţoţ saă rac. Adevaă rul era caă
fusese la îâncepuţ saă rac lipiţ sţ i ceea ce avea acum îâncaă nu se cunosţ ţea.
Era baă iaţul unei vaă duve, Albuleasa, care nu-i laă sase nimic. Dupaă ce
ţerminase paţru clase primare, fiindcaă scria frumos, inţrase la primaă rie
ca ajuţor de secreţar, posţ îân care slujise uneori faă raă leafa, spunaâ ndu-i-
se caă îân luna aceea n-a fosţ ţrecuţ îân bugeţ. Penţru caă dupaă caâ ţţiva ani
îâncepuse saă priceapaă unele ţreburi de-ale primaă riei, la un momenţ daţ
percepţorul l-a ajuţaţ saă fie numiţ agenţ de urmaă rire. Se îânsurase
îânainţe de aceasţaă numire sţ i îânsuraă ţoarea nu-i adusese nimic. Acum
îânsaă avea vreo sţ ase pogoane de paă maâ nţ – ca omu! cum spunea
Moromeţe – sţ i-sţ i faă cuse o casaă frumusţ icaă .
Moromeţe ţrecu pe laâ ngaă prispaă faă raă saă se uiţe la cei doi care îâl
asţ ţepţau sţ i se opri îân drepţul ţindei:
— Caţrino, ia, faă , secerile asţea! sţrigaă el supaă raţ, aruncaâ nd secerile
pe prispaă îânţr-un fel de parcaă secerile ar fi fosţ afacerea care nu-i
plaă cea.
Nu luaă nimeni secerile, Caţrina era plecaţaă la bisericaă , iar feţele
parcaă sţaă ţeau la paâ ndaă îân casaă .
Moromeţe se îânţoarse apoi spre graă dinaă cu spaţele la agenţ sţ i la
îânsoţţiţorul acesţuia sţ i sţrigaă iaraă sţ i, ca sţ i caâ nd cei doi de pe prispaă nici
n-ar fi exisţaţ:

118
 — Paraschive, ţu unde esţ ţi, maă ? Nu vezi caă furca aia sţaă acolo laâ ngaă
gard de cinci saă pţaă maâ ni? Ia-o de acolo sţ i bag-o îân sţ opron! Ar puţea saă
sţea acolo paâ n-o rugini, paâ naă ţe-ai îânţţepa îân ea sţ i ţoţ n-ai s-o ridici!…
Paraschiv nu-i raă spunse; nici nu se vedea unde esţe. Moromeţe mai
raă mase caâ ţeva clipe cu spaţele îânţors spre cei doi de pe prispaă , apoi
deodaţaă se raă suci pe caă lcaâ ie sţ i sţrigaă :
— N-am!
Agenţul se ridicaă sţ i vru saă spunaă ceva, dar Moromeţe sţrigaă iaraă sţ i, de
asţaă daţaă desfaă caâ ndu-sţ i braţţele îân laă ţuri:
— N-am!
— Asţa mi-o caâ nţţi dumneaţa, nea Ilie, de caâ nd ţe sţ ţiu eu, zise agenţul
ţaă ios, faă raă saă se mire. Pe mine percepţorul nu maă îânţreabaă dacaă
dumneaţa ai sau n-ai. Anul aă sţa s-a ţerminaţ cu n-am. Ia sţai colea jos
pe prispaă sţ i nu ţe mai uiţa asţ a uraâ ţ la mine!
Moromeţe se apropie de prispaă ţaă cuţ. Acum se uiţa îân alţaă parţe,
îânţocmai ca sţ i caâ nd n-ar fi auziţ nimic din ceea ce i se spusese. Se
rezemaă linisţ ţiţ de sţaâ lpul casei sţ i îâncepu saă se cauţe prin buzunarele
flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţţin praf de ţuţun, amesţecaţ
cu gunoi, sţ i vru saă -l ţoarne îânţr-o foiţţaă, dar îâl suflaă repede sţ i se uiţaă uraâ ţ
la omul care îâl îânsoţţea pe agenţ. I se adresaă supaă raţ sţ i porunciţor:
— Daă -mi, maă , o ţţigare! Omul îâsţi scoase repede ţabachera sţ i i-o
îânţinse.
— Foncierea paă maâ nţului, loţ Moromeţe, ţrei mii de lei. Loţ Caţrina
Moromeţe, resţ de plaă ţiţ douaă mii opţ suţe sţ aizeci sţ i ţrei de lei, zise
agenţul frunzaă rind un regisţru cu scoarţţele moi. Nu e cine sţ ţie ce! Nea
Ilie, uiţe ce esţe, plaă ţesţ ţi acum resţanţţele care sunţ mai urgenţe, sţ i pe
anul aă sţa ţe las paâ naă dupaă secere. Alţceva n-am ce saă fac. Hai mai
repede, caă paâ naă la praâ nz mai am de îâncasaţ sţ aizeci de oameni…
Moromeţe, care îân acesţ ţimp îâsţi raă sucise ţţigarea, îâsţi ridicaă frunţea la
agenţ, se uiţaă la el îânţrebaă ţor, apoi spuse:
— Caţrino, sau Tiţo, care esţ ţi îân ţindaă ; daă -mi un foc!
Agenţul se asţ ezaă pe marginea prispei, scoase un chiţanţţier sţ i îâncepu
saă scrie îân el: „Adicaă lei ţrei mii s-a primiţ de la dl. Ilie Moromeţe…”
IÎnainţe de a scrie se uiţase la om saă -l audaă confirmaâ nd. Moromeţe îânsaă
nu zise nimic.
Tiţa iesţ i pe prispaă cu un caă rbune sţ i-i daă du ţaţaă lui saă aprindaă . Jupuiţu
119
rupse chiţanţţa sţ i i-o îânţinse lui Moromeţe cu un aer graă biţ, azvaâ rlind
regisţrul cu scoarţţele moi îânţr-o geanţaă , pe care o ţţinea sub braţţ .
Moromeţe luaă chiţanţţa, se uiţaă la ea cerceţaă ţor, parcaă ar fi vruţ saă -sţ i dea
seama dacaă e legalaă , o îânţoarse pe parţea cealalţaă , apoi o puse îânceţisţ or
pe prispaă , ţraă gaâ nd linisţ ţiţ din ţţigare.
— Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se graă bi Jupuiţu, pocnind îâncuieţoarea
genţţii.
— Paă i nu ţţi-am spus caă n-am?! zise Moromeţe nevinovaţ. Ce saă -ţţi fac
eu dacaă n-am! De unde saă dau? N-am!
— Ce dracu, nea Ilie! sţrigaă agenţul îânfuriaţ. Nu vezi caă ţţi-am ţaă iaţ sţ i
chiţanţţa? Nu mai maă fierbe aţaâ ţ caă sţaţul nu maă plaă ţesţ ţe saă -mi pierd
vremea prin curţţile oamenilor…
— Uiţe-ţe la aă sţa! se miraă Moromeţe cu oarecare veselie. Ce, ţe ţţin
eu?
— Nea Ilie, a ţaă iaţ chiţanţţa! zise sţ i îânsoţţiţorul grav.
— Vaă z sţ i eu caă a ţaă iaţ-o, se dezvinovaă ţţi Moromeţe.
— Plaă ţesţ ţe, Moromeţe! sţrigaă agenţul îânfuriaţ. Ce dracu, ne jucaă m
de-a baba oarba?
Moromeţe se uiţaă la agenţ sţ i îâncercaă saă zaâ mbeascaă .
— Ei, da, plaă ţesţ ţe! Dar de unde saă -ţţi plaă ţesc? N-auzi caă n-am!
— Ia ţreci îâncoa! îâi faă cu agenţul un semn îânsoţţiţorului.
Ei se urcaraă pe prispaă sţ i inţraraă amaâ ndoi îân casaă . Moromeţe raă mase
pe prispaă ţaă cuţ, fumaâ nd linisţ ţiţ. Numai frunţea lui bombaţaă se
îâncreţţise. Jupuiţu inţraă îân odaia cea mare unde sţaă ţeau Moromeţţii sţ i se
repezi spre capul unui paţ unde, deasupra unei laă zi vopsiţe cu fel de fel
de îânfloriţuri, se aflau puse unele pesţe alţele vreo cinci-sţ ase covoare
ţţaăraă nesţ ţi sţ i caâ ţeva velinţţe. Agenţul ţrase de maldaă rul de deasupra laă zii
sţ i îâl ţraâ nţi pe paţ, sţrigaâ nd îânsoţţiţorului:
— Ia-le! O saă -l îânvaă ţţaăm noi minţe pe domnul Moromeţe saă aibaă grijaă
saă plaă ţeascaă impoziţele sţaţului! Ia-le pe ţoaţe!
IÎnsoţţiţorul se opinţi sţ i se îâncaă rcaă gemaâ nd. Agenţul luaă ce mai
raă maă sese sţ i iesţ iraă afaraă amaâ ndoi. IÎn ţindaă , îânsaă , Tiţa le iesţ i îânainţe sţ i
îâncepu saă sţrige:
— Laă saţţi ţţoalele aici, ce v-aţţi repeziţ la ele?! N-aţţi mai gaă siţ ce saă
luaţţi? Nu vaă dau ţţoalele!
Ea se agaă ţţaă de omul care ducea ţţesaă ţurile pe umaă r sţ i îâncepu saă ţragaă
120
de el. IÎi smulse cu adevaă raţaă furie maldaă rul pe care îâl ducea, îâl aruncaă
îân mijlocul casei, saă ri pragul sţ i ţrase zaă vorul de la usţ aă. Faă cuse acesţ
lucru aţaâ ţ de pe neasţ ţepţaţe sţ i cu aţaâ ţa iuţţealaă caă agenţul sţ i îânsoţţiţorul
raă maseraă îân ţindaă prosţiţţi, cu gurile caă scaţe.
— Aaa! Va saă zicaă asţ a merge! Ia du-ţe, maă , sţ i cheamaă sţ eful de posţ,
zise agenţul lovind cu pumnul îân usţ aă.
— Poţţi saă vii cu zece sţ efi de posţ, îân casaă n-ai saă inţri! sţrigaă Tiţa de
dincolo, cu glas baţjocoriţor.
— Saă luaă m alţceva, din curţe! hoţaă rîâ Jupuiţu. Haide! Iesţ iraă pe prispaă
sţ i agenţul îânţinse maâ na spre colţţul ograă zii:
— Caă ruţţa! Trage-o afaraă sţ i la primaă rie cu ea, zise el pornind saă
deschidaă poarţa.
Paraschiv iesţ ise din grajd sţ i se uiţa nepaă saă ţor la omul care apucase
oisţ ţea caă ruţţii sţ i se opinţea s-o ţragaă spre poarţaă .
— Crezi caă ai s-o poţţi duce? îânţrebaă Moromeţe cu inţeres.
— IÎnhamaă caii! sţrigaă agenţul neraă bdaă ţor. Adicaă sţai, ia amaâ ndoi caii
la primaă rie, saă vezi cum scoaţem noi foncierea pe ei.
Omul se apropie de grajd, dar îân usţ aă se pomeni cu Paraschiv piepţ îân
piepţ.
— Nu poţţi saă iai caii, mormaă i el cu buzele lui îâmpleţiţe, sunţ caii mei,
nu sunţ ai ţaţii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el ţoţusţ i îâl apaă ra
raâ njind ciudaţ.
— Daă -l la o parţe sţ i inţraă îân grajd! sţrigaă agenţul apropiindu-se sţ i el
de cei doi.
— Nu, caii nu-i luaţţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.
— Paă rerea mea e caă e mai bine saă lasţ i caii îân pace, inţerveni
Moromeţe îâmpaă ciuiţor. De ce nu vrei saă îânţţelegi caă n-am? Ia ici o mie de
lei sţ i mai îâncolo asţ a, mai discuţaă m noi! Ce crezi caă noi faă ţaă m bani?
Moromeţe scoase dinţr-un buzunar, dinaă unţrul flanelei, douaă haâ rţii
sţ i îâncepu saă le fluţure sub nasul agenţului.
— Pesţe o saă pţaă maâ naă , douaă , îâţţi mai plaă ţesc eu ceva. Se duce fi-meu
la Bucuresţ ţi sţ i-ţţi plaă ţesc. Te rog saă maă îânţţelegi! mai zise Moromeţe de
asţaă daţaă cu un glas foarţe supaă raţ, ca sţ i caâ nd de mulţ i-ar fi spus ţoaţe
acesţea agenţului, iar agenţul n-ar fi vruţ saă îânţţeleagaă .
— Dumnezeul maă -sii, nea Ilie! izbucni agenţul pornind furios spre
prispa casei. De sţ ase ani de zile de caâ nd maă caâ raâ i cu dumneaţa, parcaă
121
ar ţrebui saă -mi plaă ţesţ ţi mie, nu sţaţului.
Se asţ ezaă pe prispaă izbind geanţa de genunchi sţ i ţraă gaâ nd afaraă
chiţanţţierul. El scrise îân goanaă o alţaă chiţanţţaă, o rupse sţ i-o zvaâ rli îân
nasul omului.
— IÎţţi spun penţru ulţima oaraă , Moromeţe, caă dacaă nu vii la primaă rie
saă plaă ţesţ ţi, pesţe douaă saă pţaă maâ ni viu eu aici cu jandarmii sţ i ţe iau sţ i pe
dumneaţa, nu numai caii. Legaţ ţe iau!
Daâ ndu-sţ i seama caă ţrecuse maă sura la vorbaă , Jupuiţu saă ri îân picioare
sţ i-sţ i desfaă cu braţţele îân laă ţuri:
— Ce dracu, maă , nea Ilie! zise el cu glas care vroia saă fie plin de
uimire. Ce dracu, maă ? Nu poţţi saă plaă ţesţ ţi caâ ţeva mii de lei? De ce nu
plaă ţesţ ţi odaţaă saă scapi de belea? Ce asţ ţepţţi?
— De unde saă plaă ţesc, dacaă n-am! raă spunse Moromeţe pe gaâ nduri,
caă uţaâ ndu-se iar îân buzunarul flanelei. Mai daă -mi, maă , o ţţigare, îângaâ naă el
iar. De unde saă plaă ţesc, Jupuiţule, caă -ţţi mai spusei sţ i adineauri: dac-asţ
puţea să fac bani, de caâ ţe ori ai veni aş făcea sţ i ia, domnule!
— Da’ lumea ailalţaă cum plaă ţesţ ţe?! sţrigaă agenţul scos din saă riţe caă
omul îâl numise cu porecla sa. Rasaă de om ca dumneaţa n-am mai
pomeniţ! sţrigaă el. Saă rac nu esţ ţi! Copii mici n-ai! Bolnav nu esţ ţi!!!
Aţunci cum? Toaţaă lumea plaă ţesţ ţe loţurile, numai dumneaţa o îânţinzi ca
gaia-maţţu de mai bine de cincisprezece ani!…
— Care cincisprezece ani?! mormaă i Moromeţe raă sucindu-sţ i ţţigarea.
— Cum care cincisprezece?! Caâ ţţi ani sunţ de la raă zboi de caâ nd ai
primiţ loţul? Sunţ sţ aisprezece-sţ apţesprezece ani!
— Care sţ apţesprezece ani?! mormaă i Moromeţe din nou. Tiţo sau
Ilinco, ceru el spre ţindaă , daă -mi un foc.
— Cum care sţ apţesprezece ani?! Caâ ţ e din ’920?
Fiindcaă Moromeţe nu raă spunse, agenţul izbucni din nou:
— Sunţ sţ apţesprezece ani! sţrigaă el sţ i repeţaă : Sţ apţesprezece ani! De
sţ apţesprezece ani de zile o ţoţ lungesţ ţi ba cu plaţa ridurilor, ba cu
foncierea… Vine conversiunea sţ i ţe scuţesţ ţe, se îâmprumuţaă pe urmaă
domnul Moromeţe la bancaă ca un ghimpasţ aă cumpaă raă oi sţ i cai… Ai
paisprezece pogoane de paă maâ nţ sţ i din paisprezece pogoane, auziţţi! nu
e îân sţare saă plaă ţeascaă loţurile pe care i le-a daţ sţaţul, pleasţ caă .
— Care paisprezece pogoane, care pleasţ caă ?! îânţrebaă Moromeţe
uiţaâ ndu-se la agenţ, de asţaă daţaă cu o privire care parcaă abia acum îâl
122
vedea cu adevaă raţ sţ i mormaă ind îân acelasţ i ţimp nisţ ţe îânjuraă ţuri îân care
cuvaâ nţul pleaşcă se auzi de vreo douaă -ţrei ori.
— IÎnjuri dumneaţa, dar eu îâţţi spun penţru ulţima oaraă : de sţ ase ani
de zile de caâ nd sunţ agenţ îâmi scoţţi ochii ba cu cinci suţe, ba cu cinci
suţe cincizeci, ba cu sţ ase suţe sţ i un leu…
— Bine caă -ţţi dau sţ i leul aă la, mormaă i Moromeţe.
— Bine caă -mi dai sţ i leul aă la? Aflaă caă anul aă sţa nu ţe mai las eu pe
dumneaţa saă joci comedia! declaraă agenţul. Ajunge de cincisprezece ani
de caâ nd joci ţiribomba.
— Nea Ilie, ziarul! sţrigaă îân clipa aceea posţ ţasţ ul care ţrecea pe drum
sţ i care aruncaă din fuga gabrioleţei ziarul pesţe gard.
— Sţ i mai face sţ i poliţicaă ! izbucni agenţul îân culmea nedumeririi. E
abonaţ la ziar sţ i foncierea nu vrea s-o plaă ţeascaă .
Adevaă rul era caă îân privinţţa abonamenţului Moromeţe plaă ţise o daţaă
un pol penţru o lunaă , sţ i Mişcarea îâi venea de aţunci, de aproape doi ani,
pe graţis.
Agenţul pomi furios spre poarţaă urmaţ de celaă lalţ om, conţinuaâ nd:
— Face poliţicaă ! E abonaţ la ziar! Sţ i impoziţele nu vrea saă le
plaă ţeascaă . Lasaă caă sţaă m noi de vorbaă !

XXIV

Sţrigaă ţele agenţului faă cuseraă parcaă gol îân jurul casei Moromeţţilor.
Era ţaă cere sţ i nu se vedea nimeni. Moromeţe mai sţaă ţu caâ ţva ţimp pe
prispaă , apoi se ridicaă cu frunţea îân paă maâ nţ sţ i o luaă îânceţ spre poarţaă . IÎn
drepţul ziarului se opri, se uiţaă la el ca sţ i caâ nd ziarul ar fi picaţ acolo
din cer, apoi se aplecaă sţ i îâl ridicaă .
De la poarţa cealalţaă Tudor Baă losu îâl urmaă rea cu aţenţţie, auzise ţoţul
din curţe precum sţ i suma mare pe care o avea Moromeţe de plaă ţiţ, sţ i
caâ nd îâl vaă zuţ caă iese pe podisţ caă , porni spre el. Baă losu se asţ ezaă ca sţ i îân
seara ţrecuţaă pe cealalţaă sţaă noagaă , dar de asţaă daţaă nu zise nimic,
asţ ţepţa saă îânceapaă vecinul vorba, fiindcaă nu era plaă cuţ saă ţţi se sţrige îân
gura mare caă ai daţorii sţ i cum Baă losul avea de gaâ nd saă -l îânţrebe din nou
123
despre locul de casaă , nu vroia saă lase saă se creadaă caă îâl urmaă resţ ţe pe
vecin la sţraâ mţoare.
Dupaă caâ ţva ţimp de ţaă cere, Moromeţe, care fuma gaâ ndiţor, deodaţaă
ridicaă frunţea sţ i se uiţaă vesel la Baă losu.
— L-am paă caă liţ! spuse el.
Baă losu nu îânţţelese. Moromeţe vaâ rîâ maâ na îân buzunarul dinaă unţru al
flanelei sţ i scoase de acolo nisţ ţe haâ rţii la care se uiţaă îâncaâ nţaţ.
— Caâ ţ mi-ai daţ ţu pe salcaâ m?
— O mie douaă suţe! raă spunse Baă losu.
— L-am paă caă liţ cu douaă suţe de lei, repeţaă Moromeţe. I-am daţ
numai o mie, adaă ugaă apoi cu ciudaţaă voiosţ ie sţ i cu o voce scaă zuţaă ca sţ i
caâ nd agenţul, care acum era deparţe, ar fi puţuţ saă -l audaă .
Baă losu se uiţa la el cu o privire rece sţ i buimacaă . Nu îânţţelegea.
Glumea Moromeţe? IÎsţi baă ţea joc de el?
Faă raă saă -sţ i dea seama dacaă se îânsţ alaă sau nu, vecinul lui Moromeţe avu
penţru îânţaâ ia oaraă baă nuiala caă Moromeţe se gaâ ndesţ ţe la el, la Baă losu,
cum s-ar gaâ ndi Baă losu la nimic, adicaă asţ a, ca sţ i caâ nd Baă losu nici n-ar fi.
Se hoţaă rîâ saă -l îânţrebe ţoţusţ i despre loc sţ i îâsţi spuse caă dacaă sţ i acuma va
glumi – sţ i gaâ ndind asţfel Baă losu simţţi deodaţaă caă îâl uraă sţ ţe pe acesţ om
sţ i caă îâi doresţ ţe saă -l vadaă venind la el la poarţaă saă se roage, iar el, Tudor
Baă losu, saă se uiţe surd, dispreţţuiţor, îân aer, asţ a cum se uiţa de asţaă daţaă
Moromeţe – dacaă deci nici acum Moromeţe nu va sţa cinsţiţ de vorbaă ,
niciodaţaă nu-i va mai da el cel dinţaâ i bunaă ziua, asţ a cum se îânţaâ mplase
paâ naă azi sţ i niciodaţaă n-o saă -i mai ţreacaă cu vederea glumele lui ţaâ mpiţe
sţ i felul lui de a fi care ţoţdeauna îâl zgaâ ndaă rise.
— Moromeţe, ţe-ai mai gaâ ndiţ, maă , la ce-ţţi spusei eu de dimineaţţaă?
se pomeni Baă losu îânţrebaâ nd cu acelasţ i glas de paâ naă acum, dacaă nu
chiar mai binevoiţor ca de obicei.
IÎn ulţima clipaă alungase undeva îân adaâ nc ceea ce îâi ţrecuse prin cap.
Nu se puţea un loc mai bun unde saă -sţ i facaă Vicţor casaă ; era asţ a de bun
locul, îâţţi laă sa gura apaă …
— IÎţţi dau bani frumosţ i pe el! adaă ugaă .
— A! Locul! murmuraă Moromeţe parcaă pe gaâ nduri.
— Ce dracu faci cu el acolo? spuse Baă losu cu dispreţţ penţru loc,
speriaţ acum caă omul va ceda sţ i va cere un preţţ prea mare. Sţaă de ani
de zile acolo sţ i cresc scaieţţi pe el. Saă zici caă ţţi-l cumpaă raă cineva, nu e
124
bun, caă e îânghesuiţ, dar saă fac eu un cosţ ar pe el mai merge!
Nu ţrebuia saă -i spunaă caă vrea saă -i facaă lui fi-saă u pe el o casaă …
— A vaâ nduţ, maă , Boţţoghinaă din loţ? îânţrebaă Moromeţe curios,
aminţindu-sţ i caă la fieraă rie se spusese caă Baă losu ar fi cumpaă raă ţorul.
— Da, m-am gaâ ndiţ saă cumpaă r eu, ţrebuie saă maă duc saă vedem cum
îâl daă , confirmaă Baă losu.
Moromeţe caă zu iar pe gaâ nduri. Scuipaă prinţre dinţţi sţ i nu mai zise
nimic. Baă losul vru saă se îânghesuie din nou îân asţ a-zisele gaâ nduri ale
celuilalţ, dar ţrecu un flaă caă u pe laâ ngaă ei sţ i daă du bunaă ziua.
— Bunaă ziua, raă spunse Moromeţe cu plaă cere sţ i cu glas mulţ sţ i cum
ceva îâi aţrase luarea-aminţe la flaă caă u, se raă suci sţ i se uiţaă îândelung îân
urma lui.
Caâ nd îânceţaă saă se mai uiţe, dupaă clipe nesfaâ rsţ iţe, cum i se paă ru lui
Baă losu, se îânţoarse foarţe nedumeriţ sţ i îânţrebaă :
— Al cui e, maă , aă sţa?
— Al Baâ ldii! raă spunse Baă losu.
— O fi îânsuraţ?
— Nu esţe! raă spunse Baă losu cu un glas surd.
— Dar pe unde sţaă Baâ ldea aă sţa?
— Prin Caă ţţelesţ ţi.
— Hm! faă cu Moromeţe.
— De ce ţe miri?
— Paă i ţu n-ai vaă zuţ?!
— Ce saă vaă d, Moromeţe? îânţrebaă Baă losu cu faă lcile îânclesţ ţaţe.
— N-ai vaă zuţ, maă , ce uraâ ţ e?!
Baă losu se ridicaă pe neasţ ţepţaţe de pe sţaă noagaă sţ i plecaă scraâ sţ nind
din dinţţi:
— IÎl dau dracu de om care eu îâi spun una sţ i el face pe surdul!
bolborosi el.
Moromeţe daă du din umeri cu ţoţul nedumeriţ de iesţ irea aceasţa…
„aă sţa e nebun”, sţ opţi el.
— Maă , Baă losule, nu e locul meu, degeaba ţe superi! sţrigaă apoi îân
urma acesţuia. E al soraă -mii, maă , nu-ţţi spusei de dimineaţţaă? Sau ţu esţ ţi
zaă paă ciţ?
„Ei… pe maă -ţa de chior, dupaă ce caă esţ ţi chior, nici n-auzi bine”,
adaă ugaă apoi îân sţ oapţaă , penţru el îânsusţ i. Baă losu nu se mai vaă zu.
125
 — Toaţaă ziua sţai la drum sţ i bei ţuţun sţ i la sfaâ nţa bisericaă nu vrei saă
mai vii! Ilie, îân fundul iadului ai saă ajungi! Saă fi auziţ ce cazanie s-a ciţiţ
azi: caă nu cel ce se îângrijesţ ţe de viaţţa asţa, care e ţrecaă ţoare, o saă vie îân
îâmpaă raă ţţia lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri sţ i voi
preaslaă vi maă rirea ţa!
— …Sţ i daă -ne nouaă , Doamne, caâ ţ mai mulţe leţurghii sţ i colive… sţ i adu
caâ ţ mai mulţe proasţe la bisericaă ! Slavaă Taţaă lui sţ i Fiului sţ i Sfaâ nţului
Duh… pe maă -sa de popaă cu preoţeasa lui sţ i cu ţoţ comiţeţul lui
bisericesc!… raă spunse Moromeţe Caţrinei, care se îânţorcea de la
bisericaă sţ i se oprise laâ ngaă sţaă noagaă .
— Ce se mai bucuraă Saţana caâ nd ţe aude! conţinuaă Caţrina cu
busuiocul îân maâ naă . Uiţe asţ a baţe îân pumni de bucurie!
— Du-ţe, faă , d-aci, zise Moromeţe vesel sţ i caâ nd Caţrina se îânţoarse saă
inţre îân curţe, Moromeţe îânţinse un picior prefaă caâ ndu-se caă vrea saă -i
punaă piedicaă , la care Caţrina se feri sţ i îâl ameninţţaă cu busuiocul:
— Negru ţrebuie saă fie sufleţul ţaă u, îâi spuse. De paă caţe sţ i de ţuţun,
adaă ugaă ea sţaă paâ nindu-se din raă spuţeri saă nu raâ daă .
Era furioasaă caă ţţinea ţoţusţ i la el, asţ a paă caă ţos cum era, dar se sţraă duia
saă uiţe de asţa, ca saă nu-sţ i sţrice sţarea ei laă unţricaă de sfinţţenie.
Moromeţe raă mase mai deparţe pe sţaă noaga podisţ ţei. Araă ţa îânţr-
adevaă r bucuros caă îâl paă caă lise pe agenţ. Sţaă ţea pe sţaă noagaă sţ i se uiţa cu
aţenţţie pe sţ osea, faă raă grijaă , fumaâ nd linisţ ţiţ, îânţorcaâ nd din caâ nd îân caâ nd
capul dupaă cineva. IÎnţr-o vreme se auziraă nisţ ţe loviţuri puţernice
dinspre curţea vecinului sţ i se îânţoarse miraţ saă vadaă ce era. Vicţor
Baă losu se urcase pe spinarea cosţ arului sţ i, cu un ţopor îân maâ naă , descleia
acoperisţ ul sţ i caă priorii. Lovea cu ţoporul sţ i paă rea îândaâ rjiţ. Pesemne caă
ţaţaă l saă u îâi sţ i spusese despre a doua discuţţie avuţaă cu Moromeţe. IÎnţaâ i
zburaraă vaâ rfurile puţrede ale cosţ arului, apoi caă priorii sţ i sţinghiile care
susţţineau sţ indrila. Vicţor Baă losu apucaă apoi acoperisţ ul sţ i dupaă ce îâl
desprinse din ulţimele cuie, îâl aruncaă la paă maâ nţ. Trosneţele sţ i
pocniţurile ţurburau linisţ ţea dimineţţii de varaă . Inţre ţimp, ca un huruiţ
îândepaă rţaţ se auzea dinaă unţrul casei zgomoţul masţ inii de cusuţ. Caâ nd
avea mulţ de lucru, Arisţiţţa lucra sţ i duminica.
Paraschiv ţerminase de raâ niţ îân grajdul cailor. Acum sţaă ţea cu
maâ inile îân buzunarele panţalonilor lui miliţaă resţ ţi, singurii pe care îâi
avea, rezemaţ de usţ a grajdului sţ i se uiţa sţ i el spre sţ osea. Moromeţe se
126
ridicaă de pe sţaă noagaă sţ i inţraă îân curţe. Vaă zaâ ndu-sţ i feciorul, se uiţaă la el
lung sţ i îân ţaă cere. Se uiţaă apoi prin curţe, pesţe grajduri, pesţe ulucile
îânnegriţe sţ i raâ njiţe de ploi, pesţe graă dina goalaă acum de salcaâ mul ei
falnic; umbre de îândoialaă sţ i nesiguranţţaă îâi licaă reau acum îân priviri.
Moţoţoli ziarul îân pumn, se apropie de prispaă , se asţ ezaă sţ i ofţaă .
Paraschiv se uiţa la el mereu, cu maâ inile îân buzunare, nemisţ caţ sţ i
îâncremeniţ, parcaă ar fi fosţ ţoţ una cu pereţele de paă maâ nţ neţencuiţ al
grajdului.
— Paraschive, chemaă omul cu glas ţainic.
— Ce vreai? mormaă i flaă caă ul faă raă saă se misţ ţe.
Dupaă caâ ţeva clipe, simţţind parcaă ceva, Paraschiv se urni de laâ ngaă
pereţe sţ i se apropie îânceţ de ţaţaă l saă u. Se asţ ezaă laâ ngaă el pe prispaă , abia
privindu-l cu o usţ oaraă urmaă de inţeres. Moromeţe îâl maă suraă de sus
paâ naă jos, parcaă nu l-ar fi cunoscuţ, vru saă spunaă ceva, dar se opri.
Apucaă ziarul de pe prispaă sţ i îânceţ de ţoţ, cu migalaă curioasaă , îâncepu saă -i
rupaă marginea albaă . Frunţea lui bombaţaă sţ i limpede era acum îâncreţţiţaă .
Asţ ţepţa. IÎn asţ ţepţare, ofţaă din nou sţ i gresţ i rupţura ziarului. O aruncaă ,
ofţaă iaraă sţ i sţ i îâncepu saă rupaă alţa, mai îânceţ sţ i mai cu grijaă ca la îâncepuţ,
cu mai aţenţaă migalaă .
— Ce e, maă ? îângaă imaă Paraschiv, moale, lipsiţ de chef, neîânţţelegaâ nd ce
asţ ţepţa ţaţaă l saă u de la el.
Moromeţe îâsţi privi a doua oaraă fiul, de asţaă daţaă mai piezisţ , mai
ascuns. Nu-i raă spunse. Din nou ochii îâi raă ţaă ciraă pesţe curţea goalaă , plinaă
de lumina fierbinţe a soarelui, pesţe pereţţii neţencuiţţi ai grajdului sţ i
pesţe caă ruţţa murdaraă de paă maâ nţ pe care agenţul o scosese de sub
umbra salcaâ mului din drepţul porţţii. Se uiţaă din nou la Paraschiv, dar
de asţaă daţaă îâsţi reveni, nu mai vru nimic de la el, se faă cu nepaă saă ţor sţ i
ceru fiului saă -i dea o ţţigare.
Paraschiv îânsaă nu-i daă du, îânţţelegaâ nd pesemne caă nu era vorba de
ţţigare. Se sculaă de laâ ngaă ţaţaă l saă u sţ i se îândepaă rţaă spre graă dinaă , îâsţi ţţinea
sţ i acum maâ inile îân buzunare sţ i caă lca nepaă saă ţor. „Vreţţi nepaă sare? parcaă
îânţreba. Sţ i eu maă pricep la asţ a ceva. Sigur, acum ai vrea saă ai banii lui
Baă losu, parcaă îâi spunea el ţaţaă lui saă u, dar caâ nd eu am vruţ saă -i fac, ţţi-ai
baă ţuţ joc de mine. Acuma descurcaă -ţe!”
Nu îânţţelegea caă ţaţaă l saă u nu-l chemase penţru a-l îânvinui de ceva.

127
 XXV

Plecaâ nd furios de pe podisţ caă lui Moromeţe, Tudor Baă losu simţţi
nevoia – o simţţea penţru îânţaâ ia oaraă – saă se îânţrebe dacaă ceea ce se
peţrecuse îânţre el sţ i vecinul saă u era din vina lui sau din vina vecinului.
Nu se îânţaâ mplase îâncaă nimic, dar avea saă se îânţaâ mple, simţţea caă de aici
îânainţe avea saă doreascaă sţ i mai mulţ saă -l vadaă pe Moromeţe asţ a cum îâi
ţţaâsţ nise îân clipa aceea dorinţţa, adicaă acesţa saă vinaă la el la poarţaă sţ i el,
Tudor Baă losu, saă -sţ i baţaă joc de el sţ i saă -l umileascaă .
IÎi povesţi îânţr-adevaă r lui Vicţor cele îânţaâ mplaţe sţ i avu bucuria – sţ i
îânţrebarea despre cine era vinovaţ se sţinse sţ i ea – saă -l audaă pe Vicţor
ameninţţaând:
— O saă -i araă ţ eu domnului Moromeţe. He, raâ nji Vicţor, domnul
Moromeţe vine îân casa mea sţ i bea ţţuicaă sţ i pe urmaă se duce sţ i-l pune pe
Dumiţru lui Nae saă -sţ i baţaă joc de mine! Lasaă , ţaţaă , pun eu maâ na pe locu
aă sţa de casaă , nu e vorba de asţa… Dar nu e îânţaâ iasţ i daţaă caâ nd domnul
Moromeţe îâsţi baţe joc de noi! Ai raă bdare!
Era îânţocmai cum gaâ ndea sţ i Baă losu.
Dupaă ce desfaă curaă cosţ arul, se asţ ezaraă la masaă graă biţţi. Vroiau saă se
îânţţeleagaă cu Boţţoghinaă chiar asţaă zi sţ i pe searaă saă se ducaă saă vorbeascaă
cu avocaţul penţru conţracţarea vaâ nzaă rii. Plecaraă spre marginea
paă durii, saă mai vadaă îâncaă o daţaă locul lui Boţţoghinaă . Conveniraă caă nu
ţrebuie saă dea mai mulţ de cinci mii de pogon sţ i se îândrepţaraă apoi
spre casa acesţuia.
Omul era ţaman la masaă caâ nd cei doi inţraraă îân curţea lui sţ i îâl
sţrigaraă saă iasaă sţ i saă -i apere de caâ ini.
Casa lui Vasile Boţţoghinaă era asţ ezaţaă la ţrei-paţru case de fieraă ria lui
Iocan. Avea o curţe miţiţicaă îân mijlocul caă reia sţaă ţea caă ruţţa omului; nu
avea nici sţ opron, nici vreun salcaâ m mai umbros sub care s-o vaâ re. IÎn
fundul curţţii se vedea un fel de gard mic din nuiele care despaă rţţea casa
sţ i baă ţaă ţura de o graă dinaă la fel de micaă îân care Vasile Boţţoghinaă avea
caâ ţeva sţraţuri de ceapaă sţ i usţuroi. Inţre graă dinaă sţ i curţe omul faă cuse
un grajd penţru cai.
— Ia vezi, Irino, cine e la poarţaă , zise el caâ nd auzi caâ inele haă maă ind.

128
 Vasile Boţţoghinaă avea doi copii. Pe Vaţicaă , un baă iaţ de vreo
ţreisprezece ani, sţ i o feţiţţaă pe clasa a ţreia primaraă , Irina. Vasile
Boţţoghinaă se îânsurase din dragosţe sţ i Anghelina, nevasţaă -sa, nu-i
adusese ca zesţre decaâ ţ casa îân care sţaă ţeau.
Feţiţţa iesţ i pe prispaă sţ i se îânţoarse numaidecaâ ţ îândaă raă ţ cu nisţ ţe ochi
parcaă speriaţţi, desţ i nu vaă zuse alţceva decaâ ţ doi oameni.
— Doi insţ i, zise ea îânceţ, chiar sţ opţiţ, ca sţ i cum cei de la poarţaă nu
ţrebuiau saă audaă acesţe cuvinţe.
— Maă , Boţţoghinaă , se auzi ţoţ aţunci glasul lui Tudor Baă losu.
— Asţa e Tudor Baă losu, zise Boţţoghinaă sculaâ ndu-se de la masaă sţ i
iesţ ind îân prag.
— Daă , maă , îân caâ ini, zise iar Tudor Baă losu. Ce faă ceai? Esţ ţi la masaă ?
— Hai caă nu e p-aici, e dus prin graă dinaă , inţraţţi! raă spunse omul din
prag, frecaâ ndu-sţ i maâ inile de maă maă ligaă .
Vaţicaă sţ i Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se scularaă de la
masaă sţ i îâncercaraă saă ţreacaă îân odaie, dar chiar aţunci Tudor Baă losu sţ i
fiul saă u îâi vaă zuraă îân drepţul prispei sţ i Vicţor spuse repede sţ i ţare:
— Mai bunaă masaă ! Dar sţaţţi, sţaţţi sţ i maâ ncaţţi…
— Am cam ţerminaţ cu maâ ncaţul, zise mama copiilor, ridicaâ ndu-se
sţ i ea de la masaă .
Vasile Boţţoghinaă sţaă ţea îân prag sţ i nu se misţ ca. Cei doi, vaă zaâ ndu-l caă
nu se misţ caă sţ i nu spune nimic, se asţ ezaraă pe prispa casei.
— Treceţţi îânaă unţru, zise sţ i Boţţoghinaă , faă caâ ndu-le semn cu maâ na sţ i
daâ ndu-se la o parţe din prag.
— Nu, caă nu sţaă m mulţ, raă spunse Tudor Baă losu asţ ezaâ ndu-se mai
bine pe prispaă . Ce mai faci, Boţţoghinaă ?
— Ce saă mai fac? Dau din coadaă saă ies din iarnaă . Am fosţ de
dimineaţţaă sţ i am poţcoviţ nisţ ţe cai. IÎncepuse unul saă cam sţ chioapeţe, caă
nu-l poţcovisem de mulţ…
Dupaă un ţimp de ţaă cere, fiindcaă cei doi nu spuneau nimic, Boţţoghinaă
conţinuaă :
— Am ţerminaţ sţ i noi de sapaă sţ i asţ ţepţaă m saă plouaă iar, saă baă gaă m
rariţţa îân el. Mai prosţ cu secerea, n-am seceri, ţrebuie saă maă duc zilele
asţea pe la garaă saă vedem cum fac de nisţ ţe seceri…
— Pe ce clasaă e, maă , faţa ţa? îânţrebaă Tudor Baă losu uiţaâ ndu-se la Irina
care sţaă ţea puţţin piţiţaă pe dupaă prag sţ i asculţa.
129
 — Spune, maă , lui nean-ţaă u Tudor, pe ce clasaă esţ ţi, zise Boţţoghinaă
îânţorcaâ ndu-se spre fiicaă -sa.
— Sunţ îân clasa a paţra, raă spunse Irina rar, roţunjind fiecare cuvaâ nţ
sţ i aruncaâ ndu-sţ i privirea piezisţ .
— Sţ i a mea e pe-a paţra, zise Tudor Baă losu ca saă spunaă ceva.
— Ei! faă cu Vicţor Baă losu ridicaâ ndu-se de pe prispaă sţ i prefaă caâ ndu-se
graă biţ.
— Mai sţai, Vicţore, zise Boţţoghinaă alb.
— Ce saă mai sţau! Nu mai sţau, maă duc pe la aă sţa al lui Voicu saă maă
rad.
Se faă cu iaraă sţ i ţaă cere, Vicţor nu plecaă . Vasile Boţţoghinaă se îânţoarse îân
prag sţ i vorbi:
— Vaţicaă , ei, ai maâ ncaţ! Eu zic saă ţe duci cu caii. Paâ naă ţe aranjezi,
paâ naă ajungi, se duce soarele.
— Mai lasaă -l saă se mai odihneascaă , zise femeia din ţindaă , raă sţurnaâ nd
masa sţ i dereţicaâ nd.
— Ce saă se mai odihneascaă ! Se odihnesţ ţe pe caâ mp. Paâ naă îân searaă se
ţoţ odihnesţ ţe, caă n-are alţaă ţreabaă .
Vaţicaă iesţ i din casaă cu capul îân jos sţ i porni îânceţ spre grajdul cailor.
Era un baă iaţ cam galben la faţţaă, dar desţul de îânalţ sţ i de bine faă cuţ
penţru anii lui. Semaă na cu ţaţaă l saă u. Picioarele desculţţe erau negre de
soare sţ i de pulbere. Pesţe mijloc caă masţ a îâi era spumuiţaă de jur-
îâmprejur, din cauza sforii cu care era îâncins. Un genunchi al izmenei era
sţ i el spumuiţ, celaă lalţ era caâ rpiţ cu un peţic negru de basma, sţ i abia îâi
ţţinea parţea de izmanaă de la genunchi îân jos. IÎn unele locuri sfoara de
caâ nepaă cu care era îâncins sţaă ţea chiar pe piele. Boţţoghinaă îâl peţrecu din
ochi paâ naă ajunse îân grajd sţ i îân acelasţ i ţimp îâl îânjuraă :
— Lapaă daă , maă , sţ foara aia, raiul maă -ţii de bleg, nu vezi caă -ţţi roade
pielea?
— Cum o saă merg, maă , asţ a?! se raă sţi baă iaţul îânfuriaţ.
El se descinse de sfoaraă sţ i caă masţ a îâi caă zu ca o fusţaă de jur-îâmprejur.
Rupţurile sţ i pielea i se vedeau sţ i mai raă u.
— Cum saă merg asţ a?! zise Vaţicaă , uiţaâ ndu-se arţţaăgos la ţaţaă l saă u.
— Mergi asţ a! Ceara maă -ţii! Ce! Te vede princesa? raă spunse ţaţaă l cu
glas moale. Apoi, dupaă caâ ţeva clipe, zise iar: Hai, Vaţicaă ţaţaă ; lasaă , maă , caă
nu esţ ţi flaă caă u! Uiţe, acum dupaă secere am saă pun pe maă -ţa saă -ţţi facaă o
130
caă masţ aă d-aia cu piepţţi! Am eu grijaă de ţine!
— Ai ţu grijaă de mine! mormaă i baă iaţul aruncaâ ndu-se îân spinarea
unui cal. Haidaaa! scraâ sţ ni el lovind cu puţere calul, care ţţaâsţ ni îân aceeasţ i
clipaă din loc sţ i iesţ i ca un glonţţ pe poarţa de la drum.
— IÎncolo, ce mai faci, Boţţoghinaă ? Am auziţ caă vinzi nisţ ţe paă maâ nţ!
„Boţţoghinaă cicaă vinde nisţ ţe paă maâ nţ”, spunea unul mai alalţaă ieri, zise
Tudor Baă losu îân ţreacaă ţ.
— Da, am spus, raă spunse Boţţoghinaă îânceţ. Spusei sţ i azi dimineaţţaă,
îâmi ţrebuiesc douaă zeci de mii de lei.
— Aha! faă cu Tudor Baă losu, ca sţ i caâ nd cine sţ ţie ce ar fi fosţ de îânţţeles.
D-aia am veniţ saă ţe îânţreb. Noroc caă am nisţ ţe gologani… Alţfel!…
— Irino, ia du-ţe îâncolo pe la feţe, hai! zise Boţţoghinaă uiţaâ ndu-se la
fiica lui sţ i faă caâ ndu-i semne aspru cu capul saă plece.
Faă raă niciun chef, feţiţţa se dezlipi de laâ ngaă prag sţ i o luaă spre poarţaă .
Spre deosebire de fraţele ei, Irina araă ţa mulţ mai micaă decaâ ţ ţrebuia saă
fie faţţaă de cei zece ani pe care îâi îâmplinise. IÎn schimb, paă rea mai
saă naă ţoasaă decaâ ţ el. Picioarele ei micuţţe erau curaţe, sţ i la chip aminţea
de frumuseţţea oachesţ aă a mamei. IÎnţr-o zi de iarnaă , ţaţaă l ei, raă sfoind o
carţe de geografie, se oprise la o pozaă sţ i îâncepuse saă raâ daă . „Uiţe-o pe
Irina”, spusese el, araă ţaâ ndu-le la ţoţţi o micaă chinezoiacaă de pe pagina
caă rţţii. Feţiţţa îâsţi laă sase buza îân jos sţ i îâncepuse saă plaâ ngaă . Semaă na îânţr-
adevaă r cu poza din carţe, cu umaă rul sţaâ ng ridicaţ puţţin mai sus decaâ ţ
cel drepţ, cu umerii obrajilor îânalţţi sţ i apropiaţţi de frunţe. Dupaă caâ ţţiva
ani se schimbase îânsaă cu ţoţul; liniile feţţei caă uţau mereu asemaă narea sţ i
frumuseţţea mamei. Numai umaă rul ridicaţ raă maă sese ca sţ i îânainţe, lucru
care o faă cea saă paraă cu gaâ ţul sţraâ mb.
— Dau jumaă ţaţe din loţ, zise Vasile Boţţoghinaă îânceţ, caâ nd feţiţţa se
îândepaă rţaă .
— Aha! faă cu Tudor Baă losu nepaă saă ţor. E bine saă se cauţe omul.
Paă maâ nţul poţţi saă -l pui la loc, dar viaţţa… Maă , Boţţoghinaă , ţu sţ ţii caă am
veniţ la ţine sţ i anul ţrecuţ. Maă gaâ ndeam saă vaâ nd ţoaţe oile, saă mai pun
ceva sţ i saă cumpaă r douaă vaci, ţinere, de lapţe. Tţ i-am spus de aţunci caă ţţi-
asţ fi cumpaă raţ un pogon, douaă , penţru ţrifoisţ ţe, alea de pe laâ ngaă paă dure
sţ i gaâ rlaă . Acum e alţaă socoţealaă . Ei, cu caâ ţ dai pogonul?
Vicţor Baă losu se uiţaă uimiţ la ţaţaă l saă u caâ nd îâl auzi spunaâ nd caă nu-l
inţereseazaă paă maâ nţul de laâ ngaă gaâ rlaă . Tocmai caă despre acele pogoane
131
vorbiseraă amaâ ndoi cu caâ ţva ţimp mai îânainţe.
— Paă i cu caâ ţ saă -l dau?! Aţaâ ţ e preţţul! Sţ apţe mii!
— Aha, îângaâ naă celaă lalţ. De unde e preţţul aă sţa?
— Cum de unde e? Asţa e preţţul paă maâ nţului! Tudor Baă losu se uiţaă
nepaă saă ţor prin vaâ rful salcaâ milor.
— Bine, Boţţoghinaă , zise el dupaă un ţimp. IÎncolo, ce mai faci? Ai
ţerminaţ de sapaă ?
— Mai am niţţel… Numai caă e cam prosţ cu rariţţa. Trebuie saă maă duc
pe la fierarul aă sţa saă -i ascuţaă limba, caă nu sţ ţiu îân ce s-a îânfipţ caâ nd
spaă rgeam paă maâ nţul cu ea sţ i i-a plesniţ buza…
— Aha! Bine, maă ! îângaâ naă Tudor Baă losu, ridicaâ ndu-se. Ce faci dupaă
praâ nz? Vii devale? Vin p-acolo saă mai sţaă m de vorbaă .
Vasile Boţţoghinaă nu raă spunse decaâ ţ ţaâ rziu. Felul nepaă saă ţor al celui
care voia saă cumpere îâl nelinisţ ţea. Tudor Baă losu nu paă rea hoţaă raâ ţ saă
sfaâ rsţ eascaă repede socoţeala, asţ a cum ar fi vruţ Boţţoghinaă .
— Asculţaă , nea Tudore, vreai saă cumperi paă maâ nţ? îânţrebaă Boţţoghinaă
nemulţţumiţ.
— Paă i nu-ţţi spusei? raă spunse Baă losu din mers, faă raă saă se mai
îânţoarcaă îândrepţaâ ndu-se agale sţ i nepaă saă ţor spre poarţa de la drum.
Boţţoghinaă îâl privi din urmaă sţ i o clipaă îânţaâ rzie uiţaâ ndu-se îân ceafa
albaă , nearsaă de soare a lui Baă losu. Clipa aceasţa caâ ţ sţ i privirea ascuţţiţaă
a celui din spaţe îâl faă cu pe Baă losu saă se opreascaă sţ i saă se îânţoarcaă pe
jumaă ţaţe spre Boţţoghinaă .
— N-auzi, maă , ne îânţaâ lnim devale! Boţţoghinaă ! Ce ţreabaă ai?!
Fiecare cuvaâ nţ scos de cei ţrei oameni scaâ rţţaâia, nu se lipea de
celaă lalţ, nimerea alaă ţuri, nu se puţea roţunji sţ i îâncaă lzi, aţaâ ţ Boţţoghinaă
caâ ţ sţ i Baă losu se uiţau îân laă ţuri, îânţorceau capeţele îân alţaă parţe caâ nd
unul din ei deschidea gura.
— Poaţe caă nea Vasile o fi vraâ nd saă aranjezi acum, ţaţaă , zise Vicţor
Baă losu, oprindu-se sţ i el sţ i îânţorcaâ ndu-se pe jumaă ţaţe spre Boţţoghinaă .
— Paă i ce saă aranjez, maă ?! Ce saă aranjez? Nu ţoţ ţrebuie saă vorbim cu
Voicu Dobrescu saă ne facaă vaâ nzarea la ocol? D-aia ziceam saă vinaă
devale!
Aţunci se auzi un glas aprig din ţindaă :
— Haide, Vasile, ce ţoţ ţţii oamenii de vorbaă ; faă asţ a cum ţe-ai îânţţeles,
nu mai ţoţ ţţine oamenii!
132
 Cei doi deschiseraă poarţa de la drum sţ i iesţ iraă . Vasile Boţţoghinaă se
îânţoarse îân ţindaă sţ i se asţ ezaă pe prag, îâncreţţiţ la faţţaă.

XXVI

Femeia ţerminase de sţraâ ns masa sţ i se sţ ţergea pe faţţaă de sudoare cu

o ţreanţţaă nu prea curaţaă . Caâ nd îâl vaă zu pe baă rbaţ asţ ezaâ ndu-se,
îâncremeni cu ţreanţţa pe un obraz, îân ţimp ce cu o maâ naă îâsţi vaâ ra sub
basma sţ uviţţele de paă r care îâi acopereau urechile. Dupaă aproape
cincisprezece ani de la maă riţisţ , nevasţa lui Boţţoghinaă nu mai paă sţra din
frumuseţţea ei de aţunci decaâ ţ gura sţ i ochii. Avea obrajii subţţiri sţ i
îânaă spriţţi, iar frunţea parcaă i se îângusţase. Semaă na cu o ţţigancaă
pribeagaă , cu faţţa arsaă de vaâ nţuri sţ i ploi, îânnegriţaă sţ i îâmbaă ţraâ niţaă îânainţe
de ţimp. Numai caâ nd sţaă ţea linisţ ţiţaă , faă raă saă vorbeascaă sau saă se uiţe
undeva, abia aţunci liniile gurii se roţunjeau ca un desen luminos sţ i
îâmpraă sţ ţiau de pe chipul ei asprimea sţ i urmele anilor. Caâ ţ vorbea sau se
uiţa undeva sţ i vedea ceva de faă cuţ, ţraă saă ţurile roţunde sţ i linisţ ţiţe ale
buzelor se sţricau, lumina ochilor se îânţuneca.
— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de paă maâ nţ? Cum o saă vinzi
paă maâ nţul?! Copiii ce au saă facaă faă raă paă maâ nţ? IÎi arunci pe drumuri, ce
faci cu ei?
Vasile Boţţoghinaă se uiţaă la femeie lung sţ i dupaă caâ ţeva clipe sţ opţi:
— Cum nu ţţi-am spus de paă maâ nţ! Nu ţţi-am spus caă -mi ţrebuiesc
douaă zeci de mii de lei?
— Ei sţ i dacaă îâţţi ţrebuiesc douaă zeci de mii de lei, ţrebuie saă vinzi din
paă maâ nţ? îânţrebaă Anghelina cu un glas îân care uimirea sţ i îândaă raă ţnicia
abia erau sţaă paâ niţe.
Omul îâncercaă saă -i prindaă privirea, saă -sţ i dea seama ce vrea saă spunaă ,
dar Anghelina sţaă ţea ţţeapaă naă îân mijlocul ţindei, cu ţreanţţa murdaraă îân
maâ naă sţ i cu pleoapele sţ i ţraă saă ţurile feţţei îâncordaţe sţ i laă saţe îân jos. Se
vedea din îânfaă ţţisţ area ei caă nu se gaâ ndise nicio clipaă caă penţru douaă zeci
de mii de lei ţrebuie vaâ nduţ din paă maâ nţ. Neîânţţelegerea aceasţa îâl
ţurburaă pe baă rbaţ:
133
 — Dar ce-ai vrea ţu saă fac, de unde saă iau douaă zeci de mii de lei? Ce
saă vaâ nd? Dacaă asţ puţea saă maă vaâ nd pe mine m-asţ vinde, dar cine maă
cumpaă raă ? zise el sţaă paâ nindu-se, îâncercaâ nd saă -sţ i ascundaă ţurburarea,
vorbind linisţ ţiţ, cu glasul limpede.
— Da, sţ i noi ce ne facem? îânţrebaă femeia, dezbrobodindu-se cu o
misţ care aprigaă .
— Paă i asţ a îânţreabaă , nu ţe repezi caă de ce nu ţţi-am spus… Om vedea
noi; un an de zile paâ naă maă fac eu saă naă ţos, n-o saă murim!
— Paă i dar, ţe repezi la paă maâ nţ, ce-ţţi pasaă ţţie! Ai uiţaţ caă ai doi copii
care umblaă cu spinarea goalaă . De doi ani de zile de caâ nd umblu cu o
singuraă fusţaă pe mine… Saă iesţ i sţ i ţu paâ naă la poarţaă , nu poţţi saă ţe duci, caă
raâ de lumea de ţine! Toţ ţimpul cu gura caă scaţaă ; una-douaă , la munţe,
una-douaă , aoleo saă facem bani, aoleo caă aă la se duce dupaă porci, o viaţţaă
îânţreagaă ai alergaţ ca un besmeţic sţ i caâ nd veneai cu banu’, hop cu el îân
buzunarul perciţorului… Sţ i-ţţi spuneam: „Maă aă aă , nu vezi caă degeaba
alergi? Ai sţ ase pogoane de paă maâ nţ, fa cum a faă cuţ aă la sţ i aă la, vinde sţ i
scapaă de perciţor sţ i pe urmaă dacaă poţţi saă mai faci, mai pui la loc…”
„Nuu! Taci, ţu-ţţi raiul maă -ţii! Taci, ceara maă -ţii!” Acu vii la vorba mea sţ i
nu mi-e de mine caă maă lasţ i despuiaţaă , dar ţe-ai apucaţ saă faci copii!
— Sţ i ţu ce vreai saă fac acuma? îânţrebaă omul uiţaâ ndu-se ascuţţiţ la
femeie.
— S-a mai îâmbolnaă viţ lumea sţ i nu sţ i-a vaâ nduţ paă maâ nţul. A sţaţ omul
acasaă , a mai maâ ncaţ un ou, a mai ţaă iaţ un pui sţ i dacaă a avuţ zile, a ţraă iţ!
— Da, las’ caă sţ ţiu eu!… Toţ asţ a s-a uiţaţ sţ i alde Florea lui Gogoasţ aă la
paă maâ nţ. „Eu, maă ? sţriga. Decaâ ţ saă ajung ca alde Tţ ugurlan faă raă paă maâ nţ sţ i
saă raâ daă lumea de mine, mai bine la cimiţir.” Pe urmaă se ruga de muiere
saă -i bage pumnii pe beregaă ţţi…
Anghelina se îâmbrobodise sţraâ ns sţ i se asţ ezase pe pragul prispei.
Gura ei frumoasaă era îânclesţ ţaţaă sţ i craâ ncenaă . Sţaă ţea cu gaâ ţul îânţţepeniţ sţ i
se ferea saă -sţ i priveascaă baă rbaţul. Vasile Boţţoghinaă simţţea cum nevasţa
lui se sţaă paâ nesţ ţe saă nu ţţipe.
— Eu îâţţi spun una sţ i ţu îâmi dai zor cu Florea lui Gogoasţ aă.
— Paă i ţu ai uiţaţ, faă , ce-a paă ţţiţ Maria lui Turcin asţaă -ţoamnaă ? Vreai saă
maă duci la cimiţir? îânţrebaă omul plin de maâ nie. Cu ce maă duci, faă , la
cimiţir? Nu ţoţ ţrebuie saă vinzi?
— Vorbesţ ţi parcaă ai fi proasţa îân ţaâ rg, raă spunse Anghelina ţaă ios. Mai
134
bine nu m-ai fi luaţ, dacaă n-ai fosţ îân sţare de-o casaă ! Parcaă am fosţ din
alea care saă -ţţi puie sula îân coasţaă saă -i cumperi marchizeţ sţ i panţofi de
lac. Toaţe iernile cu gura caă scaţaă pe la munţe sţ i nemaâ ncaţ sţ i nedormiţ.
Cum saă nu ţe îâmbolnaă vesţ ţi? N-am saă uiţ paâ n-oi muri iarna de-acu ţrei
ani, caâ nd ai pus porcu îân caă ruţţaă sţ i ţe-ai dus de l-ai daţ! Ce-ai faă cuţ? Ce-
ai faă cuţ?!! Sţaă ţeai cu banii doldora sţ i caâ nd venea aă la, fonciirea, fonciirea,
ţe uiţai ca blegu, nu puţeai saă -l dai afaraă pe poarţaă . Ai lui Moromeţe nu
plaă ţesc cu anii sţ i ţraă iesc sţ i nici paă maâ nţ n-au vaâ nduţ…
— Faă , ţu nu vreai saă ţaci odaţaă din guraă ? sţrigaă omul nesţaă paâ niţ.
Caâ nd ţţi-oi da una acuma îâţţi muţ faă lcile îân parţea ailalţaă . Ce-ai fi vruţ saă
fac, faă , ce-ai fi vruţ saă fac? Saă -l las saă -mi ia ţţoalele sţ i brisţ caă din baă ţaă ţuraă ?
— Saă nu ţe fi îâmbolnaă viţ saă fi vaâ nduţ din paă maâ nţ sţ i saă nu fi alergaţ ca
besmeţicu ţoaţaă iarna. Acum erai saă naă ţos sţ i n-ai fi avuţ nevoie saă vinzi
ţrei pogoane. Asţ a a faă cuţ ţoaţaă lumea.
— Asţ a a faă cuţ ţoaţaă lumea?! Ai uiţaţ, faă ? Taâ mpiţo! (Caă mai bine nu ţţi-
asţ mai zice!) Cu ce-am cumpaă raţ îân vara aia plugul sţ i rariţţa? Caă doar nu
maă duceam la munţe ca Baă losu, saă maă îâmbogaă ţţesc!
— Da, ţe-ai repeziţ saă cumperi plug nou, îân loc saă mai asţ ţepţţi cum au
faă cuţ unii, sţ i au luaţ caâ nd se mai iefţinise…
— Sţ i cu ce aram, faă , caă -ţţi dau una acuma?! Cu ce aram?
— Da’ lumea ailalţaă cu ce ara?
— Care lumea ailalţaă ? Care lumea ailalţaă , faă , praă paă diţo?! Lumea
ailalţaă ! Care n-a cumpaă raţ, a avuţ de bine, de raă u un plug vechi. De
unde era saă iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, faă , caă esţ ţi proasţaă de dai îân
gropi? Sţ i acuma ce vrei? Tţ i-e fricaă de paă maâ nţ? Tu auzi, fa? Uiţaă -ţe la
mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului saă fiu dacaă dau o brazdaă . Am saă
sţau aici paâ naă o saă cad pe braâ nci sţ i aţunci saă vedem ce-ai saă ţe faci. Saă
vedem cum ai s-o duci. Eu maă duc la cimiţir, m-am saă ţuraţ de aţaâ ţa
alergaă ţuraă , dar saă vedem ce-ai saă faci ţu! Cum ai saă ţraă iesţ ţi ţu, singuraă .
Saă ţe vaă d! Aţunci saă vedem ce ai saă faci!
Omul ţaă cu, zvaâ rli cu unghia piciorului o faă raâ maă de maă maă ligaă
sţorcosţ iţaă alaă ţuri de el sţ i dupaă un ţimp îâncepu din nou:
— Caă de ce am munciţ sţ i am alergaţ! Ce-ai fi vruţ saă fac? Saă sţau de
pomanaă sţ i saă îânjur ca alde Tţ ugurlan? Am munciţ caâ ţ am puţuţ. N-oi mai
puţea munci, la cimiţir e loc desţul! Maă duc acolo sţ i maă odihnesc sţ i saă
ţe vaă d pe ţine ce-ai saă faci! Caă dacaă muncesţ ţi, e raă u, dacaă nu muncesţ ţi, e
135
mai raă u!
— Vezi caă ai luaţ-o pe urmele Mariei lui Turcin, maâ raâ i femeia. Mana
lui Turcin vorbea ţoţ asţ a: „Eu o saă mor sţ i o saă maă odihnesc la cimiţir,
dar saă vedem ce-o saă facaă Turcin faă raă mine.”
Vasile Boţţoghinaă , al caă rui glas se ţoţ îânmuiase paâ naă acum, ridicaă
frunţea aţins sţ i maâ raâ i sţ i el (asemaă narea cu Maria lui Turcin îâl scosese
din saă riţe):
— Caâ nd ţţi-oi da una, Anghelino!… De ce am luaţ-o pe urmele Mariei
lui Turcin? Paă i bine o saă fie de ţine, raiul maă -ţii, caâ nd ai saă raă maâ i
singuraă ?!
— Ce ţoţ îâi dai zor cu cimiţirul? sţrigaă Anghelina îânfuriaţaă . Una-douaă ,
la cimiţir! Maă duc la cimiţir! Du-ţe la cimiţir, dacaă nu mai esţ ţi îân sţare saă
ţraă iesţ ţi!
Uimiţ de glasul nemilos al nevesţei, omul raă mase cu ochii holbaţţi la
ea, nesţ ţiind ce saă raă spundaă . Sţaă ţea molesţ iţ pe prag sţ i raă sufla îânceţ. Vru
saă mai spunaă ceva, dar simţţi parcaă zaă daă rnicia vorbelor sţ i ţoţ aţunci o
linisţ ţe adaâ ncaă ai fi zis caă îâl aţinse ca o raă coare sţ i îân acelasţ i ţimp ca o
deznaă dejde. Aceasţaă nemisţ care a omului se pare îânsaă caă o îânfurie sţ i mai
raă u pe femeie:
— Se duce la cimiţir! Mare braâ nzaă caă ţe duci la cimiţir! Nu sţriga ţoţ
asţ a Maria lui Turcin? „Saă vedem ce-o saă facaă ”…
Repeţarea acesţor cuvine ţurburaă pacea omului îânţr-o clipaă sţ i el n-o
laă saă saă ţermine; saă ri drepţ îân picioare sţ i faă raă saă mai facaă vreun pas se
îândoi ca o praă jinaă sţ i o plesni pe femeie pesţe cap cu ţoaţaă puţerea. El
faă cu seţos „ha” sţ i se laă saă ţremuraâ nd pe pragul lui, rosţ u la faţţaă:
— Raiul maă -ţii, nu vreai saă ţaci din guraă ?!…
Anghelina se îânghemui laâ ngaă ţocul usţ ii sţ i nu mai suflaă . Dupaă un ţimp
ea ridicaă ochii sţ i se uiţaă cu uraă la baă rbaţ.
— Nu-ţţi vine neam saă ţaci, lovi-ţe-ar buba, mormaă i omul gaâ faâ ind.
Parcaă ai fi Guica lui Moromeţe! Ce vreai, faă , ai? Ce ţe-a apucaţ? Eu spun
caă saă vaâ nd, saă scap de belea, ea caă nu, caă ce-au saă facaă copiii! Eu spun caă
n-am saă vaâ nd, ea caă am luaţ-o pe urmele… Ni asţ a, ni asţ a! Aţunci ce
vreai, fa? Esţ ţi nebunaă ? Spune ce vreai? Vorbesţ ţe! Ai amuţţiţ? Spune, faă ,
n-auzi, ce-ai vrea ţu? Ai surziţ?
Femeia ţaă cea îânghemuiţaă îân colţţul pragului, cu faţţa ca de piaţraă , sţ i nu
se vedea caă are de gaâ nd saă mai scoaţaă vreun cuvaâ nţ, lucru care îâl
136
sţaâ rnea acum pe baă rbaţ din ce îân ce mai mulţ.
— Faă , ţu n-auzi ce spun eu? Vorbesţ ţe, saă auz ce vreai ţu. Cam ce ţe
ţaie pe ţine ţţeasţa. Caă de vaâ nduţ caâ nd veni vorba o luasţ i de la mosţ
Adam, caă de ce-am plaă ţiţ fonciirea, caă de ce-am cumpaă raţ plug… Da, asţ a
o fi! Nu e bine saă dau din paă maâ nţ, raă maâ n copiii pe drumuri… Bine, nu
mai vaâ nd, vorba ţa, dacaă am zile, scap! Paă i nici asţ a nu ţaci din guraă ! Ce
vreai ţu saă fac? Spune! Ori acum ţţi-a luaţ moarţea glasul, praă paă diţo! Maă
faci saă mai dau sţ i îân ţine, parcaă nu-ţţi ajunge caă ai ajuns ca o laă iaţţaă! Ce
saă -ţţi fac eu? Caă ai vaă zuţ sţ i ţu cum am munciţ! Nu mai baâ zaâ i degeaba caă
nu ţe-am omoraâ ţ! De ani de zile nu ne-am mai cerţaţ sţ i ţaman acuma ţe
gaă sisţ i, caâ nd… Faă , ţu n-auzi saă nu mai plaâ ngi degeaba? Lasaă . Sunţ alţţii
care au ajuns mai raă u ca pe vremea ciocoilor. O saă maă fac saă naă ţos sţ i
aţunci o saă sţ ţim ce saă facem! Faă , ţu n-auzi caă vine Irina sţ i saă nu mai
plaâ ngi?
Poarţa de la drum zdraă ngaă ni sţ i feţiţţa, cu umaă rul ei puţţin ridicaţ, se
apropie îân goanaă de prispa casei.
— Mamaă , iesţ i afaraă ! sţrigaă ea îâmbujoraţaă de bucurie. Hai caă vin
caă lusţ arii: s-au opriţ la Iocan sţ i joacaă acolo…

XXVII

IÎnţre praâ nz sţ i searaă , Biricaă se îâmbraă caă de horaă sţ i se duse saă -l

îânţaâ lneascaă pe Nilaă al lui Moromeţe.
IÎnainţe de asţa, îânsaă , se peţrecu acasaă îânţre el sţ i ai lui ceva
neobisţ nuiţ.
De obicei, duminica dupaă -amiazaă , caâ nd se îâmbraă ca saă se ducaă îân saţ,
aproape ţoaţaă familia lua parţe la plecarea lui. Nu se sţ ţie caâ nd sţ i îân ce
fel se sţabilise îân familie caă decaâ ţ saă iasaă ţoţţi îân lume sţ i saă se facaă de raâ s
caă sunţ raă u îâmbraă caţţi, mai bine saă iasaă unul, bine îâmbraă caţ, iar ceilalţţi
saă sţea sţ i saă nu se ducaă nicaă ieri.
Biricaă îândura raă u siţuaţţia lui de flaă caă u mai mare îânţre fraţţi, deoarece
ţoţţi îâl asţ ţepţau saă se îânsoare. Nimeni nu suflase niciodaţaă niciun cuvaâ nţ
despre acesţ lucru, dar seara, caâ nd Biricaă se îânţorcea sţ i le gaă sea îân
137
dosul porţţii pe cele douaă surori, îânţţelegea caă ele au sţaţ acolo ţoţ
ţimpul sţ i caă nimic alţceva n-au faă cuţ decaâ ţ saă sţea sţ i saă se ţoţ uiţe pesţe
gard cum se scurg spre horaă feţele de seama lor. Toţusţ i, Biricaă avea
nisţ ţe surori vesele sţ i raă bdaă ţoare. Sufereau niţţel duminica sţ i apoi uiţau.
Caâ nd fusese miliţar, ele avuseseraă grijaă saă -l facaă saă nu simţaă asţ a de
mulţ asprimea cazaă rmii; îâi ţrimiţeau maă nusţ i sţ i ciorapi, îâi scriau des, îâi
spuneau „ale ţale surori Ileana sţ i Gheorghiţţa sţ i paă rinţţi sţ i fraţţi care ţe
dorim îân ţoţ momenţul”…
Dar ele nu se schimbaraă nici dupaă ce se faă curaă mai mari, adicaă nici
dupaă ce Biricaă se îânţoarse din armaţaă sţ i le gaă si gaţa saă iasaă îân lume. IÎn
mulţe familii iesţ irea îân lume daă dea nasţ ţere la cerţuri cumpliţe, dar
surorile lui Biricaă paă reau saă fi descoperiţ ele ceva deosebiţ… Erau
foarţe vesele sţ i îâl gaă ţeau pe fraţele lor cu haz mare, numai ele sţ ţiau de
ce raâ deau, îâi caă lcau hainele, îâi periau gheţele sţ i aproape de fiecare daţaă
îâi faă ceau îân necaz caă nu sţ ţie saă ia batiştoare de la feţe.
Cu ţimpul îânsaă veselia surorilor îâncepu saă -l apese pe Biricaă . Surorile
se laă sau pe ele la o parţe paâ naă îânţr-aţaâ ţ îâncaâ ţ cu adevaă raţ nu puţeau iesţ i
nici maă car paâ naă la poarţaă ; aceeasţ i fusţaă veche, aceeasţ i bluzaă arsaă de
soare sţ i caâ rpiţaă . „Nene, spuneau ele, ce zici de maă ţasea asţa? Saă -ţţi
facem din ea nisţ ţe piepţţi la caă masţ aă, caă nouaă ţoţ nu ne-ajunge!” Sau:
„Nene, din laâ na asţa saă -ţţi facem mai bine o flanelaă !”…
Mai bine!
Caâ nd le auzea asţ a, lui Biricaă îâi venea saă plece din saţ, saă se ducaă nu
se sţ ţie unde, saă munceascaă nebunesţ ţe caâ ţţiva ani sţ i saă se îânţoarcaă plin
de haine sţ i de lucruri frumoase penţru surorile lui. Tţ inea la ele cu o
durere pe care cu greu sţ i-o ascundea prin cuvinţe aspre, gonindu-le de
la muncaă , muncind el mai mulţ sau ridicaâ ndu-se supaă raţ de la masaă sţ i
laă saâ nd penţru ele bucaă ţţica mai bunaă .
Asţaă zi îânsaă , îân ţimp ce se îâmbraă ca, baă gaă de seamaă caă ele lipseau sţ i
nici fraţe-saă u nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici sţaă ţeau pe
paţ sţ i se uiţau cu ochii sţraă luciţori la caă masţ a lui cu piepţţi de maă ţase,
gaţa saă saraă saă -i aducaă apaă saă se spele, saă -i ţţinaă oglinda sau cureaua saă
dea bricul pe ea.
Biricaă era ţaă cuţ sţ i galben la faţţaă. Tocmai se îâncaă lţţase sţ i îâsţi ţraă sese
panţalonii, caâ nd mama lui inţraă îân odaie.
— Biricaă , spuse ea, feţele sţ i ţaţ-ţaă u sunţ supaă raţţi pe ţine. Asearaă sţ i
138
azi-noapţe n-ai dormiţ sţ i n-ai maâ ncaţ nimic… Noi n-am vruţ saă -ţţi
spunem, dar ce cauţţi ţu la aia a lui Baă losu? Noi am zis de la îâncepuţ caă
n-o saă iasaă bine, caă n-o saă vrea Polina saă vie îân casa asţa cu aţaâ ţţia fraţţi…
Maicaă , Biricaă – sţ i deodaţaă mama, vaă zaâ nd chipul palid al feciorului,
izbucni îân plaâ ns – las-o, maicaă , nu ţe mai duce… îânsoaraă -ţe cu o faţaă pe
poţriva ţa… Ai saă gaă sesţ ţi ţu o cresţ ţinaă …
Mama nu mai puţu vorbi sţ i iesţ i din odaie. Inţraraă feţele.
— Ce e, Biricaă , fir-ar a morţţii de minţe pe care o ai ţu! spuse cea
mare maâ nioasaă sţ i jigniţaă . De-aia muncim noi sţ i ne caă znim, saă ţe vedem
pe ţine sţrigaâ nd pe la porţţile lui Baă losu? Ce-ai avuţ asearaă de-ai sţrigaţ
sţ i-ai îânjuraţ ca un ţţigan? Numai asţa n-asţ fi crezuţ-o, saă ne faci de raâ sul
lumii!
— Parcaă nu mai sunţ alţe feţe! spuse sţ i cea micaă , rosţ ie de necaz.
IÎnţre ţimp inţraă sţ i ţaţaă l sţ i se faă cu o clipaă linisţ ţe. Vaă zaâ nd caă ţaţaă l nu
zice nimic, faţa cea mare îânţţelese caă poaţe saă -i dea ea mai deparţe.
— Nu e vorba caă nu mai sunţ feţe! spuse ea rezemaâ ndu-se de
marginea paţului sţ i ţţinaâ ndu-sţ i pleoapele pesţe ochi. Nu e vorba de asţa.
Avea o expresie îânţţepeniţaă sţ i parcaă spunea ceva îânvaă ţţaţ pe dinafaraă .
Acesţ ceva îânsaă era deosebiţ de necruţţaăţor sţ i ţoaţaă lumea, chiar sţ i
Biricaă , o asculţa îân linisţ ţe sţ i ţaă cere, asţ a cum îân linisţ ţe sţ i ţaă cere se
asculţaă ploaia sau vaâ nţul. Aia care e, saă fie! reluaă ea dupaă o clipaă . Dar
dacaă nu e, ia-ţţi gaâ ndul sţ i vezi-ţţi de ţreabaă , caă d-aia esţ ţi flaă caă u! Muncim
cu ţoţţii aici ca saă ţraă im cum e bine, saă nu zicaă lumea caă alergi dupaă ea
din pricina paă maâ nţului.
— Asţ a zice lumea! spuse ţaţaă l cu un glas limpede, uiţaâ ndu-se o clipaă
neclinţiţ la feciorul saă u.
— Dar nu e vorba numai de lume! conţinuaă faţa dupaă ce ţaţaă l îâsţi
ţerminaă uiţaă ţura sa. Fiindcaă dacaă Polinei îâi place, daă -o morţţii de lume,
n-o saă ţe apuci saă lasţ i pe cine îâţţi place din pricina lumii! Dar ai umblaţ
desţul dupaă ea, reluaă faţa cu un glas sţ i mai îânalţ sţ i mai aspru sţ i mai
îândaâ rjiţ, sţ i nu mai spuse nimic, îâncheie aici.
— Saă mai umble sţ i ea dupaă ţine, dacaă îâi place, spuse cea micaă ,
ambiţţioasaă , dar mama se raă sţi acum la amaâ ndouaă feţele:
— Ho, ajunge! Nu vaă e rusţ ine? E fraţe-ţaă u mai mare!…
IÎi paă rea raă u. Asemenea lucruri erau neobisţ nuiţe la ei. Era neobisţ nuiţ
saă se aminţeascaă de ce o anumiţaă fapţaă era bunaă sau rea; aceasţa
139
ţrebuia saă se sţ ţie.
Dar ţaţaă l socoţi caă dacaă acesţ lucru s-a peţrecuţ, aţunci saă se meargaă
paâ naă la capaă ţ.
— O fi el mai mare, dar a faă cuţ armaţa degeaba. Un flaă caă u…
Dar mama socoţi ţoţusţ i caă era desţul.
— Ho! ajunge sţ i ţu! îâl îânţrerupse ea. E flaă caă u, sţ ţie el ce face.
— Ce mai la deal sţ i la vale, ţţinu ţoţusţ i saă îâncheie ţaţaă l. Biricaă ! îâl sţrigaă
el pe fecior.
— Ce vreai?
— Tu vezi cum ţraă im noi!
— Vaă d.
— Uiţaă -ţe la feţele asţea.
Dar Biricaă n-avea nevoie saă se uiţe. Feţele ţoţusţ i se laă saraă parcaă
vaă zuţe, raă maseraă neclinţiţe una laâ ngaă alţa, desculţţe cum erau, cu
fusţele sţ i bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu braţţele puţernice,
arse de soare, sţraâ nse la piepţ; sţaă ţeau asţfel cu pleoapele pesţe ochi sţ i
araă ţau nespus de maâ ndre sţ i de frumoase. „Asţea sunţem, paă reau saă
spunaă . Saă race sţ i curaţe; sţ i niciodaţaă n-o saă murim dupaă vreunul fiindcaă
ar avea paă maâ nţ. Cui îâi place! sfidau ele parcaă nisţ ţe flaă caă i îânchipuiţţi. Sţ i saă
sţ ţiţţi voi caă nu puţţini vor fi flaă caă ii care saă alerge dupaă noi caâ nd o saă
iesţ im îân lume.”
— Vorbiţţi degeaba, spuse Biricaă posomoraâ ţ. Nu eu am alergaţ dupaă
ea. Se gaâ ndi o clipaă sţ i conţinuaă : Asearaă n-am sţ ţiuţ, caă nu m-asţ fi dus… A
iesţ iţ Tudor Baă losu sţ i m-a îânjuraţ!
— Bine ţţi-a faă cuţ! afirmaă ţaţaă l, dar saă riraă cu gura pe el saă ţacaă .
— De ce saă maă îânjure?! L-am îânjuraţ sţ i eu.
Biricaă conţinuaă :
IÎncheie asţfel sţ i nimeni nu mai zise nimic. Biricaă se îânţoarse la
oglindaă , saă ţermine cu îâmbraă caţul. Acum, surorile raă maseraă saă -l
peţreacaă . Cea micaă îâi peria haina îân ţimp ce cealalţaă caă uţa ceva îân
chichiţţa laă zii.
— Na, daă cu asţea, spuse ea punaâ ndu-i îânainţe o cuţie micaă de cremaă
sţ i o sţicluţţaă cu parfum faă cuţ de ea îân casaă din levaă nţţicaă sţ i alcool.
Biricaă îâsţi puse cravaţa, sora cea micaă îâi ţţinu haina, se piepţaă naă sţ i se
parfumaă , dupaă care iesţ i pe poarţaă peţrecuţ de privirile familiei sţ i ale
vecinilor. Cosţumul negru sţ i cravaţa nu-i sţaă ţeau raă u, spre deosebire de
140
alţţi flaă caă i pe care hainele oraă sţ enesţ ţi îâi faă ceau de nerecunoscuţ.

XXVIII

IÎn drum spre Moromeţţi, Biricaă se lupţaă din raă spuţeri saă alunge
supaă rarea pe care i-o pricinuise ţaţaă l saă u. Acesţa îâi vorbise ca sţ i caâ nd el,
Biricaă , ar fi uiţaţ vreo clipaă felul cum ţraă iesc ei. Ce-a vruţ saă spunaă ? Caă
surorile lui… Era de neîânţţeles! Doar sţ ţia caă ţrebuie saă se îânsoare caâ ţ de
curaâ nd, saă lase drum surorilor, sţ ţia ţoţul, ce rosţ avea saă -i
reaminţeascaă ?!…
Avaâ nd o sţare ţurbure de nemulţţumire sţ i uraă îâmpoţriva nu se sţ ţie cui
sţ i de pornire necruţţaăţoare conţra Polinei care îâl zaă paă cise cu dragosţea
ei, Biricaă ajunse pe ocoliţe îân fundul graă dinii Moromeţţilor – nu vroia saă
fie vaă zuţ de ai lui Baă losu – îâl sţrigaă pe Nilaă prinţr-un sţ uieraţ scurţ sţ i se
asţ ezaă saă -l asţ ţepţe. Era hoţaă raâ ţ s-o vadaă acolo pe Polina cu orice preţţ sţ i
dacaă s-o puţea, saă -i ardaă caâ ţeva… Gaâ ndea caă ea nu se purţase cinsţiţ…
— Tu esţ ţi, Biricaă ?
— Nilaă , hai caă vreau saă vorbesc ceva cu ţine, spuse Biricaă îân sţ oapţaă
groasaă .
Nilaă se asţ ezaă greoi sţ i nu mai zise nimic. Se vedea dupaă faţţa lui caă
baă nuiesţ ţe despre ce e vorba. Biricaă nu mai zise nici el nimic.
Sţaă ţeau sub un dud baă ţraâ n sţ i ţaă ceau. Nilaă se gaâ ndea sţ i Biricaă asţ ţepţa.
Deasupra lor caâ ţeva paă saă rici se cerţau pe o cracaă sţ i ţţopaă iau cu
piciorusţ ele lor subţţiri ca firul de iarbaă . Era cald sţ i linisţ ţe, îân aer nu se
simţţea nicio adiere. Pe o cracaă maă rginasţ aă caâ ţeva frunze laţe ale dudului
îâncepuraă saă paâ lpaâ ie slab, dar obosiţe se sţinseraă îân nemisţ care. Pesţe saţ
zgomoţele erau parcaă îânaă busţ iţe chiar de la îâncepuţ, parcaă se dormea îân
aer.
Obosiţ sţ i parcaă maâ hniţ, Nilaă se uiţaă ţţinţaă la prieţenul saă u.
— Vreai saă vorbesţ ţi cu Polina?… Saă -i spun Tiţei s-o cheme?…
— Spune-i!
Nilaă se ridicaă ceva mai vioi sţ i vru saă se îândepaă rţeze, dar Biricaă îâl
opri:
141
 — Nilaă , sţ opţi el mohoraâ ţ. Adu sţ i o maă ciucaă …
Nilaă se posomori, nu îânţţelese dinţr-odaţaă , apoi se îâmpoţrivi slab:
— Lasaă , maă , ţţi-e fricaă de Vicţor?
— Nu, dar s-o am aici! mai spune Biricaă .
Nilaă se îânţoarse cu Tiţa, care sţ i ea îânţţelese caâ nd îâl vaă zu pe Biricaă
lungiţ sub dud. Dar parcaă nu vroia saă se ducaă .
— Vreai saă vorbesţ ţi cu Polina? îânţrebaă ea. Araă ţa supaă raţaă . Saă -i ia
moarţea cu neamul lor! spuse ea asţ ezaâ ndu-se. Nu sţ ţiu cum o fi Polina,
dar Vicţor, maă gaâ ndesc ce proasţaă am fosţ! Guica maă faă cea de raâ s caă asţ
vrea eu saă maă maă riţ cu Vicţor! Sţ i Vicţor sţa acilea sţ i nu zicea nimic… Nu
maă duc eu la gardul lor! mai spuse Tiţa furioasaă . O saă creadaă caă sţrig saă
maă vadaă el.
— Lasaă , Tiţo! Du-ţe! sţ opţi Nilaă .
— Nu maă duc. O s-o ţrimeţ pe Ilinca! raă spunse Tiţa sţ i vru saă se
ridice, dar ţaman aţunci Ilinca o sţrigaă din curţe sţ i apoi glasul ei se
apropie de graă dinaă sţ i o sţrigaă iar:
— Tiţo, unde esţ ţi? Hai caă ţrec caă lusţ arii!
Se auzea îânţr-adevaă r îân linisţ ţea saţului cum se apropie caâ nţecul
laă uţarilor. Biricaă , Nilaă sţ i Tiţa asculţaraă . Deodaţaă se auzi sţrigaă ţul
prelung al muţului, urmaţ de ţţipeţele ascuţţiţe ale muierilor sţ i feţelor.
— Abreaaaaaau!…
Tiţa se ridicaă , Nilaă vru saă se ridice sţ i el, dar se uiţaă la prieţenul saă u:
— Hai saă vedem caă lusţ arii!
— Daă -i dracului de caă lusţ ari caă -i vedem noi pe urmaă … Te gaă ţesţ ţi sţ i
mergem pe urmaă dupaă caă lusţ ari! raă spunse Biricaă .
— Hai, Tiţo, du-ţe odaţaă sţ i spune-i Ilinchii, dacaă ţu zici caă nu ţe duci!
se supaă raă Nilaă .
Tiţa plecaă , dar Ilinca îânţaâ rzia saă se araţe. Caă lusţ arii se opriseraă
undeva foarţe aproape sţ i ţţipeţele de spaimaă vesele ale muierilor sţ i
feţelor nu mai conţeneau.
— Ia hai, maă , paâ naă la drum, saă vedem unde joacaă ! nu-sţ i puţu sţaă paâ ni
Nilaă neraă bdarea.
Se ridicaraă sţ i se îânţaâ lniraă cu Ilinca. Venea fuga saă le spunaă caă n-o
poaţe chema pe Polina fiindcaă s-au opriţ caă lusţ arii la ei, sţ i Polina e îân
casaă , se gaă ţesţ ţe.
— Hai acolo! se hoţaă rîâ Biricaă .
142
 Lumea umplea ţoaţaă curţea lui Baă losu. Nu era loc sţ i naă vaă leau pe
prispaă sţ i îân graă dinaă , îân spaţele casei Moromeţţilor. Copiii caă ţţaăraţţi pe
garduri urmaă reau muţul, gaţa saă ţţipe sţ i s-o ia la goanaă . Baă losu
deschisese poarţa spre sţ osea sţ i cu ţoaţe caă îâmprejurimile casei erau
îânţţesaţe, cea mai mare parţe din lume raă maă sese afaraă .
Biricaă sţ i Nilaă se îânghesuiraă prin graă dinaă saă ajungaă mai aproape.
Biricaă îâi spuse Ilinchii saă se sţrecoare ea paâ naă laâ ngaă prispaă sţ i caâ nd o
iesţ i Polina saă -i spunaă saă vinaă dupaă caă lusţ sub dudul din fundul graă dinii.
El caă uţa ţoţusţ i saă se apropie de caă lusţ ari, s-o vadaă pe Polina caâ nd o iesţ i.
Avu noroc cu muţul, care se repezi îân mulţţime urlaâ nd sţ i lovind cu sabia
lui rosţ ie saă facaă loc caă lusţ arilor. Tţ inu piepţ naă valei îânapoi sţ i se îâmpinse
aproape de ţoţ îân faţţaă faă raă saă ia îân seamaă loviţura pe care o primi de la
muţul furios.
Tocmai se îâncepea vesţiţul joc sţ i caă lusţ arii se sţrigau unul pe alţul saă
se adune: hap! haă p! haă p! Se aliniaraă îân mijlocul baă ţaă ţurii cu faţţa spre
pridvorul lui Baă losu sţ i îâl asţ ţepţaraă pe muţ saă dea semnalul.
Tudor Baă losu cu muierea sţ i cu Vicţor iesţ iseraă îân pridvor, Vicţor
sţaă ţea îân picioare, îâmbraă caţ îânţr-un cosţum gri, cu cravaţaă îân dungi rosţ ii
la caă masţ aă galbenaă de maă ţase, cu capul gol sţ i piepţaă naţ lins. Araă ţa cam
spaă laă ciţ la faţţaă, dar era disţins îâmbraă caţ sţ i ţţeapaă n. Tudor Baă losu sţ i
muierea, gaă ţiţţi sţ i ei de saă rbaă ţoare – Tudor Baă losu purţa vesţaă neagraă
pesţe caă masţ aă albaă cu maâ neci bogaţe, Arisţiţţa, rochie de caţifea albasţraă
–, sţaă ţeau pe scaun avaâ ndu-l pe Vicţor îânţre ei. Nu oricine puţea primi
caă lusţ ul, care ţţinea mai bine de un ceas, sţ i felul cum sţaă ţea Vicţor îân
picioare sţ i se uiţa îân jos la mulţţime daă dea de îânţţeles ţocmai acesţ lucru.
— Maă , sţ eful aă la al caă lusţ arilor! sţrigaă el sţ i caâ nd acesţa se apropie de
Vicţor, Vicţor îâi spuse: Jucaţţi caă lusţ ul îânţreg! lucru care plaă cu la ţoaţaă
lumea, fiindcaă numai la Arisţide sţ i la caâ ţţiva din saţ se juca îân îânţregime
acesţ joc rar. Arisţiţţa Baă losu paă rea mai reţrasaă sţ i mai puţţin maâ ndraă , sţ i
se uiţa din caâ nd îân caâ nd spre ţindaă asţ ţepţaâ nd-o pesemne pe Polina,
care îânţaâ rzia.
— Muţule! sţrigaă sţ eful caă lusţ arilor spre muţ. Maă , Abreau, ţreci
îâncoace!
Mormaă ind, Abreau se apropie cu oala îân maâ naă sţ i se opri îân faţţa
caă lusţ arilor aliniaţţi.
Nu era muţ sţ i nu-l chema Abreau, îâl chema Cosţicaă Giugudel sţ i rosţul
143
lui ca „muţ” îân jocul caă lusţ arilor paă rea saă fie al unui regizor sau direcţor
de scenaă . IÎn ţimpul jocului lovea groaznic cu sabia caă lusţ arii care
oboseau sau jucau prosţ, iar caă lusţ arii era legaţţi prin juraă maâ nţ saă nu se
supere sţ i saă nu îânţoarcaă loviţurile, ci doar saă se apere cu frumoasele lor
ciomege la care aveau legaţţi clopoţţei. Caă lusţ ul ţţinea ţrei zile, de Rusalii,
sţ i-i isţovea cumpliţ pe caă lusţ ari, caă ci era un joc cu aţaâ ţ mai frumos cu caâ ţ
riţmul saă u ajungea mai îâncordaţ sţ i mai inţens.
Caâ nd speria sţ i sţropea cu ouaă clociţe muierile sţ i copiii, muţul
mormaă ia ca un urs sau urla ca un ţaur: aabreau! Purţa o fusţaă murdaraă
sţ i zdrenţţuiţaă sub care ţţinea ascuns falusul de lemn. Era borosţ coiţ pe
maâ ini sţ i pe faţţaă cu rosţ u sţ i araă ţa îânspaă imaâ nţaă ţor.
Abreau se graă bi saă facaă asţ a-numiţa numaă raă ţoare, ţrecaâ nd de la un
caă lusţ ar la alţul sţ i mormaă ind nu se sţ ţie ce îân drepţul vreunuia pe care îâl
sţ ţia mai slab. Se ţrase îânapoi sţ i se sţropsţ i la ei porunciţor:
— Haă p-sţ a!
— Haă p-sţ a! raă spunse sţ eful caă lusţ arilor care apoi îâsţi îânţoarse faţţa de la
muţ sţ i porni la pas, îân ţacţul muzicii, ocolind îân cerc cu jucaă ţorii îân
urma lui. Toţţi aveau clopoţţei la picioare, la ciomege sţ i la fes, beţelii sţ i
cafţane rosţ ii. Erau oameni din saţ, dar erau de nerecunoscuţ, araă ţau
deosebiţ de frumosţ i îân aceasţaă îâmbraă caă minţe a lor. Jocul lor sţaâ rnea îân
saţ o îâncaâ nţare aproape faă raă margini; era singurul joc care avea
rigoarea lui veche: nu se puţea juca decaâ ţ îân formaţţie, îân cosţume, cu
muţ sţ i cu îâncaă ceva care era greu de gaă siţ sţ i de paă sţraţ, sţ i anume un
conducaă ţor neobosiţ sţ i mai bun decaâ ţ ţoţţi ceilalţţi care „saă sţ ţie caă lusţ ul”,
adicaă saă ţţinaă minţe numaă rul sţ i ordinea figurilor de joc. La a paţra
maă suraă sţ eful îânţorcea faţţa spre jucaă ţori sţ i sţriga chemarea: haă p-sţ a! la
care ceilalţţi, la maă sura urmaă ţoare, raă spundeau îân acelasţ i fel. Din ce îân
ce îânsaă chemarea sţ efului se lungea ca o rugaă minţe sţ i îân acelasţ i ţimp ca
o poruncaă , paâ naă ce, deodaţaă , el se îânţoarse cu ţoţul spre jucaă ţori, ridicaă
ciomagul deasupra capului sţ i sţrigaă aspru:
— Haă p-sţ a!
— Haă p-sţ a! i se raă spunse sţ i inţraraă îân plin caă lusţ , sţ eful jucaâ nd îân faţţa
lor, mergaâ nd de-a-ndaă raă ţelea sţ i sţrigaâ nd mereu, îân ţacţul ţrepidanţ al
muzicii, aceeasţ i chemare.
— Abreaaau! izbucni muţul sţ i se repezi cu sabia rosţ ie îân mulţţime,
care la vederea lui se naă pusţi îândaă raă ţ cu sţrigaă ţe saă lbaţice de veselie sţ i
144
spaimaă . Muţul scoase falusul de lemn sţ i gonind sţ i mormaă ind besţial de-
a lungul cercului din jurul caă lusţ arilor îâncepu saă ţoarne pesţe ei lapţe sţ i
saă spargaă ouaă .
Faă raă saă se fi uiţaţ spre pridvor, Biricaă simţţi caă Polina a iesţ iţ din casaă
sţ i îânţoarse capul îânţr-acolo lupţaâ ndu-se cu mulţţimea care îâl îânghesuia.
O vaă zu pe Ilinca apropiindu-se. Polina sţaă ţea îân spaţele maicaă -sii, îân
picioare, cu braţţele sţraâ nse la piepţ. Vaă zaâ nd-o, Biricaă uiţaă penţru o clipaă
ţoţul sţ i îânversţ unarea se ţopi îân el ca sţ i caâ nd n-ar fi fosţ. Ea araă ţa veselaă
sţ i linisţ ţiţaă , sţ i caâ nd Ilinca lui Moromeţe se apropie sţ i îâi sţ opţi la ureche,
Polina daă du din cap caă a îânţţeles sţ i conţinuaă saă raă maâ naă veselaă , cu faţţa
spre caă lusţ ari.
Buimac, neîânţţelegaâ nd, flaă caă ul nu mai puţu sţa la caă lusţ ari sţ i se
reţrase spre graă dinaă . Se duse sub dudul Moromeţţilor sţ i se îânţinse îân
iarbaă cu faţţa îân jos. Sţaă ţu acolo singur, asţ ţepţaâ nd spargerea caă lusţ ului,
care paă rea saă nu se mai ţermine. Sţrigaă ţele animalice ale lui Abreau,
ţţipeţele sţ i raâ seţele ascuţţiţe spinţecau aerul paâ naă deparţe, iar prinţre
ele, neîânceţaţ, riţmul clopoţţeilor, chemarea îâncordaţaă a caă lusţ arilor, haă p-
sţ a! uneori isţoviţaă sţ i lungaă , haă p-sţ a sţ i mereu îân ţacţul rigid sţ i inţens al
viorilor. Caâ nd îân sfaâ rsţ iţ muzica îânceţaă sţ i se auziraă sţrigaă ţele de asţaă daţaă
raă zleţţe, haă p! haă p! Biricaă saă ri îân picioare. Viorile îânsaă îâncepuraă din nou.
Uiţase caă dupaă caă lusţ flaă caă ii sţ i feţele jucau sţ i ei horele lor mai domoale.
Se îânţinse la loc îân iarbaă din nou mohoraâ ţ sţ i îânversţ unaţ, dar deodaţaă
ţresaă ri. Polina deschidea poarţa graă dinii sţ i se apropia. Nu mai araă ţa
veselaă , dar nici nu se puţea spune caă ar fi îângrijoraţaă de ceva. Se
apropie ţoţusţ i cu sfialaă de flaă caă u sţ i caâ nd se opri îâi daă du bunaă ziua.
— Bunaă ziua, Biricaă ! îâi spuse sţ i avu o sţiclire ciudaţaă îân ochi, caâ nd îâl
vaă zu cum araă ţa sţ i cum sţaă ţea îânţins îân iarbaă .
Biricaă se ridicaă îânceţ sţ i se daă du dupaă copac. Polina veni dupaă el. Se
uiţa la el drepţ, cam de sus sţ i asţ ţepţa.
— Ce e, Biricaă ? îâl îânţrebaă .
Era frumoasaă , cum sţaă ţea îânainţea lui cu faţţa aproape. Avea un obraz
alb, baă rbia roţundaă sţ i curaţaă , îâncaă de ţinere unele feţe aveau pe chipul
lor ceva muieresc. Polina nu avea, sţ i nici nu se vedea caă va avea curaâ nd,
cu ţoaţe caă îâmplinea douaă zeci de ani. De obicei ţţinea pleoapele pesţe
ochi sţ i numai Biricaă îâi cunosţ ţea privirea vie, sţraă luciţoare, umbriţaă
ţoţusţ i de ceva ţainic care nici ea nu paă rea saă sţ ţie ce ascunde. Acum se
145
uiţa la el cu privirea aceea.
— Ce vreai, Biricaă ? îâl îânţrebaă ea din nouaă sţ i araă ţa parcaă graă biţaă saă se
îânţoarcaă la caă lusţ .
— Vasaă zicaă , Polino, eu fluier la ţine sţ i ţu îâl ţrimeţţi pe ţac-ţaă u saă maă
îânjure! spuse Biricaă îânţunecaţ.
Polina nu raă spunse sţ i nu se clinţi.
— Te maă riţţi, ai? spuse el, de asţaă daţaă cu un glas ţaă raă gaă naţ de
îâncordare sţ i ameninţţare. Dumnezeul ţaă u caă n-am sţ ţiuţ eu cine esţ ţi!
exclamaă el acum cu o durere vie sţ i se uiţaă la ea crunţ, gaţa s-o
plesneascaă .
Ea nu se feri, ceea ce îâl faă cu pe flaă caă u saă se abţţinaă :
— Sţ i nu puţeai saă -mi spui mai dinainţe? Saă -mi fi spus caă nu-ţţi mai
place sţ i ţe…
— Paă i, ţţi-am spus, zise faţa.
— Caâ nd?
— Joi dupaă Pasţ ţi!
„Joi dupaă Pasţ ţi” era o baţjocuraă , adicaă niciodaţaă . Ea îâi spusese ţoţusţ i
ceva aţunci la îâncepuţ caâ nd el adusese vorba de îânsuraă ţoare.
— Joi dupaă Pasţ ţi, nu ţţii minţe? repeţaă ea baţjocoriţor. Sţ i pe urmaă ce,
ţrebuie saă -ţţi spun ţţie cine îâmi place? Pe cine îâmi place pe aă la îâl iau.
Biricaă o plesni pesţe faţţaă cu ţoaţaă puţerea. Ea ţţipaă îânaă busţ iţ sţ i îâsţi duse
braţţele la ochi, dar nu se clinţi din faţţa lui. Fiindcaă el nu mai daă du, îâsţi
descoperi ochii. Ardeau.
Biricaă o vaă zu sţ i raă mase nemisţ caţ sub privirea ei, sumbru sţ i
necruţţaăţor. Dar ea nu clipea sţ i o umbraă de spaimaă sţ i un fulger de
bucurie licaă riraă îân privirea lui.
— Ei, ţe-ai raă coriţ?! murmuraă faţa. Biricaă îânghiţţi greu de caâ ţeva ori.
Gaâ faâ ia.
— Hai, Biricaă , nu fi supaă raţ! repeţaă faţa, de asţaă daţaă cu sfialaă sţ i
ţeamaă . Nu fi supaă raţ pe mine, caă mi-a fosţ fricaă de ţaţa sţ i d-aia n-am
iesţ iţ. Eu credeam caă ţaţa sţ ţie de ţine, dar el a aflaţ abia alalţaă ieri… Sţai
saă vezi cum s-a îânţaâ mplaţ…
— De ce nu mi-ai ţrimes vorbaă ? o îânţrerupse Biricaă maâ nios. Saă maă
fac eu de raâ sul lumii la poarţa voasţraă !
— Biricaă ! se rugaă Polina cu o voce diferiţaă de a lui, sţ opţiţaă sţ i
fierbinţe, sţ i el îâncepu s-o asculţe posomoraâ ţ sţ i îâmblaâ nziţ, pe chip cu o
146
expresie care araă ţa, îânainţe ca el saă fi sţ ţiuţ, caă se afla din nou sub
puţerea simţţirii care o sţaă paâ nea sţ i pe ea.
Era glasul ei cunoscuţ, glasul ei care îâi aprinsese inima. Surorile lui,
care îâi ceruseraă saă fie necruţţaăţor cu ea, nu cunosţ ţeau acesţ glas, iar
paă rinţţii ei, care vroiau s-o maă riţe cu alţul, nici ei nu-l cunosţ ţeau.

XXIX

Tudor Baă losu cel puţţin nici nu se gaâ ndea îân clipa aceasţa la ea.
Penţru el maă riţisţ ul Polinei se sţ i ţerminase. Sţan Coţelici avea douaă zeci
de pogoane de paă maâ nţ sţ i hoţaă raâ se îân minţea lui – deocamdaţaă nu sţ ţia
nimeni de acesţ lucru – saă -sţ i maă riţe faţa faă raă zesţre sţ i anume cu
obligaţţia scrisaă din parţea ginerelui caă renunţţaă la ea, ceea ce îânsemna
la urma urmei îânzesţrarea pe socoţeala ginerelui, lucru greu de
îânfaă pţuiţ, dar acum nu se gaâ ndea la asţa. IÎn ţimp ce caă lusţ arii jucau sţ i
lumea se îânghesuia îân curţea lui micaă , Tudor Baă losu consţaţa îâncaă o
daţaă caă locul din spaţele casei lui Moromeţe îâi ţrebuia ca aerul. Nu se
mai gaâ ndea nici la Boţţoghinaă , socoţea afacerea îâncheiaţaă , se îânţreba
mereu ce anume ar fi de faă cuţ saă punaă maâ na pe locul Moromeţţilor sţ i nu
vedea nimic sţ i ura îâmpoţriva lui Moromeţe cresţ ţea îân el îân asţ a fel îâncaâ ţ
îâsţi daă dea seama caă aceasţaă uraă nu se va opri paâ naă ce nu-sţ i va îâmpinge
curţea paâ naă sub casa acesţuia.
Sţarea aceasţa nu-l paă raă si paâ naă seara, sţ i la masaă abia baă gaă de seamaă
caă Polina îânţaâ rzia de la caă lusţ . Dupaă masaă îânsaă , cineva, o muiere, sţrigaă
la poarţaă sţ i îâi spuse Arisţiţţei caă a auziţ caă Biricaă ar fi furaţ-o pe Polina.
„Asţ a o fi?” se inţeresaă muierea. Arisţiţţa raă spunse de formaă caă asţea
sunţ vorbe, dar se îânţoarse îân casaă îânspaă imaâ nţaţaă sţ i îâi spuse baă rbaţului
ei care, auzind, scoase un raă cneţ de furie. Vicţor îânjuraă de asţaă daţaă faă raă
nicio eleganţţaă sţ i sţrigaă : „Hai, ţaţaă !” sţ i iesţ iraă amaâ ndoi din curţe cu
ciomege groase îân maâ ini.
Nici nu se gaâ ndeau caă Polina ar fi vinovaţaă de alţceva decaâ ţ de fapţul
caă e proasţaă sţ i s-a laă saţ ameninţţaţaă de cel care a furaţ-o. Caâ nd îâi
spuseseraă caă a ceruţ-o Sţan Coţelici, ea nu zise nimic, era deci limpede
147
penţru ei caă numai din prosţie s-a dus dupaă al lui Biricaă .
— Vezi, ţaţaă ? Tţ i-am spus eu caă ţrebuia saă -i fi sparţ capul aă luia asearaă
caâ nd a fluieraţ la poarţaă , zise Vicţor. N-ar fi îândraă zniţ el acuma saă -i iasaă
Polinei îânainţe.
La Biricaă era luminaă îân ţindaă sţ i nimic neobisţ nuiţ. IÎnţr-un fel foarţe
pasţ nic, feţele spaă lau vasele, iar Biricaă -ţaţaă l, îân izmene, se pregaă ţea saă se
culce. Raă maseraă cu ţoţţii uluiţţi caâ nd, faă raă saă sţrige sau saă dea de vesţe cu
ceva, Tudor sţ i Vicţor Baă losu sţ i îâncaă vreo doi, rude ale acesţora, naă vaă liraă
cu ciomegele îân ţindaă sţ i ameninţţaraă saă iasaă Polina afaraă :
— Polino, iesţ i afaraă de bunaă voie sţ i hai acasaă , dacaă vreai saă nu inţru
eu pesţe ţine! sţrigaă Baă losu.
— Iar pe dumneaţa, dom’le Biricaă , dacaă ţe mai prind caă -i iesţ i Polinei
îânainţe, pe cuvaâ nţul meu caă -ţţi dau la cap! ameninţţaă Vicţor cu un glas
iaraă sţ i eleganţ.
Numai caă repede îâsţi daă duraă seama caă Biricaă n-a fosţ el aţaâ ţ de prosţ
saă ţragaă acasaă cu Polina. Inţraraă prin odaă i, se urcaraă îân pod, caă uţaraă
prin grajd sţ i graă dinaă .
— Ia lasaă , Vicţore! spuse Baă losu îânţr-o vreme, oprind cerceţaă rile. Ia
hai acasaă ! Hai acasaă caă s-a ţerminaţ, s-a faă cuţ de raâ s, dumnezeul ei de
faţaă … Las-o caă se îânţoarce ea, n-avea nicio grijaă ! Dacaă n-am s-o omor!
— Nu e vinovaţaă ea, ţaţaă ! spuse Vicţor cu glasul lui spaă laţ. Ar ţrebui
saă mergem la sţ eful de posţ sţ i saă … Dar se opri; îâsţi daă du sţ i el seama caă n-
ar fi izbuţiţ decaâ ţ saă se facaă de raâ s.
— Asculţaă , Biricaă , dacaă voi credeţţi caă o s-o las eu pe Polina la voi, vaă
îânsţ elaţţi! spuse Baă losu îân pragul ţindei, adresaâ ndu-se ţuţuror. Aţaâ ţa vaă
spun, caă dacaă Polina e proasţaă fiindcaă n-am baă ţuţ-o, dumnezeul ei de
faţaă , caă ţrebuia s-o baţ s-o omor, sţ i credeţţi caă o saă -i dau paă maâ nţ, vaă
îânsţ elaţţi amarnic, îâncheie el cu ceva din felul eleganţ de a vorbi al fiului
saă u. Dar saă sţ ţiţţi de la mine, mai spuse îân ţimp ce Vicţor sţ i ceilalţţi se
îândepaă rţau spre poarţaă , nicio brazdaă n-o saă -i dau sţ i mai bine aţţi face saă
vaă duceţţi acum sţ i saă -i spuneţţi acolo unde s-a piţiţ caă n-o saă maă îâmpac
cu voi orice-aţţi face! Saă lase mai bine faţa saă vie acasaă sţ i saă fim oameni
de omenie… Aţaâ ţa saă sţ ţiţţi, saă nu ziceţţi caă nu v-am spus! Bunaă seara!
Baă losu se mai linisţ ţise. N-avea îândoialaă caă ai lui Biricaă l-au îânţţeles
cum ţrebuie; saă se îânsoare Biricaă -fiul cu o faţaă faă raă zesţre, nu puţea fi o
glumaă penţru ei.
148
 Numai caă familia lui Biricaă nu sţ ţia nimic. Dupaă ce ai lui Baă losu
plecaraă , Biricaă -ţaţaă l rupse ţaă cerea uimiţaă care sţaă ruia îân ţindaă sţ i
porunci:
— Saă se ducaă cineva sţ i saă afle ce e cu aă la; saă -i spunaă saă se îânţoarcaă
acasaă , dacaă nu cumva e nebun!
Faţa cea mare se îâmbrobodi îân ţaă cere sţ i pieri graă biţaă îân îânţuneric,
îânţaâ rzie cam mulţ, se îânţoarse cam dupaă vreo douaă ceasuri. Ea spuse caă
a fosţ la ai lui Moromeţe sţ i l-a îânţrebaţ pe Nilaă . Acesţa i-a spus caă Biricaă
s-a vorbiţ cu Vasile al lui Dumiţru lui Nae saă sţea la ei cu Polina paâ naă
maâ ine dimineaţţaă.
Faţa araă ţa parcaă îâmpaă caţaă cu ceea ce faă cuse fraţele ei. Ba, ceva din
povesţea aceasţa îâncepea chiar saă -i placaă .
— Ei, sţ i ai fosţ la Dumiţru lui Nae? îânţrebaă Biricaă -ţaţaă l supaă raţ de
îânfaă ţţisţ area feţei. Ce ţe raâ zi asţ a?
— Paă i raâ d fiindcaă Polina era gaă ţiţaă ca o mireasaă , spuse faţa veselaă ,
dar faă raă saă fie ea îânsaă sţ i prea convinsaă caă asţa era pricina veseliei. Am
fosţ la Dumiţru lui Nae sţ i i-am gaă siţ îân odaia curaţaă , povesţi ea. Erau cu
Dumiţru lui Nae sţ i cu fi-saă u Vasile sţ i cu ţoţţii sţaă ţeau sţ i beau vin!…
Faţa izbucni de-a binelea îân raâ s, spre sţupoarea familiei.
— „Ei, bine c-ai veniţ, Ileano! m-a luaţ Biricaă îân primire caâ nd m-a
vaă zuţ. Ia sţai ţu colea, zice, laâ ngaă fraţele ţaă u sţ i spune-mi caă nu esţ ţi
supaă raţaă pe mine.” „Eu pe ţine?!” zic. „Paă i da, zice, caă azi dupaă praâ nz m-
ai luaţ la rosţ…” „Treaba ţa, zic, esţ ţi mai mare! N-o saă ţe îânvaă ţţ eu!” „Ei, ia
lasaă , Ileano, zice Dumiţru lui Nae cu glasul aă la al lui. Ia lasaă ”, zice.
Faţa pufni din nou sţ i se faă cu rosţ ie de rusţ ine, dar nu-sţ i puţea sţaă paâ ni
veselia.
— Ce e cu ţine?! se dumiri ţaţaă l deodaţaă . Ai baă uţ ceva p-acolo!
consţaţaă el cu reprosţ .
— Saă -l ia moarţea pe Dumiţru lui Nae, mi-a daţ cu sila, se
dezvinovaă ţţi faţa, supaă raţaă acum caă se faă cuse de rusţ ine dinţr-un pahar
de vin.
Toţţi îânţţeleseraă caă faţa n-a mai gaă siţ de cuviinţţaă saă -i spunaă lui Biricaă
sţ i Polinei despre ameninţţarea lui Baă losu. Ar fi fosţ zadarnic, n-ar fi
izbuţiţ decaâ ţ saă le sţrice bucuria. IÎncaâ ţ familia se îâmpacaă cu ideea caă ,
bine sau raă u, Biricaă s-a îânsuraţ.
IÎn zori se pomeniraă cu Biricaă sţ i Polina inţraâ nd îân casaă , se ţreziraă sţ i
149
raă maseraă cu ochii mari sţ i faă raă glas, iar mama abia puţu saă mai exclame:
— Biricaă , mamaă ! Iar Polinei: Sţ i ţu, Polino!
Se uiţau la ei sţ i parcaă nu le venea saă creadaă caă doi insţ i poţ araă ţa aţaâ ţ
de bucurosţ i, caă le poaţe sţa aţaâ ţ de bine unul laâ ngaă alţul. Surorile cel
puţţin parcaă se prosţiseraă cu ţoţul, iar cea micaă nu se sfii chiar saă
raă maâ naă mai mulţ ţimp cu privirea asupra Polinei sţ i saă spunaă :
— Ce frumoasaă esţ ţi, ţţaţţaă Polino!
— Maicaă , saă vaă fie cu noroc! se rugaă parcaă mama, apropiindu-se.
Polina îâi luaă maâ na sţ i i-o saă ruţaă ; mama o îâmbraă ţţisţ a, dar nu se puţu
sţaă paâ ni sţ i izbucni îân lacrimi. Polina îânsaă era veselaă , sţ i la lacrimile
soacrei ea se veseli parcaă sţ i mai ţare.
— Nu plaâ nge, mamaă , caă mai avem sţ i nunţa, spuse ea.
Adicaă dacaă era vorba saă plaâ ngaă de bucurie, saă plaâ ngaă la nunţaă , caâ nd
bucuria o saă fie mai mare, sţ i acesţe cuvinţe sporiraă sţ i mai mulţ bucuria
aceasţa de acum, veniţaă parcaă pe neasţ ţepţaţe.

150
 PARTEA A DOUA

IÎn ziua caâ nd Achim se pregaă ţea saă ia drumul spre Bucuresţ ţi, de
dimineaţţaă caă zu o ploaie scurţaă sţ i furţunoasaă care se porni cu picaă ţuri
rare sţ i puţernice ca de piaţraă . Pe prispa casei Moromeţţilor sţaă ţea un
ţaâ naă r îâmbraă caţ îânţr-o dulamaă jerpeliţaă sţ i fuma îân ţaă cere, gaâ ndiţor, faă raă
saă ia îân seamaă ploaia care zguduia cerul. Achim se uiţa nemisţ caţ la el,
rezemaţ de sţaâ lpul parmalaâ cului. IÎn curaâ nd paă maâ nţul se acoperi de
claă buci sţ i aerul se îânceţţosţ a ca de ţoamnaă .
Mai galben ca ceara – dupaă baă ţaia cu paâ ndarul îâl prinseseraă iaraă sţ i
frigurile – Niculae iesţ i pe prispaă sţ i se opri îânţre ţaâ naă rul ţaă cuţ sţ i fraţele
saă u Achim. Caţrina sţ i feţele, Moromeţe, Paraschiv sţ i Nilaă sţaă ţeau sţ i ei
nemisţ caţţi, îâmpraă sţ ţiaţţi pe ţoaţaă lungimea prispei sţ i asculţau îânfioraţţi
zgomoţele vaă zduhului.
— Chesţiunea asţa nu prea îâmi vine mie la socoţealaă , spuse
Moromeţe nemulţţumiţ. Planţa are sucurile ei care…
— Mai bine îânchinaă -ţe la Dumnezeu saă nu dea piaţraă , îâl îânţrerupse
Caţrina îânfricosţ aţaă caă omul ei caâ rţea acum îâmpoţriva noilor. Tiţo, Ilinco,
îânchinaţţi-vaă voi, caă aă sţ ţia…
Dar nu se îânchinaă nimeni. Din graă dinaă se auzi zgomoţul cuiva care
vroia saă inţre îân curţe. Era Duţţulache. Se ridicase dincolo de poarţaă cu
labele pe gard sţ i schelaă laă ia; poarţa graă dinii era prinsaă îân lanţţ . Caâ inele
daă du ocol prin spaţele casei, iesţ i îân goanaă prin graă diniţţaă sţ i sţraă baă ţu
baă ţaă ţura supaă raţ sţ i flesţ caă iţ de ploaie, se piţi sub sţreasţ ina micaă a
grajdului.
— Duţţulache, vin, maă , îâncoa! îâl chemaă Moromeţe familiar.
— Achime, dupaă ce sţaă ploaia, pleci? îânţrebaă Niculae cu ochii aprinsţ i,
151
uiţaâ ndu-se cu dragosţe caâ nd la fraţele saă u, caâ nd la ţovaraă sţ ul acesţuia
care sţaă ţea ţaă cuţ pe prispaă .
— Da, plecaă m, îâi raă spunse Achim.
— Sţ i nu e asţ a caă vaă îânţoarceţţi ţaman la ţoamnaă ?
— Asţ a o fi!
Bieţul de el, l-a praă paă diţ de ţoţ paâ rliţa aia de Bisisica, murmuraă
mama, la auzul glasului ţremuraţ sţ i plin de ţeamaă al baă iaţului. I-e drag
sţ i lui saă se ducaă la sţ coalaă , conţinuaă ea. Copiii oamenilor sţau cu carţea
sţ i el zace aci pe capul meu sţ i plaâ nge îân fiece searaă , zise Caţrina mai
deparţe, ţraă gaâ nd albia de spaă laţ sub sţreasţ ina casei.
— Paă i saă se ducaă , de ce nu se duce! spuse Moromeţe iriţaţ. Sţ i ce saă
cauţe la urma urmei? Caă de ţrecuţ clasa ţoţ nu-l mai ţrece! Aţunci cum?
Doar asţ a, ca saă se afle sţ i el îân ţreabaă ?!
— Nu e vorba caă saă -l ţreacaă clasa, zise femeia. I-e drag sţ i lui… caă
ţoaţaă ziua sţaă singur pe izlaz sţ i i-o fi uraâ ţ…
— Ce-i facem, Paraschive, ce daă m la caii aă ia? zise Moromeţe luaâ nd
vorba femeii din guraă .
— Mai sunţ nisţ ţe coceni… mormaă i Paraschiv.
— Sţ i ţu ce faci, Nilaă , ce gaă inezi acolo pe scaun? spuse Moromeţe din
ce îân ce mai iriţaţ. Ia du-ţe sţ i adu hamurile alea saă le mai dregem…
Niculae, vezi unde e sula, ad-o îâncoace…
— Ilinco, daă -i sula lui ţaţa, vezi caă e pe poliţţaă, deasupra usţ ii, zise
Niculae faă raă saă se misţ ţe dinţre cei doi.
— Sţ i zici caă saă ţe mai duci la sţ coalaă ! se raă sţi mama nemulţţumiţaă .
— Da’ ce, o doare ghearele saă -i dea sula de pe poliţţaă?!… mormaă i
Niculae arţţaăgos.
IÎn loc saă se supere, femeia avu un zaâ mbeţ ascuns. Asemaă narea
dinţre copil sţ i ţaţaă o izbise îân clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moarţea, saă
nu se sţingaă !” gaâ ndi ea.
Dupaă o jumaă ţaţe de ceas, ploaia se opri sţ i Achim scoase oile din
obor. Moromeţe sţaă ţea cu frunţea aplecaţaă îân hamuri sţ i cosea. Abia
caâ nd fiul iesţ i cu oile îân drum sţ i se îânţoarse saă -sţ i ia ziua bunaă , omul
sţrigaă de pe prispaă faă raă saă -sţ i ridice privirea din curele:
— Achime!
Acesţa se apropie. Niculae se apropie sţ i el, chipul lui galben se
îânsufleţţise de bucurie.
152
 — Vezi cum îâi faci p-acolo! mormaă i Moromeţe mereu cu frunţea sţ i
cu sula îân hamuri. Te laă udai caă … Taă cu caâ ţeva clipe lungi, apoi, deodaţaă ,
îâncurcaţ sţ i nemulţţumiţ, ridicaă frunţea din curele: Soraă -mea Guica
claă nţţaăne pe la ţoaţe ulucile caă nu vaă las saă vaă caă paă ţuiţţi! IÎnfipse sula
adaâ nc sţ i se opri uluiţ: Auzi?! Nu vaă las eu!
— Ai, maă , Achime, ce faci? Caâ nd mai ajungem noi la Bucuresţ ţi? sţrigaă
flaă caă ul din drum.
Moromeţe îâsţi îânţoarse privirea spre poarţaă sţ i observaă :
— Ce e, maă , Caă ţaă noiule?! Crezi caă se muţaă Bucuresţ ţiul din loc?
— Hai, nea Ilie, daă -o dracului! raă spunde flaă caă ul supaă raţ.
— Du-ţe, maă , sţ i aranjeazaă -ţe, viu sţ i eu acuma, zise Achim asţ ezaâ ndu-
se pe prispaă laâ ngaă ţaţaă l saă u.
Moromeţe scoase sula din ham sţ i se îânţoarse spre Achim:
— Na! faă cu el. Uiţaţţi-vaă la aă sţa! Ce-o mai fi asţ ţepţaâ nd?! Ce mai
asţ ţepţţi, Achime?
Niculae izbucni îân raâ s.
— Tu ce raâ zi, maă , ca proasţa? se supaă raă Moromeţe, caă ruia pesemne
caă nu-i ardea de glumaă .
Achim se ridicaă de pe prispaă sţ i porni spre poarţaă .
— Vezi caă pesţe o saă pţaă maâ naă îâncepem secerea, zise Moromeţe ţare,
cu spaţele spre drum. Cumpaă raă d-acolo caâ ţeva seceri sţ i ţrimiţe-le prin
aă sţa al lui Scaă mosu… caă n-avem cu ce secera.
— Unde îâl gaă sesc eu pe Scaă mosu? raă spunse Achim, oprindu-se din
mers.
— IÎnţreabaă sţ i ţu pe cineva p-acolo: „Maă , unde ţrage alde Scaă mosu de
la noi din saţ?” sţ i o saă -ţţi spuie! Fiindcaă ţoaţaă lumea îâl cunoasţ ţe p-acolo!
îâl laă muri Moromeţe sarcasţic.
— Hai, Ilie, lovi-o-ar moarţea de vorbaă ! zise Caţrina. Omul pleacaă la
drum sţ i ţu… Achime, ia-mi sţ i mie o basma, caă îâmi iese paă rul prin cap,
mi-e rusţ ine sţ i mie de muieri la bisericaă … se rugaă apoi mama.
— Auzi, maă , Achime, ce spune maă -ţa? zise Moromeţe dinţre hamuri
cu un glas furios. Trimiţe penţru ea sţ i penţru feţele asţea, asţ a, cam… o
duzinaă de basmale.
Paraschiv sţ i Achim izbucniraă îânţr-un raâ s care mamei i se paă ru
nerusţ inaţ. Ea se faă cu rosţ ie de maâ nie sţ i nu puţu îânghiţţi baţjocura:
— Sţ i ce dacaă zic? spuse ea. Zic sţ i eu ca o mamaă , care…
153
 Moromeţe îânţoarse fulgeraă ţor capul spre ea, Caţrina ţaă cu o clipaă .
— Ia nu ţe mai uiţa! îâl îânfrunţaă apoi. „Asţ a cam o duzinaă de basmale!”
îâi imiţaă ea glasul furios sţ i adaă ugaă cu dispreţţ: Closţ caă ! Sţaă îânţre hamuri sţ i
vorbesţ ţe! Guica al ţreilea!
Dar Niculae era vesel, sţ i Caţrina nu-l mai luaă îân seamaă pe baă rbaţul ei.
Se uiţa la Niculae care îâi ţoţ saă rea lui Achim îân spinare, îâncerca saă -i
punaă piedicaă sţ i cum acesţa araă ţa penţru bucuria lui o îânţţelegere mai
mulţ decaâ ţ binevoiţoare, Achim chiar promise caă dacaă anul aă sţa
Bisisica raă maâ ne sţearpaă , are s-o ţaie la Bucuresţ ţi sţ i are s-o vaâ ndaă . Ce
ciudaţ era copilul aă sţa, gaâ ndea mama despre Niculae. El nu-sţ i ura fraţţii
viţregi…
— Niculae! îâl chemaă ea mai ţaâ rziu, dupaă ce Achim nu se mai vaă zu. Ia-
o sţ i ţu prin graă dinaă , vezi saă nu bage ţaţ-ţaă u de seamaă , sţ i du-ţe la sţ coalaă !
Nu penţru caă ţaicaă -saă u ar fi avuţ ceva îâmpoţriva sţ colii, dar asţaă zi,
dupaă cum socoţea Caţrina, nu l-ar fi laă saţ saă se ducaă la sţ coalaă , l-ar fi
prins pe Niculae saă -i ţţinaă , de pildaă , hamurile…
Nu mulţ dupaă plecarea lui Achim, pe uliţţa Moromeţţilor fu vaă zuţ sţ eful
secţţiei de jandarmi îânsoţţiţ de doi soldaţţi cu pusţ ţile îân bandulieraă sţ i de
un om cu capul bandajaţ. Caâ inii laă ţrau nu ca la urs, ci îânţr-un fel
deosebiţ, sţ i anume asţ a ca penţru nisţ ţe oameni-jandarmi. Mare îâi fu
mirarea lui Moromeţe caâ nd vaă zu, dinţre hamurile sţ i curelele lui, caă
sţ eful secţţiei ţrece podisţ caă sţ i inţraă chiar la el îân curţe.
Duţţulache, care paâ naă aţunci sţaă ţuse linisţ ţiţ, porni glonţţ faă raă saă laţre
sţ i ar fi saă riţ îân capul sţ efului dacaă acesţa nu s-ar fi ţras îânapoi sţ i nu ar fi
îânchis repede poarţa.
Caţrina se sperie raă u:
— Maă ! îâi spuse omului. Scoal îân sus. Jandarmii! Apoi caă ţre feţe: Sţ i voi
ce sţaţţi?! Inţraţţi îân casaă !
— Ce-ai, faă , cu ele? zise Moromeţe, vaă zaâ ndu-sţ i de ţreabaă …
— Moromeţe, sţrigaă un glas din poarţaă , vin paâ naă aici! Moromeţe
abia acum ridicaă frunţea sţ i se uiţaă cu adevaă raţ spre drum. Chipul i se
prefaă cu surprins.
— Vin paâ naă aici, Moromeţe, ce, n-auzi? sţrigaă iar sţ eful de posţ,
eziţaâ nd saă inţre îân curţe.
Moromeţe îâsţi laă saă frunţea îân jos sţ i spuse îânceţ, îânfigaâ nd sula îânţr-o
curea, ca sţ i caâ nd ar fi vorbiţ hamurilor: „…Pe maă -ţa sţ i pe ţine,
154
gaă inarule! Parcaă ai fi maâ ncaţ cu mine dinţr-o sţrachinaă !” Apoi ridicaă
frunţea sţ i raă spunse cu un glas binevoiţor, glumeţţ chiar:
— Acu de ce m-oi fi faă caâ nd saă maă scol degeaba?! Ce-i fi avaâ nd cu
mine?!
— Moromeţe, n-auzi saă vii paâ n’ la poarţaă ?
— Hai, domnule, caă n-o saă ţe maă naâ nce! De ce mai porţţi pusţ ca aia îân
spinare? Dacaă ţe musţ caă îâţţi dau auţorizaţţie saă ţragi îân el…
Sţ eful de posţ, îânsoţţiţ de cei doi soldaţţi sţ i de civilul bandajaţ la cap
inţraraă îân curţe sţ i se apropiaraă de prispa casei.
— Nea Ilie, zise sţ eful de posţ oprindu-se îânainţea hamurilor. Bunaă
dimineaţţa!
„Asţ a!… pe maă -ţa de oţţ!” îâsţi spuse Moromeţe îân gaâ nd, saţisfaă cuţ. Apoi
raă spunse cumsecade:
— ’Neaţţa, domnule Floricaă ! Sţaţţi pe prispaă ! Uiţe, mai dreg sţ i eu
hamurile asţea, caă s-au cam praă paă diţ… mai spuse el, desţ i nimeni nu-l
îânţrebase ce face.
— Nea Ilie, unde e baă iaţul aă la al dumiţale care a fosţ duminicaă cu
caii prin Raă ţeasca? Trebuie saă -l iau la posţ, am primiţ o reclamaţţie de la
mosţ ie. Azi dimineaţţaă, personal, a veniţ la mine adminisţraţorul sţ i a
reclamaţ… S-a apucaţ cu omul aă sţa, a baă gaţ caii sţ i oile îân ovaă zul mosţ iei,
l-a baă ţuţ pe paâ ndar paâ naă l-a nenorociţ sţ i i-a luaţ sţ i pusţ ca! Acum ţe-ai
laă muriţ? îâncheie sţ eful de posţ mai puţţin familiar.
— Cine s-a apucaţ cu omu’ aă sţa? Adminisţraţorul? îânţrebaă
Moromeţe dupaă un lung ţimp de gaâ ndire.
— Moromeţe, nu ţe preface caă nu îânţţelegi!! zise jandarmul.
Moromeţe nu mai zise nimic. Se caă uţaă prin buzunarul flanelei sţ i
scoase de acolo nisţ ţe praf de ţuţun, îâncepu saă rupaă dinţr-un jurnal.
Sţaă ţea îânconjuraţ de hamuri sţ i nu spunea nimic. Dupaă chipul
posomoraâ ţ se paă rea caă chibzuiesţ ţe adaâ nc ce ţrebuie saă facaă . Sţ eful de
posţ îâsţi pierdu raă bdarea.
— Haide, nea Ilie, caă n-am veniţ saă sţau la ţaifas cu dumneaţa.
— Maă vezi pe mine ţaă ifaă suind, ori nu esţ ţi îân ţoaţe minţţile?! raă spunse
Moromeţe iesţ indu-sţ i sţ i el din saă riţe.
— Moromeţe, nu glumi cu mine caă o paă ţţesţ ţi! zise sţ eful de posţ
sţraâ ngaâ nd paţul pusţ ţii sţ i ridicaâ ndu-se de pe prispaă îânfuriaţ. Cei doi
soldaţţi sţraâ nseraă sţ i ei paţul pusţ ţilor.
155
 — De ce s-o paă ţţesc? îânţrebaă Moromeţe raă sucindu-sţ i ţţigarea. Apoi
adaă ugaă : Ce, m-ai prins cumva furaâ nd găini? sţ i apaă saă cu un anumiţ glas
pe cuvaâ nţul gaă ini.
— Cheamaă baă iaţul, Moromeţe, sţ i nu mai sţa cu mine la discuţţie! zise
sţ eful de posţ sţaă paâ nindu-se. Eu n-am nimic cu dumneaţa! Dacaă ar fi
vorba saă am, îânţreabaă -l pe Nilaă , aă laă lalţ baă iaţ al dumiţale, saă -ţţi spunaă
cum m-am purţaţ cu el la premiliţaraă , caâ nd era s-o paă ţţeascaă . Ce dracu’,
ne jucaă m de-a baba-oarba!? Ei, fir-ar al dracu de om, ţe porţţi bine cu el
sţ i el jefuiesţ ţe mosţ ia… Cheamaă baă iaţu’! Nu-i fac nimic, îâi iau declaraţţie sţ i
pe baza ei saă se judece cu aă sţa!
Moromeţe prinse sula îân maâ naă sţ i araă ţaă îân spaţe:
— Du-ţe la aă sţaă lalţ, la alde Baă losu, sau la alde Voicu Caâ inaru caă sţ i aă ia
au baă ieţţi care se duc cu viţele.
— Moromeţe, n-o mai scaă lda, îâţţi spun cu frumosu’, zise sţ eful de posţ
ameninţţaând. Nu maă face saă pun soldaţţii pe urma lui sţ i saă spui caă sunţ
om al dracului. Baă iaţul dumiţale a fosţ cu caii sţ i cu oile sţ i a inţraţ pe
mosţ ia boierului.
— Nu e boier, e boieroaicaă ! observaă Moromeţe.
— Saă sţ ţii caă ţe dau îân judecaţaă sţ i o paă ţţesţ ţi uraâ ţ, îâl preveni jandarmul.
Omul aă sţa nu minţe! Crezi caă i-a caă sţ unaţ asţ a, ca orbul, pe baă iaţul
dumiţale?
— Dar ca pe ce i-a caă sţ unaţ?! Ca orbul i-a caă sţ unaţ, nu vezi? raă spunse
Moromeţe caă znindu-se saă -sţ i lipeascaă ţţigarea. Cine sţ ţie cu cine s-o fi
baă ţuţ sţ i fiindcaă n-a maâ ncaţ desţulaă baă ţaie îâl ţaie capul saă inţre îân ţaâ rla
mea, cu sţ eful de posţ!
— Nene, zise paznicul îânfumuraţ, eu n-am nimic cu dumneaţa. Dar
sţ ţiu caă e baă iaţul dumiţale. Am îânţrebaţ al cui esţe sţ i mi-au spus. Am
îânţrebaţ sţ i de baă ieţţi sţ i mi-au spus: „Ai lu’ Ilie Moromeţe!”
— Ce vorbesţ ţi? bolborosi Moromeţe absenţ. Ieţe-m’! Ai lui
Moromeţe, ai? Desţ ţepţ mai esţ ţi! Ce-i fi crezaâ nd, caă numai un caâ ine e
ciunţ de coadaă ?
— Moromeţe, cheamaă baă iaţul sţ i nu mai discuţa! maâ raâ i sţ eful de posţ
uiţaâ ndu-se la soldaţţi îânţr-un anumiţ fel. Ia puneţţi maâ na sţ i caă uţaţţi-l!
ordonaă el. Puneţţi maâ na pe el, caă dacaă n-am saă -i ţrag o baă ţaie de-o saă …
Soldaţţii inţraraă îân casaă ţropaă ind, iar sţ eful de posţ porni spre
grajduri, îân drum se mai îânţoarse spre omul bandajaţ la cap:
156
 — IÎl cunosţ ţi, maă ?
— IÎI cunosc sţ i morţ, raă spunse paâ ndarul apropiindu-se sţ i el de sţ ef saă
cauţe.
— Cum saă nu-l cunosţ ţi, dacaă ţe-a picniţ îân moalele capului, observaă
Moromeţe vesel. Apoi se supaă raă : îân loc saă ţe apuci de muncaă , baţţi
caâ mpii îân bocanci, paă zesţ ţi pe boier!
Moromeţe nu s-ar fi supaă raţ pe paâ ndar dacaă îân legaă ţuraă cu mosţ ia nu
sţ i-ar fi adus aminţe de discuţţia de la fieraă rie sţ i de Tţ ugurlan. Avea
drepţaţe Tţ ugurlan: prosţu’ aă sţa îân bocanci, îân loc saă vrea saă rupaă sţ i el
un loţ din mosţ ie, sţaă sţ i o paă zesţ ţe saă n-o fure cineva sţ i ţrage cu pusţ ca cu
sare îân copiii oamenilor.
— Auzi, maă , prosţule, caă nici nu sţ ţiu cum ţe cheamaă ! reluaă Moromeţe
sţ i mai supaă raţ. Bine ţţi-a faă cuţ, dacaă zici caă ţe-a baă ţuţ, sţ i nu-l mai caă uţa
degeaba, caă a plecaţ la Bucuresţ ţi; asţ ţeapţaă -l sţ i ţu saă se îânţoarcaă . Paâ naă
aţunci poaţe caă îâţţi mai ţrage cineva o baă ţaie!

II

Jandarmi îân curţea cuiva nu puţea fi ceva de laudaă . Caţrina, de obicei

îânspaă imaâ nţaţaă îân asemenea îâmprejuraă ri, de asţaă daţaă sţaă ţea îân ţindaă sţ i
nu-sţ i puţea îânaă busţ i raâ sul. De la o vreme, mai ales de duminicaă îâncoace,
baă rbaţul ei avea mereu sţarea aceasţa de nemulţţumire sţ i iriţare care ei
îâi sţaâ rnea veselia, o sţare ciudaţaă pe care ea o numea sucealâ.
Moromeţe era îânţr-adevaă r nemulţţumiţ de ceva, dar era parcaă
nemulţţumiţ mai mulţ de îânsusţ i fapţul caă era nemulţţumiţ decaâ ţ de acel
ceva care îâi sţaâ rnea de fapţ nemulţţumirea. Caţrina nu-sţ i ascundea
saţisfacţţia caâ nd îâl vedea apucaţ de sţarea aceasţa, ea sţ ţia ce îânseamnaă ,
sţ i se simţţea parcaă raă zbunaţaă .
— Aha! exclamaă ea dupaă ce jandarmul plecaă ameninţţaând. Nu mai
zici caă sunţem noi proasţe?! Na! Mai zi sţ i acuma! Caă esţ ţi desţ ţepţ ţu saă ţe
cerţţi cu un paâ ndar! Ooo! exclamaă Caţrina ridicaâ nd o maâ naă spre cer. Ai
umpluţ paă maâ nţul cu desţ ţepţaă ciunea ţa!
Moromeţe se uiţaă uimiţ la maâ na ei sţ i, îân ciuda iriţaă rii care îâl
157
sţaă paâ nea, ţrebui saă convinaă caă nevasţa lui era reusţ iţaă .
— Inţraă , faă , îân casaă ! raâ se el uiţaâ nd o clipaă de sţarea lui. Vezi saă nu-ţţi
îânfig sula asţa undeva!
— Desfraâ naţule, spuse Caţrina cu indignare bisericeascaă . Esţ ţi morţ
dupaă sţ edere sţ i dupaă ţuţun! Habar de grijaă n-o saă am, saă sţ ţii! ameninţţaă
ea. Sţ i inţraă îân casaă ţriumfaă ţoare.
Sţ ţia caă n-o saă ţreacaă mulţ sţ i o saă le sţrige, pe ea sţ i pe feţe, saă se
sfaă ţuiascaă cu ele, nefiind îân sţare, sau nevoind, nu se puţea sţ ţi, saă
hoţaă rascaă singur ce era de faă cuţ.
Dar Caţrina ameninţţa degeaba: nu se puţea sţaă paâ ni saă nu fie alaă ţuri
de el. Toţ asţ a se îânţaâ mplaă sţ i asţaă zi; caâ nd Moromeţe laă saă hamurile sţ i
inţraă îân casaă , ea chemaă cea dinţaâ i feţele cu glas îângrijoraţ:
— Tiţo, Ilinco! Hai la ţaţaă -ţaă u! Hai, caă ce-o saă fie acuma faă raă oi, o saă
fie vai de capul nosţru, o saă maâ ncaă m sţ ţir sţ i urzici!
— Paă i dar! exclamaă faţa cea mare supaă raţaă . Taci caă ţe gaă si grija!
Caâ nd îâl îândemnai pe ţaţa saă -l lase pe Achim saă plece, maă faă ceai pe mine
proasţaă !
— Ho! o opri mama îâmpaă ciuiţoare. Ho, caă n-o saă murim! Traă iesţ ţe
lumea sţ i faă raă oi. Mai raă u e de ţaţ-ţaă u, caă vaă duce grija sţ i nu sţ ţie nici el ce
saă facaă .
— Ba o saă -i dau saă maă naâ nce numai urzici! se îâmpoţrivi Tiţa inţraâ nd
îân casaă pesţe ţaţaă l ei.
Paraschiv sţ i Nilaă nu erau acasaă , plecaseraă nu se sţ ţie unde. Niculae
fugise la sţ coalaă . Ilinca inţraă sţ i ea îân odaie sţ i se asţ ezaă laâ ngaă sora ei.
Sţaă ţeau amaâ ndouaă supaă raţe sţ i poţrivnice sţ i paă reau hoţaă raâ ţe saă nu-i dea
ţaţaă lui nicio maâ naă de ajuţor. Mama se asţ ezaă pe celaă lalţ paţ, dar nu prea
aproape de baă rbaţul ei. Ea vorbi cea dinţaâ i sţ i spre surprinderea ţuţuror
îâncepu prin a-l îânvinui pe ţaţaă de un lucru la care nu se gaâ ndise nimeni
paâ naă acum, sţ i anume caă nu era raă u caă i s-a daţ drumul lui Achim la
Bucuresţ ţi, dar de ce ţrebuia saă i se dea drumul cu ţoaţe oile? Nu se
puţea saă fi laă saţ aci sţ apţe-opţ dinţre ele sţ i saă aibaă familia ce maâ nca? Se
puţea, cum saă nu se poaţaă , dar asţ a se îânţaâ mplaă îânţr-o casaă unde
stăpânul sţ ade ţoaţaă ziua sţ i bea ţuţun: ţoaţe ies de-a-ndoaselea sţ i ţoţţi
ţrag îân ţoaţe paă rţţile! Cum o saă fie bine?!
Ce ciudaţ lucru! Auzind acesţe îânvinuiri, ţaţaă l nu numai caă n-o opri
pe mamaă saă vorbeascaă mai deparţe, dar laă saâ ndu-sţ i frunţea îân jos, el
158
parcaă chiar o îândemna saă -l îânvinuiascaă sţ i mai mulţ. Ceea ce Caţrina sţ i
faă cu, sţ i îâncaă cu mulţaă pricepere, deoarece nu era prima daţaă caâ nd jucau
îâmpreunaă , faţţaă de copii, aceasţaă comedie.
— Caă dacaă ne-am îânvaă ţţaţ cu ele, acum o saă fie raă u… Mai bine nu le-
am fi luaţ sţ i n-aveam greuţaţea la bancaă ! Numai ţu esţ ţi vinovaţ: cu cinci
mii de lei pe care i-am plaă ţiţ asţaă -ţoamnaă la bancaă cumpaă ram o vacaă sţ i
era mai bine sţ i nici praă paă di ţu aă la de Niculae nu se mai chinuia cu ele
pe izlaz… Caă am zis caă din pricina laâ nii, caă vaca daă lapţe, dar oile daă sţ i
laâ naă … Iar acuma uiţe caă n-o saă fie niciuna, nici alţa sţ i feţele asţea raâ de
lumea de ele! Raâ de Guica!
— Ei, maâ nca-o-ar paă maâ nţul de Guicaă ! spuse Moromeţe cu frunţea îân
paă maâ nţ.
— Maâ nca-o-ar paă maâ nţul, dar vine colea sţ i ţe face de raâ s! i-o reţezaă
Caţrina cu asprime. Vine colea sţ i raâ de de asţa mai mare, caă ar vrea saă se
maă riţe cu Vicţor!
— …Pe maă -sa de Vicţor! mormaă i ţaţaă l posomoraâ ţ.
— Pe maă -sa, pe maă -sa, dar ce-ţţi pasaă ţţie dacaă faţa o saă raă maâ naă aici
nemaă riţaţaă ? sţrigaă Caţrina furioasaă .
— Ia mai ţaci din guraă , mamaă , caă nu e vorba de maă riţisţ ! Dacaă e vorba
saă maă maă riţ, sţ i maâ ine maă maă riţ! spuse Tiţa supaă raţaă pe mama ei.
Mama ţaă cu. Izbuţise deci saă aţragaă sţ i spre ea supaă rarea feţelor.
— Chesţiunea sţaă îân felul urmaă ţor, îâncepu Moromeţe cu un glas mai
puţţin vinovaţ decaâ ţ s-ar fi crezuţ, ţoţusţ i preveniţor. Nu e asţa care zice
maă -ţa, se adresaă el feţelor, caă dacaă e saă cauţţi îân saţul acesţa – sţ i de asţaă
daţaă se adresaă mamei – n-ai saă gaă sesţ ţi o faţaă mai vrednicaă decaâ ţ Tiţa.
Nu e problema asţa! Sţ i nici caă am raă mas vara asţa faă raă oi! Caă feţele
asţea sunţ supaă raţe sţ i îâmi spun mie caă o saă -mi dea numai urzici! Poţţi
saă -mi dai sţ i scaieţţi, Tiţo, caă eu nu maă supaă r! o asiguraă el sţ i raă mase o
clipaă nemisţ caţ sţ i convins (adicaă ţoaţaă lumea sţ ţie caă el maă naâ ncaă orice sţ i
se miraă caă faţa îâl ameninţţaă cu urzicile).
— Hai, lovi-o-ar moarţea de sucealaă , vorbesţ ţe ca lumea, nu ţe mai
fandosi! spuse Caţrina, izbuţind saă nu pufneascaă îân raâ s.
— Paă i nu e problema asţa!!! se dezvinovaă ţţi Moromeţe uiţaâ ndu-se la
mamaă sţ i rugaâ ndu-se parcaă de ea cu durere, saă fie îânţţeles caă nu e vorba
de ce-o saă maă naâ nce el.
— Spune odaţaă sţ i nu mai ţţine feţele aici, caă au ţreabaă !
159
 — Ce facem cu fonciirea! aruncaă Moromeţe deodaţaă graă biţ sţ i cu
maâ na faă cu gesţul: iaţaă , asţa e problema! Ce facem cu fonciirea, caă vine
aă la pesţe o saă pţaă maâ naă sţ i nu ne mai iarţaă ! repeţaă el cu un glas dramaţic.
Caă nu e vorba de urzici, îâncheie supaă raţ sţ i posomoraâ ţ.
Dar aţaâ ţ glasul saă u dramaţic, caâ ţ sţ i supaă rarea cu care îâncheie nu faă cu
feţelor nicio impresie. Toţ asţ a, el paă rea mai mulţ supaă raţ caă era el
supaă raţ, caă nu-i era lui bine.
— Aţunci de ce n-ai faă cuţ cum am zis noi? spuse Tiţa, ghicind
aceasţaă sţare ascunsaă a ţaţaă lui. De ce i-ai daţ drumul la Bucuresţ ţi? De
ce-ai ţaă iaţ salcaâ mul? Dacaă e vorba saă raă bdaă m, barim saă sţ ţim caă nu
raă bdaă m degeaba, caă o saă vie graâ ul sţ i o saă avem, nu saă -l vindem saă
plaă ţim banca.
— Sţ i dacaă nu pleca Achim la Bucuresţ ţi cu ce plaă ţeam? îânţrebaă ţaţaă l
vraâ nd s-o îâncurce, desţ i gaâ ndul feţei era limpede.
— Cu ce plaă ţeam? Cu oile plaă ţeam. Le vindeam sţ i plaă ţeam, spuse
faţa.
— Aha! faă cu Moromeţe faă raă noimaă .
— Sţ i ne raă maâ nea sţ i laâ na sţ i aveam sţ i ce maâ nca ţoaţaă vara, spuse sţ i
Ilinca.
— Maă i feţiţţelor! se rugaă Moromeţe din nou, îândureraţ caă nimeni nu
îânţţelege ideile lui aţaâ ţ de simple. Maă i feţiţţelor, repeţaă el, paă i nu ne-am
îânţţeles noi caă o parţe din bani ne ţrimiţe Achim saă plaă ţim banca? Nu
ne-am îânţţeles asţ a? Ce Dumnezeu, uiţaă m de la maâ naă paâ n’ la guraă ? De ce
saă vindem oile? O parţe din bani ni-i ţrimiţe Achim, iar ce n-ajunge
penţru bancaă , mai daă m din graâ u! Asţ a s-ar faă cea caă ne-ar raă maâ ne oile
aici, am plaă ţi banca sţ i n-am vinde nici cine sţ ţie ce graâ u! De ce nu
îânţţelegeţţi voi!
Mama se prefaă cu caă a îânţţeles.
— Ar fi bine asţ a!
— Paă i asţ a ţrebuie saă fie! se miraă Moromeţe caă exisţaă îândoieli îân
privinţţa asţa. Asţ a ţrebuie saă fie, repeţaă el convins. Vedem cu ţoţţii caă
Dumnezeu are grijaă de noi (sţ i acesţe cuvinţe el le spuse ca saă -i facaă
plaă cere mamei), are saă se facaă graâ u berecheţ sţ i îân felul aă sţa scaă paă m de
bancaă pe jumaă ţaţe sţ i ne raă maâ n sţ i oile! Nu mai spun de banii care le
raă maâ n lor! O saă -i las saă facaă ce vor ei cu banii aă ia! Sţ i dacaă o saă fie cinsţiţţi
sţ i n-o saă se apuce saă îânsţ ele lumea, o saă fie bine de ţoţţi!
160
 Moromeţe ţaă cu sţ i mama se uiţaă nedumeriţaă la feţe Era limpede: avea
saă fie bine, de ce mai erau nemulţţumiţe?
— Lasaă , maicaă , raă bdaă m sţ i noi vara asţa! le maâ ngaâ ie ea.
— Dar ce-i facem cu fonciirea! ţurnaă Moromeţe apaă rece pesţe
propria-i linisţ ţire. Sţ i ce-i facem cu fonciirea acuma? Caă dacaă ar fi saă ne
mai lase sţ i anu’ aă sţa, poaţe o veni vreo lege saă ne mai ţaie din ea!
Trebuie saă vie, fiindcaă ţoaţaă lumea geme, dar ne apucaă de ea acuma.
— Paă i caâ ţ avem noi de daţ? se inţeresaă Caţrina.
— Paţru mii!
— Paă i mai plaă ţesţ ţe sţ i ţu din ea acolo sţ i las-o paâ naă la anu’! îâl sfaă ţui
Caţrina. „Mai lasaă -ne, Jupuiţule, nu ne lua caă masţ a din spinare”, vorbesţ ţe
sţ i ţu cu el!
— Am vorbiţ… pe maă -sa de jupuiţ cu ochii aă ia ai lui, am vorbiţ, cum
saă nu vorbesc, raă spunse Moromeţe furios. M-a ţrimis la percepţor, zicea
caă numai percepţorul poaţe saă maă amaâ ie. M-am dus la aă la sţ i aă la, oleu,
nici nu vrea saă sţea de vorbaă . Dar n-ar fi nimic dacaă m-ar amaâ na paâ naă
dupaă culesul porumbului. Asţ vinde sţ i din porumb, caă o saă se facaă sţ i
porumbul, sţ i am scaă pa, dar maă apucaă acuma!
— IÎmprumuţaă -ţe sţ i ţu la Arisţide!
Asţa era! Aici vroia saă ajungaă . De fapţ hoţaă raâ rea de a se îâmprumuţa o
luase el mai dinainţe, dar vrusese saă aibaă sţ i girul feţelor. Moromeţe se
ridicaă de pe paţ sţ i deodaţaă paă raă si consiliul de familie.
— Aoleu, maă dor oasele! se cumpaă ni el pe sţ olduri.
Avea cu ţoţul alţ glas. Se îândrepţaă spre usţ aă sţ i iesţ i, laă saâ nd-o pe
Caţrina saă se descurce ea cum o sţ ţi cu feţele.

III

Arisţide nu fusese caă maă ţar sţ i nu îâmprumuţase bani decaâ ţ la

îâncepuţul îâncepuţurilor, acum vroia saă se uiţe acesţ lucru, daâ nd de
îânţţeles caă el se îâmbogaă ţţise daţoriţaă poliţicii.
A îâmprumuţa cu bani sţ i a sţa la paâ ndaă penţru ca îân momenţul
poţriviţ saă -l scoţţi pe om la vaâ nzare sau a „ajuţa” pe cineva îân asţ a fel
161
îâncaâ ţ ajuţorul acesţa saă -ţţi fie îânţors de cinci ori mai mulţ, de pildaă saă dai
un sac de graâ u sţ i saă -l primesţ ţi îânapoi dupaă ţreierisţ , dar la preţţul din
ţimpul iernii, îân felul acesţa puţea saă facaă avere Tudor Baă losu, care
niciodaţaă n-avea saă ajungaă primar, dar nu Arisţide, care sţraă baă ţea
judeţţul pe moţocicleţaă sţ i avea deschisaă usţ a preoţului, a judecaă ţorului sţ i
chiar a prefecţului. Arisţide nu mai îâmprumuţa nici bani, nici cereale,
avea nevoie de ele penţru combinaţţii comerciale îân afara saţului, care
ţrebuia saă raă maâ naă numai o piaţţaă, ca saă zicem asţ a, a presţigiului poliţic
sţ i socoţea caă pe bunaă drepţaţe afacerile acesţea maă runţe cu oamenii
sfaâ rsţ eau ţoţdeauna, din puncţ de vedere elecţoral, prosţ penţru cel care
le faă cea. Craâ sţ mac, adversarul saă u ţţaăraă nisţ, nici acum nu sţ ţia penţru ce,
numai dupaă doi ani, caă zuse îân alegerile penţru consiliile comunale.
Moromeţe sţ ţia caă Arisţide nu îâmprumuţa bani, dar asţa n-avea nicio
imporţanţţaă. Mulţ mai imporţanţ era fapţul caă el, Moromeţe, se ducea la
Arisţide saă -i cearaă ceva.
Casa lui Arisţide era asţ ezaţaă îân cenţrul saţului, unde se îâncrucisţ au
ţoaţe drumurile comunale sţ i judeţţene. Cenţrul semaă na cu un cerc ţurţiţ
sţ i ţaă iaţ. De aici se puţea apuca spre raă saă riţ, sţ oseaua Glavacioc-
Bucuresţ ţi (80 km); spre miazaă zi, spre Dunaă re (60 km); gara era la 4 km
de saţ, iar spre munţe, spre „creierul Carpaţţilor”, cum spuneau oamenii,
era de obicei urmaă riţaă sţ oseaua care îânsoţţea calea feraţaă paâ naă la Piţesţ ţi
– Curţea de Argesţ .
Claă direa cea mai impunaă ţoare a comunei era banca popularaă
cooperaţivaă „Primaă vara”, claă diţaă îân 1931 sţ i care daă duse falimenţ îândaţaă
ce apaă ruse legea conversiunii. Era claă diţaă îân sţilul primaă riilor
comunale, dar mulţ mai mare, cu paisprezece ţrepţe de cimenţ, cu caâ ţe
douaă coloane îân paă rţţi sţ i cu douaă inţraă ri laţerale mai mici. Acum era
folosiţaă la îânţrunirile consiliului comunal, sau ale comiţeţului
bisericesc, sau îân ţimpul campaniilor elecţorale. Uneori ţinerii obţţineau
aprobarea lui Arisţide penţru baluri sţ i seraţe.
Alaă ţuri de bancaă , îânconjuraţaă de o bogaţaă graă dinaă cu pomi sţ i sţraţuri
de zarzavaţ sţ i flori, se afla casa parohului Peţricaă Provinceanu, care
imiţa claă direa baă ncii, îân parţea cealalţaă a cenţrului, ocupaâ nd o mare
îânţindere de paă maâ nţ, se vedea conacul fosţei mosţ ii, cu numeroase
dependinţţe. Acum conacul era îânchiriaţ de maior (sau vaâ nduţ, nimeni
nu sţ ţia) sţaţţiei de agronomie sţ i monţaă care fusese îânfiinţţaţaă de curaâ nd.
162
Baă ţraâ na Marica sţ i fiica ei cu paă rul verde locuiau îân spaţele sţaţţiunii,
îânţr-o claă dire ceva mai micaă decaâ ţ conacul. IÎn faţţa sţaţţiunii, pesţe drum,
se afla o caă suţţaă micaă sţ i piperniciţaă : acolo locuia ruda lui Moromeţe,
Parizianul, „Guica al doilea mai prosţ”, cum îâi zicea Caţrina. Mama lui
Parizianul era soraă cu nevasţa dinţaâ i a lui Moromeţe sţ i pe vremuri ea
îânsoţţise la Paris, ca serviţoare, pe cucoana Marica. La caâ ţeva luni dupaă
ce se îânţorsese de acolo naă scuse, nemaă riţaţaă fiind, un baă iaţ pe care
Moromeţe îâl poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decaâ ţ
Paraschiv, sţ i se îânsurase demulţ; avea un baă iaţ cam de seama lui
Niculae. De nenumaă raţe ori Arisţide îâi oferise paă maâ nţ sţ i bani, numai
saă -sţ i vaâ ndaă casa sţ i locul care sţaă ţeau îânfipţe ca un cui îân coasţa
gospodaă riei acesţuia. Nu vroise.
Arisţide avea o curţe imensaă care îânconjura din ţrei paă rţţi sţ i caă suţţa, sţ i
locul lui Parizianul. IÎn curţe se ridicau douaă sţ oproane uriasţ e sub care
se odihneau o baţozaă vopsiţaă îân rosţ u sţ i un vapor al caă rui cosţ raă zbaă ţea
prinţr-o gauraă faă cuţaă îân acoperisţ . Casa lui Arisţide era ţoaţaă îânveliţaă îân
coarde de viţţaă care se îâmpleţeau de la sţaâ lpi paâ naă la sţreasţ inaă ,
ajungaâ nd paâ naă îân vaâ rful acoperisţ ului. Casa era îâmprejmuiţaă cu un gard
mic faă cuţ din scaâ nduri vopsiţe cenusţ iu, iar îân spaţţiul dinţre prispaă sţ i
gard cresţ ţeau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe parţea
dinafaraă a curţţii, Arisţide laă sase o faâ sţ ie lungaă penţru jocul de popice.
Consţruise chiar anume un fel de acoperisţ , demonţabil, pe care îâl
îânţindea pesţe gard aţunci caâ nd ploua.
Avea caâ rciumaă , care era asţ ezaţaă cu obloanele spre cenţru. Doi sţaâ lpi
îân afaraă susţţineau o prelungire mare a acoperisţ ului, sub care Arisţide
scoţea ţrei-paţru mese mici cu scaune, la care se puţea asţ eza oricine.
IÎn conţinuarea sţ oselei, de la cenţru spre raă saă riţ veneau raâ nd pe
raâ nd: o faâ nţaâ naă de piaţraă , sţ coala primaraă , o uliţţaă care ducea spre prima
bisericaă , primaă ria comunei, faţţaă îân faţţaă cu primaă ria, casa noţarului,
alaă ţuri de el casa ginerelui, direcţorul sţ colii primare, îânvaă ţţaăţorul
Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un ţaâ naă r
îânvaă ţţaăţor care se faă cuse popaă sţ i reusţ ise saă îâmparţaă chiar anul acesţa
parohia îân douaă (acum umbla prin saţ sţ i sţraâ ngea de la oameni saă
repare vechea bisericaă ). Alaă ţuri de el se afla magazinul comercial sţ i
casa lui Peţre Ianculov, vechi negusţor al comunei.
Acesţa era cenţrul sau Devale, cum i se spunea, penţru caă îânţr-
163
adevaă r comuna semaă na cu o albie sţ i orice uliţţaă pornea la vale spre
fundul acesţei albii. La marginea dinspre raă saă riţ a comunei, pe un caâ mp
deschis, îâmprejmuiţ cu un gard îânalţ de saâ rmaă ghimpaţaă , se aflau
moara cu valţţuri a lui Arisţide sţ i presa de ulei.
Moromeţe îâl caă uţaă pe Arisţide la primaă rie sţ i îânţrebaă secreţarul dacaă
„domnul primar aă sţa” e aici.
Secreţarul primaă riei era un om care avea penţru Moromeţe mulţaă
consideraţţie. Caâ ndva Moromeţe fusese consilier comunal, o singuraă
daţaă sţ i, nu se sţ ţie de ce, nu-i plaă cea saă i se aminţeascaă de acesţ lucru,
era sţ i acum membru îân comiţeţul bisericesc, dar nu se ducea niciodaţaă
la adunaă ri, sţ i pe vremea aceea, murind secreţarul primaă riei, Moromeţe
îâl susţţinuse îân consiliu pe ţaâ naă rul Oprescu, secreţarul de acum, care nu
uiţa acesţ serviciu sţ i îâi paă sţra lui Moromeţe o veche sţ i inuţilaă , nu
recunosţ ţinţţaă, ci consideraţţie, recunosţ ţinţţa fiind ceva care ţrebuia saă i
se cuvinaă lui ca secreţar, fiindcaă el era acela care scoţea penţru oameni
copii dupaă regisţrul de nasţ ţeri, acţe de naţţionaliţaţe sţ i origine eţnicaă ,
bileţe penţru viţe sţ i adeverinţţe…
— Am onoarea, dom’le Moromeţe! spuse secreţarul faă raă saă se
opreascaă din scris; scria nemaipomeniţ de repede sţ i de frumos sţ i
izbuţea saă facaă acesţ lucru fiind, ca orice secreţar de primaă rie, jumaă ţaţe
beaţ; am onoarea sţ i ţoaţaă sţima, repeţaă el. Cu ce ţe poţ servi?
— Cu o ţţuiculiţţaă, spuse Moromeţe ironic. Primarul aă sţa e aici?
— Esţe! raă spunse secreţarul cu un glas ca de chelner. Esţe! sţrigaă el
conţinuaâ nd saă scrie îân felul lui nemaipomeniţ, spre admiraţţia
oamenilor, care nu lipseau niciodaţaă de pe capul lui.
Moromeţe iesţ i din birou sţ i inţraă la primar.
Arisţide îâl îânţaâ mpinaă cu voiosţ ie. Era un om cu ţraă saă ţuri ţineresţ ţi,
desţ i avea ţaâ mplele îâncaă runţţiţe. Gulerul alb al caă maă sţ ii, raă sfraâ nţ pesţe
hainaă , accenţua buna dispoziţţie ţinereascaă a primarului.
— A… Moromeţe! sţrigaă el ridicaâ ndu-se de dupaă birou sţ i daâ nd la o
parţe haâ rţiile sţ i ziarele pe care le raă sfoia. Aha! Aha! exclamaă . Ai ciţiţ îân
gazeţaă discursul lui Madgearu sţ i ai veniţ saă -mi spui caă o saă cadaă
guvernul! Sţ mecher Moromeţe! Crezi caă o saă iesţ i primar!? He, he, he!
Hai noroc!… Sţai jos, nea Ilie, sţai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil,
dupaă cum se aude, caă la ţoamnaă o saă fie alegeri generale, daă -o îân… maă -
sii, ţrebuie saă inţri îân consiliul comunal.
164
 Arisţide se îânţoarse vorbind la birou sţ i asţ ezaâ ndu-se la loc pe scaun
se daă du puţţin pe spaţe sţ i se îânţrerupse familiar sţ i ţoţodaţaă poliţicos:
— De ce nu sţai, nea Ilie? Sţai, domnule, pe scaun!… Ia spune-mi, nea
Ilie, Cocosţ ilaă ce mai face?
Moromeţe, depaă sţ iţ de veselia sţ i poliţeţţea primarului, se asţ ezaă pe
scaun sţ i nu zise nimic. Arisţide, degajaţ, reluaă prinţr-o nouaă
exclamaţţie:
— He, he, he! raâ se el. Cocosţ ilaă îâi îânjuraă pe liberali, dar nu vrea saă
spunaă cu cine o saă voţeze. Te pomenesţ ţi caă l-ai aţras dumneaţa saă
voţeze penţru Iorga!
— Nu vrea! zise Moromeţe.
— He, he, he!
— Da. Cicaă nu se poaţe discuţa cu el.
— Cu cine?
— Cu Iorga.
— De ce?
— Cicaă degeaba are doi creieri, caă niciunul nu e bun.
— Iorga? He, he, he! raâ se Arisţide. He, he, he, Moromeţe, ciudaţ mai
esţ ţi! Care va saă zicaă degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici…
Chiar asţ a zice? Ce zice?… Lasaă , nea Ilie, ţoţ cu ai nosţ ţri o saă voţaţţi ţoţţi,
ce saă mai discuţaă m! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun acţ?
— Asţ vrea eu un acţ, dar nu se poaţe! zise Moromeţe.
— De ce saă nu se poaţaă ?! Penţru dumneaţa facem noi.
— Oare? îâncercaă Moromeţe uiţaâ ndu-se dinţr-o parţe la primar. Asţ a,
un acţ! zise el sţ i îâncepu saă spunaă cu glas oficial sţ i saă scrie cu maâ na îân
aer prin faţţa ochilor:

Act
Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, consimţim
noi că nu mai are dreptul sa plătească fonciire şi impozite!

— He, he, he! izbucni primarul nesţaă paâ niţ, uiţaâ ndu-se curios la
maâ na lui Moromeţe care ţocmai semna acţul îân aer cu o misţ care lungaă
sţ i îâncogaâ rliţţaţaă . He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, daă -o îân… maă -sii!
— Sigur, îâţţi convine saă raâ zi, dar ia îânţreabaă -maă pe mine!
— Ai de plaă ţiţ mulţ?
165
 — Hm! faă cu Moromeţe.
— He, he, he, las-o moarţaă , nea Ilie, se veseli Arisţide. Anul ţrecuţ
dumneaţa nici nu sţ ţii caă eu personal l-am opriţ pe percepţor saă nu-ţţi
confisţ ţe caă ruţţa! Paă i dacaă o ţoţ amaâ i… He, he, he! Te pomenesţ ţi caă ţţi-au
sţ i luaţ ceva din casaă ! Ai?
— Nu! spuse Moromeţe parcaă cu recunosţ ţinţţaă caă nu s-au purţaţ îâncaă
cu el îân acesţ fel. Nu, nu mi-au luaţ nimic, adaă ugaă . Dar o saă -mi ia! spuse
apoi cu glas de parcaă i-ar fi faă cuţ celuilalţ o promisiune.
— O saă -ţţi ia? He, he, he! Las-o moarţaă , nea Ilie! Lasaă caă dacaă o saă fii
ales îân consiliul comunal ne descurcaă m noi.
Arisţide nu mai raâ se. Moromeţe se uiţaă o secundaă la el, apoi îânţoarse
capul îân alţaă parţe sţ i raă mase nemisţ caţ sţ i posomoraâ ţ. Primarul îâi
propunea îânţr-un fel desţul de laă muriţ saă devinaă omul lui. Ceva
asemaă naă ţor se mai îânţaâ mplase odaţaă pe vremea caâ nd Arisţide nu era
asţ a de bogaţ sţ i Moromeţe nu aţaâ ţ de prudenţ îân poliţicaă . Arisţide
plaă cuse oamenilor sţ i fusese susţţinuţ îân alegeri, iar consiliul comunal
din care faă cuse parţe sţ i Moromeţe aprobase cu mulţaă nevinovaă ţţie douaă
imporţanţe hoţaă raâ ri pe care le propusese Arisţide îândaţaă ce fusese ales
primar: o hoţaă raâ re cu privire la un monumenţ îân cinsţea eroilor sţ i alţa
cu privire la ridicarea unui caă min culţural. Amaâ ndouaă proiecţele
ţrebuiau realizaţe prin auţoimpunere. Porniseraă membrii consiliului
comunal prin saţ cu caă ruţţele sţ i sţraâ nseseraă graâ u sţ i porumb; de douaă
ori, îân doi ani; sţ i oamenii daă duseraă , avuseseraă îâncredere îân consilierii
lor; iar consilierii predaseraă graâ ul sţ i porumbul primarului, îân care
aveau îâncredere; iar primarul nu dezminţţi îâncrederea consilierilor saă i,
ridicaă un monumenţ de cimenţ de doi meţri pe un ţeren de un meţru
paă ţraţ, monumenţ pe care furaă ţrecuţţi ţoţţi eroii raă zboiului de
reîânţregire sţ i claă di o aripaă a sţ colii îâncepuţaă de mulţ, adaă ugaâ nd, sub
fronţispiciul pe care scria Şcoală, sţ i: Căminul cultural. Dacaă îânţre ţimp
Arisţide n-ar mai fi luaţ sţ i alţe hoţaă raâ ri la fel de imporţanţe, de asţaă
daţaă referiţor la execuţarea bugeţului comunei, la folosirea ţerenurilor
sţ i alţor bunuri ale primaă riei, sţ i nu le-ar fi execuţaţ îân acelasţ i chip, adicaă
avaâ nd grijaă saă nu exisţe haâ rţii sau saă exisţe haâ rţii care îâl acopereau,
afacerea cu monumenţul sţ i caă minul culţural ar fi sfaâ rsţ iţ raă u penţru el,
adicaă asţ a cum i s-ar fi îânţaâ mplaţ oricaă rui om care n-ar fi fosţ ţoţal
cinsţiţ; dar amesţecaţaă cu alţele sţ i îânţinsaă pe mai mulţţi ani, aceasţaă
166
afacere de îâncepuţ se îâmpleţise îânţr-un lanţţ gros, puţernic sţ i ţoţal pe
care nimeni, odaţaă ce lanţţul se formase, nu mai puţea saă -l desfacaă .
Moromeţe cunosţ ţea sţ i el aceasţaă chesţiune cu monumenţul sţ i caă minul
culţural, dar Arisţide îâi daă duse de îânţţeles caă afacerea era îân ordine; era
foarţe miraţ caă Moromeţe nu-i spusese din vreme saă -i dea sţ i lui nisţ ţe
izlazuri saă le foloseascaă ; ce dracu, ţoţţi consilierii luaseraă , numai
Moromeţe raă maă sese…
Drepţ raă spuns Moromeţe paă raă sise consiliul sţ i se gaă siseraă desţui care
saă raâ daă de el caă a fosţ prosţ sţ i nu s-a ales cu nimic sţ i caă de aceea nu se
mai duce pe acolo. Povesţe veche sţ i uiţaţaă chiar sţ i de Moromeţe. Dar
iaţaă caă Arisţide n-o uiţase sţ i îâi propunea iaraă sţ i, avaâ nd îân vedere
alegerile apropiaţe, saă voţeze din nou penţru el sţ i saă -l sprijine iaraă sţ i îân
saţ. IÎn schimb Arisţide avea saă -l ajuţe saă se descurce îân consiliul
comunal mai bine ca daţa ţrecuţaă .
— Sţ ţii caă eu nu fac aici la primaă rie decaâ ţ saă iscaă lesc haâ rţii, spuse
Arisţide mai deparţe, vaă zaâ nd caă Moromeţe ţace posomoraâ ţ.
„Se sţ ţie de mulţ caă eu las acuma pe alţţii saă se ocupe de afacerile
primaă riei”, îânsemnau de fapţ cuvinţele lui.
— Nu mai am ţimp nici saă mor, adaă ugaă el vesel sţ i nu minţţea, era
ocupaţ paâ naă pesţe cap cu consţrucţţia unei noi mori îân Taă ţaă raă sţ ţi, o
comunaă mai mare decaâ ţ aceasţa de aci unde era primar. A! Ce zici,
Moromeţe?
— Domnule, i-am daţ drumul la Bucuresţ ţi, raă spunse Moromeţe
dupaă o lungaă vreme de ţaă cere. I-am daţ drumul la Bucuresţ ţi sţ i e vorba
saă -mi ţrimeaţaă nisţ ţe franci! repeţaă el. Dar mi-e fricaă saă nu vinaă iar
Jupuiţu dupaă fonciire!
— Sţai caă nu pricep nimic, zise Arisţide.
— N-auzi caă i-am daţ drumul la Bucuresţ ţi lui Achim? spuse
Moromeţe puţţin supaă raţ caă celaă lalţ nu îânţţelegea. I-am daţ drumul lui
Achim, lui fi-meu!
— Ei sţ i?
— Trebuie saă -mi ţrimeaţaă nisţ ţe franci!
— Nu pricep!…
— N-am acuma saă -i dau aă luia cu fonciirea!
— Ei sţ i?
— Daă -mi paţru mii de franci saă -i dau la fonciire sţ i caâ nd îâmi ţrimiţe
167
fi-meu, ţţi-i dau îândaă raă ţ…
Arisţide se hoţaă rîâ repede:
— Mi-am îânchipuiţ eu, caâ nd ţe-am vaă zuţ, de ce ai veniţ, Moromeţe,
spuse el devenind din nou vesel. Bine, aţunci raă maâ nem îânţţelesţ i: îâţţi dau.
Sţ i se ridicaă de la birou: prieţenii mei îâi îâmprumuţ cu plaă cere. Hai cu
mine pe la caâ rciumaă caă n-am bani la mine!
De la primaă rie la Arisţide nu era deparţe. Mergeau îâmpreunaă agale.
Arisţide era mai îânalţ, sţ i cu ţoaţe caă era eleganţ îân cosţumul saă u usţ or, de
varaă , albasţru-deschis, cu paă laă rie moale de pai de orez, aţraă gea aţenţţia
mai puţţin decaâ ţ Moromeţe, care araă ţa parcaă supaă raţ, sţ i avea o expresie
ca sţ i caâ nd nu singur, ci siliţ de cineva ar fi mers alaă ţuri de primar.

IV

IÎn acesţ ţimp Paraschiv pornise îânfriguraţ spre ţusţ aă-sa Guica. Achim
plecase sţ i ţrebuia faă cuţ ceva repede cu Nilaă , saă -l îândemne saă ţermine
odaţaă cu bombaă nelile lui de neîânţţeles.
— Ei, gaţa, ga Mario! îâi daă du Paraschiv de vesţe ţusţ ei. Gaţa, dar nu
sţ ţiu ce saă fac cu Nilaă , caă îâmi vine saă -i dau caâ ţţiva pumni dupaă ceafa sţ i saă -l
saţur.
Guica sţaă ţea îân faţţa bordeiului sţ i îâmpleţea la ciorap; ea nu luaă îân
seamaă supaă rarea nepoţului sţ i, de bucurie caă îân sfaâ rsţ iţ Achim plecase,
scaă paă caâ ţeva ochiuri la ciorap.
— Ce vorbesţ ţi, Paraschive? sţ opţi ea cu glas sţraâ ns. I-a daţ drumul? A
plecaţ? Caâ nd a plecaţ?
— De dimineaţţaă! raă spunse Paraschiv. Mi-era niţţel fricaă sţ i mie: haiţi,
acu’ îâl îânţoarce îândaă raă ţ! Caă sţ i aă la se mosţ monea, se mosţ monea… mai
adaă ugaă Paraschiv supaă raţ.
— Asţ a, maă ! Asţ a! conţinuaă Guica cu bucuria ei saă raţaă sţ i niţţel surdaă , ca
sţ i caâ nd bine faă cuse Achim caă se mosţ monise. Aha! Aha! mai exclamaă ea.
Sţ i alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu raă spunse.
— Hai, maă , daă -ţe naibii, ce esţ ţi supaă raţ? îâl cerţaă Guica. De ce nu spui?
168
Acuma ţrebuie saă plecaţţi sţ i voi! Caâ nd plecaţţi? Paraschive, se rugaă Guica
sfaă ţuiţor, vezi, nu sţaţţi mulţ p-acolo! Un an, doi sţ i îânţorceţţi-vaă acasaă . Eu
ţţi-am mai spus. Locul aă la din spaţele casei e al ţaă u. Cu banii din
Bucuresţ ţi faci o casaă pe el, ţe îânsori, cumperi paă maâ nţ sţ i saă mor sţ i eu
acolo ca o cresţ ţinaă îânţre ai mei, saă aibaă cine saă maă îângrijeascaă . Vorba
aă luia, saă nu vie un sţraă in! Caă de! Sunţem de-un saâ nge! Sţ i acolo, îân
Bucuresţ ţi, mai ţrimiţe-mi sţ i mie un fraâ ng, caă dacaă nu eram eu saă vaă
îânvaă ţţ de bine, ce faă ceaţţi? Nu mai pierdeţţi vremea de pomanaă , saă mai
munciţţi sţ i la secere penţru ei! Auzi ţu?! Caâ nd plecaţţi?
— Nu vrea boul aă la de Nilaă , ga Mario, n-auzisţ i ce-ţţi spusei? zise
Paraschiv scuipaâ nd sţ i faă caâ nd ca buzele lui saă se îâncalece sţ i saă se
despleţeascaă îân fel sţ i chipuri.
— Ce, e nebun?! se maâ nie Guica, oprindu-se surprinsaă din îâmpleţiţ.
— Cicaă : „Nu, baă , caă cum saă plecaă m cu caii sţ i saă laă saă m graâ ul pe
caâ mp?”; cicaă : „Nu acuma, baă , mai îâncolo, pe la Sunţamaă rie!”
— Paă i sţ i ţu, zise Guica, prosţ esţ ţi? De ce n-ai veniţ cu el îâncoace? Ia
du-ţe sţ i vin cu el îâncoace! Ce, e prosţ?
— E prosţ, raă spunse Paraschiv scuipaâ nd furios. Apoi conţinuaă cu un
glas gros, care vroia saă semene cu al lui Nilaă : „Caă ce, baă , ce ţţi-a veniţ sţ i
ţţie! Plecaă m acuma, raâ de lumea de noi: aă ia ai lui Moromeţe fugiraă
caâ ţesţ iţrei de acasaă sţ i-l laă saraă pe ţaţ-saă u singur cu graâ ul pe caâ mp…”
— Du-ţe, maă ! Du-ţe! zise Guica faă raă saă mai asculţe. Du-ţe, maă , n-auzi?
Du-ţe sţ i vin cu el îâncoace! Am saă -i spun eu ceva sţ i ai saă vezi caă n-o saă
mai zicaă nimic!
Nilaă îânsaă plecase cu caii la paă scuţ sţ i abia a doua zi spre searaă se
îânţaâ lniraă cu ţusţ a lor.
Caâ nd îâi vaă zu ţrecaâ ndu-i paâ rleazul, Guica se ridicaă de pe scaă unelul ei
din faţţa bordeiului sţ i le faă cu semn saă vie dupaă ea îânaă unţru. Ca de obicei
nepoţţii îâsţi îândoiraă cefele saă nu se izbeascaă cu frunţea de pragul de sus
al usţ ii, inţraraă îân odaie sţ i se asţ ezaraă ţaă cuţţi pe aceleasţ i scaă unele de-o
sţ chioapaă ; se fereau saă sţea pe paţ, care era de ţoţdeauna sţ ubred sţ i s-ar
fi puţuţ rupe cu ei.
Guica se asţ ezaă pe prag îân faţţa lor, faă raă saă -sţ i lase ciorapul de la gaâ ţ sţ i
îâncepu:
— Ei, Nilaă ! Paă i ce-am vorbiţ noi paâ naă acuma? Ia asculţaă aici la mine:
lui Achim i-a daţ drumul la Bucuresţ ţi sţ i dacaă nu ţrimiţe bani, crezi caă
169
ţac-ţaă u e prosţ? Paă i sţ ţii ce e îân sţare saă facaă ? Saă se ducaă pesţe el acolo sţ i
saă nu mai puţeţţi face voi nimic! Tu auzi, maă ?!
Paraschiv se uiţaă la Nilaă sţ i faă cu un semn din maâ ini care vroia saă
spunaă : vezi! Nilaă se uiţaă la Paraschiv sţ i daă du din umeri vraâ nd saă spunaă
caă nu îânţţelege nimic. Guica deschise gura saă -i dea drumul mai deparţe,
dar Paraschiv o îânţrerupse. El îâi aruncaă fraţelui o privire de dispreţţ sţ i
parcaă mugi:
— Mai sţ i vorbesţ ţi!
— Ce vorbesc, maă , ce vorbesc? bolborosi sţ i Nilaă îân felul lui de
neîânţţeles, din care nu puţeai saă -ţţi dai seama niciodaţaă dacaă
proţesţeazaă , cere explicaţţii, sau pur sţ i simplu nu pricepe despre ce e
vorba.
— Cum nu vorbesţ ţi? Paă i nu spui? reluaă sţ i Paraschiv.
— Ce spun?
— Cum ce spui? Caă : „Lasaă , baă , caă saă mai asţ ţepţaă m, caă raâ de lumea de
noi!” Tu auzi ce spune ga Maria? Crezi caă ţaţa caâ nd o vedea caă aă la nu-i
ţrimiţe niciun fraâ ng, o saă ne asţ ţepţe pe noi saă vie Saâ nţaă maă ria?
Nilaă îâsţi îâncreţţi frunţea lui laţaă sţ i groasaă , o laă saă îân jos sţ i nu mai spuse
nimic. Dar iaraă sţ i nu puţeai saă sţ ţii ce e cu el. Guica vorbi mai deparţe:
— Nilaă , dacaă n-o saă raă maâ neţţi voi cu buzele umflaţe, haida-de! Paă i voi
nu sţ ţiţţi ce vorbesc alea? Ce spun paâ n saţ? Caă ţac-ţaă u are saă -i ţreacaă pe
ţoţţi pe numele lui sţ i are saă -i ţreacaă aă leia baă ţraâ ne casa sţ i jumaă ţaţe din
locul de casaă . Penţru caă esţ ţi bleg sţ i umbli cu capul îânţre urechi, d-aia! E
averea voasţraă ! Ce-ai saă ţe faci ţu dacaă ţac-ţaă u îâl pune alea la cale sţ i le
ţrece casa? Ai, maă ? Ce-ai saă faci, Nilaă ? Caă aţunci nu poţţi saă le mai dai
afaraă , caă se duce la secţţie sţ i vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ţţi spun eu?
Guica se opri din îâmpleţiţ sţ i se ascuţţi cu capul spre Nilaă . Tu auzi, maă ?
repeţaă ea. E casa voasţraă , e averea voasţraă de la biaţaă maă -ţa! Sţ i lumea o
saă fie de parţea voasţraă , caă ţac-ţaă u cu nimeni nu se are bine…
Nilaă asculţa îân ţaă cere, cu pleoapele laă saţe cu ţoţul pesţe ochi ca sţ i
caâ nd ar fi dormiţ. Guica conţinuaă :
— Sţ i aţunci ce saă mai asţ ţepţaţţi? îâncaă lecaţţi îânţr-o noapţe pe cai sţ i
luaţţi-o spre Bucuresţ ţi. Sţ i caâ nd o saă vaă îânţoarceţţi cu bani pesţe vreun an
sţ i-o saă le daţţi pe-alea afaraă , lumea o saă zicaă : „Bine le face! Au fugiţ la
Bucuresţ ţi din pricina lor! Asţ a le ţrebuie, caă au vruţ saă punaă maâ na pe
averea fraţţilor!” E averea voasţraă , Nilaă ! De caâ ţe ori saă -ţţi ţoţ spun?
170
 Guica îâsţi ţrase capul care sţaă ţuse îânţins sţ i îânfipţ sub ochii lui Nilaă ,
apucaă ciorapul din poalaă sţ i îâncepu saă îâmpleţeascaă repeziţ, cu misţ caă ri
îânghionţiţe.
— Nu, caă lui îâi e rusţ ine de lume, zise Paraschiv caâ nd ţusţ a se opri. Nu
îânţţelege caă lumea raâ de de noi ţaman d-aă ia, caă îâi laă saă m pe ei saă ne
maă naâ nce munca. Paă i, baă Nilaă , lumea zice caă sunţem noi prosţ ţi, ţu sţ ţii
asţa? îâl informaă Paraschiv avaâ nd îân glas ceva care araă ţa caă îân privinţţa
asţa de mulţ sunţ ei acoperiţţi de rusţ ine.
Nilaă îânsaă ţaă cea mai deparţe, cu frunţea lui laţaă sţ i groasaă caâ ţ degeţul
aplecaţaă îân jos. Nu se sţ ţie de ce, lucrurile acesţea care paă reau foarţe
limpezi conţinuau saă fie penţru el ţulburi. Paraschiv se uiţaă la el cu
dispreţţ sţ i spuse iar, cu un glas lung, ţaă raă gaă naţ, ca sţ i caâ nd l-ar fi sţrigaţ
de la cine sţ ţie ce depaă rţare:
— Baă i, Nilaă , baă ! O saă ţe ţragaă feţele de ţurul panţalonilor, ca pe
Naă sţase Besensac. Zici sţ i ţu caă esţ ţi flaă caă u! Eu m-asţ fi îânsuraţ paâ naă acum
de zece ori, dar n-am vruţ! Toţ penţru voi, penţru ţine sţ i Achim! Saă vaă
fac oameni!
Nilaă ridicaă frunţea, se uiţaă la fraţele saă u sţ i mormaă i ca un urs.
— Faci ţu oameni! Paă i dar! Daă sţ ţepţ mai esţ ţi! Maă mir caă nu ţe vezi!
— Nu, caă sunţ ca ţine, saă dau îân gropi, raă spunse Paraschiv porniţ.
Dacaă n-asţ fi eu… Dacaă ar zice ţaţa saă ţragi la jug, ai ţrage la jug.
Nilaă îâsţi îâncreţţi frunţea sţ i chipul lui mare se aprinse de aceasţaă
jignire. Se îânţoarse spre Paraschiv sţ i mormaă i cu ţoaţaă puţerea, clipind
des din ochi sţ i sţraâ ngaâ nd pumnii ameninţţaăţor:
— Ce, baă , ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?
— Cecsina! blodogaă ri Paraschiv faă raă saă se sinchiseascaă .
— Ia nu vaă cerţaţţi! inţerveni Guica ridicaâ ndu-se de pe prag sţ i
caă uţaâ nd ceva îânţre sobaă . Ea scoase de acolo o oalaă cu dude sţ i o puse
îânainţea nepoţţilor. Nu vaă cerţaţţi ca prosţ ţii, ce v-a apucaţ? Paraschive, ţu
esţ ţi mai mare, ce vorbaă e aia? De ce raâ zi de el? Parcaă ţu esţ ţi mai breaz?
Saă ţe duci acolo la Bucuresţ ţi sţ i saă ţe-nţorci, saă ţe-nsori! Saă faci copii!
Aţunci saă ţe vedem! Haide, luaţţi nisţ ţe dude d-asţea sţ i nu vaă mai cerţaţţi!
Cei doi îâncepuraă saă bage maâ inile îân oalaă sţ i saă maă naâ nce din ea îân
ţaă cere. Guica se asţ ezase la loc pe prag sţ i besţecaă ia la ciorap. Dupaă puţţin
ţimp ţrase un fir lung din ghemul negru de laâ naă sţ i spuse:
— Hai, maă , ce faceţţi? Caă ţrebuie saă plaă maă desc, saă vaă fac nisţ ţe paâ ine!
171
Am sţ i eu caâ ţeva ciurele de faă inaă penţru zile mari. Saă vaă fac saă aveţţi pe
drum! îânţţelegeţţi-vaă mai repede!
— Ce saă ne mai îânţţelegem, zise Paraschiv ridicaâ ndu-se. Gaţa,
plecaă m!
— Sţ i caii? îânţrebaă Guica.
— IÎi luaă m cu noi, raă spunse Paraschiv hoţaă raâ ţ. Cu ei caâ sţ ţigaă m mai
mulţ decaâ ţ cu oile. Alţfel de ce dracu mai plecaă m?
— Cum, maă , saă furaă m caii Iu ţaţa? ţresaă ri Nilaă cu un glas din care se
vedea caă acesţ gaâ nd nu izbuţea cu niciun chip saă -sţ i facaă loc îân capul lui.
— Paă i nu sunţ caii vosţ ţri, Nilaă ? N-aţţi munciţ voi anul ţrecuţ sţ i aţţi
plaă ţiţ cinci mii la bancaă ? Cu ce v-aţţi ales voi din douaă zeci de mii care s-
a îâmprumuţaţ ţaţ-ţaă u? Nu sţ i-au faă cuţ alea covoare de pe urma oilor?
Sunţ caii vosţ ţri, ţu nu vezi, ce naiba ţoţ vorbesţ ţi! Ia vezi, caă acum maă
supaă r pe ţine!
— Paă i vorbesţ ţe sţ i el ca saă nu ţacaă , zise Paraschiv mereu furios de
îâmpoţrivirea lui Nilaă . El se sculaă îân picioare sţ i conţinuaă hoţaă raâ ţ saă
ţermine cu aţaâ ţa vorbaă : Asculţaă , Nilaă , eu îâncalec sţ i plec sţ i ţe las ca pe-un
prosţ aici… Mie saă -mi spui verde… Te îânţreb: mergi sau nu mergi? De-
un an de zile de caâ nd vorbim; mergem, mergem, mergem! Sţ i acum faci
pe… Caă raâ de lumea că jurăm, caă , baă , saă mai asţ ţepţaă m! Ce saă mai asţ ţepţţi?
Nu mai asţ ţepţ, am asţ ţepţaţ desţul!
De porniţ ce era, Paraschiv uiţaă sţ i se asţ ezaă pe paţul ţusţ ei, care îândaţaă
îâncepu saă ţrosneascaă sţ i saă paâ raâ ie. Guica ţţipaă la el:
— Du-ţe, maă , naibii, caă -mi rupi paţul! Paraschiv saă ri îân sus. Supaă raţ,
el puse maâ na pe umaă rul lui Nilaă sţ i-l misţ caă , parcaă l-ar fi sculaţ din somn.
— Nilaă , mergi, maă , sau nu mergi?
Nilaă ţresaă ri sţ i deodaţaă saă ri îân picioare:
— Merg, maă , merg, ce ţoţ maă îâţţaâni? N-auzi caă merg? Nu ţţi-am spus
odaţaă caă mergem?
— Paă i vorbesţ ţe!
— Ce saă vorbesc? mormaă i Nilaă , de asţaă daţaă cu un glas slab, fricos, ca
sţ i caâ nd i-ar fi paă ruţ raă u caă spusese caă merge. Conţinuaă : Saă mergem
odaţaă ! Ce ţoţ vorbim aţaâ ţa! Sţ i dacaă se îânţaâ mplaă ceva…
— Dacaă se îânţaâ mplaă ceva, eu raă spund! aproape caă sţrigaă Paraschiv.

172
 V

Dupaă ce se luaseraă , Biricaă sţ i Polina conţinuau saă se uiţe unul la alţul

ca sţ i caâ nd ar fi fosţ singuri pe paă maâ nţ. Zadarnic îâncercau, Polina saă sţea
mai mulţ prin casaă cu soacra sţ i cumnaţele, iar Biricaă prin curţe cu ţaţaă l
sţ i fraţţii! Se sţrigau penţru lucruri de nimic sţ i, dacaă se sţaă paâ neau saă nu
fie mereu unul laâ ngaă alţul, nu se puţeau îâmpiedica saă nu-sţ i audaă
glasurile. Se auzea glasul ei sau al lui spunaâ nd nu se sţ ţie ce, se opreau
penţru o clipaă sţ i baă ţaia inimii se iuţţea…
Dar dacaă durerea ţrebuie sţaă paâ niţaă fiindcaă îândurereazaă sţ i pe alţţii,
bucuria prea mare ţrebuie sţ i ea sţaă paâ niţaă fiindcaă poaţe fi raă u îânţţeleasaă ,
îânţr-o zi mama spuse „o vorbaă ” Polinei, îânchipuindu-sţ i caă îâi face un bine
dacaă îâi aminţesţ ţe caă ţraiul ei aici o saă fie raă u dacaă nu se îâmpacaă cu ai ei.
Erau la masaă . Polina nu luaă din ciorbaă decaâ ţ de vreo douaă ori sţ i laă saă
lingura pe masaă . Era o ciorbaă de verdeţţuri nici mai bunaă , nici mai rea
ca îân alţe zile, dar mama-soacraă nu se uiţaă la chipul norei saă vadaă caă de
fapţ ei nu-i ardea azi de maâ ncare la fel cum nu prea îâi arsese nici paâ naă
acum de caâ nd venise aici; socoţi caă ciorba era de vinaă :
— E faă raă unţdelemn! spuse ea. Trebuie saă paă sţraă m unţdelemnul
penţru secere! Sţ i îân loc saă se opreascaă aci, se pomeniraă cu ţoţţii auzind
penţru îânţaâ ia oaraă nisţ ţe cuvinţe cam nepoţriviţe sţ i supaă raă ţoare. Noi
sunţem îânvaă ţţaţţi, maicaă , saă mai maâ ncaă m sţ i faă raă unţdelemn!
Nepoţriviţe sţ i supaă raă ţoare cuvinţe, dar adevaă raţe sţ i de aceea clipa
care urmaă dupaă rosţirea lor nu fu alungaţaă de nimeni.
Polina se faă cu rosţ ie sţ i deodaţaă , cu ţoţul pe neasţ ţepţaţe penţru ei, ea
rosţi cu o veselie îânţţepaţaă sţ i necruţţaăţoare:
— Ba eu, mamaă , nu sunţ îânvaă ţţaţaă saă maă naâ nc faă raă unţdelemn!
„N-am de gaâ nd saă îânghiţ ceea ce nu se cuvine”, îânsemnau de fapţ
cuvinţele ei.
— Sţ i nouaă ne-ar plaă cea, dar ce saă facem! rosţi mama-soacraă îânţre
douaă porniri, fricaă saă nu iasaă ceva uraâ ţ, dorinţţaă saă nu ocoleascaă ceea ce
ţrebuia îân cele din urmaă spus pe faţţaă.
Dar Biricaă -ţaţaă l se sinchisi mai puţţin. Se îânţoarse spre noraă sţ i-i
aruncaă cu nepaă sare:

173
 — Ba o saă maă naâ nci, caă n-o saă ai îâncoţro!
— Nemaâ ncaţaă nu sţau!? raă spunse Polina cu veselia ei sţ uieraţaă .
— Lasaă , maicaă , o saă vaă aranjaţţi voi! rosţi mama. O saă vaă îâmpaă caţţi cu
alde ţac-ţaă u sţ i o saă vaă duceţţi acolo! Caă aici e greu de ţraă iţ, sunţem mulţţi
sţ i…
Nu spuse mai mulţ, se faă cu ţaă cere. Ce îânsemna asţa?! Asţ adar îân ţimp
ce ea sţ i Biricaă nici nu sţ ţiau ce maâ ncau ameţţiţţi de marea lor bucurie, aici
exisţa nemulţţumire, gaâ nduri graă biţe saă -i îâmpovaă reze cu grija ţraiului…
Polina nu mai zise nimic, se ridicaă de la masaă sţ i inţraă îân odaie. Biricaă se
posomoraâ se sţ i maâ nca îân ţaă cere. El socoţea iesţ irea soţţiei lui la fel de
nepoţriviţaă ca sţ i cuvinţele mamei. Era îânsaă limpede caă bucuria familiei
ţrecuse de mulţ; sţ i caă ei doi baă gau de seamaă acesţ lucru abia acum.
— Ce e cu ţine, mamaă ? spuse el supaă raţ.
— Ce saă fie? rosţi ţaţaă l numaidecaâ ţ. Spune sţ i ea ce esţe. Sau nu-i asţ a?
îânţrebaă el cu nepaă sare.
IÎn clipa aceea, îân casaă , Polina izbucnise îân plaâ ns. Biricaă ţresaă ri, se
faă cu galben la faţţaă. El raă mase cu lingura îânţr-o maâ naă sţ i cu bucaţa de
maă maă ligaă îânţr-alţa, asculţaâ nd îânfioraţ, zguduiţ. Pe chipul lui se asţ ţernea
îânceţ o expresie rece, sţraă inaă de familie, care nu fu observaţaă de ceilalţţi.
Laă saă lingura sţ i maă maă liga pe masaă , se ridicaă sţ i se duse la soţţia lui.
— Hai, ţaci din guraă ! o ocroţi el. Ce-ţţi pasaă ţţie de mama? Numai dacaă
îâţţi fac eu ceva, aţunci saă plaâ ngi!… Hai! îâsţi îânmuie el glasul.
„Hai, uiţaă -ţe la mine, uiţaă -ţe îân ochii mei, îânsemna acesţ hai. Cum
poţţi saă plaâ ngi caâ nd eu sunţ cu ţine, caâ nd amaâ ndoi sţ ţim ceva care nu sţ ţie
nimeni?!”
— Hai, Paulino! o maâ ngaâ ie el cu numele ei îânţreg, ţurburaţ de
plaâ nsul ei care îânţocmai ca sţ i bucuria cresţ ţea din el îânsusţ i coplesţ iţor.
Hai, ţu… ţaci! Lasaă ! Numai dacaă eu…
Dar Polina, cum sţaă ţea pe paţ cu capul laă saţ pe coaţe sţ i coaţele pe
genunchi, se raă suci faă raă saă se ridice sţ i îâsţi puse faţţa udaă pe piciorul lui.
IÎnfioraţ, el îâi apucaă faţţa îân palmele lui aspre sţ i sub palmaă îâi simţţi gura
fierbinţe cum plaâ nge sţ i vorbesţ ţe:
— Desţule vorbe uraâ ţe am auziţ îân casaă ! Am crezuţ caă dacaă maă maă riţ
o saă scap! Toaţaă ziua sţ i ţoaţaă noapţea numai bani sţ i paă maâ nţ! Bani sţ i
paă maâ nţ!
Polina aproape caă sţriga sţ i era limpede caă o spunea penţru cei din
174
ţindaă , îânţr-adevaă r, acesţ ţia îânceţaseraă saă mai maă naâ nce sţ i asculţau.
— Am fugiţ de acasaă numai saă nu mai aud sţ i acuma vaă baţeţţi joc de
mine caă nu sunţ îânvaă ţţaţaă saă maă naâ nc faă raă unţdelemn. Am fosţ sţ i eu faţaă
pe lumea asţa! A ţrebuiţ saă maă feresc sţ i saă sţraâ ng din dinţţi sţ i acuma…
— De ce a ţrebuiţ saă sţraâ ngi din dinţţi? o îânţrerupse Biricaă -ţaţaă l din
ţindaă .
— Hei, ţaţaă ! proţesţaraă îânţr-un glas feţele sţ i mama.
— Penţru caă alţe feţe se maă riţaă cu nunţaă sţ i cu laă uţari, raă spunse
Polina plaâ ngaâ nd. Dar dacaă e vorba pe-asţ a, am saă plec chiar acuma, dacaă
soacra nu maă lasaă nici maă car saă raă suflu! Biricaă , hai cu mine!
IÎn ţindaă , mama se ridicaă speriaţaă de la masaă sţ i ţrecu pragul odaă ii.
— Polino, ţu degeaba ţe superi sţ i plaâ ngi, caă n-am zis ce ţţi se pare ţţie.
Am zis sţ i eu o vorbaă , oi fi gresţ iţ! Dar vorbesţ ţe lumea prin saţ, maicaă , sţ i
voi nu sţ ţiţţi nimic. Taţ-ţaă u zice caă nu cumva saă ne prindaă caă venim pesţe
el cu îâmpaă caă ciunea, caă ne daă afaraă sţ i ne face de raâ sul lumii. E pus pe
dusţ maă nie conţra lui Biricaă sţ i ne-am gaâ ndiţ sţ i noi caă ţu, Polino, ţrebuie
saă ţe duci pe-acasaă sţ i saă le spui caă nu sţ ade frumos saă ne dusţ maă neascaă
degeaba! Dacaă o vrea saă -ţţi dea ceva, bine, dacaă nu, lasaă -l saă -i raă maâ naă
lui, saă se saţure de paă maâ nţ. Dar ne pare sţ i nouaă raă u caâ nd auzim ce
spune la lume. Barim saă ţacaă din guraă ! Adineauri spusei vorba aia cu
dusul la alde ţaţ-ţaă u fiindcaă asţ a ar fi sţaţ bine, ne-am fi bucuraţ sţ i noi
saă -ţţi dea ţaţ-ţaă u drepţul ţaă u sţ i saă vaă ajuţe paâ naă vaă faceţţi o casaă . Dar
Doamne paă zesţ ţe dacaă am vruţ saă spun ceva raă u. Fiindcaă noi ne-am
gaâ ndiţ: dacaă se îânsura Biricaă cu alde Leana lui Floricel, care n-are decaâ ţ
o jumaă ţaţe de pogon paă maâ nţ, ce faă ceam? Nu ţoţ ţrebuia saă sţea aici, cu
ea? Te-a luaţ pe ţine! Ei! Sţ i dacaă n-o saă -ţţi dea ţaţ-ţaă u nimic, ce?! Uiţe,
sunţ feţele asţea aci sţ i fraţţii aă sţ ţia, saă spunaă ei dacaă se gaâ ndesţ ţe cineva
raă u la ţine. Aţaâ ţa zicem sţ i noi: saă ţacaă din guraă alde ţaţ-ţaă u sţ i saă nu ne
mai îânjure. Fiindcaă feţele asţea s-au faă cuţ sţ i ele mari sţ i alţaă zesţre decaâ ţ
caă sunţ vrednice sţ i cinsţiţe n-au, de ce saă -sţ i baţaă Tudor Baă losu joc de
ele? D-aia eram supaă raţţi, caă alţfel, maicaă …
Mama se opri. Era foarţe îândureraţaă sţ i caâ nd sfaâ rsţ i de vorbiţ se asţ ezaă
pe paţ sţ i ofţaă ; privirea ei se laă rgi sţ i raă mase nemisţ caţaă îânţr-o
conţemplaţţie linisţ ţiţaă a durerii. Asţa era ţoţ, nimic alţceva nu mai aveau
cu Polina. Feţele inţraseraă îân casaă sţ i ţaă ceau, adeverind prin asţa spusele
mamei. Numai Biricaă -ţaţaă l paă rea saă mai aibaă ceva de spus. Pe de alţaă
175
parţe aţmosfera aceasţa o surprinsese aţaâ ţ de mulţ pe Polina, îâncaâ ţ ea
nu zise mulţaă vreme nimic, se uiţa mereu caâ nd la mama-soacraă , caâ nd la
cumnaţe sţ i pe fiece clipaă care ţrecea, o ciudaţaă licaă rire cresţ ţea îân
privirea ei. IÎnţaâ i se îândrepţase pe paţ, apoi se îândepaă rţase puţţin de
baă rbaţul ei. Urmele plaâ nsului se sţ ţerseraă ţrepţaţ, apoi un zaâ mbeţ
ascuns, cu nepuţinţţaă de ghiciţ ce îânsemna, se ivise pe buzele ei. Se
cunosţ ţea ţoţusţ i caă nu se îândoiesţ ţe de adevaă rul celor auziţe, caă o crede
pe soacraă sţ i pe cumnaţe sţ i le daă îânţru ţoţul drepţaţe. Dar zaâ mbeţul
acela… parcaă îâsţi baă ţea puţţin joc de ei, parcaă raâ dea de nevinovaă ţţia lor.
— Paă i bine, Biricaă , ţu de ce nu mi-ai spus? se îânţoarse ea dupaă o
vreme spre baă rbaţul ei. Ia hai cu mine la ţaţa! Hai chiar acum cu mine!
repeţaă ea sţ i se dezbrobodi sţ i îâmbrobodi cu o singuraă misţ care. Se sculaă
de pe paţ sţ i raă mase îân picioare linisţ ţiţaă sţ i hoţaă raâ ţaă .
— Vezi saă nu ţe îânţorci plaâ ngaâ nd! spuse Biricaă -ţaţaă l baţjocoriţor. Se
pare caă el sţ ţia ceva mai mulţ decaâ ţ ţoţţi despre Tudor Baă losu.
— Nu acuma, Polino, spuse mama cu îândoialaă . Mai lasaă -l pe alde ţaţ-
ţaă u saă se mai gaâ ndeascaă , saă mai…
— De douaă zeci de ani de caâ nd m-a faă cuţ a avuţ desţul ţimp saă se
gaâ ndeascaă , spuse ea uimindu-i pe ţoţţi cu acesţ raă spuns. Hai, Biricaă !
— Nu sţriga la mine, fa! murmuraă Biricaă scuţuraâ ndu-se parcaă .
Taâ naă ra lui nevasţaă era de nerecunoscuţ, se uiţa la ea uimiţ sţ i paă rea saă
nu priceapaă ce vrea de la el.
Polina deschise usţ a de pereţe sţ i o laă saă larg deschisaă . I se auziraă pasţ ii
apaă saţţi sţraă baă ţaâ nd baă ţaă ţura. Biricaă se ridicaă de pe paţ sţ i se luaă dupaă ea.
Abia o ajunse din urmaă , aţaâ ţ de repede sţ i maâ nioasaă se îândrepţa nevasţa
lui, dupaă maă riţisţ , saă dea ochii cu paă rinţţii.

VI

IÎn seara sţ i îân zilele urmaă ţoare dupaă ce fugise cu Biricaă , mama ei
plaâ nsese sţ i îâncercase s-o ţrimiţaă pe faţa mai micaă , Rafira, cu caâ ţeva
lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, desţ i avea numai zece ani, îân loc s-o
asculţe pe maicaă -sa, se apucase saă -i spunaă lui Vicţor. Tudor Baă losu
176
aflase sţ i o ameninţţase pe muierea lui cu baă ţaia. Dar asţ a slabaă cum era,
Arisţiţţa îândraă znise saă se îâmpoţriveascaă :
— Tu ai faă cuţ-o de raâ s! sţrigase ea plaâ ngaâ nd. Parcaă ţţi-a paă saţ ţţie
vreodaţaă de noi! Proasţaă saă fie Polina saă -ţţi mai spunaă îân viaţţa ei ţaţaă .
— Sţ i dacaă nu-mi mai spune, ce? rosţise Tudor Baă losu, îângrozind-o
pe muiere cu acesţ raă spuns. Lasaă c-o saă -mi spunaă ea, n-avea grijaă . N-are
saă ţreacaă nicio saă pţaă maâ naă sţ i-ai saă vezi cum inţraă pe poarţaă cu
îâmpaă caă ciunea. Are nevoie de paă maâ nţ.
— Sţ i dacaă are nu e drepţul ei? Ea singuraă a munciţ caâ ţ voi ţoţţi… Nu
ţţi-e fricaă saă nu ţe ia lumea la ochi?
— De ce saă maă ia lumea la ochi, caă i-am vruţ binele? Ce-are baă iaţul
lui Sţan Coţelici? O saă ţraă iascaă cu al lui Biricaă din caâ nţaţ? Treaba ei! Eu
nu-i dau nicio brazdaă ! Baă iaţ cu aţaâ ţa paă maâ nţ sţ i fuge de el! Ce are, faă ,
baă iaţul lui Sţan Coţelici?
— Are pe dracu! sţrigase Arisţiţţa îânfuriaţaă . Dacaă nu-i place, vreai ţu
saă i-l bagi pe gaâ ţ?
— Nici nu-mi ţrece prin cap, raă spunsese Tudor Baă losu nepaă saă ţor.
Dar dacaă faă cea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vruţ saă -l ia pe-al
lui Sţan Coţelici? Foarţe bine! Dar de ce s-a apucaţ saă se ducaă dupaă al
lui Biricaă ? Alţul mai bun nu gaă sea?
Se cerţaseraă paâ naă ţaâ rziu, faă raă folos. Tudor Baă losu era mereu
nepaă saă ţor la rugaă minţţile femeii care îâi spunea saă se ducaă acasaă la
Biricaă sţ i saă se îâmpace cu faţa. Tudor Baă losu nu numai caă nu-sţ i cunosţ ţea
bine faţa, dar nici maă car nu baă nuia ce se peţrecuse cu ea dupaă maă riţisţ ;
caâ nd o vaă zu pe Polina inţraâ nd pe poarţaă cu Biricaă , de uimire, ochiul
care nu i se deschidea bine, de asţaă daţaă i se deschise caâ ţ o ceapaă ;
Polina inţra îân curţe cu o îânfaă ţţisţ are sţ i nisţ ţe pasţ i care nu semaă nau deloc
cu ai Polinei pe care o sţ ţiau ei, sfioasaă sţ i supusaă , cam îâncaă paă ţţaânaţaă îân
sfiosţ enia ei ascunsaă , dar ţoţdeauna asculţaă ţoare.
Pe drum Polina se sfaă ţuise cu baă rbaţul ei. Spre uimirea acesţuia, ea
spusese caă are drepţaţe mama-soacraă : ţrebuie negresţ iţ saă se îâmpace cu
paă rinţţii! Cum au saă poaţaă ţraă i faă raă zesţrea ei? Nici saă nu se gaâ ndeascaă ,
nici saă nu-i ţreacaă prin cap. Unde-au saă sţea? Asţ adar, se vor îâmpaă ca sţ i
vor sţa la paă rinţţii ei, vor munci îâmpreunaă un an, doi sţ i îân acesţ ţimp vor
sţraâ nge saă -sţ i facaă o casaă . Asţ a face ţoaţaă lumea. Toaţe acesţea are saă le
spunaă el.
177
 — Pe urmaă saă ţaci din guraă sţ i saă maă lasţ i pe mine, caă o saă maă îânţţeleg
cu ei, îâncheiase ea.
Despre fapţul caă Tudor Baă losu faă cea de raâ s îân saţ familia baă rbaţului
ei, fapţ care o nemulţţumise aţaâ ţ de mulţ pe mama-soacraă sţ i pe
cumnaţe, nu mai puţea fi vorba, de vreme ce scopul lor era
îâmpaă caă ciunea.
Biricaă se cam supaă rase de sfaţurile acesţea, dar îân cele din urmaă
convenise. Era îâncaă nedumeriţ de schimbarea ei parcaă neasţ ţepţaţaă .
Tudor Baă losu îâi vaă zu dinaă unţru inţraâ nd îân curţe, sţ i faă raă saă sţ ţie
penţru ce, îânchise fereasţra care era deschisaă sţ i deschise usţ a din ţindaă .
Arisţiţţa aprindea focul îân vaţraă sţ i se pregaă ţea saă lucreze la masţ inaă nisţ ţe
rochii.
— Vezi caă vine Polina sţ i cu aă la, îâi spuse Vicţor Baă losu mamei ţrecaâ nd
sţ i el pragul sţ i inţraâ nd îân casaă .
Toţ aţunci, Polina sţ i Biricaă urcaraă scara prispei; ajunsţ i îân ţindaă , faţa
se opri, se uiţaă la mama ei care se îâmbrobodea zaă paă ciţaă sţ i-i spuse
simplu, dar cu ceva nou, parcaă sţraă in, îân glas:
— Bunaă ziua, mamaă !
— Bine v-am gaă siţ! spuse sţ i Biricaă îânceţ.
— Bine-aţţi veniţ, raă spunse Arisţiţţa luaâ nd-o îânainţea lor îân casaă sţ i
uiţaâ ndu-se îângrijoraţaă dacaă nu era ceva aruncaţ îân dezordine pesţe
paţuri.
Cei doi inţraraă îân odaie sţ i daă duraă sţ i acolo bunaă ziua. Tudor Baă losu
raă spunse limpede bunaă ziua sţ i-sţ i aruncaă privirea cerceţaă ţor spre fiicaă ,
dar Polina parcaă nu-l lua îân seamaă ; se asţ ezaă pe paţ sţ i-sţ i sţraâ nse mai
bine basmaua sub baă rbie. Pe nesimţţiţe, îân ţaă cere, Tudor Baă losu, Arisţiţţa
sţ i Vicţor se apropiaraă de celaă lalţ paţ sţ i se asţ ezaraă pe raâ nd, asţ ţepţaâ nd.
Polina se uiţaă la baă rbaţul ei. Acesţa se posomori sţ i-i îânţoarse privirea
parcaă furios, îâncepu saă vorbeascaă limpede sţ i îânceţ, simplu, parcaă s-ar fi
cunoscuţ sţ i ar fi ţraă iţ îâmpreunaă cu ceilalţţi de mulţaă vreme:
— IÎmi pare raă u, nea Tudore, caă ne-am cerţaţ…
Flaă caă ul se opri caâ ţeva clipe, ţimp îân care Vicţor se asţ ezaă mai bine pe
paţ. Dar Tudor Baă losu nu luaă îân seamaă paă rerea de raă u a ginerelui, care
ţrebuia saă fie îâncepuţul îâmpaă caă rii.
— Ce vreţţi, maă , voi? Ce caă uţaţţi aici? îânţrebaă el bruţal.
— Tudore, ţaci din guraă ! saă ri Arisţiţţa speriaţaă .
178
 — Sţai caă eu n-am chef nici de cearţaă , nici de discuţţie! raă spunse el
linisţ ţiţ, sţ i conţinuaă spre cei doi, mai mulţ spre Biricaă , despre care
credea caă pusese la cale venirea la el îân casaă : Ce e, Biricaă , ce cauţţi aici?
îân seara caâ nd ai furaţ-o pe proasţa asţa, eu am veniţ la ţaţ-ţaă u sţ i i-am
spus. Ce mai vreai? Sau unde ţe-am laă saţ saă inţri pe poarţaă crezi caă am
saă maă ţocmesc cu ţine!
— Nea Tudore, n-am saă -ţţi spun decaâ ţ caâ ţeva vorbe sţ i ne ducem…
Nici eu n-am chef saă maă ţocmesc cu dumneaţa. Eu cred caă ar fi bine saă
ne îânţţelegem ca oamenii. Am un singur pogon de paă maâ nţ, mare sţ i laţ.
Paă maâ nţul Polinei… dar nu e vorba acuma de paă maâ nţ, fiindcaă … Polina
spune caă saă sţaă m la dumneavoasţraă , un an sau doi, paâ naă ne facem noi…
dumneavoasţraă aveţţi ţrei odaă i… sţ i muncim cu ţoţţii. De ce saă ne cerţaă m?
Dacaă vreţţi, bine, dacaă nu… ţreaba dumneavoasţraă , noi ne-am luaţ sţ i o
saă ne descurcaă m noi…
Vicţor Baă losu raâ nji din paţul lui sţ i se misţ caă îân el îânţr-un fel care faă cea
saă se vadaă caă ceea ce auzise îâi plaă cea mulţ, îâl îânveselea. Biricaă baă gaă de
seamaă sţ i chipul i se aprinse. Se ridicaă îân picioare gaţa saă plece, dar
Polina se prinse îân aceeasţ i clipaă de umaă rul lui:
— Unde ţe duci? Sţai caă merg sţ i eu.
— Da, sţai, zise Tudor Baă losu baţjocoriţor.
— Da, saă mai sţea, raă spunse Polina rece. Apoi la fel de rece sţ i linisţ ţiţ
conţinuaă : Sţ i ţu, Vicţore, ce raâ njesţ ţi acolo îân paţ? Nu ţţi-e rusţ ine?
Vicţor Baă losu, Arisţiţţa sţ i Tudor Baă losu faă curaă ochii mari.
— Polino, ce e cu ţine? zise Arisţiţţa abia sţ opţiţ.
— Ia spune, ţaţaă , conţinuaă faţa faă raă saă raă spundaă . Ce zici de ce-a zis
Biricaă ?
IÎnţrebarea aceasţa linisţ ţiţaă i se paă ru ţaţaă lui obraznicaă . Se îânfurie:
— Vezi saă nu ţe iau acum de moaţţe sţ i saă ţe saţur de maă riţaţ, spuse el
asţ ezaâ ndu-se la locul lui.
— Aţunci nu vreai saă sţau aici cu Biricaă ? îânţrebaă Polina iaraă sţ i,
uiţaâ ndu-se la el deschis.
— Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coajaă ? spuse ţaţaă l ameninţţaăţor.
Acum ţe iau de maâ naă sţ i ţe dau afaraă ! Ai fugiţ cu aă sţa ca o proasţaă , ţe-ai
dus îân crila lor de copii! Caă alţul mai bun nu gaă seai.
— Nu, alţul mai bun nu gaă seam, raă spunse Polina limpede. AĂ sţa mi-a
plaă cuţ mie! Sţ i de ce zici caă nu ne lasţ i aici? Spune, ca saă sţ ţim sţ i noi.
179
 Drepţ raă spuns, Tudor Baă losu se ridicaă de pe paţ sţ i spuse îânceţ sţ i
scraâ sţ niţ:
— Baă , ia iesţ iţţi afaraă d-aici! Iesţ iţţi afaraă paâ naă nu asmuţ caâ inii pe voi.
Arisţiţţa saă ri sţ i i se puse îân faţţaă:
— Tudore, ne aude lumea! Raâ de lumea…
— Ia lasaă -l, mamaă , spuse Polina apaă saţ.
Se ridicaă îân picioare îânainţea ţaţaă lui:
— Saă asmuţţi caâ inii pe mine? îânţrebaă ea musţ caâ ndu-sţ i adaâ nc buzele,
aprinsaă la faţţaă. Saă asmuţţi caâ inele? N-ajunge caâ ţ am îânduraţ aici, caâ ţ am
munciţ? Ia sţai ţu niţţel, ţaţaă , saă vorbesţ ţi aici cu mine! sţrigaă ea cu un
glas ţaă ios sţ i îânalţ. Se rupse din faţţa ţaţaă lui, merse spre usţ a odaă ii care
raă maă sese deschisaă sţ i o ţraâ nţi cu puţere. Se îânţoarse apoi spre mama ei:
Iar ţu, mamaă , saă nu ţe amesţeci, caă nu esţ ţi bunaă de nimic! Ai raă mas
oarbaă , de caâ nd lucrezi la masţ inaă saă le dai lor mii de lei! Sţ i de saă pţaă maâ ni
de zile de caâ nd maă omoaraă saă maă maă riţ cu Sţan Coţelici, ţu n-ai spus
nimic! Iar acuma m-ai laă saţ saă maă fac de raâ sul lumii!
De asţaă daţaă , Tudor Baă losu se naă pusţi spre ea sţ i vru s-o apuce de
maâ ini sţ i s-o dea afaraă . Biricaă sţ i Vicţor saă riraă de pe paţ. Polina se smulse
din maâ inile ţaţaă lui sţ i ţţipaă :
— Ia maâ na de pe mine!
Tudor Baă losu îâncremeni cu ghearele îân aer. Faţa îâl fulgera cu nisţ ţe
priviri a caă ror uraă ardea îân ele ca o flacaă raă .
— Saă nu dai îân mine caă -ţţi scoţ ochii! rosţi Polina cu un glas sţ uieraă ţor.
— Polino, ţţipaă Arisţiţţa, ai îânnebuniţ?!
IÎn clipa aceea, Vicţor saă ri îânţre ei, deschise usţ a sţ i spuse ţare sţ i
dispreţţuiţor spre Biricaă :
— Ia iesţ i, maă , afaraă d-aici! Ia iesţ iţţi afaraă d-aici!
Biricaă îâl privi mocniţ, mesţecaâ ndu-sţ i faă lcile. Nu se misţ caă . Vicţor
Baă losu se apropie de el sţ i îâl apucaă de flanela lui caâ rpiţaă îân coaţe. Spuse
cu acelasţ i dispreţţ:
— Iesţ iţţi, baă , afaraă !
Acesţ glas îângaâ mfaţ îâl faă cu pe Biricaă saă -sţ i smuceascaă maâ na cu puţere
sţ i saă se dea îândaă raă ţ gaţa saă -i saraă îân cap. Polina îâl apucaă linisţ ţiţaă pe
fraţele ei de gulerul hainei sţ i, caâ nd acesţa se îânţoarse cu faţţa, ea îâi caâ rpi
o palmaă aţaâ ţ de naă prasnicaă îâncaâ ţ Vicţor se claă ţinaă . Caâ nd îâsţi reveni sţ i se
repezi spre Polina, Biricaă îâi iesţ i aţunci îânainţe sţ i îânţr-o clipaă se
180
îânclesţ ţaraă unul cu maâ inile îân gaâ ţul celuilalţ.
— Tudore, sai caă se omoaraă ! sţrigaă Arisţiţţa îânaă busţ iţ.
Mama sţ i fiica sţ i Tudor Baă losu saă riraă sţ i îâncepuraă saă izbeascaă îân
maâ inile lor îânclesţ ţaţe.
Odaţaă despaă rţţiţţi, cei doi se priviraă cu uraă , mulţ ţimp gaâ faâ ind. Vicţor
Baă losu parcaă uiţase de palma daţaă de sora lui. Abia îânţr-un ţaâ rziu îâsţi
aminţi sţ i se repezi pe negaâ ndiţe spre ea, dar Arisţiţţa îâi iesţ i îânainţe.
— Dai îân mine, hai? Polino! Dai îân mine! gaâ faâ i el.
— Dau îân ţine! raă spunse ea ţremuraâ nd. Maă garule! Ai sţ i ţu o soraă care
se maă riţaă sţ i sţrigi la ea saă iasaă afaraă ! Porcule! Ai un obraz de porc, maă
mir caă nu-ţţi plesnesţ ţe.
Vicţor Baă losu saă ri iar de la locul lui sţ i de asţaă daţaă o luaă spre usţ aă, saă
iasaă afaraă . Baă nuind ceva raă u, Arisţiţţa ţţipaă :
— Vicţor, sţai aici, Vicţore! Sţai aici! Sţai aici! Tudor Baă losu saă ri sţ i el
sţ i îâl apucaă pe fiu de umeri.
— Ia sţai, maă , la locul ţaă u! Sţai saă le spun eu îâncaă o daţaă , saă nu zicaă pe
urmaă lumea caă a veniţ faţa la mine sţ i am goniţ-o…

VII

Se faă cu un ţimp o ţaă cere grea. Se asţ ezaraă iaraă sţ i pe paţuri, cei doi
singuri îânţr-o parţe, iar ceilalţţi pe celaă lalţ paţ. Tudor Baă losul rupse
ţaă cerea cu un glas schimbaţ din care îânfumurarea de ţaţaă pierise.
— Va saă zicaă , Polino, abia ţe-ai maă riţaţ sţ i ţţi-a sţ i saă riţ ţţandaă ra. Te-au
pus ai lui Biricaă la cale. Vii saă -mi bagi ghearele îân ochi! Asţ puţea saă ies
afaraă sţ i saă -mi vaă d de ţreburi, dar maă gaâ ndesc la ce-ai saă ţragi caâ nd ţe-or
pune ai lui Biricaă la muncaă . Acolo saă vezi muncaă , nu ca acasaă ! Ai munciţ
sţ i acasaă , nimeni nu zice, dar ţaman d-aia ar fi ţrebuiţ saă nu-ţţi iai lumea
îân cap. Dacaă ar face ţoaţe feţele ca ţine, ar fi un balamuc îân ţoţ saţul…
Asţ a caă vezi, îâţţi spun îâncaă o daţaă , penţru ulţima oaraă , cu frumosul, saă ţe
îânţorci…
— IÎmi spui cu frumosul, dar saă ri cu pumnul la mine, spuse Polina
limpede, uiţaâ ndu-se drepţ îân ochii lui.
181
 Tudor Baă losu îânghiţţi greu.
— Nu vreai saă ţaci din guraă , cauţţi cearţaă ! zise el.
— Saă vorbesţ ţi ca lumea sţ i saă nu maă minţţi! Niciodaţaă nu ţe-ai uiţaţ la
mine ca la o faţaă . Toţ cu Vicţor: Vicţor îân sus, Vicţor la deal… Numai eu
am munciţ sţ i ai crezuţ caă sunţ proasţaă , am saă îânghiţ mereu sţ i o saă maă
maă riţ cu cine vreţţi voi…
— Acum ţe-ai faă cuţ desţ ţeapţaă , maă gaă reaţţo! Nu ţţi-e rusţ ine saă vorbesţ ţi
asţ a cu ţaţa? spuse Vicţor.
— Nu mai poţ de rusţ ine, raă spunse Polina baţjocoriţor. Uiţe unde s-a
adunaţ rusţ inea, la alde ţaţa sţ i la domnul voiajor!
— N-am sţ ţiuţ eu ce zace îân ţine caă ţe îânvaă ţţam eu minţe, raă spunse
Vicţor clocoţind. Poţţi saă zici caă , cu vorbele asţea care le-ai spus acum,
ţe-ai spaă laţ pe boţ de-un fraţe!
— Paă i da, caă mama nu puţea saă facaă sţ i ea un limbric laâ ngaă un gard îân
loc saă -mi facaă un fraţe ca ţine.
Era de o raă uţaţe care adaâ ncea sţ i nu apropia groapa care se caă scase
îânţre ei. Biricaă nu mai pricepea cum o saă se mai îâmpace soţţia lui cu
paă rinţţii dupaă ţoaţe acesţea. Nimeni îânsaă nu mai îândraă znea s-o ameninţţe
pe Polina.
— Uiţe, Polino, una sţ i cu una face douaă ! rosţi Baă losu. Eu aţaâ ţ am de
spus: ai fugiţ de acasaă , ţe-am sfaă ţuiţ saă ţe îânţorci, nu vreai, gaţa, acum
n-ai ce mai caă uţa îândaă raă ţ. Am ţerminaţ socoţeala.
Se faă cu ţaă cere. Polina îâsţi rezemaă un coţ îân genunchi sţ i apoi îâsţi
rezemaă baă rbia îân podul palmei:
— Asţ a crezi ţu, spuse ea neţulburaţaă .
— Asţ a are saă fie! apaă saă Baă losu.
Polina repeţaă :
— Asţ a crezi ţu!
— Asţ a cred eu, asţ a esţe, am ţerminaţ, ce mai aţaâ ţa vorbaă ! zise Tudor
Baă losu gaţa saă -sţ i piardaă din nou raă bdarea.
— Nu-nu! îâl preveni Polina aproape veselaă . Trebuie saă îânţţeleg sţ i eu.
Va saă zicaă de ce zici caă nu vreai saă sţaă m amaâ ndoi îân odaia de dincoace,
paâ naă ne facem noi casaă ?!
— Tudore, lasaă -i, maă , saă sţea, îândraă zni Arisţiţţa îânceţ. Biricaă e baă iaţ
munciţor, ce-aveţţi cu el? Asţ a face ţoaţaă lumea…
Era de necrezuţ, mama se daă duse deschis de parţea feţei. Tudor
182
Baă losu o fulgeraă cu ochii, dar Polina nu-l slaă bi:
— Nu ţe mai uiţa asţ a la mama, zise ea. Ai saă ne lasţ i saă sţaă m aici.
— Voi amaâ ndoi saă sţaţţi cu mine?! se miraă Baă losu. Poaţe dacaă mor eu
sţ i baă iaţul aă sţa! Aţunci da!
Polina se uiţaă spre fraţele ei sţ i, ce lucru de neîânţţeles, glasul i se faă cu
mai cald, asţ a ca al unei surioare mai mici:
— Vicţore, nici ţu nu vreai saă maă lasţ i saă sţau aici?
— Da’ ce, e casa mea? raă spunse Vicţor colţţos, dar zaă paă ciţ ţoţusţ i de
rugaă minţea ei. Ce maă îânţrebi pe mine? se scuţuraă el. Din parţea mea, n-
ai decaâ ţ saă sţai!
— Da, se vede, spuse Polina cu paă rere de raă u. Apoi, ridicaâ ndu-se pe
neasţ ţepţaţe de pe paţ: Hai, Biricaă ! Se îânţoarse spre ţoţţi ai casei: zi, maă
goniţţi? Bine, maă goniţţi voi, da* saă nu credeţţi caă eu sunţ proasţa aia! Nu
scaă paţţi voi de mine caâ ţaă viaţţaă oţţi avea!
Deschise usţ a îânainţe sţ i iesţ i afaraă faă raă saă dea bunaă ziua sau saă mai
spunaă vreun cuvaâ nţ. Biricaă mergea îân urma ei cu faă lcile îânclesţ ţaţe. Caâ nd
iesţ iraă îân poarţaă , ţaâ naă rul maâ raâ i supaă raţ:
— Faă , ţu esţ ţi nebunaă !
Se opriraă îân drum, îân faţţa casei. Polina îânţaâ rzia, parcaă ar fi vruţ saă se
îânţoarcaă îândaă raă ţ, saă mai spunaă nu se sţ ţie ce.
— Haide! o îândemnaă baă rbaţul mohoraâ ţ, faă raă saă se uiţe la ea.
— Nu merg!
— Ce?! se miraă Biricaă sţ i se uiţaă la ea. Avea o îânfaă ţţisţ are ascunsaă , ca pe
vremea caâ nd era faţaă . IÎl fulgeraă un gaâ nd, pe care îâl sţ i rosţi: Polino, maă
lasţ i?
Ea nu raă spunse sţ i nu se misţ caă . Se uiţa îânţţepeniţaă nicaă ieri.
— Nu merg! Unde vrei saă merg? Unde saă dormim la iarnaă ? îân cosţ ar?
IÎn ţrenţţe, pe jos?
Acesţe cuvinţe îâl îânspaă imaâ nţaraă pe Biricaă , se faă cu alb ca varul.
— Da, sţ opţi el coplesţ iţ. Bine, Polino! Aţunci raă maâ i la ai ţaă i! Du-ţe
aţunci! sţ opţi el îânţr-un ţaâ rziu sţ i de asţaă daţaă îâsţi îânaă lţţaă frunţea.
Vaă zuţţi de deparţe, nimeni n-ar fi puţuţ saă -sţ i dea seama ce se
îânţaâ mplaă îânţre ei. Biricaă nu mai puţu îândura sţ i se îândepaă rţaă îânceţ.
Lumea care se uiţa puţea crede caă s-au îânţţeles saă raă maâ naă la Baă losu;
alţfel s-ar fi cerţaţ sţ i îânjuraţ cu glas ţare, asţ a cum se îânţaâ mplaă cu cei mai
mulţţi caâ nd nu se îânţţelegeau. De aceea, caâ nd Polina îâl chemaă din urmaă
183
pe Biricaă , chemarea nu miraă pe nimeni.
Biricaă se opri, se îânţoarse sţ i o asţ ţepţaă . Privirea lui ardea sţ i dacaă n-ar
fi fosţ îân drum ar fi loviţ-o îânţocmai ca aţunci sub dudul Moromeţţilor;
din nou ea îâl faă cea saă se ţeamaă caă ar puţea-o pierde, îâsţi aminţi îânsaă
privirea sţ i raă spunsul ei de aţunci sţ i deodaţaă îânţţelese caă nu penţru a-l
chinui zadarnic se purţa ea asţ a.
„Ah, ce naţţie de femeie! gaâ ndi el. De raă mas la ai ei nu vrea, dar nici
cu mine nu merge!”
— Hai, Polino! sţ opţi el mohoraâ ţ. Hai, nu ţe speria, caă saă fie ea a
dracului de casaă , cu douaă eţaje o fac, dacaă e vorba caă din pricina casei…
Sţ i o luaă îânainţe îândaâ rjiţ. Polina merse de asţaă daţaă îân urma lui, ca
orice nevasţaă supusaă baă rbaţului. Biricaă mai îânţoarse o daţaă capul spre
casa lui Baă losu sţ i îâl vaă zu pe acesţa pe dupaă geamuri urmaă rind ceea ce
se peţrecea la poarţaă . „Mama ţa, ameninţţaă Biricaă . Ai crezuţ caă dacaă nu-i
dai zesţre, am saă ţţi-o las!”
— Biricaă , îânţrebaă Polina din urmaă , cu ce zici caă ai saă faci casaă ? Sţ i
fiindcaă el îânţaâ rzie cu raă spunsul ea adaă ugaă : Saă sţ ţii caă mie nu-mi place cu
douaă eţaje!
Era veselaă , raâ dea de el, dar el nu se supaă raă , îâncepuse s-o îânţţeleagaă ;
firea ei era asţ a caă vroia saă ţraă iascaă îân voie sţ i baă rbaţul saă nu-i punaă pe
umeri nicio povaraă ; doar de aceea îâl luase pe el sţ i nu pe alţul sţ i de
aceea fugise de la paă rinţţi. Dar ce era de faă cuţ, de unde saă facaă rosţ de
bani penţru casaă ? Ea glumea, dar dacaă paâ naă la ţoamnaă fraţţii sţ i surorile
lui mai puţeau dormi pe prispaă , caâ nd s-o face frig vor ţrebui saă inţre
îânaă unţru sţ i aţunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are saă se îânţaâ mple
îânţre ei dacaă n-or mai avea unde saă sţea? Penţru caă , oricaâ ţ de ciudaţ
paă rea lucrul aă sţa, ciudaţ mai ales fiindcaă nu-sţ i daă duse deloc seama de
el paâ naă acum, pur sţ i simplu n-avea unde saă sţea cu ea!

VIII

Asţfel se îânţaâ mplaă caă îân scurţaă vreme de la îânsuraă ţoare bucuria lui
Biricaă se sţ i faă cu dureroasaă . Gaâ ndul caă s-ar puţea saă -l apuce ţoamna faă raă
184
casaă îâl nelinisţ ţi aţaâ ţ de mulţ îâncaâ ţ, faă raă saă se mai sfaă ţuiascaă cu familia,
se hoţaă rîâ saă facaă rosţ de bani numai îân singurul fel îân care puţea saă facaă
aţaâ ţ de repede sţ i anume saă vaâ ndaă de îândaţaă jumaă ţaţe din pogonul lui de
paă maâ nţ. Se gaâ ndi caâ ţeva zile îân sţ ir, îâi ţrebuiau cel puţţin ţrei mii de lei
dacaă vroia saă -sţ i facaă o casaă ca saă nu fie bordei (sţ i numai o asţfel de casaă
îâi ţrebuia, alţfel ţoaţaă lumea ar fi zis caă iaţaă ce raă u a ajuns Polina ţraă ind
cu el), dar de unde saă ia ţrei mii de lei? Sţ i apoi cum avea el saă ţraă iascaă
cu o jumaă ţaţe de pogon de paă maâ nţ, caâ nd alţţii cu un loţ îânţreg abia se
ţţineau?
Dar aceasţaă îânţrebare din urmaă nu-l ţulburaă pe Biricaă . IÎnainţe de
orice ţrebuia saă -sţ i ridice casaă , sţ i îâncaă una frumoasaă , asţ a cum pe drepţ
meriţa o nevasţaă ca a lui. Dupaă aceea avea saă vadaă .
Luaâ nd aceasţaă hoţaă raâ re el se graă bi saă anunţţe familia:
— Gaţa! De maâ ine îâncolo, cine vrea saă maă ajuţe saă fac casaă , saă
meargaă cu mine îân vale la vaă gaă uni saă facem caă raă mizi.
Erau ţoţ asţ a, la masaă , a ţreia sau a paţra zi de caâ nd faă cuseraă
îâncercarea de îâmpaă caă ciune.
Polina nu se araă ţaă deloc surprinsaă , dar Biricaă -ţaţaă l sţ i ceilalţţi îânceţaraă
o clipaă saă mai maă naâ nce sţ i se uiţaraă la el baă nuiţori.
— Saă faci caă raă mizi sţ i saă le lasţ i acolo saă dea zaă pada pesţe ele! Sau de
ce?! se miraă ţaţaă l.
— Nu, ci saă ridic casaă cu ele, raă spunse fiul.
— Aha! exclamaă Biricaă -ţaţaă l dumiriţ. Uiţasem caă acolo îân vale la
vaă gaă uni, dupaă ce sapi sţ i ţermini cu caă raă mizile gaă sesţ ţi la fund sţ i nisţ ţe
bani!
— Asţa maă privesţ ţe pe mine! zise Biricaă îânchis îân sine, dar ţaţaă l
socoţi, uiţaâ ndu-se la el, caă n-avea el ce saă îânchidaă îân sine sţ i i-o îânţoarse
cu nepaă sare:
— Te-o fi privind, zise. Mai bine daă flanela aia maă -ţii, s-o caâ rpeascaă
îân coaţe, caă aţaâ rnaă juraă biile pe ţine, adaă ugaă maă suraâ ndu-l de sus paâ naă
jos.
Polina, care n-avea nimic rupţ pe ea, se simţţi iaraă sţ i aţinsaă ca sţ i daţa
ţrecuţaă cu unţdelemnul.
— Ce s-o mai caâ rpeascaă , ţrebuie alţaă flanelaă , zise ea.
Dupaă acesţe cuvinţe, ţaâ naă ra nevasţaă vaă zu mulţe perechi de ochi
îândrepţaâ ndu-se scurţ sţ i îân ţaă cere asupra ei.
185
 — O fi ţrebuind, mormaă i Biricaă -ţaţaă l sorbind îânceţ din sţrachina cu
verdeţţuri din mijlocul mesei.
— Ce ţoţ dondaă nesţ ţi din gura aia? inţerveni aţunci mama-soacraă ,
uiţaâ ndu-se cu simpaţie la noraă . Asţ a esţe, îâi ţrebuie flanelaă caă s-a îânsuraţ
sţ i a inţraţ sţ i el îân raâ ndul oamenilor!
Taţaă l prinse cu privirea mulţţimea de copii de la masaă sţ i asţ ţepţaă
caâ ţeva clipe ca saă fie îânţţeles de ce se uiţaă : cei doi gemeni aveau pe ei
doar nisţ ţe îânchipuiri de caă maă sţ i, iar feţele…
— O saă ţundem caâ inele sţ i o saă ne facem flanele, zise el.
— Parcaă noi o saă ne luaă m dupaă ţine! raă spunse mama.
Sţ ţia sţ i ea caă ţaţaă l avea drepţaţe, dar dacaă nu era laâ naă penţru flanele,
barim saă fie o vorbaă bunaă !
Trecu deci cu bine aceasţaă clipaă grea penţru Biricaă : nu-l îânţrebaă
nimeni de unde avea saă ia bani sţ i el îânţţelese caă la urma urmei îânţr-
adevaă r acesţ lucru îâl privea numai pe el.
Umbla prin curţe fluieraâ nd sţ i caâ nţaâ nd. Puse maâ na pe secure sţ i se
duse îân graă dinaă saă ţaie salcaâ mi penţru ţaă lpici. Polina sţaă ţea laâ ngaă el sţ i îâl
asculţa cum caâ nţaă , parcaă ameţţiţaă , cu ochii îânchisţ i sţ i cu maâ inile
îâncrucisţ aţe pe saâ ni. Din caâ nd îân caâ nd el se oprea din caâ nţaţ sţ i araă ţa cu
maâ na:
— Daă raâ maă m coţeţţul… IÎn parţea asţa o facem, cu faţţa îâncolo.
Sţ i îâncepea iar saă caâ nţe sţ i saă izbeascaă îân salcaâ mi cu securea. Era asţ a
de vesel îâncaâ ţ îâsţi amesţeca glasul cu loviţurile de secure îân asţ a fel, îâncaâ ţ
fraţţii lui mai mici, care se asţ ezaseraă puţţin mai îân vale, se ţaă vaă leau pe
iarbaă cu burţţile lor goale sţ i raâ deau.
— Sţ i cu ce zici caă o saă cumperi metri cubi, Biricaă ? îânţrebaă ţaţaă l din
poarţa graă dinii.
Adicaă meţri cubi de lemn de consţrucţţie, podele, usţ i, feresţre… Dar
Biricaă sţ i Polina nu mai erau singuri, apaă ruseraă din fundul graă dinilor
caâ ţeva feţe aţrase de glasul cunoscuţ al vecinului, sţ i Biricaă nu mai puţu
saă raă spundaă .
— Ce are saă mai caâ nţe Biricaă la nunţaă ! se minunaă una dinţre feţe,
apropiindu-se sţ i asţ ezaâ ndu-se jos laâ ngaă Polina.
— Biricaă , ia caâ nţaă ţu Vai de copilul străin, caă vreau saă -l îânvaă ţţ sţ i eu…
zise alţa care se apropia îânceţ, cu frunţea îânţr-o cusaă ţuraă .
Dar a doua zi, caâ nd Biricaă puse caii la ham saă se ducaă la vaă gaă uni,
186
ţaţaă l îâl opri:
— Salcaâ mii ca salcaâ mii, zise el, sunţ verzi sţ i paâ naă se usucaă ţrebuie
saă -i ţai din vreme, dar nu pune ţu copiii saă munceascaă degeaba la
caă raă mizi.
— De ce?
— D-aia, fiindcaă nu ţe-aranjeazaă !
— Bine, o saă maă duc singur.
— Du-ţe singur, dacaă n-ai ce face!
— De ce n-am ce face?
— Fiindcaă ţe-am mai îânţrebaţ sţ i ieri: de unde faci ţu rosţ de bani?
— Paă i nu spuneai caă -i gaă sesc la vaă gaă uni?
— A, uiţasem. Du-ţe! îâl îândemnaă ţaţaă l binevoiţor. Ileano sţ i
Gheorghiţţo, sţrigaă el, hai, duceţţi-vaă cu Biricaă sţ i ajuţaţţi-l!…
Feţele chiar se urcaseraă îân caă ruţţaă. Ele erau acum vesele penţru ele
îânsele; de caâ nd fraţele se îânsurase, nu prea le mai paă sa de el. Dar de
ajuţaţ cu braţţele lor vaâ njoase puţeau saă -l ajuţe.
— Adevaă raţ, nene, de unde faci rosţ de bani? îânţrebaă cea mai mare
caâ nd se daă duraă jos la vaă gaă uni.
Polina se uiţaă ţţinţaă la baă rbaţul ei sţ i Biricaă ciţi îân privirile ei aceeasţ i
îânţrebare. Prefaă caâ ndu-se vesel, el le spuse caă are saă vaâ ndaă jumaă ţaţe de
pogon din parţea lui de paă maâ nţ. La auzul acesţei vesţ ţi pe chipul
surorilor apaă ru o expresie rece.
— Nu vaă speriaţţi, îâl cumpaă r la loc dupaă ce îâmi fac casaă , zise Biricaă ,
dar ţaă cerea sţraă inaă a surorilor îâl ţulburaă sţ i îâl supaă raă ca niciodaţaă ,
îâncepu saă sţrige: Ce vaă uiţaţţi asţ a la mine? Ia duceţţi-vaă acasaă d-aici sţ i
laă saţţi-maă voi îân pace. Vaă uiţaţţi la mine parcaă cine sţ ţie ce v-am faă cuţ. E
pogonul meu de paă maâ nţ sţ i fac ce vreau cu el. Nu sţ ţiţţi decaâ ţ saă sţaţţi cu
ochii pe om sţ i saă -l paă ziţţi: aia nu; ailalţaă nu; asţ a nu!
Apucaă ţaâ rnaă copul sţ i îâncepu saă izbeascaă îân luţul galben sţ i gras. De
uimire surorile abia se dezmeţiciraă . Se uiţaraă la Polina. Ea sţaă ţea laâ ngaă
caă ruţţaă cu o îânfaă ţţisţ are de nepaă ţruns. Se gaâ ndea, dar era greu de ghiciţ la
ce.
— Hai, Gheorghiţţo, hai acasaă ! spuse faţa mai mare, dupaă o vreme de
ţaă cere, îân ţimp ce Biricaă îâsţi vedea de ţreabaă faă raă saă le mai ia îân seamaă .
Plecaraă amaâ ndouaă faă raă niciun pic de sţ ovaă ialaă . Biricaă lovea mai
deparţe cu ţaâ rnaă copul. Dupaă o vreme Polina se misţ caă de laâ ngaă caă ruţţaă sţ i
187
se duse alaă ţuri pe malul gaâ rlei, se asţ ezaă sţ i îâncepu saă se spele îândelung
pe picioare.
— Polino! sţrigaă Biricaă , caâ nd baă gaă de seamaă lipsa ei. Tu ce ţoţ faci
acolo, nu vii saă arunci paă maâ nţul aă sţa îân caă ruţţaă? Sau crezi caă o saă se
arunce singur?
Polina îâsţi vaă zu de spaă laţ ca sţ i caâ nd n-ar fi auziţ. Caâ nd se îânţoarse se
rezemaă de sţ usţ leţţ sţ i îâncepu saă se uiţe la baă rbaţul ei. El sţ i saă pase saă
umple o caă ruţţaă, dar ea nici nu se gaâ ndea saă punaă maâ na pe lopaţaă .
Se uiţa la el cu o ciudaţaă saţisfacţţie; pe chip avea o expresie de parcaă
ţoţul ar fi fosţ pus la cale de ea; paâ naă sţ i sudoarea pe care el sţ i-o sţ ţergea
din caâ nd îân caâ nd cu coţul, sţ i mirosul puţernic de paă maâ nţ care parcaă
ţţaâsţ nea de sub ţaâ rnaă copul lui, chiar sţ i acesţea erau ale ei.
— Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni sţ i aţunci
el se uiţaă la ea.
— Ai de gaâ nd saă mai dai mulţ cu ţaâ rnaă copul aă la? îânţrebaă ea zaâ mbind
ciudaţ.
— De ce saă nu dau cu ţaâ rnaă copul?
Sţ i ea nu raă spunse sţ i deodaţaă el îânţţelese caă de mulţ sţaă el aici singur
cu ea… Aruncaă ţaâ rnaă copul. Polina se îânţoarse cu umaă rul sţ i îâl asţ ţepţaă
dinţr-o parţe, parcaă la paâ ndaă , cu ochii deschisţ i; se laă saă greu cu ţoaţaă
puţerea ţrupului sţ i gemu caâ nd el o apucaă sţ i o îânfaă sţ uraă îân braţţe; numai
caâ nd o ridicaă pe sus îânchise ea ochii. El o duse chiar pe paă maâ nţul din
care avea saă -sţ i ridice casaă sţ i o iubi acolo pe raă coarea lui curaţaă , paă ziţ de
lumina mare a zilei.
Un ceas mai ţaâ rziu duceau paă maâ nţul acasaă sţ i îâl descaă rcau îân mijlocul
baă ţaă ţurii.
Caâ nd se asţ ezaraă la masaă , o ţaă cere de gheaţţaă îâi îânţaâ mpinaă , dar Polina
sparse aceasţaă gheaţţaă dinţr-odaţaă zaă paă cindu-l mai ales pe baă rbaţul ei:
— De ce ţaă ceţţi asţ a, a muriţ cineva?! se miraă ea mai veselaă ca
niciodaţaă . O saă ne facem casaă , dar n-o saă se vaâ ndaă niciun fel de
jumaă ţaţe de pogon.
Sţ i nu îânţţelese nimeni ce era îân capul ei.

IX

188
 Toţ îân aceasţaă vreme, îân acesţe verzi zile de iunie caâ nd îânfloresc
salcaâ mii sţ i caâ nd paâ naă la secerisţ nu mai era decaâ ţ saă rbaă ţoarea sfinţţilor
Peţru sţ i Pavel, Tţ ugurlan aflaă caă îân saţ se vorbea iar despre el; caă ar fi
saă riţ la baă ţaie cu Cocosţ ilaă îân poiana fieraă riei lui Iocan.
Tţ ugurlan nu pricepuse niciodaţaă penţru ce unele din îânţaâ mplaă rile îân
care era amesţecaţ el se raă spaâ ndeau numaidecaâ ţ prinţre oameni.
Toţdeauna acesţ lucru îâl îânţaă raâ ţa fiindcaă de fiecare daţaă descoperea
nepoţriviri; una gaâ ndea el sţ i alţa îânţţelegeau ceilalţţi. Saă saraă la baă ţaie?
Dar, la urma urmei, de unde aceasţaă paă rere la ei?
Ciudaţul adevaă r era caă Tţ ugurlan nu saă rise decaâ ţ o singuraă daţaă la
baă ţaie. Cu mulţţi ani îân urmaă fusese chemaţ la o nunţaă sţ i îân ţimpul
mesei cineva sţrigase de raâ sese ţoaţaă lumea: „Maă naâ ncaă , Tţ ugurlane, saă -
ţţi ajungaă o saă pţaă maâ naă !” IÎl baă ţuse îânspaă imaâ nţaă ţor, era adevaă raţ, dar cine
n-ar fi faă cuţ la fel îân locul lui? Iar îân ce privesţ ţe fapţul caă vaă rsase
sţrachina îân capul Coţelicioaiei, asţa nu îânsemna caă a baă ţuţ-o.
Saă rise el la baă ţaie la fieraă rie? Tocmai caă nu, Cocosţ ilaă îâl îânjurase cel
dinţaâ i! Era limpede caă lumea îâl credea nesaă buiţ. Nu era, de alţfel, îânţaâ ia
oaraă caâ nd Tţ ugurlan afla ce credea lumea despre el. IÎnţr-o vreme se
spusese chiar caă ar fi hoţţ , caă ar fi furaţ nu se sţ ţie ce de la cineva, îâncaâ ţ
nu se mai miraă caâ nd Ion al lui Miai îâi spuse ce vorbesc oamenii despre
îânţaâ mplarea de la fieraă rie.
Nu se mai miraă , dar îâi raă mase gaâ ndul aci sţ i seara caâ nd se culcaă
îânţaâ rzie caâ ţeva clipe saă adoarmaă . Ani îân sţ ir Tţ ugurlan se simţţise bine cu
sţarea lui: el de o parţe sţ i ţoţţi ceilalţţi îân afaraă ; nicio apropiere sţ i nicio
îâncredere. Dar de asţaă daţaă un gaâ nd sţraă in îâl îânţreba: de ce îâi îânjurase pe
oameni la fieraă rie? Caă de îânjuraţ îâi îânjurase, asţa era adevaă raţ.
Tţ ugurlan se raă suci îân asţ ţernuţ sţ i îâi mai îânjuraă îâncaă o daţaă . El nu se
uiţa niciodaţaă îândaă raă ţ ca saă se îânvinuie pe el îânsusţ i, ci ţoţdeauna ca saă -i
îânvinuie pe alţţii. Asţ a faă cu sţ i acum sţ i se linisţ ţi, sţ i asţ ţepţaă saă -i vinaă
somnul, iar somnul veni ca o apaă neagraă îân care orice urmaă de gaâ nd
pieri.
Dimineaţţa, Tţ ugurlan se ţrezi ca ţoţdeauna linisţ ţiţ sţ i odihniţ. Se ridicaă
îân capul oaselor, se raă suci pe prispaă cu picioarele jos pe paă maâ nţ sţ i vru,
ca de obicei, saă se ridice sţ i saă -sţ i vadaă de ţreburi. Dar mai îânţaâ rzie; ceva
din dimineaţţa aceasţa îâi plaă cea, îâncepu saă se uiţe pesţe curţe, pesţe
garduri sţ i sţ opron, pesţe graă dinaă sţ i îâmprejurimi. Se ţrezise parcaă mai
189
devreme sţ i era linisţ ţe. Toţul se odihnea îân nemisţ care. Tţ aăraâ na baă ţaă ţurii,
umedaă de rouaă , parcaă era o fiinţţaă vie care dormea sţ i ea. Taă cuţaă , nevasţa
lui se ţrezi la celaă lalţ capaă ţ al prispei, îânveli copilul laă saâ ndu-l saă mai
doarmaă sţ i, cu pasţ i parcaă nesimţţiţţi, inţraă îân ţindaă . Tţ ugurlan o vaă zu pe ea
ţoţ asţ a cum vedea curţea sţ i îâmprejurimile. Da, aceasţa era lumea:
sţ oseaua ţrecaâ nd pe la poarţa lui (sţ oseaua oamenilor, a saţului),
gardurile linisţ ţiţe, faâ nţaâ na (faâ nţaâ na din care oameni sţ i viţe beau apaă ),
doi salcaâ mi îânalţţi îân drepţul porţţii (pe unul din ei mici cruci, semne ale
morţţii, ale copiilor pe care îâi îângropase) sţ i pesţe ţoaţe acesţea cerul
curaţ, iar pe prispa casei el, Tţ ugurlan, îân mijlocul acesţei lumi…
Ce bine ar fi saă primesţ ţi de la lume doar aceasţaă pace adaâ ncaă …
Tţ ugurlan îâsţi aminţi iar de îânţaâ mplarea de la fieraă rie sţ i de îânţrebarea
care nu-l laă sase asearaă saă adoarmaă sţ i aceasţaă pace de o clipaă se
desţraă maă . Faă raă saă -sţ i dea seama penţru ce, îânţrebarea revenise îânţr-un
fel sţ i mai supaă raă ţor decaâ ţ asearaă . Nici pomenealaă caă nu din pricina lui
Ion al lui Miai îâi îânjurase pe oameni; Ion al lui Miai sţ i asţ a nu îânţţelegea
ce se discuţa acolo…
Turburaţ, Tţ ugurlan uiţaă saă se mai dea jos de pe prispaă . Asţfel de
îânţrebaă ri supaă raă ţoare mai avusese de caâ ţeva ori îân ulţima vreme. Dar le
uiţase, le alungase repede. Asţa din urmaă , desţ i pornea de la un fapţ
neîânsemnaţ, ameninţţa saă sţaă ruie mai mulţ asupra lui.
Prima daţaă se îânţaâ mplase îânţr-o zi caâ nd copilul saă u venise de la
sţ coalaă plaâ ngaâ nd.
Era ţoamnaă ţaâ rziu, Tţ ugurlan îâncaă nu-i faă cuse rosţ de îâncaă lţţaăminţe sţ i
baă iaţul umbla desculţţ . La sţ coalaă ajungea cu picioarele rosţ ii de frig sţ i
îânţr-o dimineaţţaă caâ nd s-a asţ ezaţ îân bancaă s-a ţaă iaţ îân nisţ ţe cioburi de
sţiclaă pe care i le pusese acolo colegul saă u Toderici Arţur, baă iaţul
direcţorului. IÎnvaă ţţaăţorul, care nu se avea bine cu direcţorul, îâl
pedepsise pe Toderici Arţur sţ i acesţa, ca saă se raă zbune, îâl paâ ndise pe
colegul saă u Tţ ugurlan sţ i, cu ajuţorul alţor copii, îâl pusese jos sţ i îâi baă gase
paă maâ nţ îân guraă .
Dupaă ce asculţase aceasţaă povesţe, Tţ ugurlan îâsţi luase copilul îânţre
genunchi, se uiţase crunţ îân ochii lui limpezi sţ i îâl îânfricosţ ase asţfel:
„Dacaă maâ ine la praâ nz nu vii saă -mi spui caă i-ai sparţ capul aă luia care ţţi-a
baă gaţ paă maâ nţ îân guraă , ţe omor cu baă ţaia”, sţ i îâi caâ rpise sţ i o palmaă ca saă -l
facaă saă priceapaă caă îân asţfel de lucruri nu avea ţaţaă .
190
 Copilul îânsaă avea mamaă sţ i s-a dus sţ i i-a spus ei sţ i ea l-a îânţţeles, iar de
ţaţaă l saă u a îâncepuţ saă se fereascaă . Tţ ugurlan a baă gaţ de seamaă sţ i penţru
îânţaâ ia oaraă s-a simţţiţ cuprins de nelinisţ ţe: oare nu asţ a ţrebuie crescuţ
copilul, saă îânveţţe saă se apere singur? Sţ i deodaţaă Tţ ugurlan s-a pomeniţ
îânţrebaâ ndu-se pe el îânsusţ i de cine sţ i de ce s-a apaă raţ el ţoaţaă viaţţa, sţ i
unde a dus aceasţaă apaă rare? Sţ i sţ i-a daţ seama caă de fapţ el crezuse
paâ naă aţunci caă avea saă ducaă undeva.
Alţaă daţaă sţaă ţea la poarţaă sţ i a ţrecuţ cineva pe drum sţ i i-a daţ bunaă
ziua. Tţ ugurlan nu daă dea nimaă nui bunaă ziua sţ i nici nu raă spundea caâ nd i
se daă dea lui. Nu i-a raă spuns nici acesţuia, dar s-a pomeniţ îânţrebaâ ndu-
se: „Penţru ce îâmi daă el mie bunaă ziua? El nu sţ ţie cine sunţ eu sţ i aţunci
de ce… Dar, la urma urmei, cine sunţ eu?”
Iar acum, îân legaă ţuraă cu fieraă ria, din nou: de ce ducaâ ndu-se acolo se
purţase asţ a cum se purţase? IÎl supaă ra mai ales fapţul caă Moromeţe nu
se sinchisise deloc de îânjuraă ţuri. „Lasaă , maă , Tţ ugurlane, lumea saă
ţraă iascaă îân pace”, spusese el, iar la sfaâ rsţ iţ nu se sţ ţie de unde scosese
Moromeţe caă „ţrei chesţiuni rezulţaă din cele spuse de Tţ ugurlan”.
Se sculaă de pe prispaă nemulţţumiţ sţ i se duse îân graă dinaă saă coseascaă
iarbaă penţru cal. „Sigur caă da, gaâ ndi el îânţaă raâ ţaţ, caâ nd ai douaă loţuri
cred sţ i eu caă nu-ţţi pasaă caâ nd ţe îânjuraă alde Tţ ugurlan. Dacaă ar mai fi saă
fie paţruzeci de mosţ ii, îân ţoaţe paţruzeci v-aţţi repezi, lua-v-ar dracu pe
ţoţţi!”
Tţ ugurlan cosea iarba sţ i gaâ ndurile sale curgeau faă raă oprire, negre sţ i
ţurburi. „Trei chesţiuni rezulţaă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai?
Asţea la ţine sunţ chesţiuni! Sţ i ce desţ ţepţţi v-aţţi faă cuţ voi! Se apucaă
domnul Moromeţe saă -i spunaă lui Dumiţru lui Nae cum a fosţ îâmpusţ caţ
fraţi-meu la Bucuresţ ţi! Parcaă ar fi fosţ acolo, al dracului! Sţ i caâ nd ţe
gaâ ndesţ ţi bine, habar n-are.”
Tţ ugurlan se sţ ţerse pe frunţe cu maâ neca, îânfipse coasa îân paă maâ nţ sţ i
se aplecaă saă sţraâ ngaă iarba. „Ce bine mi-ar fi sţ i mie, gaâ ndi apoi mai
deparţe, îân grajd, îân ţimp ce daă dea cu ţţesala pe spinarea calului. Ce bine
mi-ar fi saă sţ ţiu acum caă la deal îâmi cresţ ţe porumbul pe sţ apţe pogoane,
iar pe alţe sţ apţe pogoane plesnesţ ţe bobul de graâ u îân spic. Asţ sţa sţ i eu
iarna dupaă sobaă , ca domnul Moromeţe, sţ i asţ sţ ţi eu saă -l pun pe Maă rin saă
ciţeascaă povesţ ţi!”
Tţ ugurlan se opri din ţţesaă laţ sţ i raă mase caâ ţeva clipe gaâ ţuiţ de aminţiri.
191
Maă rin al lui se rugase îânţr-o searaă de iarnaă saă -l lase saă se ducaă pe la
Niculae al lui Moromeţe, cu care era îânţr-o clasaă , saă ciţeascaă cu el
povesţ ţi. Nu-l laă sase sţ i aceasţaă aminţire îâi faă cu raă u lui Tţ ugurlan. La urma
urmei, de ce nu-l laă sase? La urma urmei, Moromeţe…
Tţ ugurlan se pomeni gaâ ndind faă raă voia lui caă niciodaţaă paâ naă acum nu
se oprise aţaâ ţ de sţaă ruiţor asupra cuiva. IÎi dispreţţuia pe ţoţţi, faă raă
alegere sţ i faă raă nume. Ce-i caă sţ unase acum pe Moromeţe? „Daă -l îân maă -sa,
cu loţurile sţ i cu chesţiunile lui!” îâncercaă Tţ ugurlan saă alunge ţoţul din
minţe. Dar ceva cu nepuţinţţaă de explicaţ îâi aduse îân ureche glasul
acesţuia, parcaă aievea, cum sţaă ţea acolo la fieraă rie sţ i ciţea ziarul…
„Domnilor!… Asţ a sţ i pe dincolo… Ocupaţţiunea lor minţalaă …” Ce ciudaţ
ciţea! „Vaă rog saă maă credeţţi caă nu eu am scris draă coveniile asţea”, parcaă
vroia saă spunaă Moromeţe ţoţ ţimpul.
Nedumeriţ, Tţ ugurlan laă saă ţţesaă laţul sţ i se asţ ezaă pe marginea ieslei.
„Primul agriculţor o fi avaâ nd paă maâ nţ?” îâsţi aminţi el îânţr-un fel uimiţor
discuţţia lor despre rege.
„Are! zicea Cocosţ ilaă . Are, asţ a, cam vreun loţ sţ i jumaă ţaţe.”
„Are mai mulţ, zicea alţul, fiindcaă ţrebuie saă -l ţţinaă sţ i pe aă la micu, pe
Mihai… ţrebuie saă -i dea saă maă naâ nce!”
„Esţ ţi prosţ, zicea Cocosţ ilaă . Ala micu are loţul lui de la maă -sa!”
Tţ ugurlan raă mase o clipaă cu privirea îân gol, apoi deodaţaă izbucni îânţr-
un hohoţ furios: „Pţiu, fir-aţţi ai dracului!” scuipaă el îân paă maâ nţ sţ i raă mase
mai deparţe pe ieslea grajdului, negru la faţţaă. Dar dacaă aminţirea
acesţor lucruri nu izbuţea saă raă zbaţaă îân afaraă sţ i saă -i lumineze chipul
posomoraâ ţ, simţţea ţoţusţ i cum ceva se ţopea îân el. Cunosţ ţea sţ i el sţarea
îân care minţea conţempla îân linisţ ţe lucrurile sţ i paă ţrundea dincolo de
ceea ce araă ţau ele caă sunţ. Era o bucurie deosebiţaă sţ i raraă . El se
îânfuriase caâ nd Moromeţe ciţise discursul regelui, ei, dimpoţrivaă , se
îânveseliseraă . Nu era oare îânveseliţor saă descoperi caă un rege paă rea mai
puţţin desţ ţepţ decaâ ţ Ion al lui Miai?
IÎngaâ nduraţ, Tţ ugurlan se ridicaă de pe marginea ieslei sţ i iesţ i afaraă . Se
duse îân casaă sţ i se îânţinse îân paţ.
„Da, asţ a o fi, conţinuaă el saă se gaâ ndeascaă , dar saă racul Ion al lui Miai
era un nevinovaţ, pe caâ ţaă vreme primul agricultor avea suţe de mii de
hecţare – Tţ ugurlan sţ ţia acesţ lucru de la fraţele saă u care, îânainţe de a
inţra la Griviţţa, muncise caâ ţeva veri pe mosţ iile coroanei – sţ i caâ nd o ţţaraă
192
îânţreagaă îâl lasaă saă se laă faă ie cu aţaâ ţa paă maâ nţ, nu-mi mai arde mie saă maă
îânveselesc caă e prosţ. Lasaă caă bine v-am faă cuţ caă m-am repeziţ îân voi,
gaâ ndi Tţ ugurlan mai deparţe despre cei de la fieraă rie. Saă vaă mai gaâ ndiţţi
sţ i voi caă nu ţoaţaă lumea are ţimp saă se îânveseleascaă ; dacaă de alţceva nu
sunţeţţi îân sţare, îânveseliţţi-vaă barim mai puţţin, fir-aţţi ai dracului!”
Dupaă masaă Tţ ugurlan se gaâ ndi saă se ducaă sţ i el la fieraă rie saă -sţ i dreagaă
secerile. Muierea îâi spuse caă au ţerminaţ maă laiul sţ i caă ţrebuie saă se
îâmprumuţe de la cineva, alţfel o saă -i apuce secerisţ ul faă raă nimic îân
hambar.
— Vezi la Ion al lui Miai, raă spunse Tţ ugurlan, îândrepţaâ ndu-se spre
poarţaă .
— N-are nici el!
Tţ ugurlan se opri o clipaă faă raă saă se îânţoarcaă :
— Vezi la Tudor Baă losu! spuse el.
— Nu mai iau de la Tudor Baă losu! se feri sţ i se rugaă femeia. O saă ne
cheme iar la seceraţ sţ i ai vaă zuţ ce ne daă el saă maâ ncaă m!
— Cere sţ i ţu la cineva! se scuţuraă îân cele din urmaă Tţ ugurlan sţ i porni
pe laâ ngaă garduri cu secerile pe umaă r.
„Sigur caă da, domnul Moromeţe! bolborosi apoi îân gaâ nd. Tu n-ai
nevoie saă ţe îâmprumuţţi! Te gaă sesţ ţe secerea cu faă inaă veche îân hambar.”
Tţ ugurlan se pomeni ispiţiţ saă -i cearaă lui Moromeţe saă -l îâmprumuţe.
IÎn asţfel de îâmprejuraă ri el cerea ori de la cineva care rupea de la guraă
ca saă -i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmorosţ blanc, ori de la Tudor
Baă losu sau Craâ sţ mac, caă rora le faă cea zile la caâ mp; niciodaţaă îânsaă de la
acesţ ţi oameni ca Moromeţe, nici saă raci, nici bogaţţi sţ i caă rora le ţremura
maâ na paâ naă se hoţaă rau saă spunaă da sau nu. Lui Tţ ugurlan îâi veni un gaâ nd:
saă -i cearaă lui Moromeţe saă -l îâmprumuţe sţ i apoi, fiindcaă era sigur caă
acesţa n-avea saă -i dea, saă -i scoaţaă pe nas desţ ţepţaă ciunea de la fieraă rie.
„Nu mai zici caă rezulţaă ţrei chesţiuni?” sţ i saă -sţ i baţaă îâncaă o daţaă joc de el.

Moromeţe era acasaă , daă raâ mase poarţa sţ i îâsţi faă cea una nouaă . Dupaă ce
193
plaă ţise cu bani de la Arisţide parţea de fonciire pe care i-o cerea
Jupuiţu sţ i amaâ nase jumaă ţaţe din ea paâ naă spre ţoamnaă , se dusese a
doua zi la garaă sţ i cumpaă rase cu resţul de bani o caă ruţţaă de uluci.
Nu se mai puţea, aţaâ ţ poarţa de la drum, caâ ţ sţ i gardurile graă dinii se
îânnegriseraă sţ i puţreziseraă de ţoţ, ţrebuiau alţele. IÎncepuse îânţaâ i cu
poarţa de la drum, sţ i lucrase la ea douaă zile. Acum era pe sfaâ rsţ iţe cu
poarţa sţ i nu se graă bea deloc saă ţreacaă la graă dinaă : o poarţaă sau un gard
le pui o daţaă la zece ani, dacaă nu chiar la mai mulţţi.
— Asţa depinde de ulucaă , Dumiţre, îâi spunea Moromeţe lui Dumiţru
lui Nae care ţocmai faă cea observaţţia de mai sus. Depinde de ulucaă ,
repeţaă el. Asţa care am luaţ-o eu, explicaă el, e ulucaă bunaă . E fag!
— Nu prea ai sţacheţţii buni! observaă Dumiţru lui Nae dupaă caâ ţva
ţimp sţ i glasul saă u faă cu ca pe o disţanţţaă de zece-cincisprezece case ţoaţaă
lumea saă audaă ce fel de sţ ţacheţe avea Moromeţe.
Era sţ i Cocosţ ilaă acolo. Alaă ţuri, cu un ţopor îân maâ naă , Paraschiv ascuţţea
ulucile pe un ţrunchi. Niculae sţaă ţea pe vine laâ ngaă ţaţaă l saă u sţ i paâ ndea
caâ nd saă -i dea cuie. Faă raă saă se uiţe, Moromeţe lua cuiul din maâ na îânţinsaă
a lui Niculae, îâl poţrivea îândelung, uiţaâ ndu-se de caâ ţeva ori îân spaţe saă
vadaă dacaă sţ ţacheţa va fi prinsaă drepţ îân mijloc, apoi cu ţesla
îâmprumuţaţaă de la Dumiţru lui Nae baă ţea adaâ nc uluca, mai sţaă ruind
apoi sţ i cu loviţuri nefolosiţoare asupra cuiului care pierise îân lemnul
alb vraâ nd parcaă saă spunaă caă e de doriţ ca acesţ cui saă nu mai iasaă
niciodaţaă de acolo.
— Era unul al dracului, unul Nasţraţin, zise Cocosţ ilaă scuipaâ nd
subţţire îânainţea sa. Sţ i-a pus poarţa pe foc sţ i pe urmaă ţoţ el s-a supaă raţ!
— Niculae, adu ulucile! ceru Moromeţe. Paraschiv se oprise din
ascuţţiţ. Ridicaă ţoporul sţ i conţinuaă saă ascuţaă mai deparţe. Hoţaă raâ se
plecarea la Bucuresţ ţi chiar îân seara aceasţa sţ i era supaă raţ caă Nilaă
îânţaâ rzia saă se îânţoarcaă cu caii de la izlaz. Era furaţ de gaâ nduri.
— Ce zisesţ i ţu, Cocosţ ilaă ? îânţrebaă Moromeţe. Paraschive, baţe ţu
asţea care au mai raă mas.
Moromeţe laă saă ţesla jos sţ i se caă uţaă prin buzunare saă gaă seascaă o
haâ rţie. O gaă si sţ i i-o îânţinse lui Cocosţ ilaă sub nas.
— IÎn locul unde e poarţa asţa era gol, spuse Cocosţ ilaă îân ţimp ce
umplea cu ţuţun foiţţa lui Moromeţe. Poarţa micaă o pusese sţ i p-aia pe
foc sţ i venea cum asţ veni eu la ţine, inţra prin golul aă sţa mare.
194
 — Cine, maă ?! îânţrebaă Moromeţe saâ caâ iţ caă nu îânţţelegea. Apoi îânţţelese:
Aha, caâ nd venea cineva pe la el!
— Asţ a, maă ! Sţ i aă sţa sţriga din casaă , de la geam, caă de ce inţraă pe
poarţa mare (adicaă prin locul pe unde fusese poarţa mare!), saă inţre ţoţ
pe poarţa micaă ! Cum e, Niculae?
— „IÎnţr-o zi Nasţraţin Hogea, lemne de foc neavaâ nd”, spuse Niculae
îâncepuţul acelei povesţ ţi.
— Paă i ce dracu’ îâi mai paă sa lui pe unde inţraă ?! se miraă lenesţ Dumiţru
lui Nae.
— Paă i îâi paă sa! zise Moromeţe asţ ezaâ ndu-se jos, cu ţţigarea îân guraă . Saă
nu uiţe omul unde-a fosţ poarţa! Nu ţrebuie saă uiţaă m ce-a fosţ, mai
adaă ugaă el. Poaţe facem la loc ce nu mai e…
Niculae îâi daă dea acum cuie lui Paraschiv. IÎnţr-o vreme nu se sţ ţie ce
vaă zu el la fraţele saă u caă îân loc saă ţţie cuiele cu vaâ rful îân jos, cum le ţţinuse
paâ naă aţunci, le îânţoarse sţ i, zaâ mbind viclean, le ţţinu îân asţ a fel caă
Paraschiv caâ nd îânţinse maâ na se îânţţepaă îân ele.
— Maă , dar prosţ mai esţ ţi! bolborosi Paraschiv cu dispreţţ îângaă duiţor.
Nu asţ a!
— Dar cum? îânţrebaă Niculae nevinovaţ.
— Invers.
Dumiţru lui Nae se ridicaă alene de jos, de pe iarbaă .
— Maă duc acasaă ! spuse el parcaă nemulţţumiţ de ceva. Paraschive,
vezi saă nu sţ ţirbesţ ţi ţesla aia!
Paraschiv ridicaă frunţea sţ i se uiţaă ţţinţaă la el:
— Paă i dar ce, baă , nea Dumiţre, eu baţ cuiele cu ţaă iusţ ul?
IÎnalţ cum era, Dumiţru lui Nae vaă zu pesţe garduri ceva care îâl faă cu
aţenţ.
— Trece Tţ ugurlan, spuse el sţ i raă mase îân picioare. Unde dracu s-o fi
ducaâ nd?! se miraă apoi faă raă niciun rosţ sţ i fiindcaă nimeni nu zise nimic,
îâsţi dezveli dinţţii sţ i mai adaă ugaă : paă zea, Cocosţ ilaă !
Spre uimirea lor, Tţ ugurlan, care se apropia îânceţ pe laâ ngaă garduri,
caâ nd ajunse îân drepţul porţţii lui Moromeţe, se opri sţ i se uiţaă îânaă unţru.
— Ce e, Tţ ugurlane, îâl cauţţi pe Cocosţ ilaă ? zise Dumiţru lui Nae desţul
de sţraă veziu.
— Vezi saă nu ţe cauţ eu pe ţine, raă spunse Tţ ugurlan sţ i îâmpinse poarţa
nouaă a lui Moromeţe sţ i se apropie de locul de sub salcaâ m unde acesţa
195
sţ i Cocosţ ilaă sţaă ţeau jos.
O clipaă se uiţaraă ţţinţaă la el, apoi îâsţi feriraă privirile.
— Bunaă ziua! zise Tţ ugurlan cu glasul saă u neprieţenos, sţ i ceilalţţi, de
uimire, uiţaraă saă -i raă spundaă .
— Saă ţraă iesţ ţi, Tţ ugurlane! raă spunse îân cele din urmaă Moromeţe cu un
glas curaţ sţ i graă biţ. Uiţe mai daă m sţ i noi din coadaă paâ naă vine secerea; caă
dupaă ce vine… Niculae, porunci apoi Moromeţe sţaă paâ n pe sine, adu un
scaun lui nean-ţaă u Tţ ugurlan!
Dumiţru lui Nae nu mai plecaă , iar Cocosţ ilaă araă ţa ca sţ i caâ nd nu s-ar fi
îânţaâ mplaţ nimic îânţre el sţ i Tţ ugurlan. Caâ nd Niculae aduse scaunul,
Tţ ugurlan se faă cu caă nu vede sţ i se asţ ezaă sţ i el jos pe paă maâ nţ. Raă mase
apoi ţaă cuţ sţ i asţ ţepţaă ţoţ asţ a cum asţ ţepţau sţ i ei, avaâ nd aerul caă a veniţ
asţ a degeaba sţ i caă are de gaâ nd saă sţea asţ a degeaba caâ ţ ţimp au saă sţea sţ i
ei. Cineva ţrecu pe drum sţ i din pricina ulucilor albe nu-i vaă zu pe cei din
curţe.
— Ce maâ ndreţţe de om mai e sţ i Vasile aă sţa al lui Taă baâ rgel! zise
Moromeţe urmaă rindu-l cu privirea pe cel care ţrecea. Cicaă îâsţi baţe
muierea îân curţe saă -l vazaă ţoaţaă lumea, iar aia sţrigaă îân gura mare:
„Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai daţ!”
— He, he, he! raâ se Dumiţru lui Nae cu plaă cere. Paă i aprins-o de vreo
douaă ori cu unul al lui Traă ilaă ; sţ i cicaă îâi zise „fire-ai a dracului cu…”
— Tţ igani, îânţrerupse Moromeţe sţ i schimbaă repede vorba. Mai baţe
un cui îân uluca aia, Paraschive. Jos mai baţe un cui, caă e sţacheţul mai
gros.
Din curţea lui Tudor Baă losu se auzi glasul spaă laţ al lui Vicţor, care îâi
spunea ceva lui ţaţ-saă u.
— Am auziţ caă vecinul ţaă u, Moromeţe, a mai cumpaă raţ douaă
pogoane! spuse Dumiţru lui Nae, îânţţelegaâ nd caă lui Moromeţe nu-i place
saă audaă vorbindu-se desţ ucheaţ.
— Asţ a e vorba! raă spunse Moromeţe. Hm! faă cu el dupaă caâ ţeva clipe
de ţaă cere. Iar îâi „amendeazaă ” alde Pisicaă pe copiii aă ia ai lui. A ţrecuţ p-
aici pe la mine dupaă ce a vorbiţ cu Tudor Baă losu. Alalţaă ieri. „Ce faci,
Traiane, iar vinzi paă maâ nţ?” îâl îânţreb. „Nu vaâ nd, zice, îâi amendez iar pe
copiii aă ia.” „Mai ai?” zic. „Ce?” „Paă maâ nţ.” „Gaţa! zice. Nu mai vaâ nd decaâ ţ
asţea douaă pogoane. Mai am douaă , le paă sţrez penţru ţuţun.”
Omul despre care pomenea Moromeţe era cizmarul saţului. Avea o
196
droaie de copii pe care cizmarul îâi „amenda” mereu vaâ nzaâ ndu-le
paă maâ nţul.
— He, he, he! raâ se Dumiţru lui Nae gaâ ndiţor. Nu sţ ţiu ce dracu are saă
facaă el cu copiii aă ia caâ nd s-or face mari.
— Paă i ce vreai saă facaă , Dumiţre! se miraă Moromeţe. Caâ nd s-or face
mari sţ i le-o veni vremea saă se îânsoare o saă le spunaă alde ţaţ-saă u: „De
vaâ nduţ paă maâ nţul, vi l-am vaâ nduţ, de îânvaă ţţaţ saă fumaţţi, v-am îânvaă ţţaţ, de
baă uţuraă mai îânvaă ţţaţţi sţ i singuri!”
— He, he, he! raâ se Dumiţru lui Nae, de asţaă daţaă cu saţisfacţţie,
asţ ezaâ ndu-se mai bine pe paă maâ nţ. Zaă u, maă ? Ce vorbesţ ţi!
IÎnţre ţimp, aproape pe neobservaţe, mai veniseraă vreo caâ ţţiva insţ i
care se asţ ezaseraă pe iarbaă faă raă saă se anunţţe prin bunaă ziua; erau vecinii
lui Moromeţe. Dupaă felul cum vorbise, Moromeţe paă rea saă aibaă ceva
nou de spus despre Traian acela, desţ i ceilalţţi sţ ţiau ţoţ ce se puţea sţ ţi
despre el.
Acesţ Traian Pisicaă nu vaâ nduse din loţ chiar îândaţaă ce-l avusese.
Dimpoţrivaă , ambiţţia lui fusese saă -l maă reascaă sţ i îânţr-un fel chiar
izbuţise, plaă ţindu-sţ i ţiţlul de îâmproprieţaă rire sţ i impoziţele din
cizmaă rie. Muierea lui îânsaă îâi sţricaă planul; îâncepu saă -i ţoarne la copii,
îânţaâ ia oaraă îâi faă cu doi gemeni, dupaă aceea paţru copii îân mai puţţin de
sţ apţe ani, apoi iaraă sţ i doi gemeni sţ i îâncaă ţimp de sţ apţe ani, alţţi cinci
copii. IÎn acesţ ţi ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori îân zile frumoase de
primaă varaă , cine ţrecea prin drepţul casei cizmarului ţrebuia saă -sţ i punaă
amaâ ndouaă maâ inile la urechi sţ i saă graă beascaă pasţ ii. Zarva celor
ţreisprezece copii ai lui semaă na cu aceea pe care o fac ţţiganii pribegi
caâ nd chefuiesc ori se iau la baă ţaie. Pe seama gaă laă giei sţ i urleţelor care se
auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau îân mod firesc caâ nd era
vorba saă fie pricepuţaă mai bine neoraâ nduiala sau dezmaă ţţul din vreo
familie: „Ca la alde Pisicaă .”
— Cine? Pisicaă , maă Dumiţre?! exclamaă Moromeţe vaă zaâ nd caă Dumiţru
lui Nae îâsţi îânţinsese picioarele lui lungi, pregaă ţindu-se saă asculţe. Paă i
voi nu sţ ţiţţi niciunul cu cine avem noi de-a face aici îân saţ, anunţţaă el cu
glasul acela nepaă rţiniţor, care parcaă nu era al lui. Saă caă uţaţţi îân ţoaţaă
Romaâ nia, de la munţe la balţaă , sţ i la ţurci saă caă uţaţţi sţ i alţul ca el nu mai
gaă siţţi.
Cocosţ ilaă , gelos de ceea ce avea saă urmeze, îâl îânţrerupse pe Moromeţe
197
spunaâ ndu-i caă minţe, e prosţ. Moromeţe raă spunse caă nu-nu, nu minţe!
Sţ i ca saă convingaă pe ceilalţţi care asculţau, îâncepu cu o falsaă îânflaă caă rare
sţ i serioziţaţe saă se îânjure la persoana a ţreia caă ceea ce spune el e
adevaă raţ. Aţunci Cocosţ ilaă îâi raă spunse caă dacaă e vorba pe asţ a, saă
raă scolesţ ţi îân ţoaţaă lumea sţ i unul ca Parizianul n-ai saă mai gaă sesţ ţi!
Moromeţe vru saă -i dea lui Cocosţ ilaă replica cuveniţaă , dar ceilalţţi îâl
apucaraă de maâ ini sţ i-i poţoliraă cu sţ ireţenie falsa lui îânfierbaâ nţare.
— Hai, Moromeţe, lasaă -l pe Cocosţ ilaă , spune de ce zici caă nu mai
gaă sesţ ţi alţul ca Pisicaă …
— Nu exisţaă , domnule!… exclamaă Moromeţe sţ i ridicaă maâ na îân sus sţ i
se îânjuraă din nou la persoana alţuia caă nu exisţaă .
Cineva care nu l-ar fi cunoscuţ pe Moromeţe, ar fi puţuţ crede caă
îânţre el sţ i Pisicaă s-a peţrecuţ ceva neobisţ nuiţ. De fapţ nu se peţrecuse
nimic. Moromeţe se dusese îânţr-o dimineaţţaă saă -i vadaă pe-ai lui Pisicaă ce
fac ei caâ nd dorm, aţaâ ţţia copii, cum se scoalaă , ce le spune Pisicaă , ce face
el sţ i muierea, dacaă se pun la masaă sţ i îân general cu ce se ocupaă aceasţaă
familie sţ i mai ales din ce cauzaă e aţaâ ţa zarvaă , sţ i zbiereţe, sţ i gaă laă gie, sţ i
raă cneţe care se aud de la cinci kilomeţri.
— Am fosţ îânţr-o dimineaţţaă la el!… Trebuia saă maă duc îân ziua aia pe
la obor sţ i n-aveam cu ce saă maă îâncalţţ , îâncepu Moromeţe, minţţind din
capul locului.
— Tţ ine, maă , cuiele aicea, Niculae, unde ţe uiţţi?! se raă sţi îân clipa aceea
Paraschiv.
— Ce faci, maă , acolo?! se miraă Moromeţe, uiţaâ ndu-se la Niculae, care
sţ i el se uiţa la ţaţaă l saă u cu nisţ ţe ochi sţiclind de neraă bdare. Muierea
zice: „Ia cizmele sţ i du-ţe cu ele saă ţţi le dreagaă , le-au ros sţ oarecii acolo îân
pod.” Iau cizmele sţ i plec spre Pisicaă . Erau ele bune, ţrebuia numai saă le
baţaă nisţ ţe cuie pe ţalpaă , caă aveau ţaă lpile desfaă cuţe. Inţru îânaă unţru sţ i,
bunaă dimineaţţa, bunaă dimineaţţa! Pisicaă cu ai lui îân paţ! „Uiţe, maă ,
Traiane, ţrebuie saă maă duc pe la obor sţ i e noroi afaraă , nu e bun
bocancul, baţe-mi acilea caâ ţeva cuie sţ i unge-le cu ceva”, îâi spui eu. Nu
sţ ţiu dacaă aţţi mai fosţ vreunul îân casaă la el. Tu ai fosţ vreodaţaă , Cocosţ ilaă ?
— N-am fosţ!
— Paă i ţu unde-ţţi pingelesţ ţi bocancii?
— Eu mi-i pingelesc singur.
— Nu sţ ţiu, dar eu n-am mai vaă zuţ paţuri ca ale lui Pisicaă . Eu zic caă
198
zece paţuri de-asţea de-ale noasţre nu fac caâ ţ unul de-al lui. Dar ca saă
nu zic zece, zic cinci. Erau asţ ezaţe acolo îân magazia aia a lui, fiindcaă asţ a
de mare e odaia unde sţau ei, ca o magazie. Caâ nd saă maă asţ ez pe scaun,
odaţaă maă pomenesc caă maă apucaă cineva de gaâ ţ sţ i se îânclesţ ţeazaă de
spinarea mea; îânţorc asţ a maâ na spre ceafa, îâl apuc de paă r sţ i îâl dau jos sţ i
maă uiţ la el: un aă la ca un gherlan, de-o sţ chioapaă , se uiţa la mine sţ i faă cea
au! ooo! au! ooo!
— Tţ ii, maă , cuiele asţea aici, sau acuma îâţţi dau una dupaă ceafa!
ameninţţaă Paraschiv de laâ ngaă uluci.
— Tţ ine cuiele acolo, Niculae, zise Moromeţe. Era baă iaţul aă la al lui,
micu sţ i muţu. Pisicaă , din paţ, caâ nd vede gherlanul aă la pe mine, baţe din
palme: „Sfaâ rfaâ licaă , zice, na la ţaţa din ţţigare!” „Hai, maă Traiane, zic eu,
scap oborul, vreau saă cumpaă r nisţ ţe carţofi, ce faci?” Traian îân loc saă
raă spundaă îâl vaă z caă -sţ i umflaă piepţul sţ i odaţaă urlaă de raă sunaă ţoaţaă
magazia: „Desţ ţepţa-rea!” Sţ ţiţţi? Ca la armaţaă ! Ei! zic eu! Ce saă -i faci? Aici
ţrebuie insţrucţţie! Nici n-apuc eu saă -mi vin îân fire, caă îâl vaă z pe gherlanul
aă la caă sare de laâ ngaă ţaţ-saă u! Asţ a cum era, faă raă izmene sţ i cu burţa goalaă ,
îâncepe saă ţţopaă ie sţ i saă joace saâ rba pesţe spinaă rile aă lora care dormeau.
Sţ ţiţţi cum saă rea? Pesţe nasurile lor, pesţe ochi, pesţe capeţe, pe grumaji.
Saă rea sţ i mormaă ia! îâncep urleţele! Au, chiu, jap! Tţ in-ţe nene! îâncepe
paă ruiala! Maă uiţ la Traian sţ i la muierea lui… Nimic! Muierea caă sca sţ i cu
piepţenele îân maâ naă îâncepuse saă se ţţesale. Traian îâsţi raă sucea ţţigarea sţ i
numai asţ a, din caâ nd îân caâ nd, ridica frunţea: „Sfaâ r-faâ -li-caă ! zicea, na la
ţaţa din ţţigare, lua-ţe-ar dracii!” Din paţurile lor, copiii au saă riţ jos sţ i
acolo îân faţţa mea a îâncepuţ o viermuialaă … Trei-paţru din ei, aă ia mai
mari, caă uţau saă -i desfacaă , dar ce saă desfaci, caă uiţe asţ a le umblau cracile
pe sus; sţ i se rosţogoleau; sţ i se daă deau de-a-mboua; sţ i se loveau la
burţaă ; sţ i paâ raâ iau caă maă sţ ile de pe ei; sţ i se baă sţ eau; sţ i le curgea saâ nge din
nas! Traian, din paţ de-acolo, uiţe-asţ a spunea, sţ ţiţţi, îânţaâ i îânceţ sţ i
subţţire: „Sfâr, sţ i pe urmaă ţoţ mai gros „fâ-li-câ” „Traiane, sţrig eu, daă ,
maă , îân ei, caă -sţ i fac caă maă sţ ile ferfeniţţaă!” „Paă i ţoţ nu le iau eu alţele”, zice.
„Bine, dar daă îân ei, de ce îâi lasţ i saă urle asţ a?” „Dacaă dau îân ei, aţunci saă
vezi urleţe, Moromeţe”, zice el.
— Ce-ai cu mine, nene, esţ ţi nebun? sţrigaă Niculae indignaţ.
— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miraă sţ i Moromeţe, dar Paraschiv baă ţea
îân ulucaă maâ nios sţ i nu raă spunse. Tţ ine-i bine cuiele, Niculae! Auzi,
199
Cocosţ ilaă ? Cum crezi ţu caă s-au asţaâ mpaă raţ cei ţreisprezece copii ai lui
Pisicaă ? Crezi caă de bunaă voie? Nu, fiindcaă unii inţraseraă pe sub paţuri sţ i
se gaâ ţuiau pe-acolo; alţţii pe dupaă sobaă , alţţii puseseraă maâ na pe
calapoade sţ i se pocneau cu ele… Sţ i îân ţimpul aă sţa muierea lui Traian
ţaman se ţerminase de ţţesaă laţ. Dupaă ce ţerminaă ea asţ a, o vaă z caă se
ridicaă îân picioare, îânfige piepţenele sub grinda casei, îâsţi duce o maâ naă la
ureche, îâsţi vaâ raă un degeţ îân ea sţ i îâncepe saă -l misţ ţe asţ a repede ca sţ i caâ nd
i-ar fi inţraţ ceva îânaă unţru. „Ei, Ciulco, ia uiţe, ia! Ia uiţe, ia!” La glasul ei
vaă z caă una dinţre feţe se opresţ ţe din zbaă nţţuiţ sţ i caâ nd o vede pe maă -sa
cu degeţul îân ureche raă maâ ne cu ochii beliţţi. Maă -sa, iar: „Ciulco, ia uiţe,
ia!” Faţa, e una micaă de vreo sţ ase ani, seamaă naă cu ţaţ-saă u, se apucaă cu
maâ inile de paă r, se lasaă pe vine sţ i îâncepe saă urle ca îân guraă de sţ arpe. De
ce urla ea, exclamaă Moromeţe nedumeriţ, n-am puţuţ saă pricep!
Chesţia e caă s-a faă cuţ linisţ ţe, muierea sţ i-a scos degeţul din ureche sţ i
faţa a ţaă cuţ sţ i ea dinţr-odaţaă . Sţ ţiţţi? Odaţaă a ţaă cuţ!… IÎţţi spusei adineauri,
Dumiţre, de ţuţun! Moromeţe se opri sţ i se uiţaă la Cocosţ ilaă : fiindcaă veni
vorba de ţuţun, spuse el cu alţ glas, mai daă -mi o ţţigare, Cocosţ ilaă ! Tu nu
fumezi, Tţ ugurlane?
— Nu, raă spunse Tţ ugurlan raă gusţ iţ.
— Alde Traian Pisicaă , conţinuaă Moromeţe, pune numai ţuţun pe
paă maâ nţul lui. Caâ nd am fosţ eu cu cizmele, dupaă îâncaă ierarea de
dimineaţţaă, care mi s-a paă ruţ caă ţţine loc de maâ ncare, îâl vaă z pe Traian caă
se ridicaă din paţ sţ i sţrigaă : „Haida! Gaţa! Toaţaă lumea la paă pusţ iţ ţuţun.” A
iesţ iţ lioţa afaraă , s-a suiţ îân pod sţ i s-a îânţors cu sţ iruri de ţuţun;
umpluseraă casa; doisprezece insţ i; faă ceau paă pusţ i sţ i fumau! Afaraă de doi
mai mici sţ i de feţe, ţoţţi fumau. Traian zice caă el caâ sţ ţigaă cu pusul
ţuţunului mai mulţ decaâ ţ scoţ eu de pe un loţ. Ei, pe urmaă , s-a asţ ezaţ el
pe scaun sţ i a îâncepuţ saă -mi dreagaă cizmele, îâmi dregea cizmele sţ i îâl
chema pe aă la micu: „Sfaâ rfaâ licaă ! Na la ţaţa din ţţigare!” Sţ i scoţea ţţigarea
din guraă sţ i-i daă dea aă luia saă ţragaă din ea.
Dumiţru lui Nae îâsţi misţ caă faă lcile sţ i raă mase cu dinţţii dezveliţţi, îânţr-un
raâ s muţ, cu privirea sţiclind de saţisfacţţie. Dupaă ce îâsţi maâ ncaă asţfel
plaă cerea pe care i-o faă cuse Moromeţe, se miraă :
— Sţ i ce dracu face el cu banii de pe paă maâ nţ?!
— Paă i nu-i ţrebuie saă -i bea, Dumiţre? exclamaă Moromeţe nedumeriţ
caă îâncaă nu se îânţţelese bine acesţ lucru.
200
 — Gaţa poarţa, Moromeţe! zise Cocosţ ilaă uiţaâ ndu-se la Paraschiv,
care baă ţea ulţimul cui.
Moromeţe se uiţaă sţ i el gaâ ndiţor la Paraschiv. Dupaă caâ ţeva clipe de
ţaă cere îâsţi laă saă frunţea îânţre genunchii desfaă cuţţi sţ i se îândoi.
— Nu e gaţa! spuse el. Mai ţrebuie un viţţel care saă se uiţe la ea!
Se ridicaă apoi saă vadaă cum a baă ţuţ Paraschiv ulucile: ceilalţţi
îânţţeleseraă caă au sţaţ desţul sţ i se ridicaraă saă plece.
— Hai, Tţ ugurlane, mergi la fieraă rie? zise Dumiţru lui Nae uiţaâ ndu-se
la secerile lui Tţ ugurlan.
— Paă i, Tţ ugurlan a veniţ pe la mine, ce saă cauţe la fieraă rie? se miraă
Moromeţe cu spaţele.
— Vaă z caă e cu nisţ ţe seceri!
— Aia e alţceva! zise Moromeţe. Dar cu ţine ce e, Cocosţ ilaă ? îâl îânţrebaă
apoi pe Cocosţ ilaă . Parcaă îâţţi lipsesţ ţe ceva…
— Nisţ ţe parale! zise Dumiţru lui Nae rar, sţ i cuvaâ nţul parale se urcaă
îân salcaâ mi sţ i pluţi limpede prin îâmprejurimi. He, he, he, uiţe la Cocosţ ilaă ,
se îânveseli el, parcaă ar zice caă nu-i ţrebuie!
— Fugi caă esţ ţi prosţ! mormaă i Cocosţ ilaă supaă raţ nu se sţ ţie de ce sţ i iesţ i
pe poarţaă agale, faă raă saă -sţ i ia ziua bunaă . De alţfel ţoţ asţ a faă cu sţ i Dumiţru
lui Nae, iar Moromeţe nici nu-sţ i îânţoarse spaţele; se despaă rţţeau ca sţ i
caâ nd s-ar fi îânţţeles saă se vadaă îândaţaă îân alţaă parţe. Cocosţ ilaă era ţoţusţ i
supaă raţ. Moromeţe spusese: „Tţ ugurlan a veniţ pe la mine”, ceea ce
îânsemna caă se purţa prieţenos cu unul cu care el, Cocosţ ilaă , era cerţaţ.
Asţa nu se faă cea!
— Ei, ajunge! Sţraâ ngeţţi de pe-aici!
Moromeţe laă saă poarţa sţ i veni laâ ngaă Tţ ugurlan. „Sţraâ ngeţţi de pe-aici sţ i
plecaţţi”, îânţţeleseraă Paraschiv sţ i Niculae.
— Ce mai faci, Tţ ugurlane? zise Moromeţe îân ţreacaă ţ, asţ ţepţaâ nd ca
Paraschiv sţ i Niculae saă plece de acolo.
Avea ţoţusţ i un glas deosebiţ pe care nu-l avusese mai îânainţe.
— Ce saă fac! mormaă i Tţ ugurlan raă gusţ iţ de aţaâ ţa ţaă cere. Bine.
— Apucaă -ţe de gardul de la graă dinaă , Paraschive, caă paâ naă maâ ine
ţrebuie saă -l ţerminaă m sţ i pe el, mai spuse Moromeţe îân ţimp ce
Paraschiv se îândepaă rţa.
„Paâ naă maâ ine ai saă vezi ţu ce-o saă fie”, îâi raă spunse Paraschiv îân gaâ nd.

201
 XI

Tţ ugurlan conţinua saă ţacaă . Ceea ce vaă zuse sţ i auzise aci era acelasţ i
lucru, aceeasţ i vorbaă rie faă raă noimaă pe care o mai auzise sţ i la fieraă rie sţ i
faă raă de care acesţ ţi oameni se pare caă nici nu puţeau ţraă i. Acolo, ziarul
fusese acela îân jurul caă ruia ameţţiseraă îânvaâ rţindu-se, aci, povesţirea lui
Moromeţe despre Traian Pisicaă . Ceea ce îâl uimise îânsaă pe Tţ ugurlan sţ i îâl
faă cuse saă paă raă seascaă gaâ ndul de a-sţ i mai baţe joc de ei era fapţul caă ei
pluţeau pe apa aceasţa a lor cu aţaâ ţa seninaă ţaţe, îâncaâ ţ era cu nepuţinţţaă
saă nu-ţţi dai seama caă acesţ fel de a fi era de fapţ bucuria sţ i liberţaţea
lor. Dacaă ar mai fi avuţ sţ i nisţ ţe parale, cum spunea Dumiţru lui Nae, n-
ar mai fi doriţ nimic nici penţru ei, nici penţru alţţii. Moromeţe cel puţţin
se pare caă chiar ajunsese acolo, adicaă saă -sţ i ajungaă lui îânsusţ i cu ce avea.
Era saă naă ţos, avea copiii saă naă ţosţ i, avea douaă loţuri de paă maâ nţ, era un
om desţ ţepţ care îâţţi faă cea plaă cere saă sţai cu el de vorbaă (Tţ ugurlan
ţrebuia saă convinaă caă un om supaă raţ nu puţea asculţa povesţirea lui
Moromeţe despre Pisicaă faă raă saă uiţe o clipaă de supaă rarea lui) sţ i pe
laâ ngaă ţoaţe acesţea mai era sţ i un om bun. Acum, la sfaâ rsţ iţ, Tţ ugurlan nu
se mai îândoia caă Moromeţe avea saă -l îâmprumuţe cu bucaţe faă raă saă sţea
pe gaâ nduri. Ce om ciudaţ! Dar la urma urmei, de ce se purţa el asţ a de
prieţenos? se îânţreba Tţ ugurlan. Nici rudaă nu era cu Tţ ugurlan, nici
prieţen, nici prieţen cu un prieţen de-al lui Tţ ugurlan!
— Ce e cu prosţul aă la de Cocosţ ilaă ? se pomeni Tţ ugurlan îânţrebaâ nd.
Toţ el maă îânjuraă , sţ i ţoţ el e supaă raţ? Abia mulţ mai ţaâ rziu avea saă -sţ i dea
seama Tţ ugurlan penţru ce simţţise el nevoia saă se îâmpace cu Cocosţ ilaă . Sţ i
nu era vorba numai de Cocosţ ilaă . IÎnţrebaă rile lui din ulţima vreme
porniseraă de fapţ din aceasţaă nevoie de a se îâmpaă ca cu lumea, dar el
îâncaă nu-sţ i daă dea seama de acesţ lucru.
— Paă i nu, zice caă ţu l-ai îânjuraţ îânţaâ i, explicaă Moromeţe cu o anume
veselie care de fapţ ţţinea parţea lui Tţ ugurlan.
— Paă i asţ a sţ i pe dumneaţa ţe-am îânjuraţ sţ i dumneaţa de ce nu ţe-ai
supaă raţ? se raă sţi Tţ ugurlan sţ i îân aceeasţ i clipaă se faă cu rosţ u ca para
focului.
— Nu, pe mine m-ai combaă ţuţ, zaâ mbi Moromeţe, scuipaâ nd subţţire

202
prinţre genunchi. Aia e alţceva!
Tţ ugurlan araă ţa cuprins de o puţernicaă emoţţie. Niciodaţaă nu faă cuse
ceea ce faă cea acum.
— Moromeţe, spuse el cu o voce scaă zuţaă , inţensaă . Uiţe, asculţaă -maă
aici… dumneaţa esţ ţi singurul care meriţţi loţurile pe care le ai!
— Ei, nu mai spune, maă , Tţ ugurlane? se îânveseli sincer Moromeţe.
— Da! Saă ţţii minţe asţa de la mine! spuse Tţ ugurlan cu un glas
profeţic care îâl faă cu pe Moromeţe saă ţresaraă . Acuma, uiţe de ce m-am
opriţ la dumneaţa… îâmprumuţaă -maă cu un sac de porumb.
— Maă , Tţ ugurlane, n-am porumb! exclamaă Moromeţe. Graâ u dacaă vrei!
— Daă -mi graâ u, caă gaă sesc eu saă -l schimb.
— Ai sac?
— Am acasaă .
— Ia cu sac cu ţoţ sţ i mi-l dai ţu îândaă raă ţ.
Moromeţe se ridicaă îân picioare. Tţ ugurlan apucaă secerile sţ i porni
spre poarţaă .
— Trec dupaă ce maă îânţorc de la fieraă rie, spuse el sţ i se îândepaă rţaă
repede pe laâ ngaă garduri.
Iar spre searaă , caâ nd plecaă de la Moromeţe cu sacul îân spinare, ţoaţaă
lumea aflaă sţ i se miraă sţ i nu îânţţelese nimic din aceasţaă neobisţ nuiţaă
purţare a lui Tţ ugurlan.
Acasaă , el îâl gaă si apoi pe cumnaţu-saă u Grigore Armeanca, care îâl
caă uţase sţ i duminica ţrecuţaă . Muierea îâl îânţrebaă pe Tţ ugurlan de la cine
luase el un sac de graâ u sţ i se îângrijoraă : nu cumva s-a îâmprumuţaţ iar la
Tudor Baă losu sau Craâ sţ mac?!
— Ei, ia spune, Grigore, ce s-a îânţaâ mplaţ? se adresaă Tţ ugurlan
cumnaţului saă u dupaă ce o linisţ ţi pe muierea lui spunaâ ndu-i de la cine a
îâmprumuţaţ graâ ul. Am vruţ saă ţrec eu pe la ţine, dar n-am avuţ vreme,
am lucraţ zilele asţea la garaă , la siloz.
Tţ ugurlan avea de la mosţ ie doar douaă pogoane de paă maâ nţ, deoarece
nu-i convenea saă dea maiorului jumaă ţaţe de pe un numaă r mai mare de
pogoane. Alţţii luau mai mulţ, Ion al lui Miai, de pildaă , muncea vreo opţ
pogoane. Anul acesţa Tţ ugurlan caâ sţ ţigase mai bine lucraâ nd cu ziua la
garaă , unde se consţruia un siloz.
— Asculţaă , cumnaţe, ce saă fac eu cu aă sţ ţia ai lui Arisţide? Alde Tache
vrea saă maă dea afaraă ! spuse Grigore Armeanca dupaă ce Tţ ugurlan se
203
asţ ezaă laâ ngaă el pe prispaă .
Tţ ugurlan nu zise nimic. Cumnaţul saă u era de mulţ mecanic la moaraă
sţ i din asţa ţraă ia, n-avea nici el paă maâ nţ. Numai caă daâ ndu-i aceasţaă vesţe
Grigore Armeanca, desţ i îângrijoraţ, avea pe de alţaă parţe aerul caă nu
prea îâi vine lui saă creadaă caă o saă i se îânţaâ mple chiar asţ a. Parcaă ar fi vruţ
saă -i spunaă Tţ ugurlan ce-o saă i se îânţaâ mple.
— Asculţaă , cumnaţe, ţe daă sau nu ţe daă afaraă ? îânţrebaă Tţ ugurlan
uiţaâ ndu-se la el curios. Tţ i-au spus ei caă or saă ţe dea afaraă ?
— Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosicaă .
— Sţ i alde Isosicaă de unde sţ ţie?
— I-a auziţ vorbind.
Paă rea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vruţ saă nu fie adevaă raţ.
— Uiţe de ce, explicaă el, dacaă ei maă dau afaraă , eu poţ saă -i dau îân
judecaţaă sţ i saă -i pun saă -mi plaă ţeascaă locul. Eu poţ saă nu cer bani penţru
loc, sţ i aţunci ce-au saă facaă , au saă muţe moara de pe locul meu?
— Nu îânţţeleg! se miraă Tţ ugurlan. Moara lui Arisţide e asţ ezaţaă pe
locul ţaă u?
— O parţe.
— Paă i aţunci ce-ţţi mai pasaă ! se miraă din nou Tţ ugurlan. Dar ţoţ nu
îânţţeleg. Moara lui Arisţide e chiar pe locul ţaă u?
— A vruţ el s-o facaă dincolo îân vale, dar la mine e ţaman locul unde
se îânţaâ lnesţ ţe sţ oseaua de la Taă ţaă raă sţ ţi cu drumul dinspre Ciolaă nesţ ţi sţ i pe
vremea caâ nd a faă cuţ-o el mai avea Craâ sţ mac moara aia cu piaţraă . Nu s-a
mai dus nimeni din parţea asţa la moara lui Craâ sţ mac, a sţ ţiuţ el Arisţide
ce face!
— Paă i acolo parcaă e o maă guraă ! se miraă mai deparţe Tţ ugurlan.
— Paă i parţea aia de maă guraă e a mea sţ i Arisţide credea caă e a
comunei; caâ nd i-am spus a zis caă o saă ne îânţţelegem noi, o saă maă ia saă
lucrez la moaraă . Ei! Sţ i iese acuma fi-saă u, Tache, din sţ coala de meserii sţ i
vrea saă fie el mecanic! Asţa e povesţea!
— Paă i, Tache aă la parcaă vrusese Arisţide saă -l facaă popaă !
— A raă mas repeţenţ! spuse Armeanca faă caâ nd un gesţ de lehamiţe.
— E limpede, spuse Tţ ugurlan dupaă caâ ţva ţimp de ţaă cere. O saă ţe dea
afaraă !
Nu era îânsaă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea ţoţul. Era
o povesţe pe caâ ţ de simplaă , pe aţaâ ţ de uluiţoare, pe care n-o sţ ţia decaâ ţ
204
Grigore Armeanca. El vroia acum saă se foloseascaă de ea ca saă nu fie daţ
afaraă , dar nu sţ ţia dacaă o saă izbuţeascaă sţ i de aceea venise saă se
sfaă ţuiascaă cu cumnaţul saă u. Era vorba de fapţul caă proprieţarii furau de
mulţ graâ ul sţ i floarea-soarelui din cele ţrei saţe care maă cinau la ei. Ideea
o avusese Naă sţase, fraţele cel mare al lui Arisţide, care era coproprieţar.
Moara avea o ţţeavaă de scurgere penţru raă maă sţ iţţe (irimic) sţ i la
îâncepuţ, pe caâ nd mai exisţa îâncaă moara lui Craâ sţ mac, acesţ irimic omul
sţ i-l lua acasaă saă -l dea la paă saă ri, dar dupaă ce moara lui Craâ sţ mac fusese
paă raă siţaă , Arisţide faă cuse ca pe nesimţţiţe irimicul acesţa saă fie
consideraţ ca faă caâ nd parţe din uium.
Vaă zaâ nd caă oamenii îânghiţ mica hoţţie, Naă sţase plaă nuise pe cea mare,
care îâi izbuţise pe deplin. Furţul se faă cea sub ochii lor, prinţr-o a doua
ţţeavaă de scurgere, nu prea ingenioasaă , care pornea chiar de la cosţ .
Oamenii care maă cinau se sprijineau chiar cu maâ na de ea, faă raă saă le
ţreacaă prin cap ce fel de scurgere avea ţţeava aceea. Ei conţrolau doar
irimicul, saă nu fie prea mare, adicaă nu cumva ca proprieţarii saă ţragaă
odaţaă cu irimicul sţ i boabe curaţe.
Tţ eava nu era prea ingenioasaă , dar ideea era, fiindcaă ţragerea se faă cea
pe nesimţţiţe sţ i cu anii devenise lege caă la o moaraă cu valţţuri nu iese
suţaă la suţaă faă inaă . Furţul se sţabilizase cam la un kilogram din sţ apţezeci
sţ i cinci sţ i aducea îânţr-un an de zile caâ ţeva vagoane de graâ u sţ i floarea-
soarelui. Naă sţase nu ajunsese ţoţusţ i la acesţ rezulţaţ faă raă saă lupţe
îâmpoţriva ameninţţaării de a fi descoperiţ. Legaâ nd baă ierile sacului,
ţţaăranul avea nu o daţaă nedeslusţ iţa impresie caă lipsesţ ţe ceva… Nu mulţ,
era adevaă raţ, dar de ajuns ca saă -l facaă saă se uiţe dinţr-o parţe la
coproprieţar, saă îânţaâ rzie baă nuiţor cu maâ na la gura sacului… Dar
Naă sţase, care avea grijaă saă fie ţoţdeauna acolo, devenea deodaţaă graă biţ,
sţriga „alţul la raâ nd”, îâl îânghesuia pe om fie cu vorba, fie îâmpingaâ ndu-l
usţ urel saă facaă loc…
— Eu zic caă n-or saă îândraă zneascaă ei saă maă dea afaraă . Dacaă o saă maă
dea, am saă spun la ţoaţaă lumea hoţţiile pe care le fac ei acolo de ani de
zile, spuse Grigore Armeanca pe gaâ nduri.
Tţ ugurlan se faă cu aţenţ:
— Ce hoţţii? îânţrebaă el.
— Cu caâ nţarul… cu irimicul… se feri îânsaă Armeanca.
— Prosţii! spuse Tţ ugurlan cu dispreţţ . Vreai un sfaţ de la mine? îâl
205
îânţrebaă apoi scruţaâ ndu-l linisţ ţiţ.
— Da…
— Dacaă ţe daă afaraă , daă -i foc la moaraă !
— Saă maă bage îân pusţ caă rie?…
— Aţunci… spuse Tţ ugurlan sţ i daă du din umeri supaă raţ. „Aţunci du-ţe
dracului, de ce mai vii la mine saă -mi ceri sfaţul?!” ar fi vruţ saă -i spunaă
de fapţ Tţ ugurlan.
Grigore Armeanca îâncheie spunaâ nd caă o saă vadaă el mai pe urmaă .
Tţ ugurlan îâl îânţrebaă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiraă caâ ţva ţimp, sţ i la
plecare Armeanca îâi aminţi caă vaca lui, care faă ţase nu demulţ, conţinua
saă dea o graă madaă de lapţe. De ce nu-l ţrimiţe pe Maă rin cu oala saă -i dea
nisţ ţe lapţe? Tţ ugurlan raă spunse caă o saă -l ţrimiţaă .
Seara, Tţ ugurlan îânţaâ rzie iaraă sţ i saă adoarmaă , dar de asţaă daţaă nu din
pricina îânţrebaă rilor. IÎnţinzaâ ndu-se sub asţ ţernuţ el simţţi cum se
îânţoarce îân el acea linisţ ţe adaâ ncaă sţ i ocroţiţoare a caă rei bucurie, îân cei
pesţe paţruzeci de ani pe care îâi avea, Tţ ugurlan n-o cunoscuse decaâ ţ
foarţe puţţin sţ i foarţe rar; o simţţise mai puţernic asţaă zi, caâ nd îânţaâ rziase
de dimineaţţaă pe prispa casei. Aceasţaă linisţ ţe nu adormea îânţrebaă rile sţ i
nici nu le daă dea un raă spuns, dar le daă dea un îânţţeles. Penţru ce? Nu se
sţ ţie penţru ce, dar dacaă asţ a a fosţ faă cuţ, asţ a o saă raă maâ naă sţ i n-are niciun
rosţ saă -sţ i spargaă capul dacaă asţa e bine sau raă u. Iar dacaă vreodaţaă o saă
afle sţ i de ce, o saă fie cu aţaâ ţ mai bine!

XII

IÎn aceeasţ i searaă , faă raă ca Moromeţe saă baă nuiascaă ceva, Paraschiv
îâncaă lecase pe cai spunaâ nd caă se duce saă maâ ie noapţea cu ei pe caâ mp sţ i
o luase pe drumul spre Bucuresţ ţi. Nilaă îâl asţ ţepţase la Guica sţ i de acolo
îâncaă lecase sţ i el sţ i porniseraă îâmpreunaă .
Era o searaă cu un cer adaâ nc, îâncaă rcaţ cu sţele. Cei doi iesţ iseraă îân
goanaă la caâ mp sţ i se opriraă abia caâ nd laă saraă îân urmaă valea saţului. Caii
ţropaă iau sţ i sforaă iau îândaă raă ţnici, neîânvaă ţţaţţi cu drumul pe care erau dusţ i;
de nenumaă raţe ori, din plinaă goanaă , caă uţaraă s-o ia pe drumurile
206
laă ţuralnice ale caâ mpiei sau chiar îânapoi, aţrasţ i de zgomoţele îânfundaţe
ale saţului, de respiraţţia lui abia simţţiţaă .
La un momenţ daţ, Nilaă se opri sţ i el, ţţinaâ nd calul pe loc. Taă cerea
caâ mpiei era desaă vaâ rsţ iţaă sţ i îânţinderea ei îânvaă luiţaă de îânţuneric. Ceva se
pare caă îâncepuse saă -l nelinisţ ţeascaă ; el sţ opţi cu un glas ţurburaţ, plin de
îândoialaă :
— Paraschive! Sţai!
Paraschiv se opri sţ i el. Asţ ţepţaă caâ ţeva clipe sţ i fiindcaă fraţele saă u nu
spunea nimic, îânţrebaă :
— Ce esţe?
Nilaă ţaă cea mai deparţe. Aţunci Paraschiv se apropie sţ i mai mulţ,
sţrunindu-sţ i calul, sţ i îânţrebaă iar, raă gusţ iţ sţ i inţrigaţ:
— Ce esţe, maă ? De ce ţe-ai opriţ?
Nilaă se uiţaă îânceţ îândaă raă ţ, cu ţeamaă , parcaă s-ar fi asţ ţepţaţ saă fie
urmaă riţ de cineva. Sţ opţi nelinisţ ţiţ:
— Maă , unde mergem noi?
Paraschiv îâi raă spunse prinţr-o smuciţuraă a calului, pornind îân goanaă
îânainţe pe sţ osea. Calul lui Nilaă porni sţ i el pe urmele celuilalţ. Goneau
unul laâ ngaă alţul îân ţaă cere, aplecaţţi pesţe coamele cailor sţ i paâ naă aproape
de îânţaâ iul saţ prin care ţrebuiau saă ţreacaă , îân afaraă de un auţomobil cu
nisţ ţe faruri puţernice, nu îânţaâ lniraă pe nimeni.
Toţ îân aceeasţ i searaă , Vasile Boţţoghinaă se pregaă ţise sţ i el de plecare.
IÎnţre ţimp copiii aflaseraă sţ i ei de la mama lor despre boala ţaţaă lui lor
sţ i despre vaâ nzarea paă maâ nţului. Vaţicaă umbla ţaă cuţ prin curţe, parcaă
raă ţaă cind, nevoind saă inţre îân casaă , desţ i Boţţoghinaă îâl sţrigase de caâ ţeva
ori. Numai Irina se uiţa îânţrisţaţaă la ţaţaă l ei. Sţaă ţea pe prag cu umerii ei
micuţţi sţ i sţraâ mbi sţ i îâl urmaă rea cum îânghiţe rar sţ i adaâ nc dumicaţţii. IÎnţr-
o vreme îâncepuse saă -i povesţeascaă despre ceea ce se îânţaâ mplase îân
ţimpul dimineţţii la sţ coalaă ; cum la examen domnul îânvaă ţţaăţor
Teodorescu o laă udase sţ i îâi daă duse saă îânveţţe o poezie; cum pregaă ţiseraă ei
serbarea, care va avea loc chiar maâ ine, de Saâ mpeţru, sţ i sfaâ rsţ ise
paă raâ ndu-i raă u caă el n-o s-o audaă caâ nd o saă spunaă poezia. Boţţoghinaă n-o
auzea nici acum; îâi faă cea raă u glasul ei sţ i caâ nd Irina ţaă cu, el spuse:
— Anghelino, ia faţa asţa la culcare.
Dupaă aceea, Boţţoghinaă iesţ ise afaraă sţ i îâncepuse saă se pregaă ţeascaă
penţru plecare. Umpluse caă ruţţa cu nisţ ţe paie de ovaă z, apoi o chemase
207
pe femeie saă vie cu lampa laâ ngaă caă ruţţaă sţ i saă lumineze roaţele.
Boţţoghinaă îâl sţrigase pe Vaţicaă saă -i aducaă oala cu paă curaă din grajd, apoi
amaâ ndoi îâncepuseraă saă desfacaă roaţele sţ i saă ungaă osiile caă ruţţei.
A doua zi dimineaţţaă, îânainţe de revaă rsaţul zorilor, Boţţoghinaă se
desţ ţepţaă sţ i dupaă ce îâl sculaă sţ i pe baă iaţ, îânhaă maă caii, se urcaă îân caă ruţţaă sţ i
îâmpreunaă cu el porni spre spiţalul din Udup. IÎnainţe de plecare, el
scoase din braâ u un ţeanc de haâ rţii, alese douaă de caâ ţe o mie sţ i i le
îânţinse femeii. Anghelina le luaă sţ i raă mase cu ele îân maâ naă , uiţaâ ndu-se
nemisţ caţaă la omul ei care sţaă ţea pe cuţia caă ruţţei cu haă ţţurile pe
genunchi.
— Paâ naă la Udup v-apucaă praâ nzul! Cum o saă se îânţoarcaă Vaţicaă
singur? Dacaă îâi ia cineva caă ruţţa sţ i caii? se ţemu ea.
Drepţ raă spuns, Boţţoghinaă apucaă haă ţţurile îân maâ ini. Simţţind misţ carea
curelelor, caii porniraă sţ i ţrecuraă podisţ caă de la drum cu zgomoţ. Femeia
o luaă îân urma caă ruţţei sţ i iesţ i îânainţea cailor, oprindu-i îân drum. Se
apropie apoi de loiţraă sţ i vorbi iar:
— Vasile, caâ nd ai saă ţe îânţorci?
— Am saă -ţţi scriu eu d-acolo, raă spunse omul cu grabaă . Apoi adaă ugaă :
Vezi cum îâi faci cu seceraţul! Ia-o sţ i pe faţa aia saă v-ajuţe. Ai grijaă saă nu
se ţaie cu secerea. Taă cu caâ ţeva clipe, apoi vorbi iar: La ţreieraţ, vezi caă
am aranjaţ cu alde Cocosţ ilaă saă vaă ia îân ceaţaă cu el. Taă cu iar un ţimp, apoi
vorbi din nou, de asţaă daţaă cu un glas care araă ţa caă nu mai are nimic de
spus: Vezi saă nu se îânţaâ mple ceva p-aici! Sţ i ridicaă haă ţţurile: Haida! Haă ţţ!
Hai! Die!
Caii porniseraă , dar femeia se ţţinea mereu de caă ruţţaă. Mergea alaă ţuri
de raă scruci sţ i se uiţa îânţruna spre baă rbaţul ei, vraâ nd parcaă saă mai
spunaă ceva. El ghici slaă biciunea sţ i fraă maâ nţarea ei sţ i îâi spuse cu glas
gaâ ţuiţ, cu o asprime dureroasaă :
— Fugi d-aici! Paă zea caă ţe calcaă roaţa!
IÎn clipa aceea, femeia nu se mai puţu sţaă paâ ni sţ i izbucni scurţ îânţr-un
plaâ ns deznaă daă jduiţ:
— Vasile! Saă nu mori p-acolo, Vasile!
Boţţoghinaă daă du bici cailor.

208
 XIII

Aproape de praâ nz ajunse la Udup. Spiţalul de plasaă era asţ ezaţ la

marginea saţului sţ i de deparţe semaă na cu un conac boieresc.
Acoperisţ ul lui de ţţiglaă se vedea de la cinci kilomeţri. Era îânconjuraţ de
o mulţţime de salcaâ mi alţoiţţi, cu coroanele ca nisţ ţe maă ciuci uriasţ e sţ i de
duzi sţufosţ i sţ i baă ţraâ ni din care se auzea de deparţe ciripiţul gaă laă gios al
paă saă ricilor…
Vasile Boţţoghinaă opri sub unul din duzii din faţţa inţraă rii sţ i saă ri jos
din caă ruţţaă. Vaţicaă se uiţaă miraţ pesţe claă diri sţ i spuse araă ţaâ nd cu degeţul
îânainţe:
— De ce nu opresţ ţi îân drepţul spiţalului?
— AĂ sţa e spiţalul, nu acolo, raă spunse Boţţoghinaă . Asţ a fac ţoţţi care nu-
l cunosc, se opresc dincolo. Acolo sţaă docţorul! E casa lui! Sţai jos sţ i daă
iarbaă la cai!
Vaţicaă saă ri jos, scoase caă pesţrele din capul cailor, le desfaă cu
sţ leaurile, luaă din caă ruţţaă un braţţ de paie amesţecaţe cu iarbaă sţ i îâl puse
îânainţea viţelor. Boţţoghinaă daă du caâ ţva ţimp ocol caă ruţţei, uiţaâ ndu-se pe
sub spraâ ncene saă -sţ i dea seama de ceea ce se îânţaâ mplaă îân jurul lui, apoi
inţraă îânceţ îân curţea spiţalului.
Inţrarea îân claă dire avea nisţ ţe scaă ri de cimenţ negru care daă deau îânţr-
un coridor lung; aţaâ ţ scaă rile, caâ ţ sţ i coridorul erau îânţţesaţe de ţţaărani
desculţţi cu chipurile galbene sţ i supţe; de femei îâmbrobodiţe sţraâ ns, cu
privirile îânţţepeniţe sţ i daâ rze, cu caâ ţe un copil îân braţţe sau de maâ naă ; de
lucraă ţori isţoviţţi cu caă maă sţ ile rupţe pe ei sţ i murdare; sţaă ţeau pe cele
douaă baă nci de lemn asţ ezaţe de-a lungul pereţţilor sţ i asţ ţepţau. IÎn afaraă
de cei de pe scaă ri sţ i de cei dinaă unţru, pe laâ ngaă zidurile spiţalului
sţaă ţeau alţţii sub umbra duzilor îân grupuri mici. Era ţimpul praâ nzului sţ i
unii îânţinseseraă pe paă maâ nţ legaă ţurile cu care veniseraă sţ i îâncepuseraă saă
maă naâ nce.
Vasile Boţţoghinaă vaă zu îâncaă din poarţaă maă maă ligile îânţinse pe iarbaă sţ i
coridorul îânţţesaţ de oameni. Inţraă îânaă unţru sţ i fiindcaă pe baă nci nu mai
era loc se rezemaă de ţocul usţ ii pe care scria Consultaţii sţ i îâncepu saă
asţ ţepţe cu aceeasţ i raă bdare pe chip ca a celorlalţţi.

209
 La un momenţ daţ usţ a se deschise dinaă unţru faă raă vesţe sţ i Boţţoghinaă ,
care se rezemase puţţin sţ i de ea, se claă ţinaă sţ i se izbi de umaă rul
docţorului care ţocmai iesţ ea.
— Ce ţe propţesţ ţi îân usţ aă? Sţai jos pe bancaă ! se supaă raă docţorul.
Speriaţ, Boţţoghinaă se ţrase îânţr-o parţe simţţind cum obrajii îâi ard de
rusţ ine. Docţorul îâsţi roţi privirea pesţe oameni sţ i spuse:
— Sunţeţţi prea mulţţi azi, cine sţaă mai aproape saă plece acasaă sţ i saă
vie maâ ine dimineaţţaă.
Dar ţoţţi parcaă îânţţeleseraă pe dos, adicaă saă se apropie sţ i saă -i spunaă ce-i
doare.
— Domnule docţor, de ţrei zile nu vrea saă mai sugaă , sţaă îân braţţe sţ i
doarme! Mi-e fricaă saă nu-mi moaraă îân braţţe! I-au mai iesţ iţ sţ i nisţ ţe peţe
rosţ ii pe ţoţ ţrupul. Nu sţ ţiu ce saă …
— Varsaă mereu, domnule docţor, ce maă naâ ncaă , varsaă ! spuse alţaă
femeie araă ţaâ nd copilul.
Alţe glasuri se îângraă maă diraă sţraâ ngaâ ndu-se sţ i îânconjuraâ ndu-l pe
medic. Toaţaă lumea se sculase de pe baă nci sţ i de afaraă caâ ţţiva chiar
alergaseraă îânaă unţru.
Medicul, un om scund sţ i cam gras, cu nisţ ţe ţraă saă ţuri îânaă spriţe de
soare sţ i vaâ nţ, îânţocmai ca ale ţţaăranilor, sţaă ţea linisţ ţiţ îân mijlocul
bolnavilor sţ i se uiţa pesţe capeţele lor, reţţinuţ, cam aspru, cu o privire
care araă ţa caă ceea ce vedea el acuma era un lucru obisţ nuiţ pe care îâl
vedea de mulţţi ani.
El apucaă de caă masţ aă copilul uneia din femei, i-o ridicaă spre baă rbie,
dezvelindu-i burţa sţ i dupaă ce se uiţaă o clipaă spuse:
— Faă -i o baie cu flori de musţ eţţel!
Apoi se adresaă unei alţe femei, spunaâ ndu-i saă se ducaă la saniţar, saă -i
dea nisţ ţe prafuri, dar femeia cu copilul cu peţe pe ţrup îâi acoperi glasul:
— Domnule docţor, i-am faă cuţ de ţrei ori, asţ a cum mi-ai spus…
Un om care sţaă ţuse paâ naă aţunci la o parţe se apropie sţ i el de docţor,
îâl apucaă de braţţ sţ i spuse sţ opţiţ, cu un glas insinuanţ:
— Domnule docţor!…
Dar docţorul nu-l luaă îân seamaă . Boţţoghinaă se vaâ raâ se sţ i el prinţre
ceilalţţi sţ i se uiţa drepţ îân ochii medicului, crezaâ nd caă acesţa are saă -sţ i
aducaă aminţe de el sţ i are saă -l cheme îânaă unţru. Docţorul deschise usţ a
faă raă saă ia îân seamaă glasurile numeroase care îâl chemau sţ i pieri îânaă unţru
210
cu bolnavul care era la raâ nd.
— Ce saă -i faci, zise un ţţaăran ţaâ naă r, posomoraâ ndu-se sţ i caă uţaâ nd
abaă ţuţ un loc pe bancaă . Un singur docţor la aţaâ ţea saţe! De fier saă fii sţ i
ţoţ nu prididesţ ţi!
Cineva vru saă raă spundaă , dar îân clipa aceea un copil din braţţele unei
femei îâncepu saă ţţipe. Femeia iesţ i repede afaraă . Un om ofţaă greu sţ i se
sculaă de pe bancaă . Odaţaă cu el se mai scularaă îâncaă vreo caâ ţţiva. Dupaă o
jumaă ţaţe de ceas, coridorul se goli mai mulţ de jumaă ţaţe. Abia pornind
prin curţea spiţalului, oamenii sţ i femeile puţeau fi vaă zuţţi caă sunţ îânţr-
adevaă r bolnavi. Un ţţaăran îânalţ ca o praă jinaă mergea îânceţ, abia paă sţ ind,
ţţinuţ de douaă rude de amaâ ndouaă braţţele: sudoarea îâi naă vaă lea des pe
frunţe sţ i gemea îânceţ, cu gura deschisaă , cu privirile raă ţaă ciţe; un alţul
îânsaă era singur, sţ i caâ ţ se sculase de pe bancaă , îâncepuse saă se claţine ca
beaţ, mergea orbecaă ind, ţţinaâ ndu-se de ziduri. Iesţ i cu greu sţ i se asţ ezaă pe
iarbaă aproape caă zaâ nd pe braâ nci, îân paţru labe, ca sţ i caâ nd ar fi fosţ
îâmpusţ caţ.
— Omule, de ce nu inţri acolo pesţe el? zise un munciţor,
apropiindu-se de cel caă zuţ sţ i ajuţaâ ndu-i saă se îânţindaă mai bine. Noi
puţem saă mai asţ ţepţaă m, dar dumneaţa de ce nu inţri pesţe el?
Omul vru saă baâ lbaâ ie ceva, dar ţoţ aţunci curţea spiţalului fu
sţraă baă ţuţaă de un glas sfaâ sţ ieţor ca de cuţţiţ. Privirile se îânţoarseraă spre
drum. Pe poarţa spiţalului se vaă zuraă inţraâ nd caâ ţţiva oameni care duceau
o femeie pe o cergaă . O daă duseraă jos din caă ruţţaă sţ i femeia ţţipase crunţ.
Ajunsţ i îân faţţa scaă rilor, oamenii laă saraă cerga cu femeia pe iarbaă sţ i unul
dinţre ei se sţ ţerse pe frunţe de sudoare sţ i inţraă îân coridor. Dupaă caâ ţeva
clipe, docţorul iesţ i afaraă sţ i îânţrebaă scurţ, din capul scaă rilor, spre
oamenii care sţaă ţeau alaă ţuri laâ ngaă bolnavaă :
— Caâ nd a naă scuţ?
— Ieri dimineaţţaă, domnule docţor! raă spunse unul din ţţaărani,
luaâ ndu-sţ i paă laă ria de pe cap.
— Copilul ţraă iesţ ţe?
— Traă iesţ ţe, domnule docţor!
Medicul se apropie sţ i privi caâ ţeva clipe îân jos spre bolnavaă . Femeia
sţaă ţea cu ochii îânchisţ i sţ i paă rea moarţaă ; la soare, chipul ei araă ţa albasţru,
livid. Docţorul se aplecaă sţ i-i prinse îâncheieţura maâ inii îânţre degeţe. Caâ ţ
îâi prinse îânsaă îâncheieţura, îâi sţ i daă du drumul sţ i se raă sţi la oameni faă raă
211
milaă :
— Aţţi omoraâ ţ-o! Aţţi adus-o îân caă ruţţaă sţ i i-aţţi maâ ncaţ zilele!
Unul dinţre cei ţrei oameni care aduseseraă bolnava, la auzul acesţor
cuvinţe ţaă ioase, nu se puţu nici el sţaă paâ ni:
— Am adus-o îân caă ruţţaă? N-oi fi vraâ nd s-o aducem cu aeroplanul!
— Haide, lasaă vorba! porunci docţorul ca un miliţar. Baă gaţţi-o
îânaă unţru.
Abia spre searaă îâi veni lui Vasile Boţţoghinaă raâ ndul la consulţaţţie. El
inţraă îân cabineţul docţorului sţ i spuse:
— Nu mai maă cunoasţ ţeţţi?! Am veniţ acum vreo douaă saă pţaă maâ ni…
Docţorul se apropie de el sţ i-l îânţrebaă graă biţ:
— Da! Ce ţţi-am spus caă ai?
Boţţoghinaă vru saă raă spundaă , dar docţorul îânţrebaă iar, cu aceeasţ i
grabaă reţţinuţaă :
— Cum ţe cheamaă ?
Omul îâsţi spuse numele sţ i comuna, iar docţorul îâi îânţoarse spaţele sţ i
îâncepu saă raă sfoiascaă un regisţru gros. Raă sfoind, îânţrebaă din nou:
— Caâ nd spui caă ai fosţ aici?
— Acum zece-cin’sţ pe zile! raă spunse Boţţoghinaă nedumeriţ caă
docţorul nu-sţ i aduce deloc aminţe de el.
— Vasile Boţţoghinaă , din Sţ ilisţ ţea-Gumesţ ţi, zise docţorul cu un glas
rece. Paă i asţa e a ţreia oaraă caâ nd ţe consulţ! Ai fosţ la raze?
— Da, raă spunse Boţţoghinaă vinovaţ sţ i-i îânţinse docţorului sulul negru
al radiografiei, pe care acesţa îâl desfaă sţ uraă la luminaă sţ i îâl cerceţaă mulţaă
vreme.
— Sţai jos. De ce nu sţai jos? se adresaă el bolnavului la sfaâ rsţ iţ.
Boţţoghinaă se asţ ezaă pe un scaun roţund sţ i alb sţ i îâncepu saă
urmaă reascaă inţrigaţ fiece misţ care a docţorului. Medicul, dupaă ce îâi
araă ţase omului scaunul, se asţ ezase la birou sţ i îâncepuse saă scrie pe o
foaie. Scria repede sţ i mulţ, sţ i din caâ nd îân caâ nd se oprea, ridica frunţea
de pe foaie penţru caâ ţeva clipe, apoi, îâncepea iar saă scaâ rţţaâie din peniţţaă.
Acesţ lucru ţţinu mulţaă vreme sţ i caâ nd docţorul se ridicaă de la biroul lui,
Vasile Boţţoghinaă se ridicaă sţ i el. Medicul îânsaă nu mai araă ţaă acum nicio
grabaă . El se asţ ezaă pe un scaă unel îân faţţa omului sţ i-i faă cu semn saă sţea
jos. IÎncepu saă -i spunaă rar, apaă saâ nd pe cuvinţe, cu un glas care uneori
era sţraă baă ţuţ de urme de neîâncredere, alţeori de ameninţţare:
212
 — Uiţe ce-ai saă faci! Te duci acasaă sţ i vinzi ceva: un cal, un bou, un
pogon de paă maâ nţ…
Se opri sţ i spuse dupaă caâ ţeva clipe, ameninţţaându-l pe om cu reţţeţa:
— Ai saă ţe duci la farmacie cu reţţeţa asţa. O saă -ţţi ţrebuiascaă mulţţi
bani, penţru caă ai saă iai docţoriile asţea de ţrei ori. Dar nu e vorba
numai de docţorii. N-ai voie nici saă ridici un pai de jos. IÎnţţelegi? Nimic.
Saă nu faci nimic. Sţ i îân fiecare zi saă maă naâ nci ouaă , saă bei lapţe mulţ sţ i saă
nu-ţţi lipseascaă gaă ina de la masaă . Saă vorbesţ ţi cu saniţarul din saţ saă -ţţi
facaă injecţţiile sţ i saă ţe îânveţţe cum saă iai docţoriile. Asţa e o boalaă grea,
dar voi nu vaă vindecaţţi penţru caă nu vreţţi saă chelţuiţţi. Sţ i chiar dacaă
chelţuiţţi, caâ ţ vaă simţţiţţi niţţel mai bine, gaţa, vaă puneţţi pe muncaă saă vaă
scoaţeţţi paâ rleala penţru ce-aţţi vaâ nduţ. Dupaă o boalaă ca asţa nu mai ai
voie niciodaţaă saă muncesţ ţi prea mulţ… Docţorul se opri o clipaă : Vrei saă
nu mori?
Boţţoghinaă faă cu ochii mari, îânspaă imaâ nţaţ sţ i raă spunse repeziţ, dar nu
îândaţaă :
— Da, domnule docţor!
— Aţunci saă faci asţ a cum ţţi-am spus. IÎncepaâ nd de azi ţe îânţinzi cu
burţa la soare, maă naâ nci bine, iai docţoriile asţea sţ i dupaă o lunaă de zile
saă ţreci iar pe la mine.
Alţfel saă sţ ţii caă nu e glumaă . Dacaă ajungi saă cazi la paţ, n-ai ce mai
caă uţa la mine.
Medicul iesţ i de dupaă birou sţ i-sţ i puse maâ na pe flanela caâ rpiţaă a
omului, care caâ ţ o simţţi se sţ i ridicaă îân picioare.
— Saă nu-ţţi paraă lucru de glumaă ! Caă eu sţ ţiu cum sunţeţţi voi: „Lasaă caă -
mi ţrece”, paâ naă îâncepeţţi saă vaă scuipaţţi bojocii pe jos. Vaă repeziţţi pe
urmaă la docţor sţ i caâ nd vedeţţi caă nu vaă mai poaţe face nimic, îâncepeţţi saă
îânjuraţţi caă nu e bun docţorul.
— Domnule docţor, îâl îânţrerupse Boţţoghinaă , nedumeriţ mereu caă
medicul uiţase ce-i spusese daţa ţrecuţaă , paă i eu am faă cuţ rosţ de
douaă zeci de mii de lei, caă mi-ai spus caă maă bagi îânţr-un spiţal unde o saă
maă fac saă naă ţos îânţr-o lunaă , douaă …
Medicul ţresaă ri:
— Douaă zeci de mii? îânţrebaă el neîâncrezaă ţor.
— Paă i asţ a mi-aţţi spus dumneavoasţraă !
— Ai la dumneaţa douaă zeci de mii?! îânţrebaă docţorul uimiţ,
213
impresionaţ de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o
privire laă rgiţaă , sţraă luciţoare de viaţţaă sţ i de speranţţaă, dar sţraă baă ţuţaă sţ i de
umbre nedeslusţ iţe, umbre ale nopţţilor de nelinisţ ţe sţ i spaimaă .
— Paă i am vaâ nduţ din loţ, domnule docţor! îânţaă ri Boţţoghinaă limpede
sţ i usţ uraţ ca sţ i caâ nd ar fi fosţ de pe acum saă naă ţos. Adaă ugaă senin sţ i
îâmpaă caţ: Ce era saă fac? Asţaă -primaă varaă au muriţ doi insţ i la noi îân saţ,
ţoţ asţ a au sţaţ acasaă sţ i…
— Uiţe ce e, Boţţoghinaă , da, sţ ţiu acuma… Asţ a esţe, cu vreo douaă zeci
de mii de lei poţţi saă inţri îânţr-un ţraţamenţ supravegheaţ, bine caă ai
vaâ nduţ. Eu ţţi-am spus daţa ţrecuţaă saă vinzi sţ i saă faci rosţ de bani, asţ a
cum spun la fiecare. Dumneaţa, bine caă ai avuţ ce vinde… Uiţe ce-ai saă
faci:… ia spune-mi, esţ ţi cu caă ruţţa?
— Cu caă ruţţa, domnule docţor. Cu baă iaţul.
— Daă drumul caă ruţţei acasaă sţ i raă maâ i aici. Maâ ine o saă ţe ţrimiţ la
munţe îânţr-un sanaţoriu…

XIV

A doua zi dimineaţţa, Guica îâsţi luaă ciorapul de gaâ ţ sţ i porni spre casa
fraţelui ei saă fie de faţţaă caâ nd Moromeţe sţ i cu ţoţţi ai lui au saă bage de
seamaă caă Paraschiv sţ i cu Nilaă au fugiţ cu caii la Bucuresţ ţi. Se gaâ ndea
îânceţ, cu o bucurie care îâi ungea inima, cum are saă se îânţindaă vesţea
numaidecaâ ţ îân saţ caă cei ţrei baă ieţţi ai lui Moromeţe au fugiţ caâ ţesţ ţrei de
acasaă cu caii sţ i cu oile sţ i caă asţa s-a îânţaâ mplaţ – sţ i Guica avea saă aibaă
grijaă saă se afle îânţocmai asţ a – din pricina celor douaă feţe ale lui
Moromeţe sţ i a Caţrinei lui Moromeţe, care vroiau ele saă punaă maâ na pe
averea fraţţilor…
Plecarea aceasţa se îânţaâ mplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezuţ caă
se puţea mai bine; îânţaâ i Achim cu oile, acum douaă saă pţaă maâ ni; apoi
seara ţrecuţaă cu amaâ ndoi caii, Paraschiv sţ i Nilaă ; asţaă zi era zi de
saă rbaă ţoare, sfinţţii Peţru sţ i Pavel; maâ ine ţoaţaă lumea avea saă iasaă la
seceraţ graâ ul. Mai îânţaâ i Moromeţţii raă masţ i, adicaă cele douaă feţe, Tiţa sţ i
Ilinca, Niculae sţ i mama lor Caţrina, cu Moromeţe îân cap, n-au saă mai
214
aibaă ce maâ nca îân ţimpul muncilor, nu mai aveau lapţele; apoi, nu vor
mai avea cu ce saă se ducaă la deal, o saă ţrebuiascaă saă se ducaă pe jos, cu
secerile pe umaă r; apoi, sţraâ nsul sţ i ţreieraţul graâ ului, caă raţul lui pe arie
sţ i celelalţe munci: n-au saă mai aibaă cu ce le face, vor ţrebui saă dea din
colţţ îân colţţ , saă baţaă la porţţile oamenilor dupaă viţe.
Acesţ daţ din colţţ îân colţţ îâi saă ra inima Guichii. Sţ i mai ales dusul
Moromeţţilor la seceraţ pe jos. Sţ i îâncaă : Niculae nu sţ ţia saă secere, Caţrina
Moromeţe ţrebuie saă raă maâ naă acasaă sţ i saă facaă de maâ ncare, saă
îângrijeascaă de paă saă ri, Moromeţe la fel, cu aţaâ ţţia copii, se dezvaă ţţase saă
munceascaă , sţaă ţea ţoaţaă ziua pe mirisţ ţe, zicea caă leagaă snopii, fuma sţ i
umbla îâncoace sţ i îâncolo; singurele care aveau saă munceascaă raă maâ neau
cele douaă feţe.
„Na! Saă vaă saă ţuraţţi, gaâ ndi Guica, apropiindu-se de casa fraţelui. Saă
munciţţi acum saă vaă iasaă ochii din cap. Sţ i paâ naă saă cumpaă raţţi voi cai sţ i oi,
se îânţorc aă ia cu buzunarele pline de bani! O saă vedeţţi voi aţuncea ce-o
saă vaă facaă ei, caă v-aţţi faă cuţ sţaă paâ ne pe casa lor!”
Guica se apropie de podisţ ca fraţelui sţ i se opri pe ea, uiţaâ ndu-se îân
curţe pesţe gard. Faţa cea mare a lui Moromeţe, Tiţa, maă ţura baă ţaă ţura
cu un ţaâ rn uriasţ faă cuţ din fire de rosmarin. Pe prispa casei sţaă ţea îânţr-o
parţe Moromeţe, iar îân colţţul dinspre drum, Niculae sţ i cu sora lui mai
mare, Ilinca. Niculae plaâ ngea îânceţ, prelung, jelindu-se prosţesţ ţe sţ i
spunaâ nd mereu unul sţ i acelasţ i lucru:
— Hai, maă , Ilinco, daă -mi! Daă -mi, maă , Ilinco, n-auzi?! Hai, maă , Ilinco,
aaaa! Daă -mi, maă , Ilinco, sţ i mie nisţ ţe fiori!
Moromeţe bea ţuţun sţ i se uiţa spre sţ osea. Din caâ nd îân caâ nd, cineva
ţrecea pe drum sţ i îâl saluţa. Moromeţe raă spundea ţare, cu mulţe cuvinţe,
spunaâ nd „Bunaă saă -ţţi fie inima, cuţare”, sau „Saă ţraă iesţ ţi, maă ,
Dumiţrache!” IÎn acesţ ţimp Niculae baâ zaâ ia mereu, dar nimeni nu-l lua
îân seamaă , ca sţ i caâ nd ţreaba lui ar fi fosţ saă plaâ ngaă asţ a mereu, faă raă nicio
socoţealaă .
Guica inţraă îânceţ îân curţe, cu ciorapul de gaâ ţ, sţ i apropiindu-se de
prispaă , daă du bunaă dimineaţţa. Nu-i raă spunse nimeni. Tocmai aţunci
Ilinca se raă sţea la Niculae:
— Mai ţaci, maă , din guraă , dezghiocaţule! Paâ naă mai alalţaă ieri ţe-ai
ţţinuţ de coada oilor sţ i acuma ţe gaă si coroana. Saă -ţţi dau eu flori din
graă diniţţaă ca saă faci coroanaă alţora! Paă i dar!
215
 — Daă -i, faă , sţ i lui nisţ ţe flori, dosaă diţo, ce esţ ţi asţ a de caâ rpaă noasaă ?! se
auzi din casaă glasul mamei.
— Ia mai ţaci din guraă , mamaă , aţţi saă paţ vreunul graă diniţţa? Saă -i dau
flori saă facaă alţora coroanaă ! Ia uiţaă -ţe!
La auzul acesţui raă spuns, Niculae îâncepu saă urle de-a binelea. De
asţaă daţaă el se ridicaă sţ i saă ri spre graă diniţţaă.
— Saă nu ţe prind caă iei vreo floare, caă -ţţi rup zulufii, Niculae,
ameninţţaă Ilinca de pe prispaă .
Caţrina Moromeţe iesţ i afaraă , gaă ţiţaă penţru bisericaă . IÎn clipa aceea,
clopoţele bisericii îâncepuraă saă baţaă . Femeia se îânchinaă sţ i se daă du jos de
pe prispaă . Chipul necaă jiţ sţ i ars de soare al femeii era acum linisţ ţiţ, plin
de bunaă ţaţe. Ea îâsţi sumese fusţa neagraă de laâ naă sţ i îâsţi ascunse pe la
spaţe cine sţ ţie ce albiţuraă care nu ţrebuia saă se vadaă . Se uiţaă pesţe
baă ţaă ţuraă sţ i vaă zaâ nd-o pe Guica asţ ezaţaă pe prispaă , cu ciorapul de gaâ ţ, i se
adresaă cu mulţaă evlavie:
— Mario, mai lasaă sţ i ţu ciorapul aă la, caă o saă ţe duci îân fundul iadului!
Caâ ţ e saă pţaă maâ na de mare, umbli mereu pe la muieri sţ i spui caă azi e joi-
mari, maâ ine miercurea paă saă rilor, poimaâ ine lunea verde! Sţ i acum, caă e
saă rbaă ţoare laă saţaă de Domnul Crisţos, lucrezi la ciorap îân loc saă vii sţ i ţu
saă asculţţi baremi Sfânta Evanghelie!
— Ei, las’ saă maă duc eu îân iad, raă spunse Guica lucraâ nd parcaă îânadins
sţ i mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a îânţors cineva d-acolo?
Moromeţe îâsţi îâncreţţi frunţea sţ i aprobaă subţţirel:
— Asţ ea-ie!
Guica conţinuaă :
— Caă n-o fi mai raă u ca p-aici. Caă caâ nd oi muri, inţri îân paă maâ nţ sţ i ţe
maă naâ ncaă viermii. Sţ i sufleţul? Un abur care ţraă iesţ ţe sţ i el sţ i se ţoţ
plimbaă …
— Paă i se plimbaă ! aprobaă Moromeţe, cu o indescripţibilaă ironie. „Paă i
da, n-are îâncoţro, se plimbaă , firesţ ţe…”
— Ei, he! faă cu Caţrina, pornind îânceţ spre poarţaă . Ce ţrebuie saă fie îân
inima voasţraă ! Sţaă paâ nesţ ţe aă la spurcaţul!
— Paă i, sţaă paâ nesţ ţe! faă cu Moromeţe din nou.
IÎn acesţ ţimp, furaţ de sţarea ciudaţaă a ţaţaă lui saă u, Niculae uiţase saă
mai boceascaă . Deodaţaă îânsaă el îâsţi daă du seama caă dacaă mama lui se
duce, nu mai e nimic de faă cuţ cu coroana lui. Saă ri de pe prispaă sţ i se luaă
216
dupaă ea sţ i îâi iesţ i îânainţe sţ i o apucaă de fusţaă ; se uiţaă îân ochii ei cu jale sţ i
îâncepu saă verse lacrimi caâ ţ boabele de porumb de mari:
— Mamaă , mi-a spus dom’nvaă ţţaăţor saă fac sţ i eu o coroanaă , se jeli el
deznaă daă jduiţ. Sţ i mi-a spus saă veniţţi sţ i voi la sţ coalaă , mi-a daţ saă îânvaă ţţ sţ i
eu o poezie, hai, maă i, maicaă , spune-i Ilinchii saă -mi dea flori din
graă diniţţaă… mi-a spus caă o saă maă ţreacaă clasa sţ i caă o saă spui sţ i eu o
poezie… dom’nvaă ţţaăţor Teodorescu mi-a spus saă nu lipsesc, caă am daţ
examen acu o saă pţaă maâ naă , m-a asculţaţ sţ i mi-a spus saă -mi fac coroanaă …
spune-i Ilinchii, mamaă …
Baă iaţul îâsţi îânclesţ ţa maâ inile lui mici sţ i îânnegriţe de soare de fusţa
aspraă a femeii sţ i n-o laă sa deloc saă se mai misţ ţe. El se uiţa îân sus spre
chipul ei sţ i vaă rsa lacrimi aţaâ ţ de coplesţ iţor îâncaâ ţ femeia îâi puse maâ na pe
cap sţ i îânghiţţind greu îâi maâ ngaâ ie urechile îânnegriţe cu palma ei aspraă sţ i
îâi sţ opţi:
— Du-ţe îân graă diniţţaă sţ i ia-ţţi flori, hai!
Apoi, se îânţoarse spre casaă sţ i se uiţaă spre faţaă . Dar Ilinca i-o luaă
îânainţe chemaâ ndu-l pe baă iaţ cu un glas îânmuiaţ:
— Hai, maă , ţreci îâncoace, caă paă ţţaânosule, nu ţţi-am spus caă -ţţi dau, ce ţe
jelesţ ţi asţ a? Plaâ nge ca blegu’!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decaâ ţ cu un an, dar se purţa faţţaă
de el ca sţ i caâ nd ar fi fosţ cu cinci, cu ţoaţe caă aţunci caâ nd îâsţi aminţea de
aceasţaă diferenţţaă aţaâ ţ de micaă , Niculae o plesnea.
— Ilinco, Ilinco, ameninţţaă sţ i mama din poarţaă ! Penţru nisţ ţe flori, faă ?
Te vede Dumnezeu de sus!
Moromeţe, auzind acesţe cuvinţe din urmaă , îâsţi laă saă capul îânţr-o
parţe sţ i îânţaă ri cu fineţţe:
— Paă i ţe vede!
Guica sţaă ţea mai deparţe pe prispaă , îâmpleţea la ciorap sţ i asţ ţepţa ca
fraţele ei saă îânceapaă saă se nelinisţ ţeascaă de lipsa celor doi, Paraschiv sţ i
Nilaă . Moromeţe îânsaă sţaă ţea mereu pe prispaă , bea ţuţun, se uiţa din caâ nd
îân caâ nd spre drum raă spunzaâ nd la saluţuri sţ i nu se sinchisea caă , desţ i
soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv sţ i Nilaă îâncaă nu se îânţorceau cu
caii de pe izlaz. Aţunci Maria Moromeţe se îânţoarse spre Tiţa, care
ajunsese cu maă ţuraţul aproape de scara prispei, sţ i îânţrebaă îânţr-o doaraă :
— Tiţo, unde sunţ, faă , baă ieţţii aă ia?
— Ce maă -nţrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde saă fie?! raă spunse faţa
217
îân silaă .
— Dar de ce n-au veniţ paâ naă acum? îânţrebaă Guica iar, cu o bucurie
ascunsaă .
— Du-ţe sţ i-i îânţreabaă , raă spunse faţa ursuzaă .
„He, o saă vedeţţi voi! O saă ţe vaă d eu cum ai saă ţe duci maâ ine pe jos la
secere”, gaâ ndi Guica.
— Dar de ce s-au dus amaâ ndoi? Ce i-a gaă siţ? îânţrebaă Guica iar. Caă
vorbisem cu aă la marele saă vie saă -mi dreagaă podul, caă s-a sţricaţ la
caă priori.
Faţa nu mai raă spunse. Moromeţe nici nu auzise schimbul de cuvinţe.
IÎn graă diniţţaă, Niculae îâsţi ţerminase coroana sţ i se pregaă ţea saă plece la
sţ coalaă . El se apropie de ţaţaă l saă u sţ i-i puse maâ na pe umaă r:
— Taicule, daă -mi sţ i mie paă laă ria ţa, saă maă duc sţ i eu la sţ coalaă .
Moromeţe se ţrezi din visare:
— Ce e, maă ? Pleacaă de-aici!
— Hai, ţaă ţicule, zaă u, daă -mi sţ i mie paă laă ria ţa, se rugaă baă iaţul îânceţ.
— Hai, ţaţaă , daă -i paă laă ria saă plece odaţaă , caă iar îâncepe saă baâ zaâ ie, spuse
sţ i Ilinca din graă diniţţaă.
Moromeţe îâsţi scoase paă laă ria din cap, se uiţaă la ea cu aţenţţie, parcaă
abia aţunci ar fi vaă zuţ-o îânţaâ ia oaraă sţ i spuse:
— Na, maă , pleacaă de-aici. Caă paă ţţaânosule! Ai un cap caâ ţ o baniţţaă! Unde
ţe duci ţu? Ce cauţţi la sţ coalaă ?
Baă iaţul ţaă cu, nu spuse nimic sţ i se îândrepţaă sfios spre drum.
Moromeţe îâl urmaă ri caâ ţeva clipe, apoi îâi sţrigaă :
— Maă , n-auzi? Ia vin’ncoace.
Niculae se îânţoarse sţ i se opri îân faţţa ţaţaă lui. Asţ a cum se oprise, cu
obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, pesţe care pusese
paă laă ria desţul de veche a ţaţaă lui, îân caă masţ aă sţ i cu picioarele desculţţe sţ i
pline de zgaâ rieţuri, Niculae parcaă era o sperieţoare.
— Spalaă -ţe pe picioarele alea, îâi spuse Moromeţe descingaâ ndu-se de
cureaua de piele care îâi ţţinea braâ ul rosţ u pesţe mijloc. Spalaă -ţe cu saă pun
sţ i na ici, îâncinge-ţe cu cureaua asţa pesţe caă masţ aă, caă parcaă esţ ţi daă ulaţ,
parcaă ţe-a prins cineva de pe gaâ rlaă .
Baă iaţul luaă cureaua nemaipuţaâ nd de îâncaâ nţare sţ i alergaă spre ţroaca
paă saă rilor saă se spele. Toţ aţunci, de pe sţ osea, se auzi un ţropaă iţ
zgomoţos de cai. Guica saă ri îân picioare aţaâ ţ de repede, îâncaâ ţ s-ar fi
218
crezuţ caă a musţ caţ-o ceva de sub paă maâ nţul prispei. Poarţa se deschise
sţ i cei doi, Paraschiv sţ i Nilaă , inţraraă îân curţe. Caii sforaă iau îânţruna sţ i se
vedea caă au fosţ goniţţi; dungi mari de umezealaă le braă zdau spinarea sţ i
pulpele le erau pline de spumaă albaă . Guica îâncremenise laâ ngaă prispaă sţ i
ghemul negru de laâ naă i se rosţogoli îân mijlocul baă ţaă ţurii.
Moromeţe îâsţi ridicaă sţ i el privirea:
— Ce e, maă , cu voi?! Sunţeţţi nebuni? Ce-aţţi goniţ caii aă ia asţ a?
Nu caă paă ţaă îânsaă raă spuns. Paraschiv descaă lecaă repede sţ i avea buzele
aţaâ ţ de iesţ iţe îân afaraă sţ i aţaâ ţ de îâncaă lecaţe una pesţe alţa, îâncaâ ţ de
deparţe semaă na cu unul care sţ i-ar fi agaă ţţaţ de guraă nisţ ţe clape de
gumaă . Nilaă era posomoraâ ţ sţ i se misţ ca mai greu decaâ ţ oricaâ nd. Trupul
lui gros alunecaă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare sţ i raă mase
ţaă cuţ, sţ ţergaâ ndu-se îânceţ cu palma pesţe ţurul panţalonilor.
— Nilaă ! Ce, maă , ţu esţ ţi surd? Ce e cu voi? îânţrebaă Moromeţe iaraă sţ i.
Aţunci Nilaă se îânţoarse spre ţaţaă l saă u sţ i frunţea lui laţaă sţ i cu carne
mulţaă pe ea se îâncreţţi sţ i se îângraă maă di spre raă daă cina groasaă a nasului;
raă spunse mormaă ind, dar glasul i se auzi ţoţusţ i limpede:
— N-auzi, maă , caă ne-a goniţ nisţ ţe paâ ndari? Ne-au inţraţ caii îân nisţ ţe
ovaă z!
„Ce e cu aă sţ ţia? se îânţrebaă Guica ţraă sniţaă de îânţoarcerea aceasţa a
celor doi. De ce n-or fi plecaţ?”
— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuţţiţ, clocoţind de furie acraă sţ i
nesţaă paâ niţaă . Bine, maă , ce e cu ţine, fire-ai al naibii saă fii?! D-aia îâţţi fac eu
ciorapi, maă ? Ziceai caă vii saă -mi dregi caă priorile alea ale podului! Fire-ai
al naibii saă fii, cu boţul ţaă u!
Sţ i faă raă saă mai asţ ţepţe raă spuns, îâsţi culese ghemul din ţţaăraâ naă sţ i porni
cu pasţ ii ei iuţţi sţ i uscaţţi spre sţ osea. Paraschiv se îânţoarse spre ea sţ i o
sţrigaă din urmaă :
— Viu acuma, ga Mario!… Bagaă , maă , caii îân grajd, se adresaă apoi lui
Nilaă , faă caâ ndu-i un semn, adicaă saă vie sţ i el la ga Maria.
Dar Nilaă nu-i luaă îân seamaă semnul, îâi îânţoarse spaţele sţ i inţraă cu cai
cu ţoţ îân grajd.

XV

219
 Paraschiv era aţaâ ţ de furios, îâncaâ ţ inţraâ nd îân bordeiul ţusţ ei uiţaă de
sţ ubrezenia paţului sţ i aproape se aruncaă pe el.
— Nu ţţi-am spus eu, ga Mario, caă aă sţa n-are saă meargaă ? Fir-ar capul
lui al dracului de bou! AĂ sţa e bou! Bou de mere sţ i de pere.
Dar ţusţ a îâl primi cu sţrigaă ţe ascuţţiţe:
— Sţ i ţu de ce n-ai fugiţ singur? Ce-ţţi pasaă ţţie de el? Daă -ţe la o parţe
de pe paţ, n-auzi caă ţrosnesţ ţe?
Paraschiv se ridicaă sţ i se asţ ezaă pe un scaă unel. Tusţ aă-sa era aţaâ ţ de
îânaă criţaă , îâncaâ ţ îâi îânţoarse spaţele sţ i nici nu vroia saă -l mai asculţe cum s-
a îânţaâ mplaţ. Ea îâsţi scoase firul de laâ naă de pe gaâ ţ, aruncaă ciorapul îânţre
sobaă , îân ţimp ce se uiţa îân curţe sţ i blesţema; un caâ ine al nu sţ ţiu cui
haă lpaă ia nisţ ţe maă lai dinţr-o sţrachinaă micaă îân jurul caă reia piuiau jalnic
vreo zece-cincisprezece puisţ ori mici caâ ţ nucile.
— Nia d-acolo, plesni-ţţi-ar ochii de poţaia dracului! ţţipaă Guica iesţ ind
afaraă . Maâ ncasţ i maâ ncarea puilor, lovi-ţe-ar ţurbarea asţaă zi sţ i maâ ine!
Guica se luaă cu bulgaă ri dupaă caâ inele care saă ri gardul vecinului sţ i-i
araă ţaă femeii o clipaă coada sţ i picioarele dinapoi. Furioasaă , Guica izbi cu
bulgaă ri îân gard blesţemaâ nd:
— Maâ nca-ţţi-ar coada cui ţe are, caă nu-ţţi daă saă maă naâ nci sţ i vii sţ i faci
burţaă îân curţea mea! Faă , armaă saă roaicelor, legaţţi-vaă caâ inele, maâ nca-l-aţţi
fripţ!
De la vecin nu raă spunse nimeni sţ i Guica se îânţoarse îân bordei.
Paraschiv sţaă ţea cu coaţele pe genunchi sţ i o asţ ţepţa saă se linisţ ţeascaă ,
desţ i era sţ i el furios.
— Plecasem, ga Mario, sţ i caâ nd am ţrecuţ de Taă ţaă resţ ţi n-a mai vruţ
Nilaă saă meargaă , explicaă el. De la îâncepuţ se ţoţ oprea sţ i se uiţa îândaă raă ţ…
ce saă fac eu cu el dacaă e ţaâ mpiţ?!…
— Paă i fiindcaă sunţeţţi buni numai saă vorbiţţi! ţţipaă Guica scoasaă din
saă riţe. Toaţaă iarna sţaţţi pe la mine, sţ i ga Maria îân sus, ga Maria îân jos…
fir-aţţi ai naibii saă fiţţi caă sunţeţţi mai prosţ ţi ca Naă sţase Besensac! Sunţeţţi
buni numai saă veniţţi sţ i saă vaă fac ciorapi sţ i flanele sţ i saă vaă pui deoparţe
ce am sţ i eu mai bun sţ i voi vaă mosţ moniţţi de-un an de zile sţ i nu sunţeţţi
îân sţare saă vaă faceţţi sţ i voi un rosţ!
— Hai, ga Mario, ţaci din guraă sţ i asculţaă aicea, nu mai ţţipa asţ a ca o
coţţofanaă . Dacaă nu sţ ţii, de ce vorbesţ ţi? mormaă i sţ i Paraschiv arţţaăgos.
Guica îâsţi iesţ i din minţţi.
220
 — Ce saă sţ ţiu, maă , ce saă sţ ţiu? Cine e coţţofanaă ? Saă nu-ţţi dau acuma cu
ceva pesţe boţu aă la!
— Paă i dacaă ţe repezi sţ i nu vreai saă asculţţi! Asculţaă aicea la mine.
— Nu vreau saă mai asculţ nimic. Am avuţ sţ i eu un loc acolo, îân
spaţele casei lui ţac-ţaă u, se vaă iţaă ea pe neasţ ţepţaţe. Ooof… o saă iau pe
cineva sţraă in sţ i-o saă i-l dau, caă am avuţ sţ i eu nepoţţi sţ i m-au faă cuţ de
raâ sul lumii! Un pogon de paă maâ nţ am sţ i un cap de vie sţ i casa asţa asţ a
cum e… am s-o iau pe faţa aia mai micaă a lui Ripiţţel, saă raca, saă -i raă maâ ie
ei bordeiul aă sţa sţ i saă se maă riţe sţ i ea cu pogonul meu, saă nu sţea ca mine
nemaă riţaţaă ! Caă alde fraţe-saă u a raă mas neîânsuraţ, vai de capul lui, sţ i cine
saă -l ia asţ a gol sţ i faă raă nimic?! Sţ i-o s-o iau aici sţ i o saă -i ţrec sţ i pogonul, sţ i
casa sţ i saă aibaă sţ i ea grijaă de mine caâ nd o saă îânchiz ochii… caă fraţe-meu
Ilie… caă rudele… nepoţţii…
Maria Moromeţe se faă cu deodaţaă moale sţ i se laă saă îânceţ pe pragul
bordeiului. Ea îâncepu saă se jeleascaă lung sţ i faă raă lacrimi sţ i boceţul ci,
desţ i îânceţ, îâmpaâ nzi aerul bordeiului sţ i al baă ţaă ţurii sţ i se raă spaâ ndi ca de
morţ pe ţoaţaă îânţinderea uliţţei:
— Ooof, nepoţţii, nepoţţii! Doamne, doamne… eee… C-am avuţ sţ i eu o
mamaă , doamne; sţ i a inţraţ îân paă maâ nţaâ aâ îâ… îâ-îâîâ… sţ i m-a laă saţ singuraă -îâ!
Caă fraţi-meu Ilie s-a îânsuraţ a doua oaraă -îâ. Sţ i soraă -mea a faă cuţ copil de
faţaă mare iii! Sţ i dacaă s-a dus din saţ m-a laă saţ pe mine singuraă , doamne!
Sţ i lui Ilie nu-i pasaă de mine, doamne! Of, doamne, doamne-ei!… eeeii!
Sţ i-am avuţ sţ i eu un copilaâ aâ îâ… sţ i-a muriţ sţ i-aă la, caă mi l-ai luaţ, doamne!
Sţ i m-ai laă saţ singuricaă aă aă ! M-ai laă saţ singuricaă , doamneeei!… eeee!
Singuricaă m-ai laă saţ, doamne, pe paă maâ nţul aă sţa! Caă nici nepoţţii sţ i nici
fraţţii sţ i nici rudele, caă s-a dus cu ţoţţi sţ i nimeni nu ţe ia îân seamaă sţ i ţoţţi
raâ d de ţine, doamne! Caă am vruţ sţ i eu saă las nepoţţilor bucaă ţţica mea de
paă maâ nţ sţ i saă -sţ i facaă sţ i ei casaă pe ea… sţ i saă maă ţţie sţ i ei îân casa lor, caă am
îâmbaă ţraâ niţ sţ i nu mai poţ, doamne… caă am zis sţ i eu caă saă fie bine de ei,
caă sunţ nepoţţii mei sţ i am vruţ saă se îânsoare sţ i ei saă -sţ i ia muieri sţ i dacaă
îânchiz ochii sţ i mor saă aibaă cine saă maă spele, saă nu mor cu ochii beliţţi,
doamne… Of, doamne, doamneee!… eee… caă n-am vruţ raă ul nimaă nui sţ i
i-am îândemnaţ sţ i eu saă -sţ i facaă rosţ de bani sţ i saă -sţ i facaă casaă caă sunţ
mari sţ i le ţrece vremea, doamne! Caă numai ţu sţ ţii ce e îân inima mea,
doamne, inima mea fripţaă sţ i praă jiţaă … caă sunţ singuricaă sţ i mi-e uraâ ţ sţ i
fricaă , doamne! Of, doamne, doamneee, eee!… eeeee! Caă dacaă îâi îânveţţi îâţţi
221
ies fel de fel de vorbe, doamne, sţ i lumea ţe poreclesţ ţe sţ i-ţţi spune
Guica… sţ i nimeni nu sţ ţie cum îâmi ţremuraă mie inima, doamne, sţ i
picioarele mi s-au raă ciţ, caă nu mai poci, caă o viaţţaă am avuţ sţ i s-a dus sţ i-
aia, dumnezeule!!
Paraschiv se ridicaă de pe scaă unel sţ i îâi puse maâ na pe umaă r.
IÎn ţimpul caâ ţ ţusţ a lui jelise, el se uiţase pe geam saă vadaă dacaă aude
cineva. Lumea care ţrecea pe drum auzea, dar nimeni nu se oprea,
îânţorcea doar capul sţ i apoi îâsţi vedea de drum; numai nisţ ţe copii se
opriseraă sfiosţ i sţ i asculţaseraă un ţimp, cu graviţaţe, boceţele femeii.
— Ei, ga Mario, sţ opţi Paraschiv îâncurcaţ. Hai, ţaci odaţaă , caă nu e
nimic. Ce ţe-a apucaţ? De ce nu sţai saă auzi cum a fosţ, caă nu e vorba
saă …
Maria Moromeţe ţaă cu sţ i se ridicaă îânceţ de pe prag faă raă saă -l ia îân
seamaă pe nepoţ. Ea merse sţ i ridicaă din mijlocul baă ţaă ţurii sţrachina
raă sţurnaţaă de caâ ine, o sţ ţerse cu maâ na de maă lai sţ i uiţaâ ndu-se îân jurul ei
îâncepu saă cheme puii cu un glas care nu mai aminţea cu nimic de cel cu
care se jelise puţţin mai îânainţe. Ea chema puii sţ i risipea maă lai, iar
closţ ca daă dea ţaâ rcoale cloncaă nind sţ i caâ raâ ind zgomoţos. De pe cer
soarele de varaă îâncepuse saă verse cu puţere o caă lduraă îânaă busţ iţoare.
Paraschiv iesţ i din bordei sţ i plecaă îânceţ, cu umerii îândoiţţi. Fuga nu
izbuţise, dar nu era nimic; ţrebuia caă uţaţ curaâ nd un alţ prilej, paâ naă nu
ţrecea vara. Sţ i alţfel ţrebuia acum saă procedeze.

XVI

Niculae inţraă îân curţea sţ colii, foarţe maâ ndru de paă laă ria pe care o
avea pe cap sţ i de cureaua cu caţaramaă albaă cu care era îâncins pesţe
caă masţ aă. Se îândrepţaă spre grupul feţelor din clasa lui care faă ceau mare
zarvaă îân curţea din spaţele sţ colii; nici nu apucaă saă se apropie bine sţ i se
pomeni araă ţaţ cu degeţul de vecina lui, Baă losu Rafira, care caâ ţ îâl vaă zu,
îâncepu saă ţţipe:
— Uiţe la Moromeţe, uiţe la Moromeţe! A veniţ cu paă laă ria lui ţa-saă u!
aă aă aă ! Paă laă ria lui ţa-saă u! Paă laă ria lui ţa-saă u! Sţ i cureaua!
222
 Niculae îângaă lbeni de furie, dar nu puţu saă spunaă nimic. Se linisţ ţi îânsaă
repede vaă zaâ nd caă celelalţe feţe îâsţi vaă d de joc sţ i nu-l iau îân seamaă . El se
opri îân drepţul unui grup de ţrei-paţru feţe care jucau ceva saă rind îânţr-
un picior prinţre nisţ ţe paă ţraă ţţele sţ i semne zgaâ riaţe îân paă maâ nţ.
Boţţoghinaă Irina sţaă ţea sţ i asţ ţepţa saă -i vie raâ ndul la saă riţ. Caâ nd o vaă zu
Niculae cum sţaă , cu umaă rul ei sţaâ ng puţţin ridicaţ, oachesţ aă sţ i cu coadele
mici laă saţe pesţe o bluzaă nouaă , i se paă ru aţaâ ţ de frumoasaă îâncaâ ţ,
uiţaâ ndu-se la ea, saâ ngele îâi îâmpurpura obrajii sţ i inima îâncepu saă i se
zbaţaă îân piepţ ca o vrabie. Asţ ţepţaă ca ea saă ridice ochii sţ i saă -l vadaă cu
paă laă rie sţ i curea. Irina îânsaă nu ridica deloc ochii spre el; asţ ţepţa cu
neraă bdare saă -i vinaă raâ ndul la joc. Chiar îâi veni raâ ndul; luaă bucaă ţţica de
ciob îân maâ naă , se asţ ezaă îân drepţul paă ţraţului, aruncaă ciobul sţ i îâncepu saă
saraă prinţre paă ţraă ţţelele sţ i semnele jocului. Niculae o urmaă ri cum sare
sţ i dupaă un ţimp nu mai simţţi decaâ ţ necaz. Caâ nd faţa aruncaă ciobul îân
figurile cele mai grele, sţ i anume îân iad sţ i îân cer, Niculae faă cu pe
neasţ ţepţaţe un pas, sţricaă liniile sţ i o îâmbraâ nci pe faţaă din mijlocul
figurilor. Celelalţe ţţiparaă ascuţţiţ sţ i ţaă baă raâ raă pe el. Paă laă ria lui Moromeţe
fu moţoţoliţaă raă u pe capul fiului. Niculae o luaă la goanaă sţ i feţele îâl laă saraă
îân pace. Ele refaă curaă repede paă ţraţul sţricaţ sţ i Irina spuse caă ţrebuie
acum saă dea din nou cu ciobul.
IÎn ziua serbaă rii sţ colare, copiii veneau îân numaă r mare. Veneau chiar
sţ i cei care lipsiseraă mai ţoţ ţimpul anului; chiar sţ i cei care sţ ţiau caă au saă
fie laă saţţi repeţenţţi.
IÎn faţţa inţraă rii, baă ieţţii din cursul complimenţar ridicau o scenaă .
Baă ncile fuseseraă scoase îân curţea sţ colii saă se asţ eze oamenii îân ele. Din
caâ nd îân caâ nd, caâ ţe un îânvaă ţţaăţor iesţ ea afaraă sţ i baă ţea din palme saă
poţoleascaă zarva. Unii copii jucau oină, alţţii chinuiau o minge de caâ rpe
jucaâ nd foţbal. Niculae era mare foţbalisţ, juca la becie, era vesţiţ prin
sţ uţurile lui sţ i i se spunea Dobay.
Deodaţaă un murmur îâncepu saă umble prin ţoaţaă curţea. Un baă iaţ
care sţaă ţea la poarţaă sţrigase ţare:
— Vine dom’ îânvaă ţţaăţor Teodorescu cu doamna. Vesţea sţraă baă ţu
curţea prin ţoaţe colţţurile sţ i zarva îâncepu saă se sţingaă . Cei care jucau
oina laă saraă jocul, iar feţele iesţ iraă din spaţele sţ colii sţ i ţrecuraă fuga îân
faţţaă. IÎnvaă ţţaăţorul Teodorescu sţ i soţţia lui erau îânsaă deparţe de sţ coalaă ,
abia puţeau fi vaă zuţţi. Un copil care sţaă ţea îân poarţaă anunţţaă caă cei doi au
223
inţraţ îân primaă rie. Copiii asţ ţepţaraă îân linisţ ţe, iar cei care îâncercau saă
facaă gaă laă gie erau îânghionţiţţi.
— Baă , ţu n-auzi? Vine dom’ îânvaă ţţaăţor Teodorescu!…
IÎn cele din urmaă , îânvaă ţţaăţorul fu vaă zuţ apropiindu-se de poarţaă . El
mergea îânceţ alaă ţuri de o femeie micaă sţ i graă suţţaă, îâmbraă caţaă îân cosţum
naţţional sţ i îâncaă lţţaţaă cu nisţ ţe panţofi cu ţocuri foarţe îânalţe. Avea buzele
rujaţe sţ i maă rgele la gaâ ţ.
Copiii se îângraă maă diraă de-a lungul drumului de la poarţaă paâ naă la
scaă rile de la inţrare, îânvaă ţţaăţorul paă ţrunse îân curţe sţ i se îândrepţaă spre
sţ coalaă , îân clipa aceea, din capul sţ irului izbucniraă caâ ţeva glasuri subţţiri:
— Bunaă ziua! Bunaă ziua!
Sţ i pe maă suraă ce îânvaă ţţaăţorul sţ i soţţia lui îânainţau erau urmaţe
neîânţrerupţ de alţele, din ce îân ce mai puţernice sţ i mai ascuţţiţe.
Nu de aceeasţ i primire se bucuraă îânsaă îânvaă ţţaăţorul îân cancelarie.
Direcţorul Toderici, caâ ţ îâl vaă zu inţraâ nd, saă ri îân picioare. Era îâmbraă caţ îân
uniformaă de locoţenenţ. El îâsţi desfaă cu maâ inile sţ i sţrigaă :
— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comunaă sţ i lasţ i siţuaţţia
elevilor neîâncheiaţaă ! Am saă fac raporţ la inspecţoraţ. Ai plecaţ sţ i ai luaţ
caţalogul cu dumneaţa. Ce îânseamnaă asţa?
IÎn cancelarie era sţraâ ns îânţreg corpul didacţic al sţ colii. Parohul Peţre
Provinceanu sţ i parohul Andrei Baă lan, dinţre care primul cu soţţia,
îânvaă ţţaăţoare îân saţ, erau sţ i ei aici. Preoţeasa era numiţaă doamna Lily.
Apoi ţinerii îânvaă ţţaăţori Baă dilaă Aurel sţ i Enaă chescu Adrian, dinţre care al
doilea cu soţţia, ţoţ îânvaă ţţaăţoare. Ea era numiţaă doamna lui dom’
îânvaă ţţaăţor Enaă chescu.
IÎnvaă ţţaăţorul Teodorescu ţrase un scaun sţ i se asţ ezaă , puse caţalogul pe
birou. Doamna Lily schimbaă o privire scurţaă cu soţţul ei, preoţul, sţ i iesţ i
din cancelarie. Teodorescu raă spunse aţaâ ţ de agresiv, îâncaâ ţ ţoţţi
îânvaă ţţaăţorii sţ i doamnele se ridicaraă îân picioare.
— Siţuaţţia elevilor mei e îâncheiaţaă sţ i pe caţalog eu sunţ sţaă paâ n!
Se peţrecea un lucru nemaipomeniţ. Teodorescu vroia saă -l lase
repeţenţ pe fiul colegului saă u, Toderici Arţur, care îânvaă ţţa foarţe prosţ.
De alţfel, Toderici se resemnase ca fiul saă u saă ajungaă doar un bun
proprieţar de paă maâ nţ, asţ a zicea, dar nu chiar un analfabeţ.
— Am mai discuţaţ o daţaă pe chesţia asţa sţ i ţţi-o spun verde,
domnule direcţor: am saă -ţţi las baă iaţul repeţenţ asţ a cum se cuvine sţ i saă
224
nu sţrigi aicea la mine, penţru caă nu esţ ţi la insţrucţţia cu premiliţarii…
Direcţorul îâsţi musţ caă buzele. El maâ raâ i sţaă paâ niţ, laă saâ nd deodaţaă la o
parţe formulele de poliţeţţe sţ i oficiale cu care îâl îânţaâ mpinase mai
îânainţe:
— Teodorescule, îâţţi spun prieţenesţ ţe caă cu mine ai s-o paă ţţesţ ţi uraâ ţ
de ţoţ. Te raă zbuni caă ţţi-am luaţ locul de direcţor?! Sunţem aici cu ţoţţii
de faţţaă: baă iaţul meu nu e cel mai raă u sţ i mai prosţ din clasa ţa; am saă cer
inspecţoraţului reexaminare sţ i am saă ţe dau îân judecaţaă …
— De ţrei ani de zile ţţi l-am ţrecuţ clasa de rusţ ine, raă spunse
Teodorescu cu dispreţţ . Eram direcţor pe vremea aia, asţ a caă vezi, nu e
vorba de raă zbunare. E un copil raă u, pe care l-ai crescuţ obraznic… îâmi
ţerorizeazaă clasa…
Se faă cu o ţaă cere de caâ ţeva clipe, dupaă care Teodorescu conţinuaă :
— Sţ i ce maă sperii ţu cu inspecţoraţul? Ce-mi pasaă mie! Eu ţţi-l las
repeţenţ, îâmi iau caţalogul colea îân faţţa saţului…
— Te rog saă predai imediaţ caţalogul clasei a paţra fiindcaă eu sunţ
direcţor sţ i eu prezinţ siţuaţţia!
Toderici izbi cu un scaun îân podea sţ i îâncepu saă îânjure soldaă ţţesţ ţe sţ i
saă -l insulţe cu grosolaă nie pe colegul saă u, faă raă saă mai ţţinaă seama de
doamne.
— Te gaă sisţ i ţu, saă -mi faci, îân sţ coala mea, pe grozavul. Toderici izbi a
doua oaraă cu al doilea scaun de dusţ umea sţ i ridicaă braţţul îân sus sţrigaâ nd
cu o voce îânalţaă :
— Bagaă de seamaă , Teodorescule! Saă -i… dumnezeul maă -sii dacaă n-am
saă ţe fac eu pe ţine saă ţremuri sţ i saă maă ocolesţ ţi zece kilomeţri caâ nd ai
saă maă vezi! Bagaă de seamaă ! Vrei saă ţe pui cu mine sţ i saă maă musţ ţi de e…
dar eu îâţţi spun caă am e… ţare sţ i ai saă -ţţi rupi dinţţii îân el.
Parohul Peţre Provinceanu inţerveni cu glasul lui bisericesc:
— Asculţaă , Floricaă , nu sţriga asţ a caă ţe-aud copiii de afaraă .
— Lasaă -maă , paă rinţe, caă am ajuns cu ţoţţii o adunaă ţuraă de nebuni, nu
de îânvaă ţţaăţori, conţinuaă saă sţrige direcţorul. Nu ţe uiţţi la el cum sţaă sţ i se
uiţaă la mine ca un…
IÎn clipa aceea soţţia îânvaă ţţaăţorului Teodorescu saă ri îân sus sţ i îâncepu sţ i
ea saă sţrige cu glas subţţire, piţţigaă iaţ sţ i care se vedea caă ţoţ ţimpul se
îâncaă rcase de revolţaă :
— Paă i saă -ţţi fie rusţ ine, domnule direcţor, cu îânjuraă ţurile sţ i miţocaă niile
225
dumiţale. Am saă ţe dau îân judecaţaă , ţoaţaă lumea e marţoraă ! Da, am saă ţe
dau îân judecaţaă sţ i n-am saă ţe las paâ naă nu îânfunzi pusţ caă ria! Mocane! Ai
veniţ aicea îân iţţari sţ i ţe-ai ghifţuiţ sţ i acum urli sţ i sţrigi la el parcaă ar fi
ordonanţţa ţa! Maă mir caă nu-ţţi crapaă obrazul de-aţaâ ţa nerusţ inare.
Glasul îânvaă ţţaăţoarei clocoţea de aţaâ ţa revolţaă sţ i uraă , îâncaâ ţ direcţorul
raă mase îâncremeniţ sţ i prosţiţ îân faţţa ei. Ea îâsţi îândrepţaă privirea spre cei
doi îânvaă ţţaăţori Baă dilaă sţ i Enaă chescu, sţ i li se adresaă palidaă , ţremuraâ nd de
indignare:
— Saă vaă fie rusţ ine caă sţaţţi sţ i vaă uiţaţţi la un asţfel de specţacol.
Rusţ ine! Huo!
Adevaă rul era caă soţţia lui Teodorescu nu se puţea îâmpaă ca cu gaâ ndul
caă „mocanul” îâi luase locul de direcţor baă rbaţului ei. Dupaă prima
izbucnire, Toderici îâsţi reveni din surprizaă . El raâ nji cu grosolaă nie sţ i
spuse:
— Maă soaraă -ţţi cuvinţele, madam, saă nu ţţi le maă sor eu! Nu apucaă saă
ţermine. Soţţia îânvaă ţţaăţorului Teodorescu apucaă sţraâ ns caă limara mare sţ i
grea de pe masa cancelariei sţ i o repezi drepţ îân capul direcţorului.
Acesţa se feri sţ i caă limara plesni îân ţţaăndaă ri îân porţreţul regelui Carol al
II-lea de pe pereţele opus. Geamul porţreţului se sfaă raâ maă cu zgomoţ sţ i
ţraă saă ţurile „primului îânvaă ţţaăţor” furaă borosţ coiţe de cernealaă sţ i de
loviţuraă . Porţreţul îâncepu saă se claţine îân sfoara sţ i cuiul de care era
agaă ţţaţ, faă raă saă cadaă îânsaă sţ i se claă ţina îânceţ la dreapţa sţ i la sţaâ nga ca sţ i
caâ nd sţ i-ar fi musţraţ paă rinţesţ ţe corpul saă u didacţic din cancelaria
sţ colii. IÎnvaă ţţaăţoarea, vaă zaâ nd caă daă duse gresţ , apucaă îân maâ naă un scaun sţ i
se repezi spre Toderici; se faă cu o îânvaă lmaă sţ ealaă muţaă sţ i îânclesţ ţaţaă ;
Toderici îâi smulse scaunul cu usţ urinţţaă; femeia apucaă alţul; soţţul ei saă ri
sţ i se repezi spre direcţor; parohul Peţre Provinceanu îâi ţţinu calea; îân
cele din urmaă îânvaă ţţaăţoarea, aprinsaă la faţţaă, izbucni îân plaâ ns sţ i îâsţi apucaă
soţţul de braţţ; îâsţi pierduse firea.
— Haide d-aici! Tţ i-am spus de la îâncepuţ saă nu vii asţaă zi la serbare!
Teodorescu îâsţi desprinse braţţul, deschise usţ a cancelariei sţ i o
îâmpinse usţ or afaraă .
Raă masţ i singuri, cei sţ ase baă rbaţţi se priviraă unul pe alţul îân ţaă cere sţ i
pe nesimţţiţe corpul didacţic se îâmpaă rţţi îân douaă ţabere. Singur parohul
Andrei Baă lan nu se amesţecaă ; el porni spre usţ aă sţ i iesţ i afaraă faă raă saă
scoaţaă vreun cuvaâ nţ.
226
 — Domnule direcţor, îâncepu ţaâ naă rul Baă dilaă , bagaă de seamaă caă se
aude! Sţ coala asţa nu e casa noasţraă parţicularaă .
Toderici ţrase un scaun sţ i se asţ ezaă ofţaâ nd agresiv. El raă spunse cu un
glas care caă uţa saă -l aţragaă pe ţaâ naă r de parţea sa sţ i saă -l izoleze pe fosţul
direcţor.
— Lasaă -maă îân pace, dragaă Aurele, asţa e curaţaă baă ţaie de joc. Vezi ce-
a faă cuţ cu cerneala? Cum dracu saă nu îânjuri… dumnezeul maă -sii, caâ nd
ţe scoaţe din saă riţe? Eu sţ ţiu caă nu îânvaţţaă bine, dar daă -l îân maă -sa, n-o saă
fac din el un savanţ. Sţ i penţru asţa ţrebuie laă saţ repeţenţ? Daă -o
dracului, Teodorescule, caă îân ţreci maă sura!
— De ce îânţrec maă sura? îânţrebaă Teodorescu asţ ezaâ ndu-se sţ i el pe
scaun. Eu nu poţ saă ţrec clasa un elev care îâsţi baţe joc de carţe. Penţru
caă baă iaţul ţaă u nu e prosţ sţ i ar puţea saă îânveţţe sţ i ţţi-am spus de aţaâ ţea ori
saă -l ţţii din scurţ. El sţ ţie caă ţaţ-saă u e îânvaă ţţaăţor sţ i direcţor sţ i îân loc saă
îânveţţe îâmi ţerorizeazaă clasa ca o besţie.
— Lasaă , maă i Teodorescule, zise parohul Peţre Provinceanu,
plimbaâ ndu-se agale pe laâ ngaă biroul cancelariei. Ce dracu’, parcaă ai fi
veniţ acum de pe baă ncile sţ colii normale.
— Ca îân Apostol de Cezar Peţrescu, compleţaă Enaă chescu vraâ nd saă fie
ironic. Domnule Teodorescu, conţinuaă el, de fapţ numai dumneaţa esţ ţi
de vinaă , penţru caă n-ai sţ ţiuţ saă saă desţ ţi îân el dorinţţa de carţe! Asţa el S-o
sţ ţii de la mine, nu ţe supaă ra.
— Laă saţţi-l, dragaă , caă eu nu maă supaă r, zise direcţorul ridicaâ ndu-se de
pe scaun. Saă -mi lase copilul repeţenţ. Bine! Lasaă -l repeţenţ,
Teodorescule! Pe cuvaâ nţul meu de onoare! Sţ i ce-o mai fi pe urmaă om
mai vedea.
— Domnule Enaă chescu! sţrigaă fosţul direcţor furios, îâmi spui mie caă
n-am sţ ţiuţ saă saă desc îân el dorinţţa de îânvaă ţţaăţuraă ? Ai uiţaţ caă paâ naă mai
anul ţrecuţ veneai aproape îân fiecare zi la mine saă ţe îânvaă ţţ cum saă
predai o lecţţie? Acum ţţi s-a îângrosţ aţ obrazul sţ i faci ironii.
— Teodorescule, linisţ ţesţ ţe-ţe, dragaă , murmuraă cu blaâ ndeţţe parohul
Peţre Provinceanu. Ce-o saă creadaă lumea despre noi dacaă ai saă -l lasţ i pe
baă iaţul lui Floricaă repeţenţ? „Ia uiţaă -ţe, o saă zicaă , mama lor de
îânvaă ţţaăţori, caă prosţ ţi copii mai au.” Gaâ ndesţ ţe-ţe sţ i ţu, ce dracu’!
Teodorescu vru saă raă spundaă , dar fu îânţrerupţ de revenirea îân
cancelarie a celor care iesţ iseraă : parohul Andrei Baă lan sţ i îânvaă ţţaăţoarele
227
Lily sţ i soţţia lui Teodorescu.
— Haide caă s-a sţraâ ns lumea sţ i asţ ţeapţaă , e curţea plinaă , spuse
parohul Andrei Baă lan laă saâ nd usţ a deschisaă .

XVII

Spre praâ nz, Moromeţe saă saă ţuraă saă sţea pe prispaă ; iesţ i la drum pe
sţaă noaga podisţ ţei. Ziua era frumoasaă , desţ i caă ldura naă vaă lea din cer
asupra ei. Pe sţaă noagaă era la umbraă , deasupra salcaâ mi îânfloriţţi, iar pe
sţ oseaua curaţaă , maă ţuraţaă din ţoaţe paă rţţile de feţe, ţreceau oameni. La a
ţreia casaă , îânainţe, iesţ ea din curţe sţ i se ducea nu se sţ ţie unde Maţei al
Barbului, care avea o gaâ lmaă îân gaâ ţ sţ i care din pricina asţa, caâ nd vorbea,
îâţţi venea mereu saă -i spui: „Tusţ esţ ţe, maă , Maţei, saă -ţţi iasaă gaâ lma aia din
gaâ ţ.”
— Unde ţe duci, Maţei?! îâl îânţrebaă Moromeţe anume ca saă -l audaă
vorbind.
— …a duc îânaă la mnaţu-meu, aă -mi dea un aă paă sţru! „Vedeţţi? Din
pricina gaâ lmei cuvinţele lui sunţ ciumpaă viţe, ţopiţe îân omusţ or”, paă rea
saă spunaă Moromeţe prin îânţreaga lui îânfaă ţţisţ are.
Vecinul din faţţaă, alde Udubeasţ caă , iesţ ise sţ i el la poarţaă .
— Maă , Udubeasţ caă ! chemaă Moromeţe parcaă praă paă diţ de uimire. Ce
face, maă , Gheorghe aă la al ţaă u?
Gheorghe acela al lui Udubeasţ caă nu faă cea nimic deosebiţ ca saă se
mire sţ i saă fie aţaâ ţ de nemaipomeniţ de îâncaâ nţaţ Moromeţe, dar îânţreba
de el ţocmai de aceea, ţocmai penţru caă saă racul Gheorghe al lui
Udubeasţ caă era un flaă caă u sţ ţers sţ i bun, ale caă rui urme pe paă maâ nţ nu le
vedea nimeni.
— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! raă spunse Udubeasţ caă .
„Vedeţţi?! asţa face Gheorghe al lui Udubeasţ caă .”
— Bunaă ziua, Moromeţe!
— Bunaă ziua, Nae!
Nae Boldeaţţaă, un cresţ ţin! Vreţţi saă mai sţ ţiţţi alţceva despre el? Nu e
nevoie. Iaţaă -l pe alţul:
228
 — Ce faci, Moromeţe? Hai devale!
Ei, aă sţa da, om îân ţoaţaă puţerea cuvaâ nţului: ţrece pe laâ ngaă ţine, nu daă
bunaă ziua, ţe îânţreabaă doar asţ a, ce faci, hai devale, adicaă nu faci bine
ceea ce faci, mai bine ai face dacaă ţe-ai lua dupaă el.
Trecaâ nd pe laâ ngaă el, unii îâncercau saă -l ia cu ei la fieraă rie, la Iocan,
dar Moromeţe le raă spundea caă nu merge, ce saă cauţe el acolo? Sţ i
spunea acesţ lucru cu un glas care vroia saă îânsemne caă el niciodaţaă n-a
fosţ pe acolo, ba chiar s-a feriţ ţoţdeauna saă se ducaă ; alţora le
raă spundea caă n-are timp; unuia i-a raă spuns chiar caă nu poaţe, e ocupat.
IÎnţr-o vreme, un vecin din fundul graă dinii, care de cele mai mulţe ori
ţrecea prin curţea Moromeţţilor ca saă iasaă spre sţ osea, se oprise laâ ngaă el
sţ i îâi adusese aminţe caă asţaă zi dupaă -masaă popa Peţricaă are comiţeţ la
bancaă sţ i caă Moromeţe saă fie sţ i el acolo, ca fiind membru îân comiţeţul
bisericesc. Moromeţe îâi raă spunse vecinului caă nu merge sţ i la îânţrebarea
celuilalţ caă de ce nu merge, ţaă cuse caâ ţeva clipe, apoi raă spunsese rar sţ i
ţaă raă gaă naţ: „Nu viu, maă Ene; ce, ţu nu sţ ţii caă eu nu mai sunţ îân comiţeţ?
Am fosţ destituit! M-a desţiţuiţ popa.” Vecinul nu îânţţelesese cuvaâ nţul
destituit, plecase faă raă saă mai spunaă ceva.
Moromeţe fu urniţ de pe sţaă noagaă de Cocosţ ilaă . Dar nu faă raă caâ raâ ialaă
sţ i discuţţie. Cocosţ ilaă îâi spunea saă meargaă îâmpreunaă la serbare, caă e
serbare la sţ coalaă , saă vadaă sţ i ei ce-o fi pe acolo; Moromeţe raă spunse caă
nu merge, ce saă facă acolo?
— Hai, maă , ţrecem pe la Arisţide sţ i bem caâ ţe-o ţţuicaă , fac eu cinsţe,
spuse îân cele din urmaă Cocosţ ilaă , sţ ţiind caă la aceasţaă inviţaţţie celaă lalţ n-
are saă se mai opunaă .
Moromeţe ridicaă privirea spre prieţenul saă u sţ i îânţrebaă cu
neîâncredere prefaă cuţaă :
— Zaă u, maă ? Ce ţe-a apucaţ? Ce-ai paă ţţiţ? Cocosţ ilaă se supaă raă sţ i spuse
caă Moromeţe saă nu facaă pe desţ ţepţul, caă dacaă e vorba saă numere care a
faă cuţ cinsţe de mai mulţe ori, el, Moromeţe, iese prosţ. Moromeţe
îâncepu saă raâ daă îânceţ sţ i paă rea dispus saă îânceapaă numaă raă ţoarea, dar
Cocosţ ilaă îâi îânţoarse spaţele sţ i se prefaă cu caă pleacaă ; faă raă folos îânsaă ,
deoarece Moromeţe îâl cunosţ ţea sţ i sţ ţia caă ţoţdeauna caâ nd Cocosţ ilaă era
aţaâ ţ de insisţenţ, avea ceva de spus, ceva care îâl rodea sţ i îân care nu se
poaţe descurca.
Porniraă îânceţ spre cenţru, raă sucindu-sţ i ţţigaă ri.
229
 — Moromeţe, ai auziţ, maă ? anunţţaă îân sfaâ rsţ iţ Cocosţ ilaă . Am vruţ saă -ţţi
spun eu de ieri, dar a veniţ Tţ ugurlan sţ i… îân fine, m-am gaâ ndiţ asearaă ,
paâ naă saă adorm… M-am gaâ ndiţ… am faă cuţ la ţţigaă ri, iar m-am gaâ ndiţ…
Maă , ţu auzi? Am baă uţ la ţuţun… sţam sţ i maă gaâ ndeam sţ i am baă uţ ţuţun!
Maă , am baă uţ ţuţun!!! Ce saă -ţţi mai spun, paâ naă m-a luaţ dracu sţ i-am
adormiţ.
— Ce, maă , la ce ţe-ai gaâ ndiţ? îânţrebaă Moromeţe vesel.
— Am fosţ alalţaă ieri pe la garaă sţ i am auziţ doi insţ i care vorbeau.
— Ce spuneau?
— Vorbeau de poliţicaă . Erau doi insţ i nu sţ ţiu de pe unde. Am vruţ saă -
ţţi spun eu de ieri, dar a veniţ Tţ ugurlan sţ i… Inţrasem la Marinescu saă
iau o ţţuicaă sţ i ei sţaă ţeau îân picioare sţ i discuţau; aveau o gabrioleţaă îân
faţţa caâ rciumii. Nu-sţ ’ ce-or fi fosţ ei, îân ţoţ cazul oameni desţ ţepţţi, nu
prosţ ţi ca ţine.
— Sau ca ţine, compleţaă Moromeţe neţulburaţ.
— Da, sţ i vorbeau îânţre ei. Vorbeau, vorbeau, uiţe asţ a le mergea gura!
Dar niciunul nu se laă sa! Amaâ ndoi desţ ţepţţi! Trebuie saă fi fosţ niscai
geambasţ i sau negusţori din aă sţ ţia care au magazii de graâ ne prin gaă ri.
Adicaă numai unul din ei, caă avea ceafa groasaă ; aă laă lalţ nu-sţ ’ ce era, caă era
mai spaă laă ţţel, asţ a ca agenţul aă sţa al nosţru de la C.A.M. La îâncepuţ n-am
prea îânţţeles, caă nu sţ ţiam despre ce e vorba. Eu am ceruţ o ţţuicaă sţ i m-am
faă cuţ caă nu-i aud; sţ i pe urmaă am îâncepuţ saă prinz ceva. De fapţ maâ ncau
amaâ ndoi c… ţ, spuneau caă o saă vie legionarii la puţere, caă ţţaăraă nisţ ţii nu
sunţ conţra lor… Ei! au maâ ncaţ ei la c… ţ asţ a cam vreo jumaă ţaţe de ceas
sţ i odaţaă îâl auz pe aă la mai spaă laţu’ caă dacaă vin legionarii la puţere, aţunci
e bine, s-a ţerminaţ cu parţidele. AĂ laă lalţ, aă la borţţosu, zice caă nu se
poaţe. Dacaă e vorba asţ a, aţunci regele ce face faă raă parţide? „S-a zis cu
parţidele, zice aă laă lalţ. Ori asţ a, ori asţ a, parţidele nu mai sunţ îân sţare saă
guverneze: e limpede caă parţidele n-au saă mai fie; au dus ţţara la raâ paă sţ i
ţrebuie opriţaă saă nu se rosţogoleascaă . Numai legionarii poţ s-o
opreascaă .” Asţ a spunea aă la, ţrebuie saă fi fosţ legionar… pe maă -sa, caă avea
pe sub hainaă o flanea verde.
— Sţ i aă la grasu ce spunea? îânţrebaă Moromeţe cu inţeres.
— Dracu saă -l ia, caă n-am îânţţeles ce poliţicaă faă cea. Ba spunea de
legionari, caă nu se poaţe, ba spunea de Maniu sţ i de rege. Spunea caă
Maniu sţ i cu regele, numai ei poţ saă mai facaă un guvern care nu sţ ţiu ce
230
maâ nca el c… ţ caă ţţara romaâ neascaă esţe asţ a sţ i pe dincolo. Eu ce mi-am
spus? Daă -i îân maă -sa, aă sţ ţia sunţ legionari amaâ ndoi. Asţa vream eu saă -ţţi
spun ţţie, caă nu e de glumaă cu legionarii aă sţ ţia, dar ţu esţ ţi capiu, nu
îânţţelegi…
— Fugi, maă , d-aici! Daă -i îân maă -sa de legionari! zise Moromeţe senin,
mergaâ nd agale, cu maâ inile la spaţe.
Ajunseraă apoi la cenţru, la Arisţide, sţ i inţraraă îân caâ rciumaă . Cocosţ ilaă
faă cu îânţr-adevaă r cinsţe, sţ i dupaă aceea, fiindcaă îân caâ rciumaă nu prea
gaă siraă cunoscuţţi, iesţ iraă sţ i se îândrepţaraă spre sţ coalaă .
Caâ nd inţraraă îânaă uţru, curţea sţ colii era îânţţesaţaă de oameni sţ i
serbarea gaţa saă îânceapaă . IÎn faţţa baă ncilor dinainţea scenei se asţ ezaseraă
un raâ nd de scaune. Tocmai aţunci pe acesţe scaune îâncepuseraă saă se
asţ eze frunţasţ ii comunei: noţarul Isţraă ţescu cu soţţia lui, o femeie grasaă ,
îâmbraă caţaă cu o fusţaă uriasţ aă de caţifea subţţire; agenţul C.A.M. cu soţţia, o
cucoanaă îâmbraă caţaă îân cosţum naţţional sţ i cu o umbreluţţaă de soare pe
care o ţţinea deasupra capului cu un aer de mare doamnaă ; alaă ţuri de ea
se asţ ezase Arisţide Raă dulescu, faă raă soţţie; apoi veneau la raâ nd
percepţorul cu soţţia, agenţul fiscal, Jupuiţul, singur, cu paă laă ria lui de
paie sţ i cu obrajii lui care paă reau jupuiţţi; sţ i îân sfaâ rsţ iţ inginerul agronom
Ionescu cu ţoaţaă familia, un sţudenţ sţ i douaă eleve de liceu abia veniţţi îân
vacanţţaă. IÎn spaţele acesţora, îân primele baă nci, se asţ ezaseraă Craâ sţ mac,
Tudor Baă losu sţ i adminisţraţorul mosţ iei Marica, Crisţescu.
Scena din faţţa sţ colii ocupa inţrarea îân îânţregime, îânvaă ţţaăţorii sţ i
îânvaă ţţaăţoarele, cu un grup de elevi, premianţţii, sţaă ţeau îân dosul scenei,
pe coridor, fiecare clasaă cu îânvaă ţţaăţorul ei.
Moromeţe sţ i Cocosţ ilaă se amesţecaseraă sţ i ei prinţre oameni sţ i,
nemaiavaâ nd loc pe baă nci, se asţ ezaraă jos pe paă maâ nţ. Dupaă caâ ţva ţimp,
serbarea îâncepu. Direcţorul sţ colii o deschise cu o cuvaâ nţare. Caâ nd
apaă ru pe scenaă , îân uniformaă , se faă cu îân ţoaţaă curţea o ţaă cere deplinaă .
— Domnilor! îâncepu el cu glas ţare, propţindu-sţ i pumnii pe caţedra
de pe scenaă sţ i rezemaâ ndu-se îân ei. Domnilor, repeţaă el nepoliţicos,
uiţaâ nd caă îân faţţa sa, pe scaune, se aflau sţ i doamne, serbarea sţ colaraă din
anul aă sţa se serbeazaă cu bucurie penţru paă rinţţii care sţ i-au ţrimis copiii
la sţ coalaă sţ i faă raă bucurie penţru aă ia care nu sţ i i-au ţrimis. Sţ i vaă spun,
domnilor, caă din siţuaţţia îâncheiaţaă pe sţ coalaă iese caă oamenii nu-sţ i dau
copiii la sţ coalaă . Sţ ţiţţi sţ i dumneavoasţraă caă cine are carţe, are parţe. Paă i,
231
saă vaă spun eu, d-aia n-aveţţi parţe fiindcaă n-aveţţi carţe. Sţ i penţru mine,
domnilor, saă vaă spun drepţ, caă eu asţ a am obiceiul saă vorbesc, penţru
mine, zic, dupaă paă rerea mea, e cel mai prosţ aă la care nu-sţ i daă copilul la
sţ coalaă ! Eu am aicea îânscrisţ i paţru suţe cincizeci de elevi sţ i din aă sţ ţia
paţru suţe cincizeci sţ i ceva, nu zic saă fi veniţ ţoţţi, caă n-ai unde saă ţţii
aţaâ ţa mulţţime de copii, sţ i la urma urmii unii din ei sunţ asţ a de prosţ ţi caă
n-au ce caă uţa la sţ coalaă : nu zic paţru suţe cincizeci, dar zic jumaă ţaţe, ca
saă baţem sţ i noi recordul pe ţoaţaă Romaâ nia, fiindcaă noi, domnilor, aă sţ ţia
din Silisţ ţea-Gumesţ ţi sunţem mai breji ca alţţii din alţe saţe; sţ i am fi zis
aţunci caă sţaă m bine, adicaă uiţe, fir-ar al dracului, ce spun aă ia caă sunţem
o ţţaraă faă raă sţ ţiinţţaă de carţe? Paă i foarţe mulţţumesc, daă -mi sţ i mie ici,
Romaâ niei, nisţ ţe colonii, saă ţraă iesc bine, sţ i saă vezi cum îânvaă ţţ carţe. Asţ a
caă dacaă veneau douaă , ţrei suţe asţ fi zis caă degeaba se laudaă Franţţa sţ i
Anglia caă la ei oamenii sunţ baă ţuţţi îân cap de aţaâ ţa carţe; uiţaă -ţe aici îân
Romaâ nia, uiţaţţi-vaă , domnilor engleji sţ i franţţuzi, sunţeţţi mai prosţ ţi ca
noi, sunţeţţi prosţ ţi de daţţi îân gaă uri, noi avem cu ce ţraă i faă raă colonii sţ i
îânvaă ţţaăm carţe, avem daravelile noasţre sţ i nu ne ducem la mama
dracului cu vapoare sţ i cu submarine! Desţ i am puţea saă ne ducem caă
avem iesţ ire la mare, dracu’ sţ ţie de ce n-avem sţ i noi coraă bii sţ i vapoare
maă car ca grecii, dacaă nu ca englejii. Numai dracu sţ ţie cine ne opresţ ţe saă
le fabricaă m, caă de fabricaţ am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai
pe dracu îân noi, care saă ne îânghioldeascaă , n-avem! Sunţem prea
cuminţţi, domnilor, sunţem plini de cumsecaă denie. Sţ i caâ nd nu sunţem o
nimerim prosţ ca Ieremia cu oisţ ţea îân gard. Maă car dacaă am îânvaă ţţa mai
mulţaă carţe, saă -i ţaă iem pe ţoţţi prin sţ ţiinţţaă de carţe! IÎi ţaă iem noi, dar nu
cine sţ ţie ce, se apucaă unul ca Iorga sţ i îânvaţţaă prea mulţe, îân ţimp ce alţul
nu sţ ţie saă se iscaă leascaă , asţa e paradoxal, domnilor. De-aia ziceam
adineauri caă e cel mai prosţ aă la care nu-sţ i daă copiii la sţ coalaă ! Zice caă n-
o saă -l facaă popaă sţ i nu-l ţrimiţe sţ i… Ia daă -mi, Enaă chescule, siţuaţţia aia,
spuse direcţorul îânţorcaâ ndu-se spre fundul scenei sţ i paă raă sind brusc
incursiunile sale isţorice sţ i geografice, care îâi laă sau ca de obicei cu gura
caă scaţaă pe paă rinţţii adunaţţi. Apoi conţinuaă cu siţuaţţia îân maâ naă : Pe clasa
îânţaâ ia au fosţ îânscrisţ i o suţaă cincisprezece. Au frecvenţaţ regulaţ, caâ ţţi
credeţţi? Opţzeci sţ i sţ apţe, anunţţaă Teoderici ţare. Sţ i din aă sţ ţia au raă mas
repeţenţţi paţru. Asţa e cu clasa îânţaâ ia, dar aici sţaă m bine, fiindcaă pe
clasa îânţaâ ia ţoţ mai vin ei! Sţ i sţaă m bine sţ i cu clasa a doua. Dar ce se
232
îânţaâ mplaă dupaă aia, nici dracu nu mai poaţe saă mai îânţţeleagaă . Saă vedeţţi:
clasa a ţreia îânscrisţ i sţ apţezeci. Au frecvenţaţ cincizeci. Din cincizeci ce
saă scoţţi? Mai poţţi saă lasţ i vreunul repeţenţ? Cu clasa a paţra…
Direcţorul îânţinse maâ na îânapoi:
— Daă -mi, ţe rog, caţalogul sţ i siţuaţţia clasei, domnule Teodorescu…
Teodorescu îâi îânţinse caţalogul sţ i siţuaţţia sţ i ţimp de un minuţ
asisţenţţa asţ ţepţaă ca direcţorul saă conţinue. Toderici cerceţaă caţalogul
îâncordaţ sţ i caâ nd ajunse la sfaâ rsţ iţul lui, vaă zu caă îân drepţul parţidei fiului
saă u era scris absolvenţ. Ridicaă frunţea sţ i conţinuaă :
— La clasa a paţra siţuaţţia e ceva mai bunaă penţru caă domnul
îânvaă ţţaăţor Teodorescu a fosţ mai aspru decaâ ţ mine sţ i v-a ţrimis amenzi
îâncaă de la îâncepuţul anului. Caă asţ a e omul nosţru, nu vrea saă îânţţeleagaă
dacaă nu-i ţrimiţţi amenda pe cap. Eu am vruţ saă nu maă îânjure oamenii, sţ i
ca rezulţaţ mi-au veniţ, mari sţ i laţţi, douaă zeci sţ i cinci copii la clasa mea.
Dar de la anul îâncolo, uiţe, vaă spun verde, saă nu ziceţţi caă sunţ al
dracului: care nu sţ i-o ţrimiţe copilul la sţ coalaă , o saă -l amendez sţ i o saă -l
usţure, pardon de expresie, sţ ţiţţi dumneavoasţraă unde. Clasa a paţra, au
fosţ îânscrisţ i cincizeci sţ i sţ apţe, au frecvenţaţ paţruzeci sţ i opţ, dinţre care
ţrei repeţenţţi. Sţ i dacaă ţrecem la cursul complimenţar, aici nu se mai
poaţe discuţa. Eu cam aţaâ ţa am avuţ de spus. Acuma doamna Lily are saă
vaă spunaă cum sţaă siţuaţţia clasei îânţaâ ia la feţe…
Toderici se îânţoarse cu spaţele spre asisţenţţaă sţ i chemaă :
— Unde esţ ţi, doamnaă Lily? Pofţesţ ţe, ţe rog, pe scenaă ! Dupaă care
direcţorul paă raă si caţedra sţ i coborîâ prinţre paă ţurile scenei jos laâ ngaă
fosţul direcţor Teodorescu. El îâl apucaă pe colegul saă u de braţţ , îâl ţrase
prinţre copii îânaă unţrul sţ colii sţ i raă maseraă singuri, îânţr-una din clase.
Toderici îâsţi îândoi maâ inile spre spaţe sţ i se miraă :
— Maă i Ionele, de ce maă pui îân siţuaţţia saă facem scandal de pomanaă ?!
Daă -o îân… maă -sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacaă nu îânvaţţaă,
ce dracu vreai saă -i fac? Eu ţe rog saă maă scuzi, sţ ţiţţi cum e felul meu,
roag-o pe soţţia ţa saă nu se supere! Crucea lui de copil, caă dacaă mi-ar
semaă na mie, asţ sţ ţi ce saă fac, dar seamaă naă cu soacraă -mea, fir-ar a
dracului cu mama ei de soacraă , caă ţoaţaă ziua îâl ţţine pe-acolo pe la ei; eu
am ţreabaă , n-am ţimp saă -l îânvaă ţţ carţe! Penţru asţa saă ne cerţaă m sţ i saă maă
faci saă -mi ies din saă riţe? Te rog saă maă ierţţi sţ i saă nu fii supaă raţ pe mine!
— Saă -i ceri scuze îân cancelarie îân faţţa ţuţuror soţţiei mele, zise
233
Teodorescu. E îân ţine un amesţec de maă gaă rie sţ i inţeligenţţaă care maă
scoaţe din saă riţe, îânţr-o zi o saă -ţţi dau sţ i eu cu caă limara îân cap, da am saă
ţe nimeresc. Paă sţreazaă -ţţi penţru soacraă -ţa maă gaă riile sţ i la sţ coalaă poarţaă -
ţe ca un îânvaă ţţaăţor, nu ca un vaă car.
— Am saă maă porţ, am saă maă porţ, maă , Teodorescule, raă spunse
direcţorul cu o obidaă ameninţţaăţoare sţ i paţeţicaă , dar scuţesţ ţe-maă sţ i ţu
de îânţţepaă ţurile cucoanei ţale, caă n-avem ţimp de ele. Sţ i îâncaă dacaă s-ar
rezuma la îânţţepaă ţuri. Dar dacaă nu eram eu ager, pe cuvaâ nţul meu caă îâmi
spaă rgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridicaă sţ i iesţ i.

XVIII

Afaraă , îânvaă ţţaăţorii sţ i îânvaă ţţaăţoarele îâsţi sţrigau premianţţii sţ i copiii

spuneau poezii. Caâ nd veni raâ ndul clasei a paţra, fosţul direcţor se urcaă
pe scenaă sţ i îânainţe de a îâncepe saă numeascaă pe premianţţi, el se opri
caâ ţeva clipe îân faţţa caţedrei, daâ nd de îânţţeles caă are sţ i el ceva de spus. Se
faă cu linisţ ţe, sţ i unii oameni care sţaă ţeau jos, ţaă ifaă suind îânceţ, se ridicaraă
îân picioare sţ i curmaraă sţ oapţele. Numai nisţ ţe babe surde, uiţaâ ndu-se la
îânvaă ţţaăţor, îâsţi aduceau aminţe de paă rinţţii acesţuia; fosţul direcţor era
chiar de-aici din saţ.
— Bieţul baă iaţ al lui Niţţaă Teodorescu! îâl caă ina una. E mereu slab,
saă racul.
— L-a supţ îânvaă ţţaăţura, caă ce mai îânvaă ţţa, eu îâl sţ ţiu de caâ nd era mic,
zicea alţa.
— Ia ţaă ceţţi din guraă , muierile alea d-acolo! se raă sţi un baă rbaţ,
îânţorcaâ ndu-se foarţe indignaţ îâncoţro se auzeau sţ oapţele.
— Ei, mai vorbim sţ i noi, Ghiţţaă, ce belesţ ţi ochii aă ia asţ a? raă spunse una
din babe cu un glas nepaă saă ţor.
— Duceţţi-vaă îâncolo, afaraă , dacaă aveţţi chef de vorbaă .
— Hai, nu-ţţi mai raă ci gura, Ghiţţaă, caă faci praf, spuse alţaă babaă raâ zaâ nd.
— Taă ceţţi din guraă ! Hei! se auzi aţunci glasul porunciţor al
direcţorului.
234
 — Oameni buni! Domnul direcţor a spus la îâncepuţ caă e cel mai
prosţ aă la care nu-sţ i daă copilul la sţ coalaă . Dar eu sţ ţiu de la paă rinţţii mei caă
nu sunţ decaâ ţ oameni care au cu ce saă -sţ i dea copiii la sţ coalaă sţ i oameni
care n-au cu ce, nu poţ saă -i dea, caă au nevoie de ei, n-au cu ce saă -i
îâncalţţe sţ i saă -i îâmbrace, cu ce le lua caă rţţi. Sunţ sţ i oameni care nu vor saă -
sţ i dea copiii saă îânveţţe, dar nu sunţ prosţ ţi, sunţ nesţ ţiuţori, sţ i dacaă sunţ
nesţ ţiuţori, sunţ ţoţ din cauzaă caă paă rinţţii lor i-au ţţinuţ faă raă carţe. Dar de
ce ţrebuie saă îânvaă ţţaăm carţe? Eu nu vorbesc numai de aă ia saă racii care nu
poţ veni. Dar sunţ sţ i alţţii care mai au sţ i nici aă sţ ţia nu-sţ i dau copiii la
sţ coalaă . Iarna, copilul dacaă sţaă îân casaă , îâl scuţesţ ţe pe om de o ţreanţţaă pe
el sţ i de o opincaă îân picioare. Sţaă cu burţa goalaă dupaă sobaă sţ i asţ ţeapţaă
primaă vara. Eu vaă îânţreb, cui nu i-ar plaă cea dinţre dumneavoasţraă saă -sţ i
vadaă copilul îâmbraă caţ sţ i îâncaă lţţaţ sţ i saă vie iama saă îânveţţe, saă nu raă maâ naă
nesţ ţiuţor?
— S-a faă cuţ lumea rea, maicaă , spuse una din babele din fund cu
busuiocul îân maâ naă (de la bisericaă venise sţ i ea la serbare).
O clipaă se laă saă ţaă cerea pesţe ţoaţaă curţea, îân faţţaă, Arisţide sţaă ţea cu
aerul saă u ţineresc picior pesţe picior, îâsţi claă ţina panţoful îân aer sţ i se
uiţa inţrigaţ la îânvaă ţţaăţorul de pe scenaă .
— Asţ a esţe, conţinuaă Teodorescu, sunţ ţţaări care nu sunţ asţ a bogaţe
ca a noasţraă sţ i ţraă iesc mai bine ca noi. Ei s-au laă saţ de plugaă rie sţ i au
îâncepuţ saă facaă indusţrie; îân fabricile lor ei ţţes paâ nza sţ i ne ia graâ ul
nosţru pe ea, bucaţele noasţre. Dacaă aţţi sţ ţi carţe… Dumneavoasţraă aţţi
primiţ paă maâ nţ dupaă raă zboi, dar viaţţa nu s-a faă cuţ mai bunaă . Dar unii n-
au paă maâ nţ deloc sţ i eu am vruţ saă vaă spun caă ţrebuie saă vaă daţţi copiii la
sţ coalaă , saă îânveţţe carţe sţ i saă apuce alţe drumuri. Alţceva nu e de faă cuţ
penţru copiii dumneavoasţraă , asţ a a faă cuţ sţ i ţaţa cu mine, asţ a caă la
ţoamnaă laă saţţi-i pe copii, rupţţi, caâ rpiţţi, saă vie la sţ coalaă . Rupe de la guraă
sţ i ia-i numai o carţe, douaă sţ i daă -i drumul saă se ducaă . Aici la Mirosţ i e o
sţ coalaă de meserii sţ i bursierii nu plaă ţesc nimic. Am ciţiţ ieri îân ziare
(dumneavoasţraă dacaă nu sţ ţiţţi carţe, nu ciţiţţi ziarele) sţ i am vaă zuţ caă la
Bucuresţ ţi, la Aţelierele Griviţţa, s-a îânfiinţţaţ o sţ coalaă graţuiţaă de ucenici,
nu se plaă ţesţ ţe nimic, îâl ţţine pe ucenic îân caă min, îâi daă maâ ncare sţ i
îâmbraă caă minţe, dimineaţţaă îânvaţţaă carţe, dupaă masaă îânvaţţaă meserie… Sţaă
paţru ani, sţ i dupaă paţru ani iese din inţernaţ sţ i inţraă la uzinaă . Pe urmaă
am ciţiţ iar caă la Spanţţov, pe domeniile sţaţului, e alţaă sţ coalaă , îânseamnaă
235
caă dacaă vaă daţţi copiii saă facaă cel puţţin paţru clase primare, puţeţţi pe
urmaă saă -i daţţi undeva saă -sţ i caâ sţ ţige o paâ ine mai bunaă .
IÎnvaă ţţaăţorul se opri: sudoarea îâi curgea sţ iroaie pe obraji sţ i pe gaâ ţ. Era
foarţe cald.
— Am saă sţrig acum caţalogul, îâncheie el. Veniţţi mai îâncoace, baă ieţţi.
Premiul îânţaâ i la feţe e Boţţoghinaă Irina! anunţţaă el. Haide, Boţţoghinaă ,
ţreci îâncoace!
Abia acum oamenii se desţinseraă din îâncordare; se pare caă
îânvaă ţţaăţorul fusese asculţaţ de oameni cu ţrupurile îânţţepeniţe. Faţa lui
Boţţoghinaă se urcaă pe scenaă sţ i se uiţaă drepţ îân sus spre îânvaă ţţaăţor.
— Treci aici! îâi spuse Teodorescu, luaâ nd-o de umeri sţ i îâmpingaâ nd-o
îân faţţa scenei. Spune poezia!
Cuvaâ nţarea îânvaă ţţaăţorului faă cuse îânsaă o impresie care nu se sţ ţergea sţ i
oamenii nu mai furaă aţenţţi la poezia feţei.
— Laă saţţi gaă laă gia, domnilor, caă nu se mai aude nimic! Prospecţul cu
Spanţţov sţ i cu Griviţţa a veniţ sţ i la primaă rie, o saă fie afisţ aţ sţ i o saă -l ciţiţţi,
spuse direcţorul.
Pe scenaă Boţţoghinaă Irina ajunsese la sfaâ rsţ iţ cu poezia ei îân care nisţ ţe
pisici, cerţaâ ndu-se penţru o bucaţaă de braâ nzaă , se duseseraă la un coţoi
saă le facaă drepţaţe; cum acesţa rupsese braâ nza îân douaă , o pusese pe
caâ nţar sţ i ţoţ musţ case din ea ca saă facaă paă rţţile egale, paâ naă nu mai
raă mase nimic…
Moromeţe nu prea asculţa, dar deodaţaă ochii îâi raă maseraă pironiţţi pe
scenaă . El murmuraă nevenindu-i parcaă saă creadaă :
— Cocosţ ilaă ! Maă ! AĂ la nu e Niculae al meu?
— Premiul îânţaâ i la baă ieţţi, Moromeţe Niculae! spuse îânvaă ţţaăţorul
Teodorescu ţare, apoi îâl îâmpinse pe baă iaţ îân faţţa scenei.
Moromeţe nu se mai îândoi, mai ales caă îâsţi recunoscuse paă laă ria pe
capul mare al fiului; gaâ ţuiţ de emoţţie, ţaţaă l sţrigaă din colţţul lui:
— Maă , n-auzi? Scoaţe-ţţi paă laă ria din cap. Sţ i adaă ugaă îânceţ, vorbindu-i
lui Cocosţ ilaă : Saă racu de el, nu i-am luaţ deloc o paă laă rie sţ i uiţe caă nu e
îânvaă ţţaţ s-o poarţe, sţaă cu ea pe cap.
Teodorescu asţ ţepţaă saă se facaă linisţ ţe, ţimp îân care spuse sţ i el elevului
saă -sţ i ia paă laă ria de pe cap, apoi îâi daă du o coroanaă sţ i caâ ţeva caă rţţi sţ i-i sţ opţi
saă spunaă poezia. Se faă cu linisţ ţe, dar premianţul îâncaă nu-sţ i spunea
poezia; îânvaă ţţaăţorul îâi ţoţ sţ opţea sţ i se vedea caă elevului i se îânţaâ mplaă
236
ceva. IÎn cele din urmaă , premianţul ţusţ i sţ i îâncepu ţare saă spunaă o poezie,
dar nu izbuţi saă reciţe decaâ ţ douaă , ţrei versuri; elevul se opri sţ i se
claă ţinaă ; el se apucaă de caţedraă cu o maâ naă sţ i îâncercaă saă spunaă mai
deparţe, îânvaă ţţaăţorul, care pricepu ce e cu el, îâl opri:
— Ajunge, Moromeţe!
Elevului îâncepuraă saă -i claă nţţaăne dinţţii; maâ na cu care se ţţinea de
caţedraă îâi ţremura; foarţe îâncaă paă ţţaânaţ, el îâncerca ţoţusţ i saă -sţ i spunaă
poezia.
— Ce-are, maă , baă iaţul ţaă u, de ce nu l-a laă saţ saă sfaâ rsţ eascaă ? îânţrebaă
Cocosţ ilaă .
Moromeţe nu-i raă spunse. Se smulse din loc sţ i o luaă repede spre
poarţa din dosul scenei. Din momenţul acela el nu mai auzi nimic din
serbare. Inţraă îân coridorul sţ colii sţ i se apropie de fiu-saă u aţaâ ţ de repede
îâncaâ ţ copiii din salaă se speriaraă sţ i crezuraă caă omul vrea saă baţaă pe
vreunul din ei. Niculae sţaă ţea rezemaţ de zid sţ i ţremura; cu ţoaţe
acesţea el zaâ mbea fericiţ, cu coroana îânţr-o maâ naă sţ i cu caâ ţeva caă rţţi mici
sţ i subţţiri sub braţţ . Moromeţe îâl apucaă de maâ naă sţ i îâl sţraâ nse; îâl îânţrebaă
îânceţ cu un glas apaă saţ sţ i greu:
— Maă , ce e cu ţine? De ce ţremuri?
Baă iaţul îâsţi desprinse coţul din maâ na aspraă a ţaţaă lui sţ i îângaâ naă , sţins,
claă nţţaănind:
— Paă i azi îâmi vine raâ ndul la friguri; nu sţ ţii caă douaă zile maă lasaă , una
maă ia?
Nu sţ ţia, de unde saă sţ ţie? Parcaă frigurile erau o boalaă care saă fie luaţaă
îân seamaă ?
— Hai acasaă , nu mai sţa aici! spuse Moromeţe cu acelasţ i glas apaă saţ.
Baă iaţul se îâmpoţrivi, dar paâ naă la urmaă se laă saă prins de maâ naă sţ i ţras
îânceţ prinţre oameni, afaraă din curţea sţ colii. Moromeţe îâl ţţinea de maâ naă
sţ i îâl îândemna:
— Hai, maă ! Hai, maă !
Iesţ iraă la sţ osea. Copilul mergea zgribuliţ sţ i din caâ nd îân caâ nd se oprea
sţ i-sţ i sţraâ ngea braţţele claă nţţaănind; se îânchircea sţ i daâ rdaâ ia parcaă ar fi
suflaţ crivaă ţţul pesţe el.
— Uuuu! Brrr! Taicule, mi-e frig, raă u, ţaicule!
— Hai, maă ! Hai p-aici pe la soare, raă spundea Moromeţe sţ opţiţ.
IÎnţr-o vreme, pe la jumaă ţaţea drumului, baă iaţul se laă saă deodaţaă pe
237
vine sţ i dinţţii din guraă îâncepuraă saă -i ţoace des, ca sţ i caâ nd faă lcile i-ar fi
fosţ puse îân conţacţ cu un moţor; claă nţţaănea acum neîânţrerupţ sţ i gemea;
coroana de flori îâi caă zu îân ţţaăraâ naă sţ i caă rţţile îâi alunecaraă sţ i ele de sub braţţ
sţ i se îâmpraă sţ ţiaraă pe jos.
Moromeţe se uiţaă îân jur zaă paă ciţ sţ i nemaisţ ţiind ce saă facaă se aplecaă sţ i
sţraâ nse lucrurile copilului; îâi luaă coroana de jos cu nisţ ţe misţ caă ri sfioase,
abia aţingaâ nd bucheţele de flori, apoi adunaă cu aceleasţ i misţ caă ri line
caă rţţile îâmpraă sţ ţiaţe; el se apleca îânceţisţ or, prindea carţea de colţţ sţ i o
sţ ţergea de praful de pe ea faă caâ nd-o saă alunece usţ or pesţe caă masţ a sţ i
izmenele sale, apoi o lua sub braţţ sţ i aduna alţaă carţe; îân acesţ ţimp
baă iaţul îâncerca saă se ridice; el chiar se ridicaă pe jumaă ţaţe, dar se
adaă posţi numaidecaâ ţ laâ ngaă genunchii ţaţaă lui:
— Taicule, uhuhu, ameţţesc… mi-e frig raă u… maă duc îân jos…
Sţ i se agaă ţţaă de izmenele lui Moromeţe, caâ ţ era de mare, ţurţindu-sţ i
paă laă ria de pulpele lui; aţunci omul faă cu o misţ care saă -l apuce de
subsuori, dar se opri sţ i-sţ i îânţinse gaâ ţul îân aer; sub baă rbie i se ridicase sţ i
raă maă sese îânţţepeniţ maă rul lui Adam; omul caă uţa aer cu buzele deschise
sţ i îânghiţţi adaâ nc sţ i cu caznaă ghemul care îâi ţaă ia raă suflarea; apoi se
aplecaă , vaâ rîâ un braţţ sub picioarele chirciţe ale baă iaţului sţ i apucaâ ndu-l
cu celaă lalţ pesţe mijloc îâl ridicaă de la paă maâ nţ. Se pare îânsaă caă aceasţaă
misţ care îâi faă cu raă u bolnavului, penţru caă el îâsţi îâncolaă ci sţraâ ns braţţele de
gaâ ţul paă rinţelui sţ i se lipi gemaâ nd de piepţul lui; braţţele îâncolaă ciţe de
gaâ ţ nu-i conveniraă îânsaă lui Moromeţe; glasul saă u se auzi bolborosind îân
linisţ ţea de varaă a sţ oselei:
— Hai, maă ! Hai, maă ! Praă paă diţule! Lovi-o-ar moarţea de ţreabaă , vaă
îâmbolnaă viţţi asţ a, faă raă nicio socoţealaă . Caă eu caâ nd vaă spui… voi…
Moromeţe porni cu baă iaţul îân braţţe sţ i mergaâ nd se ferea saă se uiţe la
copil; vorbea singur sţ i ca niciodaţaă faă cea pasţ i largi sţ i repezi. Paă rea
nemulţţumiţ sţ i dezorienţaţ, aţins ţocmai îân linisţ ţea sa neţulburaţaă . Ce
era cu Niculae aă sţa? De unde mai raă saă rise sţ i el cu povesţea asţa a lui cu
sţ coala? Sţ i ce vroia la urma urmei? Caâ nd ajunse îân faţţa porţţii, el o
îâmpinse cu piciorul, inţraă , se apropie de prispa casei îânaă lbiţaă de soarele
fierbinţe al amiezii sţ i sţrigaă supaă raţ:
— Ilinco, Tiţo!
Faţa cea micaă , Ilinca, iesţ i din ţindaă unde faă cea maâ ncare sţ i, caâ nd îâl
vaă zu pe ţaţaă l ei cu Niculae îân braţţe, se sperie, îânţrebaă ce s-a îânţaâ mplaţ.
238
Moromeţe, îân loc saă -i raă spundaă caă baă iaţul e prins de friguri, îânţoarse
capul îân alţaă parţe, nemulţţumiţ, sţ i spuse caă baă iaţul a luaţ premiul îânţaâ i.
Faţa se apropie de ţaţaă l ei sţ i îâl apucaă pe Niculae cu douaă degeţe de
baă rbie:
— Maă ţţesţosule, ai luaţ primu îânţaâ i, maă ? îânţrebaă ea cu un glas
baţjocoriţor.
Niculae gemu sţ i deschise ochii; se vede caă el auzise cuvaâ nţul
ţţesţosule, care îânsemna ceva îân legaă ţuraă cu capul lui mare; se zvaâ rcoli
îân braţţele ţaţaă lui sţ i îâncercaă saă dea îân sora lui. Aiura:
— Sţai ţu, saă ţrec eu valea… Saă vezi cum o saă vaă duc eu cu o caă paă ţţaânaă
de usţuroi… lovi-ţe-ar moarţea de Bisisicaă !
— Hai, Ilinco, nu ţe mai uiţa, asţ ţerne o paă ţuraă pe prispaă , caă mi-a rupţ
maâ inile! se raă sţi Moromeţe, laă saâ ndu-l jos pe baă iaţ.
Faţa asţ ţernu o bucaţaă de cergaă pe prispaă , puse un caă paă ţaâ i sţ i îâl apucaă
pe Niculae de subsuori. IÎl urcaă sus sţ i îâl îânveli. Dupaă aceea, Moromeţe îâi
îânţinse feţei coroana sţ i caă rţţile:
— Ia asţea sţ i pune-i-le undeva… praă paă diţul de el… caâ nd l-am vaă zuţ
pe scena aia acolo, mi-a secaţ inima… caă nici nu spune… eu ziceam c-o
saă -l lase repeţenţ…
— Zaă u, ţaţaă ? A luaţ primu îânţaâ i? Nu glumesţ ţi? îânţrebaă faţa cu
neîâncredere.
De pe prispaă , Niculae se uiţaă la ţaţaă sţ i la soraă cu nisţ ţe ochi arzaă ţori.
Tremurul îâi îânceţase sţ i el sţaă ţea nemisţ caţ sub cergaă sţ i asculţa. Ilinca se
îânţoarse spre el sţ i îâl îânţrebaă :
— Asţ a e, maă ?
Bolnavul îânsaă nu raă spunse. Faţa inţraă îân ţindaă , iar Moromeţe se
asţ ezaă ţaă cuţ laâ ngaă copil, care din nou îâncepuse saă aiureze.

239
 PARTEA A TREIA

Timp de caâ ţeva saă pţaă maâ ni, saţele caâ mpiei raă maseraă dupaă aceea
pusţii. Caă ldura îâncepea numaidecaâ ţ dupaă raă saă riţul soarelui, sţ i dacaă îân
ţimpul nopţţii se mai îânţaâ mpla ca norii saă acopere cerul, acesţ ţi nori
dimineaţţa se faă ceau nevaă zuţţi sţ i laă sau saă se reverse din adaâ ncurile
limpezi dogoarea neconţeniţaă sţ i grea a zilei de varaă . Tocmai îân aceasţaă
vreme, caâ nd dobiţoacele scurmaă ţţaăraâ na caă uţaâ nd raă coare, ori aleargaă
bezmeţice dupaă umbraă , viaţţa oamenilor iese afaraă din saţ sţ i se muţaă cu
ţoţul sub soarele naă prasnic al caâ mpiei. Caă ruţţele îâncep saă iasaă din saţ
îânainţe ca luceafaă rul saă fi pieriţ de pe cer. Oamenii se îândreapţaă spre
caâ mp îânţreţaă ind izlazul pe numeroase drumuri sţ i poţeci, sţ i pe acesţe
drumuri roaţele pocnesc neîânceţaţ sţ i caâ mpul e sţraă baă ţuţ de glasuri
raă zleţţe care se cheamaă îânţre ele ori se vorbesţ ţe neobisţ nuiţ de ţare sţ i de
omenesţ ţe unei viţe care ţrage raă u.
Dimineaţţa e alburie sţ i saţul raă sunaă îâncaă de caâ nţecul cocosţ ilor. Omul
se scoalaă , ţrezesţ ţe copiii, îânhamaă caii sţ i umblaă de colo paâ naă colo prin
curţe. Nu esţe nimic de faă cuţ, plecarea îân prima zi de secere pare saă fie
un lucru obisţ nuiţ, ţoţusţ i caă ruţţa sţ i caii îânhaă maţţi asţ ţeapţaă îân baă ţaă ţuraă de
mulţ ţimp; omul sţ i copiii sunţ gaţa; secerile sţ i boţa cu apaă sunţ puse îân
caă ruţţaă; maâ ncarea gaă ţiţaă de cu searaă asemeni; nu se sţ ţie îânsaă penţru ce
caă ruţţa sţaă ţimp aţaâ ţ de îândelungaţ îân mijlocul baă ţaă ţurii. Omul se
îânvaâ rţesţ ţe pe loc, se uiţaă prin graă dinaă , sţraă baţe curţea, inţraă îân casaă sţ i
sţrigaă la femeie faă raă rosţ, îânţrebaâ nd-o dacaă a pus maâ ncarea îân caă ruţţaă;
muierea se supaă raă sţ i-i raă spunde caă a pus-o de mulţ, dar baă rbaţul nu
aude, nu asculţaă , iese afaraă cu un aer grav, foarţe graă biţ sţ i foarţe
îângrijoraţ. Se pare caă s-a îânţaâ mplaţ ceva, a fosţ uiţaţ cine sţ ţie ce lucru.
240
Omul se apropie de caă ruţţaă, se uiţaă la secerile vaâ raâ ţe îânţre scoarţţele
loiţrei, le numaă raă , scoaţe una sţ i-i pipaă ie zimţţii, o bagaă la loc sţ i îâncepe
apoi saă cauţe sub cergaă ; daă ţoţul la o parţe sţ i se uiţaă la oalele cu fierţuraă
de buruieni, la maă maă liga îâncaă aburindaă ; le acoperaă repede, nemulţţumiţ
parcaă de fapţul caă ţoţul e îân ordine, sţ i ţrece la cai. Animalele asţ ţeapţaă
linisţ ţiţe, cu buzele îân jos, sţ i caâ nd omul se apropie de ele, se îânţaâ mplaă ca
unul din cai saă ofţeze adaâ nc; omul se uiţaă la hamuri, apucaă haă ţţurile,
bagaă unuia din cai îân guraă ; îâi ţrage smocul de sub cureaua de pe frunţe
sţ i raă zgaâ ndindu-se scoaţe zaă bala din gura animalului. IÎn aceasţaă clipaă
muierea sţrigaă din prag îânfuriaţaă : „Ce mai asţ ţepţaţţi? Ce vaă ţoţ îânvaâ rţiţţi?
Ei, cuţare, ce sţai cu capul îânţre urechi?! Hei, voi! Daţţi-i drumul odaţaă !”
Caă ruţţa îânsaă ţoţ nu pornesţ ţe. A fosţ uiţaţ ceva. Da! „AĂ sţa micu, saă
meargaă sţ i el la secere”, zice omul cu un glas paă ţruns de o neasţ ţepţaţaă
graviţaţe, apropiindu-se de asţ ţernuţul de pe prispaă . Acolo, îân asţ ţernuţ,
doarme un copil de cinci-sţ ase ani. Zgomoţele acesţea puţernice sţ i
îândelungaţe nu l-au ţreziţ din somn. El doarme suflaâ nd rar, ţopiţ parcaă
îân somnul lui greu. „Tu, maă ! Scoal îân sus! Hai la deal.” Femeia îâncepe saă
sţrige: copilul saă fie laă saţ îân pace. Are nevoie de el saă -i ţoace la paă saă ri,
saă -i culeagaă sţ ţevie, saă -i aducaă cuţare sţ i cuţare, saă aducaă maâ ncarea de
praâ nz. Omul n-o ia îân seamaă , îâi raă spunde caă saă facaă singuraă ţreburile
asţea, baă iaţul ţrebuie saă vie la caâ mp sţ i saă punaă poloage pe legaă ţuri, saă
aibaă grijaă de cai sţ i saă îânveţţe saă secere. Muierea îâncearcaă saă -l îânduplece
pe baă rbaţ, dar omul n-o ia îân seamaă . El daă asţ ţernuţul la o parţe,
dezvelesţ ţe pe copil, care doarme mereu, îâi vaâ raă o maâ naă pe sub mijlocul
lui plaă paâ nd sţ i îâl ridicaă îân braţţe; apoi asţ a pe braţţe, pe sus, îâl duce la
caă ruţţaă sţ i îâl asţ azaă îânaă unţru pesţe paie sţ i cergaă . Baă iaţul se desţ ţeapţaă sţ i
adoarme iar. „Gaţa! Plecarea! sţrigaă omul. Hei, cuţare, deschide poarţa!
Haide! Sus îân caă ruţţaă! Ia vedeţţi îân cuţie acolo, nu lipsesţ ţe nimic? Boţa cu
apaă esţe? Tu, muierea aia, unde esţ ţi? Ai pus, faă , maâ ncarea îân caă ruţţaă?”
Deschiderea porţţii se face cu repeziciune sţ i baă ţaă ţura curge spre
sţ osea, sţ oseaua paă ţrunde îânaă unţru prin golul caă scaţ. Caă ruţţa pornesţ ţe
zdroncaă ind raă u pesţe podisţ caă de lemn, iese îân drum sţ i acolo se mai
opresţ ţe iaraă sţ i. Uneori, se mai uiţaă ţoţusţ i ceva. Muierea aleargaă cu lucrul
acela îân maâ naă , o bucaţaă de braâ nzaă , o ceapaă , un ou, o linguraă care a fosţ
uiţaţaă , sau chiar sţ i mai raă u, sarea! A uiţaţ saă punaă sare, legaă ţurica micaă
de ţreanţţaă cu sare îân ea, sţ i muierea aleargaă pierduţaă , sţraă baţe baă ţaă ţura
241
cu legaă ţurica aceea îân maâ naă sţ i se apropie de caă ruţţaă sţ i aţunci omul
sţraâ nge din pumni, îânjuraă din gaâ ţ sţ i se preface caă daă îân ea, dar muierea
nu se sperie deloc, vaâ raă sarea îân cosţ niţţa cu maâ ncare sţ i îâl îânvinuiesţ ţe ţoţ
pe om caă se mosţ monesţ ţe aţaâ ţa paâ naă pleacaă , îâncaâ ţ îâţţi pierzi capul de
aţaâ ţa pregaă ţire.
Caă ruţţele ies din saţ prin ţoaţe paă rţţile lui, prin ţoaţe uliţţele sţ i
ulicioarele sţ i cu mulţ îânainţe de raă saă riţul soarelui casele raă maâ n goale
de viaţţaă sţ i drumul e pusţiu sţ i ţaă cerea sţ i caă ldura domnesc pesţe ţoţ ţimp
de saă pţaă maâ ni îânţregi.
Caă ruţţa sţraă baţe caâ mpul sţ i se apropie de capul locului. Pe ţimpul
drumului oamenii ţac, nu prea vorbesc îânţre ei sţ i îân aceasţaă ţaă cere îâsţi
maâ naă caii alergaâ nd unul dupaă caă ruţţa alţuia, faă raă saă se priveascaă , cu o
grabaă linisţ ţiţaă îân care se simţe gaâ ndul sţaă ruiţor la îânţinderea de paă maâ nţ
pesţe care graâ ul s-a ridicaţ sţ i s-a copţ.
Soarele îâncepe saă raă saraă ; caâ mpia se limpezesţ ţe de spuma arginţie a
aburilor de rouaă sţ i îânţinderea ei care joacaă acum îân nemaă rginiri de foc
rece paă ţrunde prin ochi îânaă unţrul omului, îâl îâmpraă sţ ţie afaraă , îâl golesţ ţe
de fraă maâ nţaă rile lui ţrudnice sţ i apaă saă ţoare, penţru ca dupaă aceea saă -l
adune la loc, îânţr-un fel nou; florile albasţre de cicoare, ale caă ror priviri
mai curaţe ca adaâ ncul cerului raă sar din loc îân loc pe marginea
drumurilor îângusţe, sţ i vaâ nţul usţ or al dimineţţii care face cu graâ ul valuri
asemaă naă ţoare maă rii, sţ i ciocaâ rlia care ţţaâsţ nesţ ţe din lan sţ i urcaă cu
spinarea îân sus spre cerul bolţiţ sţ i albasţru, sţ i îânţr-adevaă r piţpalacul
ţurburaă ţor, sţ i barza care paă sţ esţ ţe rar prinţre raă zoare, sţ i floarea galbenaă
a spicelor de graâ u care nu s-au copţ îâncaă sţ i se revarsaă îân aer din nimic,
sţ i drumurile care lasaă saţul îân urmaă , sţ i ierburile groase de pe marginea
drumurilor îânţţesaţe cu scaieţţi puţernici a caă ror floare uimesţ ţe ochiul
de la mare disţanţţaă, ţoaţe acesţea raă zbaţ cu puţere din viaţţa caâ mpiei sţ i
paă ţrund îânaă unţrul omului subjugaâ ndu-l. El îâncearcaă saă prindaă vraja, s-o
paă sţreze cu sine mereu, sţ i fiindcaă nu izbuţesţ ţe, lovesţ ţe caii cu biciul sţ i
aleargaă posomoraâ ţ spre locul lui de graâ u. Iaţaă îânsaă caă animalele se
opresc la pas, suflaă cu puţere pe naă ri, nu vor saă mai alerge. Un maâ nz
necheazaă undeva deparţe sţ i i se raă spunde numaidecaâ ţ cu îângrijorare;
maâ nzul raă mas îân urmaă aleargaă voinicesţ ţe cu coama lui micaă îânfoiaţaă
puţţin îân laă ţuri sţ i baţe pe loc sţ i zvaâ rle din copiţele lui mici caâ ţ pumnul
de copil, maimuţţaărind goana cailor mari; aţunci omul raâ de îânceţ,
242
obsesiile lui se ţopesc sţ i o bucurie linisţ ţiţaă , aproape nesţ ţiuţaă nici de el
îânsusţ i, dar luminoasaă sţ i eţernaă ca sţ i cerul, se asţ ţerne pe chipul lui.
Ajuns la capul locului se daă jos sţ i deshamaă caii, copiii iau secerile îân
maâ ini sţ i îâncep saă se îânvaâ rţeascaă pe laâ ngaă capul îâncaă rcaţ cu ierburi al
pogoanelor de graâ u. S-ar paă rea caă nu se peţrece nimic, caă se vor apuca
numaidecaâ ţ saă lucreze, dar sţ i aici se îânţaâ mplaă ca sţ i acasaă . Trece ţimpul
sţ i ei ţoţ nu îâncep; sţau îân faţţa locului sţ i se uiţaă pesţe maă rimea lui, se
îânţorc spre soare, îânvaâ rţesc secerile îân maâ ini, spun caâ ţe o vorbaă ca saă
facaă ţoţusţ i ceva sţ i de îâncepuţ ţoţ nu îâncep. Se cearţaă pe seceri, fiecare
dinţre ei vraâ nd s-o aibaă pe cea mai bunaă ; dacaă i se pare cumva caă
secerea lui cuţare e mai nouaă sţ i cu zimţţii mai bogaţţi, cel mai mare
dinţre copii i-o schimbaă cu forţţa, aţunci acesţa o schimbaă sţ i el cu alţul
mai slab sţ i de obicei celui mai mic îâi ajunge îân maâ naă o ghioarsaă subţţire
sţ i ţociţaă cu care va ţrebui mai mulţ saă rupaă decaâ ţ saă ţaie. Aţunci el daă cu
ea de paă maâ nţ sţ i îâncepe saă plaâ ngaă ; secerisţ ul ţţine mulţe zile sţ i îân aceasţaă
vreme el se va chinui ţoţ ţimpul cu unealţa ţociţaă sţ i bunaă de nimic.
Ameninţţaă caă nu va secera, dar nimeni nu-l ia îân serios. „Haide, îâncepeţţi
odaţaă , caă soarele se ridicaă !” sţrigaă omul necaă jiţ, dar copiii nu-l iau îân
seamaă nici pe ţaţaă l lor. Ei asţ ţeapţaă ceva, smulg caâ ţe un spic, îâl sfaă raâ maă
îân palmaă sţ i îâi suflaă pleava; aruncaă îân guraă boabele paâ rguiţe, le maă naâ ncaă ,
vorbesc despre graâ ul vecinilor sţ i despre cei care îâncaă n-au sosiţ la
caâ mp sţ i de care îâsţi baţ joc, se îânţind, îâsţi ţrosnesc unul alţuia oasele
apucaâ ndu-se pe dupaă gaâ ţ sţ i lucrul ţoţ nu îâncepe. Aţunci omul se
apropie de ei sţ i sţrigaă : „Baă , voi sunţeţţi nebuni?” Cel mai mare raâ de cu
ţoaţaă gura sţ i le spune fraţţilor: „Ia uiţaţţi-vaă la ţaţa, l-a gaă siţ vrednicia.”
Copiii izbucnesc îân hohoţe. Ei sunţ aceia care vor munci, sţ i odaţaă lucrul
îâncepuţ, nu va mai fi ţimp penţru vorbaă sţ i glume. De aceea raâ d acum
aţaâ ţ de zgomoţos. De aceea îân acesţe minuţe de asţ ţepţare cauţaă saă -sţ i
aminţeascaă de ţrecuţ, saă se pregaă ţeascaă penţru isţoviţoarea muncaă . IÎn
aceasţaă asţ ţepţare cel mai vrednic dinţre copii îâncepe saă maă soare cu
pasul stanţiile, paă rţţile de loc pe care fiecare va ţrebui saă le ducaă îânainţe
paâ naă la ţerminare. De la aceasţaă maă suraă ţoare ţaţaă l esţe scuţiţ. El
ţrebuie saă lege snopii sţ i saă -i asţ eze îân claă i. Odaţaă maă suraă ţoarea faă cuţaă ,
cel mai vrednic dinţre copii îâncepe deodaţaă saă ţaie spicele sţ i saă arunce
maă nunchiurile îân urmaă . Pe ţoaţaă îânţinderea caâ mpiei oamenii îâncep apoi
saă inţre îân inima spicelor: secerisţ ul a îâncepuţ.
243
 II

Soarele se ridicaă greu pe cer sţ i ţoţ aţaâ ţ de greu se îândepaă rţeazaă sţ i

omul de capul locului. Uneori el sţaă aplecaţ ţimp de o jumaă ţaţe de ceas,
nevoind saă se uiţe îân urmaă ; chiar caâ nd se ridicaă sţ i îâsţi îândreapţaă
spinarea îânţţepeniţaă , seceraă ţorul îânchide ochii; ţrage naă dejdea caă pasţ ii
lui sţaă ruiţori de melc se vor fi îândepaă rţaţ mulţ de capul locului. Cel mai
slab îânsaă nu se poaţe sţaă paâ ni. Din vreme îân vreme el se îânţoarce saă se
uiţaă îândaă raă ţ. Sţ i cu caâ ţ se îânţoarce sţ i se uiţaă , cu aţaâ ţ se apleacaă mai greu
la raă daă cina spicelor. Uneori seceraă ţorul izbesţ ţe cu unealţa lui bicisnicaă
îân paă maâ nţ sţ i îânjuraă crunţ caă ldura naă prasnicaă a soarelui; inţraă îân
porumb sţ i rupe foi verzi cu care îâsţi îâncinge mijlocul sţ i-sţ i îânfaă sţ oaraă
capul. Acolo îânsaă unde sunţ copii mulţţi, ţaţaă l, care sţraâ nge poloagele sţ i
face snopi, esţe îânarmaţ cu vorbe usţuraă ţoare sţ i cu rafinaţe ironii.
„Paă zea, maă ! Baă , aă sţa, cuţare!… Baă , n-auzi? Vezi caă se ia locul dupaă ţine!”
Ori i se spune cu o falsaă bunaă voinţţaă sţ i compaă ţimire: „Mai sţai jos,
cuţaă ricaă !” Sau omul îâsţi scoaţe, poliţicos, boieresţ ţe, paă laă ria de pe cap, sţ i
saluţaă scurţ pe cel ce se uiţaă îân urmaă ; aţaâ ţ numai, îâl saluţaă scurţ sţ i-sţ i
vede de snopii lui. Alţeori îânsaă seceraă ţorul esţe cruţţaţ îân ţimpul
lucrului, dar caâ nd ţoaţaă lumea se asţ azaă la masaă , cel îân cauzaă îânghiţe cu
noduri îân vreme ce fraţţii lui se praă paă desc de raâ s. „Nu sţ ţiu ce saă facem
noi, caă ţoaţaă dimineaţţa m-am gaâ ndiţ mereu la alde Badea lui Modan,
îâncepe omul misţerios. Badea lui Modan, conţinuaă omul, ar ţrebui saă -l
punaă pe Baă raă gan saă sune cu goarna îânainţe de secere sţ i saă cheme pe
ţoaţaă lumea la primaă rie. Eu i-am spus odaţaă saă facaă ţreaba asţa: baă ,
Modane, saă -l… care ţe minţe dacaă nu-ţţi spui drepţ! Sţraâ nge, maă ,
oamenii la primaă rie cu caâ ţeva zile îânainţe de secere!” „Nu, zice, cine are
nevoie n-are decaâ ţ saă vie la mine acasaă .” „Paă i nu prea sţ ţiu oamenii, maă ,
de! De unde saă sţ ţie ei caă unul ca ţine nu se mai gaă sesţ ţe prin saţele
asţea”, îâi spun eu. „Cine are nevoie aflaă ”, raă spunde el. Acum, eu am sţaţ
asţ a, mai cu seamaă ieri. Maă ţoţ gaâ ndeam: „Maă , saă -l ţrimeţ sau saă nu-l
ţrimeţ? Dacaă îâl ţrimeţ, ţrebuie saă -i dau aă luia, lui Modan, un ciurel de
maă lai. Caă nu face degeaba! Paă i ţe gaâ ndesţ ţi pe urmaă sţ i alţminţerea: cosţaă
el un ciurel de maă lai? Meriţaă saă dau eu un ciurel de maă lai lui Modan

244
penţru el?” „Penţru cine, ţaţaă ?” îânţreabaă unul din baă ieţţi, neîânţţelegaâ nd
acesţe ocolisţ uri. „Cum penţru cine? sţrigaă omul prefaă caâ ndu-se surprins
caă nu se pricepe despre ce e vorba. Cum penţru cine? Paă i nu vaă spusei?
Penţru alde cuţaă ricaă aă sţa al nosţru, n-auziţţi? N-auziţţi caă maă ţoţ
gaâ ndeam dacaă saă -l ţrimeţ ori nu la Modan?” „Dar ce saă cauţe acolo,
ţaţaă ?” La aceasţaă îânţrebare omul se supaă raă . Apucaă un cocolosţ de
maă maă ligaă îân maâ naă sţ i-l ţraâ nţesţ ţe îânţre genunchi dezamaă giţ. Apoi îân
culmea uimirii: „Bine, maă , voi nu sţ ţiţţi caă alde Modan sţ ţie saă ţaie de
lene?!! Nu sţ ţiţţi caă are nisţ ţe scule, acolo, la el acasaă , cu care ţaie de
lene?” IÎn urma acesţei izbucniri false, copiii fac ochii mari, îâncaă
nepricepaâ nd limpede despre ce e vorba, dupaă care deodaţaă îânţţeleg sţ i
îâncep saă oraă caă ie, saă urle, saă se ţaă vaă leascaă de raâ s. Seceraă ţorul slab se
face rosţ u. Raâ de sţ i el îân silaă , se preface caă raâ de.
Toaţe acesţea se îânţaâ mplaă cu cei care au mulţ de seceraţ, care poţ
semaă na de la ţrei pogoane îân sus. IÎnsaă cei mai mulţţi ar dori ca micul lor
pogon saă nu mai aibaă sfaâ rsţ iţ. Ei seceraă îânceţ, cu mulţaă grijaă , caâ ţ poţ de
jos de la raă daă cinaă , adunaâ nd spic cu spic. IÎn urma lor mirisţ ţea raă maâ ne
lucie, ca o perie ţociţaă . Din cauza aceasţa, penţru caă zaă bovesc prea mulţ
seceraâ nd, mulţţi dinţre ei sunţ socoţiţţi puţurosţ i, sţ i cei care au loţuri
îânţregi, cum sunţ Moromeţe sţ i Dumiţru lui Nae, îâi iau pesţe picior cu
îânţrebaă ri usţuraă ţoare de soiul acesţa: „Maă , alde cuţare, mai ai, maă , mulţ
de secere?”
Loţurile lui Moromeţe aveau din douaă paă rţţi asţfel de vecini, iar din
alţe douaă paă rţţi era îânghesuiţ de mosţ ia Marica sţ i de paă maâ nţurile
bisericii. El era vaă zuţ caă lcaâ nd îânceţ pe mirisţ ţe sţ i ţrecaâ nd pe raâ nd la
vecinii saă i. Se oprea deodaţaă din legaţ snopii, îâsţi punea palma la frunţe,
raă maâ nea asţfel ţimp de aproape un minuţ, apoi sţriga ţare sţ i lung, ca sţ i
caâ nd vecinul s-ar fi aflaţ la o depaă rţare de mulţţi kilomeţri: „Baă , Voicule,
baă aă aă aă aă aă aă aă aă i!”… Voicu lui Raă doi nu raă spundea. I se vedea spinarea
misţ caâ ndu-se jos la raă daă cina graâ ului. Taâ rziu, el se ridica, se uiţa la
vecinul saă u sţ i îânţreba scurţ sţ i îânceţ, ca sţ i caâ nd Moromeţe s-ar fi aflaţ
acolo laâ ngaă el: „Ce, baă ?” Moromeţe îâncepea iar sţ i mai lung: „Mai ai, maă ,
mulţ de seceraţ?” Voicu Raă doi se apleca iaraă sţ i la raă daă cina spicelor sţ i de
asţaă daţaă nu mai raă spundea. Sţ i aţunci Moromeţe îâncepea saă paă sţ eascaă
îânceţ pe mirisţ ţe sţ i se pornea spre el. Paâ naă ajungea acolo se puţea îân
acesţ ţimp ţrage un pui de somn, desţ i paâ naă la vecin nu erau decaâ ţ
245
paţruzeci-cincizeci de meţri. Moromeţe faă cea un pas, se oprea; smulgea
un spic raă mas îân urma baă ieţţilor, îâl ţţinea îân maâ naă , se uiţa la el, faă cea
socoţeli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a seceraţ pe-aici? Nilaă ! „Baă ,
Nilaă ! Vezi, maă , caâ nd ţrece vreo barzaă pe-acilea, spune-i saă -ţţi ajuţe saă
aduni spicele asţea.” Nilaă , cu chipul aprins, se îânţorcea, se uiţa, îâsţi
sţ ţergea sudoarea, nu zicea nimic; se apleca saă nu raă maâ naă cu posţaţţa îân
urmaă . Moromeţe, cu spicul îân maâ naă , se îânţorcea sţ i paă sţ ea pesţe unul din
snopi. Vaâ ra spicul sub legaă ţuraă sţ i pornea iar spre vecin. Caă lca chibzuiţ,
saă nu se îânţţepe îân mirisţ ţe; dibuia cu ţalpa desculţţaă mirisţ ţea, faă cea loc
degeţelor sţ i abia dupaă aceea îâi daă dea pas. Dupaă vreo zece caă lcaă ţuri se
oprea. Era cald, aerul era aprins, soarele baă ţea îân cresţ ţeţ cu puţerea
unui foc uriasţ care ardea aproape de ţoţ, la caâ ţţiva meţri deasupra
capului. Moromeţe se uiţa îân sus, cu maâ na la frunţe; vorbea singur:
„Maă , ce arde! Ne coacem! Murim!” Apoi ţare: „Maă i, Voicule, ce-i facem,
maă , cu soarele aă sţa? Arde de-ţţi aprinzi ţţigarea la el!” Vecinul nu se
ridica sţ i nu raă spundea, Moromeţe îânainţa, cucerea ţerenul îânceţ sţ i
sigur, pas cu pas. Din caâ nd îân caâ nd se oprea, se apleca, raă sţurna un
bolovan mai mare sţ i se uiţa la el pe gaâ nduri. IÎn golul de sub bolovan,
paă maâ nţul era negru sţ i gras; un vierme se zbaă ţea pe ţoaţe paă rţţile saă se
facaă nevaă zuţ. Moromeţe vaâ ra unghia degeţului saă u negru sţ i gros,
sţrivea larva. Mormaă ia: „Sţraă dania maă -ţii! Sţai la raă coare! Ar ţrebui
faă cuţe, dupaă secerea asţa, nisţ ţe ogoare!” Pornea mai deparţe; inţra îân
porumb; deodaţaă îâsţi aminţea de ceva sţ i exclama necaă jiţ: „Na! Maă faci saă
maă îânţorc îândaă raă ţ!” Se îânţorcea îândaă raă ţ spre caă ruţţaă saă -sţ i ia ţuţun!
Vecinul n-avea ţuţun sţ i la caă ruţţaă chibzuia îândelung dacaă saă ia sau nu o
ţţigare sţ i penţru vecin. Se hoţaă ra saă ia sţ i pornea din nou. Nu faă cea îânsaă
prea mulţţi pasţ i sţ i se oprea ţţinţuiţ de un glas ascuţţiţ sţ i necruţţaăţor; una
din feţe se oprea din seceraţ sţ i sţriga la el: „Haide, ţaţaă , leagaă snopii
aă sţ ţia caă ţe-apucaă noapţea cu ei! Unde ţoţ umbli? Te îânvaâ rţesţ ţi mereu ca
un ou îânţr-o caă ldare.” Moromeţe raă spundea necaă jiţ, cu o mincinoasaă
obidaă : „Hai, maă , ce sţrigi asţ a? Maă speriasţ i! Nu-mi dai voie saă fumez sţ i
eu o ţţigare?” „Lovi-o-ar moarţea de ţţigare! Se usucaă legaă ţurile colo sţ i ţe
ţoţ îânvaâ rţesţ ţi!” Omul îânsaă nu o mai lua îân seamaă , îâsţi conţinua expediţţia
sa spre locul vecinului.

246
 III

IÎn acesţ an la secerisţ Moromeţe n-avea de ce saă nu fie ca ţoţdeauna

el îânsusţ i, adicaă nepaă saă ţor faţţaă de ceea ce se aduna îân urma lui, uiţaâ nd
de ţoaţe sţ i pierzaâ ndu-se pe mirisţ ţe îân conţemplaă ri nesfaâ rsţ iţe. Nu avea
nici cea mai slabaă baă nuialaă caă Paraschiv socoţea acesţ secerisţ ulţimul la
care avea saă ia parţe sţ i cu aţaâ ţ mai puţţin baă nuia caă odaţaă cu aceasţa
Paraschiv plaă nuia saă smulgaă familiei nu numai oile sţ i caii, dar sţ i ceva
din acesţ secerisţ . Dimpoţrivaă , Moromeţe consţaţa caă socoţelile lui se
îâmplineau cu prisos; faă cuse aprecieri adevaă raţe îân dimineaţţa aceea
caâ nd se ţrezise din somn; recolţa avea saă fie deosebiţ de bogaţaă . Penţru
ce avea saă se ţeamaă ?
Nu prea îânţţelegea, era adevaă raţ, de ce Paraschiv, îân loc saă se bucure
caă graâ ul iesţ ise cum nu-sţ i aduceau ei aminţe saă se fi faă cuţ vreodaţaă ,
araă ţa mereu posomoraâ ţ sţ i secera ca sţ i caâ nd ar fi ţras la jug. De fapţ, ar fi
ţrebuiţ ca îân ţoamnaă , cum era un an bun, saă se îânsoare sţ i el ca orice
flaă caă u sţ i saă inţre îân raâ ndul lumii, dar pesemne caă nu gaă sea faţa care saă -i
convie lui, adicaă una care saă aibaă paă maâ nţ mulţ, sţ i de aceea era
posomoraâ ţ. Asţ a îâsţi îânchipuia Moromeţe.
IÎn schimb, Niculae era, nu se sţ ţie de ce, nemaipomeniţ de vesel,
feţele se îâmpaă caseraă sţ i ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai conţenea saă -l
laude pe Dumnezeu penţru „mana cereascaă ”, cum îâi spunea ea graâ ului,
cu care îâi milosţivise cerul.
Ca îânţoţdeauna, Moromeţe o îâncurcaă cum puţu cu legaţul snopilor,
dar caâ nd dupaă caâ ţeva ceasuri soarele se urcaă sus sţ i îâncepu saă -i apese
ceafa, el îânfipse linisţ ţiţ secerea îânţr-un snop sţ i se alungaă singur cu un
glas de parcaă s-ar fi pedepsiţ:
— Maă duc îâncolo d-acilea! spuse el supaă raţ sţ i o luaă agale, spre caă ruţţaă
(mai îânţaâ i la caă ruţţaă, unde avea flanela cu ţuţun, sţ i abia dupaă aceea spre
vecini). Familia îâl vaă zu îânţaâ i îânţr-o parţe, apoi se consţaţaă caă de mulţaă
vreme se afla îân parţea asţaă lalţaă , apoi se ţopi nu se sţ ţie unde sţ i caâ nd se
faă cu praâ nzul sţ i se pregaă ţiraă penţru masaă ţrebuiraă saă -l sţrige de
nenumaă raţe ori. Niculae se urcaă pe cuţia caă ruţţei sţ i îâl sţrigaă îân gura
mare:

247
 — Maă i, ţaţaă -m’! Taţaă -aă aă aă !
— Ce e, maă ? raă spunse Moromeţe deodaţaă .
Era acolea cu vecinul, dar se asţ ezase jos sţ i nu se vedea din pricina
spicelor. Feţele scoaseraă maâ ncarea din cuţie sţ i faă curaă umbraă cu
rogojina. Mama aprinse focul sţ i puse la îâncaă lziţ o ţigaie mare plinaă cu
fasole scaă zuţaă . La lumina albaă a zilei flaă caă rile de paie paâ lpaâ iau îân culori
caâ nd galbene, caâ nd îân umbre albe de aer ţopiţ sţ i viu, care o îânsţ elau pe
femeie frigaâ ndu-i maâ na. IÎn asţ ţepţare, Paraschiv sţ i Nilaă zaă ceau sub
caă ruţţaă cu feţţele îân jos. Chipul lui Nilaă se faă cuse parcaă mai mare, sţ i
aprins cum era, ai fi zis caă flaă caă ul s-a îâmbolnaă viţ, are ţemperaţuraă sţ i
suferaă îân ţaă cere cu minţea buimaă ciţaă .
— Domnule, una sţ i cu una fac douaă : murim! spuse Moromeţe
apropiindu-se de caă ruţţaă. Alde Voicu spuse caă saă ţe uiţţi la noi caâ nd s-o
ridica soarele la amiaz: ne ţopim!
Niculae behaă i de pe cuţia caă ruţţei ca un ied: he-he.
— Daă -ţe jos de pe cuţie, ţe cocoţţasţ i acolo saă ţe vadaă lumea! se raă sţi la
el soraă -sa mai mare.
— Lasaă -l, c-a fosţ vrednic, îâl apaă raă ţaţaă l, asţ ezaâ ndu-se sub umbra
rogojinei. A fosţ vrednic sţ i la sţ coalaă , a luaţ premiul îânţaâ i sţ i e vrednic sţ i
la secere, îâl laă udaă el.
— Ei, ţaţaă , se miorlaă i Niculae, pe care glasul ţaţaă lui îâl îânsţ elase o clipaă
crezaâ nd caă îâl laudaă . Dar ce, n-am îânvaă ţţaţ?! se revolţaă el. Spune ţu, Ilinco,
nu secer eu bine?
— Da, ai îânvaă ţţaţ, spuse Ilinca. Tţ ii secerea îân maâ naă parcaă ai fi o barzaă .
— La masaă ! spuse mama venind cu ţigaia cu fasole sub umbra
rogojinii.
Moromeţe se uiţaă o clipaă la ţigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcaă nu
fusese luaţaă aţunci de pe foc, prinsese pojghiţţaă pe deasupra sţ i parcaă
era sleiţaă , rece. Paraschiv sţ i Nilaă se ţaâ raâ raă de sub caă ruţţaă sţ i se asţ ezaraă îân
capul oaselor.
Moromeţe rupse o bucaţaă de maă maă ligaă , luaă din ţigaie fasole sţ i faă raă
nicio grijaă îânghiţţi dumicaţul, îân clipa urmaă ţoare îânsaă el se cam îânţţepeni
pe locul unde se afla, se faă cu rosţ u la faţţaă sţ i îâi ţţaâsţ niraă lacrimile. Dar îân
loc saă bea apaă sţ i saă -sţ i poţoleascaă arsura, el se sţaă paâ ni sţ i se îânţoarse
caă ţre feţe.
— Voi de ce ziceţţi caă n-aţţi îâncaă lziţ fasolea asţa? îânţrebaă el îân ţreacaă ţ,
248
cu o îânfaă ţţisţ are de nepaă ţruns sţ i nu prea ţare, îâncaâ ţ mama care scoţea
nisţ ţe ceapaă din cuţia caă ruţţei nu-l auzi, saă -i raă spundaă caă abia o luase de
pe foc.
— Hai, mamaă , ţu ce faci acolo?! se miraă Tiţa. Sţ i ţu, Niculae, ce sţai îân
spinarea mea? Sţai jos, sţarea-i bumben!
— Bumben?! se miraă Moromeţe. Asţa ce-o mai fi? Asţa îânsemna caă
Niculae saă fie bolnav sţ i saă sţea cu sţ ezuţul îân sus. Paraschiv parcaă era
singur. Nu mai asţ ţepţaă saă se asţ eze ţoaţaă lumea, rupse ca sţ i ţaţaă l saă u din
maă maă ligaă sţ i raâ ni cu naă dejde din ţigaie, îân clipa aceea Moromeţe îâsţi
pironi privirea asupra lui sţ i asţ ţepţaă . Paraschiv, hulpav sţ i absenţ, îânghiţţi
dinţr-odaţaă , dar apoi ochii i se beliraă sţ i scoase un raă cneţ.
— Na, Paraschive, bea apaă , se precipiţaă Moromeţe apucaâ nd boţa îân
braţţe sţ i îânţinzaâ ndu-i-o grijuliu. Te-a ars raă u? Eu credeam caă e rece,
maă rţurisi el naiv.
Cu privirea sţiclind, Niculae se uiţa caâ nd la Paraschiv, caâ nd la ţaţaă l
saă u. Mama nu îânţţelegea.
— Ce saă fie rece? îânţrebaă ea.
— Fasolea asţa! raă spunse Moromeţe.
— Paă i acu’ o luai de pe foc! se dezvinovaă ţţi ea.
Feţele pufniraă îân raâ s, iar Niculae, îânţţelegaâ nd, îâncepu saă raă cneascaă sţ i
saă dea din picioare, araă ţaâ ndu-l pe Paraschiv cu degeţul. Acesţa,
schimonosiţ, baâ nd apaă , aruncaă deodaţaă boţa de la guraă , se îânţinse sţ i îâl
caâ rpi pe Niculae cu aţaâ ţa seţe, îâncaâ ţ din pricina asţa Niculae nici maă car
nu simţţi durerea, aţaâ ţ de mulţ îâi plaă cu furia cu care îâl plesnise feţele
saă u.
Paâ naă sţ i Nilaă raâ dea.
— IÎţţi arde de prosţii, se supaă raă mama faă raă saă se uiţe la omul ei. Dupaă
ce caă nu muncesţ ţi, nici nu ţaci!
— Dar ce-am zis eu, fraţe?! exclamaă Moromeţe nedumeriţ, sţaâ rnind
din nou hohoţele care se mai poţoliseraă . M-am uiţaţ sţ i eu la fasole sţ i
caâ nd am vaă zuţ-o asţ a îâncreţţiţaă pe deasupra sţ i faă raă niciun pic de abur
care saă iasaă din ea, mi s-a paă ruţ caă e rece sţ i v-am îânţrebaţ de ce n-aţţi
îâncaă lziţ-o. De unde saă sţ ţiu eu caă arde! exclamaă apoi.
Tiţa, care ţocmai se poţolise din raâ s sţ i îânghiţţea un dumicaţ, izbucni
din nou sţ i se îânecaă , se faă cu rosţ ie ca focul. Mama daă du îân ea, spunaâ ndu-i
caă nu-i e rusţ ine?
249
 Se linisţ ţiraă sţ i îâncepuraă saă maă naâ nce îân ţaă cere.
— Voicu lui Raă doi! afirmaă Moromeţe dupaă caâ ţva ţimp. Vine sţ i el la
secere dimineaţţa (nu prea de dimineaţţaă, fiindcaă dimineaţţa somnul e
mai dulce, sţ i de ce saă se scoale el cu noapţea îân cap? Nu e ziua desţul de
mare?). Sţ i caâ nd opresţ ţe caă ruţţa sţ i se daă jos din ea, se uiţaă lung pesţe loc
sţ i zice:
„Buna dimineaţa, locule!”
Iar locul raă spunde:
„Mulţumesc dumitale, Voicule!”
Sţ i dupaă ce se uiţaă asţ a, Voicu îânţreabaă :
„Să m-apuc de tine, locule?”
— Sţ i locul ce zice, ţaţaă ? îânţrebaă Ilinca vaă zaâ nd caă ţaţaă l ei nu se
graă besţ ţe saă spunaă ce mai raă spunde locul.
— Paă i locul ce saă zicaă ? explicaă Moromeţe. Crezi caă se cearţaă cu
Voicu?
„Poţi să mă laşi şi aşa, Voicule!” zice, „poţţi saă ţe duci acasaă ”, adaă ugaă
Moromeţe de la el.
Moromeţe nu avea drepţaţe, vecinului saă u îâi plaă cea saă munceascaă ,
dar se îânvaă ţţa greu cu fapţul caă loţul saă u se micsţ orase prin vaâ nzare. De
fiecare daţaă caâ nd se daă dea jos din caă ruţţaă el se uiţa lung pesţe el sţ i nu
îâncepea de îândaţaă munca.
— Acum cincisprezece ani era foameţea aia, parcaă îâl vaă z sţ i acuma!
Venea Voicu cu caă ruţţa sţ i cu muierea, conţinuaă Moromeţe dupaă caâ ţeva
clipe. Era mai îân puţere el, nu se cocaâ rjase ca acuma. Maă ! exclamaă
Moromeţe aducaâ ndu-sţ i aminţe. Aoleu! se vaă ieţaă . Se ridica soarele sus sţ i
degeaba ţe uiţai caă e praâ nzul, n-aveai ce maâ nca! Maâ neai numai o daţaă
pe zi. „Maă , zice mama asţa a voasţraă (era asţ a, dupaă vreo douaă zile de
secere), hai saă maâ ncaă m caă nu mai poţ.” „Maâ ncaă m noi, îâi spun eu ei, dar
ce facem pe urmaă paâ naă îân searaă ?” Voicu sţ i el, ţoţ asţ a, mai faă cea ce mai
faă cea sţ i se uiţa la soare. Abia pe urmaă am aflaţ noi caă saă racu Voicu cu
muierea n-aveau neam de maâ ncare. Noi ţoţ mai aveam asţ a saă ameţţim o
daţaă foamea. Ne asţ ezaă m noi sţ i eu maă pomenesc zicaâ nd: „Hai, Voicule, saă
maâ ncaă m!” Am zis asţ a ca omul, dar Voicu nimic, saă raă spundaă sţ i el cum e
obiceiul: „Mulţţumesc, am maâ ncaţ”, nu! ţaă cea! „Faă , îâi spun eu maă -ţii
speriaţ, saă sţ ţii caă Voicu are de gaâ nd saă vie la noi saă maă naâ nce, d-aia ţace
el asţ a!” Dar maă -ţa zice: „Ei! Nu vine el, sţ ţie caă aţunci caâ nd vreai saă
250
chemi pe cineva la masaă ţrebuie saă spui de ţrei ori.” N-am mai zis eu a
doua oaraă , dar degeaba, fiindcaă zisesem o daţaă sţ i Voicu a asţ ţepţaţ el ce-
a asţ ţepţaţ sţ i pe urmaă îâl vedem caă îânfige secerea îânţr-un snop: „Paă i saă
viu sţ i eu saă iau de vreo douaă ori”, zice, sţ i caâ nd l-am auziţ asţ a, mi s-a
faă cuţ frig. Ne paă rea raă u, domnule! Credeam caă are maâ ncarea lui sţ i caă
vine la noi ca saă -i ajungaă lui saă mai maă naâ nce o daţaă paâ naă îân searaă ; nu
mai vorbesc caă uiţe asţ a numai jumaă ţaţe de palmaă de maă maă ligaă aveam.
Sţ i acum raâ de Voicu caâ nd îâi aduc aminţe.
— Nu prea îâi vine lui saă raâ daă , caă a vaâ nduţ îân anul aă la ţrei pogoane,
spuse mama. Aţunci am vaâ nduţ sţ i noi un pogon…
Fiindcaă veni vorba de acel pogon care fusese vaâ nduţ saă nu moaraă
Paraschiv, Nilaă sţ i Achim de foame, feţele îâsţi aduseraă aminţe caă penţru
pogonul acela ţaţaă l lor promisese saă ţreacaă pe numele mamei sţ i al lor
casa paă rinţeascaă sţ i graă dina sţ i caă acesţ lucru nici paâ naă azi nu se faă cuse.
— Saă sţaă m acum saă ne aducem aminţe de boi baă lţţaţţi! spuse faţa cea
mare cu un glas mohoraâ ţ, aruncaâ nd o privire îânţunecaţaă spre Paraschiv.
— Paă i dacaă avem vaci, de ce saă nu ne aducem aminţe? raâ nji
Paraschiv sţ i privirea îâi sţicli de saţisfacţţie pronunţţaând cuvaâ nţul vaci.
Maâ ndraă , faţa nu raă spunse, se îândepaă rţaă de caă ruţţaă saă se odihneascaă
undeva sub o ţufa, pedepsind-o asţfel pe mamaă saă sţraâ ngaă singuraă
masa. Ceea ce mama sţ i faă cu îân ţimp ce ţoţţi ceilalţţi se lungiraă care
îâncoţro. Numai Niculae nu se simţţea osţeniţ sţ i caâ nd maicaă -sa îânchise
cuţia caă ruţţei, sţ i caă uţaă sţ i ea un loc cu umbraă saă se culce, el o luaă pe
urmele ei. Nici nu se ţerminase bine povesţea cu Bisisica sţ i Niculae sţ i
inţrase îân alţa. Deocamdaţaă sfios, necuţezaâ nd. N-avea îâncaă cu ce saă
raă zbaţaă spre aţenţţia mamei; ea nici maă car nu-l asculţa, dar saă -l mai sţ i
îânţţeleagaă .
— Mamaă ! mamaă ! sţ opţi el îân urma ei, sţ i caâ nd mama se îânţinse pe
raă zor sub o ţufa, el se asţ ezaă aproape de ţoţ de ea sţ i îâi sţ opţi din nou
numele.
Era linisţ ţe pesţe caâ mp, ţoţul zaă cea îân caă lduraă sţ i nemisţ care. Niculae
sţ opţea laâ ngaă capul maicaă -sii cu un glas îân care voinţţa sţ i ţeama îâi faă ceau
ruga aţaâ ţ de curaţaă , îâncaâ ţ mama deschise ochii:
— Ce e, Niculae, mamaă ?! îâl îânţrebaă ea coplesţ iţaă de osţenealaă . Ce
vreai ţu, maicaă , de ce nu ţe odihnesţ ţi?
Niculae raă mase cu privirea deschisaă larg spre chipul ei, cu bulbii
251
ochilor arzaâ nd…
— I-ai spus lui ţaţa, mamaă ?! se rugaă el sfios sţ i îânspaă imaâ nţaţ caă mama
s-ar fi puţuţ saă nu-i fi asculţaţ ruga.
— I-am spus, i-am spus, Niculae, lasaă -maă îân pace, du-ţe de-aici! se
rugaă sţ i mama îângroziţaă parcaă de nepuţinţţa ei de a rezisţa acesţui copil.
Du-ţe de-aici, haide, lasaă -maă saă maă odihnesc!
Niculae nu se duse, iar ea nu se mai puţu odihni. Baă iaţul sţaă ţea
alaă ţuri, cu labele picioarelor sţraâ nse sub el, cu mijlocul fraâ nţ îânţr-o
parţe sţ i cu capul aplecaţ spre mirisţ ţe.
— Maă duc, zaă u caă maă duc, dar roagaă -l pe ţaţa, îâncepu el zgaâ ndaă raâ nd
paă maâ nţul fierbinţe cu degeţul. Spune-i, mamaă , caă ai vaă zuţ caă am luaţ
premiul faă raă saă maă duc prea mulţ la sţ coalaă sţ i dacaă ţaţa vrea, n-o saă maă
cosţe nimic. Eu am saă îânvaă ţţ sţ i am saă am bursaă . Zaă u, mamaă , ce saă fac eu
ţoaţaă iarna acasaă ? Am saă viu îân vacanţţaă sţ i o saă fiu la secere ca sţ i voi sţ i
numai ţoamna sţ i primaă vara n-o saă fiu. Sţ i ţoamna la araţ eu ţoţ n-am ce
saă fac, iar primaă vara caâ nd îâncepe sapa, se ţerminaă anul sţ colar; asţ a caă o
saă fiu sţ i la sapaă … Sţ i nu cosţaă nimic, mamaă , sţ i dupaă opţ ani… Niculae îâsţi
îânţoarse faţţa din mirisţ ţe, se holbaă din nou la mama lui sţ i sţ opţi cu
paţimaă misţuiţoare: Mamaă , dupaă opţ ani eu ies îânvaă ţţaăţor sţ i…
— Tu ce ţoţ vorbesţ ţi acolo, Niculae? se raă suci aţunci pe neasţ ţepţaţe
sora cea mare sţ i Niculae aproape caă se îânspaă imaâ nţaă de acesţ glas ţaă ios
sţ i necruţţaăţor.
— Vezi saă nu ţe fac eu acuma popaă , nu îânvaă ţţaăţor, spuse Ilinca de pe
undeva.
Asculţaseraă amaâ ndouaă sţ i Niculae nu se mai raă zvraă ţi ca alţaă daţaă
îâmpoţriva lor. Erau rele sţ i aţoţpuţernice sţ i el îânţţelegea caă îâmpoţriva
voinţţei lor era cu nepuţinţţaă saă se îânţaâ mple ceea ce dorea el.
— Hai, maă Ilinco, ce sţrigi asţ a la mine? se rugaă el. Sţ i Ilinca, uimiţaă caă
arţţaăgosul de alţaă daţaă s-a flesţ caă iţ, îâl luaă pesţe picior, ţoţusţ i binevoiţoare:
— Te faci ţu îânvaă ţţaăţor, un prosţ ca ţine!
— Taci din guraă , Ilinco, de ce îâl faci prosţ? se supaă raă mama.
— Paă i n-ai vaă zuţ caă am luaţ premiul îânţaâ i, Ilinco? se rugaă Niculae mai
deparţe.
— Sţ i dacaă ai luaţ, ce?
— Baă , voi vaă odihniţţi acolo, sau ce faceţţi? sţrigaă Moromeţe de la
caă ruţţaă.
252
 Niculae araă ţa aţaâ ţ de îânţrisţaţ îâncaâ ţ ţţi se faă cea raă u uiţaâ ndu-ţe la el.
Caâ nd îâncepuraă din nou saă secere, Moromeţe, inţrigaţ, o îânţrebaă pe
mamaă , îân sţ oapţaă , ce vrea baă iaţul acela. Nu uiţase nicidecum
îânţaâ mplarea cu premiul sţ i cu frigurile. Turburarea care îâl cuprinsese îân
ziua aceea laă sase îân el o urmaă care nu voia saă se sţ ţeargaă . Era ceva de
neîânţţeles aici. Penţru îânţaâ ia oaraă Moromeţe nu puţea scaă pa de un
senţimenţ de vinovaă ţţie care îâsţi scoţea capul ori de caâ ţe ori se uiţa sţ i
vedea ochii mari sţ i aprinsţ i sţ i chipul galben-negru al baă iaţului. Sţ i se
supaă ra fiindcaă de munciţ nu prea îâl pusese saă munceascaă , sţ i de
maâ ncare nu ducea lipsaă . Aţunci ce avea? Sţ i cum de caă zuseraă frigurile
ţaman pe el? Mama repeţaă noua povesţe cu sţ coala sţ i Moromeţe se
îânveseli:
— Asţ a, maă , Niculae? D-aia esţ ţi ţu ţrisţ? Hai, maă , lasaă , caă ţe facem noi
popaă , nu îânvaă ţţaăţor!
— Paă i, dar! murmuraă Niculae cu buza îân jos.
— Hai, maă , caă e mai bine popaă , asculţaă aici la mine, îâl consolaă ţaţaă l.
lai colivaă sţ i leţurghii de la muieri, maă !
Feţele raâ seraă sţ i îâl îândemnaraă pe Niculae saă punaă poloage pe legaă ţuri.
Paraschiv raâ nji:
— Niculae, ia saă vedem dacaă esţ ţi bun de îânvaă ţţaăţor. Spune, ce
îânvelesţ ţe pisica? Dacaă sţ ţii, aţunci esţ ţi bun! hoţaă rîâ Paraschiv.
— Lasaă baă iaţul îân pace! zise ţaţaă l.
Dar nu-l laă saraă îân pace, îâl saâ caâ iraă sţ i raâ seraă de el din ţoaţe paă rţţile, sţ i
caâ nd Niculae se laă saă jos sţ i-sţ i ascunse faţţa cu braţţul, feţele sţrigaraă la el
saă se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridicaă sţ i raă maseraă cu ţoţţii
foarţe uimiţţi caâ nd auziraă din locul unde sţaă ţea el jos izbucnind pe
neasţ ţepţaţe un hohoţ de plaâ ns. IÎncrederea îânsţ elaţaă sţ i dorinţţele caă lcaţe
îân picioare îâl chinuiau pe baă iaţ sţ i asţ a de cumpliţ îâi îânvinovaă ţţea prin
hohoţele lui disperaţe, îâncaâ ţ ţoţţi se supaă raraă sţ i se raă sţiraă la el saă se
ridice. Mama proţesţa sţ i îânchise gura feţelor, iar ţaţaă l se apropie de
baă iaţ sţ i îâl apucaă de braţţ . El se îâmpoţrivi sţ i aţunci ţaţaă l îâl saă lţaă de braţţ ca
pe-o pasaă re sţ i îâl sili saă sţea îân douaă picioare, spunaâ ndu-i caă plaâ nge
degeaba ca un bleg care nu sţ ţie de glumaă .
— Nie, se smuci Niculae furios sţ i o luaă din loc pe mirisţ ţe,
îândrepţaâ ndu-se spre drum.
Va saă zicaă asţ a! Moromeţe porunci aţunci unei feţe saă se ia dupaă el sţ i
253
saă -i dea caâ ţeva la spaţe. Se duse Ilinca, cu inţenţţia de a se îânţoarce cu el
de urechi, dar caâ nd saă punaă maâ na pe el, Niculae o plesni pesţe ochi,
faă caâ nd-o saă ţţipe.
— Maâ nca-ţe-ar caâ inii saă ţe maă naâ nce! scraâ sţ ni apoi Niculae
repezindu-i-se îân cap sţ i ţraă gaâ nd-o jos de paă r.
— Ce e cu baă iaţul aă sţa?! se miraă ţaţaă l sţaă paâ nindu-sţ i maâ nia. Ilinco, ia
lasaă -l îân pace! Ia vin îâncoace de acolo sţ i lasaă -l îân pace.
IÎl laă saraă , dar nici Niculae nu se daă du baă ţuţ. La disţanţţaă de ei, se
asţ ezaă jos pe mirisţ ţe sţ i îâsţi puse capul pe genunchi. Trecuraă ceasuri
îânţregi sţ i nu se misţ caă din locul acela; se faă cu amiazaă sţ i se asţ ezaraă din
nou la masaă , el nu se clinţi sţ i nu veni saă maă naâ nce.
Moromeţe se supaă raă de-a binelea, se duse la el sţ i îâl îânţrebaă uluiţ:
— Ce vreai ţu, Niculae? Vreai la sţ coalaă , am îânţţeles! Dar vreai acuma,
azi? Sau esţ ţi nebun? Sţ i îâncepu saă se îânchine: vine de dimineaţţaă cu noi
cu ţoţţi îân caă ruţţaă, îâncepe ca un baă iaţ cuminţe ce e sţ i îânvaţţaă saă secere sţ i
pe urmaă , odaţaă îâi ţraă snesţ ţe caă vrea saă plece la sţ coalaă . Vreai saă pleci la
sţ coalaă , acuma?!!
— Nu ţţi-am spus de-alalţaă ieri ce zice domnul îânvaă ţţaăţor Teodorescu
de bursaă ? De ce n-ai zis nimic?
— Dacaă ai fi baă iaţ desţ ţepţ, mi-ai plaă cea mai mulţ, spuse ţaţaă l. Un
baă iaţ desţ ţepţ spune o daţaă lucrul pe care îâl are de spus sţ i a doua oaraă
nu-l mai repeţaă . Mi-ai spus o daţaă : gaţa!
Parcaă era o promisiune îân glasul ţaţaă lui! îân orice caz, îâl faă cuse saă
îânţţeleagaă caă îân familie nu exisţaă numai Paraschiv, Nilaă sţ i Achim sţ i banca
sţ i fonciirea, la care el, ţaţaă l, saă se gaâ ndeascaă . Trebuie saă se gaâ ndeascaă
de aici îânainţe sţ i la Niculae.

IV

IÎn ziua caâ nd Boţţoghinaă îâi daă duse fiului saă u secerea îân maâ naă , baă iaţul,
care avea aţunci zece ani, se uiţase la ţaţaă l saă u nedumeriţ:
— Sţ i de cai cine o saă aibaă grijaă ? îânţrebase îânchipuindu-sţ i caă
problema cailor e faă raă soluţţie.
254
 — De cai o saă aibaă grijaă Irina, raă spunse ţaţaă l cu simpliţaţe.
Vaţicaă faă cuse ochii mari:
— Irina?! Paă i are s-o calce pe picioare, ţaţaă .
Boţţoghinaă îâl apucase aţunci pe fiu de umeri sţ i îâl silise saă sţea jos, cu
umerii drepţţi.
— Ia sţai asţ a! Tţ in-ţe bine. Tţ ine grumazul îâncordaţ! Sţ i spinarea.
Apoi îâi apucase îân palme roţunzimea umerilor îâncaă plaă paâ nzi sţ i se
laă sase greu pe gaâ ţul fiului. Ambiţţios, Vaţicaă raă maă sese drepţ, simţţind caă
e vorba saă -i fie îâncercaţaă puţerea. Boţţoghinaă îâncepuse saă raâ daă :
— Ia ţe uiţaă ce maă gar! Ar fi îân sţare saă maă ducaă îân ciusţ . De anul
ţrecuţ ar fi ţrebuiţ saă ţe pun la secere. Esţ ţi bun de secere!
Irina avea aţunci sţ apţe ani sţ i Vaţicaă a fosţ foarţe miraţ caâ nd a vaă zuţ
cu caâ ţaă grijaă se feresc caii saă n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori
Vaţicaă îâncremenea caâ nd Irina se asţ eza ca un nod îânţre ei sţ i îâncepea saă -i
îâmpiedice la picioare. Caii sţaă ţeau linisţ ţiţţi paâ naă ce feţiţţa se ridica de
laâ ngaă ei, apoi ridicau picioarele din faţţaă, îâmpiedicaţe, sţ i saă reau un pas
mai îâncolo, sforaă iau sţ i îâncepeau saă pascaă . Vaţicaă sţriga de deparţe cu
secerea îân maâ naă :
— Maă , paă zea, maă ! Paă zea, maă , Irino, caă dacaă ţe lovesţ ţe unul o daţaă , vai
de pielea ţa, vai de ţine! IÎţţi plaâ ng de milaă , Irino, îânţţelegi ţu?
Nu se îânţaâ mpla îânsaă nimic. Copiţele cailor caă lcau aproape de ţoţ de
picioarele mici ale feţiţţei, faă raă ca s-o aţingaă vreodaţaă .
IÎn acesţ an, dupaă serbarea sţ colaraă , caâ nd Irina se îânţoarse acasaă ,
Vaţicaă sţaă ţea îân mijlocul prispei sţ i dregea hamurile îânţocmai ca un om
mare. Caâ nd o vaă zu pe sora lui, îâsţi ridicaă privirea sţ i spuse scurţ:
— Hai mai repede, maă premianţo! Ia saă ţe vaă z maâ ine la secere, ţoţ
premianţaă esţ ţi?
— Da, paă i dar, a plecaţ ţaţa sţ i ai raă mas ţu saă comanzi, raă spunse Irina
sţraâ mbaâ ndu-sţ i buzele spre fraţele ei.
Vaţicaă nu raă spunse nimic, îâsţi plecaă frunţea grav îân curele sţ i conţinuaă
saă îânfigaă sula. Anghelina iesţ i îân prag, se uiţaă la faţaă , care raă maă sese îân
soare cu coroana îân maâ naă , sţ i dupaă un ţimp o îânţrebaă :
— Ai veniţ?
Sţ i glasul i se paă ru feţiţţei aspru, îâsţi ridicaă privirea spre mama ei sţ i
raă spunse:
— Am veniţ!
255
 Femeia îâsţi îânmuie aţunci glasul sţ i îânţrebaă blaâ nd:
— Ai luaţ premiu?
— Am luaţ.
— IÎnţaâ i?
Feţiţţa raă spunse caă da, a luaţ premiul îânţaâ i la feţe. Aţunci femeia se
uiţaă la coroana ei sţ i la caă rţţile de sub braţţ . IÎnţinse maâ na:
— Alea ce sunţ?
Irina raă spunse caă sunţ caă rţţi. Aţunci femeia, dupaă ce ţaă cu un ţimp, îâsţi
îânmuie sţ i mai mulţ glasul sţ i sţ opţi:
— Bine! Treceţţi la masaă caă se raă cesţ ţe maă maă liga!
IÎn ţindaă , îânainţe saă se asţ eze la masaă , Vaţicaă se apropie de sora lui,
care sţaă ţea jos pe prag, îâsţi puse maâ inile pe umerii ei sţ i se laă saă cu ţoaţaă
greuţaţea lui de paisprezece ani. Feţiţţa se îânmuie sţ i ţţipaă :
— Vaţicaă ! Sţai la-n loc!
— Tţ in-ţe dreapţaă , nu ţe molesţ i! spuse el apaă saâ nd mai îânceţ. Apoi
hoţaă rîâ: Esţ ţi bunaă de secere, ce saă mai vorbim!
A doua zi au iesţ iţ la caâ mp. Loţul lor, prin vaâ nzare, se îânjumaă ţaă ţţise.
Desţ i nu era deloc frig sţ i nici maă car raă coare, Irina ţremura din ţoţ
ţrupul. Se daă du jos din caă ruţţaă sţ i îân ţimp ce deshaă ma caii, Vaţicaă sţrigaă la
ea:
— Haide, Irino, pune maâ na pe secere sţ i daă -i drumul!
Glasul aspru sţ i neîânduplecaţ al fraţelui, un glas necunoscuţ, parcaă al
unui om sţraă in, o sperie; daâ rdaâ ia; se uiţa la mama ei, asţ ţepţaâ nd saă audaă
de la ea un cuvaâ nţ bun, dar femeia ţaă cea posomoraâ ţaă sţ i nici n-o vedea.
Vaţicaă luaă repede o secere sţ i îâncepu saă ţaie cu iuţţealaă graâ u amesţecaţ
cu iarbaă . IÎncaă rcaă braţţul sţ i daă du cailor saă maă naâ nce îân spaţele caă ruţţei.
Femeia se pregaă ţea sţ i ea de muncaă . Irina îâl urmaă rea pe fraţele ei cu
nisţ ţe priviri rugaă ţoare, fierbinţţi. Vaţicaă luaă din cuţia caă ruţţei o secere sţ i
se uiţaă spre sora lui cu asprime. O chemaă :
— Treci îâncoace, ce-ai raă mas îânţţepeniţaă laâ ngaă cai?
Se pare caă micul flaă caă u pricepu ceva îân legaă ţuraă cu privirea
neclinţiţaă sţ i umedaă a surorii lui penţru caă se apropie de ea sţ i apucaâ nd-
o de braţţ îâi spuse fraă ţţesţ ţe, mai îânduplecaţ:
— Hai saă ţe îânvaă ţţ , nu ţe speria asţ a! Ia uiţaă -ţe la ea cum ţremuraă , ca
proasţa! Maă , ce moale esţ ţi!
IÎi daă du drumul de braţţ sţ i-i puse secerea îân maâ naă . Irina o apucaă de
256
coadaă sţ i raă mase cu ea îân aer, nesţ ţiind ce misţ care saă facaă . IÎn acesţ ţimp,
mereu posomoraâ ţaă , mama lor îâncepuse saă secere îân ţaă cere. Vaţicaă se
apropie de graâ u sţ i, îânainţe saă se aplece la raă daă cina spicelor, îânţoarse
capul sţ i spuse cu maâ ndrie:
— Uiţaă -ţe la maâ inile mele, Irino!
Feţiţţa se apropie sţ i se uiţaă . Vaţicaă se aplecaă , prinse un paâ lc de spice
sub îâncovoierea secerii, îâl apucaă cu cealalţaă maâ naă sţ i ţrase; paiele se
rupseraă ţoaţe deodaţaă , ca ţaă iaţe de brici, sţ i maă nunchiul de spice se
ridicaă îân aer fosţ nind. IÎn clipa urmaă ţoare misţ carea se repeţaă , apoi iar sţ i
îâncaă de paţru-cinci ori paâ naă ce maă nunchiul se îângrosţ aă. IÎn acesţ ţimp
pasţ ii seceraă ţorului îânainţau îân golul faă cuţ, caă lcaâ nd usţ or pesţe mirisţ ţea
raă masaă .
— Ai vaă zuţ? îânţrebaă Vaţicaă ridicaâ ndu-se sţ i laă saâ nd la paă maâ nţ
maă nunchiul. Ei, ia apleacaă -ţe. Treci aici laâ ngaă mine.
Aţunci mama copiilor îâsţi ridicaă spinarea sţ i spuse:
— Vaţicaă , vezi saă nu-sţ i ţaie vreun desţ ţi.
— Saă nu-ţţi ţai vreun desţ ţi, spuse Vaţicaă uiţaâ ndu-se cu aţenţţie saă
vadaă îân ce fel vaâ raă sora lui secerea îân graâ u.
Feţiţţa faă cu aceleasţ i misţ caă ri pe care le vaă zuse la fraţele ei, dar caâ nd
ţrase, graâ ul, îân loc saă fie ţaă iaţ, se smulse cu paă maâ nţ, cu nisţ ţe bulbi mari
sţ i faă raâ miciosţ i. Vaţicaă se îândoi de spinare sţ i izbucni îân raâ s:
— Baă , Irino, au! Bleagaă mai esţ ţi! Paă i nu asţ a! Nu ţrebuie saă ţragi de
graâ u, ţrebuie saă ţragi de secere sţ i saă îâmpingi spicele îânainţe.
Feţiţţa se ridicaă sţ i raă mase îân picioare prosţiţaă , îânţr-o maâ naă cu secerea
sţ i îân alţa cu un maă nunchi de spice smuls din raă daă cini. Vaă zaâ ndu-l pe
fraţele ei caă raâ de, se simţţi mai bine sţ i îâncepu sţ i ea saă raâ daă . Se prefaă cu
supaă raţaă sţ i ceru:
— Nu mai raâ de, parcaă ţu caâ nd ai seceraţ la îâncepuţ…
— Uiţaă -ţe, maă , la mine, raă spunse Vaţicaă iar aplecaâ ndu-se la raă daă cina
spicelor. Vezi? Uiţe! Tragi asţ a sţ i ţţii secerea uiţe-asţ a, nu ca ţine, parcaă ai
ţţine un baă ţţ . Sţ i ţe apleci jos de ţoţ, caă n-ai oase îân burţaă ! Sţ i paâ naă ţe-nveţţi,
apucaă puţţin, nu inţra îân graâ u ca o barzaă ! Ia ţreci acum!… Nu! Ce apleci
spicele îân jos? Apucaă -le bine îân maâ naă ! Sţ i caâ nd ai saă ţragi cu secerea lasaă
maâ inile moi, caă pe urmaă osţenesţ ţi sţ i faci baă ţaă ţuri îân palmaă ; lasaă maâ inile
moi, ce, n-auzi? Asţ a! Acuma, caâ nd ai saă ţai saă nu ţragi de spice, saă le
îâmpingi îânainţe, dar faă raă saă le calci. Acuma ia saă ţe vaă z: ţaie!
257
 Feţiţţa ţaă ie maă nunchiul sţ i se ridicaă veselaă . Privirile ei licaă reau de
bucurie.
— Ei, daă -i îânainţe! sfaâ rsţ i Vaţicaă mulţţumiţ. Vezi saă nu nimeresţ ţi îân
desţ ţe. Ai grijaă sţ i apucaă doar aţaâ ţa caâ ţ poţţi lua cu maâ na!
Se îânţoarse apoi spre mama lui, care îânţre ţimp îânainţase îân graâ u,
scuipaă îân palmaă sţ i se asţ ezaă la lucru.
Irina puse maă nunchiul jos sţ i vru saă se aplece la raă daă cina spicelor saă
secere mai deparţe, dar se opri. IÎsţi duse maâ na la frunţe, ca sţ i caâ nd ar fi
vruţ saă alunge vreo gaâ nganie, se sţ ţerse apaă saţ, se uiţaă la dosul palmei:
nu era îânsaă nicio gaâ nganie. Feţiţţa se sţ ţerse iar sţ i din nou se uiţaă ; nimic,
îân afaraă de caâ ţeva picaă ţuri de umezealaă , de sudoare limpede sţ i curaţaă
ca roua; aţunci copilul îâsţi ţrase un colţţ al basmalei ei subţţiri sţ i
decoloraţe, îâsţi sţ ţerse cu uimire chipul ei micuţţ sţ i oachesţ , se îâmbrobodi
mai sţraâ ns îân asţ a fel ca frunţea saă -i fie apaă raţaă de soare, se aplecaă sţ i
îâncepu saă secere.

IÎn dimineaţţa plecaă rii la secerisţ , Biricaă pricepu îân sfaâ rsţ iţ ce era cu
Polina, la ce se gaâ ndise ea îân ziua aceea caâ nd, îânţorcaâ ndu-se de la
vaă gaă uni cu paă maâ nţ, spusese caă au saă -sţ i ridice casaă faă raă saă vaâ ndaă niciun
fel de jumaă ţaţe de pogon: nici mai mulţ, nici mai puţţin decaâ ţ ca
îânţreaga familie saă meargaă cu ea la secerisţ pe locurile ei, saă punaă asţfel
maâ na pe graâ ul de pe paă maâ nţul care i se cuvenea de la paă rinţţi sţ i din
vaâ nzarea lui saă -sţ i ridice casaă .
Biricaă -ţaţaă l o auzi cel dinţaâ i spunaâ nd acesţe cuvinţe, dar nu socoţi caă
meriţaă saă le dai vreo aţenţţie, îânţre ţimp el îânhaă mase caii. Caă ruţţa asţ ţepţa
îân baă ţaă ţuraă . Unul din copii deschise poarţa sţ i ţaţaă l se urcaă pe cuţia
caă ruţţei sţ i spuse cu glasul lui gros sţ i caă pţusţ iţ de ani:
— Gaţa! îân caă ruţţaă! Vedeţţi saă nu se fi uiţaţ ceva.
Aţunci Polina se apropie de cai sţ i-i apucaă de zaă bale; ea se adresaă
baă rbaţului ei care se apropiase sţ i el de caă ruţţaă:
— Ioane, ţu ce faci? N-auzi ce zic eu, saă mergem îânţaâ i saă seceraă m la
258
noi!?
Acesţe cuvinţe i se paă ruraă socrului cu ţoţul prosţesţ ţi sţ i din nou se
faă cu caă nu le-a auziţ. Caâ ţţiva dinţre copii se uiţaraă nedumeriţţi la
cumnaţa lor. Biricaă îânsaă îâsţi privi nevasţa cu aţenţţie sţ i raă mase nemisţ caţ
laâ ngaă raă scrucile cailor. El îânvaă ţţase s-o cunoascaă desţul de bine pe
Polina lui sţ i nu i se paă ruraă deloc prosţesţ ţi cuvinţele ei.
— Haide, maă , paă zea de acolo! Te sui îân caă ruţţaă, sau ce faci? zice
Biricaă -ţaţaă l cu un glas surd, adresaâ ndu-se norei.
Polina se prefaă cu sţ i ea caă n-aude ce zice socrul. Conţinua saă se uiţe
sţaă ruiţor la baă rbaţul ei. Taţaă l apucaă haă ţţurile sţ i îânvaâ rţi biciul. Caii
porniraă . Biricaă se smulse din loc sţ i saă ri îân caă ruţţaă. Aţunci Polina apucaă
sţraâ ns de zaă bale sţ i ţrase. Caii ţropaă iraă pe loc sţ i se opriraă . Mama
raă maă sese îânlemniţaă pe prispa casei. Unul din baă ieţţi se ridicaă îân picioare
îân caă ruţţaă sţ i sţrigaă :
— Hei, cumnaţaă , ce e cu maţale? Polina raă spunse cu blaâ ndeţţe:
— Sţai niţţel! Sunţeţţi surzi?
Desţ i era linisţ ţiţaă , avea un glas care îâi faă cu pe ţoţţi saă se ridice din
caă ruţţaă sţ i unii chiar saă saraă jos. Biricaă saă ri sţ i el de pe cuţia caă ruţţei sţ i se
apropie de nevasţa lui. O îânţrebaă :
— Ce e, faă ?
— Saă mergem îânţaâ i la noi saă seceraă m, caă e graâ ul mai mare sţ i mai
copţ, raă spunse Polina.
— Care la noi? îânţrebaă Biricaă puţţin cam supaă raţ. Esţ ţi nebunaă ? Sui-ţe
îân caă ruţţaă caă se face praâ nzul!
— Hai, maă ! Hai, maă ! Dii! sţrigaă ţaţaă l îânfuriaţ, îânvaâ rţind biciul pe
deasupra cailor, dar Polina apucaă iar de zaă bale:
— Taţaă , n-auzi saă sţai?
— Ce vreai, maă , ţu asţa? Acu îâţţi dau una cu biciul! La cine sţrigi ţu
asţ a?
Taâ naă ra nevasţaă , caâ nd îâl auzi, se faă cu galbenaă . Daă du drumul zaă balelor
sţ i se ţrase îân laă ţuri. Se apropie de baă rbaţul ei. Caă ruţţa porni. Biricaă vru
saă se urce, dar femeia îâi chemaă :
— Ioane, n-auzi saă sţai?
Biricaă o privi îân ţreacaă ţ, se urcaă pe loiţraă sţ i spuse cu asprime:
— Urcaă -ţe odaţaă , ce dracu ţoţ cauţţi cearţaă ?!
— Ioane, unde ţe duci? Vezi saă nu ţe duci de ţoţ! zise aţunci Polina.
259
 Ea îânfrunţa acum ceea ce de obicei nu îânfrunţaă femeile decaâ ţ foarţe
ţaâ rziu. De pe prispaă mama-soacraă socoţi caă n-ar fi raă u ca baă iaţul ei saă -i
ţragaă caâ ţeva Polinei, s-o îânveţţe saă nu mai porunceascaă pesţe el.
Polina asţ ţepţa sţ i ea acelasţ i lucru, dar avea o privire care nu spunea
nimic bun. Biricaă se daă du jos din caă ruţţaă sţ i apropiindu-se de ea ridicaă
pumnul.
— Vreai saă dai îân mine? îâl preveni ea.
— Faă !
Dar nu lovi. Laă saă pumnul îân jos. Porunci:
— Hai la deal!
Femeia raă spunse scurţ, faă raă ţeamaă , dar ţoţusţ i supusaă :
— Nu merg la deal!
— Aţunci ce vrei?
— Hai la mine la deal!
— Ce, esţ ţi nebunaă ?
— Dacaă nu mergi ţu, maă duc singuraă . Eu am drepţul meu. Mie îâmi
ţrebuie drepţul meu, dacaă e vorba caă sunţ maă riţaţaă .
— Vreai saă maă iau la baă ţaie cu ai ţaă i? N-am chef saă maă fac de raâ s îân
saţ caă maă baţ penţru averea ţa.
— Ba saă ţe baţţi, ai auziţ? izbucni deodaţaă Polina cu un glas care
parcaă piui îân linisţ ţea dimineţţii. Sunţ muierea ţa sţ i am drepţul la zesţre.
Taţa n-o saă -mi dea nimic dacaă nu ţe baţţi cu el.
Din glasul sţ i maâ nia ei se vedea pe de alţaă parţe caâ ţ de mulţ ţţinea ea
la el. Biricaă izbucni sţ i el îânţaă raâ ţaţ:
— Faă , ţu esţ ţi saă riţaă din balamale? Cum o saă viu saă secer pe locurile
lui ţac-ţaă u?
— Saă vii cu mine sţ i saă seceri acolo! Seceraă m graâ ul nostru pe care ai
saă -l cari pe urmaă cu caă ruţţa îân aria noastră!
— Saă saraă aă la cu parul!
— Saă sari sţ i ţu cu parul!
De asţaă daţaă Biricaă îâsţi iesţ i din minţţi, o îânjuraă sţ i-i spuse caă nu e vorba
de par, ci de jandarmii cu care ţaţaă l ei are drepţul saă vinaă . N-ar vrea
cumva saă se baţaă sţ i cu jandarmii?
— O saă vedem noi aţunci ce e de faă cuţ, raă spunse Polina mai
domoliţaă .
IÎn ţimpul acesţa caă ruţţa iesţ ise îân drum sţ i se oprise acolo. Toţţi copiii
260
asculţau. Unii se daă duseraă jos, se apropiaseraă sţ i se uiţau. Baă ţraâ nul
asculţase sţ i el îânmaă rmuriţ. Caâ nd schimbul de cuvinţe luaă sfaâ rsţ iţ, saă ri sţ i
el din caă ruţţaă sţ i se apropie de cei doi, dar fiul îâl opri:
— Ia nu ţe amesţeca, ţaţaă , lasaă -maă dracului îân pace!
Baă ţraâ nul daă du din umeri, se îânţoarse sţ i familia plecaă . Biricaă sţ i Polina
raă maseraă , îâsţi luaraă secerile pe umaă r sţ i porniraă amaâ ndoi spre locurile
lui Tudor Baă losu. Pe drum, Polina îâi spuse din nou caă nu se poaţe
ajunge la o îânţţelegere cu ţaţaă l ei dacaă au saă sţea sţ i saă -l asţ ţepţe pe el saă
se îâmpace. Ea îâl cunosţ ţea bine. Paă maâ nţul ţrebuie luaţ cu forţţa. Biricaă îâi
raă spunse caă orice lucru se poaţe lua cu forţţa cum ar fi saă zicem un cal, o
caă ruţţaă, o viţaă ; îâl iai cu forţţa sţ i îâl duci cu ţine. Dar paă maâ nţul n-ai cum saă -l
iai. Penţru paă maâ nţ ţrebuie forme la noţariaţ sţ i numai aţunci poţţi saă zici
caă e al ţaă u. Spunaâ ndu-i acesţ lucru, Biricaă îâi aţrase luarea-aminţe caâ ţ e
ea de proasţaă caâ nd îâsţi îânchipuie caă nu s-a gaâ ndiţ îân ţoaţe felurile la
siţuaţţia lor. Polina raă spunse caă sţ ţie ea de forme, chiar mai mulţ decaâ ţ
crede el. Sţ i anume caă dacaă ţe folosesţ ţi de un lucru mai mulţţi ani sţ i aduci
pe urmaă marţori caă aţaâ ţţia ani lucrul acela a fosţ al ţaă u, poţţi saă -i faci
forme caă e al ţaă u chiar dacaă ăla nu vrea. Biricaă îâsţi descreţţi frunţea sţ i
spuse cu mulţaă mirare sţ i admiraţţie caă zaă u, a dracului naţţie de muiere
mai esţe ea. Polina se faă cu rosţ ie auzindu-l cum o laudaă sţ i îâi raă spunse caă
cu alde ţaţ-saă u ea sţ i-a luaţ gaâ ndul de la omenie. Nu ţrebuie saă se mai
sţrice omenia pe el. Caâ ţ a fosţ faţaă mare nu i-a cumpaă raţ nicio aţţaă,
niciun peţic, a umblaţ desculţţaă la horaă ; el, Biricaă , cunoasţ ţe sţ i el bine
povesţea asţa. Ar ţrebui saă îânţţeleagaă caă alţceva nu mai e de faă cuţ.
Merseraă mulţ îân ţaă cere sţ i el nu-i raă spunse decaâ ţ ţaâ rziu. IÎi aţrase luarea-
aminţe caă ţaţaă l ei îâl poaţe da îân judecaţaă . IÎl daă îân judecaţaă sţ i iese raă u.
Polina îâl îânţrerupse spunaâ nd caă asţa n-are saă îândraă zneascaă el s-o facaă .
Ea s-a maă riţaţ sţ i are drepţul la paă maâ nţul pe care l-a munciţ. Sţ i dacaă
ţaţaă l ei are saă le facaă proces, are saă aibaă sţ i ea grijaă saă -i scoaţaă procesul
pe nas.
— Cum de nu îânţţelegi ţu, Ioane, caă ţrebuie saă -l faci pe ţaţa saă
ţremure caâ nd ţţi-o pomeni numele! Pe marginea saţului saă ţe ocoleascaă ,
caâ nd ţe-o vedea! Saă vezi ţu aţunci cum îâi ţrece lui cheful saă se mai
bucure de zesţrea mea!
Biricaă o îânjuraă pe nevasţa lui linisţ ţiţ sţ i supaă raţ, dar cu un glas bun sţ i
cald, ca sţ i caâ nd ar fi maâ ngaâ iaţ-o, sţ i îâi raă spunse caă abia acum îânţţelege el
261
ce e cu ea, sţ i anume caă ei nici prin cap nu-i ţrece saă ţraă iascaă faă raă
paă maâ nţul de la ţaţaă l ei.
— Dar ce credeai? zise ea sţ i apoi ţaă cu sţ i-sţ i laă saă pleoapele pesţe ochi.
Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi ţoţ ţimpul ţaă cuţaă . Cine ar fi
vaă zuţ-o caă lcaâ nd alaă ţuri de el, cu o jumaă ţaţe de pas îân urma lui sţ i cu
pleoapele laă saţe pesţe ochi, ar fi crezuţ caă cine sţ ţie ce palme i-o fi ţras
baă rbaţul; araă ţa acum supusaă sţ i blaâ ndaă .
Se faă cuse îânţţeleasaă .

VI

Treceau pe laâ ngaă caă ruţţele oamenilor mergaâ nd faă raă grabaă , cu secerile
pe umaă r, sţ i araă ţau amaâ ndoi linisţ ţiţţi sţ i nepaă ţrunsţ i. Biricaă ducea maâ na la
paă laă rie, spunea bunaă dimineaţţa sţ i ţrecea mai deparţe faă raă saă se uiţe la
cel pe care îâl saluţa. Din urmaă se auziraă de caâ ţeva ori sţ oapţe pe care
aerul linisţ ţiţ al dimineţţii de varaă le îâmpraă sţ ţie paâ naă la urechile lor. Se
spunea: „Alde Biricaă a veniţ la socru-saă u!” Sau îânţrebaă ri nedumeriţe:
„Caâ nd s-au îâmpaă caţ aă sţ ţia cu Baă losu?” Un singur glas prevesţi: „Saă baă gaţţi
de seamaă caă se îâncaieraă !”
Tudor Baă losu nu-i vaă zu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan,
desţ i sţaă ţea cu faţţa spre ei; îân clipa caâ nd Biricaă sţ i Polina inţraraă îân
mirisţ ţe, el se îânţoarse linisţ ţiţ cu spaţele sţ i conţinuaă saă punaă poloage de
graâ u pe legaă ţuraă ; ţresaă ri speriaţ caâ nd auzi alaă ţuri un glas sţ opţiţ, apaă saţ:
— Bunaă dimineaţţa, nea Tudore!
Tocmai aţunci maâ inile omului se pregaă ţeau saă sţraâ ngaă snopul sţ i saă -l
lege. Ridicaă frunţea sţ i legaă ţura se desfaă cu; genunchiul care îândesa
spicele se dezdoi; Tudor Baă losu se ridicaă îân picioare. Cei ţrei oameni
care secerau cu ziua graâ ul lui Tudor Baă losu se opriraă sţ i ei din lucru sţ i
se uiţau sţ i ei saă vadaă ce are saă se îânţaâ mple. Pe drumul de plan, desţul de
deparţe, o pereche de cai paă sţ ţeau unul laâ ngaă alţul ţţinuţţi îân lanţţ de sora
mai micaă a Polinei.
Tudor Baă losu nu avu ţimp saă raă spundaă la saluţul ginerelui. Biricaă
vorbi mai deparţe; vorbea îânceţ sţ i apaă saţ, saă nu se audaă ; spunea
262
cuvinţele cu buzele sţraâ nse, cu hoţaă raâ re:
— Am veniţ la secere, nea Tudore. Trebuie saă ne îânţţelegem ca
oamenii, caă dacaă nu, iese raă u; iese uraâ ţ! ameninţţaă el.
Tudor Baă losu era singur. Oamenii care îâi secerau se uiţau nemisţ caţţi,
asţ ţepţaâ nd. El nu raă spunse nimic ginerelui. IÎi îânţoarse spaţele sţ i se
îândepaă rţaă caâ ţţiva pasţ i. IÎndepaă rţaâ ndu-se, îâsţi scoase paă laă ria din cap sţ i
faă cu semn spre parţea unde se aflau caii sţ i faţa; sţrigaă :
— Firico, vino îâncoace!
Sţ i dupaă ce vaă zu caă faţa îânţoarce caii sţ i vine spre caă ruţţaă, se apropie de
snopul pe care-l laă sase nelegaţ, îâl legaă , luaă secerea de jos sţ i,
îândepaă rţaâ ndu-se iar, îâsţi vaă zu de ţreabaă . Biricaă schimbaă o uiţaă ţuraă cu
Polina, apoi se apropie iar de socrul saă u. Tudor Baă losu nu-l laă saă saă se
apropie; se îânţoarse sţ i porni spre caă ruţţaă. Aţunci Polina i-o luaă îânainţe:
— Unde ţe duci?
— Firico, spuse Tudor Baă losu îân loc de raă spuns, du-ţe acasaă sţ i
spune-i lui Vicţor saă vie îâncoace!
Feţiţţa, vaă zaâ nd-o pe sora ei mai mare sţ i pe Biricaă , îânţţelese repede
despre ce era vorba sţ i o luaă la goanaă . Aţunci Polina sţrigaă îân urma ei:
— Hei, und’ţe duci? Sţai locului! Te fraâ ng cu baă ţaia, afurisiţo!
Faţa se opri faă raă voie, speriaţaă . Polina ameninţţaă cu pumnul îân aer:
— Sţai aici! IÎţţi rup paă rul! Tudor Baă losu sţrigaă sţ i el ridicaâ nd pumnul
sţ i îânjuraâ nd.
— Ia-o la goanaă , raiul maă -ţii, de cine asculţţi ţu?
Biricaă o apucaă pe femeie de braţţ sţ i o poţoli:
— Las-o saă se ducaă ! Ia secerea sţ i hai saă maă suraă m locul:
Nu ţrecu mulţaă vreme sţ i se îâncaă ieraraă . Vicţor veni de acasaă sţ i îâncepu
saă îânjure de deparţe. Se apropia pe drumul de plan sţ i îânjura ţare. Pesţe
ţoaţaă parţea aceea a caâ mpului seceraţul se opri. Unii copii, nefiind
laă saţţi de paă rinţţi saă se apropie, se urcaseraă pe cuţiile caă ruţţelor ca saă
vadaă mai bine. Dupaă felul cum Vicţor Baă losu se apropia, cu bocancii îân
picioare sţ i cu panţalonii lui bufanţţi, îânjuraâ nd sţ i ameninţţaând, s-ar fi
paă ruţ caă odaţaă ajuns îân faţţa dusţ manului are saă -l amesţece numaidecaâ ţ
cu paă maâ nţul. Caă lca cu pasţ i mari sţ i iuţţi, ridica pumnul sţ i sţriga faă raă
îânceţare, îâncaă de pe caâ nd inţrase pe drumul de plan îâncepuse saă se
aprindaă ; alaă ţuri de el alerga Rafira, abia ţţinaâ ndu-se cu fuga de pasţ ii
mari sţ i iuţţi ai fraţelui ei. Mai îânţaâ i îâncepuse saă îânţrebe ţare, saă audaă
263
lumea, s-o îânţrebe pe faţaă ca sţ i caâ nd n-ar fi sţ ţiuţ despre ce era vorba:
— …sţ i au veniţ pe loţul nosţru? Cum? A daţ îân ţaţa? Cine, maă , al lui
Biricaă ? Paă i ce saă cauţe el pe loţul nosţru… pe maă -sa sţ i ţaţ-su de hoţţ! Sţ i
ţaţa n-a pus maâ na pe furcaă ? Baă , al lui Biricaă , ce cauţţi ţu, maă , pe locul
nosţru, hai? Ce, maă , e loţul lui ţac-ţu, fire-ai al dracului cu mama ţa! Ai,
maă ? Ce cauţţi ţu pe loţul meu, maă , al lui Biricaă ? Ce, maă , mai sţai sţ i ţe uiţţi
la mine?
Acesţe cuvinţe le spuse paâ naă îân clipa caâ nd inţraă pe mirisţ ţe, dupaă
care urlaă :
— Pune maâ na pe-un par, ţaţaă , ce, ţţi-e fricaă de el… îân pasţ ţi sţ i
dumnezei de hoţţ! Sţ i se repezi ca un uliu asupra cumnaţului.
Toaţaă povesţea asţa îânsaă , cu îânjuraă ţurile sţ i sţrigaă ţele lui
ameninţţaăţoare, îânfierbaâ nţaţe sţ i furioase, se sfaâ rsţ i îân momenţul caâ nd se
repezi îân celaă lalţ. El îâl lovi pe Biricaă din zbor drepţ îân obraz. Carnea
loviţaă se auzi îânchis, ca de apaă zdrobiţaă . Biricaă nu se ferise de prima
loviţuraă . La a doua îânsaă el apucaă braţţul dusţ manului cu maâ na sţaâ ngaă , iar
cu cealalţaă îâi daă du un pumn dupaă ceafa. Un singur pumn; Tudor Baă losu
nu avu caâ nd saă saraă sţ i el. Vicţor raă mase îân picioare, nu caă zu: sţaă ţea doar
naă uc, îânfipţ îân mirisţ ţe. Biricaă îâsţi desclesţ ţaă pumnii sţ i porni îânceţ spre
Tudor Baă losu. Paă sţ ea cu braţţele laă saţe îân jos sţ i se ducea drepţ spre
socrul saă u. Aţunci saă riraă cei ţrei oameni care munceau cu ziua penţru
Tudor Baă losu sţ i îâi iesţ iraă îânainţe, dar se daă duraă ţoţusţ i la o parţe
laă saâ ndu-l saă ţreacaă spre celaă lalţ. Sţrigau numai ca prosţ ţii, asţ a de
pomanaă :
— Maă , Biricaă , sţai, maă ! îânţţelegeţţi-vaă ca oamenii! Maă i baă ieţe!
IÎn acesţ ţimp, Vicţor Baă losu se îâmpleţici sţ i caă zu pe mirisţ ţe.
Caă derea lui ţaâ rzie îâl faă cu pe un baă iaţ al unui vecin, care se cocoţţase
pe cuţia caă ruţţei, saă îânceapaă saă raâ daă îân hohoţe sţ i saă araţe cu degeţul îân
direcţţia aceea. Unul din cei ţrei oameni îâl laă saă pe Biricaă îân pace sţ i se
apropie de cel caă zuţ.
— Saă sţ ţii caă i-a rupţ junghieţura gaâ ţului, spuse el uiţaâ ndu-se la
Polina sţ i scaă rpinaâ ndu-se la spaţe.
— Asţ a-i ţrebuie, raă spunse Polina cu maâ ndrie sţ i uraă urmaă rind saă
vadaă ce se îânţaâ mplaă cu ţaţaă l ei.
Tudor Baă losu apucase o secere îân maâ naă sţ i asţ ţepţa. Biricaă se opri
îânainţea lui sţ i bolborosi:
264
 — Baă ! Vaă omor, fir-aţţi ai dracului! Vouaă nu vaă e rusţ ine, maă ? Nu ţţi-e
rusţ ine, maă ? Nu e faţa ţa? Nu ţţi-a munciţ? Nu ţţi-a munciţ desţul, maă ? Caă
acum ţe fac morman!
Biricaă vorbi asţfel îân ţimp ce oamenii îâl ţoţ îângaâ nau ţraă gaâ ndu-l de
maâ necaă :
— Maă i Biricaă ! Lasaă , maă , asţaâ mpaă raă -ţe! Ajunge!
Biricaă se poţoli sţ i îâi îânţoarse socrului spaţele. Se apropie de Polina sţ i
îâsţi ridicaă secerea de jos. Nu se sinchisea de Vicţor; sţ ţia caă n-are saă -sţ i vie
repede îân fire. Biricaă primise el îânsusţ i o asţfel de loviţuraă de la un
pluţonier caâ nd era miliţar sţ i îânvaă ţţase mai ţaâ rziu saă loveascaă sţ i el cu
chibzuialaă îân acesţ fel; sţ ţia caă o loviţuraă ca aceasţa îânţre ceafa sţ i osul
capului, dacaă e daţaă pe neasţ ţepţaţe sţ i cu puţere, poaţe chiar saă omoare
pe cineva.
Toţusţ i Vicţor Baă losu puţu saă se adune de pe jos. Se îâmpleţicea îânsaă .
Se poţolise cu ţoţul, era galben sţ i linisţ ţiţ. El se apropie de cumnaţul saă u
cu pasţ i rari sţ i îâncercaă poţoliţ sţ i îân ţaă cere saă se vaâ re îân faţţa acesţuia.
Biricaă îâi propţi palma lui laţaă îân piepţ sţ i îâl opri, vorbindu-i cu milaă ,
rugaâ ndu-se parcaă de el:
— Du-ţe, maă i cumnaţe, nu caă uţa belea! Du-ţe, maă ! Vezi-ţţi de
voiajoria ţa, nu maă face saă -ţţi mai dau una!
— Zi, dai îân mine, Biricaă ! spuse Vicţor blaâ nd, cu reprosţ parcaă . Dai cu
pumnii îân mine!
— Du-ţe, maă , Vicţore, îâl imploraă Biricaă iaraă sţ i.
— Va saă zicaă dai îân mine, Biricaă , saă ri la mine, pe locul meu! conţinuaă
Vicţor, îân glas cu aceeasţ i blaâ ndeţţe. Bagaă de seamaă , Biricaă , saă sţ ţii de la
mine caă …
Vicţor Baă losu se opri, îâsţi îânmuie sţ i mai mulţ glasul sţ i vorbi sţ opţiţ, ca
un gusţ ţer:
— Biricaă , maă , Biricaă ! Dacaă n-ai saă spui ţu, „Aoleu, mamaă , de ce m-ai
faă cuţ”, asculţaă ţu aici la mine!
Biricaă scuipaă , se îângreţţosţ aă, faă cu un pas îândaă raă ţ, îâsţi îândoi braţţele sţ i
spuse scaâ rbiţ sţ i saâ caâ iţ:
— Du-ţe, maă ! Pleacaă , maă , dinainţea mea!
Vicţor Baă losu se reţrase de sub ochii cumnaţului sţ i se duse la caă ruţţaă.
Se ţţinea drepţ, dar nu mai era bun de nimic, îâsţi simţţea junghieţura
gaâ ţului fierbinţe.
265
 La capul locului, Biricaă sţ i Polina îâncepuseraă saă secere, faă raă saă se
sinchiseascaă de Baă losu, care îâi lua marţori pe oameni de cele
îânţaâ mplaţe.

VII

IÎn acesţe zile oamenii lui Arisţide pregaă ţesc masţ inile de ţreieraţ sţ i
pe la jumaă ţaţea lui iulie ei le sţ i scoţ pe izlaz. IÎncepe saă se care graâ ul la
arii sţ i saă fie asţ ezaţ îân sţ ire. Acesţe sţ ire nu sunţ alţceva decaâ ţ îânsusţ i saţul,
consţruiţ de asţaă daţaă din snopi de graâ u.
La ţreierisţ familia ţraă iesţ ţe aici caâ ţeva zile neobisţ nuiţe, care nu
seamaă naă cu niciuna din ţimpul anului; adus paâ naă aici numai de familie,
snopul de graâ u inţraă de asţaă daţaă pe maâ ini sţraă ine, pe maâ inile ceţei faă raă
de care ţreierisţ ul nu poaţe avea loc. O caă ruţţaă sţraă inaă va ţrage laâ ngaă sţ iraă ,
o furcaă necunoscuţaă se va îânfige îân snopi, iar la baţozaă legaă ţura
snopului, legaă ţura aceea cu raă suciţura deosebiţaă , care aminţesţ ţe
familiei de maâ na puţernicaă , a ţaţaă lui, e desfaă cuţaă acum de alţcineva. Sţ i
cu ţoaţe acesţea, o bucurie necunoscuţaă sţ i de neuiţaţ îâi sţaă paâ nesţ ţe pe
ţoţţi.
Doi oameni la cosţ , îân amaâ ndouaă paă rţţile masţ inii, douaă caă ruţţe cu alţţi
doi oameni, la sţ iraă alţe douaă caă ruţţe care îâncarcaă , la paie doi-ţrei care saă
le ţragaă îân faţţaă, laâ ngaă hambar caâ ţţiva care vor duce graâ ul acasaă . Timp de
un ceas, sau poaţe un ceas sţ i jumaă ţaţe, vor asuda numai penţru familie,
vor glumi îâncaă rcaâ nd snopii, îâsţi vor sţ ţerge praful de pe faţţaă ţraă gaâ nd
paiele familiei, se vor bucura paă ţrunzaâ nd îân curţe, ţraă gaâ nd la scara
prispei, descaă rcaâ nd graâ ul… îânainţe de a fi paâ ine, graâ ul ţrece asţfel sţ i
prin maâ inile alţora sţ i sudoarea frunţţii care l-a caâ sţ ţigaţ se sţ ţerge mai
repede din aminţire.
Bucuria aceasţa Tţ ugurlan o avea îânjumaă ţaă ţţiţaă , deoarece el ţrebuia saă
îâmparţaă graâ ul pe din douaă cu maiorul. Treierisţ ul se îâncepea de obicei
cu graâ ul mosţ iei, fiindcaă maiorul se graă bea saă punaă maâ na pe recolţaă sţ i
cerea oamenilor saă secere îânţaâ i graâ ul lui.
Avea adminisţraţţie puţţinaă , nu ţţinea recolţa îân magazii, o vindea
266
repede sţ i pleca din saţ. La ţreierisţ sţaă ţea laâ ngaă masţ inaă asţ ezaţ pe
marginea hambarului, cu capul gol, îânţr-o caă masţ aă coloraţaă , cu maâ neci
scurţe sţ i se uiţa cum curge graâ ul din baţozaă .
„IÎnghiţe praful degeaba, domnul maior”, spuneau oamenii parcaă cu
un anumiţ regreţ.
IÎn dimineaţţa ţreierisţ ului Tţ ugurlan se sculaă mai devreme sţ i se apucaă
saă goleascaă odaia, saă facaă loc unde saă punaă graâ ul. Muierea se sculaă sţ i ea
sţ i îâl sculaă sţ i pe baă iaţ.
— Sţane, îâl îânţrebaă ea pe baă rbaţul ei, caâ nd ne vine nouaă raâ ndul la
baţozaă ?
— Nu sţ ţiu, pe la praâ nz, raă spunse Tţ ugurlan graă biţ. Femeia se vaă iţaă sţ i
îâl îânţrebaă dacaă nu s-ar puţea cumva saă -i schimbe de pe lisţaă sţ i saă le vinaă
raâ ndul dupaă praâ nz, sau îânainţe de praâ nz.
— Nu sţ ţiu, îânainţe de praâ nz, dupaă praâ nz, caâ nd ne-o veni raâ ndul
aţunci ţreieraă m! De ce îânţrebi?
— Paă i, penţru caă dacaă e la praâ nz ţrebuie saă daă m de maâ ncare la
mecanici sţ i n-avem ce le da.
— De ce ţrebuie saă daă m de maâ ncare la mecanici? îânţrebaă Tţ ugurlan
cam surd, desţ i sţ ţia caă asţ a era obiceiul, saă se dea maâ ncare la mecanici de
caă ţre cei care se îânţaâ mplau saă ţreiere la ora mesei.
Nu-i paă rea nimaă nui raă u din pricina asţa, îân general, îân acesţe zile ţoţţi
erau mai generosţ i, sţ i cu anii devenise chiar un lucru de cinsţe penţru
familia care se nimerea saă ţreiere la orele praâ nzului îân a gaă ţi penţru
mecanici bucaţe caâ ţ mai bune sţ i mai din belsţ ug. Toţţi erau aţenţţi: cine
daă maâ ncare la mecanici?
— Dacaă ne-o veni raâ ndul la praâ nz saă ţreieraă m, saă maă naâ nce sţ i ei ce
maă naâ nc eu, adaă ugaă Tţ ugurlan pregaă ţindu-se de plecare. Maă rine, chemaă
el, hai, ţaţaă , sţ i ţu la arie, saă vii dupaă caă ruţţaă dupaă ce ţreieraă m, saă ţe uiţţi
saă nu curgaă graâ ul pe drum!
La arie, Tţ ugurlan se uiţaă pe lisţaă . Ceaţa ţreiera de ieri de la praâ nz sţ i
asţaă zi paâ naă pe searaă aveau saă fie ţreieraţţi ţoţţi. Sţ eful ceţei, vaă zaâ ndu-l pe
baă iaţul lui Tţ ugurlan, se supaă raă sţ i zise caă de ce Tţ ugurlan n-a spus caă are
un baă iaţ asţ a de mare? Ar fi ţrebuiţ saă -l ţreacaă sţ i pe el pe lisţaă saă ţragaă
paiele de la masţ inaă .
Sţ eful ceţei era unul de prin capul saţului care nu prea îâl cunosţ ţea pe
Tţ ugurlan sţ i ţrebui saă -i facaă cineva un semn saă ţacaă din guraă .
267
 — Nu ţe apuca cu el, i se sţ opţi caâ nd acesţa se daă du mai la o parţe. A
avuţ o groazaă de copii sţ i i-au muriţ ţoţţi sţ i d-aia îâl ţţine pe aă sţa saă nu
munceascaă .
Sţ eful ceţei nu mai zise nimic, dar socoţi caă dacaă asţ a sţau lucrurile,
aţunci Tţ ugurlan saă se urce pe baţozaă la cosţ sţ i saă munceascaă el mai
mulţ.
Tţ ugurlan nu zise nimic, se urcaă la cosţ . Alţaă daţaă ar fi zis, nu s-ar fi
urcaţ, deoarece îân ce privesţ ţe copilul nu era singurul dinţre ei care sţ i-l
cruţţa, iar caâ ţ despre urcaţul la cosţ , se mai urcase sţ i ieri.
Se pomeni spunaâ ndu-i baă iaţului:
— Maă rine, pune, ţaţaă , maâ na pe-o furcaă sţ i daă sţ i ţu la curul masţ inii.
Baă iaţului i se paă ru ceva vesel saă se vaâ re cu furca acolo îân praful sţ i
pleava aceea. Mai erau sţ i alţţi copii, nisţ ţe feţe ceva mai maă risţ oare decaâ ţ
el sţ i Maă rin îânvaă ţţaă de la ele caâ ţ ai clipi din ochi cum saă amesţece paiele
cu pleava, cum saă se vaâ re chiar laâ ngaă siţele baţozei cu lanţţul sţ i saă le ţţinaă
din urmaă cu coada furcii. Caâ nd caii ţraseraă graă mada afaraă , Maă rin ţrebui
saă se vaâ re pe sub gura masţ inii sţ i aţunci siţele scuiparaă pesţe el noi
mormane de pleavaă sţ i paie. Maă rin se despresuraă de ele raâ zaâ nd sţ i
peţrecu graă mada vesel cu gura paâ naă la urechi ca sţ i caâ nd cine sţ ţie ce
ispravaă ar fi faă cuţ.
— Maă , n-auzi?! sţrigaă Tţ ugurlan de sus de pe baţozaă . Tţ ine-ţe deparţe
de coarnele furcii, saă nu dai cu burţa îân ele!
Baţoza mormaă ia sţ i vuia ca o ursoaicaă haă mesiţaă . Glasurile oamenilor
se auzeau numai sţrigaâ nd, iar praful se ridica sus de ţoţ, îânţunecaâ nd
lumina soarelui.
Tţ ugurlan vaâ ra snopii îân baţozaă , sţaâ nd îân picioare. Nu se îânţreba
penţru ce îâsţi schimbase gaâ ndul punaâ ndu-l pe baă iaţ la ţreabaă . Nici
penţru ce nu-l luase îân seamaă pe omul acela care era sţ eful ceţei. Asţ a
simţţise sţ i asţ a faă cuse. Caă alţaă daţaă i s-ar fi faă cuţ negru îânainţea ochilor sţ i
numai aruncaâ ndu-i omului acela o privire l-ar fi faă cuţ saă -i raă maâ naă
vorba îân gaâ ţ sţ i saă meargaă de-a-ndaă raă ţelea, era adevaă raţ, dar ţoţ aţaâ ţ de
adevaă raţ era caă de asţaă daţaă nici maă car prin minţe nu-i ţrecuse saă se
supere. Sţ i apoi, la cosţ era parcaă mai bine. Ce forţţaă ameţţiţoare se
zbuciuma sub ochii lui, cum îânghiţţea snopul sţ i îâl faă cea praf, cum se
îâneca sţ i ţusţ ea sţ i cum vuia sţ i scuipa!
Tţ ugurlan dezlega snopul, îâl lua îân braţţe, îâl raă sfira de-a lungul cosţ ului,
268
îâi daă dea drumul îân inima furţunoasaă a masţ inii sţ i propria lui inimaă îâsţi
maă rea sţ i ea baă ţaă ile caâ nd caâ ţeva clipe mai ţaâ rziu gura baţozei îâsţi araă ţa,
cu sţraă luciri fulgeraă ţoare, din nou zaâ mbeţul ei meţalic. Sţ i îâncaă un snop,
sţ i apoi iaraă sţ i alţ snop, sţ i mereu cu ochii pe vieţaţea aceea neosţeniţaă ,
mereu pe ea cu snopi, saă nu i se mai vadaă dinţţii, saă îânghiţaă faă raă
îânţrerupere sţ i saă ţţinaă minţe caă la cosţ se aflaă Tţ ugurlan…
— Uaă aă aă aă aă aă aîâ… Pfiuu… Bagaă mai îânceţ!… Pfiu…
De ce saă bage mai îânceţ? Cine sţriga asţ a? A, cel caă ruia i se ţreiera. Se
îâneca masţ ina sţ i iesţ eau paiele cu boabe! Tţ ugurlan îâncepu saă bage mai
rar sţ i inima lui îâncepu sţ i ea saă baţaă mai rar. Soarele îânfierbaâ nţaţ îâi
dogorea îân cresţ ţeţ, dar el nu-l simţţea. Urmaă rind pulberea spicelor, ochii
minţţii îâncepuraă saă vadaă naă luciri. El era aici sus, pesţe îânţreaga arie; îân
depaă rţare, lumea se pierdea îân nimic. Cerul se îâmpreuna cu paă maâ nţul sţ i
gaâ ndul se îânţorcea îândaă raă ţ, nepuţincios saă sţraă pungaă orizonţul îânchis.
Acolo îân depaă rţare exisţa ceva îâncuiaţ, ceva ca o paă rere, ca un gaâ nd
îânţunecaţ. Acesţ lucru ar ţrebui apucaţ îân maâ ini, ridicaţ paâ naă îân drepţul
frunţţii sţ i îânfipţ îân maă runţaiele saă lbaţice ale baţozei. Ca îân povesţ ţi, ca îân
basme, ca pe ţaă raâ mul celaă lalţ, s-ar auzi aţunci o paâ raâ iţuraă asurziţoare.
Ar iesţ i poaţe flaă caă ri sţ i fum. S-ar face poaţe o mare linisţ ţe sţ i s-ar face sţ i
puţţin îânţuneric. Uimiţ, Tţ ugurlan îâsţi luaă paă laă ria din cap sţ i-sţ i faă cu vaâ nţ.
Era foarţe cald. „Dupaă ce o saă ţreier ţrebuie saă îâmparţ graâ ul cu domnul
maior”, gaâ ndi el foarţe limpede sţ i se miraă caă acesţ gaâ nd, îânfierbaâ nţaţ de
caă ldura soarelui, se îâmpraă sţ ţiase ca o naă lucaă spre zarea caâ mpiei sţ i îâi
ţurburase minţea.
Se uiţaă pesţe caâ mpie cu maâ na la ochi. Nicidecum, dincolo de orizonţ
erau alţe saţe sţ i îân parţea asţa se afla Bucuresţ ţiul. Acolo ţraă ia domnul
maior.
— Uaă aă aă îâ… Pfiuuu… Urlaă masţ ina îân gol! Ce faci, maă , Tţ ugurlane, ai
adormiţ?
IÎncepu din nou saă dezlege snopii, dar osţenise. Dupaă caâ ţva ţimp se
uiţaă jos saă -l vadaă pe sţ eful ceţei sţ i saă -i spunaă saă vie cineva saă -l schimbe.
Dar nu mai era nimeni prin preajmaă , numai femei sţ i feţe sţ i caâ ţe-un
flaă caă iandru cu caă ruţţa. Ce-au faă cuţ, l-au laă saţ singur?
Tţ ugurlan mai vaâ rîâ caâ ţva ţimp îân baţozaă , dar deodaţaă inima îâi zvaâ cni
sţ i minţea i se îânţunecaă de maâ nie. Adicaă cum, ei nu-sţ i daă deau seama caă îâl
ţţineau prea mulţ la cosţ ?
269
 Dar punaâ ndu-sţ i aceasţaă îânţrebare Tţ ugurlan se pomeni ispiţiţ saă afle
dacaă îânţr-adevaă r ei nu-sţ i daă deau seama. Faă raă saă îânceţeze saă fie maâ nios
el conţinuaă saă bage snopi sţ i gaâ ndul care îâl sţaă paâ nea, saă afle ce era cu ei,
i se paă ru aţaâ ţ de nou sţ i plin de aţaâ ţa inţeres îâncaâ ţ oboseala îâi mai pieri.
„Fir-aţţi voi ai dracului, ai saă vedem caâ ţ o saă maă ţţineţţi aici!” exclamaă îân
sinea lui.
Vaâ raâ nd snopii îâncepu saă se uiţe pesţe arie. Linisţ ţiţe, maâ inile lui îâsţi
vedeau îân acesţ ţimp de ţreabaă , caă laă uziţe de revenirea riţmicaă a
snopului care urca spre aripa masţ inii îân vaâ rful furcii celui care se afla
jos îân caă ruţţaă. Alaă ţuri de el, la celaă lalţ cosţ , fusese mai îânainţe un om care
nu asţ ţepţase saă fie schimbaţ sţ i plecase singur, nici nu baă gase de seamaă
caâ nd. Da, iaţaă caă venea un alţul îân locul lui, dar saă -l schimbe pe el, pe
Tţ ugurlan, nu venea nimeni. Tţ ugurlan se sţ i vaă zu coboraâ nd, caă uţaâ ndu-l
pe sţ eful ceţei, apucaâ ndu-l de guler sţ i îânjuraâ ndu-l. „Saă dea dracul, sau
Dumnezeu, saă îâncerce vreunul saă ţţinaă parţea sţ efului ceţei”, îâsţi spuse el.
Noul veniţ se urcaă la cosţ sţ i îâncepu saă bage snopi cu pofţa celui
odihniţ. El chiar îâi aruncaă lui Tţ ugurlan caâ ţeva priviri îângaă duiţoare sţ i
îânţr-o vreme îâi sţrigaă :
— Mai cu viaţţaă, fraţe-meu, caă nu esţ ţi babaă !
Tţ ugurlan vru saă -i raă spundaă prinţr-o îânjuraă ţuraă uraâ ţaă , saă -l îânveţţe
minţe cum saă vorbeascaă , dar îân loc de asţa, un zaâ mbeţ bizar îâi sţraâ mbaă
gura. „Taâ mpiţul aă sţa nu vede nimic, gaâ ndi el, nu vede caă sunţ osţeniţ sţ i
caă sţau aici dinainţe de a veni el.”
Se uiţaă iar pesţe arie. Sub o sţ iraă de graâ u, la umbraă , sţaă ţeau vreo ţrei
insţ i cu burţţile la paă maâ nţ. Taă ifaă suiau. Ceva mai îâncolo, unul sţaă ţea foarţe
linisţ ţiţ pe oisţ ţea caă ruţţei sţ i maâ nca. Se vedea maă maă liga galbenaă îânţr-o
maâ naă sţ i braâ nza albaă îân cealalţaă . Era naă busţ ealaă mare. Unul chiar
adormise sţ i i se vedea ţrupul îân caă masţ aă albaă , zaă caâ nd nemisţ caţ la
umbraă , ca sţ i caâ nd ar fi fosţ morţ. „Fir-aţţi voi ai dracului saă fiţţi!” exclamaă
Tţ ugurlan sţaă paâ niţ de-o veselie pe care nu sţ i-o îânţţelegea. Pe deplin
linisţ ţiţ, paă raă si snopii sţ i îâncepu saă coboare îânceţ scara baţozei. Jos, se
scuţuraă de praf sţ i pleavaă sţ i porni apoi spre grupul celor care ţaă ifaă suiau.
Nimeni nu-l vaă zu sţ i nimeni nu proţesţaă . Ajuns laâ ngaă cei ţrei, se îânţinse
alaă ţuri de ei sţ i deveni, pe nebaă gaţe de seamaă , al paţrulea.
— Saă se ducaă cineva la cosţ caă eu am osţeniţ, zise el. Am fosţ sţ i ieri!
Auzindu-l, ceilalţţi ţresaă riraă sţ i foarţe miraţţi paă raă siraă ţaă ifaă suiala.
270
 Unul dinţre ei chiar se revolţaă :
— Paă i ce dracu’ face sţ eful aă la de ceaţaă ?
— Tu de ce nu spui, Tţ ugurlane?!…
— Vasile, du-ţe la cosţ ! porunci aţunci un alţul sţ i cel numiţ se ridicaă
numaidecaâ ţ îân picioare sţ i plecaă . O clipaă , se faă cu ţaă cere, apoi cel dinţaâ i,
uiţaâ ndu-se la Tţ ugurlan, se raă sţi la el:
— Sţ i ţu ce mai sţai, Tţ ugurlane? Du-ţe la sţ iraă sţ i ţrage un pui de somn.
Veselia de mai îânainţe, pe care Tţ ugurlan nu sţ i-o îânţţelegea, se îâncaă lzi
sţ i mai mulţ îân inima lui sţ i ţoropiţ de bucuria aceasţa bunaă sţ i
raă coriţoare, pe care n-o cunoscuse îândeajuns îân viaţţa lui, se propţi îân
coaţe sţ i ridicaâ ndu-se de jos, se supuse.
— Paă i saă maă duc, sţ opţi el. Parcaă m-a baă ţuţ cineva cu ciomagul.
La sţ iraă , îânsaă , dupaă ce se îânţinse sţ i sţaă ţu caâ ţeva minuţe, oboseala îâi
pieri din ţrup ca sţ i caâ nd n-ar fi fosţ. IÎsţi aminţi caă s-ar puţea saă -i vie
raâ ndul la ţreieraţ îân ţimpul amiezii sţ i caă ţrebuia saă dea maâ ncare la
mecanici. Se sculaă sţ i îâl caă uţaă pe sţ eful ceţei saă se uiţe pe lisţaă . Faă raă saă -i
mai araţe lisţa, acesţa îâi spuse caă va ţreiera spre searaă sţ i ceva din glasul
lui îâl faă cu pe Tţ ugurlan saă îânţţeleagaă caă ordinea ţreierisţ ului fusese
schimbaţaă .
— De ce, eu parcaă eram îânainţea lui Baă lţţoi?! se miraă el.
— L-am ţrecuţ pe Baă lţţoi îânainţea ţa, ca saă dea el maâ ncare la
mecanici, raă spunse sţ eful ceţei.
— Ba nicidecum, se supaă raă Tţ ugurlan. Cine ţţi-a spus ţţie caă n-o saă dau
maâ ncare la mecanici?
— Oamenii! raă spunse sţ eful ceţei.
— Nu, spuse Tţ ugurlan linisţ ţiţ, de ce saă sţricaă m ordinea?!
Miraţ, sţ eful ceţei nu mai zise nimic. Tţ ugurlan se apropie de spaţele
masţ inii sţ i se uiţaă la fiul saă u, care conţinua saă munceascaă îân pleavaă sţ i
praf ca sţ i caâ nd s-ar fi jucaţ.
— Maă rine, sţrigaă Tţ ugurlan, vin îâncoace! Du-ţe acasaă sţ i spune-i maă -ţii
caă ţreieraă m la nimiez: saă ţaie o gaă inaă … Fuga! Maă , n-auzi? Mai spune-i saă
cauţe îân chichiţţa laă zii sţ i saă ţe ţrimiţaă saă cumperi o liţraă de ţţuicaă . Penţru
mecanici. Ai ajuns?
Paâ naă la praâ nz, Tţ ugurlan se plimbaă îâncoace sţ i îâncolo pe arie. Nu faă cea
nimic. Se uiţa linisţ ţiţ la oameni, la arie, la caă ruţţe… Se uiţa cu aţenţţie sţ i
descoperea lucruri pe care niciodaţaă nu le vaă zuse. Iaţaă -l pe Sandu lui
271
Troscoţ, era furios de ceva sţ i din pricina asţa nu izbuţea saă prindaă o
viţaă ; umbla dupaă ea sţ i viţa saă rea îân laă ţuri chiar îân clipa caâ nd omul vroia
saă -i punaă lanţţul îân coarne. Curios, Tţ ugurlan se daă du mai aproape.
— O, ho, ho, ho! faă cea Sandu îân sţ oapţaă , apropiindu-se de viţaă cu
lanţţul îân maâ naă sţ i îâncercaâ nd saă -sţ i sţaă paâ neascaă maâ nia. O, ho, ho, ho, ho,
ho! sţ i caâ nd saă -i punaă lanţţul izbucnea nesţaă paâ niţ: Ho, aci! Viţa ţţaâsţ nea
îânapoi speriaţaă sţ i Sandu o lua de la cap sţ i mai furios: Ho, ho, ho, ho! Sţ i
iaraă sţ i: Ho, aci! Paâ naă ce îâsţi iesţ i cu ţoţul din pepeni sţ i nu mai puţu saă
spunaă ho, ho, îân sţ oapţaă , îâncepu saă sţrige ho, fir-ai al dracului cu limba
ţa sţ i se luaă dupaă bou cu lanţţul, lovindu-l groaznic din urmaă pesţe
sţ olduri.
„Taâ mpiţul, gaâ ndi Tţ ugurlan îânveseliţ, ce vinovaţaă o fi fiind viţa caă e el
supaă raţ!” Sţ i ce îânfaă ţţisţ are avea! Tţ ugurlan îâsţi daă du seama penţru îânţaâ ia
oaraă caă îânfaă ţţisţ area unui om furios nu era deloc ceva de laă udaţ. „Cine
sţ ţie de caâ ţe ori or fi raâ s sţ i alţţii de mine asţ a”, îâsţi spuse el sţ i aceasţaă
reflecţţie îâl uimi prin adevaă rul ei neasţ ţepţaţ sţ i nebaă nuiţ.
— Cornile! auzi apoi îân spaţele saă u glasul piţţigaă iaţ al unei femei.
Se îânţoarse sţ i o vaă zu pe Anghelina Sţ uţicaă , îâl sţriga pe Cornel,
baă rbaţul ei, care era mecanicul baţozei. Se fandosea sţrigaâ ndu-l pe
Cornel îânadins, ca lumea s-o audaă sţ i saă zicaă : „Uiţe ce baă rbaţ are
Anghelina, e mecanic”… Cornel era ungur, fusese gaă siţ de Anghelina la
un ţaâ rg, purţa breţele sţ i vorbea sţricaţ romaâ nesţ ţe.
— Cornile! sţrigaă Anghelina din nou.
— Ce vrei? raă spunse Cornel cu un glas subţţire.
— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subţţire.
— Uiţe-o îân pelaria mea, raă spunse ungurul furios, sţ i Tţ ugurlan se
îânţoarse cu spaţele saă nu-l vadaă cineva raâ zaâ nd.
Avea o sţare ciudaţaă , parcaă îâi era lene. IÎsţi aduse aminţe caă Dumiţru
lui Nae caâ nd raâ dea acolo sub salcaâ mul lui Moromeţe avea lenea aceasţa
îân raâ s, he, he, o moliciune asţ a ca sţ i caâ nd ai pluţi pesţe nisţ ţe valuri calde.
Auzi parcaă glasul lui Traian Pisicaă îân urechi sţ i parcaă îâl sţ i vaă zu pe Traian
Pisicaă cu musţaă ţţile mari mergaâ nd pe drum sţ i cu bidigania dupaă el
mormaă ind prinţre picioarele lui: „Sfaâ rfaâ licaă , lua-ţe-ar dracii, na la ţaţa
din ţţigare.”
Tţ ugurlan îâsţi daă du paă laă ria pe ceafa sţ i se uiţaă lung spre aria
îânvecinaţaă . Acolo ţreiera baţoza lui Iocan sţ i era sigur caă Moromeţe
272
ţreiera la el. Se urni din loc, pomi îânţr-acolo:
— Baă , Tţ ugurlane, baă ! se auzi sţrigaţ din depaă rţare, din vaâ rful unei
sţ ire mari.
Era chiar Moromeţe. Se apropie, dar îâncaă de deparţe Tţ ugurlan
raă mase uimiţ de caâ ţ de mare era sţ ira de graâ u a acesţuia. Tocmai
ţerminase, îâi faă cea creasţaă ca unui acoperisţ , sţ i Paraschiv se chinuia
greu cu snopii din pricina îânaă lţţimii. Parcaă era un palaţ sţ ira lui
Moromeţe, un acareţ, faţţaă de colibele de prin preajmaă .
— Faci vreo sţ ase suţe? îânţrebaă Tţ ugurlan ţare, de jos.
— Ce, duble?
— Da.
— Nu, dar cinci suţe ţoţ ies, zise Moromeţe. Am avuţ o idee,
Tţ ugurlane, explicaă Moromeţe de sus. „Maă , zic, ia saă pun eu nouaă
pogoane de graâ u!” Gaţa, Paraschive? Mai ai vreun snop?
Paraschiv mormaă i caă nu mai are sţ i Moromeţe îâncepu saă se dea jos.
Ca saă -i ajuţe, Paraschiv se urcaă pe paă ţulul caă ruţţei sţ i îânfipse furca îân sţ iraă ,
saă se sprijine ţaţaă l cu piciorul.
— Hai, baă , saă fumaă m o ţţigare, Tţ ugurlane! spuse Moromeţe caâ nd
ajunse jos. Se daă du mai îâncolo sţ i se asţ ezaă la umbraă . Tţ ugurlan se asţ ezaă
sţ i el. E ţopenie de graâ u, Tţ ugurlane, conţinuaă Moromeţe faă caâ ndu-sţ i de
ţţigare. Uiţe asţ a curge, pe ţoaţe drumurile. Eu zic caă ţoaţaă iarna o saă
maă naâ nce romaâ nii la paâ ine!
Tţ ugurlan nu zise nimic sţ i ţaă cerea lui îâl faă cu aţenţ pe Moromeţe.
— Caâ ţe pogoane ai ţu de la mosţ ie? îâl îânţrebaă .
— Douaă , raă spunse Tţ ugurlan.
— Sţ i din asţea douaă , jumaă ţaţe ţrebuie saă -i dai maiorului?
— Mai îâmi raă maâ n sţ i paiele! zise Tţ ugurlan.
— Maă i, Tţ ugurlane! exclamaă deodaţaă Moromeţe. De ce sţai ţu aici saă
muncesţ ţi pe din douaă pe mosţ ia ciocoiului aă sţa?!
— Dar ce saă fac, Moromeţe?
— Du-ţe îân lume, domnule! zise Moromeţe cu un glas din care se
îânţţelegea caă nu vorbea doar ca saă se afle îân ţreabaă . Du-ţe îân lume sţ i ai saă
gaă sesţ ţi ţu saă muncesţ ţi mai cu folos decaâ ţ aici. Traă iesţ ţi îân saţ sţ i-ţţi faci
saâ nge raă u! Eu îân locul ţaă u asţ pleca, domnule, sţ i îândaă raă ţ nu m-asţ mai
uiţa.
— Asţ a zici acuma! sţ opţi Tţ ugurlan nu prea ţurburaţ.
273
 — De ce?! se miraă sincer Moromeţe. Saă sţai aici îân saţ sţ i saă ţe uiţţi la
mine caă am o sţ iraă caâ ţ ţoaţe zilele? Dar hai saă zicem caă ţreacaă -meargaă cu
sţ ira mea, e pe copii mulţţi, abia dacaă mi-o mai raă maâ ne sţ i mie saă am
paâ ine paâ naă la anul, caă am daţorii mulţe, dar cum saă îâmparţ eu, maă ,
munca mea, cu unul care n-a munciţ?! exclamaă Moromeţe revolţaţ sţ i îân
acelasţ i ţimp nedumeriţ.
Se uiţaă la Tţ ugurlan cu o privire limpede, asţ ţepţaâ nd raă spunsul. Araă ţa
cu adevaă raţ uimiţ cum poaţe cineva saă îândure asţ a ceva.
— Cum adicaă , izbucni el de asţaă daţaă iaraă sţ i îânţr-o ţoţalaă nepuţinţţaă de
a îânţţelege, saă -i dau eu jumaă ţaţe din munca mea?! sţ i-sţ i araă ţaă braţţele sţ i-sţ i
îânţoarse apoi capul îân alţaă parţe, vraâ nd saă spunaă caă de fapţ nici nu vrea
saă îânţţeleagaă , lucrul fiind îân îânsaă sţ i esenţţa lui cu nepuţinţţaă de îânţţeles.
Exagera, deoarece el îânsusţ i, caâ nd era flaă caă u, muncise pe mosţ ia
ciocoiului sţ i sţ ţia foarţe bine cum era cu puţinţţaă un asţfel de lucru;
ţoţusţ i nu glumea.
— N-auzi caă -mi raă maâ n mie paiele?! zise Tţ ugurlan cu un zaâ mbeţ
ascuns, daâ nd de îânţţeles caă apreciazaă sinceriţaţea revolţei lui Moromeţe,
dar obiecţeazaă îâmpoţriva fapţului caă acesţa se prefaă cea caă nu îânţţelege
de ce exisţaă mosţ ieri.
— Adicaă vreai saă spui caă nu e pe din douaă , din momenţ ce-ţţi raă maâ n
ţţie paiele! zise Moromeţe.
— IÎnţocmai! confirmaă Tţ ugurlan.
— Ei, aţunci se schimbaă socoţeala! zise Moromeţe subliniind ideea
cu spraâ ncenele.
Tţ ugurlan, pe care problema aceasţa se pare caă nu-l mai ţurbura
deloc, îâncepu saă raâ daă cu pofţaă , spre uimirea lui Moromeţe, care acum
cu adevaă raţ caă nu-l îânţţelegea pe acesţ om.
— Saă -ţţi spun drepţ, Moromeţe, îâl bag îân maă -sa de maior cu mosţ ia
lui! exclamaă Tţ ugurlan. Maă uiţam la el caâ nd m-am urcaţ la cosţ cum sţa
pe marginea hambarului, cu gaâ ţul alb, descheiaţ. Ce-mi pasaă mie de el?
Daă -l îân maă -sa! mai spuse Tţ ugurlan cu un glas curaţ sţ i schimbaă vorba
îânţrebaâ ndu-l pe Moromeţe ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce
dracu face? Dupaă glas îânţrebarea i se paă ru lui Moromeţe cam suspecţaă .
Tţ ugurlan da de baă nuiţ caă , îân ce privesţ ţe problema discuţaţaă , nu credea
caă Moromeţe poaţe saă îânţţeleagaă ce gaâ ndea de fapţ Tţ ugurlan despre ea
sţ i asţa oricaâ ţ de mulţ ar îâncerca Tţ ugurlan saă -i explice: „Mai bine hai saă
274
vorbim despre lucruri care sunţ la îândemaâ na amaâ ndurora, de pildaă
despre guvern”, se îânţţelegea pe dedesubţ din glasul lui Tţ ugurlan. Paâ naă
saă gaă seascaă Moromeţe raă spunsul poţriviţ, acesţa izbucni îânţr-adevaă r îân
raâ s. IÎl prinsese, îâl aţinsese bine sţ i Moromeţe raâ se sţ i el, dar nedumerirea
ţoţ nu se sţingea de pe chipul lui. Ce era cu Tţ ugurlan? Sţ i apoi de unde sţ i
paâ naă unde la el saă facaă glume aţaâ ţ de subţţiri?
Caâ nd se îânţoarse îândaă raă ţ la arie, Tţ ugurlan se îânveseli sţ i mai mulţ de
mica îânţaâ mplare. Moromeţe, care avea acel fel uimiţor al saă u de a fi, de
a vedea lucrurile sţ i fapţele oamenilor cu nisţ ţe ochi limpezi sţ i
neţulburaţţi, se dovedea caă nu îânţţelegea nimic caâ nd alţcineva era la fel
ca el. Credea caă numai el puţea fi asţ a, sau îân orice caz i se paă rea cu
nepuţinţţaă saă fie cineva asţ a caâ nd ţrebuia saă dea jumaă ţaţe din munca lui
alţcuiva. „Aia e, Moromeţe, gaâ ndi Tţ ugurlan din ce îân ce mai îânveseliţ,
asţ a sţau lucrurile, dacaă vrei saă sţ ţii.”
IÎn urma lui, Moromeţe, îânţins la umbra sţ irei de graâ u, se îânţreba sţ i el
cu o vagaă nelinisţ ţe ce-ar face dacaă ar sţ ţi caă din douaă pogoane pe care
le-ar avea, jumaă ţaţe din bucaţele de pe ele ar ţrebui saă le dea
mosţ ierului. Nu ajunse paâ naă acolo îâncaâ ţ saă raă spundaă , dar îân cele caâ ţeva
clipe caâ ţ acesţ gaâ nd sţaă rui asupra lui, se faă cu negru sţ i crunţ la faţţaă.

VIII

A doua zi pe la praâ nz, dupaă ce ţreierase sţ i îâsţi caă rase paiele acasaă ,
Tţ ugurlan se duse la Ion al lui Miai.
— Ioane, hai la moaraă saă maă cinaă m de paâ ine, îâi spuse.
— Taman asţa vream saă -ţţi spun sţ i eu, raă spunse Ion al lui Miai, care
ţreierase sţ i el de dimineaţţaă. Mergem cu caă ruţţa mea sau saă aduc calul la
ţine? mai îânţrebaă el.
— Adu calul saă mergem cu caă ruţţa mea, hoţaă rîâ Tţ ugurlan. Tu du-ţe
îânainţe sţ i pune-ţe pe lisţaă , caă o fi gloaţaă la moaraă .
Era îânţr-adevaă r gloaţaă , dar foarţe mulţţi oameni maă cinau puţţin sţ i
mergea repede, îâncaâ ţ le veni raâ ndul îânainţe de a se face searaă . Se
maă cina neconţeniţ, ziua sţ i noapţea.
275
 Fiindcaă ţoţ era acolo, Tţ ugurlan îâl laă saă pe Ion al lui Miai la caă ruţţaă sţ i se
duse pe la cumnaţu-saă u Grigore. Nu-l mai vaă zuse din ziua aceea sţ i era
curios saă sţ ţie ce faă cuse, dacaă ai lui Arisţide îâl daă duseraă sau nu afaraă .
Nu-l vedea pe acolo pe la moaraă sţ i baă nuia caă da, dar era miraţ caă ,
judecaâ nd dupaă îângrijorarea lui din ziua aceea, ar fi ţrebuiţ saă vinaă saă -i
spunaă sţ i iaţaă caă nu venise. „Poaţe caă nu l-au daţ!” îâsţi spuse Tţ ugurlan sţ i
inţraă îân curţea cumnaţului.
Armeanca nu era acasaă . Nevasţaă -sa, sora lui Tţ ugurlan, era îân curţe,
cocea paâ ine afaraă , îân ţţesţ, se simţţea mirosul de deparţe. Caâ nd îâl vaă zu pe
fraţele ei, femeia se ridicaă îân picioare.
— Bunaă ziua, didaă ! spuse Tţ ugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era
mai mare ca el decaâ ţ cu doi ani, dar el o respecţa spunaâ ndu-i didă,
îânvaă ţţaţ de mic de paă rinţţi, sţ i cu anii respecţul acesţa nu scaă zuse, ci
dimpoţrivaă . Ce faci, coci paâ ine?
— Mai mulţ penţru copii, caă penţru noi… raă spunse sora sţ i se uiţaă
alaă ţuri la copiii care sţaă ţeau pe laâ ngaă ea. Traiane, uiţe unchiul! spuse
ea.
Avea o voce moale sţ i dulce sţ i nisţ ţe ochi negri. Lui Tţ ugurlan nu-i
scaă paă felul cum rosţise ea cuvinţele că pentru noi sţ i nici privirea care
compleţase: „S-a îânţaâ mplaţ ceva raă u, am saă -ţţi spun îândaţaă .”
— Uiţe unchiul! repeţaă ea cu vocea ei bogaţaă , îân care dragosţea
penţru copii caă paă ţa o ţaă rie care nu laă sa loc niciunei îândoieli: era o
mamaă care ar fi sţ ţiuţ saă -sţ i apere copiii ţoţ aţaâ ţ de bine ca sţ i un baă rbaţ.
Pe Traian, care îâl araă ţa ea, sţ i care era cel mai mic, îâl ţţinea îân braţţe o
feţiţţaă de vreo ţreisprezece ani. Se cam caă znea cu el, era cam greu.
Traian era aproape gol, cu burţa neagraă , arsaă de soare; cu capul caâ ţ un
dovleac sţ i cu nisţ ţe ochi de asemenea mari, larg deschisţ i sţ i nemisţ caţţi;
sţaă ţea cuminţe îân braţţele surorii, cu maâ inile îâncolaă ciţe de gaâ ţul ei.
— Traiane, unchiul, unchiul! zise sţ i feţiţţa sţ i raă sucindu-sţ i gaâ ţul îâl
pupaă pe copil pe obraji, apaă saţ, cu pofţaă .
IÎn acesţ ţimp, se apropie o closţ caă croncaă nind, cu o graă madaă de pui
de raţţaă care se sţ i revaă rsaraă prinţre picioarele lor; unii din ei se opreau
pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului sţ i o
ciuguleau cu ciocurile lor laţe de unghiile degeţelor.
— Vasilico, ia du-ţe ţu pe maă guraă sţ i caâ nd o fi paâ inea gaţa ţe chem eu,
spuse mama. Hai caă ţrebuie saă vinaă sţ i ţaţ-ţaă u sţ i fraţi-ţaă u sţ i ţe chem eu!
276
 Dupaă ce feţiţţa plecaă , Tţ ugurlan se asţ ezaă jos pe ţroscoţul verde al
baă ţaă ţurii.
— Da’ unde e Grigore? îânţrebaă el.
— E dus cu Pavelicaă la obor, saă îâncerce saă cumpere un cal, zise sora.
Nu ţţi-a spus caă l-au daţ afaraă ?!
— Nu, raă spunse Tţ ugurlan cu ochii mari.
— L-au daţ afaraă sţ i penţru locul aă sţa – femeia araă ţaă cu maâ na spre
moaraă – ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam sţraâ nsţ i vreo mie sţ i
el s-a gaâ ndiţ saă ia un cal.
— Sţ i voi ce faceţţi, sţaţţi asţ a? îânţrebaă Tţ ugurlan nedumeriţ.
— Nu sţ ţiu ce e cu el… I-am spus saă nu ia mia de lei sţ i nu sţ ţiu ce mi-a
baă lmaă jiţ, caă sţ ţie el ce face.
— A veniţ sţ i la mine sţ i mi-a spus sţ i n-am îânţţeles nimic! se miraă din
nou Tţ ugurlan.
— Uiţe-l caă se îânţoarce, zise femeia sţ i o sţrigaă pe feţiţţaă saă vinaă saă
maă naâ nce paâ ine.
Armeanca se bucuraă caâ nd îâl vaă zu pe Tţ ugurlan. Se asţ ezaraă ţoţţi pe
iarbaă sţ i femeia baă gaă vaă ţraiul îân capul ţţesţului. Caâ nd scoase paâ inea
aproape caă se îâmbaă ţaraă . Privirile li se laă rgiraă , chipurile li se faă curaă
frumoase. Femeia se îânchinaă , iar Armeanca, fiul saă u cel mare sţ i
Tţ ugurlan îâsţi luaraă paă laă riile de pe cap. Femeia rupse paâ inea sţ i le daă du
bucaă ţţi mari care îân maâ inile lor palpiţaraă de dogoare sţ i abur, parcaă ar fi
fosţ vii. IÎncepuraă saă maă naâ nce cu o laă comie curaţaă sţ i reculeasaă sţ i ţimp
de caâ ţeva minuţe nimeni nu scoase niciun cuvaâ nţ.
— Maă , borţţosule, îâl maâ ngaâ ie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E
bunaă paâ inea, maă ? Dar la secere de ce nu vreai saă ţe duci?
Nu puţuse cumpaă ra un cal, erau grozav de scumpi. Tţ ugurlan
schimbaă o privire cu soraă -sa sţ i nu zise nimic.
— Sţ i acum ce-ai saă faci, cumnaţe? se raă suci îân cele din urmaă
Tţ ugurlan, ridicaâ ndu-se saă plece. Mi se pare caă n-o saă ai îâncoţro sţ i o saă
ţrebuiascaă saă iai paă maâ nţ de la mosţ ie.
Armeanca vru saă raă spundaă , dar caâ inele îâncepu saă laţre spre graă dinaă
sţ i se uiţaraă ţoţţi îânţr-acolo. Tţ ugurlan raă mase îânmaă rmuriţ. Ion al lui Miai
se apropie alergaâ nd sţ i sţrigaâ nd:
— Tţ ugurlane! Maă , Tţ ugurlane! Ha! Hai caă m-au baă ţuţ ai lui Arisţide!…
Auzi ţu, maă ?!… M-au baă ţuţ!…
277
 Saă riraă îân picioare cu chipurile ţţepene ca de lemn. Cu un glas
îâncordaţ, dar paă sţraâ ndu-sţ i cumpaă ţul, Tţ ugurlan îânţrebaă ce esţe. Ion al lui
Miai îânsaă nu puţu spune nimic limpede, numai îânfaă ţţisţ area lui era
graă iţoare. Avea privirea îânspaă imaâ nţaţaă sţ i buza de sus, cu musţaţţa pe ea,
i se sţraâ mba îânţr-un fel de neîânduraţ. Spunea ceva de nisţ ţe saci, adicaă
chiar aceia cu care veniseraă la moaraă , zicea caă al lui e mai mare de cinci
duble, a ceruţ saă i-l caâ nţaă reascaă sţ i i-a caâ nţaă riţ Tache.
— Ei, sţ i? îânţrebaă Tţ ugurlan.
— Dupaă ce-am maă cinaţ am ceruţ saă mi-l caâ nţaă reascaă din nou, mi l-a
caâ nţaă riţ sţ i era mai puţţin. Eu am zis caă de ce sţ i el s-a pus cu pumnii pe
mine… S-a pus cu pumnii pe mine, îân dumnezeu pe mama lui! îâncepu
saă urle Ion al lui Miai ţremuraâ nd din ţoţ ţrupul.
Aţaâ ţ glasul, caâ ţ sţ i gesţurile sţ i privirile sale aveau ceva care dovedeau
caă ţoaţaă fiinţţa lui era o ranaă vie de durere sţ i jignire. Se uiţa la Tţ ugurlan
ca un copil sţ i uiţaă ţura sa disperaţaă sţ i rugaă ţoare îâţţi faă cea raă u.
Tţ ugurlan îânsaă raă mase nemisţ caţ. „Saă racul Ion al lui Miai, gaâ ndi el, a
faă cuţ-o fiarţaă sţ i acum vine la mine ca sţ i caâ nd eu asţ fi fraţe-saă u”…
— Maă , Ioane, îâncercaă Tţ ugurlan saă -l domoleascaă . Tu cum ai obiceiul
saă -ţţi dai drumul la guraă , nu prea îâţţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai
îânjuraţ pe aă la?
— Maă , nu i-am zis nimic! se praă busţ i parcaă Ion al lui Miai imploraâ nd.
Tţ ugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi avaâ nd sţ i el drepţaţe! gaâ ndi Tţ ugurlan. Sţ i la urma urmei, cine e
Tache aă sţa de crede caă poaţe saă dea cu pumnul îân oameni?”
— Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai sţ i ţu!
Paâ naă acolo Tţ ugurlan îânţrebaă care era Tache. Tache, raă spunse
Armeanca, e acela mai mic care a iesţ iţ acum din sţ coalaă sţ i i-a luaţ lui
Armeanca locul. E mare sţ i gras, are un cap caâ ţ ciuţura sţ i nisţ ţe pumni ca
baroasele.
— Saă dea cu ei îân maă -sa sţ i îân ţa-saă u, dacaă are asţ a pumni, nu îân
oameni, spuse Tţ ugurlan linisţ ţiţ. Unde e? Araă ţaţţi-mi-l sţ i mie!
Faă raă saă bage ei de seamaă , venise îân urmaă sţ i sora lui Tţ ugurlan cu
baă iaţul. Caâ nd ajunseraă prinţre caă ruţţe, ea se apropie de fraţele ei sţ i îâl
apucaă de braţţ .
— Sţane! porunci ea.
— Nu, zise Tţ ugurlan, vreau saă vaă d dacaă e adevaă raţ caă e faă inaă mai
278
puţţinaă .
— N-ai saă poţţi vedea!
— De ce?
— N-au saă -ţţi caâ nţaă reascaă .
— Ba ţrebuie saă caâ nţaă reascaă , spuse Tţ ugurlan cu un glas îânalţ,
faă caâ ndu-i pe cei din jur saă se îânfioare. Ioane, hai îâncoace cu mine!
Mergeau prinţre caă ruţţe cu pasţ i mari sţ i îâncordaţţi. De caâ ţeva ori
oamenii îâl îânconjuraraă , îâncercaâ nd saă -l opreascaă , dar el le spuse caă dacaă
sacii lui caâ nţaă resc aţaâ ţ caâ ţ ţrebuie n-o saă fie nimic.
Auzi ce prosţie! Vrea saă caâ nţaă reascaă faă ina caâ nd ţoaţaă lumea sţ ţie caă
fiii morarului „ţraă geau” de mulţţi ani. Chesţia asţa n-o mai discuţa
nimeni.
— Ce! sţrigaă Tţ ugurlan uluiţ.
— Tu sţ i cu Ion al lui Miai nu sţ ţiaţţi de chesţia asţa? raâ se cineva.
— Las-o moarţaă , Tţ ugurlane!
— Cum?!
IÎl laă saraă îân pace. AĂ sţa parcaă era caă zuţ din cer, se mirau ei. AĂ sţa abia
acum aflaă cine erau ai lui Arisţide. Ba mai raă u: nu sţ ţia nici ce puţere
aveau, caă nimic bun nu iesţ ea dacaă ţe ridicai îâmpoţriva lor. Dar dacaă nu
sţ ţia acesţe lucruri ţrebuie laă saţ saă le afle; nu ţe puţeai numi un om
îânţreg dacaă nu sţ ţiai cu cine ţraă iesţ ţi îân saţ.
Tţ ugurlan îânţr-adevaă r nu sţ ţia acesţe lucruri. Dacaă i s-ar fi spus caă
averea lui Arisţide sţ i a feciorilor saă i era de douaă ori mai mare decaâ ţ
mosţ ia maiorului ar fi raă mas buimaă ciţ. Sţ i n-ar fi crezuţ îân niciun caz caă
oamenii care munceau cu ziua pe paă maâ nţurile lui Arisţide ţraă iau ţoţ
aţaâ ţ de raă u ca sţ i el. Fapţul caă Arisţide avea ţrei masţ ini de ţreieraţ, o
moaraă cu valţţuri sţ i o fabricaă de ulei aici îân saţ sţ i gaţa saă fie ţerminaţaă îân
Taă ţaă raă sţ ţi alţaă moaraă sţ i presaă de ulei, acesţe lucruri le sţ ţia, nu i se paă rea
de mirare; cineva ţrebuia saă aibaă masţ ini de ţreieraţ; masţ ina de ţreieraţ
sţ i moara cu valţţuri, care îâţţi faă cea faă ina albaă de ţţi-era milaă saă pui maâ na
pe ea, erau nisţ ţe minuni. Alţceva era cu paă maâ nţul; un om singur saă aibaă
suţe de pogoane de paă maâ nţ, cum avea maiorul, îân ţimp ce Tţ ugurlan saă
nu aibaă nimic, asţa nu mai era o minune. Moara sţ i fabrica de ulei sţ i
masţ inile de ţreieraţ nu puţeau fi îâmpaă rţţiţe. Dar mosţ ia? Nu sţ ţia caă pe
laâ ngaă moaraă sţ i masţ ini de ţreieraţ Arisţide mai avea cel puţţin o suţaă de
hecţare de paă maâ nţ sţ i mai mulţ de douaă zeci de hecţare de paă dure sţ i
279
vie…
IÎncaâ ţ fapţul caă Tache, feciorul lui Arisţide, îâl baă ţuse pe Ion al lui Miai
pe nedrepţ i se paă rea lui Tţ ugurlan ceva de neierţaţ, ţoţ aţaâ ţ de grav ca
sţ i caâ nd ai descoperi caă îânţr-o familie ţaţaă l îâsţi leagaă copiii cu capul îân jos.
Exisţaă o puţere sţ i un drepţ al ţaţaă lui asupra copiilor sţ i exisţaă sţ i o puţere
sţ i un drepţ al celui care are moaraă asupra celor care macinaă la ea, ai
puţere ca la urma urmei, dacaă nu-ţţi place de Ion al lui Miai, saă -l gonesţ ţi
de la moaraă sţ i saă nu-i dai voie saă macine, dar de unde drepţul saă -l
lovesţ ţi?
Tţ ugurlan era foarţe linisţ ţiţ, dar acesţe gaâ nduri îâl sţaă paâ neau cu aţaâ ţa
puţere îâncaâ ţ nu vedea cum ar mai puţea saă raă maâ naă linisţ ţiţ sţ i bucuros cu
el îânsusţ i, cum se simţţea îân ulţima vreme, dacaă ar laă sa lucrurile asţ a cum
se peţrecuseraă . Bucuria de a fi linisţ ţiţ sţ i îâmpaă caţ n-ar mai avea nicio
valoare.

IX

IÎl caă uţa pe feciorul lui Arisţide cu nisţ ţe priviri negre, sţraă luciţoare,
cu chipul alb sţ i îânţţepeniţ. Tache se afla la marginea poienii cu caă ruţţe,
îâmpreunaă cu unchi-saă u Naă sţase. Venise un convoi dinţr-un saţ vecin sţ i
îâi ţreceau pe lisţaă pe acesţ ţia care n-aveau moara lor îân saţ…
Tţ ugurlan îâl zaă ri, sţ i cu Ion al lui Miai dupaă el, se îândrepţaă îânţr-acolo.
Se apropia cu pasţ i rari, cu frunţea sus, sţ i cei care îâl vaă zuraă se îânfioraraă .
Mulţţi nu-l cunosţ ţeau, sţ i îânţrebau cine era. De mulţ nu mai vaă zuseraă un
asţfel de om sţ i fapţul caă aă sţa, care araă ţa a fi unul sţaă paâ niţ care sţ ţia ce
face, îândraă znea ţoţusţ i saă nu se îâmpace cu ceea ce de mulţ se sţabilise îân
saţ, îâi faă curaă saă uiţe ceea ce sţ ţiau bine de ani de zile. Dacaă el îândraă znea,
îânsemna caă el sţ ţia ceva care ei nu sţ ţiau sţ i, îânfriguraţţi saă afle acesţ ceva
nou sţ i nebaă nuiţ care apaă ruse îân mijlocul lor, laă saraă caă ruţţele faă raă pazaă sţ i
îâncepuraă saă se apropie din ţoaţe paă rţţile. Se apropiau îânsaă cu grijaă , mai
mulţ la paâ ndaă decaâ ţ hoţaă raâ ţţi la ceva. IÎn orice caz, el avea drepţaţe, o
sţ ţiau prea bine, sţ i dacaă nu puţeau face ceea ce faă cea el, puţeau ţoţusţ i
saă -l apere.
280
 Tache sţ i Naă sţase se pomeniraă faă raă vesţe cu Tţ ugurlan laâ ngaă ei sţ i o
clipaă se miraraă . Tache era asţ a cum spusese Armeanca, adicaă foarţe gras
sţ i avea o frizuraă îânalţaă sţ i deasaă . Mirarea lui de o clipaă scoase la ivealaă
ceva care sţaţura sţ i grosimea sa ascundeau, sţ i anume fapţul caă era mulţ
mai ţaâ naă r decaâ ţ s-ar fi crezuţ. Alţfel, cu ceafa mare, cu gusţ a care îâi
apaă rea sub baă rbie, cu grosimea de buţuc a ţrupului, ai fi zis caă are cel
puţţin ţreizeci de ani. Nu numai ochii, dar sţ i gura, sţ i nasul, sţ i urechile i
se ascundeau îân graă simea chipului. Braţţele piereau sţ i ele de asemenea
îân umeri, parcaă avea maâ ini numai de la coaţe îân jos. Pe laâ ngaă el, Ion al
lui Miai paă rea o creangaă lipsiţaă de coajaă sţ i frunze.
— De ce, îânţrebaă Tţ ugurlan, l-ai baă ţuţ pe Ion al lui Miai?
Tache mai raă mase o clipaă cu ochii lui neclinţiţţi, nedumeriţţi de
apariţţia lui Tţ ugurlan.
— Cine l-a baă ţuţ? îânţrebaă Naă sţase.
— Dumneaţa l-ai baă ţuţ! afirmaă Tţ ugurlan uiţaâ ndu-se la Tache. De ce?
Ion al lui Miai iesţ i îân faţţaă cu chipul lui parcaă sţraâ mbaţ de loviţuri, îân
realiţaţe de umilinţţa aceea pe care o îândurase sţ i de care vroia saă scape,
sţ i aţunci Tache îâsţi aduse aminţe. Vaă zaâ ndu-l, deodaţaă , faă raă niciun fel de
semn de furie, se repezi îân el sţ i îâl lovi iar cu pumnul cu aţaâ ţa puţere,
îâncaâ ţ Ion al lui Miai se praă busţ i.
— …Pe maă -ţa saă ţe… iar ai veniţ, dumnezaă ul… sughiţţaă apoi Tache cu
un glas sţraniu, neasţ ţepţaţ de subţţire penţru gaâ ţul sţ i pumnii lui
îânfricosţ aăţori. Iar ai veniţ, fir-ai al dracului, maă faci pe mine hoţţ ,
dumnezaă ul… M-a faă cuţ hoţţ , sţrigaă el mai deparţe cu glasul acela,
adresaâ ndu-se unchiului saă u.
— De ce ţe-a faă cuţ hoţţ? îânţrebaă Tţ ugurlan linisţ ţiţ, faă raă maă car saă -i
arunce lui Ion al lui Miai o privire, ca sţ i caâ nd ceea ce faă cuse Tache, noile
loviţuri pe care i le daă duse prieţenului saă u, nu prezenţa penţru el
niciun inţeres. De ce ţe-a faă cuţ hoţţ? repeţaă el, de asţaă daţaă apropiindu-
se mai mulţ de Tache, venind chiar laâ ngaă piepţul lui.
Asţ ţepţa raă spuns. Se faă cuse linisţ ţe.
— Ce?! guiţţaă Tache.
— De ce ţe-a faă cuţ hoţţ?
— Sţ i ţu ce vreai? Sţ i ţoţ asţ a pe neasţ ţepţaţe, îâsţi faă cu vaâ nţ sţ i-sţ i repezi
pumnul îân capul lui Tţ ugurlan.
Acesţa se feri, se ţrase îânapoi sţ i vru saă repeţe îânţrebarea, dar Tache,
281
îânfuriaţ caă loviţura nu-i izbuţise, îâsţi faă cu vaâ nţ din nou, naă pusţindu-se ca
orbul îânainţe.
Oamenii ţţaâsţ niraă îân laă ţuri, laă saâ ndu-i lui Tţ ugurlan loc saă se reţragaă .
Tţ ugurlan se daă dea îândaă raă ţ, repede, ferindu-se. Privirea sa sţraă luciţoare
nu-l slaă bea îânsaă pe fiul morarului sţ i se laă rgea din ce îân ce mai mulţ,
fascinaţaă parcaă de ceea ce vedea. Tache devenise parcaă un vierme
monsţruos, din faţţa caă ruia ori ţrebuia saă se dea mai repede îândaă raă ţ, ori
saă -l omoare cu scaâ rbaă , cu groazaă sţ i cu maâ nie. Sţ i nu puţu saă se dea mai
repede sţ i se opri sţ i îâl lovi îân faţţaă, o daţaă , de douaă ori, una dupaă alţa. IÎn
aceeasţ i clipaă saâ ngele ţţaâsţ ni din nasul sţ i gura lui Tache, sţ i acesţa,
buimaă ciţ, nevenindu-i parcaă saă creadaă , se uiţaă zaă paă ciţ îân jur. Mugi sţ i se
repezi iar îânainţe, dar de asţaă daţaă loviţura care o primi îâl ţrimise de-a-
ndaă raă ţelea sţ i îâl culcaă îân cele din urmaă la picioarele celor din jur. De
acolo îânsaă oamenii nu-l mai laă saraă saă se repeadaă , nu mai puţuraă îândura
saă -l vadaă cu saâ ngele acela cleios curgaâ ndu-i din nas sţ i îâl îâmpinseraă la
margine sţ i umpluraă cu ţrupurile lor golul dinţre ei sţ i Tţ ugurlan. Tache
se zvaâ rcolea îânsaă mereu saă se repeadaă , dar oamenii îâl ţţineau uiţaâ ndu-se
la el cu dispreţţ .
Naă sţase fusese luaţ faă raă vesţe, n-avea îân clipa aceea pe nimeni de-ai
lui care saă -i saraă îân ajuţor, îâncaâ ţ vaă zaâ ndu-l pe nepoţu-saă u ţraâ nţiţ la
paă maâ nţ, nu îândraă zni saă saraă saă -l raă zbune, se smulse de laâ ngaă caă ruţţaă sţ i o
luaă spre sţ osea cu pasţ i repezi. Cineva baă gaă de seamaă sţ i sţrigaă :
— Fugi, Tţ ugurlane!
Se îângraă maă diraă ţoţţi pe el sţ i-l îândemnaraă saă urce îân caă ruţţaă sţ i saă fugaă
caâ ţ mai repede. Naă sţase avea saă se îânţoarcaă cu ai lui de prin Coţocesţ ţi sţ i
au saă -l ţaie.
— Cum adicaă ! sţrigaă Tţ ugurlan. Ei sunţ hoţţi sţ i sar cu pumnii pe mine
sţ i pe aă sţa sţ i ţoţ ei saă maă ţaie? De ce saă fug? Saă caâ nţaă reascaă sacii, saă fiţţi
marţori, am saă -l dau îân judecaţaă ! Adicaă cum…
— Tţ ugurlane, fi-ţţi-ar caâ nţaă riţul al dracului, îâl îânţrerupse unul dinţre
ei, un om voinic pe care Tţ ugurlan nici nu-l cunosţ ţea, fugi dracului de
aici sţ i nu mai asţ ţepţa! Sţ i spunaâ nd acesţea îâl apucaă sţraâ ns de braţţ pe
Tţ ugurlan sţ i îâl ţrase cu el spre caă ruţţaă. Al lui Miai, sţrigaă el, faă raă saă -l
slaă beascaă pe Tţ ugurlan din sţraâ nsoare, îânhamaă caii, ce dracu ţe mai uiţţi
ca un prosţ!
Pe drum îânsaă Naă sţase se raă zgaâ ndise saă se mai ducaă îân Coţocesţ ţi la ai
282
lui. Se duse fuga la primaă rie sţ i îâi spuse fraţelui saă u, care auzindu-l îâsţi
pierdu cumpaă ţul sţ i chemaă jandarmii.
Caâ nd sţ eful posţului sosi, Tţ ugurlan sţ i Ion al lui Miai coborau cu
caă ruţţa spre saţ sţ i, neprevaă zaă ţori, ţrecuraă chiar prin faţţa primaă riei.
— Uiţe-i! sţrigaă Naă sţase ţţaâsţ nind afaraă .
Vaă zaâ ndu-l, Ion al lui Miai se sperie sţ i vru saă dea bice cailor, dar era
prea ţaâ rziu. Naă sţase ţaă baă rîâ pesţe saci sţ i saă rind deasupra se praă vaă li cu
pumnii sţ i picioarele îân capul lui Tţ ugurlan. Acesţa nu-sţ i pierdu
cumpaă ţul, saă ri jos sţ i vru saă îânţoarcaă loviţurile, dar îân acelasţ i ţimp o
maâ naă i se îânfipse îân ceafa pe la spaţe sţ i, caâ nd se raă suci saă vadaă cine era,
o palmaă grea îâl faă cu saă simţaă flaă caă ri îânainţea ochilor.
Se ţrase îânapoi sţ i se dezmeţici. Era jandarmul, îânghiţţi greu sţ i se
linisţ ţi.
— De ce dai îân mine, dom’ sţ ef?
— Am saă -ţţi spun la secţţie! raă spunse sţ eful posţului la fel de calm sţ i
nu se mai uiţaă la el. Se apropie de caă ruţţaă sţ i îâi spuse sţ i lui Ion al lui Miai:
Mergi sţ i ţu la secţţie.
Tţ ugurlan avu o presimţţire fulgeraă ţoare a ţoţ ceea ce avea saă se
îânţaâ mple cu el de-aici îânainţe sţ i ţoţ aţaâ ţ de fulgeraă ţor el se îâmpaă caă pe
deplin cu ceea ce vedea îân aceasţaă presimţţire… Inima, pe care palma
jandarmului o îângheţţase ca de moarţe, îâi spunea caă dacaă o va laă sa asţ a,
îângheţţaţaă de palma aceasţa, niciodaţaă nu va mai baţe cum baă ţuse.
IÎnduraţaă , palma jandarmului va sţinge îân el flacaă ra îândraă znelii sţ i
nenorocirea aceasţa ar fi mai mare decaâ ţ orice îânchisoare (îânchisoarea
fusese presimţţirea care îâi ţrecuse ca un fulger prin cap).
— De ce dai dumneaţa îân mine, dom’ sţ ef, caâ nd nu sţ ţii despre ce e
vorba? repeţaă el cu un glas linisţ ţiţ.
Jandarmul ţresaă ri. „Aha!” se miraă el. Va saă zicaă avea de-a face cu unul
care vroia saă sţ ţie de ce. IÎnainţe de orice ţrebuia saă afle caă de aceea,
penţru caă asţ a vroia el, jandarmul, asţ a judeca el, asţ a socoţea el caă e bine,
el era acela care judeca lucrurile, sţ i nu Tţ ugurlan.
— Nu sţ ţiu despre ce e vorba?! se miraă jandarmul. Vrei saă spui caă nu
ţu esţ ţi aă la care a saă riţ sţ i l-a baă ţuţ pe domnul Tache?
— Nu, el a saă riţ la mine, raă spunse Tţ ugurlan.
— Sţ i de ce n-ai veniţ la mine saă -mi spui? zise jandarmul
îâmpingaâ ndu-sţ i pusţ ca cu coţul spre spinare sţ i apropiindu-se din nou de
283
Tţ ugurlan. Sau crezi caă eu sunţ pus aici de… maă -ţii! zise aproape vesel sţ i
de asţaă daţaă îâl caâ rpi pe Tţ ugurlan din plin, aruncaâ ndu-l pe picioare ţrei
pasţ i mai îâncolo.
Tţ ugurlan scuţuraă din cap, îâncordaţ, sţ i avu o clipaă de spaimaă . Aceasţaă
a doua palmaă ameninţţa saă sţ ţeargaă ţaă ria celei dinţaâ i: jandarmul lovea
faă raă uraă sţ i faă raă plaă cere; se vedea caâ ţ de colo caă el credea caă acesţe
palme erau nisţ ţe fleacuri.
— De ce zici caă n-ai veniţ la mine saă -mi spui? repeţaă jandarmul
apropiindu-se de Tţ ugurlan cu nisţ ţe pasţ i lenesţ i sţ i cam plicţisiţţi.
— Oamenii sunţ marţori, zise Tţ ugurlan cu raă suflarea sţ uieraă ţoare. L-
am îânţrebaţ de ce ne-a daţ faă inaă lipsaă sţ i de ce l-a loviţ pe Ion al lui Miai!
A saă riţ la mine sţ i…
— Ia-l la posţ, jandarm! Ce sţai la discuţţie cu el? sţrigaă aţunci
Arisţide de pe ţrepţele primaă riei, sţ i acesţ sţrigaă ţ alungaă clipa
sţ ovaă iţoare care se sţrecurase hoţţesţ ţe îân inima lui Tţ ugurlan.
— Da, da, sţ i? Spune! îâl îâncuraja jandarmul pe Tţ ugurlan ca sţ i caâ nd n-
ar fi auziţ sţrigaă ţul lui Arisţide. Faă inaă lipsaă , zici ţu, nu-i asţ a? Spune! Va
saă zicaă îâl faci hoţţ pe domnul primar, cu alţe cuvinţe! Penţru ţoţ saţul
domnul primar e domnul primar, dar penţru ţine nu!
De asţaă daţaă sţ eful nici nu-sţ i mai ascunse misţ caă rile sţ i Tţ ugurlan vaă zu
din ţimp cum îâi pregaă ţesţ ţe o nouaă loviţuraă . O bucurie arzaă ţoare licaă ri îân
privirea lui. Inima îâncepu saă -i baţaă rar, cu o puţere coplesţ iţoare: d-aici
îânainţe nimeni sţ i nimic n-avea saă -i mai îângheţţe sau saă -i îânceţineascaă
baă ţaia.
— Da, penţru mine domnul primar e un hoţţ! spuse el rar sţ i raă spicaţ
sţ i îân clipa urmaă ţoare saă ri asupra omului din faţţa sa, a caă rui misţ care de
a lovi nici maă car nu se mai vaă zu.
Se praă busţ i cu jandarmul îân mijlocul drumului, îâncaă lecaă pesţe piepţul
lui sţ i îâl sţrangulaă izbindu-l cu capul de paă maâ nţ. Misţ carea aceasţa nu
avea îânsaă puţerea care ţrebuia sţ i îândaţaă ţţaâsţ ni îân picioare, apucaă pusţ ca
de ţţeavaă sţ i vru saă loveascaă cu ea, dar o aruncaă sţ i naă vaă li din nou cu
picioarele lui desculţţe pesţe piepţul sţ i faţţa jandarmului.
Acesţa se raă suci pe jos cu desţulaă usţ urinţţaă. De uimire aproape caă
nici nu simţţise cele caâ ţeva loviţuri pe care i le daă duse Tţ ugurlan pesţe
faţţaă.
Oamenii alergaraă de prin curţţi, se auziraă ţţipeţele îânfricosţ aţe ale
284
muierilor.
— Puneţţi maâ na pe el! sţrigaă Arisţide sţ i se repezi el îânsusţ i îân
Tţ ugurlan îâmpreunaă cu fi-saă u.
Naă sţase saă rise pe la spaţe sţ i îâncerca saă -i prindaă maâ inile. Paâ naă saă se
apere, Tţ ugurlan se pomeni gaâ ţuiţ sţ i izbiţ îân faţţaă de primar, îâl laă saă pe
Naă sţase saă dea pe la spaţe sţ i gaâ ţuindu-l la raâ ndul saă u pe primar îâl
îâmpinse de-a-ndaă raă ţelea spre primaă rie sţ i, izbindu-l saă lbaţic, rosţ i zidul
cu capul lui.
— A, domnul primar! gaâ faâ ia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom’le
primar? De ce, dom’le primar, faci una ca asţa? Fiindcaă esţ ţi hoţţ sţ i ţţi-e
fricaă saă nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Paă i ţoţ hoţţ raă maâ i sţ i
asţ a, dom’le primar, biserica sţ i crucea dumnezeului maă -ţii! D-aia ai faă cuţ
ţu moaraă , saă furi bucaţele oamenilor?
Sţ i îân aceasţaă clipaă de buimaă cealaă , îân care nimeni nu îândraă zni saă se
aţingaă de el, Tţ ugurlan se îândrepţaă spre caă ruţţaă conţinuaâ nd saă sţrige:
— Sţ i-a pus copiii la moaraă saă fure bucaţele oamenilor sţ i saă dea cu
pumnul sţ i ţoţ el cheamaă jandarmul. Mama voasţraă de hoţţi, lasaă caă v-
araă ţ eu vouaă !
Caâ nd saă se urce alaă ţuri de Ion al lui Miai, deodaţaă Tţ ugurlan se opri,
se îânţoarse îânapoi linisţ ţiţ sţ i ţrecaâ nd prinţre oameni, care îâi faă ceau loc
îâncaă uluiţţi, se aplecaă , ridicaă de jos arma jandarmului sţ i se îânţoarse la
caă ruţţaă cu aceiasţ i pasţ i maă suraţţi.
— Maâ naă , Ioane! sţrigaă el sţ i abia aţunci sţ eful posţului se dezmeţici sţ i
se repezi spre caă ruţţaă, dar era prea ţaâ rziu. Saă vii la mine acasaă , dom’ sţ ef,
saă -ţţi dau pusţ ca! mai sţrigaă Tţ ugurlan îân ţimp ce caii cu caă ruţţa se
îândepaă rţau îân goanaă , îânecaâ ndu-l pe jandarm îânţr-un nor de praf.

Tţ ugurlan ajunse repede acasaă sţ i o îângrozi raă u pe muierea lui caâ nd

odaţaă cu sacul de faă inaă el daă du jos sţ i o pusţ caă . Ion al lui Miai nu era mai
puţţin îângroziţ, dar Tţ ugurlan îâl linisţ ţi spunaâ ndu-i caă n-avea de ce saă se
ţeamaă :
285
 — Tu n-ai faă cuţ nimic, Ioane, îâi spuse. Du-ţe acasaă sţ i vezi-ţţi de
ţreabaă .
Tţ ugurlan desţ erţaă sacul cu faă inaă îân hambar sţ i îâl puse pe baă iaţ saă
paâ ndeascaă la poarţaă .
— Vezi dacaă vine jandarmul cu soldaţţi! îâi porunci el.
Muierea nici maă car nu-l mai îânţrebaă ce s-a îânţaâ mplaţ. Tocmai caâ nd
se asţ ţepţa mai puţţin, ţocmai acum caâ nd de caâ ţaă va vreme baă rbaţul ei
araă ţa mai linisţ ţiţ sţ i mai îâmpaă caţ, se peţrecuse nenorocirea. O
presimţţise de mulţ sţ i iaţaă caă acum era aici, îân colţţul ţindei, avaâ nd forma
îânfricosţ aăţoare a unei pusţ ţi.
Tţ ugurlan scuţuraă cu grijaă sacul saă nu pice faă inaă pe jos, se îânţoarse îân
ţindaă sţ i se asţ ezaă apoi pe celaă lalţ prag, aruncaâ nd sacul îân colţţul unde era
pusţ ca.
— Nu-ţţi fie fricaă , zise el. A daţ degeaba îân mine, n-are ce saă -mi facaă .
Ea ofţaă resemnaţaă , cu privirea pierduţaă parcaă îân nisţ ţe depaă rţaă ri faă raă
sfaâ rsţ iţ.
— Ei sţ i! zise el sţ i acesţe cuvinţe îânsemnau: „Sţ i dacaă o saă fie raă u, ce?
Nu ţe-ai îânvaă ţţaţ îâncaă cu acesţ gaâ nd?”
— Sţane, ce-ai faă cuţ? se auzi deodaţaă un glas urcaâ nd pe prispaă sţ i o
clipaă mai ţaâ rziu inţraraă îânaă unţru Armeanca sţ i nevasţaă -sa.
— Ce saă fac, didaă , o îânţaâ mpinaă Tţ ugurlan pe soraă -sa cu un glas firesc,
de gazdaă , sţ i-i daă du un scaă unel mic caâ ţ sţ chioapa. Sţ ezi, didaă . Au vruţ saă
maă ia la secţţie sţ i jandarmul a daţ îân mine. I-am luaţ pusţ ca! De ce nu
sţ ezi?
— Sţane, spuse sora porunciţor. Lasaă pusţ ca aici sţ i fugi. Asţ ţepţţi saă vie
saă ţe prindaă , ori ai îânnebuniţ?
Abia spuse acesţe cuvinţe sţ i se auziraă alţe glasuri la poarţaă . Era Ion
al lui Miai cu fiu-saă u sţ i cu muierea sţ i cu îâncaă vreo doi vecini.
Le povesţise Ion al lui Miai sţ i inţraraă pesţe Tţ ugurlan cu spaima îân
priviri, îândemnaâ ndu-l saă fugaă numaidecaâ ţ.
— Unde saă fug? îânţrebaă Tţ ugurlan supaă raţ.
— IÎn paă dure.
— Sţ i acolo ce saă fac?
Nu sţ ţiau nici ei, araă ţau cu ţoţul raă ţaă ciţţi.
— Ce saă fac îân paă dure, nu ţoţ ţrebuie saă maă îânţorc acasaă ? Sţ i pe urmaă ,
dacaă maă prinde, ce? zise Tţ ugurlan,
286
 Nu-l îânţţelegeau. Ca saă raă maâ i curaţ sţ i îânţreg ţrebuie saă plaă ţesţ ţi. Sţ i
dacaă alţţii ţraă iesc ca nisţ ţe iepuri, ţreaba lor. Traă iesţ ţe fiecare om cum
poaţe. El, Tţ ugurlan, nu puţea ţraă i ca un fricos. Copilul veni fuga,
îânspaă imaâ nţaţ, sţ i sţrigaă caă se vede jandarmul.
— E cu soldaţţii? îânţrebaă Tţ ugurlan.
— Nu, e singur.
Vecinii se îâmpraă sţ ţiaraă . Tţ ugurlan se ridicaă de pe prag, apucaă pusţ ca sţ i
se duse cu ea îân graă dinaă , unde o piţi sub sţ ira de paie. Uniforma
jandarmului se vedea de deparţe îânainţaâ nd pe laâ ngaă garduri. El inţraă îân
curţe faă raă grabaă , îânchise poarţa sţ i faă raă saă se uiţe la Tţ ugurlan, care îâl
asţ ţepţa îân mijlocul baă ţaă ţurii, urcaă scara prispei sţ i paă ţrunse îân ţindaă .
Tţ ugurlan veni dupaă el. Jandarmul inţraă îân odaie, îâsţi luaă capela din cap sţ i
se asţ ezaă pe paţ. Tţ ugurlan raă mase îân picioare. Din ţoaţe acesţea el
îânţţelese îândaţaă caă a dezarma un jandarm nu era raă u numai penţru ţine,
ci sţ i penţru el, dacaă nu chiar mai raă u penţru el.
— Ce e, dom’ sţ ef? zise Tţ ugurlan.
Faă raă capelaă , sţ eful de posţ semaă na cu un ţţaăran mai umblaţ. Era ţuns
ca sţ i ţţaăranii, faă raă frizuraă , sţ i la ţaâ mple îâncaă runţţise.
— Uiţe, Tţ ugurlane, eu caâ nd îânţaâ lnesc drepţaţea omului îâl dau
dracului, îâmi scoţ capela! zise sţ eful uiţaâ ndu-se ţţinţaă la Tţ ugurlan.
— Dar paâ naă o îânţaâ lnesţ ţi, îâl lovesţ ţi pe om pesţe obraz! raă spunse
Tţ ugurlan asţ ezaâ ndu-se pe celaă lalţ paţ.
— Vezi paă rul aă sţa al meu! zise sţ eful araă ţaâ ndu-sţ i ţaâ mpla cu degeţul.
Al ţaă u e negru! îânţreabaă -maă pe mine sţ i o saă -ţţi spun mulţe! promise el
cu un glas care nu minţţea. Ce-ai avuţ de ţe-ai apucaţ cu ai lui Arisţide?
— Nu puţeai saă îânţrebi asţ a dinainţe?
— Mai bine ţaci din guraă sţ i asculţaă -maă aicea, zise jandarmul supaă raţ.
Am daţ eu, ai daţ sţ i ţu! Ce mai vreai?
Tţ ugurlan nu mai zise nimic. Sţ eful îâsţi laă saă capul caă runţ îân jos sţ i
raă mase asţfel, cu coaţele pe genunchi, caâ ţeva clipe lungi. Caâ nd îâsţi ridicaă
faţţa, expresia lui era ca sţ i mai îânainţe, aspraă sţ i îânţunecaţaă . Nicio urmaă
nu-i raă maă sese pe chip de la loviţurile primiţe. Numai privirea îâi era mai
vie.
— Maă , baă iaţu’ aă la, ia vin îâncoace! spuse el uiţaâ ndu-se spre usţ aă, sţ i
caâ nd baă iaţul lui Tţ ugurlan, uimiţ sţ i cam speriaţ, paă ţrunse îân odaie,
jandarmul se caă uţaă îân buzunarul dinaă unţru al vesţonului sţ i scoase
287
porţofelul. Du-ţe la Craâ sţ mac sţ i adu douaă chile de vin. Ia-o prin graă dinaă ,
saă nu ţe vadaă cineva.
Maă rin se îânţoarse spre ţaicaă -saă u, dar acesţa, cu privirea neagraă , se
uiţa neclinţiţ la jandarm sţ i nu-l vedea pe baă iaţ. Maă rin iesţ i îân ţindaă cu
bancnoţa îân maâ naă sţ i sţ opţi maicaă -sii ciudaţa îânsaă rcinare.
— Du-ţe, ofţaă mama usţ uraţaă sţ i inţraă îân odaia cealalţaă dupaă sţicle.
Armeanca plecase, dar sora lui Tţ ugurlan asţ ţepţa pe prispaă saă vadaă ce-o
saă se mai îânţaâ mple.
Paâ naă veni Maă rin, sţ eful de posţ raă mase muţ, cu pleoapele pesţe ochi.
Se gaâ ndea. Tţ ugurlan iesţ i afaraă sţ i îâl laă saă caâ ţva ţimp singur.
— Saă nu-i dai pusţ ca! îâi sţ uieraă sora lui Tţ ugurlan, îân ţindaă .
— O saă vedem! raă spunse Tţ ugurlan.
— Saă nu beai cu el, spuse ea din nou.
— Sţ i asţa o saă vedem.
Nevenindu-i îâncaă saă creadaă , nevasţa lui Tţ ugurlan inţraă îân odaie,
asţ ţernu o faţţaă pe maă suţţa de la geam sţ i aduse pahare. Toţul se peţrecu
îân ţaă cere. Caâ nd Maă rin puse sţiclele pe masaă , sţ eful de posţ se apropie sţ i
ţrase perdelele de la geam, saă nu se vadaă îân drum. Apucaă sţicla sţ i ţurnaă
hoţaă raâ ţ, faă raă saă -l prea ia îân seamaă pe Tţ ugurlan. Nu zise noroc, ciocni
doar sţ i daă du paharul pe gaâ ţ dinţr-o singuraă sorbiţuraă . Turnaă iar sţ i
paharul de vin ţremura îân maâ na lui, dar nu de slaă biciune, ci de emoţţie
penţru vin. La al ţreilea pahar faţţa aspraă i se mai desţinse sţ i se uiţaă îân
sfaâ rsţ iţ la Tţ ugurlan, care îân acesţ ţimp nu-l slaă bise nicio clipaă din priviri.
— Baă , eu nu sunţ jandarm al dracului! se raă sţi sţ eful de posţ
rezemaâ ndu-se cu coţul de masaă sţ i uiţaâ ndu-se drepţ îân ochii lui
Tţ ugurlan. Ai auziţ ţu de mine ceva p-aici prin comunaă ? (Supaă raţ, îâsţi
ţurnaă al paţrulea pahar.) Nimeni nu poaţe saă zicaă de mine caă am faă cuţ
ceva cuiva! Asţa s-o sţ ţii de la mine, caă eu nu sunţ prosţ sţ i n-am veniţ
aicea saă beau cu ţine ca saă maă naâ nc c… ţ de pomanaă . Crezi caă eu nu sţ ţiu
cine esţ ţi ţu? Sţ ţiu, dar ţu nu sţ ţii cine sunţ eu. Te-ai luaţ dupaă palmele pe
care ţţi le-am daţ, dar caâ nd ai fosţ îân armaţaă , ia saă -mi spui, caâ ţe palme
de asţea ai maâ ncaţ? Sţ i acuma am saă vin eu saă -ţţi pun ţţie îânţrebarea sţ i saă -
ţţi dovedesc caă ţţi-ai faă cuţ-o singur cu maâ na ţa. Penţru caă ţţi-ai faă cuţ-o
singur, fiindcaă dacaă veneai la mine sţ i-mi spuneai: uiţe, dom’ sţ ef, asţ a sţ i
asţ a! Eu ţe-asţ fi îânvaă ţţaţ ce saă faci, nu maă cunosţ ţi, nu sţ ţii pe caâ ţţi am
scaă paţ eu de la pusţ caă rie. Uiţe al lui Balţag, saă ţe duci saă -l îânţrebi sţ i pe
288
Lisandru Piţţur. (Jandarmul îâsţi aprinse o ţţigare, fuma, vru saă conţinue,
dar îâl îânţrerupse ţusţ ea, ţusţ i sţ i scuipaă alaă ţuri de masaă sţ i sţ ţerse furios cu
ţalpa cizmei ca sţ i caâ nd ar fi sţriviţ ceva.) Saă nu crezi caă am veniţ la ţine
saă maă rog saă -mi dai arma! spuse el aproape cu dusţ maă nie, claă ţinaâ nd
maă runţ din cap sţ i ameninţţaând cu privirea. Saă nu crezi chesţia asţa! Fac
un raporţ caă am fosţ dezarmaţ prin aţac de forţţaă majoraă sţ i pe urmaă ţu
belesţ ţi coceanul, nu eu. Marţor mi-e primarul sţ i lumea care era acolo!
Dar eu vreau saă -ţţi pun ţţie îânţrebarea de ce ţe-ai apucaţ ţu cu ai lui
Arisţide? Sţ i la chesţia asţa saă ţe vedem cum raă spunzi!
Sţ eful de posţ, îân ţimp ce vorbise, se aplecase din ce îân ce mai mulţ
spre Tţ ugurlan. Se reţrase dinţr-odaţaă sţ i puse din nou maâ na pe sţiclaă .
Tţ ugurlan ţaă cea.
— Eu am veniţ aici acum sţ apţe ani! Eu numai o singuraă daţaă am fosţ
muţaţ sţ i de la Sţoilesţ ţi de unde am veniţ le-a paă ruţ raă u dupaă mine. Eu
n-am nimic pe consţ ţiinţţaă! Dar sţ ţiu cum saă procedez, sţ i dacaă beau acum
un pahar cu ţine (Tţ ugurlan nu se aţingea de vin), maâ ine caâ nd ne-om
îânţaâ lni pe drum, dacaă vreai îâmi dai bunaă ziua, bine, dacaă nu, nu! Sţ i îâi
gaă sesc aici: pe domnul primar Arisţide, pe domnul noţar, pe domnul
Toderici, pe domnul Craâ sţ mac, pe domnul Sţan Coţelici, pe domnul
Tudor Baă losu! Sţ i veneau oamenii la mine: dorn sţ ef, asţ a sţ i-asţ a, mi-a
omoraâ ţ un maâ nz, m-a baă ţuţ, nu mi-a plaă ţiţ… Chem la ancheţaă : aduce
marţori caă nu e adevaă raţ. Poţţi saă -i faci ceva? Cu ce dovedesţ ţi? Dragaă
Caă ciulaă , nene Izmanaă , fraţe Peline, mi-a daţ sţaţul misiunea de
jandarm, dar n-am ce saă -ţţi fac! Vino cu marţori sţ i-ţţi fac proces. Aude
omul cum sţaă povesţea, vine cu marţori sţ i-i fac proces, dar are el bani
saă ia avocaţ, ca saă -l apere? Domnul Craâ sţ mac ia un avocaţ, iar domnul
noţar ia doi! Sţ i vine alţul saă -i fac sţ i lui proces. Sţ i maă uiţ la el sţ i-i spun!
„Baă , ce vreai saă faci ţu?” „Saă -l dau îân judecaţaă !” „Dar n-ai saă maă îânjuri pe
mine?” „De ce?” „Caă -ţţi fac proces!” „De ce saă ţe îânjur?” „Paă i fiindcaă o saă
chelţuiesţ ţi degeaba sţ i o saă maă îânjuri pe mine caă ţe-am pus la
chelţuialaă !” Se duce omul acasaă . Mai vine el alţaă daţaă saă -mi cearaă saă -i
fac proces? Nu mai vine! De ce? Penţru caă a baă gaţ la cap caă mai bine saă
se fereascaă de domnul primar sţ i de domnul Craâ sţ mac sţ i saă n-ajungaă cu
ei la proces. Acum sţ ase ani era unul al lui Ciucaă , de acolo de la ei din
Coţocesţ ţi. Sţaă ţea ţoaţaă iama pe la ei prin curţe, ţaă ia lemne, vai de capul
lui, avea o graă madaă de copii. Vara muncea ţoaţaă ziua pe caâ mp, cu
289
muierea sţ i cu copiii (copiii sţ i muierea mai veneau acasaă , dar el
raă maâ nea sţ i noapţea, dormea la vie, le paă zea via aia cu sţruguri albi). Sţ i
maă pomenesc îânţr-o zi caă vine la secţţie. „Ce e, maă , Ciucaă ?” Asţ a sţ i pe
dincolo, s-a îâmbolnaă viţ sţ i a zaă cuţ îân spiţal. Era alb la faţţaă. „Sţ i ce vreai de
la mine? Vorbesţ ţe sţ i ţu mai ţare, caă nu se îânţţelege nimic”, i-am spus eu
(abia i se auzea glasul!). Haâ r-maâ r, abia am puţuţ saă pricep caă domnului
Naă sţase nu-i mai plaă cea de el sţ i caă ţocmise alţaă slugaă . Dar nu era aia, caă
mai gaă sea el unde saă munceascaă , dar zicea caă avea la el cinci mii de lei.
Am raă mas ţraă sniţ. „Cinci mii de lei?” „Am adunaţ sţ i noi, zice, saă
cumpaă raă m un pogon de paă maâ nţ.” Avea douaă feţe mari sţ i zicea caă una saă
ia pogonul de paă maâ nţ, alţeia saă -i raă maâ naă casa, iar baă ieţţii caâ nd s-or face
mari, e mai lesne cu ei, caă sunţ baă ieţţi, dar feţele e greu saă se maă riţe faă raă
nimic. M-am dus la Arisţide sţ i l-am îânţrebaţ. „Habar n-am, zice, fi-meu,
Tache, se ocupaă cu chesţiile asţea, îânţreabaă -l pe el!” „I-am daţ ţoţţi banii,
daă -l îân maă -sa”, mi-a raă spuns Tache. Nici maă car n-a vruţ saă sţea de
vorbaă . L-am chemaţ iar pe Ciucaă : „Ai marţori caă ai munciţ la el?” „Paă i
ţoaţaă lumea sţ ţie”, zice. „Dar ai marţori caă nu ţţi-a daţ nimic?” „Paă i el
ţrebuie saă aibaă marţori, nu eu”, zice Ciucaă . Hm! Avea sţ i el drepţaţe. M-
am dus iar la Tache. „Ai chiţanţţaă caă i-ai plaă ţiţ cinci mii de lei?” „Care
cinci mii de lei? zice Tache. L-am ţţinuţ pe maâ ncare sţ i îâmbraă caă minţe.”
„Domnule Tache, îâi spun, omul a veniţ la mine sţ i declaraă caă a munciţ la
dumneavoasţraă cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu maâ ncare sţ i un
raâ nd de haine pe iarnaă . El asţ a zice.” „Minţe, daă -l îân maă -sa! * „Are
marţori, zic, are saă ţe dea îân judecaţaă .” „Saă maă dea, zice, sţ i eu am
marţori.” Nu era de compeţenţţa mea, asţ a caă nu i-am faă cuţ eu procesul, i
l-a faă cuţ alde Dobrescu, avocaţul, îâl ţţii minţe pe Ciucaă ? Era unul asţ a,
îânalţ sţ i slab, cu nasul mare, cam ameliţţa de-un picior, îâi scaă pase odaţaă
securea îân fluierul piciorului. Era pe primaă varaă . L-a apucaţ primaă vara
ailalţaă sţ i procesul ţoţ nu l-a caâ sţ ţigaţ. Pe ţoamnaă a caă zuţ iar la paţ sţ i a
muriţ îân spiţal.
Sţ eful de posţ se opri sţ i-sţ i udaă gaâ ţlejul uscaţ cu un pahar de vin. Se
uiţaă la Tţ ugurlan sţ i mormaă i:
— De ce nu beai?
Tţ ugurlan apucaă paharul sţ i îâl daă du pe gaâ ţ. Se îânnopţase de mulţ sţ i
îânţre ţimp muierea aprinsese lampa sţ i o pusese îân firidaă .
— Acum ţrei ani, pe ţoamnaă , vine la mine al lui Balţac cu falca rupţaă .
290
„Dom’ sţ ef, zice, dau declaraţţie caă asţ a sţ i pe dincolo sţ i maă duc sţ i-l omor.”
„Pe cine, maă ?” „Pe Tache al lui Arisţide.” „Ce ţţi-a faă cuţ?” O chesţie cu
nisţ ţe lemne… îânţr-o noapţe Tache a ţrimis doi insţ i cu ţunicile îân cap, i-
au sparţ lui alde Balţac geamul, au inţraţ pesţe el sţ i l-au baă ţuţ numai îân
faă lci. „Nu da nicio declaraţţie, îâi spun, du-ţe îân… maă -ţii, omoaraă -l, faă ce
vrei, dar dacaă ţe dovedesc cu marţori, pusţ caă ria ţe maă naâ ncaă .” S-a pus
alde Balţac la paâ ndaă sţ i l-a prins; a sţaţ sţ i a asţ ţepţaţ caâ ţeva luni paâ naă a
crezuţ Tache caă nu mai e nimic sţ i îânţr-o noapţe Balţac sţ i cu fraţe-saă u, sţ i
ei ţoţ cu ţunicile îân cap, l-au prins sţ i l-au baă ţuţ ţoţ asţ a, îân faă lci… Dar mai
raă u! Prinde orbul, scoaţe-i ochii! Am ancheţaţ cazul de faţţaă cu Tache sţ i
cu ţaţ-saă u, domnul primar: „Balţac, unde-ai fosţ îân seara cuţare, la ora
cuţare?” „IÎn seara cuţare, la ora cuţare, zice Balţac, am fosţ la Paă laă mida
saă cumpaă r nisţ ţe blanaă .” „Blana maă -ţii, zic, lasaă caă -ţţi araă ţ eu ţţie.” „Am
marţori caă am plecaţ cu caă ruţţa sţ i dacaă vreţţi uiţe sţ i haâ rţia de vaâ nzare de
la negusţor cu daţa sţ i ziua aia. IÎnţrebaţţi sţ i negusţorul.” (Dracu saă -l ia pe
Balţac, cum baă gase el îân cap saă se fereascaă ! Chesţia cu haâ rţia de la
negusţor nici eu n-asţ fi puţuţ saă -l îânvaă ţţ mai bine; nu sţ ţiu cum o fi
aranjaţ el cu negusţorul sţ i cum de-a paâ ndiţ el ca chiar îân ziua aia saă -l
prindaă pe Tache!) L-am daţ afaraă sţ i i-am spus lui Arisţide: „Domnule
primar, vaă spun eu, nu e aă sţa!”
A scaă paţ Balţac de pusţ caă rie. Caă dacaă nu venea la mine, ar fi fosţ îân
sţare saă se ducaă orbesţ ţe pesţe aă la sţ i s-o paă ţţeascaă ! Ei sţ i acum, azi pe
searaă asţ a, sţam eu îân secţţie sţ i-mi faă ceam raporţul, îâncepu sţ eful deodaţaă
cu alţ glas, daâ nd la o parţe sţicla goalaă sţ i ţurnaâ nd din cealalţaă . „Tţ aârrr!
Domnule sţ ef, vino imediaţ la primaă rie caă a saă riţ unul saă -l omoare pe fi-
meu!” „Cine dracu o fi nebunu aă la? maă îânţreb eu. Unde, domnule
primar?” „La moaraă !” „Cine e?!” „Unul al lui Tţ ugurlan!” Al lui Tţ ugurlan!
Cum saă nu sţ ţiu! Aţunci, caâ nd cu chesţia cu nunţa, caâ nd l-ai baă ţuţ pe aă la
la nunţaă , crezi caă n-am aflaţ?! Crezi caă n-a veniţ aă la la mine?! „Paă i dracu
ţe-a pus saă -i zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am drepţul saă -l chem la
secţţie fiindcaă ţu ţe-ai legaţ de el, sţ i nu el de ţine.” Dar cu muierea lui
Sţan Coţelici, caâ nd i-ai ţurnaţ lapţele îân cap? „Daă -l îân judecaţaă ”, i-am
spus lui Sţan Coţelici, dar el nu vrea saă ţe dea penţru aţaâ ţa lucru, caă ar fi
raâ s lumea de el, ar fi vruţ saă ţe cheme la secţţie sţ i saă ţe baţ. Te-am
chemaţ? Nu ţe-am chemaţ! Puţeam saă ţe chem?! Puţeam!!! Puţeam saă -ţţi
ţrag, îân mod legal, o baă ţaie a dracului, s-o ţţii minţe caâ ţ oi ţraă i?! Cum saă
291
nu poţ, d-aia sunţ sţ ef! N-am faă cuţ chesţia asţa! Eu nu fac chesţii d-
asţea! Dar acum, fraţe Peline, ai pus-o de maă maă ligaă ! îâncheie sţ eful de
posţ pe neasţ ţepţaţe cu un glas dramaţic. Ai crezuţ caă -mi baţ joc de ţine
caâ nd ţţi-am spus acolo îân faţţa primaă riei de ce n-ai veniţ saă -mi spui mie!
— Chiar dacaă sţ ţiam, ţoţ nu veneam, raă spunse Tţ ugurlan raă gusţ iţ de
ţaă cere.
Jandarmul se posomorîâ sţ i nu mai spuse nimic ţimp de caâ ţeva
minuţe. Raă mase nemisţ caţ, cu maâ na pe pahar, cu pleoapele pesţe ochi.
S-ar fi paă ruţ caă acesţ raă spuns îâi aminţea de ceva sţ i caă aminţirea aceasţa
îâl uimea, de alţfel ca sţ i raă spunsul lui Tţ ugurlan. IÎsţi ridicaă îânceţ pleoapele
sţ i se uiţaă la omul din faţţa sa cu o privire sţraă inaă , rece: nu mai îânţţelegea.
Se posomorîâ din nou sţ i ţurnaă vin, de asţaă daţaă numai îân paharul saă u,
aţaâ ţ de mulţ îâl sţaă paâ nea neîânţţelegerea. Nu se lipise oare nimic din ţoţ
ceea ce spusese el de Tţ ugurlan? Se uiţaă baă nuiţor la el sţ i îâl îânţrebaă :
— Unde e pusţ ca?
— E la mine.
— Ad-o îâncoace!
Tţ ugurlan se ridicaă , se duse la paie sţ i aduse arma. Jandarmul o luaă sţ i
o puse alaă ţuri, laâ ngaă el. Se faă cuse ţaâ rziu. Jandarmul se ridicaă , mai ţurnaă
un pahar, pe care îâl baă u din picioare, apoi spuse:
— Eu n-am saă -ţţi fac nimic, dar ai lui Arisţide n-au saă se uiţe la bani
ca saă ţe bage îân pusţ caă rie. Bunaă seara!
— Bunaă seara, dom’ sţ ef! raă spunse Tţ ugurlan cu un glas curaţ sţ i iesţ i
dupaă el saă -l peţreacaă .
Jandarmul nu-l minţţise pe Tţ ugurlan, ţoţ ceea ce spusese era
adevaă raţ. Dar nu-i spusese ţoţul. Dupaă ce Tţ ugurlan fugise cu caă ruţţa,
Arisţide inţrase îân primaă rie furios sţ i chemase la ţelefon pe preţorul
plaă sţ ii, cu care era prieţen, sţ i caă ruia îâi ceruse saă inţervinaă la legiunea de
jandarmi saă vinaă cineva îân comunaă unde sţ eful de posţ, ca un papaă -
lapţe, a fosţ baă ţuţ sţ i dezarmaţ de oameni. Primarul avea de mulţ
baă nuiala caă sţ eful de posţ îâi ascundea unele lucruri, nu descoperise nici
paâ naă asţaă zi cine îâl baă ţuse pe Tache acum ţrei ani, sţ i vroia saă scape de el,
saă fie muţaţ din comunaă .
Sţ eful de posţ îânţţelesese caă dacaă vine sţ eful legiunii sţ i îâl gaă sesţ ţe faă raă
armaă o saă fie sancţţionaţ sţ i îâncercase saă -l îâmblaâ nzeascaă pe Arisţide, dar
Arisţide se faă cuse caă nu îânţţelege sţ i aţunci jandarmul plecase spre
292
Tţ ugurlan, hoţaă raâ ţ saă facaă orice ca saă punaă maâ na pe armaă .
Caâ nd îâl vaă zuse pe Tţ ugurlan îân mijlocul baă ţaă ţurii, îânţţelesese caă acesţ
om nu se sperie el cu una, cu douaă , îân primul raâ nd era de mirare caă nu
fugise, sţ i caă nu va izbuţi decaâ ţ cu vorbaă bunaă saă -i ia arma. Dacaă Arisţide
n-ar fi chemaţ legiunea, l-ar fi ierţaţ pe Tţ ugurlan, l-ar fi ţţinuţ caâ ţeva zile
la aresţ, i-ar fi ţras de asţaă daţaă o baă ţaie penţru caă saă rise asupra lui sţ i i-
ar fi daţ drumul faă raă saă -i mai facaă acţe. IÎncaâ ţ nu minţţise nici caâ nd îâi
spusese la sfaâ rsţ iţ caă el n-o saă -i facaă nimic, dar sţ ţia caă îân aceeasţ i searaă va
ţrebui saă se îânţoarcaă sţ i saă -l ridice sţ i acesţ lucru nu i-l spusese.
Tţ ugurlan era îâncaă la masaă caâ nd auzi poarţa baă ţaă ţurii deschizaâ ndu-
se.
— Toţ eu sunţ, Tţ ugurlane, spuse sţ eful de posţ îân sţ oapţaă (era acum
îânsoţţiţ de doi soldaţţi). Ce faci, ţe-ai culcaţ?
— Nu, ţaman maâ ncasem.
Sţ eful de posţ îânţraă îân curţe sţ i se asţ ezaă pe prispaă .
— Tţ ugurlane, Arisţide a ţelefonaţ la legiune, îâi spuse el. Caâ nd m-am
dus la secţţie sţ i am vorbiţ sţ i eu cu legiunea, dom’ majur mi-a daţ ordin
saă ţe ţrimiţ acolo cu escorţaă ; asţ a caă îâmbracaă -ţe, ia-ţţi ceva de maâ ncare, sţ i
ceva bani dacaă ai, sţ i hai saă mergem!
— Dom’ sţ ef, dar dumneaţa de ce n-ai raporţaţ cum s-a îânţaâ mplaţ?
Dumneaţa sţ ţii caă eu nu…
— Lasaă vorba, Tţ ugurlane! Tţ i-am spus adineauri caă n-am ce saă -ţţi mai
fac! Dupaă ce caă -mi sari îân cap, mai vreai saă ţe sţ i apaă r.
— N-am nevoie de apaă rarea dumiţale!
— Aţunci îâmbracaă -ţe mai repede sţ i nu maă mai ţţine aici!
Tţ ugurlan inţraă îân casaă . IÎsţi luaă o flanelaă , îâsţi puse paă laă ria pe cap.
Nemaiavaâ nd ce saă ia, vru saă iasaă , dar avu o clipaă de nelinisţ ţe.
Raă mase ţţinţuiţ îân mijlocul casei sţ i i se paă ru caă lumina laă mpii scade sţ i se
face îânţuneric. IÎnţr-o clipaă îâsţi aminţi de arie, de snopii de graâ u, de
Moromeţe. („Ce-o fi faă caâ nd Moromeţe?” îâl fulgeraă prin cap sţ i îâi paă ru raă u
caă n-are saă mai poaţaă saă -i dea îândaă raă ţ sacul de graâ u.) Apoi nelinisţ ţea îâi
ţrecu sţ i o sţrigaă pe muiere din ţindaă . IÎi spuse caă are saă se îânţoarcaă , saă n-
aibaă nicio grijaă . Saă nu i se îânţaâ mple ceva baă iaţului.
— Paâ naă maă îânţorc, mai du-ţe pe la soraă -mea, sfaâ rsţ i el sţ i iesţ i sţ i ţrecu
prin ţindaă , faă raă saă se uiţe spre prag.
Acolo era baă iaţul sţ i simţţise caă era mai bine saă nu-l vadaă .
293
 XI

IÎn acesţ ţimp, la Moromeţţi era linisţ ţe. Mai ţaâ rziu caâ nd îânţaâ lnindu-se
cu Cocosţ ilaă , cu Dumiţru lui Nae sţ i cu Iocan, avea saă afle caă Tţ ugurlan a
fosţ condamnaţ la doi ani îânchisoare, Moromeţe avea saă îânţrebe: „De ce
a faă cuţ Arisţide chesţia asţa? A îânnebuniţ sau ce e cu el? El nu-sţ i daă
seama caă …”
Sţ i nu mai spusese resţul gaâ ndirii, de uimiţ ce era…
La ora aceasţa îânsaă , caâ nd sţ eful de posţ îâncheia procesul-verbal pe
baza caă ruia Tţ ugurlan avea saă fie condamnaţ, Moromeţe dormea.
Erau isţoviţţi ţoţţi, ţreieraseraă chiar asţaă zi sţ i se culcaseraă devreme ca
saă se poaţaă duce dimineaţţa din nou la arie. Ceaţa nu ţerminase sţ i îân
afaraă de asţa mai aveau de caă raţ paiele.
Cu ţoaţe caă Niculae daă duse ţoaţaă ziua cu furca la spaţele masţ inii sţ i se
simţţea zdrobiţ de obosealaă , caâ nd se faă cu linisţ ţe deplinaă pesţe saţ el
deschise din nou ochii laâ ngaă spinarea ţaţaă lui saă u sţ i, ca sţ i daţa ţrecuţaă
caâ nd se hoţaă raâ se plecarea lui Achim la Bucuresţ ţi, bucuria îâi luaă cu
maâ na oboseala sţ i raă mase ţreaz, cu privirea deschisaă spre sţelele de pe
cer.
De asţaă daţaă ţaţaă l saă u dormea dus sţ i puţu saă se gaâ ndeascaă îân voie la
el îânsusţ i sţ i la dorinţţele lui arzaă ţoare.
Din ziua aceea, de la secerisţ , caâ nd plaâ nsese pe mirisţ ţe fiindcaă fraţţii
îâsţi baă ţuseraă joc de el, îânţţelesese caă îânţr-adevaă r ţaţaă l saă u nu era un ţaţaă
din aceia pe care un copil, ca saă i se îândeplineascaă dorinţţa, ţrebuie saă -l
saâ caâ ie mereu cu acelasţ i lucru. Taţaă l saă u era un om care gaâ ndea sţ i
gaâ ndirea lui era limpede, n-avea nevoie saă se îânghesuie îân ea. Nu cu
rugaă minţţi puţea saă -l facaă saă -l dea la sţ coalaă , ci cu argumenţe…
Sţ i din ziua aceea îâncepuse saă le cauţe. Nu mai suflase o vorbaă
nimaă nui sţ i ori de caâ ţe ori avea prilejul saă raă maâ naă singur (de obicei
seara la culcare sau ziua îân graă dinaă sub dud, sau la caâ mp pe o brazdaă ),
se reţraă gea îân sinea lui sţ i se gaâ ndea îân linisţ ţe la acel lucru necunoscuţ
care îâi îânchidea calea: voinţţa ţaţaă lui saă u. Asţ ezaâ ndu-se jos cu coaţele pe
genunchi sţ i cu frunţea aplecaţaă spre paă maâ nţ, îâncerca saă -i paă ţrundaă
adaâ nc ţaina, saă afle cum sţ i îân ce fel ţrebuie saă procedeze penţru ca de

294
acolo saă ţţaâsţ neascaă hoţaă raâ rea: „Pe Niculae am saă -l dau la sţ coalaă .”
Prima descoperire pe care o faă cu fu aceea caă ţaţaă l saă u nu spunea nici
da, nici nu sţ i socoţi acesţ lucru drepţ o vicţorie; ţaţaă l saă u ar fi puţuţ
spune nu, din capul locului! Gaâ ndindu-se ce lucru ţurburaă ţor ar fi saă
plece din saţ sţ i saă îânveţţe mai deparţe la sţ coala normalaă , nehoţaă raâ rea
ţaţaă lui saă u (el asţ a credea, caă era vorba de nehoţaă raâ re) caă paă ţaă penţru el
proporţţii nemaă suraţe: îâi paâ ndea expresia chipului, privirea, misţ carea
cuţelor frunţţii sţ i îâsţi spunea: „Se gaâ ndesţ ţe, ah, ce bine! Saă nu spun nimic,
saă nu suflu o vorbaă , saă -l las saă se gaâ ndeascaă .”
Sţ i îânţre ţimp se gaâ ndea sţ i el sţ i îân curaâ nd faă cu alţaă descoperire, sţ i
anume caă penţru fraţţii sţ i surorile lui sţ coala era ceva absoluţ sţraă in sţ i
îândepaă rţaţ, al caă rei rosţ pe paă maâ nţ nu-l cunosţ ţeau sţ i nici nu vroiau saă -l
cunoascaă . Descoperirea aceasţa îâl îânţrisţa puţţin penţru mama lui. Ar fi
doriţ ca ea saă sţ ţie saă ciţeascaă sţ i saă se bucure sţ i ea asţ a cum se bucura el
caâ nd îâi caă dea îân maâ naă o carţe sţ i o ciţea. Descoperirea îâl faă cu apoi saă
simţaă penţru fraţţi sţ i surori dispreţţ sţ i dusţ maă nie. Ei nu numai caă nu
doreau carţea, dar îâncercau chiar saă -i dea de îânţţeles caă , dacaă el o
doresţ ţe, asţa n-o saă le schimbe lor paă rerea despre el, ţoţ la muncaă au
saă -l punaă sţ i ţoţ „ţţesţosu aă la de Niculae care ţrebuie luaţ de urechi” o saă -
l numeascaă . Taţaă l saă u preţţuia carţea, dar nici el îânţr-aţaâ ţa îâncaâ ţ saă
îânţţeleagaă caă penţru cineva ea puţea îânsemna ţoţul.
Ajuns aci cu descoperirile, Niculae îâsţi daă du seama caă ţrebuie
negresţ iţ, cu orice preţţ , orice s-ar îânţaâ mpla, saă plece din saţ sţ i saă îânveţţe
mai deparţe sţ i descoperirea i se paă ru aţaâ ţ de revelaţoare îâncaâ ţ i-o
comunicaă faă raă sţ ovaă ialaă ţaţaă lui saă u.
— Taţaă , eu ţrebuie saă maă duc la sţ coalaă ! spuse el îânţr-o dupaă -amiazaă
la arie, cu un glas dramaţic sţ i ameninţţaăţor, îân auzul îânţregii familii.
— Du-ţe, maă ! raă spunse Moromeţe cu simpliţaţe, sţ i ţoţţi, paâ naă sţ i
maicaă -sa, izbucniseraă îân hohoţe.
Taţaă l saă u avusese un glas din care îânţţelegea caă era vorba de sţ coala
asţa din saţ.
— O saă vedeţţi caă am saă maă duc, raă spunse Niculae, de asţaă daţaă faă raă
saă se mai ţulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie saă fie
dovediţaă .
Sţ i îân clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un senţimenţ
ţainic, care ţrebuia ascuns îân adaâ ncul sufleţului: avea îâncaă nevoie de ei,
295
nu puţea zbura faă raă ei.
IÎncepuse apoi aţacul. Toţul ţrebuia faă cuţ prin mama, de ea se simţţea
îâncaă legaţ sţ i faă raă ajuţorul ei nu puţea saă îânceapaă lupţa.
— Mamaă , eu, dacaă maă îânsor, am drepţul la douaă pogoane de paă maâ nţ,
nu e asţ a?
— IÎnţaâ i saă ţe faci mare sţ i pe urmaă saă ţe gaâ ndesţ ţi la îânsuraă ţoare,
raă spunse mama.
— Mamaă , dacaă ia Tiţa un pogon sţ i Ilinca un pogon, parţea mea, maă
lasaă saă maă duc la sţ coalaă ? Eu n-am nevoie de niciun paă maâ nţ, saă -l ia ele sţ i
saă maă ajuţe saă plec.
— Niculae, Niculae, nu ne arde nouaă de sţ coalaă ! raă spunse mama
dupaă caâ ţeva clipe de uluialaă .
— Ba saă le spui, mamaă , saă vorbesţ ţi cu ele, caă eu la ţoamnaă plec! Zaă u
caă plec, fug!
Niculae nu sţ ţia ţoţusţ i ce se peţrecea cu mama lui. IÎn duminica
urmaă ţoare ea raă mase mai la urmaă îân bisericaă sţ i, caâ nd se ţerminaă slujba,
îângenunche îân faţţa alţarului. Preoţul o vaă zu sţ i, deschizaâ nd mica usţ aă, o
îânţrebaă cu blaâ ndeţţe:
— Ce esţe, Caţrino, vrei saă ţe spovedesţ ţi?
— Paă rinţe, asţ vrea saă maă spovedesc, caă iar n-am odihnaă îân somn!
Parohul Peţre Provinceanu nu era penţru mama un sfaâ nţ. Sţ ţia caă îân
ţimp ce le îândemna pe femei, la bisericaă , saă ţţinaă posţ sţ i saă nu
paă caă ţuiascaă , el maâ nca de dulce sţ i paă caă ţuia. Caâ nd era mai ţaâ naă r, era
chiar hraă paă reţţ , umbla dupaă muieri sţ i îâi plaă cea saă ţragaă la maă sea. Nu
mai ţaâ rziu decaâ ţ cu un an îân urmaă saă vaâ rsţ ise un mare paă caţ cerţaâ ndu-se
cu celaă lalţ paroh mai ţaâ naă r, îân alţar, penţru leţurghii. Toaţe acesţea nu
scaă deau îânsaă îân ochii mamei „harul” preoţului. „Paă rinţele are copii îân
sţ coli, o duce sţ i el greu!” spunea ea. Preoţul se asţ ezaă îân sţranaă sţ i o
chemaă pe Caţrina sub paţrafir.
— De ce nu dormi? o cerţaă el. Saă sţ ţii caă uneori caâ nd esţ ţi prea osţeniţ,
nu ţe odihnesţ ţi bine. Aţţi ţerminaţ de seceraţ?
— Am ţerminaţ, paă rinţe, l-am caă raţ la arie.
— Ei, ia spune, ce mai esţe? Te-ai cerţaţ iar cu copiii viţregi?!
— Nu, caă eu de mulţ nu le mai zic nimic!
— Dar zic ei.
— Nu mai zic nici ei, caă i-am laă saţ saă facaă ce vor. Dumnezeu a avuţ
296
grijaă de mine sţ i m-a ierţaţ din parţea lor, nu mai visez nimic.
Preoţul spuse o rugaă ciune scurţaă , o îânchinaă pe mamaă pesţe paţrafir
sţ i apoi se faă cu ţaă cere.
— Paă rinţe, îâncepu mama îân sţ oapţaă reculeasaă , am un baă iaţ sţ i nu sţ ţiu
ce e cu el… A zaă cuţ de friguri ţoaţaă vara… Paă rinţe, l-am crescuţ sţ i eu
cum am puţuţ sţ i de daţ la sţ coalaă l-am daţ ca sţ i pe ceilalţţi… Ba se ducea,
ba nu se ducea, caă îâl ţrimeţeam cu oile sţ i iarna era desculţţ … Nu sţ ţiu ce
saă fac, paă rinţe, caă ţaţ-saă u nu se uiţaă la el sţ i mi-e milaă de el caă slaă besţ ţe sţ i
plaâ nge pe sufleţul meu! S-a lipiţ îânvaă ţţaăţura de el! Ar munci el, saă racu,
dar e slaă buţţ sţ i feţele alea sunţ rele. Caă nici el nu e bun, dar îâl doare sţ i pe
el inima caâ nd vede alţţi copii prin sţ coli. IÎi e necaz, raâ d de el sţ i n-am ce le
face… M-am gaâ ndiţ, paă rinţe, caă ar fi bine saă plece de-aici.
Mama se opri sţ i paă rinţele nu îânţrerupse ţaă cerea ei dureroasaă .
Deodaţaă mama ofţaă din adaâ ncul inimii sţ i îâsţi acoperi faţţa cu palmele.
— Am avuţ un vis, paă rinţe, sţ i nu poţ saă maă mai odihnesc. Caâ ţ pui
capul pe caă paă ţaâ i sţ i îânchid ochii, vaă d visul.
— Spune visul, sţ opţi preoţul ocroţiţor.
— L-a prins odaţaă frigurile pe mirisţ ţe sţ i îân ziua aia eram pe
ţerminaţe la secere sţ i se faă cea searaă sţ i feţele vroiau saă sfaâ rsţ im paâ naă
seara, saă nu mai venim sţ i a doua zi sţ i s-au pus cu gura pe el ca saă dea
mai repede. El, saă racul, a daţ, dar e numai inima de el, paă rinţe, sţ i a
osţeniţ baă iaţul sţ i a doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe mirisţ ţe
– caă nu ţerminasem – ţaţ-saă u l-a ţrimes acasaă sţ i el s-a dus sţ i caâ nd am
veniţ sţ i noi pe la nimiez, l-am gaă siţ îân mijlocul baă ţaă ţurii, zaă cea la soare.
Nu sţ ţiu ce mi s-a paă ruţ mie, paă rinţe, caă nu mai misţ caă ! „Niculae, scoal’ caă
ţe calcaă caă ruţţa!” M-am daţ repede jos sţ i l-am ţras de acolo. Noapţea am
avuţ visul… Se faă cea caă îâl luase saniţarul la spiţal – caă asţ a ne-a ţoţ spus,
saă -l baă gaă m îân spiţal – sţ i eu maă sculasem de dimineaţţaă saă maă duc saă -l
vaă d. Mergeam spre spiţal asţ a spre revaă rsaţul zorilor sţ i osţenisem. M-
am asţ ezaţ pe iarbaă saă maă odihnesc. Caâ nd maă uiţ pe cer, vaă d o sţea. „E
sţeaua lui Niculae”, am auziţ un glas. M-am ridicaţ de pe iarbaă sţ i se
faă cea caă ajunsesem. Mergeam îânceţ pe dealul aă la sţ i îân vale se vedea
spiţalul. Caâ nd maă uiţ eu îân curţea spiţalului, vaă z o luminiţţaă la morgaă ! O
luminaă micaă sţ i albasţraă , ca o sţea. Sţ i aţunci am auziţ glasuri caâ nţaâ nd:
„La Crisţos îâmpaă raţul!” „Doamne, a muriţ baă iaţul”, am zis eu.
Mama se opri din nou sţ i ţaă cu caâ ţva ţimp.
297
 — Dar n-am simţţiţ eu, îân vis, nicio durere, paă rinţe, conţinuaă apoi cu
alţ glas, dar de caâ ţe ori îâl vaă d cum se uiţaă la mine cu ochii, mi se face
raă u sţ i-mi ţremuraă picioarele. Caă el nici nu mai îâmi spune, dar eu îâl simţ
dupaă ochi sţ i mi-e fricaă saă nu moaraă dacaă nu se duce la sţ coalaă . Ce-o fi
sţeaua aia care am visaţ-o, paă rinţe?
— E sţeaua lui, raă spunse preoţul.
— Sţ i lumina aia de la morgaă mi-e fricaă saă nu fie moarţea, paă rinţe!
maă rţurisi mama ţurburaţaă . Caă dacaă nu-l laă saă m pe baă iaţ saă -sţ i urmeze
sţeaua lui, moare!
— IÎnvaţţaă bine baă iaţul? îânţrebaă preoţul.
— Paă rinţe, el a fosţ rar la sţ coalaă , dar a luaţ mereu premiu îânţaâ i.
— Caâ ţ paă maâ nţ aveţţi?
— Eu am loţul meu, sţ apţe pogoane.
— Saă -l ajuţe feţele sţ i saă le raă maâ naă lor parţea lui de paă maâ nţ.
— O, paă rinţe… murmuraă mama îân prada unei mari ţurburaă ri. Feţele
ţrebuie saă -l ajuţe, caă e paă maâ nţul meu, sţ i dacaă vreau nu le dau, dar e ţaţ-
saă u care nu se poaţe îânţţelege nimeni cu el. Avem daţorii mari la bancaă
sţ i la fonciire.
— Ai vorbiţ cu el?
— I-am spus odaţaă : „Ilie, fa sţ i ţu ceva pe lumea asţa, daă -l pe baă iaţ la
sţ coalaă .”
— Sţ i el ce ţţi-a raă spuns?
— Le-a spus feţelor: „Auziţţi ce zice maă -ţa, caă saă -l daă m pe Niculae la
sţ coalaă !” Raâ de, paă rinţe, nu-i pasaă !
— Nu ţrebuie saă ţe superi pe el! o sfaă ţui preoţul cu blaâ ndeţţe. Vreai saă
vorbesc eu cu el?
— Asţa am vruţ saă ţe rog, paă rinţe, sţ opţi mama cu un glas gaâ ţuiţ, dar
preoţul îâi acoperi sţ oapţa cu o rugaă ciune sţ i dupaă ce o îânchinaă din nou
pesţe paţrafir îâi puse îânţrebaă rile spovedaniei: A minţţiţ? A furaţ? A faă cuţ
farmece?
Mama raă spunse caă s-a ţţinuţ caâ ţ a puţuţ saă nu facaă niciun paă caţ de la
ulţima spovedanie îâncoace, dar caă i-a mai scaă paţ. Dar n-a faă cuţ farmece
sţ i n-a furaţ îân viaţţa ei!
„Asţa e paă caţul de care maă ţem, saă nu moaraă baă iaţul, spuse ea din
nou sţ i îâncepu saă plaâ ngaă linisţ ţiţaă sţ i usţ uraţaă , îân ţimp ce preoţul spunea
rugaă ciunea de îâncheiere.
298
 Acasaă mama îâi spuse lui Niculae, sţ i Niculae, oho! saă rise îân sus: era o
idee grozavaă . Sţ i pe loc îâi venise sţ i lui una: saă se ducaă saă vorbeascaă cu
îânvaă ţţaăţorul. Se dusese sţ i vorbise chiar azi pe searaă sţ i acum sţaă ţea îân
îânţuneric pe prispaă la spaţele ţaţaă lui saă u sţ i chicoţea îân sinea lui
gaâ ndindu-se caă ţaţaă l nici nu sţ ţie ce-l asţ ţeapţaă .
„Dar dacaă nici asţ a n-o saă vrea?” i se sţrecuraă apoi îândoiala îân sufleţ, îâl
cunosţ ţea bine! Era îân sţare saă -i spunaă aţaâ ţ paă rinţelui, caâ ţ sţ i
îânvaă ţţaăţorului caă dacaă paă rinţele sţ i îânvaă ţţaăţorul îâi dau nisţ ţe bani asţ a de la
ei, aţunci el, Moromeţe, „consimţe cu cea mai mare plaă cere” saă -l dea la
sţ coalaă .
„Ba o saă consimţţi ţu sţ i asţ a! gaâ ndi Niculae uiţaâ ndu-se supaă raţ la
spinarea lui ţaicaă -saă u. Paă i sigur, dacaă vouaă puţţin vaă pasaă de mine
credeţţi caă asţ a merge! Saă vedeţţi voi cum vinde ea mama douaă pogoane
ale mele sţ i maă daă ! A, mamaă ! exclamaă Niculae cu inima ţicaă ind de
recunosţ ţinţţaă penţru ea. Caâ nd o saă ies îânvaă ţţaăţor, o saă -ţţi cumpaă r o fusţaă
de caţifea sţ i n-am saă ţe las saă mai muncesţ ţi. Iar ţu, Tiţo sţ i Ilinco, maâ nca-
v-ar caâ inii, ce-o saă vaă paraă vouaă raă u caâ nd m-oţţi vedea îânvaă ţţaăţor!”
„Niculae, esţ ţi îânvaă ţţaăţor?” o saă spunaă Ilinca cu privirea plecaţaă . „Paă i
sigur caă sunţ, ce credeai ţu?” o saă -i raă spundaă el baă ţţos sţ i îâncaă supaă raţ de
caâ ţe a îânduraţ din parţea lor. „Nu-mi iai sţ i mie o rochie, Niculae?” o saă
se roage Tiţa. „Nu-ţţi iau. Caâ nd eu spuneam saă maă duc la sţ coalaă , raâ deai.
Raâ zi sţ i acuma!” Iar lui Paraschiv o saă -i spunaă asţ a: „Baă , nene, ia spune,
maă , ce îânvelesţ ţe pisica?” adicaă o saă -i aducaă aminţe de cuvinţele lui
ţaâ mpiţe de la secere, caâ nd a plaâ ns din pricina lui.
Asţfel gaâ ndea Niculae, ţremuraâ nd de bucurie, de speranţţaă sţ i de
ţeamaă , îân ţimp ce linisţ ţea nopţţii cobora din ce îân ce mai jos pe paă maâ nţ.
IÎn salcaâ mi ţţaânţţarii baâ zaâ iau. Undeva îân ţindaă cricaă ia un greier. Faă raă saă
bage de seamaă , linisţ ţea paă maâ nţului se sţrecuraă îânceţ îân inima lui
Niculae sţ i privirea lui deschisaă spre lumea fanţasţicaă a cerului plin de
sţele se îânchise pe nesimţţiţe. Gaâ ndurile lui raă zbunaă ţoare se ţopiraă sţ i ele
ca sţ i caâ nd n-ar fi fosţ.

XII

299
 Niculae nu sţ ţia caă ţaţaă l saă u se gaâ ndea la el mai puţţin decaâ ţ oricaâ nd.
Sţ ţiri nelinisţ ţiţoare îâi veniseraă lui Moromeţe la urechi. Ieri searaă se
îânţaâ lnise cu Scaă mosu, negusţor de gaă ini, care îâi povesţise ceva despre
Achim, iar de dimineaţţaă auzise pe unii vorbind caă s-a dus cineva la
obor saă vaâ ndaă graâ u sţ i caă s-a îânţors cu caă ruţţa îândaă raă ţ: negusţorii de
cereale daă deau pe dublaă nici mai mulţ, nici mai puţţin decaâ ţ douaă zeci de
lei.
Sţ ţirea despre preţţul pieţţei i se paă ru lui Moromeţe cam faă raă rosţ (cu
ţoaţe caă îângrijoraă ţoare, deoarece penţru a urca îân ţoamnaă la cincizeci sţ i
îân iarnaă la sţ aizeci-sţ apţezeci ar fi ţrebuiţ ca piaţţa saă ofere acum penţru
dubla de graâ u cel puţţin ţreizeci-paţruzeci de lei) sţ i nici nu vru saă se
gaâ ndeascaă prea mulţ la ea, dar de-a drepţul de neîânţţeles i se paă ru ceea
ce îâi povesţi Scaă mosu despre Achim.
Nu spuse nimic nimaă nui, îâncercaâ nd saă priceapaă singur, dar caâ ţeva
zile mai ţaâ rziu, dupaă ce ţerminaă de caă raţ paiele sţ i maă cinaă , renunţţaă saă
mai îânţţeleagaă .
Era saâ mbaă ţaă dupaă -amiazaă sţ i mama faă cuse paâ ine nouaă . Feţele
puseseraă pe masaă o sţrachinaă cu borsţ de lobodaă , dar nimeni nu vroia saă
sţrice gusţul paâ inii cu borsţ ul acela, o maâ ncau goalaă , ţraâ nţiţţi prin
colţţurile ţindei. Singur Moromeţe sţaă ţea la masaă cu o îânfaă ţţisţ are
nepaă ţrunsaă sţ i sţ i-l sţrica. Dupaă felul cum umbla îân sţrachinaă ai fi zis caă
îâsţi alege gaâ ndurile cu lingura sţ i le maă naâ ncaă . Dar nu-i plaă ceau sţ i îânţr-o
vreme roţindu-sţ i privirea îân ţoaţe paă rţţile deodaţaă laă saă lingura pe masaă
sţ i spuse:
— Saă maă ierţe sfaâ nţa paâ ine, caă sunţ cu ea îân maâ naă , dar eu vaă spun caă
nu îânţţeleg care e siţuaţţia. Adicaă cum, exclamaă el îân culmea nedumeririi,
punaâ nd paâ inea pe masaă sţ i daâ nd-o la o parţe cu dosul palmei, d-aia ţe-ai
dus ţu acolo?!!
Niculae se uiţa la ţaţaă l saă u cu un zaâ mbeţ uiţaţ, cu o anumiţaă
superioriţaţe îânţţepeniţaă , vraâ nd saă spunaă caă el sţ ţie despre ce e vorba,
dar caă plaă cerea de a asţ ţepţa saă se confirme caă el sţ ţie e mai mare decaâ ţ
aceea de a anţicipa penţru ceilalţţi.
— I s-a ţaă iaţ foamea lui ţaţa, spuse Ilinca cu acelasţ i zaâ mbeţ ca al lui
Niculae, sţ i fiindcaă Moromeţe apucaă din nou lingura cu o grabaă sţ i cu o
enervare mincinoase, ea puse maâ na pe oalaă sţ i îâl îânţrebaă : „Mai vreai?” Sţ i
faă raă saă -i asţ ţepţe raă spunsul, raă sţurnaă ţoaţaă oala cu borsţ îân sţrachinaă .
300
 — Cum, maă ?!! D-aia ţe-ai dus ţu acolo? repeţaă Moromeţe sţ i se uiţaă
ţţinţaă la Ilinca, supaă raţ.
— Unde saă maă duc, ţaţaă ? îânţrebaă faţa.
— Cum unde? La Bucuresţ ţi.
Paraschiv ţresaă ri. Era vorba deci de Achim. Trecuseraă aproape douaă
luni sţ i Achim nu ţrimisese niciun leu. Nu cumva ţaţaă l a inţraţ la
baă nuialaă ? Dupaă felul cum vorbea se îânţţelegea lesne caă dacaă n-a inţraţ la
baă nuialaă , îân orice caz a aflaţ ceva, i s-a povesţiţ ceva. Dar cine sţ i ce
puţea saă -i povesţeascaă sţ i saă -i ţrezeascaă vreo baă nuialaă ? IÎn afaraă de ei
ţrei sţ i Guica nu sţ ţia nimeni de planul lor. Se prefaă cu caă nu îânţţelege sţ i îâsţi
luaă o îânfaă ţţisţ are nepaă saă ţoare, asţ ţepţaâ nd îânsaă la paâ ndaă saă audaă despre ce
era vorba.
— Maă îânţaâ lnesc cu alde gaă inaru’ aă sţa, cu Scaă mosu, îâncepu Moromeţe
sţ i-sţ i îânghesui de la bun îâncepuţ umerii îân sus, daâ nd de îânţţeles caă cele ce
vor urma vor fi fapţe bruţe, neîânsoţţiţe de comenţarii sţ i saă îânţţeleagaă
cine poaţe.
„Maă , zice, Moromeţe! Fi-ţaă u aă la, Achim, e mare sţ i ţare, maă , la
Bucuresţ ţi.”
„Ce vorbesţ ţi-m’?”
„Paă i dar!!!” zice.
„Ei, cum?”
„Uiţe-asţ a.”
„De ce, maă , Scaă mosule?”
„Moromeţe, asculţaă aici la mine, zice, vaâ ndusem gaă inile, eram la
Obor sţ i ce zic eu: saă inţru niţţel, saă iau o ţţuicaă ! Ei, inţru eu sţ i iau ţţuica, o
beau sţ i dau saă plec. Era pe searaă asţ a. Ce saă plec, caă ţţuica veni sţ i-mi faă cu
foame. M-asţ ez la o masaă sţ i cer o ciorbaă , zic, sţai saă maă naâ nc o ciorbaă caă
n-o fi foc! (Aveam eu maâ ncare, dar zic caă sţai saă iau ceva cald.) Mi-
aduce aă la ciorba, chelnaă ru aă la, maă naâ nc eu sţ i maă ridic saă plec. Caâ nd saă
plec, saă ies pe usţ aă, cu cine crezi caă dau piepţ îân piepţ?”
„Cu cine, maă , Scaă mosule?”
„Baă , Ilie, cu alde fi-ţaă u, maă !”
„Ce vorbesţ ţi, maă ?”
„Paă i dar!!! Cu Achim, maă ! Cu fi-ţaă u Achim. Era cu o faţaă , cu una (nu
sţ ţiu dacaă mai ţţi-aduci ţu aminţe de ea), fusese îânţr-o vreme serviţoare
p-acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Maă , Ilie, maă
301
uiţ la ea, se faă cuse frumoasaă , maă , a dracului. Parcaă era cocoanaă . Cu
buzele uiţe aţaâ ţa daţe cu rosţ u, ca pe desţ ţ sţ i cu rochie pe ea sţ i cu
unghiile ţoţ asţ a, ascuţţiţe sţ i rosţ ii. Achim, sţ i el: cu haine pe el, asţ a ca la
Bucuresţ ţi, de! Cu panţofi, cu cravaţaă la gaâ ţ… Mare sţ i ţare, Moromeţe,
era saă nici nu-l mai cunosc. Baă , Moromeţe, o vaă z pe Nina aia caă se
apropie de ţejghea, ia douaă ouaă fierţe, le ţaie cu cuţţiţu’ ca pe varzaă , le
scobesţ ţe acolo sţ i numaidecaâ ţ le sţ i îânghiţe. Achim al ţaă u, cu chef! Maă
apucaă de maâ necaă sţ i nu, caă saă sţau cu el la un pahar de vin. «Nu poci,
maă , neicaă , ţrebuie saă plec caă nu mai am ovaă z la cai.» Nina aia, o vaă z sţ i pe
ea caă vine laâ ngaă fi-ţaă u Achim sţ i-l apucaă de dupaă gaâ ţ: «Hai, maă , iubiţule,
zice, caă mor de seţe, lasaă -l pe aă sţa, dacaă nu vrea» (adicaă pe mine). Sţ i îâl
ţraă gea de gaâ ţ saă se asţ eze la masaă .”
Moromeţe se opri. IÎsţi aruncaă privirea spre Paraschiv sţ i Nilaă , o clipaă ,
apoi se uiţaă afaraă :
— Aia e! spuse el. Mai desţ ţepţ ca voi.
— De ce mai desţ ţepţ ca noi?! se umflaă Paraschiv. Ce, n-are sţ i el voie
saă inţre undeva sţ i saă se asţ eze la o masaă ?
Trebuia îânlaă ţuraţaă cu hoţaă raâ re baă nuiala. Acum, caă raă maă seseraă la
secere sţ i munciseraă , ţrebuiau saă asţ ţepţe saă se vaâ ndaă graâ ul; faă cuseraă
aproape cinci suţe de duble sţ i era o neghiobie saă lase acasaă aţaâ ţa graâ u,
iar ei, Paraschiv sţ i Nilaă , saă fugaă la Bucuresţ ţi faă raă saă ia nimic. De obicei
graâ ul se vindea mai îâncolo, prin ţoamnaă (îândaţaă dupaă ţreierisţ , preţţul
era ţoţdeauna scaă zuţ), îâncaâ ţ hoţaă raâ seraă saă asţ ţepţe paâ naă dupaă Sfaâ nţa
Maria Micaă sţ i saă plece îânainţe de culesul porumbului. Vaă zaâ nd caă ţaţaă l
saă u ţace, Paraschiv insisţaă :
— Sţ i dacaă avea panţofi sţ i cravaţaă , ce? Le-o fi gaă siţ iefţin sţ i le-o fi luaţ.
Caă asţ a e la Bucuresţ ţi, dupaă ocazie!
— De ce, Paraschive?! raă spunse Moromeţe cu candoare. Am zis eu
ceva?!
— Nu, dar spui caă Scaă mosu asţ a sţ i pe dincolo! îâl… pe maă -sa de
Scaă mosu! Te iai dupaă el?
Moromeţe se uiţaă afaraă sţ i paă rea caă se gaâ ndesţ ţe acum la alţceva.
— Cicaă odaţaă , un om sţ i-a ţrimis baă iaţul la Bucuresţ ţi, spuse el. Dupaă
un an vine cineva sţ i-i spune: „Maă , l-am vaă zuţ pe baă iaţul aă la al ţaă u. E raă u
de el.” „De ce?” „Maă , zice, îânjura.” „Nu e nimic”, zice omul. Dupaă un an
vine aă la iar: „E raă u de baă iaţul ţaă u, zice, l-am vaă zuţ cum se baă ţea cu unii;
302
era plin de saâ nge!” „Nu e nimic, zice omul, ţrece!” Caâ nd s-a îânţaâ lniţ a
ţreia oaraă , aă la n-a mai îândraă zniţ saă -i spunaă .
„Nu îândraă znesc saă spun, zice, e raă u de ţoţ.” „De ce?” „L-am vaă zuţ cum
îâl duceau legaţ, furase.” „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar ţrece sţ i
asţa.” IÎn fine, caâ nd se îânţaâ lnesc ei iar dupaă un an, omul îânţreabaă : „Nu l-
ai mai vaă zuţ pe fi-meu?” „Ba l-am vaă zuţ”, zice. „Ei?” „Maă , zice, acum era
bine! Iesţ ise din îânchisoare sţ i l-am gaă siţ îânţr-o caâ rciumaă cu nisţ ţe muieri.
Chefuia acolo cu ele, bea vin.” Dar omul a daţ din cap: „Nu, zice, acum e
raă u; asţa nu mai ţrece.”
Moromeţe se uiţaă caâ ţeva clipe îân jos, prinţre genunchi, scuipaă
subţţire prinţre dinţţi sţ i îâncheie:
— Aia e!
Se ridicaă apoi dupaă prag sţ i iesţ i afaraă . Iesţ i îânţaâ i pe prispaă , unde
raă mase caâ ţeva clipe pe gaâ nduri, apoi se daă du jos sţ i nu se mai vaă zu. IÎn
ţindaă se faă cuse ţaă cere deplinaă . Povesţirea scurţaă a ţaţaă lui le uluise pe
feţe sţ i pe mamaă . Niculae raă maă sese îân colţţ , cu dumicaţul uiţaţ îân guraă . El
nu îânţţelesese bine ţaâ lcul celor povesţiţe sţ i de aceea rupse ţaă cerea sţ i
îânţrebaă prosţesţ ţe:
— Cum? Ce-a faă cuţ? Ce-a faă cuţ, Ilinco? Faţa, cu maă ţura îân maâ naă , îâl
îânghioldi:
— Scoal’ îân sus d-aici, saă maă ţur, sţ i mai ţaci din guraă !
Uimiţ de ţaă cerea nefireascaă din ţindaă , Niculae se urcaă pe prag sţ i faă cu
loc. Ilinca îâncepu saă maă ţure apaă saţ, ocolind labele picioarelor celor doi
fraţţi viţregi. IÎn cele din urmaă li se adresaă sţ i lor, scurţ, îânţunecaţ:
— Daţţi-vaă la o parţe saă maă ţur!

XIII

Moromeţe nu credea ţoţusţ i caă era chiar asţ a de raă u, caă îânţr-un ţimp
aţaâ ţ de scurţ Achim prinsese gusţul saă chelţuie banii pe care îâi caâ sţ ţiga
cu vin sţ i cu femei, dar nu-i plaă cea ceea ce auzise sţ i mai ales nu
îânţţelegea. La urma urmei penţru ce a socoţiţ Achim caă e mai bine saă -sţ i
cumpere haine, panţofi sţ i cravaţaă , caâ nd fusese vorba caă primii bani pe
303
care avea saă -i caâ sţ ţige ţrebuia saă -i ţrimiţaă acasaă ? Nu fusese de faţţaă caâ nd
ţaă iase salcaâ mul? Se îâmprumuţase la Arisţide cu o sumaă neobisţ nuiţ de
mare sţ i nu sţ ţia Achim, nu presupunea, caă acesţ îâmprumuţ, care avea saă
se facaă îân urma lui, ţrebuia acoperiţ ţocmai de el, de Achim?
Punaâ ndu-sţ i acesţe îânţrebaă ri, Moromeţe se vaă zu siliţ saă raă spundaă caă
îânţr-adevaă r Achim nu sţ ţia sţ i nu presupunea, alţfel ţoţul ar fi de
neîânţţeles. Se pare caă Achim luase drepţ bunaă ideea caă dacaă la ţoamnaă
aduce ţrei mii de lei, ţoaţaă povesţea s-a îâncheiaţ.
„Fie!” gaâ ndi Moromeţe sţ i îâl scoase pe Achim din socoţeli… Paâ naă la
venirea lui n-avea niciun rosţ saă mai pomeneascaă de el. Bineîânţţeles îânsaă
caă Paraschiv sţ i Nilaă nu ţrebuiau nici ei saă mai aibaă preţenţţii la graâ u,
adicaă din vaâ nzarea care se va face curaâ nd penţru ţaâ rgul de la 6 augusţ
ţrebuiau saă -sţ i cumpere numai feţele, urmaâ nd ca la ţaâ rgul de vinerea
mare, caâ nd se va îânţoarce Achim cu bani, saă -sţ i cumpere ei, saă -sţ i ia
numai ei de îâmbraă caă minţe. Fonciirea sţ i banca aveau saă fie plaă ţiţe ţoţ
din graâ u, sţ i anume graâ ul care li s-ar fi cuveniţ lui Paraschiv sţ i Nilaă , dacaă
Achim ar fi ţrimes bani. Cum Achim n-a ţrimes, sţ i dupaă caâ ţ se poaţe
îânţţelege, nici nu va ţrimiţe, va veni la ţoamnaă cu ţoţţi banii, e caâ ţ se
poaţe de limpede caă Paraschiv sţ i Nilaă ţrebuie saă asţ ţepţe ca Achim saă se
îânţoarcaă .
Cu podul plin de graâ u, Moromeţe simţţea bine paă maâ nţul sub picioare.
Cinci suţe de duble erau acolo, îân pod, îân mod sigur. Paţruzeci penţru
saă maâ nţţaă, o suţaă sţ aizeci penţru faă inaă paâ naă la anul. Raă maâ neau ţrei suţe
de vaâ nzare. De pildaă (gaâ ndea Moromeţe):
Sţ i dacaă : 300 x 60 = 18.000 lei!
300 x 50 = 15.000 lei, era raă u?!
Dar dacaă : 300 x 70 = 21.000 lei? Ei?! Era exclus?
Anul ţrecuţ îân ocţombrie, oborul din Cosţesţ ţi daă dea 70 de lei.
IÎn orice caz:
300 x 50 = 15.000. Admiţem cazul cel mai raă u!…4.000
Arisţide
5.000 banca (plus dobaâ nda, n-are imporţanţţaă!)
2.000 fonciirea
Toţal 11.000
Din cincisprezece mii raă maâ neau paţru mii de lei penţru feţe, adicaă
exacţ caâ ţ aveau saă primeascaă sţ i Paraschiv sţ i Nilaă caâ nd s-o îânţoarce
304
Achim de la Bucuresţ ţi. „Dar praă paă diţul aă la de Niculae?” se îânţrebaă
Moromeţe îânţr-o zi, aducaâ ndu-sţ i aminţe de el. Nu mai spun de mine sţ i
de maă -sa, pe noi ne laă saă m la o parţe, dar a seceraţ sţ i el anu’ aă sţa, ar
ţrebui saă -i iau sţ i lui ceva! Dar ce saă -i iau, caă el vrea la sţ coalaă ! Auzi ce-i
ţrece prin cap!”
— Vrei la sţ coalaă , Niculae? îâl îânţrebaă pe baă iaţ cu un glas ciudaţ, vesel,
sţ i Niculae nu baă gaă de seamaă aceasţaă veselie ascunsaă sţ i saă ri ars:
— Da, ţaicule!
Sţaă ţea pe prispaă cu burţa pe carţe, iar ţaţaă l saă u sţaă ţea mai îâncolo cu
coaţele pe genunchi. „Asţ adar? Nu cumva?”… îâi ţrecu prin cap lui
Niculae.
— Maă , Niculae, paă i n-am cu ce, ţaicule! zise Moromeţe cu duiosţ ie sţ i
blaâ ndeţţe, dar ţoţodaţaă cu graviţaţe sţ i hoţaă raâ re. Era penţru îânţaâ ia oaraă
caâ nd îâi vorbea asţfel. Trebuie chelţuialaă sţ i de unde saă luaă m noi bani?!
Spune sţ i ţu! mai adaă ugaă Moromeţe.
— A!… faă cu Niculae sţins sţ i chipul lui se lungi sţ i se îângaă lbeni.
Dar îâsţi reveni curaâ nd. Taţaă l saă u nu sţ ţia pesemne de ideea renunţţaării
lui la paă maâ nţ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de ţeamaă caă ţaţaă l saă u saă n-o
respingaă imediaţ. Dacaă sţ i aceasţaă din urmaă speranţţaă s-ar praă busţ i? Ca
saă aibaă puţerea ţrebuiţoare ideea ţrebuia saă vinaă din parţea
îânvaă ţţaăţorului sţ i a preoţului, asţ a se îânţţelesese cu maicaă -sa, îâncaâ ţ ţaă cu
maâ lc, se îânţoarse cu nasul îân carţe sţ i, dupaă ce ofţaă faă raă voia lui, îâsţi vaă zu
de ciţiţ.
Era duminicaă dupaă -amiazaă sţ i Moromeţe îânţaâ rziase saă iasaă la drum
pe la oameni din pricina socoţelilor pe care sţ i le îâncheiase îân cap.
Vru saă se ridice sţ i saă plece, dar ceva îâl opri, sţ i anume ţaă cerea lui
Niculae, fapţul caă acesţa primise cu desţulaă resemnare, asţ a i se paă ruse,
sţ ţirea caă nu va puţea saă meargaă la sţ coalaă . Din nou acel senţimenţ de
vinovaă ţţie îâi daă du ţaâ rcoale sţ i, nesţ ţiind ce saă facaă , se apropie de baă iaţ sţ i
se asţ ezaă laâ ngaă el.
— Ce ciţesţ ţi ţu? îâl îânţrebaă dupaă caâ ţeva clipe de ţaă cere.
— O carţe! raă spunse Niculae cu ţoţul absorbiţ.
— O carţe!? se miraă Moromeţe.
— Hai, ţaţaă , lasaă -maă îân pace! se îâncreţţi Niculae saâ caâ iţ. IÎn viaţţa mea n-
am saă mai vorbesc cu ţine despre caă rţţi sţ i nici saă -ţţi mai ciţesc eu iarna…
— Sţ i dacaă n-ai saă mai ciţesţ ţi, ce!
305
 — Lasaă -maă îân pace!
— Niculae, ţu ţe superi degeaba! se rugaă parcaă Moromeţe îânţrisţaţ.
Dacaă asţ avea eu cu ce, crezi ţu caă nu ţe-asţ da eu pe ţine la sţ coalaă ?
— Nu m-ai da! raă spunse Niculae arţţaăgos. Nu m-ai laă saţ ţu nici aci îân
saţ! M-ai ţrimes cu oile. Sţ i caâ nd ţe rugam sţ i eu: „Taţaă , cumpaă raă -mi
maă car Citirea”, ţe raă sţeai la mine.
Niculae se foi cu burţa pe prispaă sţ i raă mase apoi cu nasul îân carţe,
nemisţ caţ sţ i furios. Nu mai ciţea. Moromeţe se posomori sţ i nu sţ ţia ce saă
mai zicaă . Avea drepţaţe Niculae, nici maă car nu-l auzea caâ nd se ruga saă -i
cumpere caă rţţi.
— Dacaă vreai, du-ţe sţ i la anul pe clasa a cincea sţ i am saă -ţţi cumpaă r
caă rţţi. Te las saă faci sţ apţe clase, îâncercaă ţaţaă l saă -l îâmbuneze, dar Niculae
parcaă nici nu-l auzea.
De laâ ngaă grajd, unde dormea la umbraă , Duţţulache ridicaă boţul sţ i
daă du de vesţe caă s-a opriţ cineva la poarţaă . Niculae se uiţaă sţ i saă ri îân
capul oaselor.
— Taţaă ! Popa sţ i dom* îânvaă ţţaăţor! sţ opţi el.
Moromeţe se uiţaă sţ i el la poarţaă , dar nu îânţţelese. Preoţul sţ i
îânvaă ţţaăţorul se opriseraă îânţr-adevaă r îân drepţul casei lui, dar ce caă uţau ei
la el, penţru ce se opriseraă ? Se ridicaă de pe prispaă sţ i raă mase îân picioare.
— Plecaă ciune, paă rinţe! spuse el cu paă laă ria îân cap. Bunaă ziua,
domnule îânvaă ţţaăţor! Maă caă uţaţţi pe mine?
— Taţaă , du-ţe la poarţaă , ce mai sţai? sţ opţi Ilinca din odaie, îânchizaâ nd
fereasţra. Aoleo, uiţe cum sţaă sţ i se uiţaă !
— Daă îân caâ ini, Moromeţe! zise paă rinţele sţ i inţraă îân curţe îânsoţţiţ de
îânvaă ţţaăţor.
Mama dormea osţeniţaă îân odaie. Se ţrezi sţ i caâ nd vaă zu pe fereasţraă
apropiindu-se de prispa casei pe paă rinţele Provinceanu, se pierdu cu
ţoţul sţ i ceru feţei saă -i dea fusţa sţ i bluza cu care se ducea la bisericaă .
Ilinca saă lţaă capacul laă zii sţ i i le aruncaă , iar mama sţ i le ţrase pe ea caâ ţ ai
clipi din ochi. Era aprinsaă la faţţaă de ţurburare sţ i parcaă îâi ţremurau
maâ inile.
— Ei, ho, caă n-o saă inţre îân casaă ! o linisţ ţi faţa.
— Taci din guraă , asţ ţerne velinţţa aia nouaă pe paţ.
Niculae inţraă sţ i el îân casaă sţ i saă ri îân drepţul geamului unde se piţi saă
poaţaă auzi ţoţul faă raă saă fie vaă zuţ.
306
 — Ce s-a îânţaâ mplaţ, mamaă ? Ce cauţaă la noi? îânţrebaă Ilinca.
— Nu sţ ţiu, de unde saă sţ ţiu eu? minţţi mama. Niculae, fugi de acolo,
nu ţţi-e rusţ ine?
Afaraă , Moromeţe ţoţ nu se dumirea. IÎi ţţinea pe musafiri îân picioare
laâ ngaă prispaă , îânvaă ţţaăţorul se supaă raă sţ i îâl luaă pesţe picior.
— De ce nu ne dai ceva saă sţ edem, Moromeţe? Sau ţe-am deranjaţ?
— Aoleo! se scuzaă Moromeţe ţresaă rind. Pofţiţţi îân casaă ! Pofţiţţi!
— Lasaă , nu mai pofţim, sţaă m sţ i pe prispaă , zise îânvaă ţţaăţorul cu acelasţ i
glas.
Araă ţa penţru gazdaă un dispreţţ pe care îânadins nu-l ascundea. Nici
maă car nu se uiţa la el, îâi vorbea uiţaâ ndu-se îân alţaă parţe, iar caâ nd Ilinca
aduse din casaă douaă caă paă ţaâ ie îânfloraţe sţ i le puse pe prispaă , îânvaă ţţaăţorul
refuzaă la fel de nepoliţicos, spunaâ nd saă i se dea mai bine un scaun.
Zaă paă ciţaă sţ i rosţ ie de rusţ ine, faţa aduse un scaă unel din acelea caâ ţ
sţ chioapa (alţele nu aveau) sţ i îânvaă ţţaăţorul se urcaă pe prispaă sţ i se asţ ezaă
pe el ţţaăraă nesţ ţe. Preoţul ceru sţ i el un asţfel de scaun, pesţe care îânsaă
puse caă paă ţaâ iul îânfloraţ, saă -i fie moale.
— Unde e baă iaţul? îânţrebaă îânvaă ţţaăţorul.
Niculae se îânfaă ţţisţ aă îân pragul prispei, dar nu se apropie, raă mase acolo
ţurburaţ, cu capul lui mare sţ i cu izmenele cu un crac mai lung sţ i cu
unul mai scurţ.
— Mai esţ ţi bolnav? îâl îânţrebaă îânvaă ţţaăţorul.
— Nu mai sunţ.
— De ce ţţii baă iaţul bolnav, nea Ilie? îâl îânţrebaă îânvaă ţţaăţorul pe
Moromeţe faă raă respecţ. Sau crezi caă frigurile nu îânseamnaă boalaă ? Paă i
dumneaţa sţ ţii caă de friguri poţţi saă mori? Sau unde dumneaţa esţ ţi
saă naă ţos, puţţin îâţţi mai pasaă de copil?! Nea Ilie, reluaă îânvaă ţţaăţorul,
sţraâ mbaâ ndu-sţ i buzele sţ i claă ţinaâ nd din cap faă raă consideraţţie, am veniţ la
dumneaţa fiindcaă mi-a spus paă rinţele, dar saă sţ ţii caă n-asţ fi veniţ! Du-ţe,
Moromeţe, se adresaă apoi lui Niculae, faă caâ ndu-i semn cu capul. Saă sţaă m
niţţel de vorbaă cu ţac-ţaă u.
Niculae pieri dupaă colţţul casei. Nu mai avea nicio îândoialaă :
îânvaă ţţaăţorul avea ceva îân felul lui de a fi care ţe faă cea saă îânţţelegi caă sţ ţie el
lucruri pe care caâ nd i le va spune lui ţaicaă -saă u, acesţa va raă maâ ne muţ sţ i
nu va mai puţea decaâ ţ saă zicaă : „Bine, domnule îânvaă ţţaăţor, dacaă asţ a sţau
lucrurile, vaă d sţ i eu caă n-am nicio iesţ ire sţ i caă ţrebuie saă -l dau pe baă iaţ la
307
sţ coalaă .” Sţ i Niculae era aţaâ ţ de convins caă asţ a are saă se îânţaâ mple ţoţul, caă
o luaă îânceţ spre graă dinaă saă se culce sub dud sţ i saă ţraă iascaă singur
bucuria acesţor clipe hoţaă raâ ţoare.
El se îânsţ ela îânsaă . IÎnvaă ţţaăţorul avea acea îânfaă ţţisţ are a cuiva care sţ ţie caă
îânţreprinde ceva zadarnic; dacaă ţţinea ţoţusţ i saă -i spunaă omului ce
credea, o faă cea îân naă dejdea caă poaţe va fi ţoţusţ i îânţţeles sţ i aţunci, cine
sţ ţie, spusele lui vor paă ţrunde prin carapacea groasaă pe care orice ţţaăran
o are, oricaâ ţ ar fi de desţ ţepţ, pesţe creierul lui.
Preoţul îânsaă era mai îâncrezaă ţor sţ i-i araă ţa lui Moromeţe mai mulţaă
consideraţţie.
— De ce ţe-ai laă saţ de poliţicaă , Moromeţe? îânţrebaă el parcaă îâncaâ nţaţ
caă Moromeţe faă cuse aceasţaă ispravaă . Taman acuma caâ nd a îâncepuţ mie
saă -mi placaă , nu-ţţi mai place dumiţale.
— Nu m-am laă saţ deloc, sfinţţia-ţa, raă spunse Moromeţe. IÎi dau
îânainţe!
— Aţunci saă ţe vaă d, ai saă vii la îânţrunire?
— Care îânţrunire?
— Poimaâ ine searaă la Arisţide, la bancaă . Vine prefecţul! „IÎl fac pe
Moromeţe ajuţor de primar”, spunea Arisţide azi dimineaţţaă.
Moromeţe îânţoarse privirea saă vadaă dacaă preoţul nu glumesţ ţe. Nu
glumea deloc.
— Alţaă ţreabaă n-am eu acuma, paă rinţe, decaâ ţ saă fac poliţicaă cu
Arisţide! spuse Moromeţe enervaţ brusc.
Sţ i preoţul îâncepu saă raâ daă :
— Paă i ziceai caă îâi dai îânainţe!
— IÎi dau eu, dar… spuse Moromeţe sţ i nu-sţ i ţerminaă gaâ ndul, se
supaă raă parcaă sţ i mai raă u sţ i-sţ i plecaă frunţea. Sunţ plin de daţorii, paă rinţe,
conţinuaă apoi dupaă caâ ţeva clipe, ridicaâ ndu-sţ i din nou frunţea. Am faă cuţ
sţ i eu caâ ţeva boabe de graâ u sţ i maă gaâ ndesc cum saă fac saă -mi raă maâ naă sţ i
mie saă am de paâ ine.
— Lasaă , nu ţe mai plaâ nge cu cinci suţe de duble de graâ u, zise preoţul
sţ i Moromeţe îâi aruncaă o privire baă nuiţoare, îânţrebaâ ndu-se de unde sţ ţie
popa caâ ţ graâ u a faă cuţ el.
IÎi ţrecu prin cap caă popa a auziţ caă are graâ u mulţ sţ i caă a veniţ dupaă
caă paă ţaţ penţru bisericaă . Se sţ ţia caă paă rinţele Provinceanu avea de gaâ nd
saă sţraâ ngaă de la oameni saă zugraă veascaă biserica, dar celaă lalţ paroh
308
sţraâ ngea sţ i el penţru biserica lui care era neţerminaţaă sţ i oamenii nu
vroiau saă dea penţru douaă biserici.
— Paă i, mai am alţceva afaraă de dublele alea? zise Moromeţe cu un
glas care daă dea de îânţţeles caă dacaă paă rinţele nu avea graâ u, îân schimb
avea leafa sţ i leţurghii la bisericaă .
— Nu ţe speria, caă nu ţţi le ia nimeni, spuse îânvaă ţţaăţorul ghicindu-i
gaâ ndul. Uiţe de ce am veniţ, nea Ilie…
Moromeţe asculţa jupuind un ziar îâmpaă ţuriţ saă -sţ i facaă foiţţaă penţru
ţţigare.
IÎnvaă ţţaăţorul vorbi ţimp de caâ ţeva minuţe sţ i spuse caă nu se poaţe ca
un baă iaţ asţ a cum avea Moromeţe saă nu urmeze mai deparţe o sţ coalaă
superioaraă . Nu luaă îân seamaă niciun fel de îâmpoţrivire. Daţorii a avuţ
Moromeţe o viaţţaă îânţreagaă sţ i va avea o viaţţaă îânţreagaă . Nedaâ ndu-l pe
baă iaţ mai deparţe la sţ coalaă , nu va scaă pa de daţorii, dar de nenorociţ îâl
va nenoroci; baă iaţului îâi place carţea sţ i va suferi caâ ţ va ţraă i din pricina
asţa, n-o saă fie niciodaţaă om îânţreg dacaă raă maâ ne aci îân saţ. Asţa s-o sţ ţie
de la el, de la îânvaă ţţaăţor, care îâl cunoasţ ţe pe baă iaţ de paţru ani!
— Daă -ţţi baă iaţul la sţ coalaă , nea Ilie! porunci îânvaă ţţaăţorul cu un glas a
caă rui ţaă rie îâl faă cu pe Moromeţe saă ţresaraă cu puţere. Nu e baă iaţul meu,
e al dumiţale. Are fraţţi, surori! Saă -l ajuţe! Sţ i dacaă îâl dai la sţ coalaă , n-o saă
mai aibaă el nevoie de paă maâ nţ, sţ i raă maâ ne fraţţilor sţ i surorilor parţea lui
de paă maâ nţ. Sţ i dacaă fraţţii sţ i surorile nu vor saă -l ajuţe, vinde parţea lui de
paă maâ nţ!
IÎnvaă ţţaăţorul se opri sţ i urmaraă caâ ţeva clipe de ţaă cere. Aţunci îâncepu saă
vorbeascaă preoţul. El aţrase aţenţţia caă îânvaă ţţaăţorul n-are niciun inţeres
îân chesţia asţa, dar îâsţi da seama caă ţrebuie saă -sţ i facaă daţoria sţ i saă spunaă
paă rinţţilor care e soarţa care îâl asţ ţeapţaă pe baă iaţ. Dupaă care preoţul
îâncepu saă dezvolţe ideea îânvaă ţţaăţorului (de fapţ a mamei) caă adicaă
baă iaţul nu e bun de muncaă sţ i caă s-ar puţea saă moaraă dacaă îâl mai ţţine aci.
Moromeţe ţaă cea mereu sţ i conţinuaă saă ţacaă sţ i dupaă ce preoţul se opri.
Se vedea caă e cu ţoţul coplesţ iţ de îânţaâ mplare. Niciodaţaă n-ar fi baă nuiţ caă
fiul saă u puţea fi ceea ce spunea îânvaă ţţaăţorul caă esţe. Pe neasţ ţepţaţe, ceva
nou, asemaă naă ţor unei legi neîânduraă ţoare, se ridica îân faţţa lui sţ i îâi
poruncea: ţrebuie saă faci acesţ lucru!
IÎnvaă ţţaăţorul rupse ţaă cerea:
— Hai saă mergem, paă rinţe! sţ i Moromeţe, la auzul acesţui glas, se
309
zaă paă ci sţ i se ridicaă îân picioare.
— Domnule îânvaă ţţaăţor, sţai puţţin… paă i… problema asţa… care sţ coalaă
sţ i cum saă fac eu saă …
— Te îânvaă ţţ eu ce saă faci, nea Ilie, îâl asiguraă îânvaă ţţaăţorul cu un glas mai
binevoiţor. Faă dumneaţa rosţ de bani sţ i ţe îânvaă ţţ eu ce ţrebuie faă cuţ.
Bunaă seara!
Ceea ce se mai peţrecu nu duraă mulţ. Ilinca auzise ţoţul din casaă ,
vaă zuse zaă paă ceala ţaţaă lui ei sţ i cum rosţise el acele cuvinţe din care se
îânţţelegea caă îânvaă ţţaăţorul sţ i preoţul biruiseraă sţ i, faă raă saă spunaă vreun
cuvaâ nţ, iesţ i afaraă sţ i se îânţoarse repede cu soraă -sa mai mare. Moromeţe
inţraă îân odaie, îâsţi desfaă cu braţţele sţ i raă mase asţ a, nemisţ caţ, îân formaă de
cruce, cu îânfaă ţţisţ area celui care n-are puţere saă se îâmpoţriveascaă sorţţii.
Urmaă o lupţaă scurţaă sţ i îândaâ rjiţaă , cu zvaâ rcoliri nepuţincioase din parţea
feţelor.
— Eu sunţ sţaă paâ naă ! puse mama capaă ţ sţrigaă ţelor sţ i ameninţţaărilor cu
care feţele îâncercau s-o sperie. Nu vreţţi saă -l ajuţaţţi, vaâ nd parţea lui de
paă maâ nţ sţ i am ţerminaţ socoţeala. Alegeţţi, una din douaă .
IÎn graă dinaă , Niculae ciţea îânţins pe burţaă sţ i era aţaâ ţ de absorbiţ îâncaâ ţ
abia caâ nd amurgul îâl îâmpiedicaă saă mai ciţeascaă , îâsţi aduse aminţe caă
acolo pe prispaă soarţa lui s-a hoţaă raâ ţ de mulţ. Saă ri îân picioare sţ i,
alergaâ nd îân casaă , nimeri ţocmai la sfaâ rsţ iţ, caâ nd surorile, ţaă cuţe sţ i
îânţunecaţe la faţţaă, iesţ eau îân ţindaă saă aprindaă focul.
— Mamaă !? sţrigaă .
— Taci din guraă ! porunci mama cu blaâ ndeţţe. Poarţaă -ţe bine cu ţaţ-
ţaă u sţ i feţele.

XIV

Asţ ţepţaâ nd vaâ nzarea graâ ului, Paraschiv sţ i Nilaă îângraă sţ au caii. Se
duceau la caâ mp sţ i îâi baă gau îân porumb, îâi laă sau saă jefuiascaă sţ ţiuleţţii îâncaă
cruzi. Nilaă nu zicea nimic, dar ceva dinţr-îânsul se revolţa ţoţusţ i caâ nd îâl
gaă sea pe fraţele saă u dormind, iar mai îâncolo caii praă paă dind firele negre
ale porumbului.
310
 — Sţ i ce-o saă facem, baă , noi la Bucuresţ ţi? îâl îânţrebaă el pe Paraschiv
îânţr-o zi, îâncreţţindu-sţ i îân sus, a nedumerire, frunţea laţaă sţ i groasaă .
— Cum ce-o saă facem? îâţţi spun eu ce-o saă facem! raă spunse Paraschiv
miraţ caă Nilaă nu îânţţelesese paâ naă acum ce aveau saă facaă ei la Bucuresţ ţi.
IÎnţaâ i sţ i îânţaâ i se vor îânţaâ lni cu Achim sţ i vor îâmpaă rţţi banii pe care el îâi
faă cuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii pe care aveau saă -i
primeascaă de la ţaţaă l lor din vaâ nzarea graâ ului (Moromeţe nu le spusese
caă le desţinase lor banii pe care îâi asţ ţepţa de la Achim sţ i caă deci nu le va
da nimic din vaâ nzarea graâ ului), cu banii acesţ ţia, conţinuase Paraschiv,
aveau saă cumpere un camion sţ i saă îânchirieze o casaă cu grajd la
marginea Bucuresţ ţiului, cum vaă zuse el la manuţanţţa armaţei caâ nd
fusese miliţar. Sţ ţia Nilaă caă avaâ nd cai buni (asţ a cum erau ai lor) sţ i avaâ nd
sţ i un camion, puţeau saă caâ sţ ţige la Bucuresţ ţi o graă madaă de bani? Nu
sţ ţia! Ei, aţunci saă afle! Sţ i sţ ţia Nilaă caă apoi, sţraâ ngaâ nd iar o sumaă de bani,
puţeau mai pe urmaă saă îânchirieze o baracaă la Obor, sau la Rond, sau la
Piaţţa Mare sţ i caă avaâ nd „ţransporţ propriu” puţeau face comerţţ cu
cereale sţ i alimenţe?! Nu sţ ţia. Ei, paă i dacaă nu sţ ţia, aţunci de ce vorbea?
— Eu am fosţ, îân armaţaă , magazioner! explicaă Paraschiv supaă raţ caă
Nilaă uiţa acesţ lucru (îân general Nilaă uiţa mereu caă Paraschiv nu era ca
Nilaă , saă sţea mereu cu capul îân jos, cu frunţea îâncreţţiţaă sţ i saă nu
îânţţeleagaă nimic!). Prin maâ na mea ţreceau mii de kilograme de arpacasţ
sţ i de unţdelemn sţ i de viţe ţaă iaţe, eu mergeam îân orasţ sţ i achiziţţionam,
conţinuaă Paraschiv saă -i explice.
Sţaă ţeau pe mirisţ ţe, la umbra caă ruţţei, sţ i coceau porumb. Nilaă , cu
pleoapele pesţe ochi, mesţeca rar, parcaă îân nesţ ţire sţ i asculţa.
— Caâ nd venea majurul baţalionului, pofţim, dom’ majur, bonurile sţ i
se uiţa majurul sţ i caâ nţaă rea. Dar îâmi iesţ ea? Paă i sigur caă îâmi iesţ ea, fiindcaă
majurul, dupaă ce faă ceam predarea, pofţim, dom’ majur, ţrei suţe de lei,
paţru suţe de lei, cinci suţe de lei. De ce? Penţru caă socoţeam la
scaă zaă maâ nţ sţ i puţea saă vie el mama inţendenţţei, caă socoţeala iesţ ea asţ a
cum o faă ceam eu. Sţ i nu era numai scaă zaă maâ nţul, penţru caă , baă , pe maă -ţa,
Vasile, carnea asţa nu face zece lei, daă -mi-o cu sţ apţe lei, caă dacaă nu, iau
de la alţul. IÎi convenea? Paă i sigur caă nu-i convenea sţ i mi-o daă dea cu
sţ apţe lei, dar pe bon caâ ţ puneam? Caâ ţ puneam, maă , Nilaă ?
— De unde saă sţ ţiu eu caâ ţ puneai? raă spunse Nilaă ţoţ asţ a, mesţecaâ nd
îân nesţ ţire porumbul copţ pe care îâl maâ nca.
311
 — Cum de unde saă sţ ţii? Paă i dacaă preţţul aprobaţ de inţendenţţaă era
zece lei sţ i eu luam carnea cu sţ apţe lei, caâ ţ puneam pe bon?
Nilaă îâsţi îânchipuia caă e vorba de o socoţealaă complicaţaă de cifre, care
ţţinea de sţ ţiinţţa de a fi magazioner, sţ ţiinţţaă care dacaă nu era îânvaă ţţaţaă , n-
aveai cum pricepe caâ ţ punea Paraschiv pe bon, sţ i nicidecum caă era
vorba de hoţţie, îâncaâ ţ raă mase cu faţţa vinovaţaă sub privirea îânţrebaă ţoare
a fraţelui saă u. Paraschiv îânsaă crezu caă el a îânţţeles sţ i daă du din cap cu
reprosţ , adicaă saă pofţeascaă acum Nilaă saă mai aibaă îândoieli îân ce privesţ ţe
priceperea lui Paraschiv îân afaceri.
— Saă maă vaă d eu la Bucuresţ ţi, caă nu mi-e fricaă mie… mai spuse
Paraschiv sţ i musţ caă vaâ rţos dinţr-un porumb. Cu gura plinaă , el conţinuaă
apoi saă -i explice amaă nunţţiţ sţ i alţe secreţe ale comerţţului.
Nilaă nu daă dea îânsaă niciun semn de enţuziasm sţ i nici maă car de
accepţare îânţţeleasaă a planurilor pe care le faă cea fraţele saă u. El conţinua
saă nu îânţţeleagaă ceva sţ i Paraschiv sţ ţia care era acel ceva: îân primul raâ nd
Nilaă nu îânţţelegea penţru ce ţoaţe acesţea ţrebuiau faă cuţe pornind de la
furţul oilor sţ i cailor familiei. Alţfel nu se puţea? Paraschiv îânsaă obosise
saă -i ţoţ explice caă alţfel nu se puţea sţ i nu-i explicaă nici acum. IÎn al
doilea raâ nd Nilaă nu îânţţelegea pur sţ i simplu ce îânsemna din puncţul de
vedere al legaă ţurii lor cu familia ceea ce aveau ei de gaâ nd saă facaă :
rupeau cu ea, fugeau, n-aveau saă se mai îânţoarcaă niciodaţaă îândaă raă ţ,
paă raă seau saţul definiţiv? Aici problema era ceva mai neclaraă sţ i
Paraschiv spuse ce gaâ ndea el.
— Dupaă ce ne ridicaă m case îân Bucuresţ ţi, ne îânsuraă m, baă , Nilaă , sţ i
aţunci venim colea îân saţ cu nevesţele: „Ne-am îânsuraţ, daă -ne parţea
noasţraă de paă maâ nţ”, o saă -i spunem ţaţii sţ i vindem paă maâ nţul sţ i cu banii
deschidem praă vaă lii.
— Vezi saă nu-ţţi dea ţaţa paă maâ nţ! mormaă i îân sfaâ rsţ iţ Nilaă , aruncaâ nd
coceanul gol îân foc.
— De ce saă nu-mi dea paă maâ nţ? Saă îândraă zneascaă saă nu-mi dea
paă maâ nţ! zise Paraschiv ameninţţaăţor. Crezi caă mai merge asţ a?
Nilaă nu araă ţa caă are de gaâ nd saă mai spunaă ceva, sţ i Paraschiv,
posomoraâ ţ, nu mai zise nici el nimic, rumegaă ţimp îândelungaţ din
coţolanul copţ pe care îâl ţţinea îân maâ naă . La urma urmei, dacaă Nilaă nu
îânţţelegea, ţreaba lui. Paâ naă la urmaă , dacaă o fi sţ i-o fi, poaţe chiar saă nici
nu mai meargaă . Numai saă nu spunaă , caă aţunci e raă u. Dacaă ar sţ ţi caă
312
spune, ar îâncaă leca chiar acum pe cai sţ i ar pleca. Ar pierde banii pe graâ u,
dar n-ar pierde caii. Faă raă cai sţ i faă raă bani, numai cu caâ ţ avea Achim, ar fi
fosţ aproape cu nepuţinţţaă saă îâncropeascaă ceva îân Bucuresţ ţi.
— Sţ i ce face ţaţa aici cu banca, baă , Paraschive? Caă el asţ ţeapţaă saă -i
ţrimiţaă Achim bani, mai spuse Nilaă îânţr-un ţaâ rziu.
— Cum ce face cu banca? Dar graâ ul?! se miraă Paraschiv. Treaba lui,
saă vaâ ndaă din graâ u sţ i saă plaă ţeascaă .
— Sţ i fonciirea?
— Fonciirea?! Lasaă saă le ia ţţoalele din casaă , raă spunse Paraschiv cu
saţisfacţţie. Au faă cuţ covoare din laâ na oilor sţ i eu nicio pereche de ciorapi
nu mi-am faă cuţ. Saă nu creadaă Tiţa sţ i Ilinca caă eu sunţ prosţ!
Seara se duseraă pe la ţusţ a lor, care îâi primi cu gura pungaă de
saţisfacţţie. Aflase ceva sţ i sţ ţia dinainţe caă acesţ ceva caâ nd are saă li-l
spunaă nepoţţilor, acesţ ţia au saă saraă îân sus.
— Veniţţi îâncoace caă am saă vaă spun ceva. Vino îâncoace, Nilaă , prosţule,
caă eu caâ nd îâţţi spuneam ziceai caă asţ a sţ i pe dincolo. Auziţţi voi? Vor saă -l
facaă boier pe aă la micu. Auzi, Paraschive?
— Pe cine saă facaă boier?
— Pe aă la micu, pe zgaâ mboiaţu’ aă la de Niculae. Maă -sa vrea saă -l dea la
sţ coalaă ! Sţ i l-a pus pe ţaţ-ţaă u la cale. Voi nu sţ ţiţţi nimic, degeaba sţaţţi cu ei
îân casaă .
— Fugi d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care sţ ţia caă ţaţaă l saă u nu
daă duse niciun semn caă s-ar gaâ ndi saă -l dea pe Niculae la sţ coalaă . Cine ţţi-a
spus ţţie caă vrea saă -l dea?
— A veniţ popa Peţre sţ i cu un îânvaă ţţaăţor, acum o saă pţaă maâ naă , la ei
acasaă ! Mi-a spus mie Mariţţa lui Udubeasţ caă ! Dar nu sţ ţia nici ea de ce sţ i
am aflaţ. S-a laă udaţ Niculae la alde faţa aia a lui Boţţoghinaă , cu care e
îânţr-o clasaă , sţ i aia a spus maă -sii sţ i maă -sa a spus aă sţeia a lui Sţ uţicaă , care
are sţ i ea un baă iaţ îânţr-o clasaă cu Niculae. „Mario, zice asţa a lui Sţ uţicaă ,
de unde are bia, fraţe-ţaă u Ilie, bani saă -l dea pe Niculae la sţ coalaă ?”
— Fugi d-aici, ga Mario, s-a laă udaţ Niculae la faţa aia, se îândoi
Paraschiv mai deparţe.
— Asţ a am zis sţ i eu, dar ce, crezi caă nu l-am îânţrebaţ pe popa? L-am
îânţrebaţ, na! M-am dus saă maă spovedesc sţ i l-am îânţrebaţ, raă spunse
Guica ţriumfaă ţoare. „Paă rinţe, zic, am sţ i eu un nepoţ sţ i asţ vrea saă se ducaă
sţ i el la o sţ coalaă , dar nu vrea alde ţa-saă u.” „Cum nu vrea? zice. Caâ nd am
313
vorbiţ eu cu el, a spus caă vrea! Ei?! exclamaă Guica vaâ raâ ndu-sţ i frunţea
sub feţţele îânţţepeniţe ale nepoţţilor. Aţţi vaă zuţ? Ai vaă zuţ, Nilaă , unde o saă
se ducaă graâ usţ orul vosţru?”
— Vezi, baă ?! exclamaă sţ i Paraschiv, uiţaâ ndu-se îânfuriaţ la fraţele saă u.
Ei-he! exclamaă apoi ameninţţaăţor sţ i se ridicaă de pe paţ. Saă prind eu pe
cineva caă daă vreun bob de graâ u faă raă sţ ţirea mea.
Dar Guica îâi poţoli repede maâ nia, spunaâ ndu-i caă nu e bine ca ei saă
araţe caă sţ ţiu despre ce e vorba. Inţeresul lor e saă punaă maâ na pe bani, nu
saă -i lase pe-ai lor cu podul plin de graâ u!
— Lasaă -l pe ţaţ-ţaă u saă vaâ ndaă , sţ i îânţr-o noapţe… puneţţi maâ na pe bani
sţ i fugiţţi. Toţ eu saă vaă îânvaă ţţ?!

XV

Pe la îâncepuţul lui augusţ, îânţr-o dupaă -amiazaă , Anghelina lui

Boţţoghinaă sţaă ţea îân mica ei baă ţaă ţuraă sţ i ţraă gea pe raă zboiul de ţţesuţ nisţ ţe
urzealaă de caâ nepaă . Vaţicaă o ajuţa saă îânvaâ rţeascaă sulul, iar Irina sţ edea ca
greuţaţe pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de ţţesuţ.
— Asţ ţezaă u! sţrigaă cineva la poarţaă , adicaă „asţ a saă vaă ajuţe Dumnezeu”
sţ i Anghelina raă spunse faă raă saă se uiţe:
— Mulţţumim dumiţale!
— O scrisoare! sţrigaă aţunci omul din drum. Feţiţţa ţţaâsţ ni de pe scaraă
sţ i alergaă cu ţoaţe puţerile spre poarţaă .
Era o scrisoare de la Boţţoghinaă .
Mama sţ i copiii laă saraă raă zboiul. Taţaă l scria caă o duce bine, s-a faă cuţ
saă naă ţos sţ i îân curaâ nd avea saă se îânţoarcaă acasaă . IÎi era dor de copii. Era
îângrijoraţ ce-au faă cuţ ei cu seceraţul sţ i cum s-au descurcaţ la arie cu
ceaţa. Spunea caă araţaă zdravaă n, a faă cuţ o ceafa de boier. Povesţea
despre docţori sţ i spunea de unul care a zis caă de o boalaă ţrebuie saă sţ i
vrei saă ţe vindeci, caă alţfel nu faci nimic chiar dacaă chelţui o groazaă de
bani sţ i iai la docţorii ţoaţaă ziua. Caâ ţ a sţaţ la spiţal, mai spunea el, erau
sţ i zile caâ nd se îânţorcea sţ i pe-o parţe sţ i pe alţa. Se gaâ ndea la paă maâ nţ, caă
a mai raă mas doar cu jumaă ţaţe; îâi era milaă mai ales de Irina, ce-o saă se
314
facaă ea caâ nd o fi mare sţ i a îânţrebaţ pe o soraă de acolo care îâl îângrijea
dacaă faţa lui n-ar puţea sţ i ea saă inţre îânţr-un spiţal sţ i saă ia sţ i ea leafa?
Sora a raă spuns caă se poaţe, mai ales dacaă faţa a fosţ premianţaă la sţ coalaă
sţ i caă îân privinţţa chelţuielii nu e cine sţ ţie ce. I-a daţ o adresaă la
Bucuresţ ţi, unde saă se ducaă dupaă ce iese din spiţal, saă vorbeascaă cu
cineva de acolo, o rudaă de-a ei, sţ i saă -i spunaă cum saă facaă .
Feţiţţa ciţea sţ i chipul îâi îânflorise de fericire. Mama o domoli, spunaâ nd
caă unde saă se ducaă ea asţ a micaă , dar Vaţicaă îâi ţţinu parţe, spunaâ nd caă nu e
asţ a micaă , e maă gaă reaţţaă mare, pleacaă pe ţreisprezece ani. „Saă racul Vaţicaă ,
gaâ ndi mama, ar vrea saă raă maâ naă singur pe cele paţru pogoane.”
— Treceţţi la raă zboi, spuse ea ofţaâ nd. Irinico, ţreci pe scaraă !
De aţaâ ţea nopţţi caâ ţ suferise, scrisoarea baă rbaţului o faă cuse saă uiţe
ţoţul. Saă raă ciseraă , dar erau saă naă ţosţ i. Cumpliţ lucru saă saă raă cesţ ţi, era
adevaă raţ: saă ţe uiţţi caă nu ai, saă -ţţi dai seama caă nici nu poţţi avea sţ i saă fii
siliţ saă îânduri faă raă nicio speranţţaă; dar ce-ar fi puţuţ face? Saă fi furaţ? Saă
nu fi vaâ nduţ din paă maâ nţ? Mai bine moarţea decaâ ţ paă maâ nţul? Nu, au saă
se descurce, alţţii au ajuns sţ i mai raă u. Sţ i apoi, d-aici îânainţe el n-avea saă
mai munceascaă asţ a cum muncise, mereu cu gaâ ndul sţ i cu spaima la
paă maâ nţ. Grija l-a îâmbolnaă viţ. Acum grija asţa nu mai era sţ i nici fonciire
mare nu mai aveau de plaă ţiţ. Sţ i dacaă n-o saă le ajungaă saă aibaă ce maâ nca,
dacaă are saă fie raă u de ţoţ, au saă lase maâ ndria la o parţe sţ i au saă mai
munceascaă sţ i pe la alţţii. La urma urmei ţoţ muncaă e sţ i oamenii sunţ
oameni, chiar dacaă unul e saă rac sţ i alţul bogaţ.
Asţfel gaâ ndea ea: nu muncise niciodaţaă la alţţii sţ i nu sţ ţia ce îânseamnaă
acesţ lucru.

O saă pţaă maâ naă mai ţaâ rziu primi sţ i muierea lui Tţ ugurlan vesţ ţi de la
baă rbaţul ei, dar nu prin posţ ţaă , ci prin cineva dinţr-un saţ vecin, un
soldaţ care se liberase din armaţaă sţ i care faă cuse parţe din corpul de
gardaă al peniţenciarului Jilava.
Ion al lui Miai era îân curţe sţ i vaă zaâ nd sţraă inul avu baă nuiala caă ţrebuie
saă fie îân legaă ţuraă cu vecinul sţ i prieţenul saă u Tţ ugurlan sţ i nu sţ ovaă i saă afle
ce puţea fi.
Odaţaă cu el inţraraă sţ i caâ ţeva muieri, care ţoţ asţ a, avuraă sţ i ele aceeasţ i
baă nuialaă . Ceea ce auziraă semaă na a povesţe. Judecaţa lui Tţ ugurlan nu
ţţinuse mulţ. Ajuns la îânchisoare el se pregaă ţise dinainţe penţru ceea ce
315
sţ ţia ţoaţaă lumea caă e o îânchisoare, adicaă o îâncaă pere cu pereţţi îânţunecosţ i
unde erai baă gaţ sţ i nisţ ţe oameni îânfricosţ aăţori la vedere care ţe paă zeau sţ i
erau gaţa saă ţe îâmpusţ ţe dacaă ai fi îâncercaţ saă fugi.
— Asţ a mi-a spus el caă credea, preciza fosţul soldaţ avaâ nd un aer
vesel, lucru care i se paă ru aţaâ ţ nevesţei lui Tţ ugurlan caâ ţ sţ i lui Ion al lui
Miai sţ i celorlalţe muieri de neîânţţeles, sţ i chiar sţraniu.
— Sţ i nu era asţ a? îânţrebaă Ion al lui Miai buimac.
— Nu e chiar asţ a, nu e dracu chiar aţaâ ţ de negru, spuse omul. Adicaă
e raă u, fereascaă Dumnezeu saă ajungi la pusţ caă rie, o îânţoarse el claă ţinaâ nd
din cap îânţr-un fel care voia saă spunaă caă nu ţrebuie îânţţeles gresţ iţ. Dar,
adaă ugaă el din nou, sunţ unii care sţau acolo pe viaţţaă sţ i ţraă iesc!
— Ce ţrai o fi aă la-a! se sţraâ mbaă Ion al lui Miai nemaiîânţţelegaâ nd
nimic.
— Ioane, biaţaă Tţ ugurlaă noaia arde sufleţul îân ea saă afle ce-o fi cu
rumaâ nul ei sţ i ţu… Lasaă omul saă -i spuie, se supaă raă una din muieri.
— Asţa mi-a spus saă spun acasaă , reluaă fosţul soldaţ adresaâ ndu-se
muierii lui Tţ ugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, caă e ca la cazarmaă , dar
caă îân loc de insţrucţţie, daă m cu ţaâ rnaă copul. Toţ asţ a, paă duchi, goarnaă ,
sanţinele sţ i maâ ncare proasţaă .” Caâ nd a veniţ el acolo, îâncepu fosţul
soldaţ saă povesţeascaă , eu eram îân schimb, era îânţr-o duminicaă
dimineaţţa. Caâ nd vine unul nou se sţraâ ng ceilalţţi pe el sţ i-l îânţreabaă la
caâ ţţi ani e condamnaţ, de unde e sţ i pe cine a omoraâ ţ. Au raâ s de el caâ nd
au auziţ caă numai dinţr-aţaâ ţa l-au condamnaţ. Sţaă ţea el cam reţras sţ i
caâ nd s-a adus maâ ncarea a îâncepuţ saă maă naâ nce. IÎi era foame.
Numai caă n-a luaţ el nici de douaă ori sţ i îâl vaă z caă lasaă lingura sţ i se uiţaă
la mine. „Ehe, ţaţaă , zic eu îân gaâ nd, asţa e pusţ caă ria! Dacaă n-ai bani saă -ţţi
mai cumperi de-ale maâ ncaă rii, ţe praă paă desţ ţi.” Vreo saă pţaă maâ naă eu am
escorţaţ pe urmaă nisţ ţe civili la Curţea Marţţialaă sţ i caâ nd m-am îânţors, zic,
ia saă vedem ce-o mai fi faă caâ nd vecinul meu de saţ? Sţaă ţea ţoţ asţ a reţras.
„Camarade, zice, de unde esţ ţi?” „Lasaă vorba!” zic (caă n-avem voie saă
vorbim cu deţţinuţţii), dar el nu se sperie sţ i îâmi spune caă e dinţr-un saţ
vecin cu al meu (nu sţ ţiu cine i-o fi spus!). „Saă fii saă naă ţos”, zic sţ i nu m-am
mai uiţaţ la el. Erau unii soldaţţi care îâi cunosţ ţeau mai bine, le aduceau
baă uţuraă sţ i fel de fel; aveau afacerile lor, dracu saă -i ia. Eu am fosţ
ţransferaţ de la Compania adminisţraţţia financiaraă sţ i nu prea
cunosţ ţeam serviciul la peniţenciar.
316
 Fosţul soldaţ se opri din povesţiţ sţ i raă mase caâ ţeva clipe gaâ ndiţor,
apoi îâsţi ridicaă privirea spre muierea lui Tţ ugurlan sţ i-i ceru o canaă de
apaă .
— IÎn seara aia i-am spus baă rbaţului dumiţale dacaă vrea saă scrie vreo
scrisoare acasaă , conţinuaă el, dupaă ce baă u apa. Dar n-am apucaţ s-o iau,
fiindcaă am fosţ chemaţ la companie sţ i nu m-am mai îânţors la
peniţenciar. Dar am vorbiţ cu el îân seara aia sţ i m-a rugaţ saă -ţţi spun saă
nu-i duci grijaă . Doi ani ţrec ca douaă zile sţ i o saă se îânţoarcaă saă naă ţos.
Spunea caă saă ţe duci pe la cumnaţu Grigore, parcaă asţ a a spus, sţ i saă ţe
rogi de el saă vie cu maţale la Bucuresţ ţi, caă vrea saă ţe vadaă .
— Paă i se poaţe? ţresaă ri nevasţa lui Tţ ugurlan sţ i privirea ei laă rgiţaă de
suferinţţaă se opri pe chipul ţaâ naă rului.
— Se poaţe, spuse acesţa, dar ţrebuie saă fii acolo joia, caă numai joia
poţţi saă -l vezi.
Se faă cu ţaă cere. Nevasţa lui Tţ ugurlan sţaă ţea dreapţaă cu privirea
pierduţaă îân depaă rţaă ri. Pe obrazul ei nemisţ caţ îâncepuraă saă alunece
lacrimi mari. Dar ea parcaă nu sţ ţia de ele, se uiţa mereu îân gol, cu
raă bdare sţ i naă dejde, asţ a cum se uiţase mereu ţoaţaă viaţţa.
IÎnţru ţaâ rziu o îânţrebare apaă ru parcaă îân privirea sţ i pe ţraă saă ţurile ei.
Era parcaă o îângrijorare.
— Sţ i numai aţaâ ţ ţţi-a spus? zise ea apoi.
Ar fi vruţ saă îânţrebe: omul ei nu se schimbase? Toţ asţ a curaţ
raă maă sese, cum îâl sţ ţia ea? Pusţ caă ria nu-l speriase sţ i nu cumva uiţase
cefei de om fusese?
— Ce saă -mi spunaă ? îânţrebaă fosţul soldaţ.
— Sţ ţiu sţ i eu? Nu araă ţa speriaţ?
— Speriaţ? Hm! avea nisţ ţe ochi cu care parcaă ţe apaă sa.
— Slaă biţ nu era?
— Nu erea neam! Adicaă , ce saă spun, gras nu erea, dar nici nu-i iesţ eau
ochii din cap de foame, ca la alţţii. Sţ ţia saă rabde, alţţii de foame se faă ceau
ca animalele. El nu! Araă ţa bine! Paă i de-aia mi-a sţ i plaă cuţ de el sţ i am
veniţ saă -ţţi spun. Caă alţfel, caâ ţţi nu sunţ care îâţţi cer fel de fel de servicii.
— Of, Doamne, sţ opţi ţaâ naă ra muiere lupţaâ ndu-se cu greu saă îânfraâ ngaă
îâncordarea care i se urca îân gaâ ţ. Caâ ţe mai ţrebuie saă paă ţimim! Taman îân
ulţima vreme îâncepuse sţ i el saă se îâmpace cu lumea sţ i ţaman acum a
paă ţţiţ-o. Dar bine caă zici caă se ţţine ţare sţ i nu sţ i-a plecaţ genunchii. Caă nu
317
e nimic mai raă u decaâ ţ saă suferi degeaba. Tţ i-o fi foame, se adresaă apoi
fosţului soldaţ. Ai veniţ pe drum sţ i e deparţe de la Taă ţaă raă sţ ţi paâ naă aici.
IÎn acesţe zile Biricaă sţ i Polina primiraă sţ i ei o vesţe. Le-o adusese la
poarţaă sţ eful de posţ.
Biricaă Ion era ciţaţ la judecaă ţoria de ocol saă se prezinţe la daţa de 2
sepţembrie, îân caliţaţe de inculpaţ îân procesul de furţ saă vaâ rsţ iţ asupra
domnului Tudor Baă losu. Agenţţii forţţei publice erau obligaţţi saă ducaă la
îândeplinire numiţa ciţaţţie.
Sţ eful de posţ îâl puse pe Biricaă saă semneze sţ i vru saă afle sţ i despre ce
furţ e vorba, dar Biricaă nu-i daă du nicio laă murire. Vesţea îâl lua pe
neasţ ţepţaţe.
Dupaă baă ţaia de pe mirisţ ţe, nu se mai îânţaâ mplase nimic. Biricaă
socoţise caă din paă maâ nţul ţaţaă lui ei Polina avea drepţul la cel puţţin cinci
pogoane de paă maâ nţ, nu socoţise pe cele paţru de paă dure sţ i ţoţ aţaâ ţea
de vie, sţ i nici pe cele cumpaă raţe de curaâ nd de la Boţţoghinaă sţ i Traian
Pisicaă ; de fapţ socrul saă u avea vreo paţruzeci de pogoane de paă maâ nţ
care dacaă ar fi fosţ îâmpaă rţţiţe la ţoţţi membrii familiei, cum se faă cea de
obicei ca saă se afle zesţrea de drepţ a unei feţe, ar fi îânsemnaţ saă i se
cuvinaă Polinei cel puţţin opţ pogoane, dar Biricaă spusese caă un ţaţaă are
drepţul saă dea unuia mai mulţ sţ i alţuia mai puţţin; cinci pogoane erau
deci aţaâ ţ caâ ţ un ţaţaă paă rţiniţor sţ i nedrepţ puţea saă dea, mai ales caă nici
viţe, nici unelţe sţ i nici alţceva nu luaseraă sţ i Polina spusese sţ i ea la fel, sţ i
maă suraseraă sţ i seceraseraă prin urmare cinci pogoane de graâ u. Tudor
Baă losu nu mai suflase un cuvaâ nţ, îâi laă sase saă secere, saă care graâ ul la
arie, saă ţreiere sţ i saă -l aducaă acasaă . Iaţaă îânsaă caă îâi daă duse îân judecaţaă .
Polina era îân mijlocul baă ţaă ţurii cu cumnaţele ei, cu maâ inile sţ i
picioarele pline de paă maâ nţ, faă cea chirpici penţru casaă . Se apucaseraă de
ea îândaţaă dupaă ţreierisţ , cumpaă raâ nd ţoţul pe graâ u, prin schimb direcţ,
aţaâ ţea duble penţru salcaâ mi de fundamenţ, aţaâ ţea penţru sţ indrilaă sţ i
meţri cubi de blanaă – meţrii cubi sţ i sţ indrila le luase Biricaă faă caâ nd douaă
drumuri la munţe – iar ţaâ mplarului, caă ruia îâi comandaseraă usţ i sţ i
feresţre, îâi plaă ţiseraă ţoţ cu graâ u. Polina se apropie sţ i, ferindu-sţ i braţţele
pline de paă maâ nţ paâ naă pesţe coaţe, îânţinse capul alaă ţuri de umerii
baă rbaţului ei sţ i ceru saă vadaă sţ i ea haâ rţia. O ciţi sţ i raă mase caâ ţeva clipe
nemisţ caţaă .
Se uiţaraă unul la alţul îân ţaă cere.
318
 — Hm! faă cu dupaă aceea Polina. Ce zici, Biricaă ?
— Ce saă zic! O saă ne condamne saă -i daă m graâ ul îândaă raă ţ, saă plaă ţim
chelţuielile de judecaţaă sţ i dacaă vrea ţaţ-ţaă u, se poaţe saă iau sţ i caâ ţeva
luni de pusţ caă rie.
— Caâ nd zice caă e procesul? îânţrebaă Polina.
— Pesţe douaă saă pţaă maâ ni, la 2 sepţembrie.
Polina se uiţaă iar la baă rbaţul ei sţ i îânceţul cu îânceţul ochii ei care erau
aţaâ ţ de caţifelaţţi sţ i de frumosţ i se micsţ oraraă sţ i caă paă ţaraă culoarea
oţţelului rupţ. Ea claă ţinaă din cap cu îândoialaă : nu credea caă la daţa aceea
de 2 sepţembrie ţaţaă l ei se va prezenţa la proces. Biricaă claă ţinaă sţ i el din
cap. Ce vroia saă spunaă ? La ce se gaâ ndea?
— Nu, sţ opţi Biricaă gaâ ndiţor, îânţţelegaâ nd caă soţţia lui îâi daă ţoaţaă
liberţaţea saă ia orice fel de maă suri îâmpoţriva ţaţaă lui ei. Nu, saă mergem
îânţaâ i la proces, saă vedem ce face, mai spuse el.
Ea îâsţi aplecaă frunţea: avea drepţaţe omul ei, ţrebuia vaă zuţ… Nu se
puţea spune caă ţaţaă l ei nu avusese prilejul saă -sţ i dea seama caâ ţ de
hoţaă raâ ţaă era ea sţ i baă rbaţul ei saă caâ sţ ţige aceasţaă lupţaă . Dacaă la proces el
avea saă îândraă zneascaă saă meargaă mai deparţe, îânsemna caă îâncaă nu-sţ i
daă dea seama cu cine avea de-a face.
Polina gaâ ndea caă nu mai ţaâ rziu decaâ ţ a doua zi dupaă proces, el avea
saă afle o daţaă penţru ţoţdeauna ce fel de fiicaă sţ i ginere avea. Se duse
linisţ ţiţaă la cumnaţele ei saă facaă mai deparţe chirpici penţru casaă .
Cumnaţele auziseraă ţoţul sţ i nu îânţrebaraă nimic. IÎn dimineaţţa aceea a
secerisţ ului îânţţeleseseraă ţoţţi caă Polinei lui Baă losu nici prin gaâ nd nu-i
ţrece saă -sţ i lase baă rbaţul din pricinaă caă ţaţaă l ei nu vrea saă -i dea zesţre sţ i
de aţunci îâncepuseraă saă ţţinaă la ea. Era raă u caă Biricaă se baă ţuse cu ai ei pe
mirisţ ţe, dar era drepţ; Biricaă nu vroia saă se îâmbogaă ţţeascaă din averea
socrului; cerea cinci pogoane de paă maâ nţ, drepţul caâ ţ de caâ ţ al Polinei;
sţ i dacaă acum venise ciţaţţie penţru proces, rusţ inea era penţru Baă losu sţ i
familia lui, nu penţru Biricaă .

XVI

319
 — Ei, Niculae, hai acum cu mine saă vedem dacaă poţţi saă mergi la
sţ coalaă sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezuţ caă , hai, caă n-o fi el
preţţul graâ ului ca acum un an, caă piaţţa mai scade caâ nd se face graâ u mulţ,
dar saă scadaă el la jumaă ţaţe, asţa n-asţ fi crezuţ niciodaţaă caă o saă se
îânţaâ mple. Sui-ţe sus sţ i faă -ţţi cruce. Dacaă ne îânţoarcem cu graâ ul îândaă raă ţ,
n-am ce saă -ţţi mai fac, saă rac de sufleţul ţaă u!
Moromeţe îâncaă rcase caă ruţţa cu graâ u sţ i se ducea saă îâncerce piaţţa de la
Piţesţ ţi. La garaă , la obor sţ i la oborul mare din Cosţesţ ţi fusese lumea
ailalţaă , nu mai avea nevoie saă se ducaă sţ i el. Era de dimineaţţaă. Niculae se
urcaă îân caă ruţţaă pesţe cergaă , deasupra graâ ului, sţ i de îânfriguraţ sţ i
îânspaă imaâ nţaţ ce era i se auzeau dinţţii claă nţţaănind îân guraă .
Nenorocirea de care pomenea Moromeţe ameninţţase ţoţ ţimpul
saţul. Cu ţoaţe caă ţrecuse mai bine de o lunaă de zile de la ţreierisţ , preţţul
graâ ului raă maâ nea mereu acelasţ i ca la îâncepuţ, adicaă scaă zuţ la jumaă ţaţe
faţţaă de anul care ţrecuse. Cu ţoaţe caă Moromeţe auzise mereu sţ i vaă zuse
sţ i cu ochii lui cum oamenii, nelinisţ ţiţţi sţ i furiosţ i, se îânţorceau cu
caă ruţţele cu graâ u îândaă raă ţ, el nu luase îân seamaă ameninţţarea, nu crezuse
îân ea nicio clipaă , îâsţi spunea – sţ i avea drepţaţe – caă fiind graâ ul mulţ,
oamenii se repeziseraă prea faă raă socoţealaă cu caă ruţţele îân oboare sţ i
firesţ ţe caă negusţorii sţ ţiuseraă saă -i primeascaă cum se cuvine. Dar ţimpul
ţrecea sţ i dubla de graâ u nu urca nici maă car cu cincizeci de bani.
Nevenindu-i îânsaă saă creadaă , sţ i cum sepţembrie se apropia sţ i Niculae
ţrebuia saă plece, Moromeţe îâncaă rcaă sţ apţezeci de duble îân caă ruţţaă sţ i
plecaă spre Piţesţ ţi, o piaţţaă mai îândepaă rţaţaă , al caă rei preţţ se zicea caă era
mai bun. Trebuia saă vaâ ndaă negresţ iţ, nu mai puţea asţ ţepţa.
Plecaseraă de dimineaţţaă de ţoţ sţ i soarele raă saă ri ţaâ rziu îân urma lor.
Moromeţe ţţinea haă ţţurile îân maâ naă , îândemna caii faă raă îânceţare sţ i ţimp de
caâ ţeva ceasuri, ţrecaâ nd pesţe poduri sţ i bariere, prin saţe sţ i paă duri,
urcaâ nd sţ i coboraâ nd vaâ lcele, el nu scoase niciun cuvaâ nţ, nicio
exclamaţţie, nici maă car aţunci caâ nd ar fi fosţ ţrebuincios penţru cai;
îâncorda doar braţţul sţ i ridicaâ nd biciul lovea îândesaţ; odihniţţi sţ i grasţ i,
caii duceau la ţrap caă ruţţa îâncaă rcaţaă , sforaă iau sţ i scuţurau din cap.
Soarele raă saă riţ îâl lumina sţ i îâl îâncaă lzea pe Moromeţe din spaţe, dar el
nu-l simţţi sţ i nu-i vaă zu lumina. Nu vaă zu nici oamenii de pe drum sţ i nici
casele pe laâ ngaă care ţreceau. Cu aceasţaă grabaă sţ i cu aceasţaă orbire
îâncerca saă fugaă el de un gaâ nd care îâl urmaă rea: ce va face dacaă sţ i la
320
Piţesţ ţi va fi aceeasţ i piaţţaă? Niculae sţaă ţea sţ i el îân caă ruţţaă la fel ca sţ i ţaţaă l
saă u, muţ, nemisţ caţ, îân prada aceleiasţ i asţ ţepţaă ri îâncordaţe…
Mulţaă vreme nu vaă zuraă niciunul caă ruţţele cu care se îânţaâ lneau.
Acesţe caă ruţţe semaă nau îânţr-un fel izbiţor cu a lor, adicaă aveau
aceeasţ i cergaă de caâ nepaă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodaţaă ,
Moromeţe le vaă zu sţ i ţrase de haă ţţuri.
— O, hooo!… exclamaă cu ţoţ piepţul, mai lung sţ i mai ţare decaâ ţ era
nevoie sţ i, desţ i caii se opriseraă , mai adaă ugaă îâncaă : Ho! Ho! Se raă suci apoi
cu ţoţ ţrupul sţ i sţrigaă îân urmaă : „Baă , rumaâ nilor!”
— Ce esţe, maă i ţaă ţicule?
— Ia opriţţi niţţel.
Era un sţ ir îânţreg de caă ruţţe sţ i se opriraă uimiţţi la auzul acelui glas
îâncordaţ care vroia parcaă saă le dezvaă luie o ţainaă .
— De unde veniţţi, maă , voi? furaă îânţrebaţţi cu acelasţ i glas.
— De la Piţesţ ţi, ţaă ţicule, raă spunseraă caâ ţţiva deodaţaă .
— Cu ce sunţeţţi?
— Cu graâ u.
— Sţ i unde vaă duceţţi?
— Acasaă .
— De ce?
— E graâ u mulţ.
— Ei, sţ i?
— Nu cumpaă raă nimeni.
Aci îânţrebaă rile se opriraă . Se scurseraă caâ ţeva clipe sţ i se auzi nesfaâ rsţ iţaă
sţ i uriasţ aă ţaă cerea caâ mpiei, apoi sforaă i un cal, îâsţi aduseraă aminţe de ei
îânsţ isţ i, sţ i cei cu sţ irul de care îândemnaraă viţele saă porneascaă .
— Ce-i facem, Niculae?
— La Piţesţ ţi, ţaă ţicule! porunci sţ i se rugaă Niculae sţ i glasul saă u viu,
arzaâ nd ca o flacaă raă , îâl raă suci repede pe om cu faţţa îânainţe.
Merseraă ţoaţaă noapţea sţ i dormiraă cu raâ ndul. Caâ nd caă ruţţa ajungea la
o raă spaâ nţie de sţ osele sţ i se îânţaâ mpla ca ţaţaă l saă doarmaă , Niculae îâl
desţ ţepţa saă -i araţe drumul sţ i ţaţaă l spunea: drepţ îânainţe, sau harţ caii,
sau haă ţţ . Mergeau din ce îân ce mai greu, erau din ce îân ce mai
numeroase dealuri sţ i vaă i sţ i de la miezul nopţţii Moromeţe nu mai
dormi.
Dimineaţţa, Niculae se desţ ţepţaă ud de rouaă . Caă ruţţa scaâ rţţaâia pe o
321
sţ osea necunoscuţaă , cu pulbere puţţinaă , albaă ca sarea pisaţaă , cu pieţrisţ
ascuns ţrosnind maă runţ sub sţ inele roţţilor. Moromeţe mergea pe jos sţ i
ceva din îânfaă ţţisţ area lui sţ i din felul cum mergeau caii aţrase baă iaţului
luarea-aminţe.
— Taţaă , unde sunţem?
— Am ţrecuţ de Piţesţ ţi.
— De ce?
— N-avem loc de caă ruţţe.
— Sţ i unde mergem?
— La munţe.
— De ce nu m-ai sculaţ saă vaă d sţ i eu Piţesţ ţiul?
— Ai saă -l vezi caâ nd ne îânţoarcem. Uiţe, zise ţaţaă l mergaâ nd alaă ţuri de
roaţaă sţ i dezvelind un colţţ de cergaă . Ia sţ i maă naâ ncaă .
Laâ ngaă paâ inea de acasaă era un pacheţţel cu ceva. Baă iaţul îâl desfaă cu, sţ i
mirosul sţ uncii afumaţe faă cu naă rile lui subţţiri sţ i sţraă vezii saă palpiţe.
IÎncepu saă maă naâ nce.
IÎnainţe ca soarele saă apunaă , munţele îâncepu saă -sţ i dea de vesţe
apropierea, îânţre saţe, sţ oseaua era mai puţţin umblaţaă ca la sţ es. Din
depaă rţare se faă cea simţţiţaă raă coarea; privirea obosea, ţrecaâ nd de la un
munţe la alţ munţe, de la o raâ paă praă paă sţioasaă la un ascuţţisţ îânalţ, iar
linisţ ţea era aici mai aspraă , mai lipsiţaă de ţaine, ascuţţea auzul sţ i îânţeţţea
baă ţaă ile inimii. Niculae baă gaă de seamaă caă ţaţaă l saă u araţaă schimbaţ. IÎn
afaraă de fapţul caă ţaă cea, faţţa lui se uraâ ţţise, frunţea parcaă i se faă cuse mai
micaă , nasul mai mare, paă rul ţuns scurţ se vedea de sub paă laă rie ca al
unui sţraă in… Niculae se simţţi sţ i el sţraă in îân linisţ ţea aceasţa sţraă juiţaă de
munţţi neprieţenosţ i. IÎn curaâ nd îânsaă îâsţi daă du seama de ce se schimbase
ţaţaă l saă u asţ a: se îânţaâ lneau din caâ nd îân caâ nd cu caă ruţţe sţ i vaă zu cu ce ochi
se uiţa ţaţaă l saă u la ele. Erau caă ruţţe de-ale lor, de la caâ mpie, se îânţorceau
acasaă goale. Veneau deci de la munţe dupaă ce vaâ nduseraă graâ ul. Niculae
se uiţaă din nou la ţaţaă l saă u sţ i se sperie: niciodaţaă paâ naă acum nu crezuse
caă el poaţe avea o privire aţaâ ţ de ţurbure sţ i de dusţ maă noasaă .
— Taţaă ! sţ opţi.
— Ce vrei ţu?
Niculae simţţi cum inima i se micsţ oreazaă .
— Ce vrei? repeţaă ţaţaă l sţ i se uiţaă îânapoi sţ i privirea lui ţurbure îâl
zaă paă ci pe baă iaţ.
322
 Trecuraă asţfel ceasuri lungi. Abia îânţr-un ţaâ rziu Moromeţe îânfaă sţ uraă
capaă ţul haă ţţurilor de vaâ rful loiţrei, îânfipse biciul îân graâ u sţ i-sţ i plecaă
frunţea. Ce se peţrecea? îâi ura pe cei care cuţreieraseraă îânainţea lui
acesţe raâ pe, îân caă uţarea de preţţuri mai bune, ca sţ i caâ nd dacaă acesţ ţia
vaâ nduseraă n-ar mai fi raă mas loc sţ i penţru el. Ce îânsemna acesţ lucru?
— Ce e, Niculae, ţaţaă ? Te doare ceva?
— Nu…
Moromeţe se îânţoarse sţ i puse maâ na pe piciorul slaă buţţ al baă iaţului, îâl
sţraâ nse usţ urel sţ i se uiţaă la faţţa lui. Cum sţaă ţea aplecaţ spre genunchii
baă iaţului, acesţa îâi vaă zu îânţaâ i musţaă ţţile sţ i se rusţ inaă caă i se paă ruse mai
îânainţe caă ţaţaă l saă u era uraâ ţ. Taţaă l saă u semaă na uneori cu Sţ ţefan cel Mare
(faraă pleţele acesţuia), iar alţeori, caâ nd purţa caă ciulaă sţ i era supaă raţ,
aducea puţţin sţ i cu Maţei Basarab.
— Aţunci de ce maă chemasţ i? Tţ i-e foame? îânţrebaă Moromeţe.
— Nu…
— Te-ai saă ţuraţ de mers?
— Nu! proţesţaă Niculae. Taţaă , de ce nu îânţrebi pe unul din aă sţ ţia care
au vaâ nduţ?…
Moromeţe îâsţi reţrase maâ na. Copiii paă ţrund îân sufleţul unui om
repede sţ i necruţţaăţor. Abia auzindu-l pe baă iaţ îâsţi daă du seama Moromeţe
caă se ferise saă inţre îân vorbaă cu cei care vaâ nduseraă . Era furios pe ei, pe
graba lor sţ i poaţe chiar pe norocul lor: dacaă ei daă duseraă graâ ul bine,
luaseraă caimacul sţ i acum poaţe caă sţ i scaă zuseraă preţţurile îân urma lor.
Opri caă ruţţa unuia care se îânţorcea gol sţ i îâl îânţrebaă paâ naă unde s-a dus sţ i
cu caâ ţ a daţ graâ ul. Omul raă spunse caă a fosţ cam deparţe, dar a daţ graâ ul
bine.
— Cu caâ ţ?
— Cu sţ apţe lei.
— Ce îânseamnaă asţa? îânţrebaă Moromeţe.
— Sţ apţe lei pesţe Piţesţ ţi.
Moromeţe îânţoarse capul îânainţe sţ i porni caii. Asţa îânsemna bine la
omul aă sţa? Penţru sţ apţe lei la dublu saă baţţi drumul prin creierii
Carpaţţilor?
— Credeai caă e mai mulţ? sţrigaă omul din urmaă . Moromeţe opri caii.
— Paă i eu asţ a credeam… maă rţurisi el cu o dezamaă gire naivaă îân glas.
— N-au mocanii bani! explicaă celaă lalţ. Iarna au ei mai mulţţi bani.
323
 — Paă i poaţe cineva saă paă sţreze graâ ul paâ naă la iarnaă , domnule?
proţesţaă Moromeţe caă ţre cel din urmaă , ca sţ i caâ nd acela ar fi preţins
conţrariul sţ i din pricina asţa se sţ i supaă raă parcaă brusc pe el sţ i-i îânţoarse
spaţele.
IÎn sfaâ rsţ iţ, dupaă douaă zile sţ i-o noapţe, Niculae, recunoscaâ nd vechiul
fel de a fi al ţaţaă lui saă u, behaă i de bucurie ca un ied îân acesţe locuri
necunoscuţe sţ i se agaă ţţaă sţ i-l ţrase faă raă nicio noimaă pe ţaţaă l saă u de
flanelaă . Moromeţe îândemnaă caii sţ i raâ se pe sub musţaţţaă.
— Auzisţ i ce zicea aă la?! îâl luaă apoi marţor pe Niculae. Un cresţ ţin sţ i el!
S-a dus la munţe sţ i a daţ graâ ul cu douaă zeci sţ i sţ apţe de lei dubla!
— Taţaă , dacaă mocanii nu fac graâ u sţ i porumb, de unde au ei bani?
— Paă i ţu n-ai îânvaă ţţaţ la geografie? Care sunţ bogaă ţţiile ţţaării? îâl
examinaă Moromeţe sever. Ia vezi, caă dacaă la examen nu iesţ i bursier, n-
am de unde da sţ apţe mii de lei pe an!
Niculae îânţaâ i raâ se, dar apoi îâncepu saă -i ţuruie gura de localiţaă ţţi unde
se gaă sesc bogaţe zaă caă minţe de fier, aur, sare, aramaă , var, aluminiu, cu
indusţriile lor cu ţoţ.
— Oamenii aă sţ ţia de pe aici, îâl îânţrerupse Moromeţe vaă zaâ nd caă sţ ţie,
mai lucreazaă sţ i îân paă duri, fac sţ indrilaă din brad, meţri cubi de
consţrucţţie, obezi, fel de fel de puţini sţ i buţoaie, unii sunţ zidari, alţţii
sunţ ciobani, au livezi, fac ţţuicaă , fac drojdie, fac poame sţ i… ghici mai ce?
Posţ ircaă , maă , Niculae! îâncheie Moromeţe cu dispreţţ binevoiţor sţ i Niculae
îâl ţrase iar de flanelaă .
Caâ nd soarele apuse, Moromeţe îâi faă cu baă iaţului o desţaă inuire: aveau
saă ţragaă sţ i saă maâ ie chiar la femeia aceea despre care povesţise el acum
douaă ierni, caâ nd fusese la munţe cu Tudor Baă losu. IÎsţi mai aducea
aminţe?
Numai caă Niculae fu cam dezamaă giţ de felul cum îâi primi mocanca.
De bucuroasaă era ea bucuroasaă , asţ a cum povesţise ţaţaă l saă u, dar lui nu
i-a plaă cuţ nici paâ inea, nici ciorba de fasole sţ i nici maâ ncarea de prune pe
care le-o puse ea pe masaă . Paâ inea era parcaă faă cuţaă din uruialaă , fasolea
n-avea niciun gusţ, iar prunele erau lesţ inaţe. Numai ţţuica era bunaă .
A doua zi vaâ nduraă graâ ul îân saţ, iar pe la praâ nz, îâmpaă ţurind banii sţ i
vaâ raâ ndu-i la braâ u, Moromeţe ofţaă cu ţrisţeţţe sţ i-i spuse baă iaţului:
— Raâ deam de aă la, Niculae, care a daţ graâ ul cu douaă zeci sţ i sţ apţe
dubla! Noi l-am daţ cu douaă zeci sţ i sţ ase!
324
 Porniraă îândaă raă ţ, iaraă sţ i ţaă cuţţi sţ i ţaţaă l, sţ i fiul. Erau îânsaă îâmpaă caţţi sţ i
Moromeţe ajunse chiar la concluzia caă sţ ase lei pesţe Piţesţ ţi e un preţţ
desţul de bun. Ce puţeau face?
La Piţesţ ţi ţaţaă l araă ţaă baă iaţului orasţ ul sţ i îâi araă ţaă sţ i oborul de cereale.
Niculae raă mase buimaă ciţ de mulţţimea de oameni. Nu se vedea de la o
margine la alţa, iar îânghesuiala caă ruţţelor era de neîânchipuiţ. Cum ele
ţrebuiau saă se misţ ţe, unele saă dea îânapoi saă iasaă , alţele saă -sţ i facaă loc sţ i
saă inţre, roţţile se aţingeau, oisţ ţile inţrau una îân alţa, susţ leţţul uneia
sţrivea capeţele boilor din spaţe… Se auzeau îândemnuri maâ nioase,
alţeori cineva raă cnea îânjuraâ nd îânspaă imaâ nţaă ţor… Sţ i aceleasţ i cergi de
caâ nepaă cenusţ ie, îânţinse pesţe caă ruţţa plinaă sau pe fundul gol al caă ruţţei
zaă caâ nd sţoarse. Caă ruţţele cu boi erau cele mai linisţ ţiţe. Faă raă ele îâţţi ţrecea
prin cap caă n-ar avea cine saă îâmpiedice o zaă paă cealaă a cailor, o baă ţaă lie ca
îân caă rţţile de isţorie, cu bice îân loc de saă bii sţ i cu îânjuraă ţuri îân loc de
sţrigaă ţe raă zboinice.
Undeva îân fund se vedeau magaziile sţ i rampele de descaă rcare.
Agenţţii caselor de comerţţ ţreceau prinţre caă ruţţe sţ i daă deau bonuri.
Purţau paă laă rii albe de paie sţ i panţaloni de asemenea albi. Treceau de la
caă ruţţaă la caă ruţţaă, vaâ rau adaâ nc maâ na sub cerga ţţaăranului, laă sau saă li se
scurgaă graâ ul din palmaă sţ i sţrigau: sţ apţesprezece lei; nouaă sprezece
cincizeci; douaă zeci sţ i foarţe rar douaă zeci sţ i unu. Acesţa era preţţul
graâ ului sţ i uneori, la caâ ţe o caă ruţţaă, nu sţrigau nimic sţ i nu daă deau niciun
bon; asţa îânsemna caă graâ ul acela avea prea mulţe corpuri sţraă ine sau caă
bobul lui era prea sec.
— Se scurge graâ ul rumaâ nilor, Niculae, se varsaă ca apa. De la ţreieraţ
sţ i paâ naă la culesul porumbului ţoţ asţ a cum vezi… Se varsaă sudoarea
noasţraă , se sţraâ nge îân magazii, Niculae…
Moromeţe vrusese saă facaă la obor un popas. Apucaă îânsaă haă ţţurile sţ i
daă du cu biciul îân cai; era maâ nios sţ i mulţaă vreme se uiţaă drepţ îânainţea
sa. Ai fi zis caă se ţeme caă uiţaâ ndu-se îânapoi îâsţi va pierde sţaă paâ nirea de
sine.
IÎn zilele urmaă ţoare el îâncercaă saă mai glumeascaă , saă -i spunaă lui
Cocosţ ilaă caă a faă cuţ-o fiarţaă cu graâ ul („am daţ, Cocosţ ilaă , din sţ apţezeci de
duble, ţreizeci sţ i cinci pe degeaba”, adicaă numai pe primele ţreizeci sţ i
cinci a luaţ el cincizeci sţ i doi de lei pe dublaă , cum plaă nuise, dar pe
celelalţe nu mai luase nimic…), îâncercaă saă se amaă geascaă spunaâ ndu-sţ i caă
325
ţoţusţ i preţţurile se vor urca, îânţaâ rzie ceasuri îânţregi îân poiana fieraă riei
lui Iocan sţ i ţoaţe acesţea îân speranţţa caă doar-doar va veni cineva sau se
va auzi de undeva caă se va îânţaâ mpla un lucru, o misţ care undeva, sau nu
se sţ ţie ce raă sţurnare, nu se sţ ţie ce lege, care dacaă n-ar schimba cu ţoţul
siţuaţţia, îân orice caz s-o ţţinaă pe loc, saă sţea pe loc banca, saă nu se misţ ţe
fonciirea, saă nu plaă ţeascaă nimic penţru sţ coala lui Niculae sţ i numai
negusţorii saă nu sţea pe loc, numai penţru ei saă ţreacaă ţimpul sţ i saă -i
sileascaă îân felul acesţa saă urce preţţurile.
Timpul ţrecea îânsaă penţru ţoaţaă lumea sţ i Niculae îâi daă du primul de
vesţe caă pesţe ţrei zile ţrebuie saă plece la Caâ mpulung penţru examenul
de admiţere.
Se duse cu Niculae.
Fiindcaă ţoţ pleca la munţe – Caâ mpulungul era un orasţ de munţe –
mai îâncaă rcaă o caă ruţţaă de graâ u sţ i o vaâ ndu pe drum cu acelasţ i preţţ .
IÎi mai raă maâ nea asţfel îân pod jumaă ţaţe din graâ u. Erau ţoţusţ i îân
picioare jumaă ţaţe din speranţţe. Feţele se îâmpaă caseraă cu gaâ ndul de a nu
mai preţinde ceva din munca lor (aveau saă aibaă îân schimb parţea de
paă maâ nţ a lui Niculae sţ i nu era puţţin saă ţe maă riţţi îân loc de douaă
pogoane, cu ţrei), iar Paraschiv sţ i Nilaă se araă ţau sţ i ei parcaă mai
îânţţelegaă ţori (nu spuseseraă nimic caă se chelţuiau bani cu fraţele lor
viţreg), îâncaâ ţ speranţţele din pod, asţ a îânjumaă ţaă ţţiţe cum erau, dacaă erau
amaâ naţe paâ naă caâ nd preţţul graâ ului avea saă se ridice, puţeau saă se
îâmplineascaă .

XVII

Asţfel caă daţoriile ţrebuiau amaâ naţe sţ i ele; ţoaţe daţoriile, fiindcaă
niciuna nu puţea fi plaă ţiţaă !
Paraschiv, care fusese de faţţaă caâ nd ţaţaă l saă u spusese acesţ lucru,
îândaţaă dupaă plecarea lui, îândaţaă chiar dupaă ce caă ruţţa se îândepaă rţaă de
casaă cu Niculae îân ea, se adresaă Tiţei raâ njind:
— Din guraă e lesne saă amaâ i, sţ i e lesne saă -l sui pe Niculae îân caă ruţţaă sţ i
saă -l duci la sţ coalaă , dar ce-o saă ţe faci caâ nd o veni colea banca sţ i
326
fonciirea saă dai! Asţ a, din guraă , poţ saă zic sţ i eu: am zece mii de lei! Dar îâi
am?
Paraschiv sţaă ţea pe prag îân locul unde sţaă ţea de obicei ţaţaă l saă u. Faă raă
Moromeţe ţinda araă ţa acum parcaă goalaă ; nu-i sţaă ţea deloc bine lui
Paraschiv acolo pe prag. Fiindcaă Tiţa nu raă spunse, iar mama inţraă îân
odaie ca sţ i caâ nd n-ar fi auziţ, Paraschiv conţinuaă cu ideea lui,
deosebirea dinţre a spune din guraă sţ i a avea.
— E cel mai lesne! reflecţaă el. Nu asţ a, maă , Nilaă ? îâl luaă el marţor pe
fraţe-saă u. Vine colo iarna sţ i n-ai dulamaă pe ţine sţ i ţrebuie saă iesţ i saă dai
caii la apaă . Zici din guraă : „Ia, daă , baă , dulama saă maă îâmbrac!” Dar ai
dulamaă ?!
Mamei i se paă ru caă esţe iaraă sţ i vorba de fusţa ei pe care sţ i-o faă cuse
anul ţrecuţ din laâ na oilor sţ i nu raă bdaă saă nu raă spundaă :
— Ca saă ai dulamaă ţrebuie saă ţorci, zise ea din odaie. Pune maâ na pe
fus sţ i ţoarce!
— Sţ ţiu eu caă ţţi-ar place, dar n-ai gaă siţ prosţu’ aă la, raă spunse
Paraschiv faă raă respecţ. V-aţţi apucaţ saă -l faceţţi pe aă la micu boier, dar saă
vedem ce-o saă faceţţi caâ nd o veni colea fonciirea sţ i banca!
— Abia asţ ţepţasţ i saă plece ţaţ-ţu, dar crezi ţu caă nu se îânţoarce? zise
mama de dupaă usţ aă cu un glas nelinisţ ţiţ. Fonciirea sţ i banca saă le plaă ţiţţi
voi, caă de aia i-a daţ drumul lui Achim la Bucuresţ ţi. Ce ţe mai arde sţ i pe
ţine saă ţe faci boier! Ce ţe-ai mai face, dacaă ai avea cu ce! Te vede
Dumnezeu caă -l dusţ maă nesţ ţi pe aă la micu fiindcaă îânvaţţaă carţe. Pe ţine nu
ţe-am daţ la sţ coalaă ? De ce n-ai îânvaă ţţaţ?
— O suţaă de insţ i cu carţe sţ i nu maă dau pe ei! raă spunse Paraschiv cu
ţrufie.
— Vezi-ţţi de desţ ţepţaă ciunea ţa, lasaă -ne pe noi! mai spuse mama sţ i se
îânchinaă la icoanaă . Abia ţerminaă îânsaă crucile sţ i conţinuaă : Banca saă faceţţi
ce sţ ţiţţi, fiindcaă voi aţţi fosţ aă ia care nu mai puţeaţţi cu gurile caă scaţe
dupaă bani.
— Dar laâ na de la oi a fosţ bunaă ! Ehei! ameninţţaă Paraschiv cu glas
acoperiţ, vraâ nd pe de o parţe saă spunaă caă iaţaă cine a ţraă iţ sţ i ţraă iesţ ţe
bine de pe urma baă ncii, dar lasaă caă de-aici îânainţe o saă se curme el
acesţ ţrai.
— Ce-ai saă faci? îâl sfida mama iesţ ind îân ţindaă sţ i apoi pe prispaă . Uiţe
colo laâ naă , nisţ ţe velinţţe sţ i nisţ ţe paă ţuri, ia-le sţ i saţuraă -ţe cu ele! Alţceva
327
mai ai ce saă mai iai?
Sţ i se daă du jos de pe prispaă sţ i porni spre graă dinaă saă nu-l mai audaă . Ce
ciudaţ lucru! Caâ ţ fusese ţaţaă l aici, nu scosese un cuvaâ nţ sţ i iaţaă -l acum ce
iesţ ea din el! Ce-a vruţ saă spunaă cu banca sţ i fonciirea? El vorbea ca sţ i
caâ nd n-ar fi avuţ nicio legaă ţuraă cu acesţe daţorii sţ i ameninţţa faă raă
rusţ ine. De unde raă bufnirea asţa? Achim fusese laă saţ saă se ducaă la
Bucuresţ ţi; ce mai vroia? I se spusese doar limpede caă chelţuiala cu
Niculae era din drepţul feţelor, din munca lor. Scaă paţaă de grija lui
Niculae, mama simţţi acum caă vechile ei ţemeri n-au paă raă siţ-o deloc, îâsţi
spunea iaraă sţ i caă de-ar fi saă raă maâ naă singuraă cu copiii viţregi, n-ar avea
nicio scaă pare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.
Mama avea douaă vieţţi sţ i, adesea, cea din ţimpul nopţţii era
nelinisţ ţiţoare. Cu ochii deschisţ i, nimic nu i se paă rea greu de îânduraţ, ar
fi puţuţ raă bda chiar sţ i izgonirea din casaă . Noapţea îânsaă , îân vis, fapţele ei
sţ i ale alţora îâncepeau din nou saă ţraă iascaă sţ i îân aceasţaă a doua viaţţaă
puţerea ei de a îânţţelege sţ i a îândura se praă busţ ea sau se îânaă lţţa faă raă voinţţa
ei. Trecuseraă ani îândelungaţţi sţ i nu izbuţise saă afle decaâ ţ foarţe puţţin din
ţaina acesţei vieţţi.
Adevaă rul unei bucurii sau linisţ ţea unui gaâ nd curaţ erau deseori puse
la îândoialaă îân ţimpul nopţţii, iar alţeori îândoiala sţ i apaă sarea din ţimpul
zilei erau sţraă luminaţe îân somn de bucurii mari.
De caâ ţe ori avea ceva cu Paraschiv, chiar sţ i numai îân gaâ nd, Caţrina
Moromeţe îâl visa apoi ţoaţaă noapţea, sţ i asţaă zi îâsţi aduse aminţe de acesţ
lucru abia dupaă ce se cerţaă . Era îânsaă prea ţaâ rziu saă mai dreagaă ceva,
gaâ ndul raă u îâl avusese, nu se îânsţ ela faţţaă de ea îânsaă sţ i, sţ i de fricaă se hoţaă rîâ
saă se culce ţaâ rziu sţ i saă se culce osţeniţaă , poaţe caă va ţrece noapţea faă raă
saă i se ţurbure sufleţul.
Se apucaă sţ i caă raă nenumaă raţe caă ldaă ri de apaă , saă paă sţ i udaă sţraţurile de
zarzavaţuri sţ i graă diniţţa cu flori, faă cu singuraă de maâ ncare sţ i ţocaă ţoţ
singuraă ierburi penţru paă saă ri. Puse apoi maâ na pe lopaţaă sţ i curaă ţţaă
coţeţţul de paă saă ri, raâ ni la porc…
Paraschiv sţaă ţea pe prispaă sţ i juca ţabineţ cu Nilaă , dar ea nu-i vedea
pe niciunul sţ i nici la ea nu se gaâ ndea. Uiţase de sine sţ i de ţoţţi. Daă dea
misţ caă rilor ei acea disţanţţaă dinţre ea sţ i lucruri îân care ţrupul, daă ruindu-
se îânţreg misţ caă rilor pe care le faă cea, ferea sufleţul de urmaă rile rele ale
acesţor misţ caă ri cum ar fi fosţ gaâ ndul caă munca esţe isţoviţoare sau
328
murdaraă , nemeriţaţaă sau nepoţriviţaă . Din pricina asţa Nilaă , de obicei
mai aţenţ, nu baă gaă nici el de seamaă caă mama umbla cu lopaţa îân maâ naă ,
un lucru faţţaă de care sţ i un sţraă in s-ar fi simţţiţ rusţ inaţ; juca ţabineţ sţ i
pierdea mereu sţ i frunţea îâi era îâncreţţiţaă îân sus, a uimire sţ i nedumerire
caă fraţelui saă u îâi veneau caă rţţile îân asţ a fel îâncaâ ţ lua de jos ţoţ ce daă dea el.
Terminaâ nd sţ i cu coţeţţele, Caţrina ţrecu îân spaţele casei sţ i îâncepu saă
cureţţe cu o saă paă ligaă scaieţţii care cresţ ţeau pe laâ ngaă gardul dinspre
curţea lui Baă losu. Osţenise sţ i îânţr-o vreme raă mase nemisţ caţaă , cu
palmele pe coada saă paă ligii. IÎsţi aplecaă urechea minţţii asupra sţaă rii ei
laă unţrice, dar nu puţu saă -sţ i dea seama dacaă sufleţul i s-a linisţ ţiţ.
Se uiţa îân zare faă raă saă vadaă , ţrudiţaă sţ i maâ hniţaă . Cerul era larg sţ i
lumea faă raă margini, dar viaţţa omului se îânvaâ rţea îânaă unţrul unei curţţi ca
îânţr-o îânchisoare. Adaâ nc sţ i luminos era cerul, dar aici jos era o casaă
îâmprejmuiţaă cu gard sţ i sufleţul omului se chinuia aci, îânţunecaţ sţ i orb.
„Isuse Crisţoase, se rugaă mama, lumineazaă sufleţul lui Paraschiv sţ i
lumineazaă -l sţ i pe-al meu!” Vaă zaâ nd-o asţ a nemisţ caţaă , Arisţiţţa Baă losu se
apropie îânceţ de gard.
— Ai osţeniţ, Caţrino! sţ opţi ea. Eu zic caă ai caă raţ mai mulţ de
douaă zeci de caă ldaă ri de apaă .
Caţrina ţresaă ri.
— Ce saă fac?! Omul e daţor saă munceascaă ! spuse ea. Mai raă u o fi caâ nd
n-oi mai puţea. Parcaă nu auzii azi masţ ina, schimbaă apoi vorba dupaă
caâ ţeva clipe de ţaă cere, nu mai ai ce coase?
Arisţiţţa ofţaă :
— Spun sţ i eu… saă nu m-audaă Tudor… Mi s-a uraâ ţ, Caţrino! Uiţe-l, mai
adineauri a veniţ de la ocol… N-asţ fi crezuţ, Caţrino, saă ajungem îân
judecaă ţţi paă rinţţi cu copii.
— A! se sperie mama. Ce judecaă ţţi?
— Uiţe, cu Polina! S-a maă riţaţ conţra lui ţaţ-saă u, ţaţ-saă u nu vrea saă -i
dea paă maâ nţ, s-au baă ţuţ cu al lui Biricaă … acuma, am ajuns saă ne
judecaă m! Azi a fosţ proces! S-a amaâ naţ, conţinuaă Arisţiţţa vaă zaâ nd
uimirea vecinei. Noroc de judecaă ţor, cicaă ar fi unul bun care nu prea ia
el îân seamaă advocaţţii. „îâmpaă caţţi-vaă , zice, vaă dau ţermen.” Taţ-saă u a saă riţ
îân sus, caă nu vrea saă se îâmpace, sţ i Polina… Arisţiţţa faă cu un gesţ sţ i ofţaă .
Cicaă ar fi sţrigaţ acolo la alde ţaţ-saă u: „Lasaă caă ai saă ţe îâmpaci ţu, ţe fac
eu saă ţe îâmpaci.” Sţ i Vicţor mai raă u ca ţaţ-saă u: „Caâ ţaă viaţţaă oi avea, zice, cu
329
mine n-ai saă ţe îâmpaci, Polino.” Fraţele îâi spune sorii! exclamaă Arisţiţţa
îângroziţaă . Nu sţ ţiu ce saă mai fac cu ei! Vaă z caă ţu, Caţrino, ţe mai duci la
bisericaă , dar eu degeaba maă duc…
„La alţţii mai raă u ca la noi”, îâsţi spuse Caţrina, dar seara, caâ nd se culcaă ,
simţţi caă ţruda din ţimpul zilei ţoţ nu-i alungase nelinisţ ţea pricinuiţaă de
cearţa cu Paraschiv sţ i îâl visaă numaidecaâ ţ ce adormi. Se faă cea caă
Paraschiv sţaă ţea îân mijlocul baă ţaă ţurii sţ i sţraâ ngea de gaâ ţ o purcea albaă ; o
ţţinea cu picioarele îân sus sţ i o sugruma; purceaua ţţipa ascuţţiţ sţ i faţţa ei
cu raâ ţ alb sţ i cu ochii rosţ caţţi se schimba sţ i ba era purcea, ba era Ilinca…
Se auzeau ţţipeţe: „Mamaă , mamaă !”
— Mamaă !
Caţrina saă ri îân sus îânfricosţ aţaă . Era chiar Ilinca la caă paă ţaâ iul ei sţ i îân
clipa urmaă ţoare auzi ţţipeţe undeva îân noapţe, parcaă la spaţele casei.
— Ce esţe?
— Arde casa lui Baă losu.
— Saă riţţi! sţrigaă mama, uiţaâ nd îânţr-o clipaă de visul ei uraâ ţ.
Alergaă îân ţindaă dupaă caă ldarea cu apaă sţ i pieri pe dupaă spaţele casei.
Paraschiv sţ i Nilaă saă riraă sţ i ei. Casa lui Baă losu ardea dinţr-un colţţ cu o
vaâ lvaă ţaie care claă ţina rar sţ i linisţ ţiţ îânţunericul nopţţii; dacaă ar fi fosţ
vaâ nţ, s-ar fi îânţins numaidecaâ ţ pesţe ţoţ acoperisţ ul. Dar sţ i asţ a, îân
linisţ ţea aceasţa neagraă , flacaă ra rosţ ie aminţea parcaă iadul cum ţrosnea
sţ i faă cea saă urce sţ i saă coboare asupra ei graă mezi uriasţ e de îânţuneric.
— Saă riţţi, saă riţţi! ţţipau femeile, desţ i saă rise saă sţingaă focul aproape
ţoaţaă lumea din acea parţe a saţului.
Caâ ţţiva baă rbaţţi îândraă zneţţi se urcaseraă pe acoperisţ , foarţe aproape de
flacaă raă sţ i aruncau una dupaă alţa gaă leţţile cu apaă care erau aduse îân
goanaă de la faâ nţaâ naă . Nu era prea aproape faâ nţaâ na sţ i primejdia era
mare, îâncaâ ţ ţţipeţele sţ i îândemnurile nu mai conţeneau. Tţ ipau mai ales
vecinii lui Baă losu, muierile care se ţemeau caă focul s-ar puţea îânţinde sţ i
la ei. Temerea nu era faă raă noimaă , cu ţoaţe caă îân aer nu se simţţea nicio
adiere, dar flacaă ra paă rea o fiinţţaă vie, un balaur ameninţţaăţor care prinţr-
o voinţţaă dusţ maă noasaă puţea saă -sţ i îânţindaă limbile sţ i spre acoperisţ urile
vecine.
Nu ţrecu îânsaă mulţaă vreme sţ i se vaă zu caă flacaă ra ardea acolo linisţ ţiţaă .
Se aduseraă scaă ri sţ i îân curaâ nd vaâ lvaă ţaia îâncepu saă scadaă . La
îânţrebaă rile oamenilor, Tudor Baă losu raă spundea unul sţ i acelasţ i lucru: nu
330
sţ ţia cum de i-a luaţ casa foc. Au scos cenusţ a din vaţraă cu ţaă ciuni îân ea?
Nu, cenusţ a e scoasaă dimineaţţa sţ i nu la spaţele casei, ci deparţe, îân
fundul graă dinii, o duce muierea. Aţunci, cum au ţţaâsţ niţ scaâ nţei pe cosţ ?
Nu sţ ţia nimic. Nu puţeau ţţaâsţ ni scaâ nţei ţocmai spre colţţul casei jos la
ţaă lpici; dacaă ar fi ţţaâsţ niţ de pe cosţ ar fi ţrebuiţ saă ia foc acoperisţ ul; sţ i
acoperisţ ul era de ţablaă sţ i cel mulţ la sţreasţ inaă puţea ajunge o scaâ nţeie;
dar nu de la sţreasţ inaă , ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a daţ
foc casei.
Muierile îâsţi faă ceau cruce, obosiţe sţ i speriaţe. Se duceau acasaă
îânţrebaâ ndu-se îân dreapţa sţ i îân sţaâ nga cine ar fi puţuţ saă dea foc.
Singuraă îân odaie – feţele sţ i Paraschiv sţ i Nilaă dormeau ţoţ afaraă –
Caţrina Moromeţe îângenunche îân faţţa icoanei sţ i îâncepu saă se roage. Ea
baă nuia cine a daţ foc casei lui Baă losu. IÎsţi aminţi de ceea ce îâi spusese
Arisţiţţa de dupaă gard sţ i se gaâ ndi la Biricaă .
De fapţ, nu Biricaă , ci chiar Polina, cu maâ na ei, pusese focul; venise pe
îânţuneric cu o sţiclaă de gaz sţ i fugise apoi prin fundul graă dinii. Daă duse
foc numai la un colţţ . Taţaă l sţ i fraţele ei nu erau prosţ ţi saă nu îânţţeleagaă caă
dacaă nu sţing procesul conţra baă rbaţului ei, le va aprinde ea ţoaţaă casa.
Lupţa nu se mai daă dea cu marţori, ziua îân amiaza mare, cum se
îânţaâ mplase paâ naă acum, ci pe ascuns, noapţea pe îânţuneric sţ i cu o
îândaâ rjire mai mare sţ i mai primejdioasaă ca îânainţe.
„Isuse Crisţoase, se ruga mama îân genunchi, ne-ai apaă raţ paâ naă acum,
apaă raă -ne sţ i de aici îânainţe. O fi el Paraschiv raă u sţ i îânţunecaţ la sufleţ,
dar gaâ nduri de asţea, Maâ nţuiţorule, sţ ţiu caă nu l-ai laă saţ saă aibaă .”

XVIII

Caâ nd pesţe caâ ţeva zile Moromeţe se îânţoarse de la Caâ mpulung –

Niculae era de-a drepţul fericiţ, reusţ ise la examenul de admiţere
prinţre primii din caâ ţeva suţe de candidaţţi – mama nu socoţi caă mai
ţrebuie saă -i mai spunaă sţ i baă rbaţului ei de raă bufnirea lui Paraschiv. O
sţaă paâ nea îâncaă gaâ ndul acela caă faţţaă de alţţii, faţţaă de ai lui Baă losu de pildaă ,
feciorul viţreg nu era chiar aţaâ ţ de îânfricosţ aăţor cum i se paă ruse ei.
331
Visele sunţ vise, uneori visezi raă u sţ i nu se îânţaâ mplaă nimic; visul raă u e
gaâ ndul care n-ai scaă paţ de el, care ţţi se cuibaă resţ ţe îân sufleţ sţ i e numai al
ţaă u, veniţ din paă caţele ţale.
Caţrina gaâ ndea asţfel sţ i din pricinaă caă Paraschiv se purţa parcaă mai
bine cu ea, el araă ţa ca sţ i caâ nd s-ar fi ţemuţ ca mama viţregaă saă nu-l
spunaă , sţ i Caţrina gaâ ndea caă dacaă lui Paraschiv îâi e fricaă de ţaţaă l lui,
aţunci nici ea n-are de ce saă fie îângrijoraţaă .
Ea nu se îânsţ ela, dar n-avea de unde sţ ţi caă ţeama lui Paraschiv era de
alţaă naţuraă ; el faă cuse o prosţie laă saâ nd saă i se simţaă o parţe din gaâ nduri
sţ i se ţemea caă dacaă mama viţregaă vorbesţ ţe, ţaţaă l ar puţea deveni
baă nuiţor. IÎn acesţe zile el se araă ţaă mai vorbaă reţţ sţ i mai vesel sţ i se
inţeresaă chiar de examenul lui Niculae, îânţrebaâ ndu-l de caâ ţeva ori cu
bunaă voinţţaă:
— Ei, sţ i acuma caâ nd ţe duci la sţ coalaă , Niculae?
— Pesţe douaă saă pţaă maâ ni, raă spundea Niculae sţ i mama auzea sţ i îâsţi
spunea caă , deci, faă cea bine ţaă caâ nd.
IÎn duminica urmaă ţoare, îânsaă , dimineaţţaă, inţraă îân curţe Jupuiţu. Nu
era „nimeni” acasaă , adicaă ţaţaă l era pe la oameni. Dar agenţul de
urmaă rire se asţ ezaă pe prispaă sţ i porunci scurţ:
— Saă vie imediaţ aici!
Moromeţe nu era deparţe, era la Dumiţru lui Nae, pe marginea
sţ anţţului, sţ i veni repede acasaă .
— Moromeţe, îâl îânţaâ mpinaă Jupuiţu ridicaâ ndu-se îân picioare, plaă ţesţ ţe
fonciirea.
— Paă i n-am plaă ţiţ-o?! exclamaă Moromeţe plin de uimire sţ i se opri la
disţanţţaă, cu maâ inile îân sţ olduri.
Dar agenţul, posomoraâ ţ, nu mai sţaă ţu ca îânainţe la discuţţie.
Moromeţe vroia saă spunaă caă , dacaă a plaă ţiţ acum ţrei luni jumaă ţaţe din
ea, îânsemna caă a plaă ţiţ-o ţoaţaă ; îâncepea iar comedia sţ i agenţul se
saă ţurase.
— Dacaă pesţe douaă ceasuri nu vii imediaţ la primaă rie saă plaă ţesţ ţi, maă
îânţorc cu sţ eful de posţ sţ i-ţţi iau viţa din grajd, spuse el. Bunaă ziua!
Moromeţe, ca de obicei, nu se sperie de aceasţaă ameninţţare. E drepţ
caă niciodaţaă nu se araă ţase Jupuiţu aţaâ ţ de caţegoric, dar poaţe caă îâl lua
sţ i pe el la rosţ percepţorul sţ i îânţţelese caă ţrebuie saă se ducaă iar pe la
primaă rie sţ i saă facaă ce-o face saă amaâ ie plaţa paâ naă mai îâncolo… Trebuia
332
saă vorbeascaă cu percepţorul, numai acesţa puţea saă -l amaâ ie.
Plecaă linisţ ţiţ la primaă rie. Nu se puţea, doar nu erau nebuni; la iarnaă
preţţul graâ ului avea saă se ridice de douaă ori caâ ţ acum, avea saă vaâ ndaă sţ i
saă plaă ţeascaă aţunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o saă -l sileascaă
saă piardaă jumaă ţaţe din graâ ul pe care îâl mai avea. Pierduse penţru
Niculae fiindcaă n-avusese alţaă scaă pare, dar îân chesţiunea asţa plaă ţise
ţoţdeauna caâ nd îâi venise mai bine.
— A! Ce faci, Moromeţe, bine caă ţe vaă d! exclamaă primarul din biroul
saă u, care avea geamul deschis spre sţ osea. Se apropie de geam sţ i îâl
chemaă pe Moromeţe îânaă unţru: hai caă am ceva de vorbiţ cu dumneaţa!
Moromeţe inţraă , dar primarul raă mase îân picioare; nu-i îânţinse maâ na
lui Moromeţe sţ i nu-i spuse saă sţea pe scaun.
— Am avuţ de douaă ori îânţrunire la bancaă , spuse el. Credeam caă ai saă
vii cu Cocosţ ilaă sţ i cu Dumiţru lui Nae, dar nu ţe-am vaă zuţ.
Moromeţe nu-i raă spunse imediaţ sţ i Arisţide îâi îânţoarse spaţele sţ i se
duse la fereasţraă . Avea neplaă ceri.
IÎnţaâ mplarea cu Tţ ugurlan se raă spaâ ndise îân ţoţ saţul sţ i de ţeamaă saă nu
se repeţe sţ i cu alţţii, ţrebuise saă -i porunceascaă lui Tache saă se poarţe cu
grijaă cu oamenii. Nu izbuţise nici cu sţ eful de posţ, care negase caă i s-ar
fi luaţ arma îân ziua aceea sţ i legiunea de jandarmi n-avusese ce saă -i facaă .
Apoi, ce se îânţaâ mpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la îânţruniri?
Nu îânţţelegea, nu credea caă din pricina scandalului de la moaraă cu
Tţ ugurlan. Tţ ugurlan nu plaă cea la nimeni, era un om pe care îâl îânjurau
mulţţi, iar cei care nu-l îânjurau puţţin le paă sa de el. Nu asţa era pricina.
Cu o saă pţaă maâ naă îân urmaă avusese loc o îânţrunire a ţţaăraă nisţ ţilor cu
Craâ sţ mac sţ i nici la ei nu veniseraă cine sţ ţie ce parţizani. Siţuaţţia poliţicaă
era ţurbure, circulau zvonuri ciudaţe despre legionari sţ i despre fapţul
caă parţidele aveau saă fie desfiinţţaţe. Preţorul îâi informase caă legionarii
aveau saă se prezinţe sţ i ei îân alegeri sţ i caă , spre deosebire de alţe daţţi, nu-
i mai îâmpiedica nimeni saă facaă propagandaă . Arisţide, care gaă sise îânţr-o
zi o brosţ uraă legionaraă prinţre caă rţţile feciorului saă u Tache sţ i ciţind-o se
îângrijorase, îâl îânţrebase pe preţor ce fel de program aveau legionarii sţ i
preţorul îâi spusese caă nici el nu îânţţelegea nimic, dar caă din momenţ ce
era vorba de acei oameni care îâl îâmpusţ caseraă pe Duca sţ i care umblau
mereu cu pisţoalele la ei, nici nu mai era nevoie saă îânţţelegi. Toaţe
acesţea erau îânsaă numai zvonuri; Arisţide nu vedea cum ar puţea
333
parţidul liberal saă lase puţerea din maâ naă , saă se lase adicaă desfiinţţaţ de
caă ţre rege… Dar aţunci de ce se zvonea? Dacaă parţidul liberal caă dea,
caă dea sţ i el, Arisţide. Cine l-ar mai fi ales?
— Ai? De ce zici caă n-aţţi veniţ la îânţrunire?
Sţ i se îânţoarse de la geam sţ i de asţaă daţaă se asţ ezaă pe biroul saă u.
— Adicaă cum, se miraă Moromeţe, veniraă alegerile sţ i nu ne vaă zusţ i pe
noi voţaâ nd?!
— Da, dar de ce n-aţţi veniţ la îânţrunire?! Era foarţe imporţanţ saă
veniţţi la îânţrunire, saă vaă vadaă lumea pe ţoţţi, pe dumneaţa, pe Cocosţ ilaă ,
pe Dumiţru lui Nae… îân fine, ce mai faci? Ai vaâ nduţ graâ ul?
Privirea lui Moromeţe se laă rgi.
— Ce ţe uiţţi asţ a la mine?! zise Arisţide faă raă chef. Sţ ţii de ce ţe îânţreb.
— Paă i ţocmai asţa bag sţ i eu de seamaă , doar nu ţţi-o fi veniţ îân gaâ nd
saă -mi ceri banii aă ia, se îândoi Moromeţe.
— Ba chiar mi-a veniţ, zise Arisţide ţaă ios. Nu poţ saă vaâ nd graâ ul la
preţţul aă sţa sţ i îâmi ţrebuiesc bani.
— Paă i nici eu nu poţ saă vaâ nd, zise Moromeţe deodaţaă îânţunecaţ sţ i
hoţaă raâ ţ. Cum o saă vaâ nd?!
— Asţa nu maă privesţ ţe! replicaă primarul ridicaâ nd puţţin glasul.
Era neprieţenos sţ i se vedea caă n-are de gaâ nd saă ierţe un om care nu-
sţ i ţţinuse promisiunile faţţaă de el. IÎl îâmprumuţase cu bani daâ ndu-i clar
de îânţţeles caă la raâ ndul saă u Moromeţe saă redevinaă ceea ce fusese
odinioaraă , omul saă u îân poliţicaă . Moromeţe primise bani, dar nu vrusese
saă vinaă la îânţrunire.
— Nu maă privesţ ţe sţ i nici nu vreau saă am discuţţie. Eu nu îâmprumuţ la
nimeni; ţe-am îâmprumuţaţ pe dumneaţa din prieţenie, dar acuma am
nevoie de bani!
— Domnule…
— Moromeţe! îâl îânţrerupse primarul sţ i îâl fixaă cu o privire cenusţ ie.
Nu maă face saă -ţţi spun îâncaă o daţaă caă îân ţrei-paţru zile ţrebuie saă vii saă -
mi dai banii. Bagaă de seamaă ! îâl ameninţţaă.
Moromeţe avu un gesţ fulgeraă ţor de a vaâ rîâ maâ na la braâ u sţ i de a
arunca îândaţaă banii, dar maâ na îâi raă mase îânclesţ ţaţaă acolo! îânţaâ i caă nu
avea ţoţţi banii, avea doar ţrei mii de lei, sţ i apoi din acesţ ţi ţrei mii de lei
douaă îâi ţrebuiau penţru Niculae. IÎsţi plecaă frunţea, se îânţoarse sţ i iesţ i faă raă
saă dea bunaă ziua. Pe coridor se claă ţinaă o clipaă , dar îâsţi reveni, îâsţi ridicaă
334
frunţea sţ i se îândrepţaă spre usţ a pe care scria perceptor.
Caâ nd inţraă , percepţorul îâsţi ridicaă privirea din haâ rţii sţ i se uiţaă ţţinţaă la
el. Se uiţaă doar caâ ţeva clipe; asţ a cum araă ţa, cu musţaă ţţile mari sţ i blajine,
paă rea un om cumsecade care va asculţa cu bunaă voinţţaă sţ i îânţţelegere
ceea ce i se va spune; dar deodaţaă el izbucni:
— Ce e, baă , ce cauţţi aici, de ce nu-ţţi plaă ţesţ ţi impoziţele? Ce, baă , vreai
saă ţţi le plaă ţesc eu din buzunar?!
Sţ i se mai uiţaă o daţaă furios sţ i apoi, pufnind, puse maâ na pe ţoc sţ i îâsţi
vaă zu de scris.
Moromeţe, dupaă ce raă mase o clipaă locului, se urni spre biroul
percepţorului sţ i se asţ ezaă pe un scaun îân faţţa lui.
— Dom’le Lisandre, zise el reflecţaâ nd, de ce oi fi zicaâ nd dumneaţa caă
ţrebuie saă sţrigi asţ a la mine? Crezi caă sunţ surd?
Percepţorul nu zise nimic. Tocmai ţermina, semna sţ i sţampila o
haâ rţie sţ i araă ţa ca sţ i caâ nd n-ar fi fosţ nimeni îân birou. Trase un dosar
dinţr-un rafţ sţ i vaâ rîâ acolo copia haâ rţiei pe care o sţ ţampilase.
— Vasile! urlaă el apoi spre o usţ aă îânchisaă . Adu nisţ ţe apaă , Vasile… sţ i îâl
îânjuraă pe Vasile de naă scaă ţoarea mamei lui. Ce vreai, baă ? se adresaă apoi
lui Moromeţe. Nu poţ saă ţe amaâ n. Lasaă -maă îân pace caă am ţreabaă .
Moromeţe îânsaă îâncepu saă -i explice caă era cu nepuţinţţaă saă vaâ ndaă
acum graâ ul sţ i caă dacaă îâl amaâ naă cu vreo ţrei luni…
— Nici douaă zile, nici douaă ceasuri, izbucni percepţorul dupaă ce baă u
cu seţe apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţţi aici la mine, urlaă el, parcaă
eu asţ fi sţaţul, saă vaă scuţesc de impoziţe! Sţaţului ţrebuie saă -i plaă ţesţ ţi,
nu mie sţ i nu mai veniţţi voi la mine de pomanaă ! Du-ţe acasaă sţ i vinde sţ i
plaă ţesţ ţe caă n-am ce saă -ţţi fac.
— Nu poţ saă plaă ţesc, ce-ai saă -mi faci?! se supaă raă brusc Moromeţe.
— Baă ! IÎţţi iau viţa din baă ţaă ţuraă !
— Cu ce drepţ?
— Trebuie saă plaă ţesţ ţi!
— Nu se plaă ţesc impoziţele acuma! Sţaţul nu-ţţi cere dumiţale saă -mi
pui acuma sula îân coasţe, caâ nd eu n-am de unde saă dau. Asţ ţeapţaă paâ naă
la iarnaă , caă sţaţul are desţui bani, nu ca mine care…
— Te-am amaâ naţ caâ ţ am puţuţ, Ilie, spuse percepţorul deodaţaă cu alţ
glas, ca îânţre ţţaărani. Anu aă sţa Finanţţele e mai al dracului ca oricaâ nd,
asculţaă -maă pe mine. Nimic, nicio saă pţaă maâ naă ! Azi-maâ ine ţrebuie saă
335
plaă ţesţ ţi. Scurţ.
Moromeţe se ridicaă sţ i plecaă . Nu se puţea, nu-i venea saă creadaă . Pe
drum îânsaă se nelinisţ ţi sţ i se îânţoarse îândaă raă ţ, dar nu la percepţor, ci la
secreţarul primaă riei. Era adevaă raţ caă ţrebuia saă plaă ţeascaă neapaă raţ
acuma? Cum adicaă , nu se puţea saă -l amaâ ne cu vreo douaă -ţrei luni? Ce
îânsemna funia asţa cu care percepţorul vroia saă -i sţraâ ngaă de gaâ ţ ţocmai
acuma caâ nd graâ ul…
— E cam groasaă , nea Ilie, mi se pare caă nu se poaţe, îâi explicaă
secreţarul. Dacaă vrei, maă duc eu saă vorbesc cu el, dar nu sţ ţiu dacaă … Sţai
aici, saă vedem, caă mie o saă -mi spunaă .
Secreţarul inţraă îân biroul percepţorului sţ i se aplecaă la urechea
acesţuia:
— Dom’ percepţor, mai amaâ naţţi-l pe Moromeţe paâ naă dupaă culesul
porumbului. Vaă rog eu!
Musţaă ţţile mari ale percepţorului ţresaă riraă . Se îânţrerupse din scris sţ i-
sţ i aţţinţi privirea asupra ţaâ naă rului. Deodaţaă urlaă :
— Du-ţe, maă , dracului, Oprescule, fir-ai al dracului saă fii! Iesţ i afaraă !
Uiţe ici circulara 400 020. Ia sţ i ciţesţ ţe… pe maă -ţa de secreţar!
Secreţarul îânsaă nu se sinchisea de ţoaţe acesţe îânjuraă ţuri; raă mase
serios ca sţ i caâ nd ele nici n-ar fi fosţ pronunţţaţe.
— Dom’ percepţor, vaă rog eu! insisţaă el.
Percepţorul mormaă i, cu frunţea îân haâ rţii:
— Bine-bine! Vezi saă nu ţe pomenesţ ţi cu caă limara asţa îân cap. Sţ i
dupaă ce mormaă i asţfel, deodaţaă îâsţi iesţ i iar din pepeni: Du-ţe, maă ,
dracului… pe maă -ţa, Oprescule!
— Dorn percepţor, vaă rog eu! zaâ mbi de asţaă daţaă secreţarul.
Percepţorul raă spunse aţunci prieţenesţ ţe, cu un glas binevoiţor, ca
îânţre funcţţionarii primaă riei care îâsţi cunosc bine afacerile, se acoperaă
îânţre ei sţ i se poaţe. Uiţe ici ordinul 400 020.
— Daă -l dracului de ordin, dom’ percepţor, dacaă vreţţi
dumneavoasţraă !
Percepţorul saă ri îân picioare cu ochii holbaţţi; musţaă ţţile îâi ţresaă reau
cu nervoziţaţe:
— Baă , fire-al dracului, nu maă scoaţe din saă riţe! Percepţorul l-ar fi
amaâ naţ direcţ pe Moromeţe, faă raă inţervenţţia secreţarului, deoarece
Moromeţe era unul din acei oameni care ţrebuiau consideraţţi. Dacaă
336
unul ca Moromeţe nu-l vorbea de raă u pe percepţor, acesţa puţea saă -sţ i
vadaă ţihniţ de ţreburile lui percepţoriale, care dacaă ar fi fosţ cerceţaţe
de cineva, mulţe pensii neplaă ţiţe, sau impoziţe plaă ţiţe de douaă ori, sau
impozabili omisţ i din roluri, ar fi iesţ iţ la ivealaă . Percepţorul faă cuse îânsaă
desţul penţru de-alde Moromeţe, îâi amaâ nase sţ i-i paă suise caâ ţ se puţuse
de mulţ, dar îân ulţima vreme sumele lor se îângrosţ aseraă sţ i ţrebuia
neapaă raţ saă -i execuţe.

XIX

IÎnţorcaâ ndu-se acasaă , Moromeţe se pomeni cuprins de maâ nie

îâmpoţriva lui Achim. Fapţul caă acesţa nu ţrimisese paâ naă acum niciun
leu nu i se mai paă rea deloc firesc. Preţţul graâ ului raă sţurnase ţoaţe
socoţelile sţ i ideea caă banii caâ sţ ţigaţţi de Achim li se cuvin lui Paraschiv,
Nilaă sţ i acesţuia nu numai caă nu mai era bunaă , dar comparaţaă cu
ameninţţarea care se ivise faă raă vesţe asupra familiei i se paă rea acum lui
Moromeţe nesaă buiţaă . Achim sţaă ţea acolo cu mii de lei îân buzunar, iar
aici ţaţaă l era siliţ saă -sţ i plece frunţea îân faţţa ţrufasţ ului Arisţide. Penţru
ce? Penţru caă Achim chefuia îân caâ rciumi cu muierile?
Nici nu ajunse bine la poarţaă sţ i Moromeţe sţrigaă :
— Paraschive, Nilaă !
Paraschiv nu se araă ţaă îândaţaă sţ i aţunci Moromeţe sţrigaă din nou, de
asţaă daţaă cu o voce mai joasaă , mai ţurbure:
— Paraschive, Nilaă !
— Ce e, baă ? raă spunse Paraschiv apaă raâ nd din faâ nar, unde dormea
(noapţea fusese la feţe). Ce-ai cu mine? Era cam supaă raţ caă îâi sţrica
somnul. Ce sţrigi asţ a?
— Baă , zise Moromeţe cu aceeasţ i voce joasaă , apropiindu-se cu pasţ i
maă suraţţi sţ i ameninţţaăţori de faâ nar, ce e cu Achim de nu ţrimiţe niciun
leu? Ce face el acolo la Bucuresţ ţi de nu ţrimiţe nimic?
Luaţ faă raă vesţe, Paraschiv îânlemni acolo sus sţ i îân prima clipaă nu fu îân
sţare saă scoaţaă niciun cuvaâ nţ.
— Maă , ţu auzi?
337
 — Aud.
— De ce nu ţrimeţe?
— Cum nu ţrimeţe?! faă cu Paraschiv buimac.
— Maă , ţu esţ ţi nebun? exclamaă Moromeţe uluiţ sţ i Paraschiv îâsţi veni îân
fire. IÎnţţelese din glasul ţaţaă lui caă nu e nicio primejdie, caă ţaţaă l saă u era
doar maâ nios, dar nu avea nicio baă nuialaă .
— De ce saă fiu nebun? zise el coboraâ nd îânceţ din faâ nar. N-a fosţ
vorba caă caâ nd se îânţoarce o saă aducaă paţru mii de lei?!
— Caă caâ nd, o saă se îânţoarcaă maâ ncaâ nd, sţrigaă Moromeţe. Asţ a a fosţ
vorba, dar vorba asţa am spus-o eu! El ţrebuia saă ţrimeaţaă banii care a
zis caă -i ţrimeţe.
— Care bani a zis caă -i ţrimeţe?
— Aia care se laă uda! Pţiu! faă cu Moromeţe spre paă maâ nţ, deţunaâ nd
aerul cu glasul sţ i îân aceeasţ i clipaă îâi îânţoarse feciorului spaţele sţ i porni
spre poarţa de la drum ca sţ i caâ nd l-ar fi chemaţ cineva. Acolo se opri sţ i
asţ ţepţaă saă se linisţ ţeascaă . Simţţea caă e nedrepţ, caă la urma urmei Achim
n-avea de unde saă sţ ţie caă preţţul graâ ului a raă sţurnaţ ţoaţe socoţelile sţ i
caă îânţre ţimp se ivise Niculae cu sţ coala lui.
— Ce adresaă are Achim la Bucuresţ ţi?
— Adresa lui Achim la Bucuresţ ţi? îânţrebaă Paraschiv, paă lind. Nu sţ ţiu,
raă spunse el, desţ i sţ ţia. Dar îâsţi daă du seama caă nu folosesţ ţe la nimic
spunaâ nd caă nu sţ ţie, ţaţaă l saă u va îânţreba la al lui Caă ţaă noiu sţ i va afla. Mi
se pare caă suburbana Colenţina, sţ ovaă i el, sţrada Nufaă rului. Maă duc s-o
îânţreb pe muierea lui Caă ţaă noiu. Dar de ce?
— Tu de ce crezi? zise Moromeţe cu dispreţţ .
— Saă ţrimeaţaă bani?
— Nu, saă ţrimeaţaă oase. Saă se ducaă la Chiţila, saă -sţ i punaă vreo douaă
de gaâ ţ sţ i saă vaă ţrimeaţaă sţ i vouaă saă vaă plimbaţţi cu ele prin saţ, de
desţ ţepţţi ce sunţeţţi!
Moromeţe inţraă îân casaă . Mama era la bisericaă , feţele nu se sţ ţie pe
unde, numai Niculae sţaă ţea îân paţ sţ i ciţea absorbiţ, nu-l auzi pe ţaţaă l
saă u inţraâ nd.
— Tu ce faci aici, Niculae?
Niculae, îânţins pe burţaă , cu caă lcaâ ile baă laă ngaă nind îân aer, saă ri îân sus sţ i-i
araă ţaă ţaţaă lui o faţţaă speriaţaă de îânţrebare, dar sţ i luminaţaă de bucuria
aceea a lui care nu-l mai paă raă sea.
338
 — Ciţesc, ţaă ţicule! se rugaă el sţ i ţaţaă l, posomoraâ ţ, îâsţi luaă ochii de la el,
se îânţinse îân paţ sţ i îâi porunci saă se ducaă îân alţaă parţe saă ciţeascaă .
Nu credea caă percepţorul va da curs ameninţţaării cu sechesţrul chiar
asţ a cum spusese, adicaă azi sau maâ ine, dar pesţe o saă pţaă maâ naă sau douaă
era limpede caă acesţ lucru se va îânţaâ mpla. Ce era cu ei? îânnebuniseraă ?
Ei (percepţorul sţ i cei caă rora le vaă rsa acesţa banii) nu-sţ i daă deau seama
caă oamenii asţ ţeapţaă un preţţ mai bun pe graâ u sţ i caă neavaâ nd alţceva ce
vinde nu puţeau plaă ţi? „Asţa e o crimaă ! exclamaă Moromeţe cu glas ţare,
negru la faţţaă, dar ţoţusţ i cu ceva din glasul sţ i îânfaă ţţisţ area cu care ciţea la
fieraă rie dezbaţerile din parlamenţ. E o crimaă faţţaă de poporul aă sţa, de
ţţara asţa!” adaă ugaă el îândaâ rjiţ.
— Moromeţe, ia iesţ i, maă , paâ naă afaraă ! sţrigaă cineva din drum (era
Cocosţ ilaă ). Maă , prosţule, iesţ i afaraă caă ţţi-ai uiţaţ urma la poarţaă !
Moromeţe ţresaă ri. Penţru îânţaâ ia oaraă i se paă ru caă Cocosţ ilaă e
necuviincios îân limbuţţia lui ţaâ mpiţaă , caă mai glumesţ ţe omul, dar nici asţ a
saă sţrigi saă ţe audaă ţoaţaă lumea.
— Maă , n-auzi? Unde esţ ţi, maă ?! conţinuaă Cocosţ ilaă din drum. Nu mai
asţ ţepţaă saă i se raă spundaă , inţraă îân curţe sţ i se apropie de prispa casei, îân
drepţul feresţrei el ridicaă baă ţţul sţ i baă ţu auţoriţar, gaţa saă spargaă geamul.
Paţţanghele, maă , prosţule, scoal’ caă faţaă vaca!
Moromeţe deschise fereasţra.
— Ce e, maă Cocosţ ilaă ? Ce baţţi îân geam? îânţrebaă el, sţ i Cocosţ ilaă
îâncremeni cu baă ţţul îân maâ naă . Ce sţrigi asţ a? Dacaă nu-ţţi raă spunde omul,
pe ţine nu ţe ţaie capul saă -ţţi vezi de ţreabaă ?
Uluiţ, Cocosţ ilaă îâsţi daă du vechimea lui de paă laă rie pe ceafa sţ i exclamaă :
— Ia ţe uiţaă la aă sţa! Ce e cu ţine?
Dar îân clipa urmaă ţoare uluiala îâi pieri faă raă saă mai aibaă nevoie de
raă spuns. Ceea ce i se spusese era prea pesţe maă suraă ca saă mai cauţe saă
dea cuvinţelor sţ i alţ îânţţeles pe laâ ngaă acela pe care îâl aveau.
— Bunaă ziua! spuse el cu demniţaţe sţ i raă cealaă sţ i se îândepaă rţaă ţţeapaă n
sţ i jigniţ faă raă saă mai adauge ceva, daâ nd de îânţţeles cu asţa caă , dacaă
prieţenia lor se va sţrica, vina o saă fie a lui Moromeţe.
Moromeţe îânchise geamul sţ i se lungi pe caă paă ţaâ i cu faţţa îâncordaţaă . Nu
simţţea decaâ ţ maâ nie sţ i plecarea lui Cocosţ ilaă , asţ a cum se peţrecuse, desţ i
îâl faă cu îândaţaă saă -i paraă raă u, ţoţusţ i îâl mai raă cori: „Nici asţ a saă îânţreci
maă sura sţ i ţoaţaă ziua bunaă ziua, esţ ţi prosţ, maă naâ nci c… ţ! îâsţi spuse el îân
339
prada unei ţurburaă ri negre. Mai gaâ ndesţ ţe-ţe sţ i ţu caâ nd scoţţi vorba din
gaâ ţ! Avea drepţaţe Tţ ugurlan!… Nu se poaţe, n-am saă plaă ţesc! se
îâmpoţrivi apoi ridicaâ ndu-se îân capul oaselor sţ i sţraâ ngaâ nd pumnii. Saă
prind eu pe cineva caă -mi calcaă baă ţaă ţura!”
Tţ aâsţ ni de pe paţ sţ i iesţ i afaraă ţraâ nţind usţ a. Se duse îân graă dinaă , raă ţaă ci
pe laâ ngaă sţ ira de paie, se îânţoarse îândaă raă ţ pe la spaţele casei. Se asţ ezaă pe
ţaă lpici, îân locul unde se mai asţ ezase cu ţrei luni îân urmaă , dar zadarnic,
nu mai gaă si îân el linisţ ţea de aţunci sţ i nu puţu sţa locului.
IÎn aceeasţ i dimineaţţaă el daă du o ţelegramaă lui Achim: „Trimite urgent
toţi banii pe care îi ai.” Pe de alţaă parţe Paraschiv îâsţi daă dea seama caă a
veniţ ziua hoţaă raâ ţoare.
Siţuaţţia îân care ajunsese familia îâl convingea aţaâ ţ de mulţ caă a avuţ
ţoţdeauna drepţaţe saă lupţe îâmpoţriva ei, îâncaâ ţ fii ispiţiţ saă nu plece
faă raă a avea cu ţaţaă l sţ i cu mama viţregaă o ciocnire raă zbunaă ţoare. Mai
ales ţaţaă l era vinovaţ, fiindcaă el fusese acela care schimbase scopul
îâmprumuţului de la bancaă , el faă cuse din oi ceva ce se consuma sţ i se
folosea îân casaă , iar din cai un prilej de a spune povesţ ţi despre mocani.
Fugind de acasaă cu caii sţ i cu oile, Paraschiv gaâ ndea caă nu faă cea alţceva
decaâ ţ saă îânlaă ţure obsţacolul care îâl îâmpiedica saă frucţifice îâmprumuţul,
adicaă saă scape de familia consumaţoare sţ i de ţaţaă l nepricepuţ îân
afaceri, caă ruia pe deasupra îâi mai venise sţ i ideea nesaă buiţaă de a-l da pe
Niculae la sţ coalaă ; dar raă zbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor
decaâ ţ ceea ce nu avusese, adicaă oile sţ i caii cumpaă raţţi prin îâmprumuţ,
dar cine ţrebuia saă plaă ţeascaă penţru munca zadarnicaă pe care
Paraschiv o faă cuse ani de zile penţru ei? Paraschiv gaâ ndea caă nu era
desţul ceea ce vroia saă facaă sţ i dacaă mai îânţaâ rzia saă fugaă era ţocmai din
pricinaă caă chibzuia sţ i se sfaă ţuia îândelung cu Guica îân ce fel saă -i loveascaă .
Apoi, a cincea zi, mai devreme cu douaă luni decaâ ţ anul ţrecuţ,
Moromeţe primi din parţea sucursalei judeţţene a baă ncii Marmorosch-
Blank îânsţ ţiinţţarea caă are de resţiţuiţ din îâmprumuţ lei 5000, plus
dobaâ nda. IÎn caz de neresţiţuire, banca aţraă gea aţenţţia caă se va folosi de
formele legale penţru a inţra îân posesia banilor (era vorba de ţiţlul de
proprieţaţe asupra paă maâ nţului pe baza caă ruia banca acordase suma).
— Ilie! sţ opţi mama îânspaă imaâ nţaţaă . Ce-i facem?!
Era la praâ nz, se aflau ţoţţi îân ţindaă sţ i asţ ţepţau masa. Haâ rţia o adusese
posţ ţa, odaţaă cu ziarul. Moromeţe nici maă car n-o ciţise, îâsţi aruncase
340
doar ochii pe plic, vaă zuse ţiţulaţura baă ncii sţ i-l laă sase pe Niculae saă -l
deschidaă . El raă sfoia ziarul sţ i caâ nd mama puse îânţrebarea ei
îânspaă imaâ nţaţaă , se supaă raă sţ i se raă sţi la ea:
— Ce e, faă , ce vreai ţu? Nu sţ ţiai? Sau credeai caă aă ia au uiţaţ? Se
supaă raă sţ i mai raă u sţ i conţinuaă : Credeai caă au pus lacaă ţ la bancaă sţ i s-au
dus la secere ca ţine?! Se posomorîâ, îâsţi vaâ rîâ frunţea îân ziar sţ i îâncheie:
Uiţe colo caii îân grajd sţ i oile… Ne ducem la obor, vindem sţ i gaţa
socoţeala!
— Vezi, Niculae! exclamaă mama cu disperare, nesţ ţiind ce spune. Uiţe
caâ ţe îânduraă m din pricina ţa.
— De ce din pricina lui? ţresaă ri Moromeţe cu nedumerire furioasaă .
Tţ i-a luaţ minţţile biserica aia, sau ce e cu ţine? Taci caă îâl gaă sisţ i pe
Niculae cu pricina, lovi-ţe-ar moarţea cu popa îân braţţe!
— Ho! se supaă raă mama îândaâ rjiţaă sţ i ea. Am zis sţ i eu ca saă sţ ţie sţ i el ce
greu ni-e.
— De ce saă sţ ţie? Ce vinaă are el?
— N-o fi avaâ nd, dar ce-o saă ne facem acuma faă raă laâ na sţ i lapţele cu
care mai ţraă iam? O saă curgaă ţrenţţele de pe noi sţ i-o saă ajungem ca
sţ ofranul.
Moromeţe se posomori, îâsţi vaâ rîâ frunţea îân ziar sţ i nu mai zise nimic.
Nimeni nu puţea saă -sţ i îânchipuie caâ ţaă bucurie simţţea Paraschiv
auzind ţoaţe acesţea. Ar fi vruţ saă fie de faţţaă caâ nd avea saă -sţ i dea seama
caă oile sţ i caii nu mai erau ale lor. Aţunci ar fi vruţ saă -l audaă pe ţaţaă dacaă
îâl mai ţţineau curelele saă -l facaă pe Niculae boier. Paraschiv vedea
limpede dezasţrul sţ i nu numai caă n-avea nicio remusţ care, dar socoţea
caă ţoţ nu era desţul. Ar fi vruţ ca loţul de paă maâ nţ al mamei viţrege saă
fie îânjumaă ţaă ţţiţ, saă nu se poaţaă maă riţa Tiţa sţ i Ilinca decaâ ţ cu caâ ţe un
pogon, iar Niculae, caă ruia îâi inţrase îân cap saă ajungaă boier pe spinarea
alţora, saă raă maâ naă aci sţ i saă munceascaă . IÎn general saă muncească ţoţţi
(adicaă saă munceascaă din greu!) sţ i saă se îânveţţe minţe caă nu merge asţ a
saă -ţţi baţţi joc sţ i saă ţe crezi mai desţ ţepţ decaâ ţ alţţii (îân minţea lui
Paraschiv erau el, Achim, Parizianu sţ i Guica, pe linie de familie, sţ i
Tudor Baă losu, dinafaraă ; de acesţ ţia ţoţţi ţaţaă l îâsţi baă ţuse ţoţdeauna joc).
Cu ţoaţe caă Paraschiv îâsţi daă dea seama caă ţaţaă l saă u ar puţea saă se
raă zbune ţrecaâ nd sţ i pe numele mamei viţrege casa sţ i locul de pe ea sţ i
chiar saă vaâ ndaă un pogon de paă maâ nţ ca saă -sţ i cumpere alţţi cai (Paraschiv
341
nu sţ ţia caă Arisţide cerea sţ i el daţoria ţoţ acum), îâsţi spunea caă faă cea saă
se piardaă din averea lor un pogon de paă maâ nţ faţţaă de loviţura pe care le-
o daă dea. Taţaă l n-avea saă îândraă zneascaă saă se raă zbune mai mulţ, deoarece
fugind de acasaă ţoaţaă lumea avea saă creadaă (sţ i Guica avea saă aibaă grijaă
ca acesţ lucru saă se îânţaâ mple îânţocmai asţ a) caă baă ieţţii lui Moromeţe au
fosţ „goniţţi” de ţaţaă l lor din pricina mamei viţrege sţ i a copiilor acesţeia,
care vor saă punaă maâ na pe averea ţaţaă lui.

XX

Dupaă praâ nz Moromeţe se duse la primaă rie sţ i-i daă du lui Achim o
nouaă ţelegramaă : „IÎnţoarce-ţe acasaă urgenţ.” I se paă ru caă nu-i de ajuns, sţ i
maâ nios adaă ugaă : „Alţfel vin eu pesţe ţine.” Trecuseraă desţule zile penţru
ca Achim saă fi puţuţ saă ţrimiţaă bani sţ i nu ţrimesese. Moromeţe nu
îânţţelegea de ce, dar acum caâ nd se faă cuse limpede caă oile ţrebuiau
vaâ nduţe, banii pe care presupunea caă Achim îâi avea nu-l mai inţeresau.
De maâ nios ce era avea o dorinţţaă nemaă rţurisiţaă , asemaă naă ţoare
aceleia de anul ţrecuţ caâ nd cu dusul lui Paraschiv la munţe, caâ nd de-
abia izbuţise Paraschiv saă nu iasaă îân pierdere cu porumbul: dorea sţ i
acum ca Achim saă nu fi faă cuţ nimic la Bucuresţ ţi sţ i saă -i piaraă lui
Paraschiv pofţa, o daţaă penţru ţoţdeauna, de a-sţ i mai îânvinui ţaţaă l caă
nu-l lasaă saă se pricopseascaă .
Iesţ ind din primaă rie, Moromeţe se îânţaâ lni pe scaă ri cu Dumiţru lui
Nae. Dumiţru lui Nae, un om care ţe faă cea saă ţe bucuri aţaâ ţ de mulţ
vaă zaâ ndu-l sţ i auzindu-l, de caâ ţeva saă pţaă maâ ni nu-l mai vedea sţ i nu-l mai
auzea nimeni.
— Dumiţre! îâl sţrigaă Moromeţe cu glasul saă u uluiţ de uimire, uiţaâ nd
numaidecaâ ţ de el îânsusţ i. Ce esţe cu ţine, domnule?
Cu sţaţura sa îânalţaă sţ i dreapţaă , cu baă rbia paă ţraţaă sţ i frumoasaă prin
laă ţţimea ei baă rbaă ţeascaă sţ i cu pasţ ii saă i largi, Dumiţru lui Nae îâţţi faă cea raă u
saă -l vezi acum ce fel de îânfaă ţţisţ are caă paă ţase. Mergea cu frunţea îân
paă maâ nţ sţ i araă ţa posomoraâ ţ, coplesţ iţ de nelinisţ ţe sţ i ţrisţeţţe. Era greu saă
mai crezi caă aveai îân faţţaă acelasţ i om al caă rui raâ s se ridica lenesţ sţ i
342
puţernic prin coroanele salcaâ milor lui Moromeţe caâ nd acesţa povesţea
despre familia lui Traian Pisicaă .
— Dumiţre, uiţaă -ţe, domnule, la mine, caâ nd îâţţi vorbesc!
Dumiţru lui Nae îâsţi ridicaă frunţea. Ochii lui erau sţ i ei pe poţriva
sţaţurii sţ i, caâ nd se uiţa undeva, erau largi sţ i luminosţ i; o uriasţ aă lume
nevaă zuţaă îâsţi dezvaă luia ţainele îân aceasţaă privire; îân clipa aceea, dacaă
spunea: „Are saă plouaă ”, vedeai parcaă paă maâ nţul pluţind îân spaţţiu sţ i
undeva pe roţundul lui, deasupra caâ mpiei Dunaă rii nori îângraă maă diţţi saă
se descarce; iar dacaă spunea: „Uiţe-l pe Marmorosţ blanc”, milioane de
marmorosţ blanci îâţţi apaă reau caă lcaâ nd agale prin saţele lumii.
Acum îânsaă privirea lui era îânţoarsaă îân sine sţ i ceea ce vedea acolo
îânaă unţrul saă u îâl îâmpiedica saă mai îânţţeleagaă ceea ce se peţrecea îân afaraă .
— Ce esţe, Moromeţe? sţ opţi el.
— Paă i se poaţe una ca asţa, Dumiţre?! exclamaă Moromeţe supaă raţ.
Tu nu-ţţi dai seama? Nu esţe îângaă duiţ! Nu se poaţe ce faci ţu!
Exclamaţţiile lui Moromeţe aveau aţaâ ţa caă lduraă sţ i reprosţ îâncurajaţor
îâncaâ ţ îân privirea mohoraâ ţaă a lui Dumiţru lui Nae paâ lpaâ i o razaă de
speranţţaă.
— Nu se poaţe saă meargaă asţ a, Dumiţre, îânţţelege sţ i ţu! exclamaă
Moromeţe mai deparţe. Dar ce, sunţem copii? Unde ţe duci ţu acuma?
— Saă vorbesc cu percepţorul.
— Nu ţe mai duce, caă ţe duci degeaba, nici maă car nu vrea saă sţea de
vorbaă . Daă -l îân maă -sa de percepţor. Hai acasaă sţ i vezi-ţţi de ţreabaă … Ne
sţraâ nge de gaâ ţ, Dumiţre! sţrigaă deodaţaă Moromeţe cu un glas îânalţ, iar
Dumiţru lui Nae ţresaă ri sţ i raă mase hipnoţizaţ de privirea cu care
fuseseraă îânsoţţiţe acesţe cuvinţe, o privire pe care nu i-o cunosţ ţea,
bolovaă noasaă sţ i fulgeraţaă de lumini ameninţţaăţoare. Crezi ţu caă un popor
îânţreg o saă rabde saă ne ia bucaţele pe nimic? conţinuaă Moromeţe saă
sţrige. Fii linisţ ţiţ, Dumiţre! Te sţ ţiam om îân ţoaţaă puţerea cuvaâ nţului. Ori
ridicaă preţţul la graâ u, ori scad fonciirea; paâ naă aţunci saă nu daă m ce e aă la
un bob de graâ u.
— Sţ i fonciirea cu ce-o plaă ţesc?
— E vreme paâ naă la primaă varaă .
— Sţ i dacaă îâmi ia viţa din baă ţaă ţuraă ?
— N-o ia, afirmaă Moromeţe cu ţaă rie. Asculţaă aicea, nu se poaţe saă
facaă ei una ca asţa… Nu se poaţe, fiindcaă e pericol, ţe rog saă maă crezi…
343
Cu mine e alţceva, adaă ugaă apoi dupaă caâ ţeva clipe de ţaă cere, coboraâ nd
glasul, am luaţ de la Arisţide nisţ ţe bani sţ i mi-i cere acuma. M-am
apucaţ sţ i cu o parţe din ei am faă cuţ gardul aă la, ţţi-aduci aminţe. Toaţe
alelalţe le ţerminasem sţ i mai raă maă sese gardul, observaă el ironic. Dar
Dumiţru lui Nae nu numai caă nu raâ se, dar nici maă car nu pricepu.
Percepţorul îânsaă era deparţe de a fi de aceeasţ i paă rere cu Moromeţe.
Faă raă saă se sperie de vreun pericol sţ i dupaă ce laă sase mai îânţaâ i saă se
creadaă caă nu-sţ i va pune curaâ nd îân pracţicaă ameninţţaările, îân dimineaţţa
urmaă ţoare îânţaâ lnirii lui Moromeţe cu Dumiţru lui Nae el formaă o
comisie din funcţţionarii primaă riei sţ i îânsoţţiţ de sţ eful de posţ porni faă raă
vesţe prin saţ sţ i îâncepu sechesţraă rile. Singurul pericol de care se ţemea
erau caâ inii. IÎnţr-adevaă r, acesţ ţia urlau îân voie; jandarmul ameninţţa caă va
ţrage cu pusţ ca îân ei. Taranul laă sa dulaă ul saă urle cu ţoţ gaâ ţul, ca sţ i caâ nd
asţa i-ar mai fi folosiţ la ceva. Pe drum, îân urma comisiei, veneau caâ ţeva
caă ruţţe. IÎn ele erau puse covoarele sţ i velinţţele, hainele, laă zile de zesţre,
ţoţ ceea ce comisia scoţea la vaâ nzare din casele impozabililor. O spaimaă
sţ i o zaă paă cealaă cumpliţaă le apucaă mai ales pe femeile care aveau feţe de
maă riţaţ. Nu era îânsaă greu de ascuns lada de zesţre sau covorul, dar
unde puţea fi ascunsaă caă ruţţa sau plugul, sau viţa din grajd? Sţ i chiar
dacaă sţ i acesţea puţeau fi ascunse, unde puţea fi aţunci ascunsaă casa îân
care sţaă ţeau? Se punea sechesţru chiar sţ i pe casaă , dacaă omul avea
daţorii mari.
O femeie ţrecu prin faţţa porţţii Moromeţţilor sţ i daă du de vesţe.
— Caţrino, piţesţ ţe ţţoalele caă a plecaţ perciţoru prin saţ!
— Ilinco! Tiţo! sţrigaă mama speriaţaă .
— Paraschive! sţrigaă sţ i Moromeţe de pe prispaă . Pune caii sţ i plugul îân
caă ruţţaă sţ i du-ţe la loţ.
Asţ adar zadarnic îâsţi îânchipuise caă primejdia avea saă -i asţ ţepţe pe el s-
o îânţaâ mpine pregaă ţiţ. Din depaă rţare se auzeau urleţele caâ inilor.
Moromeţe plecaă repede la Iocan saă se îâmprumuţe de la el paâ naă
venea Achim cu oile, dar Iocan îâi spuse caă n-a vaâ nduţ nici el graâ ul sţ i caă
deci n-are de unde saă -i dea. Nemaisţ ţiind ce saă facaă , Moromeţe se
îânţoarse îândaă raă ţ sţ i se duse la Scaă mosu. Acesţa era negusţor de gaă ini sţ i
nu se puţea saă n-aibaă sţ i saă nu-l îâmprumuţe.
— Moromeţe, ţţi-asţ da, caă am bani, spuse negusţorul, dar banii aă sţ ţia
sunţ capiţalul meu sţ i îâmi ţrebuie saă mi-i dai îândaă raă ţ repede.
344
 — IÎn caâ ţ ţimp?
— Maximul o saă pţaă maâ naă , spuse negusţorul. Pesţe o saă pţaă maâ naă
cumpaă r iar gaă ini sţ i plec la Bucuresţ ţi. Asţ a caă vezi…
— IÎnţr-o saă pţaă maâ naă ţţi-i dau! îâl asiguraă Moromeţe. Eu am bani, am
oile alea pe care ţrebuie saă le vaâ nd sţ i îâl asţ ţepţ pe Achim; îân douaă -ţrei
zile ţrebuie saă se îânţoarcaă ; maă duc cu ele la obor saâ mbaă ţa ce vine sţ i
duminicaă ai banii.
Precupeţţul îânsaă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îâl asculţaă pe
Moromeţe cu acea îânfaă ţţisţ are a omului care sţ ţia ceva ţocmai pe dos
decaâ ţ ce sţ ţia celaă lalţ, dar care nu vrea saă spunaă fiindcaă n-are niciun
inţeres s-o facaă .
— Nu poţ, zice. IÎmi ţrebuiesc banii. „Dacaă e vorba caă ţe bizui pe oi,
nu poţ saă -ţţi dau” puţea saă se îânţţeleagaă din glasul saă u, dar Moromeţe nu
baă gaă de seamaă îân prima clipaă . Se uiţaă doar inţrigaţ la precupeţţ .
— Paă i n-auzi caă dumin…
Sţ i deodaţaă avu o baă nuialaă sţ i nu sfaâ rsţ i cuvaâ nţul, vaă zu îânfaă ţţisţ area
ciudaţaă a celuilalţ sţ i raă mase cu privirea ţţinţaă pe chipul lui.
— Acuma de ce-oi fi crezaâ nd ţu, zise, caă nu se îânţoarce Achim cu oile
de la Bucuresţ ţi?! Crezi caă ţe minţ?
IÎnfaă ţţisţ area precupeţţului se schimbaă : la urma urmei de ce saă nu-i
spunaă ? Era mai bine saă -i spunaă , de ce saă creadaă omul caă nu vrea saă -l
îâmprumuţe?
— Eu îâţţi spun, zise, dar saă nu maă îânjuri pe urmaă dacaă n-o fi adevaă raţ.
Sţ ţiu de la Caă ţaă noiu.
Moromeţe îânţţepeni.
— Ce sţ ţii de la Caă ţaă noiu?
— S-a cerţaţ cu Achim sţ i s-au despaă rţţiţ. Achim al ţaă u a plecaţ îân alţaă
parţe, îân alţ loc de paă sţ unaţ (nu sţ ţiu îân care, nici al lui Caă ţaă noiu nu sţ ţie),
îânainţe saă se cerţe ei, al lui Caă ţaă noiu sţ ţia.
Negusţorul sţ ovaă i sţ i nu mai zise nimic. Moromeţe asţ ţepţaă caâ ţeva
clipe cu gaâ ţul îânţins, apoi deodaţaă sţrigaă :
— Spune, Scaă mosule! Ce zici caă sţ ţia al lui Caă ţaă noiu?
— Dar n-o saă maă îânjuri pe mine?
Moromeţe nu raă spunse. Taă cerea mai duraă caâ ţeva clipe, apoi
negusţorul coborîâ vocea:
— Ilie, spuse el cu paă rere de raă u, baă ieţţii aă ia ai dumiţale sunţ îânţţelesţ i
345
îânţre ei saă fugaă de acasaă . Achim nu se mai îânţoarce cu oile, degeaba îâl
asţ ţepţţi dumneaţa.
— Cum? sţ opţi Moromeţe neîânţţelegaâ nd sau nevroind saă îânţţeleagaă . Ce
spui ţu, Scaă mosule?
Negusţorul repeţaă , dar Moromeţe ţoţ nu îânţţelese bine sţ i negusţorul
ţrebui saă repeţe îâncaă o daţaă sţ i saă -i dea amaă nunţe, saă -i spunaă ziua caâ nd a
vorbiţ cu Caă ţaă noiu, de ce s-a cerţaţ Achim cu Caă ţaă noiu… îân sfaâ rsţ iţ
Moromeţe îânţţelese. Raă mase ţaă cuţ. Sţaă ţeau jos pe prispa casei sţ i fiindcaă
Moromeţe ţaă cea mereu, negusţorul se ridicaă sţ i îâl laă saă singur caâ ţeva
minuţe. Se îânţoarse sţ i îâl gaă si îân aceeasţ i nemisţ care, cu frunţea îân
paă maâ nţ, ţţeapaă n sţ i sumbru. Faţţa i se îânnegrise sţ i îân cele caâ ţeva minuţe
parcaă sţ i slaă bise; parcaă se ascuţţise sţ i se subţţiase. Negusţorul se asţ ezaă
alaă ţuri sţ i dupaă ce mai respecţaă caâ ţva ţimp ţaă cerea celuilalţ, simţţi nevoia
saă laă rgeascaă îândoiala pe care o anunţţase la îâncepuţ:
— Poaţe c-o fi minţţiţ aă la al lui Caă ţaă noiu…
— Sunţ ţrei luni de caâ nd a plecaţ, zise Moromeţe cu acel glas firesc sţ i
îân acelasţ i ţimp sţraniu, pe care îâl au oamenii caâ nd vorbesc despre
lucruri pracţice îân odaia unui morţ. Nu mi-a ţrimes niciun ban! Nu mi-a
ţrimes el niciun leu, Scaă mosule! adaă ugaă Moromeţe cu jale sţ i ţrisţeţţe,
dar ţoţ asţ a, cu o jale sţ i o ţrisţeţţe aproape duioasaă , nepaă maâ nţeascaă . El
claă ţinaă din cap sţ i uiţaâ ndu-se ţţinţaă îân paă maâ nţ, sţ opţi: Achime, Achime!…
Nilaă , Nilaă !… Paraschive, Paraschive!…
— Ilie! ţresaă ri Scaă mosu nelinisţ ţiţ sţ i parcaă speriaţ de glasul lui
Moromeţe. Eu nu cred saă fie adevaă raţ… Nu se poaţe ca baă ieţţii
dumiţale…
— Baă ieţţii mei! exclamaă Moromeţe cu un glas de parcaă n-ar fi sţ ţiuţ caă
avea baă ieţţi. Baă ieţţii mei, Scaă mosule, sunţ bolnavi… Saă fugaă de acasaă ! De
ce asţa? Nu i-am laă saţ eu saă facaă ce vor? Absoluţaă , absoluţaă liberţaţe le-
am laă saţ! Dacaă veneau sţ i-mi spuneau: „Maă , noi vrem saă fugim de acasaă ”,
crezi caă i-asţ fi îâmpiedicaţ eu, Scaă mosule!? „De ce saă fugiţţi, fraă ţţioare? le-
asţ fi spus. IÎnceţ nu puţeţţi saă mergeţţi?”
Moromeţe ofţaă din nou sţ i raă mase iaraă sţ i ţaă cuţ mulţaă vreme,
îânţţepenise pe prispa lui Scaă mosu sţ i nu mai zicea nimic sţ i parcaă nu mai
vroia saă plece de acolo. Scaă mosu mai sţaă ţu cu el caâ ţva ţimp, dar apoi îâl
laă saă sţ i îâsţi vaă zu de ţreabaă , se apucaă saă cureţţe de gaă inaţţ caă ruţţa-coţeţţ din
mijlocul baă ţaă ţurii. Abia mai ţaâ rziu, caâ nd se uiţaă spre prispaă , vaă zu caă
346
Moromeţe nu mai era. Plecase nebaă gaţ îân seamaă .

XXI

Se sculase deodaţaă de pe prispaă sţ i pornise spre casaă cu nisţ ţe pasţ i

nesimţţiţţi. Nu era graă biţ, dar nici ţimp de pierduţ nu avea. Avea o ţţinţaă ,
ţrebuia saă ajungaă acasaă , dar ceea ce avea acasaă de faă cuţ puţea saă facaă sţ i
pe drum. Mergea cu pasţ i egali, faă raă saă gresţ eascaă , un pas dupaă alţul,
caâ nd pe marginea sţ oselei, caâ nd ţrecaâ nd podisţ caă cuiva sţ i luaâ nd-o pe
laâ ngaă garduri. Nu se uiţa sţ i nu vedea pe nimeni sţ i penţru îânţaâ ia oaraă nu
raă spunse la saluţul cuiva care ţrecu pe laâ ngaă el sţ i îâi daă du cu glas ţare
bunaă dimineaţţa. Caâ nd ajunse îân drepţul casei nimic din îânfaă ţţisţ area sa
nu se schimbaă ; ai fi zis caă nu-sţ i va recunoasţ ţe poarţa sţ i caă va merge
îânainţe pe laâ ngaă uluci, îâmpins îânsaă ca de un resorţ mecanic, ţrupul saă u
îâmpinse mica poarţaă sţ i paă ţrunse îân curţe faă raă saă -sţ i fi misţ caţ braţţele:
usţ a se deschise sţ i se îânchise parcaă singuraă . Cu aceiasţ i pasţ i omul urcaă
scara prispei, sţraă baă ţu ţinda, de asţaă daţaă maâ na i se îânţinse sţ i apaă saă
clanţţa usţ ii de la odaie, ţrecu pragul sţ i se duse spre paţ. IÎnţinse braţţele
sţ i ridicaă un genunchi, se urcaă sţ i îânţinzaâ ndu-se pe-o parţe îâsţi asţ ezaă
ţaâ mpla pe caă paă ţaâ i sţ i palma sub ţaâ mplaă . IÎnchise ochii sţ i raă mase
nemisţ caţ ca sţ i caâ nd ar fi adormiţ de mulţaă vreme.
Mama îâl vaă zu din fundul graă dinii unde culegea zarzavaţuri îânţr-o
cosţ niţţaă. Laă saă cosţ niţţa sţ i se graă bi saă vie îân casaă . Le sţrigaă sţ i pe feţe sţ i pe
Niculae. Ceva din mersul omului îâi adiase a nenorocire, o nenorocire cu
mulţ mai mare decaâ ţ aceea pe care o asţ ţepţau din parţea percepţorului.
IÎn casaă , mama sţ i copiii se apropiaraă de paţ.
— Ei, ţaţaă , ce e cu ţine?! spuse faţa cea mare punaâ nd maâ na pe
umaă rul lui sţ i misţ caâ ndu-l saă se ţrezeascaă .
— Ilie, sţ opţi mama speriaţaă , ce s-a îânţaâ mplaţ?! Scoal’ îân sus! Puse
maâ na sţ i îâl haâ ţţaânaă de umaă r, dar omul parcaă era ţţeapaă n, parcaă îânchisese
ochii penţru ţoţdeauna. Ce e asţa la ţine, Ilie? Scoal’ îân sus, n-auzi?! Am
ţrecuţ noi prin alţele mai rele… nu ca acuma caă avem de daţ caâ ţeva mii
de lei. O saă vindem sţ i-o saă daă m! Scoal’ îân sus!
347
 — S-o fi dus saă îâmprumuţe sţ i n-a gaă siţ la nimeni, spuse faţa cea
mare.
— Ei, sţ i din aţaâ ţa lucru?! spuse mama. O saă facem rosţ sţ i-o saă
scaă paă m. Ilie, ridicaă ea glasul, n-auzi saă ţe scoli odaţaă ?! Sţ i iaraă sţ i puse
maâ na sţ i îâl haâ ţţaânaă .
Faă raă saă facaă o misţ care, Moromeţe deschise ochii. Mama sţ i feţele
amuţţiraă .
— Iesţ iţţi afaraă din casaă ! se auzi aţunci glasul saă u îâncordaţ, care
acuma era ţurbure sţ i îânsinguraţ sţ i pe care nu-l mai auziseraă paâ naă
acum.
Raă mase cu ochii deschisţ i sţ i ţţeapaă n îânţr-o asţ ţepţare porunciţoare.
Nedumeriţe sţ i speriaţe, mama sţ i feţele iesţ iraă afaraă . Niculae se uiţa
caâ nd la feţe, caâ nd la maicaă -sa. El îânţţelegea cel mai puţţin ce se îânţaâ mpla.
Curaâ nd caâ inii îâncepuraă saă laţre prin apropiere sţ i ceva mai ţaâ rziu
caă ruţţele comisiei opriraă îân drepţul Moromeţţilor. Baă ţaă ţura araă ţa pusţie.
— Moromeţe! sţrigaă unul din comisie.
Dar îân locul lui Moromeţe iesţ i mama, care faă raă saă se uiţe spre poarţaă ,
se daă du jos de pe prispaă sţ i îâl goni pe Duţţulache îân graă dinaă .
Percepţorul, agenţul de urmaă rire Jupuiţu sţ i sţ eful posţului de
jandarmi sţraă baă ţuraă baă ţaă ţura, inţraraă ţropaă ind îân ţindaă sţ i paă ţrunseraă îân
odaie.
— Moromeţe, scoal’ îân sus! zise percepţorul asţ ezaâ ndu-se graă biţ pe
paţ sţ i desfaă caâ nd servieţa. Daă -mi rolurile comunale! ceru apoi agenţului.
Are ceva la comunal?
— Are, spuse Jupuiţu. Sţ ase suţe paisprezece lei.
— Plus douaă mii pe exerciţţiul ‘36-’37, scrie! plus ţrei mii pe prima
parţe a exerciţţiului curenţ. Adicaă nu, pe exerciţţiul curenţ îâl mai
amaâ naă m. Auzi, Moromeţe? Te amaâ naă m. Plaă ţesţ ţe resţanţţele, fonciirea sţ i
impoziţele comunale.
Moromeţe se ridicase îân capul oaselor sţ i se uiţa la ei cu o nepaă sare
sumbraă .
— Ei, Moromeţe, facem chiţanţţa? îânţrebaă percepţorul binevoiţor.
— N-am! spuse Moromeţe. Iesţ iţţi afaraă ! Sţ i se îânţinse la loc cu ţaâ mpla
pe caă paă ţaâ iul rosţ u-îânfloraţ sţ i îânţţepeni cu ochii îânchisţ i.
Percepţorul, agenţul, sţ eful de posţ se uiţaraă o clipaă inţrigaţţi, apoi
percepţorul observaă :
348
 — E bolnav Moromeţe! Tţ aţţaă Caţrino, sţrigaă el, ia vin îâncoace!
Mama apaă ru din ţindaă sţ i nu asţ ţepţaă saă i se spunaă ceva; ridicaă frunţea
la baă rbaţţi sţ i vorbi:
— Perciţorule, nu ne lua caă masţ a din spinare! O saă vindem, o saă
plaă ţim, dar nu ne jupui.
— Nu vaă jupoi, vaă amaâ n, dar suma asţa ţrebuie s-o plaă ţiţţi! Uiţe aici,
spuse el baă ţaâ nd cu dosul palmei pe regisţrul deschis, îân ţimp ce
musţaă ţţile îâi ţresaă riraă de nervoziţaţe. Aveţţi paă maâ nţ, aţţi faă cuţ graâ u,
vindeţţi sţ i plaă ţiţţi.
Glasul i se urca sţ i îânaă sprea. Era percepţor vechi sţ i sţ ţia caă dacaă
baă rbaţţii proţesţeazaă îân acesţe momenţe sţ i îânjuraă furiosţ i, femeile se pun
pe plaâ ns sţ i rugaă minţţi sţ i cu ţimpul îâncepuse saă nu mai poaţaă suferi
acesţe lacrimi sţ i imploraă ri zadarnice.
— Plaă ţiţţi sau nu plaă ţiţţi? sţrigaă el deodaţaă furios sţ i nu mai asţ ţepţaă
raă spunsul, se ridicaă îân picioare sţ i îâsţi roţi privirea prin casaă .
Nu avea îânsaă ce lua. Pereţţii erau goi. Odaia mare cu douaă paţuri largi,
cu soba de caă raă midaă daţaă proaspaă ţ cu var, cu icoana deasupra firidei
dinspre ţindaă , cu cele douaă feresţre mari, una spre baă ţaă ţuraă laâ ngaă paţul
îân care sţaă ţea culcaţ Moromeţe sţ i una spre drum, sub care se afla o
masaă acoperiţaă cu o faţţaă brodaţaă sţ i pe care se aflau caă rţţile sţ i caieţele lui
Niculae sţ i la care se maâ nca la Craă ciun, Anul Nou sţ i Pasţ ţe, ţoţul era gol,
nu se vedea nimic de preţţ nicaă ieri, îân afaraă de un sţ ţergar mare îânfloraţ
care îâncadra icoana sţ i de paă ţurile cu baă ţaă ţura din beţelii coloraţe de
caâ rpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos, sţ i nu pe paţ.
Percepţorul se apropie de lada brasţ oveneascaă asţ ezaţaă la capul
celuilalţ paţ – covoarele de pe ladaă , lucrurile din ea, caâ ţ sţ i covoarele de
pe paţuri fuseseraă piţiţe de feţe la vecini – sţ i-i deschise capacul. Nu era
nimic îânaă unţru sţ i percepţorul raâ nji; deschise usţ a sţ i ţrecu ţinda spre
cealalţaă odaie. Aci se afla o parţe din graâ u, cerga mare de caâ nepaă , o
mulţţime de oale sţ i sţraă chini, o damigeanaă , raă zboiul de ţţesuţ desfaă cuţ sţ i
asţ ezaţ îân cele douaă colţţuri, sucala de raă suciţ, fusceii, parul de pus
porumb sţ i îâncaă ceva ţare, acoperiţ cu saci sţ i pesţe care zaă cea un baloţ
de laâ naă legaţ cu o basma neagraă sţ i rupţaă . Percepţorul se duse direcţ
acolo sţ i daă du sacii sţ i laâ na la o parţe. Privirea mamei se laă rgi: cum de
uiţase de lucrul acela de preţţ cum era caă ldarea cea mare de aramaă ? Era
caă ldarea îân care fierbea apa de spaă laţ rufe sţ i de laă uţ îân ţimpul iernii sţ i
349
îân care faă cea îân fiecare an saă punul, mare caâ ţ un haâ rdaă u sţ i de nepreţţuiţ
penţru ea; o avea de opţsprezece ani, de caâ nd se maă riţase, i-o daă duseraă
paă rinţţii ca zesţre. Ea îânsemna penţru mama nu numai curaă ţţenia
ţrupului, dar sţ i a sufleţului. Lipsa ei îânsemna raâ ia sţ i paă duchii sţ i mirosul
uraâ ţ sţ i mai ales rusţ inea de a fi murdar îân faţţa acelui senţimenţ de
îânaă lţţare pe care îâl ţrezise îân ea biserica.
— Perciţorule, nu lua caă ldarea! sţrigaă ea speriaţaă sţ i se graă bi sţ i puse
maâ na pe ţoarţele caă ldaă rii sţ i iesţ i repede lupţaâ ndu-se cu maă rimea sţ i
greuţaţea ei. Chipul i se faă cuse daâ rz sţ i mai rosţ u decaâ ţ sţraă lucirea
meţalicaă a aramei. Luaţţi orice, dar caă ldarea n-am s-o las! sţrigaă ea. Tiţo,
Ilinco, unde sunţeţţi? Ilie, scoal’ îân sus!
Mama vaâ rîâ gaâ faâ ind caă ldarea sub paţ sţ i se asţ ezaă sţrajaă îân drepţul ei.
Jandarmul veni dupaă ea:
— Leiţţaă, zise, nu ţe supaă ra, dar nu maă face saă ţţi-o iau cu sila. Vaă z c-
aţţi piţiţ ţoţ, cine e de vinaă ?
— Ia caă ldarea! porunci percepţorul.
Feţele sţ i Niculae inţraseraă sţ i ei îân casaă . Paraschiv sţ i Nilaă plecaseraă cu
caă ruţţa sţ i caii la caâ mp.
— Taţaă , ia scoal’ îân sus! sţrigaă faă raă cruţţare Tiţa. Scoal’ îân sus sţ i
spune-le saă plece de aici. N-avem acuma bani, saă asţ ţepţe paâ n-om vinde
oile alea sţ i-o saă plaă ţim. N-avem bani! sţrigaă ea spre percepţor, faă raă
respecţ, faă raă saă se rusţ ineze caă ea, o faţaă de opţsprezece ani, sţriga la un
baă rbaţ care avea asemenea musţaă ţţi. Ia uiţaă -ţe cum inţraă ei îân casaă , nu
le-ar fi rusţ ine! conţinuaă ea saă sţrige.
Moromeţe deschise ochii sţ i Niculae îâl vaă zu. IÎl vaă zu sţ i pe jandarm sţ i
pe percepţor sţ i îânţţelese caă acesţ ţia nu vor pleca, iar mama nu va laă sa saă i
se ia caă ldarea. IÎnspaă imaâ nţaţ, îâl vaă zu aţunci pe ţaţaă l saă u ridicaâ ndu-se
îânceţ îân capul oaselor. Se ridica greu, cu ţrudaă sţ i araă ţa îânţr-adevaă r
doboraâ ţ ca de boalaă . Era îânspaă imaâ nţaă ţor de posomoraâ ţ sţ i de îânţunecaţ
la chip.
— De ce zici, percepţorule, caă nu poţţi saă maă amaâ i paâ naă la iarnaă ?
îânţrebaă el.
— Nu se poaţe, Moromeţe, zise percepţorul cu hoţaă raâ re, ţrebuie saă
plaă ţesţ ţi resţanţţele! Asţ a am ordin, nu-mi plaă ţesţ ţi mie! Plaă ţesţ ţi sţaţului,
caă sţaţul ţe pune la impoziţe, nu ţe pun eu, mai adaă ugaă el îânţorcaâ ndu-se
sţ i asţ ezaâ ndu-se pe paţ, furios caă era siliţ saă explice sţ i saă piardaă aţaâ ţa
350
ţimp. Plaă ţesţ ţi sau nu plaă ţesţ ţi? ameninţţaă el.
Niculae vaă zu cum ţaţaă l saă u se apleacaă sţ i salţaă capacul laă zii, vaă zu cum
din chichiţţa ei el scoaţe un ţeanc de bani sţ i ceva rece îâi saă geţa de sus
paâ naă jos spinarea. Erau banii cu care pesţe caâ ţeva zile ţrebuia saă plece
el la sţ coalaă . Nu mai era sigur caă ţaţaă l saă u va mai voi sau va mai puţea saă
facaă rosţ de alţţii. Nu puţu saă mai sţea îân casaă , iesţ i afaraă pe prispaă sţ i se
asţ ezaă îândaţaă jos. I se îânmuiaseraă picioarele, îâsţi plecaă frunţea, umerii îâi
caă zuraă , iar gaâ ţul i se îândoi sţ i se lungi. Cum sţaă ţea cu frunţea îân jos, faţţa
nu i se vedea, dar ceafa îândoiţaă sţ i labele desculţţe ale picioarelor,
aţaâ rnaâ nd faă raă vlagaă pe marginea prispei, araă ţau caă baă iaţul e sţaă paâ niţ de
o ţrisţeţţe coplesţ iţoare.
Percepţorul sţ i cei care îâl îânsoţţeau iesţ iraă . Caă ruţţele se îândepaă rţaraă . O
linisţ ţe grea se laă saă asupra casei. Mama îâsţi veni cea dinţaâ i îân fire.
— Unde-o fi baă iaţu’ aă la? îânţrebaă ea sţ i iesţ i repede pe prispaă sţ i îâl vaă zu.
Niculae! sţ opţi ea ţurburaţaă raă u de îânfaă ţţisţ area copilului. Lasaă , mamaă , caă
facem noi rosţ de alţţi bani, nu ţe las eu pe ţine asţ a! Avem oile alea,
ţrebuie saă se îânţoarcaă Achim cu ele… Sţ i chiar dacaă n-o vrea ţaţ-ţaă u vaâ nd
eu un pogon de paă maâ nţ sţ i ţoţ nu ţe las… aide, scoalaă -ţe îân sus sţ i nu mai
sţa asţ a, caă dacaă ţe îâmbolnaă vesţ ţi…
Dupaă plecarea percepţorului, Moromeţe nu se mai culcaă .
— Unde sunţ baă ieţţii aă ia? o îânţrebaă el pe mamaă .
— Au plecaţ cu caă ruţţa… Ilie, sţ opţi ea uiţaâ ndu-i-se drepţ îân ochi, ai
aflaţ ceva de Achim?
Gaâ ndul ţţaâsţ nise aproape faă raă voia ei sţ i îân aceeasţ i clipaă îânţţelese caă nu
gresţ ise. Moromeţe îânsaă nu zise nimic, se sculaă de pe paţ sţ i iesţ i.
— Ilie, vorbesţ ţe odaţaă ! sţrigaă mama iesţ ind nelinisţ ţiţaă îân urma lui.
Despre Achim era vorba, nu se puţea îânsţ ela, dar ce puţea fi aţaâ ţ de
raă u îâncaâ ţ saă -l daă raâ me sţ i saă -l îânţunece aţaâ ţ de mulţ? Mai raă u decaâ ţ caă
Achim n-a izbuţiţ saă facaă deloc bani, ce puţea fi?
— Tu n-auzi, Ilie? sţrigaă ea din nou, de asţaă daţaă cu un glas
porunciţor, faă caâ ndu-l saă se opreascaă din drum. Tu n-auzi, Ilie?
— Taci! sţrigaă deodaţaă Moromeţe sţ i îân aceeasţ i clipaă ridicaă pumnul.
Taci din guraă ! aproape caă urlaă el schimonosiţ groaznic la faţţaă. Vaă omor
dacaă nu ţaă ceţţi din guraă !
Mama amuţţi sţ i îângaă lbeni. Fiindcaă nu îânţţelegea, o fluţurare de spaimaă
ţrecu pesţe chipul ei. Moromeţe amuţţi sţ i el o clipaă , dar apoi se smulse
351
din loc sţ i ameninţţaă îâncaă :
— Dacaă mai vaă z pe cineva îânainţea ochilor… Sţ i dacaă mai aud o
vorbaă …
Sţ i pieri cu pasţ i mari pe dupaă colţţul casei.

XXII

Mama se graă bi saă pregaă ţeascaă praâ nzul, sţ i feţele, nelinisţ ţiţe sţ i ele, o
ajuţaraă amaâ ndouaă îân ţaă cere. Caâ nd maă maă liga fu raă sţurnaţaă pe masaă se
auzi zgomoţul podisţ ţei pesţe care ţrecea caă ruţţa; Paraschiv sţ i Nilaă se
îânţorceau de la caâ mp.
Moromeţe apaă ru de dupaă colţţul casei sţ i, faă raă saă se uiţe la cei doi care
deshaă mau, inţraă îân ţindaă sţ i îâsţi luaă locul pe pragul lui. Se adunaraă apoi
cu ţoţţii sţ i îâncepuraă saă maă naâ nce îânţr-o ţaă cere apaă saă ţoare. Paraschiv sţ i
Nilaă îânţţeleseraă de la ceilalţţi caă nu e bine saă ţurbure cu vreun cuvaâ nţ
ţaă cerea ţaţaă lui. Toaţe privirile erau îânţoarse îânaă unţru: aveau ţoţţi
pleoapele ţrase îân jos ca sţ i caâ nd un somn greu ar fi pluţiţ pesţe îânţreaga
familie.
Moromeţe avu asţfel ţimp saă cerceţeze îân linisţ ţe, de pe pragul lui,
chipurile celor doi. Nu descoperi îânsaă nimic. Paraschiv avea ca
ţoţdeauna aceeasţ i îânfaă ţţisţ are a lui, lipsiţaă de luminaă , dedesubţul caă reia
era greu saă baă nuiesţ ţi ce se peţrece, iar Nilaă aceeasţ i frunţe îâncreţţiţaă îân
sus, care dovedea caă cu greu ar fi puţuţ avea el o voinţţaă vinovaţaă . Pe
Paraschiv îânsaă puţeai saă -l vezi vinovaţ paâ naă îân maă duva oaselor, dar
puţeai saă ţe sţ i îânsţ eli. Sţ i îân afaraă de asţa nu cumva Paraschiv, vaă zaâ nd
acum familia îânconjuraţaă de primejdia ruinei, saă -sţ i fi schimbaţ sau saă -sţ i
schimbe gaâ ndurile?
Moromeţe laă saă lingura din maâ naă sţ i-sţ i puse coaţele pe genunchi.
Aceasţaă misţ care faă cu ca pleoapele celorlalţţi saă se ridice pe jumaă ţaţe, la
paâ ndaă . IÎsţi revenise ţaţaă l? Avea saă -i linisţ ţeascaă sau saă -i îângrijoreze sţ i
mai mulţ? IÎn privinţţa lui Niculae oare ce hoţaă raâ se?
— Am scaă paţ de percepţor! spuse Moromeţe cu un glas care puţea
îândrepţaă ţţi revenirea speranţţelor, sau maă car o parţe din ele. Dar mai
352
avem banca, sţ i Achim vaă z caă nu se îânţoarce. Pesemne caă n-a primiţ
ţelegrama. Paraschive, du-ţe dupaă ce maă naâ nci pe la primaă rie sţ i daă -i sţ i
ţu o ţelegramaă , cheamaă -l saă se îânţoarcaă îândaă raă ţ, caă nu e vreme de
pierduţ.
Spunaâ nd acesţea îânţoarse capul îân alţaă parţe, prefaă caâ ndu-se caă nu se
uiţaă la Paraschiv. Se feri îânsaă zadarnic, penţru caă Paraschiv nu se araă ţaă
nici uimiţ, nici poţrivnic. Ar fi ţrebuiţ saă se îâmpoţriveascaă , fiindcaă
ţelegrama pe numele lui l-ar fi adus, faă raă doar sţ i poaţe, îândaă raă ţ pe
Achim. Pe de alţaă parţe mama sţ i feţele se cam miraraă ; îânţţeleseseraă
dinainţe caă Achim n-a ţrimis bani fiindcaă nu i-a faă cuţ sau dacaă i-a faă cuţ
i-a chelţuiţ pe acolo, cum povesţise Scaă mosu, prin caâ rciumi cu muieri sţ i
caă asţaă zi ţaţaă l aflase ţoţ de la Scaă mosu, caă nici acum n-are bani, caă i-a
chelţuiţ ţoţ asţ a, chefuind. Dar ţelegrama? De ce s-o dea Paraschiv?
— Eu l-asţ laă sa saă mai sţea, fiindcaă vaă z caă a faă cuţ ţreabaă pe acolo, mi-
a ţrimes paţru mii de lei, dar banii aă sţ ţia i-am sţ i daţ lui Arisţide, asţ a caă
ţoţ n-avem cu ce plaă ţi banca sţ i ţrebuie saă se îânţoarcaă repede saă vindem
oile, spuse Moromeţe dupaă caâ ţeva clipe de ţaă cere.
Acesţe cuvinţe buimaă ciraă îânţreaga familie. Dezorienţaţaă , mama se
uiţaă zadarnic la chipul nepaă ţruns al baă rbaţului ei, iar Paraschiv
aproape caă se îânecaă cu dumicaţul. El faă cu o sforţţare saă îânghiţaă , îâsţi ridicaă
privirea ţurbure asupra ţaţaă lui saă u sţ i bolborosi:
— Caâ nd ţţi-a ţrimes Achim paţru mii de lei?
IÎn aceeasţ i secundaă Moromeţe îâsţi feri ochii. Ceea ce licaă rea îân
privirea lui Paraschiv era greu de îânduraţ.
— Azi, îânainţe saă vie percepţorul, raă spunse el cu un glas blaâ nd. M-
am dus la Scaă mosu saă maă îâmprumuţe el cu nisţ ţe bani, sţ i Scaă mosu
ţaman se pregaă ţea saă vie pe la noi. S-a îânţors asearaă de la Bucuresţ ţi sţ i
Achim a ţrimes banii prin el. Dar ce folos! adaă ugaă Moromeţe cu
îângrijorare, araă ţaâ ndu-se sţaă paâ niţ numai de gaâ ndul caă Achim n-a primiţ
decaâ ţ prima ţelegramaă . Toţ ţrebuie saă se îânţoarcaă sţ i saă vindem oile.
— Saă vindem oile?! nu se puţu sţaă paâ ni saă nu sţrige Paraschiv. Dupaă
ce caă ţţi-a ţrimes paţru mii de lei, mai vrei saă le sţ i vinzi? Ce-ai faă cuţ cu
paţru mii de lei? se sţropsţ i el îân pornirea sţ i maâ nia lui ţurbare.
— N-auzi, baă , caă i-a plaă ţiţ lui Arisţide? sţ opţi Nilaă speriaţ de
ameninţţarea nesfiiţaă sţ i faă ţţisţ aă care se simţţea din glasul fraţelui. Ce mai
îânţrebi?! adaă ugaă el cu un reprosţ mic sţ i uimiţ.
353
 — I-a plaă ţiţ lui Arisţide? Sţ i ce dacaă i-a plaă ţiţ? sţrigaă Paraschiv din ce
îân ce mai furios sţ i mai surd. Ce-mi pasaă mie caă i-a plaă ţiţ? îâsţi iesţ i el din
saă riţe, nemaisţ ţiind ce spune. Deodaţaă Paraschiv îâsţi îânţoarse capul spre
Nilaă sţ i urlaă îânfioraâ ndu-i pe ţoţţi: îâmi spui ţu mie, caă i-a plaă ţiţ? Sţ i ce maă
privesţ ţe pe mine caă i-a plaă ţiţ? Caâ nd ţţi-oi da un pumn dupaă ceafa ţe
podidesţ ţe saâ ngele pe guraă .
Faţţa lui îânţunecaţaă îâncepuse saă prindaă peţe albe. Nilaă îânsaă , de fricaă ,
se faă cuse rosţ u sţ i nu îândraă znea nici saă mai maă naâ nce. Caâ nd, dupaă caâ ţeva
clipe de ţaă cere grea, Paraschiv puse maâ na pe linguraă saă maă naâ nce mai
deparţe, Moromeţe, uiţaâ ndu-se la el cu o privire inţensaă , îâi explicaă :
— Ai îânţrebaţ ce-am faă cuţ cu paţru mii de lei sţ i Nilaă a spus caă ai auziţ
caă i-am plaă ţiţ lui Arisţide. N-a zis caă ţe-ar privi pe ţine ce-am faă cuţ eu cu
banii, asţ a caă nu vaă z de ce i-ai da un pumn dupaă ceafa saă -l podideascaă
saâ ngele pe guraă !
Drepţ raă spuns Paraschiv îânceţaă deodaţaă saă mai facaă vreo misţ care sţ i-
sţ i ridicaă privirea ameninţţaăţoare sţ i spre ţaţaă l saă u; dar numai aţaâ ţ, numai
o clipaă ; nu îândraă zni mai mulţ; îân clipa urmaă ţoare îâsţi conţinuaă misţ caă rile
mesţecaâ nd furios.
— Degeaba ţe superi! observaă Moromeţe cu aceeasţ i blaâ ndeţţe
nefireascaă îân glas. A zis Nilaă alţceva?!!! se adresaă el apoi caă ţre ceilalţţi,
cu o uimire sţ i cu o îânfaă ţţisţ are care asţ ţepţa cu ţoţ dinadinsul un raă spuns.
Nu îândraă zni îânsaă nimeni saă deschidaă gura. Un raă spuns la uimirea
provocaţoare a ţaţaă lui puţea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Toţ
asţ a, pe neasţ ţepţaţe, Paraschiv se saă ţuraă saă mai maă naâ nce sţ i se ridicaă
brusc îân picioare. Scaă unelul de sub el se raă sţurnaă sţ i îâl îâmpiedicaă saă
plece; izbi îân el cu bocancul lui miliţaă resc, ţrimiţţaându-l îân spinarea lui
Niculae sţ i paă raă si ţinda cu pasţ i grei.
IÎn urma lui, Moromeţe îâsţi plecaă frunţea. Nu mai puţea fi nicio
îândoialaă : al lui Caă ţaă noiu nu minţţise sţ i nici nu se puţea spune caă
Paraschiv sţ i-a schimbaţ sau sţ i-ar puţea schimba gaâ ndurile. Ofţaă
îândelung sţ i greu sţ i o ţrisţeţţe neagraă coborîâ pesţe chipul lui.
Feţele adunaraă vasele îân ţaă cere. Mama raă sţurnaă masa sţ i Duţţulache
se repezi hulpav, ţremuraâ nd din ţoţ ţrupul, faă caâ nd ca îânţr-o clipiţaă saă nu
mai raă maâ naă nimic pe jos. De undeva de afaraă Paraschiv chemaă
porunciţor sţ i ţainic:
— Nilaă !
354
 Iar Nilaă se supuse sţ i iesţ i din ţindaă . Niculae se reţrase îânţr-un colţţ al
graă dinii pierduţ sţ i uiţaţ de ţoţţi, feţele plecaraă nu se sţ ţie unde, iar mama,
care se gaâ ndea caă s-ar puţea ca omul ei saă aibaă nevoie de ea, nu puţu
ţoţusţ i saă uiţe ameninţţarea nedreapţaă care îâi fusese adusaă îânainţe de
masaă sţ i paă raă si sţ i ea ţinda.
„Da, gaâ ndea Caţrina iesţ ind din curţe cu vadra sub braţţ , ani de zile ţe-
ai uiţaţ la ei sţ i îân loc saă pui maâ na pe par sţ i saă -i dai pe brazdaă , i-ai laă saţ
saă facaă ce vor. Dormeai ca un busţ ţean îân paţ caâ nd eu paâ naă îân grinda
casei saă ream din somn!… Ilie, mi-e fricaă , Ilie! maă rugam îân miez de
noapţe (cum saă nu-ţţi fie fricaă caâ nd îâi visam pe caâ ţesţ iţrei negri sţ i uraâ ţţi!)
sţ i ţu nimic, sforaă iai de puţea saă ardaă casa sţ i saă nu ţe desţ ţepţţi! Ar ţrebui
acuma saă nu-mi pese, caă dupaă ce caă ai ajuns îân îânţuneric (caă nici
biserica nu poaţe saă -ţţi mai ajuţe, prea ai raâ s de ea sţ i ai luaţ-o îân desţ erţ),
ţoţ la mine ridici pumnul sţ i urli caă saă nu maă vezi îân ochi! Da, gaâ ndi
Caţrina îândaâ rjiţaă sţ i ispiţiţaă saă n-aibaă niciun fel de remusţ caă ri, ar ţrebui
saă ţe las saă ţe chinuiesţ ţi singur, saă sţ ţii sţ i ţu caâ ţe-am îânduraţ eu laâ ngaă
ţine… «Ilie, de ce nu ţreci casa sţ i pe numele meu? Are saă maă dea afaraă
Paraschiv» maă rugam. «Ce, zice, crezi caă o saă mor eu îânainţea ţa?» Uiţe,
n-ai muriţ, dar Paraschiv ţoţ a ajuns saă nu-i mai fie fricaă de ţine sţ i dacaă
azi a îândraă zniţ saă ţe îânfrunţe cu vorba, maâ ine o saă ţe îânfrunţe cu parul.
Ce folos caă n-ai muriţ? Pe mine o saă maă dea afaraă , am sţ ţiuţ asţa de mulţ
sţ i m-am rugaţ la Dumnezeu, dar ţu ce-ai saă faci dacaă ţe daă sţ i pe ţine
afaraă ?”
Ajunsaă aici cu gaâ ndurile, Caţrina deodaţaă se sperie. I se paă ru caă îân
ţimp ce ea îâl judeca îân inima ei sţ i îâl gaă sea vinovaţ, acasaă Paraschiv sţ i
Nilaă poaţe caă au sţ i saă riţ cu parul la el. Graă biţaă , ţremuraâ ndu-i maâ inile pe
lumaâ narea faâ nţaâ nii, umplu vadra cu apaă sţ i dupaă ce o puse îân cap porni
repede spre casaă . De obicei mergea cu vadra faă raă s-o ţţinaă sţ i faă raă s-o
verse, dar acum o ţţinea cu amaâ ndouaă maâ inile sţ i ajunse acasaă leoarcaă
de apaă .
— Tiţo! Ilinco! sţrigaă de la poarţaă sţ i caâ nd ajunse laâ ngaă prispaă puse
vadra jos sţ i inţraă îân ţindaă .
Nelinisţ ţea ei crescu: nu era nimeni. Se îânţoarse pe prispaă sţ i le sţrigaă
îâncaă o daţaă pe feţe, aţaâ ţ de ţare sţ i de speriaţaă , îâncaâ ţ Niculae veni el din
fundul graă dinii sţ i spuse caă feţele au plecaţ la vie.
— Unde e ţaţ-ţaă u?
355
 — Nu sţ ţiu!
— Paraschiv sţ i Nilaă unde s-au dus? Nu l-ai vaă zuţ pe ţaţ-ţaă u? repeţaă
mama.
— A iesţ iţ pe poarţaă sţ i nu sţ ţiu unde s-a dus, raă spunse Niculae.
Dar nelinisţ ţea ţoţ n-o paă raă si pe Caţrina. O ţurbura gaâ ndul caă ţocmai
acum îâsţi gaă sise saă -sţ i îânvinuiascaă baă rbaţul sţ i saă -l lase singur caâ nd îân
fiece clipaă puţea saă i se îânţaâ mple o nenorocire. Uiţase caă îân noapţea
aceea caâ nd luase foc casa lui Baă losu avusese gaâ nduri mai bune despre
Paraschiv; îâl credea acum îân sţare de orice.

XXIII

Moromeţe îânsaă era deparţe de nelinisţ ţea sţ i ţemerile mamei. Ceea ce

se peţrecea cu el îâl îâmpiedica saă se mai gaâ ndeascaă la soarţa familiei.
Sţaă ţuse mulţ pe prag sţ i nu baă gase de seamaă cum ceilalţţi se
îâmpraă sţ ţiaseraă ţoţţi. Vaă zuse afaraă baă ţaă ţura sţ i iesţ ise. Vaă zuse poarţa de la
drum sţ i pornise îânţr-acolo. Un om îâi daă duse bunaă ziua sţ i
recunoscaâ ndu-l nu-i raă spunse. Era unul dinţre aceia care mai credea caă
lumea era asţ a cum sţ i-o îânchipuia el, care credea caă speranţţele sunţ
bucurii adevaă raţe sţ i nenorocirile numai ale alţora sţ i care îân loc saă se
opreascaă pe loc, saă se ţrezeascaă sţ i saă se îânspaă imaâ nţe, ţrecea pe drum
linisţ ţiţ sţ i îâncrezaă ţor sţ i daă dea bunaă ziua.
Se asţ ezase pe sţaă noagaă ca îânţoţdeauna, dar se ridicase numaidecaâ ţ sţ i
pornise pe sţ oseaua saţului. Mergea cu frunţea îân paă maâ nţ, nici îânceţ,
nici graă biţ sţ i nu se uiţa nicaă ieri, asţfel caă nu-l vaă zu pe Dumiţru lui Nae
caâ nd ţrecu prin drepţul casei lui. Dumiţru lui Nae sţaă ţea rezemaţ de
sţacheţ, dincolo de poarţaă , sţ i araă ţa una cu ulucile, parcaă ar fi crescuţ de
la raă daă cina lor ca un pom. Nici el nu-l vaă zu pe Moromeţe, nu zise nici el
nimic.
IÎn drepţul unei uliţţi Moromeţe paă sţ i cu aceiasţ i pasţ i egali sţ i ghicind de
deparţe caă un om care venea din direcţţia opusaă vrea saă -l opreascaă , se
feri din calea lui. Trebui ţoţusţ i saă se opreascaă fiindcaă celaă lalţ nu
îânţţelese caă Moromeţe se ferea de el sţ i îâi ţaă ie drumul iesţ indu-i îânainţe.
356
 — Hai noroc, Moromeţe!
Ridicaă frunţea sţ i vaă zu un om linisţ ţiţ sţ i parcaă blaâ nd, cu musţaă ţţi mari
sţ i cu un copil îân urma lui. Recunoscu îânţaâ i copilul, apoi omul: Traian
Pisicaă . Sfaâ rfaâ licaă scoase un scheunaţ mic de rugaă minţe. Traian Pisicaă îâsţi
luaă ţţigarea din guraă sţ i îâi daă du saă ţragaă , apoi îâl îânţrebaă pe Moromeţe
prieţenos:
— Ce mai faci, Ilie? Nu ţe-am vaă zuţ de mulţ.
— Bine, raă spunse Moromeţe.
— Ce mai fac copiii aă ia ai ţaă i?
— Bine.
— Tu ce mai faci?
Taă cere. Traian Pisicaă se uiţaă la bocancii celuilalţ:
— S-au rupţ. De ce nu vii saă le pun un peţic?
IÎnţre ţimp Sfaâ rfaâ licaă , vaă zaâ nd caă sţaă noaga podisţ ţei laâ ngaă care se
opriseraă era puţţin aplecaţaă spre sţ anţţ , se propţi îân ea s-o aplece sţ i mai
ţare sţ i chiar se îânfurie sţ i îâncepu s-o zgaâ lţţaâie.
— Am auziţ, Moromeţe, caă vreai saă -l dai pe baă iaţul aă la al dumiţale,
Niculae, la sţ coalaă ! Am sţ i eu unul de seama lui, îânvaţţaă bine, m-a chemaţ
Teodorescu saă -mi spunaă caă saă -l dau sţ i eu. O fi scump? îânţrebaă Traian
Pisicaă .
Moromeţe nu raă spunse. Traian Pisicaă ţraă gea din ţţigare gaâ ndiţor. Se
auzi o paâ raâ iţuraă , apoi un bufneţ din acelea pe care îâl face noroiul caâ nd
primesţ ţe un bolovan îân el sţ i Sfaâ rfaâ licaă fu vaă zuţ îân sţ anţţ cu sţaă noagaă cu
ţoţ, plin de noroi paâ naă sţ i pe dinţţi.
— Sfaâ rfaâ licaă , lua-ţe-ar dracii, rupsesţ i sţaă noaga, spuse Traian Pisicaă
îân ţreacaă ţ, sţ i caâ nd Sfaâ rfaâ licaă iesţ i din sţ anţţ oraă caă ind, scoase ţţigarea din
guraă : Na la… Dar uiţaâ ndu-se la gura lui plinaă de noroi nu mai puţu
pronunţţa „na la ţaţa din ţţigare”, se îânţoarse spre Moromeţe sţ i conţinuaă :
Teodorescu zicea caă dacaă ia bursaă , n-ar fi asţ a scump. Tu ce zici,
Moromeţe?
— Nu sţ ţiu, raă spunse Moromeţe sţ i se îândepaă rţaă cu frunţea îân paă maâ nţ,
cu aceiasţ i pasţ i, nevaă zaâ nd sţ i neauzind nimic.
Ca sţ i mai îânainţe cu Dumiţru lui Nae, ţrecu pe laâ ngaă doi insţ i faă raă saă le
dea bunaă ziua. Acesţ ţia sţaă ţeau la umbra unui salcaâ m sţ i vaă zaâ ndu-l nici ei
nu-l opriraă . Erau doi din cei care veneau la fieraă rie sţ i-l asculţau cu
inţeres: Din Vasilescu sţ i Marmorosţ blanc. Se uiţaraă lung îân urma lui.
357
 — S-a îânţaâ mplaţ aţunci cu conversiunea caă i-a fosţ mai lesne lui
Moromeţe saă scape de daţoriile de la bancaă sţ i el pe urmaă s-a
îâmprumuţaţ iar, a crezuţ caă o saă vie iar o conversiune, spuse
Marmorosţ blanc cu oarecare uimire. Acum uiţe-l caă raă maâ ne faă raă graâ u sţ i
ţoţ n-o saă -i ajungaă .
— Paă i ţoţ asţ a zicea el sţ i de fonciire! îâsţi aduse aminţe sţ i Din Vasilescu.
Zicea caă nu se poaţe saă nu vie el Iorga cu o lege îân privinţţa asţa.
— Nu pricep, se miraă Marmorosţ blanc cu dispreţţ , Moromeţe aă sţa se
preţindea om desţ ţepţ; cum puţea saă creadaă îân prosţiile asţea?
Din Vasilescu se uiţaă îân paă maâ nţ prinţre genunchi sţ i se gaâ ndi faă raă
grabaă . Marmorosţ blanc îânsaă raă mase cu baă rbia îâmpinsaă îân sus, a dispreţţ ,
vraâ nd saă spunaă caă nimeni nu-l poaţe convinge caă Moromeţe ar avea
vreo jusţificare.
— N-ai drepţaţe, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancaă i-a baă gaţ îân
viţe, asţ a caă n-are decaâ ţ saă le vaâ ndaă sţ i saă dea îândaă raă ţ, ţoţuna e, iar cu
fonciirea adu-ţţi aminţe ce ziceau liberalii caâ nd erau ţţaăraă nisţ ţii la puţere:
caă o saă micsţ oreze fonciirea dacaă vin ei îân locul ţţaăraă nisţ ţilor.
— Sţ i el a crezuţ?
— Sţ i dacaă nu credea era mai bine?! se îânveseli Din Vasilescu.
— Da, dar nu ţe uiţţi la el cum ţrece sţ i nu daă bunaă ziua? zise
Marmorosţ blanc jigniţ, iar Din Vasilescu daă du din cap îânţr-un fel din
care se îânţţelegea caă lui i se îânţaâ mplau alţele sţ i mai sţ i, dar nu socoţea caă
ţrebuie saă se supere.
Moromeţe se îândepaă rţase pe o uliţţaă care daă dea îân valea saţului sţ i
care sub forma unui drum îângusţ urca prinţre daâ mburi spre caâ mpie.
La iesţ irea din saţ, îân colţţul uliţţei, era o poianaă sţ i Moromeţe nu baă gaă
de seamaă caă acolo se afla sţraâ ns un grup de sţ apţe-opţ insţ i care caâ ţ îâl
vaă zuraă se sţ i porniraă pe exclamaţţii. Unde se duce Moromeţe? „A!
Moromeţe, Moromeţe!” se auzea.
— Moromeţe! sţrigaă cineva.
— Ce faci, domnule?! se supaă raă un alţul. Sţai puţţin, unde…
De asţaă daţaă Moromeţe se opri, dar nu baă gaă nimeni de seamaă caă
oprirea sa fusese bruscaă sţ i neprieţenoasaă . Se sclifosiraă sţ i mai mulţ, iar
unul din ei, parcaă raâ dea mereu (avea nisţ ţe dinţţi lungi, rari sţ i galbeni),
îâncepu saă spunaă caă Iocan îâl îânjuraă pe Moromeţe de mama focului sţ i zice
caă dacaă îâl mai prinde pe la fieraă rie o saă -i dea cu barosul îân cap. Cum?!
358
De ce?! îânţrebaraă ceilalţţi inţrigaţţi.
— Zice caă Moromeţe nu mai are faculţaă ţţi de îâncredere! explicaă omul,
dezvelindu-sţ i paâ naă la urechi dinţţii… Asţ a zice! sublinie el raâ njind lenesţ .
Cicaă Moromeţe s-a dedaţ cu Arisţide sţ i d-aia refuzaă saă mai vie pe la
fieraă rie.
Se faă cu gaă laă gie sţ i iaraă sţ i nu baă gaă nimeni de seamaă felul cum asculţase
Moromeţe acesţe cuvinţe. Raă maă seseraă consţernaţţi, caâ nd, faă caâ nd un pas
spre cei adunaţţi, acesţa, cu pumnii sţraâ nsţ i, bolborosi:
— Voi nu puţeţţi, maă , saă vaă mai vedeţţi de ţreabaă ? Alţaă ţreabaă nu mai
aveţţi?
Sţ i deodaţaă le îânţoarse spaţele sţ i se îândepaă rţaă mai bolborosind îâncaă
nu se sţ ţie ce.
IÎn curaâ nd iesţ i din saţ sţ i urcaă dealul. La caâ mp îânfaă ţţisţ area sa se
schimbaă , caă paă ţaă iaraă sţ i acea linisţ ţe posomoraâ ţaă sţ i îânchisaă pe care o
avusese caâ nd pornise din curţe. Merse o vreme pesţe îânţinderea neţedaă
a izlazului, apoi inţraă pe drumurile de plan, prinţre porumburi sţ i
mirisţ ţi sţ i se opri îân sfaâ rsţ iţ îân drepţul unei pieţre de hoţar. Ajunsese la
loţul saă u de paă maâ nţ.
Moromeţe se asţ ezaă pe piaţra albaă de hoţar sţ i îâsţi luaă capul îân maâ ini.
Era cu desaă vaâ rsţ ire singur. Dacaă n-ar fi fosţ mirisţ ţea locurilor sau
urmele roţţilor de caă ruţţaă, uscaţe adaâ nc îân paă maâ nţul drumului, care
araă ţau caă pe aici au fosţ oameni, s-ar fi zis caă porumburile au crescuţ
singure, caă au fosţ paă raă siţe, caă nimeni n-o saă mai calce vreodaţaă pe-aici
sţ i caă doar el a raă mas ca un marţor al unei lumi ciudaţe care a pieriţ.
Moromeţe îânsaă era deparţe de a fi rupţ de lume sţ i venise aici ţocmai
penţru caă se simţţea îângropaţ îân ea paâ naă la gaâ ţ sţ i vroia saă scape,
îânţţelegea caă se unelţise îâmpoţriva lui sţ i el nu sţ ţiuse – ţimpul pe care îâl
crezuse raă bdaă ţor sţ i lumea pe care o crezuse prieţenaă sţ i plinaă de daruri
ascunseseraă de fapţ o capcanaă (faâ lfaâ irea îânceaţaă a ameninţţaărilor,
îânţinderea lor de-a lungul anilor sţ i de aici credinţţa îân faă raâ miţţarea sţ i
dispariţţia lor) – iar lumea, ţraă ind îân orbire sţ i nepaă sare, îâi saă lbaă ţicise
copiii sţ i îâi asmuţţise îâmpoţriva lui.
Sţaă ţea pe piaţra de hoţar cu capul îân maâ ini sţ i îâncerca saă dea de
curgerea paâ naă mai ieri a gaâ ndirii sale linisţ ţiţe, îândaâ rjiţ sţ i hoţaă raâ ţ saă nu
cruţţe nimic penţru a o regaă si, simţţind caă îânsţraă inarea de ea ar aduce
îânţunericul sţ i caă moarţea n-ar fi mai rea decaâ ţ aţaâ ţ. Cum saă ţraă iesţ ţi dacaă
359
nu esţ ţi linisţ ţiţ? Nu se îânţaâ mplase nimic aţaâ ţ de cumpliţ îâncaâ ţ saă nu fie
repus ţoţul sub lumina vie a minţţii. Nu cumva ţimpul era undeva
acelasţ i? Nu cumva ţrecerea lui era egalaă sţ i dacaă o daţaă ţe ocroţea
faă raâ miţţaând primejdia, caâ nd ţe credeai scaă paţ îâţţi disţrugea de asemenea
speranţţele claă diţe pesţe legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunţ copii,
ca saă nu-sţ i îânţţeleagaă paă rinţţii, faă raă ca mai îânţaâ i saă se raă ţaă ceascaă , sţ i de
aceea paă rinţele e paă rinţe, ca saă -i ierţe sţ i saă sufere penţru ei? „Dar i-am
ierţaţ mereu”, gaâ ndi deodaţaă Moromeţe sţ i gaâ ndirea aceasţa reveni sţ i nu
mai fi urmaţaă de alţa, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu sţ i raă mase cu
ea îân cap paâ naă ce îâsţi luaă seama sţ i o sţinse.
Dupaă care nu mai fu nimic, se auzea numai fosţ neţul porumbului,
vaâ nţul usţ or care venea dinspre miazaă noapţe sporind parcaă sţ i mai mulţ
ţaă cerea omului sţ i a paă maâ nţului. Un iepure iesţ i la marginea unui loţ sţ i
îâsţi agiţaă caâ ţeva clipe urechile, dupaă care ţrecu drumul sţ i pieri îân
porumbul celaă lalţ, îâncepuseraă saă scaâ rţţaâie greierii.
„Am faă cuţ ţoţ ce ţrebuia, reluaă Moromeţe cu o sforţţare, le-am daţ ţoţ
ce era, la ţoţţi, fiecaă ruia ce-a vruţ… Ce mai ţrebuia saă fac sţ i n-am faă cuţ?
Ce mai era de faă cuţ sţ i m-am daţ la o parţe sţ i n-am avuţ grijaă ? Mi-au
spus ei mie ceva saă le dau sţ i nu le-am daţ? A ceruţ cineva ceva de la
mine sţ i eu am spus nu? Mi-a araă ţaţ mie cineva un drum mai bun penţru
ei pe care eu saă -l fi ocoliţ fiindcaă asţ a am vruţ eu? S-au luaţ dupaă lume,
nu s-au luaţ dupaă mine! Sţ i dacaă lumea e asţ a cum zic ei sţ i nu e asţ a cum
zic eu, ce mai raă maâ ne de faă cuţ?! N-au decaâ ţ saă se scufunde! îânţaâ i lumea
sţ i pe urmaă sţ i ei cu ea.”
Sţ i aceasţaă gaâ ndire sumbraă sţ i ţrufasţ aă îâl ridicaă pe Moromeţe îân
picioare, pregaă ţiţ parcaă saă facaă faţţaă unei asemenea praă busţ iri.
Se apropia seara. Caâ mpia îâsţi laă sa îân jos, nesimţţiţ, pleoapa ei uriasţ aă.
La raă saă riţ era îânţuneric, se vedeau urcaâ nd nori de ploaie.
Caâ nd, îânţr-un ţaâ rziu, se uiţaă îân jurul saă u, îâsţi duse maâ na la frunţe, se
claă ţinaă caâ ţeva clipe, apoi îâsţi reveni sţ i porni îânceţ saă se îânţoarcaă acasaă .

XXIV

360
 IÎndaţaă dupaă praâ nz Paraschiv se duse la Guica sţ i îâi spuse saă
pregaă ţeascaă maâ ncarea de drum: aveau saă plece neîânţaâ rziaţ, el sţ i cu
Nilaă , chiar a doua zi dimineaţţaă.
Paraschiv nu mai daă du pe acasaă ţoaţaă ziua. Nu veni seara acasaă saă
maă naâ nce, maâ ncaă la ţusţ aă-sa. Dupaă ce maâ ncaă , el plecaă apoi prin saţ. Era
îân vorbaă de mulţ cu o faţaă , una Manda a lui Bodaâ rlache, cu care vrusese
chiar saă se îânsoare. Nu se îânsurase fiindcaă îâl îâmpiedicase ţaţaă l saă u sţ i
acum îâi paă rea bine caă îânsuraă ţoarea nu avusese loc – nu avea pe vremea
aceea planuri aţaâ ţ de mari ca acum – dar mergaâ nd spre casa feţei el îâsţi
aminţi din nou cum se îânţaâ mplaseraă lucrurile sţ i ura lui îâmpoţriva
ţaţaă lui crescu sţ i mai mulţ. Erau lucruri la care el niciodaţaă nu puţuse
raă spunde (cum era fapţul caă ţaţaă l saă u îâl laă sase saă se ducaă la munţe faă raă
a-l preveni caă piaţţa munţelui scaă zuse), iar îân povesţea aceasţa cu
îânsuraă ţoarea, ţaţaă l îâl „laă udase” aţaâ ţ de mulţ sţ i de insisţenţ pe viiţorul
saă u socru, îâncaâ ţ laudele acesţea îâl faă cuseraă de raâ s nu numai pe
Bodaâ rlache sţ i pe faţa lui, ci sţ i pe el, pe Paraschiv. Era adevaă raţ caă
Bodaâ rlache, care avea mulţe pogoane de paă maâ nţ, nu era un om prea
desţ ţepţ, dar îân urma laudelor lui Moromeţe, oricaă rui flaă caă u i-ar fi pieriţ
pofţa saă se mai îânsoare asţ a de lesne cu Manda (Paraschiv descoperise
cu acel prilej caă Manda lui Bodaâ rlache mai era sţ i foanfa).
Paraschiv n-o luaă pe Manda lui Bodaâ rlache, dar el nu-i spusese caă n-
o mai ia. Faţa îâl îânţreba caâ ţeodaţaă ce are de gaâ nd, dar Paraschiv
raă spundea mereu caă la ţoamnaă , acum a ţrecuţ vremea; ţoamna se
îânsoaraă lumea!
Manda avea nouaă sprezece ani, abia iesţ ise îân lume sţ i se ferea de asţ a-
zisul ei viiţor baă rbaţ. Caâ nd Paraschiv se asţ eza laâ ngaă ea pe marginea
sţ anţţului, nu ţrecea mulţaă vreme sţ i îâncepea saă se nelinisţ ţeascaă . Aţunci
se ridica sţ i pleca. Paraschiv îâncerca s-o ţţinaă , dar ea se zbaă ţea craâ ncen,
inţra îân curţe sţ i se ridica pesţe gard. Dacaă Paraschiv mai raă maâ nea, faţa
sţaă ţea cu el de vorbaă îân acesţ fel, apoi dupaă o vreme se daă dea jos de pe
sţinghia ulucii sţ i iesţ ea iaraă sţ i pe sţ anţţ , unde nu raă maâ nea mulţ ţimp.
Felul acesţa de a face dragosţe îâi aminţea lui Paraschiv de vremea
caâ nd avea el sţ apţesprezece ani, fapţ care îâl îânţaă raâ ţa, îâl scoţea din saă riţe.
Poaţe din cauza aceasţa nu-i spusese feţei caă n-o mai ia; n-ar fi vruţ s-o
lase asţ a cum o cunoscuse.
IÎn drum spre casa feţei el conţinuaă saă se gaâ ndeascaă la ulţimele
361
îânţaâ mplaă ri care avuseseraă loc îân familie. Caă uţa îânceţ, faă raă grabaă , feluri
de raă zbunare îâmpoţriva ţaţaă lui, ceva pe maă sura lui, ceva care saă lase
urme adaâ nci sţ i de neuiţaţ. Taţaă l saă u era nemaipomeniţ de puţernic.
Paâ naă sţ i acum, îân ulţima clipaă , caâ nd percepţorul îâi daă duse o primaă
loviţuraă , el gaă sise puţerea saă se prefacaă sţ i saă -i îânţindaă lui, lui Paraschiv,
cursa aceea cu cei paţru mii de lei ţrimisţ i de Achim.
Se laă sase prins. Sţaă paâ niţ de acesţe gaâ nduri Paraschiv ajunse la casa
lui Bodaâ rlache. El se opri sţ i ţrebui saă facaă o sforţţare saă iasaă penţru
caâ ţva ţimp din plasa gaâ ndurilor sale raă zbunaă ţoare. Desţ i era ţaâ rziu, faţa
iesţ i la poarţaă . Ea îâl îânţrebaă îânsaă de ce n-a veniţ mai devreme. Paraschiv
îâi raă spunse caă a avuţ ţreabaă , caă a sţaţ ţoaţaă seara de vorbaă cu ai lui. La
îânţrebarea feţei care voia saă sţ ţie despre ce au vorbiţ, el îâi raă spunse caă
despre ei au vorbiţ, adicaă despre îânsuraă ţoarea lor.
Auzind acesţe cuvinţe, Manda se lipi de flaă caă u sţ i îâsţi vaâ rîâ penţru
îânţaâ ia oaraă palma sub braţţul lui. Paraschiv se faă cu caă nu bagaă de seamaă
sţ i vorbi mai deparţe, se agaă ţţaă la îânţaâ mplare de ceea ce spusese chiar el
mai îânainţe caă adicaă s-ar fi praă paă diţ sţaâ nd de vorbaă cu ai lui despre
îânsuraă ţoare, îâncepu cu un glas bun saă -i spunaă o povesţe lungaă care ţţinu
mulţaă vreme, sţ i îân care cuvinţele „alde ţaţa zicea caă ”, „sţ i eu ziceam caă ”
reveneau des îân vorbirea lui.
— Da, îâncaă de asţaă -iarnaă alde ţaţa zicea „ia-o, maă , ce mai asţ ţepţţi”, dar
eu ziceam caă caâ nd saă fac nunţa? S-a mai pomeniţ saă faci nunţa îân posţul
Pasţ ţilor? Alde ţaţa zicea caă n-are nimic, o iai acuma sţ i faci nunţa la
ţoamnaă , ce mare braâ nzaă ? Eu ziceam caă nu, de ce saă n-o iau cu nunţaă ! Ce,
n-avem de unde? Taă iem douaă zeci de gaă ini, ţrei-paţru oi sţ i facem o
nunţaă saă paâ raâ ie saţul! Sţ i îân seara asţa maă pomenesc cu alde ţaţa caă : „Ce
faci, baă , Paraschive, uiţe, a veniţ sţ i ţoamna, nu ţe îânsori?” Eu zic caă :
„Sţai, baă , saă se coacaă sţrugurii, saă se facaă vinul, vreai saă cumpaă r vin de
la Arisţide?” „Dar de ce saă nu cumpaă raă m, zice alde ţaţa, n-avem cu ce?”
„Ba avem, zic eu, dar ce saă daă m banii pe vin dacaă avem vinul nosţru?”
Alde ţaţa se raă sţesţ ţe la mine, caă : „Ce, nu cumva o saă dau de baă uţ vin din
aă sţa prosţu de la noi? Luaă m vin caliţaţea îânţaâ ia de la Paă laă mida, parcaă n-
avem cu ce?” „Ba avem, zic eu, dar ce facem de ţţuicaă ?” „IÎnsoaraă -ţe ţu sţ i
nu-ţţi fie fricaă de ţţuicaă ”, zice alde ţaţa. Sţ i pe urmaă mama zice sţ i ea:
„IÎnsoaraă -ţe, Paraschive, uiţe odaia, de caâ nd am spoiţ-o, de caâ nd ţe
asţ ţeapţaă !” Fraţi-meu Nilaă : „Baă , saă -mi dai mie plosca saă chem oamenii la
362
nunţaă . O saă -l punem pe-al lui Briţţaă saă -ţţi spunaă oraţţiile, caă are cal
frumos, ai vaă zuţ cum mergea caă lare prin saţ cu bradul îân maâ naă , la
nunţa aă luia a lui Troscoţ”… Alde mama zice: „Dar ţrebuie saă vorbesc sţ i
eu cu cuscraă -mea, saă vedem caâ ţe gaă ini ţaă iem! Trebuie vorbiţ din pripaă ,
saă nu ţe pomenesţ ţi caă s-a ţerminaţ maâ ncarea!” Sţ i d-aia am îânţaâ rziaţ,
uiţe, vezi sţ i ţu! Sţ i eu zic saă ne luaă m de duminicaă îânţr-o saă pţaă maâ naă , saă
maă duc maâ ine saă ţocmesc laă uţari, caă vreau saă avem la nunţaă douaă
ţarafuri de laă uţari sţ i Ilie Neaţţaă ţe pomenesţ ţi caă cine sţ ţie cine pune
maâ na pe el…
Faţa îâncepuse de mulţ saă ţremure, dar nu se ridica saă plece; asculţa
pierduţaă vorbele flaă caă ului sţ i din ce îân ce se alaă ţura cu mai mulţ curaj de
umaă rul lui. IÎnţr-o vreme, cerul, care îâncaă de cu searaă se ţoţ fraă maâ nţa, se
îânţunecaă de ţoţ sţ i îâncepu saă picure. Paraschiv se ridicaă sţ i o îânţrebaă pe
faţaă unde saă inţre. Faţa îâncepu saă ţremure raă u sţ i îâi raă spunse caă poaţe saă
meargaă pe prispaă .
— Pe prispaă au saă ne audaă ai ţaă i; caă vreau saă sţaă m de vorbaă cum
aranjaă m, sţ opţi Paraschiv grav.
— Aţunci saă mergem îân sţ opron, raă spunse faţa luaâ nd-o îânainţe.
Inţraraă îân sţ opron sţ i acolo faţa raă mase mereu îân picioare; Paraschiv
se prefaă cu caă nu se sinchisesţ ţe de acesţ lucru. Se asţ ezaă jos la picioarele
ei sţ i cu acelasţ i glas bun conţinuaă povesţea lui nesfaâ rsţ iţaă . Afaraă , ploaia
se asţ ţernuse sţaă ruiţor pesţe paă maâ nţul îânţunecaţ sţ i din caâ nd îân caâ nd
cerul era sfaâ sţ iaţ de fulgere sţ i zgaâ lţţaâiţ de bubuiţuri grele. Cu ţoaţe
sţaă ruinţţele flaă caă ului, faţa sţaă ţu ţoţ ţimpul îân picioare rezemaţaă de unul
din sţaâ lpii vechi sţ i ţari ai sţ opronului.

XXV

Paraschiv se îânţoarse acasaă pe la al doilea caâ nţaţ al cocosţ ilor, aţţaâţţaţ

sţ i oţraă viţ de noapţea pierduţaă îân zadar sub sţ opronul lui Bodaâ rlache.
Ploaia conţinua saă cadaă sţ i drumurile se umpluseraă de noroi sţ i baă lţoace
scaâ rboase. Paâ naă ajunse acasaă ploaia îâl udaă paâ naă la piele, îân ţimpul
nopţţii Moromeţţii muţaseraă asţ ţernuţul de pe prispaă îân odaie sţ i cineva
363
îâncuiase usţ a de la ţindaă cu zaă vorul. Paraschiv era aţaâ ţ de acriţ îâncaâ ţ
penţru îânţaâ ia oaraă nu mai ţţinu seama de nimeni ai casei sţ i îâncepu saă
izbeascaă îân usţ aă furios. Izbea cu bocancii lui miliţaă resţ ţi, ameninţţaând
desţul de ţare sţ i faă raă ţeamaă pe ţoţţi cei dinaă unţru. Paâ naă saă -sţ i faă ureascaă
el un plan de raă zbunare se simţţea îâmpins îânainţe de o pornire ţurbure
pe care abia sţ i-o sţaă paâ nea.
Caţrina se ţrezi din somn speriaţaă de zgomoţe. Moromeţe se ţrezi sţ i
el. Se ţrezi, dar caâ nd deschise gura sţ i vorbi îân îânţuneric, avea un glas
aţaâ ţ de limpede sţ i linisţ ţiţ îâncaâ ţ s-ar fi puţuţ crede caă nu dormise deloc
paâ naă aţunci; el îânţrebaă neţulburaţ din asţ ţernuţul lui:
— Care esţ ţi, maă , acolo, de baţţi asţ a?
IÎnţrebase cam îânceţ, de aceea cel de afaraă nu auzi, baă ţea mereu.
— Du-ţe de deschide, ţrebuie saă fie Paraschiv! îâl îândemnaă mama.
— Ce, m-am baă gaţ slugaă saă deschid usţ a îânainţea lui? raă spunse
Moromeţe faă raă saă se misţ ţe din asţ ţernuţ. Sţ i conţinuaă saă îânţrebe: Maă , n-
auzi? Care esţ ţi acolo?
Toţ aţunci baă ţaă ile îân usţ aă se opriraă . Moromeţe repeţaă îânţrebarea lui
neţulburaţaă :
— Baă , surdule! Care esţ ţi acolo?
Urmaraă caâ ţeva clipe de linisţ ţe, dupaă care deodaţaă se auzi un fel de
urleţ gros sţ i îânfricosţ aăţor care spunea:
— Deschide, baă , usţ a, caă caâ nd i-oi da un picior o daă raâ m pe voi cu casaă
cu ţoţ.
— Nilaă , sţ opţi femeia îângroziţaă , scoal’ îân sus sţ i deschide usţ a!
— Ce spui ţu? îânţrebaă Moromeţe din asţ ţernuţ. O daă raâ mi cu casaă cu
ţoţ? Ia saă vedem, baremi oi fi sţ i ţu îân sţare de ceva.
— Taţaă , mai ţaci din guraă ! zise faţa cea mare saă rind iuţe din paţ sţ i
iesţ ind îân ţindaă .
Din asţ ţernuţul ei, femeia se vaă iţaă îân îânţuneric cu un glas raă u
prevesţiţor:
— Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Crisţoase! Apaă raă -ne! Din ţindaă se auzi
scraâ sţ neţul zaă vorului, apoi pasţ i sţ i smiorcaă iţuri de îâncaă lţţaăminţe flesţ caă iţaă .
Faţa se îânţoarse îân asţ ţernuţ, laă saâ ndu-l pe Paraschiv îân îânţunericul
ţindei.
— Aprinde lampa, Tiţo! sţ opţi Caţrina. IÎl lasţ i îân îânţuneric? O fi ud!
— S-o aprindaă singur! Cine îâl pune saă se îânţoarcaă la ziuaă !?
364
 — Ai saă vezi ţu, caâ nd ţţi-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi
glasul lui Paraschiv din îânţunericul ţindei.
— Taci din guraă ! sţ opţi mama cu groazaă , adresaâ ndu-se feţei. O fi beaţ!
IÎţţi daă una sţ i ţe achiţaă !
Faţa îânsaă nu se sperie deloc. Bombaă ni îân sţ oapţaă , dar desţul de ţare
ca saă fie auziţaă de fraţele viţreg:
— Achiţaă ! Achiţaă un c… ţ!
Se pare îânsaă caă nu fu auziţaă , penţru caă ţaă cerea conţinuaă . Toţusţ i faţa
ţţinea saă araţe caă nu-i e fricaă . De aceea conţinuaă saă bombaă neascaă îân
asţ ţernuţul ei:
— Caâ nd ţe porţţi bine cu el, e mai raă u decaâ ţ caâ nd ţe porţţi raă u!
Paraschiv aprinse lampa singur sţ i inţraă îân odaie. Se asţ ezaă pe un
scaă unel sţ i îâncepu saă se descalţţe. La lumina galbenaă sţ i chioaraă a laă mpii
din firidaă , chipul lui araă ţa schimonosiţ sţ i craâ ncen. Descaă lţţaându-se, el
ceru îânţr-o vreme nu se sţ ţie cui:
— Daă -mi o caă masţ aă sţ i nisţ ţe izmene uscaţe!
Nimeni nu-i raă spunse. Abia îânţr-un ţaâ rziu, Tiţa spuse pe neasţ ţepţaţe
drepţ raă spuns:
— Afaraă nu puţeai saă ţe descalţţi? Ai umpluţ casa de apaă .
Glasul feţei era îânţţepaţ sţ i dusţ maă nos. Paraschiv ţresaă ri sţ i cum ţocmai
îâsţi ţraă sese un ciorap din picioare, el îâl moţoţoli îân maâ naă , se îândoi pe
scaă unel faă caâ ndu-sţ i vaâ nţ sţ i îâl aruncaă cu puţere îân capul feţei. Ciorapul
fiind ud sţ i plin de noroi zburaă cu puţere sţ i se lipi ca o plaă cinţaă îân pereţe,
îâmprosţ caâ nd geamurile sţ i paă ţurile cu nisip; nu nimerise unde ţrebuia;
îân pereţe, ciorapul sţaă ţu o clipaă lipiţ, apoi caă zu îân paţ alaă ţuri de
caă paă ţaâ iul feţei. Tiţa se ridicaă fulgeraă ţor îân capul oaselor, îâl apucaă sţ i îâl
îânapoie cu aceeasţ i viţezaă ţţinţind capul fraţelui viţreg. Paraschiv se feri
sţ i ciorapul plesni drepţ îân mica icoanaă de pe pereţele din spaţele lui.
Cum icoana avea geam, acesţ geam plesni sţ i caă zu jos îân bucaă ţţele mici.
— Tiţo, icoana! gemu mama îânfricosţ aţaă . Aţţi îânnebuniţ?
IÎnţre ţimp ţoaţaă lumea se desţ ţepţase. Moromeţe se ridicaă îânţr-un coţ
sţ i îâl îânţrebaă pe Paraschiv cu compaă ţimire:
— Ce e, Paraschive, ţe-a maâ njiţ proasţa la care ai fosţ cu baligaă pe la
guraă ? Ai, maă ? Saă racu de ţine! Esţ ţi sţ i ţu flaă caă u, de! Te îânţorci sţ i ţe iei la
baă ţaie cu soraă -ţa!
— Ce mai flaă caă u! scraâ sţ ni Tiţa cu un glas aprins. Nu i-ar fi rusţ ine saă
365
spuie caă e flaă caă u. E mai murdar decaâ ţ ciorapii pe care îâi poarţaă îân
picioare!
— Tiţo, vezi saă nu sar eu acuma la ţine! zise mama din paţul ei,
caă uţaâ nd prin acesţe cuvinţe saă îânlaă ţure primejdia.
Paraschiv îânsaă nu raă spunse la baţjocura feţei. Se ridicaă de pe scaă unel
sţ i ţrecu îân ţindaă . De acolo, el luaă lampa de pe firidaă sţ i inţraă îân cealalţaă
odaie unde se schimbaă , îâmbraă caâ ndu-sţ i singura lui caă masţ aă bunaă cu care
iesţ ea îân lume. Se îânţoarse sţ i se culcaă alaă ţuri de Nilaă . IÎn ţaă cerea care se
faă cuse, el mormaă i cu o linisţ ţe îân glas pe care nu i-o cunosţ ţeau ceilalţţi.
— Bine, o saă vaă araă ţ eu vouaă ! O saă vedeţţi voi! Nu-i raă spunse nimeni.
Paraschiv îâsţi schimbaă glasul sţ i mormaă i adresaâ ndu-se lui Nilaă :
— Daă -ţe mai îâncolo, Nilaă ! Apoi dupaă un ţimp spuse mai deparţe:
Lasaă ! Sţaă m noi de vorbaă ! Vine ea murga la ţraisţaă !
Cuvinţele din urmaă n-aveau nicio noimaă , deoarece Paraschiv nu
fusese niciodaţaă unul din aceia care saă poaţaă fi numiţ ţraisţaă sţ i la care
saă fi veniţ cineva saă maă naâ nce. La aceasţaă socoţealaă se pare caă se gaâ ndi
sţ i Moromeţe, penţru caă se misţ caă îân asţ ţernuţ sţ i pregaă ţindu-se saă
doarmaă , rosţi:
— Da, asţ a mai zic sţ i eu!
— Ai saă vezi ţu, conţinuaă Paraschiv. Saă nu zici pe urmaă caă „uiţe, de ce
nu mi-ai spus?!”
Moromeţe nu mai raă spunse.
Afaraă ploaia conţinua saă cadaă sţaă ruiţor. Din caâ nd îân caâ nd izbea îân
geamuri cu puţere. Caâ nd ţoaţaă lumea adormi, mama se ridicaă din paţ,
se îânchinaă sţ i se daă du jos. Sţraâ nse bucaă ţţelele de geamuri care caă zuseraă
de la icoanaă , iesţ i îân ţindaă sţ i mai raă mase acolo mulţaă vreme.
Caţrina se îânţoarse din ţindaă , îânchise usţ a îânceţ de ţoţ sţ i îângenunche
la paă maâ nţ, îân faţţa icoanei. IÎn maâ na sţaâ ngaă ţţinea un ciob de oalaă din care
iesţ ea un firicel subţţire de fum. Ea raă mase mulţ ţimp îân genunchi,
îânchinaâ ndu-se rar, pierduţaă îân rugaă ciune. IÎn micul ciob, ţrosnea sţ i
sfaâ raâ ia ţaă maâ ia.
De prin paţuri se auzeau uneori gemeţe grele, îânţr-o vreme mama
ţresaă ri speriaţaă : Nilaă avea obiceiul saă vorbeascaă îân somn. Se opri din
rugaă ciunea ei muţaă sţ i asculţaă : Nilaă chema îânceţ sţ i cu o limpezime îân
glas care ţe speria:
— Baă , al lui Pipiţel! Baă , n-auzi? Baă , Sandule: Te-n… pe maă -ţa!
366
 Moromeţe, care abia aţţipise, se desţ ţepţaă sţ i ridicaă frunţea de pe
caă paă ţaâ i. IÎncepu sţ i el saă asculţe. De mulţaă vreme nu mai vorbise Nilaă îân
somn.
— Ce spune, faă ? îânţrebaă omul îân sţ oapţaă .
Femeia n-avu ţimp saă raă spundaă . Nilaă zise cu simpliţaţe:
— Saă îâncalice pe cai sţ i saă fugaă ? Daă -i una dupaă ceafa!
Aţaâ ţa spuse sţ i ţaă cu; i se auzea raă suflarea usţ oaraă îân somn.
Moromeţe îânţrebaă :
— Cui, maă ? Cui saă -i dea una dupaă ceafa?
Nilaă raă spunse numaidecaâ ţ cu un glas parcaă supaă raţ de îânţrebare:
— AĂ luia care furaă paă pusţ i de ţuţun. Pune maâ na pe ea! Pune, baă , maâ na
pe ea sţ i daă cu ea îân paă maâ nţ!… Am prins-o ţaă vaă lindu-se îân paie! gemu el.
I-am daţ cu ciomagul pesţe fluierele picioarelor.
— Bine i-ai faă cuţ! sţ opţi Ilinca îâncaâ nţaţaă . Dar cine era aia, Nilaă ?
— I-a baă gaţ maâ na îân buzunar, spuse Nilaă supaă raţ, apoi gemu foarţe
greu, se îânţoarse pe cealalţaă parţe sţ i nu mai spuse nimic.
Moromeţe se adresaă mamei care raă maă sese îânghemuiţaă pe paă maâ nţ îân
faţţa icoanei:
— Hai, ajunge, spuse el cu blaâ ndeţţe, crezi caă Dumnezeu n-are alţaă
ţreabaă , acuma noapţea, decaâ ţ saă ţe asculţe pe ţine?!
Mama nu-l luaă îân seamaă . Se ridicaă de jos sţ i cu ciobul îân maâ naă îâncepu
saă ţaă maâ ie casa. Deasupra capeţelor lui Paraschiv sţ i Nilaă se opri mai
mulţ sţ i faă cu nenumaă raţe cruci. Apoi iesţ i îân ţindaă , sţinse lampa sţ i se
îânţoarse îân paţ pe nesimţţiţe. Afaraă , cu ţoaţe caă ploua, cocosţ ii porniraă saă
caâ nţe a ţreia oaraă .

XXVI

Paraschiv Moromeţe sţaă ţuse doi ani de zile îân armaţaă , dar nu-sţ i
aducea aminţe ca cel puţţin îânţr-o singuraă dimineaţţaă saă se fi simţţiţ aţaâ ţ
de raă u din cauza goarnei care suna desţ ţepţarea, cum se simţţea acasaă
caâ nd ţaţaă l saă u ţrezea pe ţoaţaă lumea cu noapţea îân cap, sţrigaâ ndu-i cu
sţaă ruinţţaă, sţ i pe fiecare îân parţe, saă se scoale îân sus. Se îânţaâ mpla uneori
367
ca îân ziua care venea saă nu fie nimic de faă cuţ, nimic de lucraţ; cu ţoaţe
acesţea, Paraschiv auzea cu groazaă acelasţ i glas îânfundaţ sţ i sţaă ruiţor
care punea îân misţ care ţoaţaă casa; era un glas care la îâncepuţ nu chema
pe nimeni pe nume sţ i de aceea era aţaâ ţ de chinuiţor; inţra îân ureche sţ i
ţurbura odihna dulce a somnului, faă raă saă fie îânsaă aspru ori hoţaă raâ ţ;
pluţea îân aer sţ i se prelingea îân ureche dureros: „Maă , n-auzi? Scoal’ îân
sus!” Doar aţaâ ţ se auzea la îâncepuţ, dupaă care se faă cea ţaă cere. Abia îânţr-
un ţaâ rziu se auzea iaraă sţ i, îân acelasţ i fel, ţoţ asţ a de îândepaă rţaţ sţ i faă raă
nume: „Maă , n-auzi? Scoal’ îân sus, maă !” Sţ i dupaă caâ ţeva clipe de ţaă cere, se
adaă uga: „Scoal’ îân sus c-avem ţreabaă .” Sţ i iaraă sţ i se faă cea ţaă cere. Sţ i din
nou, dupaă mulţaă vreme, glasul relua necruţţaăţor: „Scoal’ maă , îân sus, n-
auzi? Avem o groazaă de ţreburi.” Nimic, îânsaă ; ţaă cere deplinaă ! Nu se
misţ ca nimeni. Aţunci glasul îânţaâ rzia mulţ ţimp, caă uţaâ nd nu se sţ ţie ce sţ i
deodaţaă sţriga pe cineva pe nume, sţriga de asţaă daţaă cu asprime, cu o
hoţaă raâ re neasţ ţepţaţaă , cu ceva apaă saă ţor îân el, cu ceva raă u prevesţiţor, cu
un ce îâncordaţ, ca sţ i caâ nd s-ar fi îânţaâ mplaţ o nenorocire: „Baă , Nilaă -m’!
Baă , Nilaă -m’! Baă , n-auzi? Baă , Nilaă -m!” Cel sţrigaţ saă rea ars, ca aţins cu
fierul îânrosţ iţ. Buimac, bolborosea craâ ncen: „Ce e, baă , ce?! Ce?!” Aţunci
se auzea din îânţuneric un raă spuns uluiţor de blaâ nd, de simplu sţ i de
omenos: „Scoal’ îân sus c-avem ţreabaă !”
Desţ i dormise puţţin, Paraschiv se sculaă ţoţusţ i odaţaă cu ţoaţaă lumea;
penţru îânţaâ ia oaraă îânsaă , glasul ţaţaă lui se vedea caă raă scolea îân el ura cea
mai neagraă ; nu se daă du jos din paţ numaidecaâ ţ, asţ a cum se îânţaâ mpla de
obicei.
— Ce-ai, maă , de ce ne scoli? N-auzi caă plouaă afaraă ? maâ raâ i el faă raă
ţeamaă , ceea ce faă cu ca fosţ neţele sţ i ţrosniţurile de oase ale celor ce se
sculau saă se opreascaă .
Moromeţe nu zise nimic, cu ţoaţe caă asemenea vorbe spuse cu un
asţfel de glas nu fuseseraă niciodaţaă rosţiţe îân faţţa lui. El se ridicaă doar
pe jumaă ţaţe îân paţ sţ i îân linisţ ţea care se faă cuse îânţrebaă cu o bunaă voinţţaă
de neîânţţeles penţru siţuaţţia îân care se afla puţerea lui de ţaţaă :
— Ce-ai spus, maă , Paraschive? Ce zici caă ai spus?
Auzind un asţfel de glas, Paraschiv se porni deodaţaă maâ nios sţ i
nesţaă paâ niţ:
— Ce ţoţ ne scoli de pomanaă cu noapţea îân cap? Mai lasaă -ne dracului
saă dormim! îân fiecare dimineaţţaă: „Maă , n-auzi? Maă , n-auzi? Scoal’ îân sus
368
c-avem ţreabaă !” Ce ţreabaă avem?
Paraschiv ţaă cu o clipaă ; apoi se adresaă lui Nilaă :
— Sţai, maă , acilea, boule, unde ţe ridici? Nu vezi caă plouaă ?
Nimeni dinţre copii nu îânţţelegea ce se îânţaâ mpla cu ţaţaă l lor.
Toţdeauna caâ nd se raă zvraă ţea cineva îân casaă , din nepaă saă ţor sţ i linisţ ţiţ
cum era, ţaţaă l deodaţaă ridica un pumn îân aer sţ i raă cnea: „Baă ! Sminţiţule!
Te omor!” Raă cneţul acesţa îânţţepenea aerul, faă cea saă piuie creierul celui
raă zvraă ţiţ, iar groaza îâi spulbera nemulţţumirea ca sţ i caâ nd n-ar fi fosţ.
Asţaă zi, îân faţţa revolţei lui Paraschiv, se pare caă Moromeţe daă dea
îânapoi: ţaă cea. Paraschiv bolborosi iar din asţ ţernuţ:
— Am ajuns baă ţaia ţa de joc; dupaă ce caă ţţi-am munciţ o viaţţaă
îânţreagaă , nici saă dormim nu ne lasţ i!
Moromeţe raă spunse fiului; glasul lui nelinisţ ţi pe mamaă sţ i pe feţe; era
un glas blaâ nd, poaţe chiar fricos:
— De, maă , Paraschive, zic sţ i eu caă saă vaă sculaţţi! Caă avem ţreabaă . Dar
dacaă ţţi-e somn, dormi, de! Poţţi saă dormi! Sţ i dupaă ce vorbi asţfel se
adresaă feţelor: Sculaţţi-vaă voi sţ i laă saţţi-l saă doarmaă . O fi osţeniţ, saă racul, a
ţras la jug ţoaţaă noapţea!
Baţjocura îânsaă nu prea mai avea ţaă rie, mai ales caă Paraschiv
raă spunse numaidecaâ ţ, devenind ameninţţaăţor:
— Saă prinz eu pe cineva caă ţrage asţ ţernuţul; îâi umflu boţul!
Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodaţaă îânsaă , Moromeţe se daă du
îânţaâ iul jos din paţ sţ i îâncepu saă se îâmbrace. Mama sţ i feţele saă riraă sţ i ele.
Afaraă se faă cuse ziuaă de mulţ.
Nilaă se ridicase îân capul oaselor sţ i nu sţ ţia ce saă facaă : saă asculţe de
fraţele lui mai mare, ori de ţaţaă l saă u. Sţaă ţea ca o momaâ ie îân asţ ţernuţ,
caă sca sţ i se scaă rpina. Moromeţe îâl îândemnaă cu blaâ ndeţţe:
— Hai, Nilaă , daă -ţe jos! Saă ţe duci sţ i saă mai dai cu ţţesala pesţe caii aă ia!
Uiţe, s-a opriţ ploaia, ţrebuie saă mergem la moaraă !
— Sţai, maă , acilea, nu fi prosţ! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu coţul
îân burţaă .
Moromeţe se îâmbraă caă îân ţaă cere. Toţ îân ţaă cere, dupaă ce se îâmbraă caă ,
iesţ i afaraă din casaă . Iesţ ind, el laă saă usţ a deschisaă .
Dupaă plecarea ţaţaă lui, Paraschiv se daă du jos din paţ, desţ i mai îânainţe
ameninţţase caă are saă -l loveascaă pe cel care o saă ţragaă asţ ţernuţul; araă ţa
obosiţ sţ i parcaă îâncreţţiţ, îâmbaă ţraâ niţ. Taă cerea dusţ maă noasaă din jurul lui se
369
pare caă îâl raă scoli raă u, penţru caă daâ ndu-se jos din paţ el îânţinse o maâ naă
spre usţ a laă saţaă deschisaă de ţaţaă l saă u sţ i o ţraâ nţi cu ţoaţaă puţerea îân
canaţurile ei.
Zgomoţul faă cuţ fu neasţ ţepţaţ de violenţ sţ i ochiul craă paţ al unui geam
se desprinse din ramaă sţ i caă zu dincolo, spaă rgaâ ndu-se cu un zornaă iţ care
nu suna a bine.
Caţrina nu se mai puţu sţaă paâ ni. Galbenaă la faţţaă, ea îâl maă suraă pe fiu
de sus paâ naă jos sţ i îâl huidui scurţ cu un glas îânţunecaţ:
— Huo! La oase! Sparge, maă ! Traâ nţesţ ţe!
Paraschiv raă spunse numaidecaâ ţ cu un glas îângrosţ aţ de uraă :
— Sparg! Le-ai faă cuţ ţu? E ale ţale?
— Du-ţe, Ilinco, sţ i cheamaă -l pe aă la de afaraă ! porunci mama. Iesţ i afaraă
sţ i sţrigaă -l saă vie îâncoace.
Faţa cea micaă iesţ i repede din casaă . Numaidecaâ ţ dupaă aceea i se auzi
glasul pe prispaă , chemaâ nd:
— Taţaă ! Ia vin îâncoace! Hai repede îâncoace.
Paraschiv se asţ ezase pe un scaă unel sţ i se uiţa mohoraâ ţ la ciorapii lui
uzi, plini de noroi, îânţr-o vreme bolborosi veninos:
— Cheamaă -l îâncoace, crezi caă mi-e fricaă de el! Ehe! A ţrecuţ vremea
aia!
IÎnţr-adevaă r Ilinca se îânţoarse îân casaă sţ i adeveri:
— Nu sţ ţiu ce ţoţ face îân graă dinaă , caă nu vrea saă vie!
— I-ai spus ce fac aă sţ ţia aici? sţrigaă mama. Du-ţe sţ i spune-i, ce vii aici
ca proasţa! Iesţ i afaraă !
— I-am spus! raă spunse faţa daâ rz.
— Sţ i acu ce ţe uiţţi? Treci îân ţindaă sţ i aprinde focul! Nu mai sţa aici
îânţre aă sţ ţia! Niculae, iesţ i afaraă pe prispaă !
Niculae sţ i Ilinca iesţ iraă din odaie. Nilaă sţaă ţea îâncaă îân paţ, se uiţa la cei
din casaă , se scaă rpina sţ i raâ njea prosţesţ ţe; raâ njea sţ i el baţjocoriţor,
simţţind caă s-a ţerminaţ cu puţerea ţaţaă lui. Toţusţ i, raâ njeţul lui se sţinse
de rusţ ine caâ nd mama îâl pironi cu privirea sţ i îâi spuse:
— Sţ i ţu ce-ţţi araă ţţi colţţii, Nilaă , îâţţi pare bine caă ai ajuns sţaă paâ n? O saă ne
ducem de aici, saă raă maâ neţţi voi cu ţaţ-ţaă u, saă vaă maă naâ nce caâ inii!
Paraschiv, auzind-o vorbind asţfel, maâ raâ i:
— Unde o saă vaă duceţţi? La vaă gaă uni?
La vaă gaă uni îânsemna locul plin de gropi de la marginea saţului unde
370
mureau sau erau omoraâ ţe animalele baă ţraâ ne.
— Nu ne lasaă el Dumnezeu, raă spunse mama cu obidaă amaraă . O saă fie
vai de capul vosţru, caă mi-aţţi maâ ncaţ sufleţul, caâ inilor!
— Hai, mamaă , vezi-ţţi de ţreabaă ! spuse Tiţa linisţ ţiţaă . Te iei dupaă capul
lui?
Paraschiv se uiţaă la sora lui cu îângaă duinţţaă, ca la o muscaă , sţ i buzele lui
îâmpleţiţe se îânţinseraă a veselie; el aruncaă ciorapii murdari sub paţ sţ i
porunci feţei:
— Ia bagaă ţu maâ na îân lada aia şi daă -mi aici nisţ ţe ciorapi curaţţi, dacaă
vrei saă nu-ţţi caâ rpesc una dupaă ceafa.
Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nilaă sţ i Achim fuseseraă
îânvaă ţţaţţi de ţusţ a lor, îâncaă de mici, saă creadaă caă înăuntrul laă zii se gaă sesţ ţe
ţoaţaă munca lor; caă acolo ar fi ascuns mama lor viţregaă sţ i surorile
viţrege ţoaţaă averea; caă lada are fundul îânţţesaţ de icusţ ari sţ i mamudele,
de bani de aur sţ i de arginţ. Era îâncuiaţaă cu un lacaă ţ desţul de mare sţ i îân
afaraă de feţe sţ i mama lor nimeni nu umbla îân ea; pe fundul ei se aflau
îânţr-adevaă r icusţ ari sţ i bani de arginţ, sţ i anume doi icusţ ari sţ i ţrei lei
monedaă maă runţaă îân valoare de o mie de lei.
Auzind glasul porunciţor sţ i obraznic al fiului viţreg, femeia o
îânghioldi pe faţaă cu pumnul:
— Iesţ i sţ i ţu afaraă d-aici! Nu mai sţa aici! Tiţa nu mai spuse nimic sţ i
se îândrepţaă spre usţ aă; aţunci Paraschiv laă saă din maâ naă ciorapii lui
murdari de noroi, se ridicaă de pe scaă unel sţ i se apropie de ladaă .
Apropiindu-se, el apucaă lacaă ţul îân maâ naă sţ i îâl raă suci cu puţere; se auziraă
paâ raâ iţuri de lemn care plesnesţ ţe. Faţa ţresaă ri sţ i se aruncaă asupra
fraţelui, vraâ nd saă -l dea la o parţe. Paraschiv o îâmbraâ nci cu o maâ naă , iar
cu cealalţaă raă suci balamalele, le smulse din lemnul lor îânvechiţ, ţrase
de ladaă raă sţurnaâ nd maldaă rul de covoare de deasupra sţ i deschise
capacul. IÎn clipa caâ nd vaâ rîâ maâ na îânaă unţru, faţa se repezi iaraă sţ i la el; de
asţaă daţaă ea se agaă ţţaă de capac furioasaă sţ i cu aţaâ ţa violenţţaă, îâncaâ ţ
Paraschiv, prins cu maâ na îânaă unţru, scoase un urleţ. El se raă suci sţraâ mb,
îâsţi scoase laba de sub capac sţ i o plesni pe faţaă drepţ îân obraz. Tiţa
îâncercaă îân aceeasţ i clipaă saă -i îânţoarcaă loviţura, dar Paraschiv o izbi
iaraă sţ i, de asţaă daţaă îân cap, faă caâ nd-o saă se claţine, sţ i penţru caă faţa nu se
laă sa, caă uţaâ nd saă -l izbeascaă sţ i ea, Paraschiv o ţraâ nţi îân mijlocul casei.
Raă zbiţaă de loviţuri, Tiţa îâncercaă saă apuce un scaă unel, dar Paraschiv i-l
371
smulse cu usţ urinţţaă sţ i-i plesni o labaă pesţe ochi. Cu ţoaţe loviţurile
primiţe, faţa nu scoase niciun cuvaâ nţ, nu sţrigaă sţ i nu se vaă iţaă ; se ridicaă
de jos sţ i se agaă ţţaă din nou de capacul laă zii. Obrajii îâi ardeau ca focul sţ i
din ochi îâi ţţaâsţ neau fulgere de uraă . IÎn acesţ ţimp, Caţrina iesţ ise de caâ ţeva
ori afaraă sţ i sţrigase zadarnic spre graă dinaă .
IÎn casaă , Paraschiv reusţ ise saă raă scoleascaă îân ladaă sţ i saă scoaţaă din ea
mai mulţe perechi de ciorapi. Caâ nd, îân cele din urmaă , Moromeţe
deschise usţ a ţindei sţ i inţraă îân odaie, Paraschiv ţocmai îâsţi ţraă gea unul
din ei pesţe ţalpa noroioasaă a piciorului; ciorapul era îânsaă prea lung,
era femeiesc, caă puţa lui ţrecea dincolo de genunchi sţ i Paraschiv nu sţ ţia
ce saă facaă cu el, saă -l îândoaie pe gleznaă sau saă -l ţragaă îân sus pe ţoaţaă
lungimea lui. Din paţ, Nilaă se uiţa la el cu veselie.
Moromeţe îânchise usţ a îânceţ sţ i raă mase nemisţ caţ laâ ngaă ea; el vaă zu
ţeancul de paă ţuri sţ i covoare raă sţurnaţe, îâl vaă zu pe Paraschiv
îâncaă lţţaându-se cu ciorapi albi sţ i curaţţi, o vaă zu pe Tiţa cu chipul umflaţ
de loviţuri sţ i pe femeie plaâ ngaâ nd îânceţ; îâsţi îânţoarse privirea spre paţ sţ i
îâl vaă zu pe Nilaă asţ ţepţaâ nd îân asţ ţernuţ. Se desprinse de laâ ngaă usţ aă sţ i-sţ i
îândrepţaă privirea spre femeia lui. Inţre ţimp Niculae sţ i cu Ilinca
inţraseraă sţ i ei îân casaă .
— Ce e cu voi?! îânţrebaă Moromeţe.
Nimeni nu-i raă spunse. Moromeţe îânţreba pe ţoaţaă lumea, dar se uiţa
nedumeriţ spre femeie.
— Uiţe unde am ajuns, se auzi glasul mamei, îânţrerupţ de sughiţţuri.
De ani de zile ţţi-am spus mereu: Ilie, Ilie, ţrece-ne nouaă , aă sţora,
jumaă ţaţe de loc de casaă , saă ne facem noi cocioaba noasţraă sţ i saă -i laă saă m
pe ei aici. Caă dupaă ce caă i-am crescuţ sţ i mi-au maâ ncaţ sufleţul, acuma
sar cu pumnul saă maă omoare!
Omul se apropie de femeie sţ i îâi puse maâ na pe umaă r cu sfialaă :
— Ce ai ţu? Ce ţe-a apucaţ?
Faţa cea mare nu se mai puţu sţaă paâ ni sţ i ţţipaă ascuţţiţ:
— Ce ţoţ mai îânţrebi, nu vezi? îânţrebi de pomanaă ! Parcaă nu vezi!
Sţrigaă ţul feţei clocoţea. Moromeţe îânţoarse capul spre ea sţ i o privi
adaâ nc. Faţa ţremura din ţoţ ţrupul. Ea sţrigaă iar cu îâncordare, faă raă saă ia
îân seamaă privirea ţaţaă lui:
— Maă car dacaă ne-ai fi spus dinainţe, ne luam caă masţ a pe noi sţ i
plecam! Saă nu ne lasţ i baă ţaia lor de joc!
372
 Nu apucaă saă ţermine cuvinţele din urmaă . Moromeţe ridicaă maâ na sţ i
cu dosul palmei o izbi pesţe obraji cu ţoaţaă puţerea. Toaţaă lumea
ţresaă ri. Paraschiv ridicaă frunţea sţ i se uiţaă cu un aer ţaâ mpiţ la ţaţaă l saă u.
O umbraă de ţeamaă îâi ţrecu pesţe chip. Loviţura o îânspaă imaâ nţaă raă u pe
faţaă ; ura sţ i furia care îâi ţţaâsţ neau din priviri se sţinseraă ca sţ i caâ nd n-ar fi
fosţ sţ i îân locul lor apaă ru groaza.
Moromeţe se îânţoarse spre femeie sţ i o îânţrebaă iar cu acelasţ i glas
sţaă paâ niţ sţ i care paă rea blaâ nd sţ i sfios:
— Spune, Caţrino, ce ai ţu? Spune, n-auzi? Vorbesţ ţe odaţaă !
Penţru caă mama nu raă spunse, omul o izbi cu pumnul îân cap de douaă
ori, îânţrebaâ nd-o mereu ce are, saă -i spunaă ce vrea. Ciudaţ îânsaă : îânainţe
de a fi loviţaă , ea plaâ ngea; îânţaâ iul pumn o faă cu saă plaâ ngaă sţ i mai ţare, dar
la al doilea, deodaţaă ţaă cu cu desaă vaâ rsţ ire. Moromeţe îâi daă du al ţreilea
pumn; la cel de al ţreilea, mama se laă saă jos laâ ngaă paţ, se ghemui cu
capul îânţre genunchi sţ i îânceţaă chiar saă mai sufle.
— Ce, ţu n-auzi? Ce e cu ţine?! Ai amuţţiţ?
Dupaă ce rosţi acesţe cuvinţe îânţoarse spaţele la ţoaţaă lumea sţ i vru saă
iasaă . IÎn casaă izbucni aţunci deodaţaă un plaâ ns sfaâ sţ ieţor, greu de obidaă sţ i
de nedrepţaţe, plaâ ns care îâl faă cu pe om saă -sţ i raă suceascaă umerii sţ i saă
ameninţţe iar:
— Haide-hai! Tiţo! Pesemne caă nu ţe doare!
IÎn acesţ ţimp, Paraschiv se hoţaă raâ se saă ridice ţoţusţ i ciorapii îân sus
pesţe panţaloni. Nilaă se uiţaă la el foarţe inţrigaţ; îâi sţ i spuse chiar, îân
clipa caâ nd Moromeţe deschise usţ a saă iasaă :
— Baă , Paraschive, ţrage-i sub panţaloni, pesţe izmene, caă raâ de
dracului lumea de ţine!
Acesţe cuvinţe îâl opriraă pe ţaţaă saă iasaă . El îâncepu chiar saă -sţ i facaă o
ţţigare, îân ţimp ce faţa plaâ ngea sţ i urla chinuiţaă de necaz sţ i de uraă
nepuţincioasaă ; ceilalţţi, îân afaraă de Paraschiv sţ i Nilaă , ţaă ceau
îânspaă imaâ nţaţţi. Moromeţe linse ţţigarea de la un cap la alţul, o îânfipse
îânţre buze sţ i murmuraă :
— Daă -mi un foc, Niculae!
Baă iaţul ţţaâsţ ni ca un glonţţ sţ i se îânţoarse cu vaă ţraiul plin de spuzaă sţ i de
ţaă ciuni. Moromeţe aprinse, ţrase un fum sţ i puse iar maâ na pe clanţţaă saă
iasaă afaraă , îân ţaă cerea îân care nu se auzea decaâ ţ plaâ nsul rupţ al feţei,
Moromeţe se adresaă celor doi cu un glas paă rţiniţor sţ i spuse:
373
 — Paraschive sţ i Nilaă , veniţţi cu mine îân cosţ ar! Ploaia asţa a îânmuiaţ
acoperisţ ul, mi-e fricaă saă nu se daă raâ me!
Paraschiv se uiţaă la ţaţaă l saă u sţ i murmuraă cu nepaă sare:
— Lasaă -l saă se daă raâ me!
Apoi se ridicaă de pe scaă unel sţ i izbi paă maâ nţul cu picioarele saă -sţ i
scuţure bocancii de noroiul uscaţ. Noroiul îânsaă se craă paă faă raă saă cadaă sţ i
aţunci Paraschiv mormaă i:
— Ia daă -mi, maă , aă sţa micu, o ţreanţţaă!
Niculae, speriaţ, se uiţaă îân ţoaţe paă rţţile, nesţ ţiind ce saă facaă ; se uiţaă
îânţaâ i la ţaţaă l saă u, dar ţaţaă l ţaă cea, apoi la maicaă -sa, dupaă aceea la surori.
— Daă -mi, maă , o ţreanţţaă, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce ţe uiţţi?
Niculae se vaâ rîâ sub paţ, merse de-a busţ ilea paâ naă dupaă sobaă .
— Nilaă , se auzi glasul lui Moromeţe blaâ nd, ţu ce mai sţai de pomanaă ?
Hai cu mine caă s-au rupţ caă priorile cosţ arului!
Nilaă raă spunse sţ i el nepaă saă ţor, caă uţaâ nd saă semene îân ţoţul cu fraţele
saă u mai mare:
— Daă -le dracului de caă priori!
Moromeţe le explicaă :
— Daă -le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmaă sţ i se daă raâ maă
cosţ arul! Ce-i faci aţunci? De unde iai alţul?
Nilaă nu îândraă zni saă mai spunaă nimic sţ i aţunci Paraschiv îâl ajuţaă : el se
îânţoarse îânţr-adins cu spaţele la ţaţaă l saă u sţ i îân asţ a fel îâncaâ ţ se vedea
limpede caă misţ carea aceasţa ţţinea loc de raă spuns. Moromeţe se uiţaă
linisţ ţiţ la spaţele fiului, maă suraâ ndu-l din ceafa sţ i paâ naă la caă lcaâ i, dupaă
care spuse cu glas senin sţ i îâmpaă caţ, dezvinovaă ţţindu-se:
— Ce saă -i faci! Au puţreziţ, îân fiecare zi se sţricaă ! Ba aia, ba ailalţaă !…
Paraschiv se îânţoarse sţ i raă spunse saâ caâ iţ, cu dispreţţ:
— Lasaă -ne, baă , îân pace, caă nu mergem!
Auzind acesţ raă spuns, Moromeţe se îânţoarse spre usţ aă sţ i apaă saă pe
clanţţaă. Nimeni nu puţu saă -i vadaă faţţa: i se auzi ţoţusţ i dupaă caâ ţeva clipe
glasul, indiferenţ, poaţe puţţin descurajaţ, lipsiţ de naă dejde:
— Treaba voasţraă ! Saă nu ziceţţi caă nu v-am rugaţ sţ i nu v-am ţras de
maâ nicaă !
Dupaă care omul deschise usţ a îânceţ, ţrecu pragul sţ i iesţ i îân ţindaă ;
iesţ ind îân ţindaă , el îânchise usţ a cu grijaă sţ i cu chibzuialaă mare, îân asţ a fel caă
ţoţţi cei din casaă vaă zuraă cum se ridicaă limba clanţţei îân sus, apoi se laă saă
374
îân jos asţ ezaâ ndu-se cuminţe îân clesţ ţele ei.

XXVII

Dupaă ce omul iesţ i, mama se ridicaă de laâ ngaă sţinghia paţului sţ i

îâncepu saă -i îânghionţeascaă pe copii saă iasaă afaraă . Tiţa plaâ ngea mereu sţ i
îân acelasţ i ţimp aranja covoarele la loc pesţe ladaă . Niculae, la ghionţurile
mamei, se sclifosea sţ i nu vroia saă iasaă afaraă ; Ilinca de asemenea. Nilaă
caă sca mereu, se îânţindea sub asţ ţernuţ sţ i se scaă rpina pe ţoaţe paă rţţile.
Paraschiv se asţ ezase pe un scaă unel sţ i îâncepuse saă -sţ i cureţţe pe îândeleţe
noroiul uscaţ de pe bocanci.
Trecu asţfel o bucaţaă de ţimp; nimeni nu vorbea. Dupaă ce aranjaă
paţurile sţ i covoarele deasupra laă zii, faţa cea mare iesţ i îân ţindaă sţ i de
acolo cei din casaă o auziraă plaâ ngaâ nd mereu îân faţţa veţrei, plaâ ngaâ nd mai
adaâ nc sţ i mai sfaâ sţ ieţor decaâ ţ paâ naă acum; se simţţea caă loviţurile primiţe
pesţe chipul ei, de la fraţe sţ i de la ţaţaă , îâi aţinseseraă adaâ nc inima sţ i rana
saâ ngera faă raă oprire; cu caâ ţ plaâ ngea mai mulţ sţ i cu caâ ţ durerea se faă cea
mai cuprinzaă ţoare, cu aţaâ ţ se simţţea caă faţa doresţ ţe saă plaâ ngaă sţ i mai
mulţ paâ naă la disperarea cea mai neagraă , lucru care se sţ i îânţaâ mplaă sţ i
care îâl faă cu pe Nilaă saă se ridice din paţ, sţ i saă raă maâ naă îâncremeniţ,
asculţaâ nd. IÎnţr-adevaă r faţa plaâ ngea acum cu saă lbaă ţicie, ca sţ i caâ nd ar fi
fosţ chinuiţaă cu fierul rosţ u.
Mama iesţ i îân ţindaă sţ i la îâncepuţ o cerţaă scurţ, vraâ nd s-o poţoleascaă :
— Taci din guraă ! Faţaă mare esţ ţi ţu? Ce e ambiţţia asţa? Plaâ ngi din
ambiţţie!
— Ce i-am faă cuţ eu lui?!… De ce saă dea îân mine? O! Doamne! Ce i-am
faă cuţ? De ce-a daţ?
Nu se sţ ţia cine e acesţ lui, ţaţaă l sau fraţele viţreg…
— Taci din guraă ! I-ai raă spuns! E ţaţ-ţaă u, zise mama, gaâ ndind caă din
pricina loviţurilor ţaţaă lui plaâ ngea ea asţfel. Saă nu-i raă spunzi paă rinţelui.
Caă ţe-a faă cuţ sţ i a paă ţimiţ cu ţine!
Faţa îâsţi îânclesţ ţa pumnii îân aer sţ i se chinui greu, rugaâ ndu-se ca îân faţţa
alţarului:
375
 — Du-ţe, mamaă … lasaă -maă … lasaă -maă !…
Sţ i penţru caă mama nu pleca sţ i îâncerca s-o apuce de umeri sţ i s-o
maâ ngaâ ie, faţa îâncepu saă ţremure:
— Du-ţe d-aici sţ i lasaă -maă ! Mai bine nu m-ai fi faă cuţ… lasaă -maă ! Du-ţe!
O! O! O! Lasaă -maă ! Du-ţe!…
Aţras de acesţe gemeţe, Moromeţe se apropie de scara prispei sţ i
îânţrebaă apaă saţ:
— Ce-are, Caţrino, a îânnebuniţ?
Mama se faă cu caă nu aude sţ i nu raă spunse. Moromeţe ţaă cu caâ ţeva
clipe, apoi sţrigaă usţ or, cu glas schimbaţ, faă raă acel ce apaă saă ţor cu care
îânţrebase mai îânainţe:
— Baă , Nilaă -m’!
Nu se auzi niciun raă spuns. Omul sţrigaă iar cu îâncredere:
— Baă , Nilaă -m’!
— Ce e, baă ? raă spunse Paraschiv dinaă unţru cu acelasţ i „baă ” de mai
îânainţe.
— Hai, sunţeţţi gaţa? conţinuaă Moromeţe prins parcaă de o mulţţime
de ţreburi. Hai caă se îânsenineazaă , uiţe, saă mergem la moaraă . Trebuie
pus graâ u îân saci sţ i mers mai devreme, caă e gloaţaă , saă maă cinaă m paâ naă îân
searaă …
Dupaă ce spuse acesţe cuvinţe, care raă maseraă faă raă raă spuns,
Moromeţe laă saă frunţea îân jos sţ i îâncepu saă asţ ţepţe. Asţ ţepţaâ nd, el îâncepu
saă cauţe prin buzunarele flanelei, saă -sţ i raă suceascaă o ţţigare. Scoase o
bucaă ţţicaă de ziar sţ i îâncercaă s-o rupaă , saă -i dea forma unei foiţţe, dar
degeţul gros deodaţaă porni saă ţremure sţ i haâ rţia se sţricaă . Omul se
sţaă paâ ni sţ i vru ţoţusţ i saă -sţ i facaă de ţţigare, îânsaă acum îâi ţremurau
amaâ ndouaă maâ inile de sus din umeri sţ i din spinare. Deodaţaă ţrupul lui
ţţaâsţ ni pe prispaă , ca scaă paţ dinţr-un arc îânţins prea mulţ; din ţindaă ,
mama îâl vaă zu sţ i nu se puţu saă nu exclame cu groazaă :
— Haiţi! Ilie, sţai la-n loc!
Moromeţe se opri sţ i spuse apaă saţ:
— Nu mai plaâ nge, faţo, caă ţe omor! Nu-ţţi fac alţceva! Te omor!
Moromeţe îâsţi schimbaă apoi din nou glasul sţ i de acolo de pe prispaă
chemaă aproape duios:
— Baă , Nilaă , ţaţaă , hai, maă , caă s-a îânseninaţ, paâ naă nu se face gloaţaă la
moaraă !
376
 Dupaă aceea nu mai asţ ţepţaă raă spunsul. Inţraă îân ţindaă sţ i se opri laâ ngaă
scara podului. Sub scaraă , îân colţţ , se aflau rezemaţe de zid o graă madaă de
unelţe: un ţopor mic de ţaă iaţ lemne, caă rpaă ţorul de baă gaţ paâ inea la copţ,
un raă sţ chiţor mic sţ i un par de pus porumbul îân brazdaă . Moromeţe luaă
parul, îâl piţi la spaţe saă nu se vadaă sţ i inţraă îân casaă . El deschise sţ i îânchise
usţ a îân asţ a fel îâncaâ ţ saă nu se bage de seamaă ce ascundea îân maâ na
dinapoi; faă cea misţ caă ri sfielnice sţ i dacaă un sţraă in l-ar fi vaă zuţ cum
îânchidea usţ a, ar fi crezuţ caă omul se ţeme grozav saă nu spargaă ceva, ca
sţ i caâ nd lucrurile pe care punea maâ na ar fi fosţ faă cuţe din ceva foarţe
plaă paâ nd, foarţe fragil.
Caâ nd îâl vaă zu inţraâ nd asţfel, Paraschiv bolborosi maâ nios:
— Hai, baă , ce ţoţ inţri sţ i iesţ i p-acilea?! N-auzi caă nu venim? Mai du-ţe
sţ i singur!
Moromeţe se lipi de usţ aă sţ i se dezvinovaă ţţi numaidecaâ ţ. Glasul îânsaă îâi
ţremura, cuvinţele abia furaă auziţe:
— De, maă i Paraschive, ziceam sţ i eu caă …
Paraschiv, care sţaă ţea cu frunţea îân paă maâ nţ sţ i îâsţi curaă ţţa bocancii, îâl
îânţrerupse aţţaâţţaţ, faă raă saă bage de seamaă , sau saă audaă cum usţ a scaâ rţţaâie
din caâ nd îân caâ nd din cauza spinaă rii sţ i umerilor omului care ţremurau:
— Ce ziceai, maă ? Ce ziceai? Nu-ţţi mai raă ci gura de pomanaă !
— Tu esţ ţi mai cuminţe, Nilaă , spuse ţaţaă l cu blaâ ndeţţe. Hai, daă -ţe jos
din paţ sţ i ţreci îâncoace!
Rusţ inaţ, Nilaă se posomorîâ, dar nu raă spunse sţ i nu se misţ caă ; se vedea
caă sţ i îân el esţe ceva poţrivnic (ceva prosţesc îânsaă , necugeţaţ, deoarece
nu raă spundea nici îânţr-un fel chemaă rilor ţaţaă lui), ţaă cea sţ i nu se misţ ca.
Paraschiv se îândaâ rji, simţţind slaă biciunea fraţelui mai mic, izbucni
aruncaâ nd fulgere îânţunecaţe din priviri spre ţaţaă l saă u:
— Da, Nilaă e mai cuminţe! V-a conveniţ vouaă o viaţţaă îânţreagaă
cuminţţenia lui. Toţţi l-aţţi pus la ham sţ i i-aţţi daţ cu biciul! IÎn locul lui…
hm!… Sţ ţiu eu ce v-asţ face! A munciţ ca un bou saă vaă ţţie pe voi! Ce sţai,
maă , prosţule, acolo îân paţ? Pune maâ na sţ i scoaţe din lada aia sţ i du-ţe sţ i
vinde sţ i cumpaă raă -ţţi haine! Umbli desculţţ sţ i cu izmenele rupţe îân c… sţ i
lada zace îânţţesaţaă cu crepdeşin!
Faă raă saă se graă beascaă , Moromeţe ridicaă parul îân aer sţ i îâsţi faă cu vaâ nţ.
Paraschiv vaă zu, dar îân clipa aceea nu îânţţelese despre ce era vorba; se
uiţaă cu neîâncredere la parul ridicaţ îân aer sţ i caâ nd primi loviţura îân cap
377
ridicaă zadarnic coaţele îân sus; se praă busţ i de pe micul scaă unel sţ i se
îânţinse la paă maâ nţ cu o expresie de mare uimire pe chip.
Dupaă ce îâl lovi, îân ţimp ce Niculae sţ i Ilinca ţţiparaă îângroziţţi, Moromeţe
se îânţoarse spre Nilaă . La vederea parului, Nilaă raă spunse scurţ,
îânspaă imaâ nţaţ dinţr-odaţaă :
— Aoleu, ţaţaă !
Sţrigaă ţul araă ţa aţaâ ţa spaimaă , îâncaâ ţ parul îânţaâ rzie caâ ţeva clipe îân aer,
dar, ca sţ i caâ nd Moromeţe ar fi reflecţaţ repede îân acesţe clipe, loviţura
ţoţusţ i porni, abaă ţaâ ndu-se îânsaă de la direcţţia ei, capul, sţ i îânfigaâ ndu-se
îânaă busţ iţ îân spinare. Nilaă se faă cu ghem sţ i îânţinse maâ inile saă se apere,
sţrigaâ nd mereu cu groazaă mare:
— Aoleu, ţaţaă ! Nu da! Nu mai fac!
Moromeţe îâl laă saă , nu penţru caă îâi era milaă , ci ca saă se îânţoarcaă spre
Paraschiv. Se îânţoarse sţ i îâncepu saă -l loveascaă rar sţ i adaâ nc pe unde
nimerea. Loviţurile îâl dezmeţiciraă pe Paraschiv: el îâncercaă saă se ridice,
saă se îâmpoţriveascaă . Parul îânsaă îâi paraliza cu chibzuialaă maâ inile,
fluierele picioarelor, oasele sţ oldurilor. Gemea îânfundaţ, se ţaă vaă lea pe
jos sţ i ţrupul lui de om îân ţoaţaă firea, îânţins sţ i faă caâ nd misţ caă ri
desţ ucheaţe, îâi speriaraă pe copii.
Niculae îâncepu saă claă nţţaăne din dinţţi. Caţrina naă vaă li îân ţindaă sţ i se
agaă ţţaă de braţţul baă rbaţului; ea vorbi apaă saţ, cu un glas coboraâ ţ, cu o
neasţ ţepţaţaă linisţ ţe sţ i hoţaă raâ re:
— Ilie, nu ţe poţrivi! Nu ţţi-e rusţ ine saă dai îân ei? Tocmai îân acesţ
momenţ Paraschiv se ridicaă îân picioare sţ i claă ţinaâ ndu-se greu izbuţi saă
apuce îân maâ ini parul ţaţaă lui. El vorbi gros, cu un glas ţurbure, abia
ţţinaâ ndu-se pe picioare; loviţura îân cap îâi luase de la îâncepuţ orice
puţere de îâmpoţrivire.
— Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el. Moromeţe îânţrebaă cu
îâncordare, gaâ faâ ind:
— Mai faci?
Paraschiv nu raă spunse.
— Mai faci? repeţaă Moromeţe.
— Nu mai fac! se auzi raă spunsul.
Dar nu era al unui om ţreaz.
Moromeţe aruncaă deodaţaă parul la paă maâ nţ sţ i prea îândelungaţa lui
sţaă paâ nire de sine se desfaă cu îânţr-un urleţ:
378
 — Ne-no-ro-ci-ţu-le! Paraschive! Nenorociţule ce esţ ţi!
Apoi se îânţoarse spre Nilaă , care îânţre ţimp saă rise din paţ sţ i se
ghemuise îânţr-un colţţ:
— Sţ i ţu, Nilaă ? Tu, maă ? E lume care aleargaă din zi sţ i paâ naă îân noapţe
penţru un pumn de faă inaă ! Sţ i voi ca nisţ ţe caâ ini! Ca nisţ ţe caâ ini ţurbaţţi
saă riţţi unul la alţul! Vaă omor! Cui nu-i place la ţaâ rla mea, saă se ducaă ! Saă
plece!
Moromeţe, dupaă ce urlaă asţfel cu ochii iesţ iţţi din cap, faă cu un pas
repeziţ sţ i lung sţ i porni spre usţ aă. Apucaă de clanţţaă violenţ sţ i vru saă se
ducaă , dar din ţindaă se îânţoarse la fel de vijelios cum iesţ ise sţ i conţinuaă
saă urle:
— Aţaâ ţa ţimp caâ ţ maă vedeţţi caă ţraă iesc, ori faceţţi cum zic eu, ori dacaă
nu, saă plecaţţi. Am munciţ sţ i am ţrudiţ sţ i am luaţ paă maâ nţul de la ciocoi
ca saă ţraă iţţi voi mai bine! De ani de zile maă zbaţ saă nu vaâ nd din el, saă
plaă ţesc fonciirea faă raă saă vaâ nd, saă vaă raă maâ ie vouaă îânţreg, orbilor sţ i
saă lbaţicilor la minţe! Sţ i am plaă ţiţ mereu, n-am vaâ nduţ nicio brazdaă sţ i
acum saă riţţi la mine sţ i la aă sţ ţia, caă v-am furaţ munca voasţraă ! Paă maâ nţul
raă mas îânţreg, Paraschive, sminţiţule, acolo e munca voasţraă ! Bolnavule
dupaă avere! Ai vruţ saă ţe îânsori cu a lui Bodaâ rnache caă avea paă maâ nţ
mulţ sţ i ţe-ai faă cuţ de raâ s. O saă -ţţi maă naâ nce capul averea, saă ţţii minţe de
la mine!
Cuvinţele din urmaă fuseseraă rosţiţe aţaâ ţ de ţare, îâncaâ ţ se pierduraă
îânţr-o raă gusţ ealaă sţinsaă sţ i nepuţincioasaă . Omul era de nerecunoscuţ.
— Ce v-am faă cuţ eu vouaă sţ i ce nu v-am daţ, Paraschive sţ i Nilaă ? Nu s-
a munciţ sţ i nu s-a îâmpaă rţţiţ aici îân casaă ţoţ ce-am avuţ? De unde saă vaă
dau eu mai mulţ dacaă aţaâ ţa e? Vreţţi saă maă jupuiţţi pe mine de piele? An
de an am daţ din colţţ îân colţţ caâ nd inţra perciţorul îân casaă . An de an m-
am daţ pesţe cap saă nu vaâ nd din paă maâ nţ! Am ţraă iţ cu ţoţţii desculţţi sţ i
dezbraă caţţi, nimeni n-a mai avuţ mai mulţ! Ce vreţţi voi de la mine,
nenorociţţilor? Saă ies la drumul mare sţ i saă jefuiesc? Saă iau viţa omului
din baă ţaă ţuraă sţ i saă maă ţţin de procese ca alţţii? Asţa vreţţi voi?
Sţ i cu acesţe cuvinţe Moromeţe deodaţaă ţaă cu. Se asţ ezaă pe paţ sţ i
îâncepu saă claţine din cap la dreapţa sţ i la sţaâ nga, cu ochii luciosţ i, parcaă
desfiguraţ. „Vai ce nenorocire, ce lucru groaznic…” Dar nu mai avea
puţere saă spunaă acesţe cuvinţe, îâsţi ridicaă braţţele spre cer sţ i le laă saă
izbindu-sţ i cu ele genunchii. IÎn curaâ nd nu se mai puţu îândura nici pe
379
sine, se ridicaă sţ i iesţ i. Naă uciţ, Nilaă se luaă dupaă el sţ i îâl ajunse pe prispaă :
— Acum unde ţe duci?
— O, mi-e sufleţul plin de bucurie, Nilaă ! îâi raă spunse. Maă duc saă maă
laud!

XXVIII

Spre praâ nz norii se îâmpraă sţ ţiaraă sţ i soarele îâncepu saă usuce paă maâ nţul.
Mama sţ i copiii sţaă ţuraă singuri la masaă , singuri îân aceasţaă zi; Moromeţe
se îânţoarse ţaâ rziu, la miezul nopţţii. Din locul unde se dusese saă se laude
se îânţorcea murdar de noroi pe genunchi sţ i pe coaţe; de asemenea
palmele îâi erau murdare: caă zuse sţ i se sprijinise îân ele. La ochi avea
ceva; îâsţi ţoţ ducea pumnul murdar sţ i-sţ i freca gemaâ nd pleoapele;
frecaâ ndu-le asţfel, orbiţele i se caă pţusţ iseraă cu nisip sţ i paă maâ nţ sţ i îâncerca
zadarnic saă se cureţţe. Sţaă ţea pe paţ sţ i gemea, mama îâncerca saă -i sţ ţeargaă
ochii cu un sţ erveţ curaţ, dar el i-l smulgea, fraă maâ nţa îân palme paâ nza
murdaă rind-o cu ţoţul de noroi, penţru ca dupaă aceea saă o ducaă la ochi
sţ i saă se apuce saă -sţ i cureţţe iaraă sţ i pleoapele de nisip. Niculae îâi ţrase
bocancii din picioare, feţele îâi daă duraă îân cele din urmaă apa caldaă saă se
spele sţ i omul dormi busţ ţean paâ naă a doua zi aproape de praâ nz.
Caâ nd se ţrezi, aflaă caă Paraschiv sţ i cu Nilaă fugiseraă îâncaă de ieri searaă ,
spaă rseseraă , îân lipsa lui, iaraă sţ i lada, luaseraă ţoţţi banii pe care-i gaă siseraă ,
aruncaseraă cele mai bune covoare pe spinaă rile cailor sţ i plecaseraă
ameninţţaând caă asţa îâncaă nu e ţoţul. Moromeţe nu paă ru surprins de
sţ ţirea plecaă rii caâ ţ de felul cum cei doi fugiseraă ; nu-i venea saă creadaă .
— Cu caii? Au fugiţ cu caii?
— Cu amaâ ndoi caii.
— Sţ i Nilaă , a fugiţ sţ i el?
— Amaâ ndoi au fugiţ.
Moromeţe sţaă ţea pe paţ, cu frunţea lui bombaţaă aplecaţaă spre
genunchi, cu coaţele îânfipţe îân paă ţurile asţ ţernuţului. Dupaă un lung ţimp
de ţaă cere, el se ridicaă sţ i se uiţaă la fiecare copil îân parţe; apoi spuse îânceţ
sţ i caă uţaâ nd saă paraă caâ ţ mai linisţ ţiţ sţ i mai neţulburaţ:
380
 — Da! Bine! Vedeţţi-vaă de ţreabaă !
Dupaă care el îânsusţ i se ridicaă de pe paţ sţ i porni spre usţ aă saă -sţ i vadaă de
ţreburile lui ca sţ i caâ nd nu s-ar fi îânţaâ mplaţ nimic.
IÎn aceeasţ i zi Moromeţe îâsţi faă cu socoţeala daţoriilor sţ i spre searaă
baă ţu la poarţa lui Tudor Baă losu cu care se îânţţelese saă -i vaâ ndaă o parţe
din paă maâ nţul familiei. Tudor Baă losu ridicaă din nou chesţiunea locului
din spaţele casei, ceea ce Moromeţe accepţaă faă raă sţ ovaă ialaă . Tudor
Baă losu nu avu ţoţusţ i saţisfacţţia pe care sţ i-o dorise: Moromeţe araă ţa ca
sţ i aţunci caâ nd vaâ nduse salcaâ mul, îândepaă rţaţ sţ i nepaă saă ţor.
Cu banii luaţţi Moromeţe îâsţi cumpaă raă doi cai, plaă ţi fonciirea, raţa
anualaă la bancaă , daţoria lui Arisţide sţ i ţaxele de inţernaţ ale lui Niculae,
raă maâ naâ nd ca necunoscuţaă soluţţia acesţor probleme penţru viiţor: din
nou raţa la bancaă , din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu ţoaţaă aparenţa sa nepaă sare, Moromeţe nu mai fu vaă zuţ sţaâ nd
ceasuri îânţregi pe prispaă sau la drum pe sţaă noagaă . Nici nu mai fu auziţ
raă spunzaâ nd cu mulţe cuvinţe la saluţ. Nu mai fu auziţ povesţind. Din
Moromeţe cunoscuţ de ceilalţţi raă mase doar capul lui de humaă arsaă ,
faă cuţ odaţaă de Din Vasilescu sţ i care acum privea îânsinguraţ de pe poliţţa
fieraă riei lui Iocan la adunaă rile care îâncaă mai aveau loc îân poianaă …
…Lipsiţe îânsaă de omul lor, acesţe adunaă ri aveau saă -sţ i piardaă sţ i ele
curaâ nd orice inţeres. Trei ani mai ţaâ rziu, izbucnea cel de-al Doilea
Raă zboi Mondial. Timpul nu mai avea raă bdare.

381
 Prefaţă

Dupaă Cel mai iubit dintre pământeni sţ i Delirul, apare acum îânţr-o
colecţţie popularaă Moromeţii (I-II), romanul cel mai cunoscuţ al lui
Marin Preda. S-a pronunţţaţ de mai mulţe ori chiar cuvaâ nţul
„capodoperaă ” de caă ţre criţicii liţerari… Nu de ţoţţi, bineîânţţeles, dar de
cei mai mulţţi dinţre comenţaţorii romanului. IÎn ulţimele decenii, Preda
a îâncepuţ saă fie conţesţaţ ţoţ mai insisţenţ, la îâncepuţ din puncţ de
vedere moral, iar îân ulţima vreme esţe conţesţaţ, radical, sţ i din puncţ
de vedere esţeţic. Cineva zice chiar caă , „Moromeţii” ar fi un produs de
lux al realismului socialisţ, accepţaţ sţ i impus de Gheorghiu-Dej penţru
a-sţ i jusţifica regimul… Evidenţ nu-i asţ a, dar îân liţeraţura romaâ naă
acţualaă paâ naă sţ i evidenţţa esţe pusaă îân discuţţie sţ i, îân cele din urmaă , nu
esţe conţesţaţaă cu argumenţe esţeţice (ceea ce ar inţra îân regula jocului
criţic), ci îânjosiţaă , injuriaţaă , ridiculizaţaă … Preda esţe, observ, un subiecţ
predilecţ penţru cei care vor saă -sţ i dovedeascaă , azi, „corecţiţudinea
poliţicaă ” sţ i curajul esţeţic. Auţorul nu mai exisţaă , ca saă -i poaţaă ameninţţa
îân vreun fel oarecare, iar admiraţorii lui de ieri s-au reţras, prudenţţi,
din calea adversarilor saă i… Esţe foarţe incomod, azi, saă -l lauzi pe Preda
sţ i saă -i îânfrunţţi pe cei care-i reprosţ eazaă paâ naă sţ i fapţul caă era mic de
sţaţuraă , caă nu avea dupaă 50 de ani un paă r bogaţ sţ i caă pe obrajii lui
apaă ruseraă caâ ţţiva negi inesţeţici…
Am îâncercaţ îân mai mulţe raâ nduri saă dovedesc caă Marin Preda n-a
fosţ un colaboraţor al regimului ţoţaliţar, dimpoţrivaă , unul dinţre
criţicii cei mai necruţţaăţori ai lui, chiar dacaă a faă cuţ caâ ţeva
compromisuri minore (Ana Roşculeţ, parţţial Desfigurarea) penţru a
supravieţţui liţerar sţ i social. IÎi puţem reprosţ a la infiniţ caă a scris sţ i caă a
vruţ saă publice îânţr-un regim poliţic care socoţea liţeraţura un mijloc
de propagandaă ? Esţe absurd. Mai corecţ esţe saă vedem ce-a reusţ iţ saă
facaă un scriiţor auţenţic îânţr-o isţorie imposibilaă . N-am reusţ iţ, îâmi dau
382
seama, saă -i conving pe adversarii lui Preda din momenţ ce prozaţorului
i se ţrage, raâ nd pe raâ nd, ca îâmpaă raţului din basmul cunoscuţ, caâ ţe o
pernaă a succesului… A veniţ raâ ndul, cum ziceam, Moromeţilor, un
roman care a fosţ ciţiţ de mai mulţe generaţţii sţ i a plaă cuţ… N-am aflaţ
îâncaă de ce nu mai saţisface azi gusţul esţeţic al unor confraţţi, dar nu mi-
am pierduţ raă bdarea… Asţ ţepţ, îân conţinuare, saă ciţesc demonsţraţţia lor.
Am urmaă riţ, deocamdaţaă , injuriile sţ i ifosele lor universalisţe…
Reciţesc, îânainţe de a scrie aceasţaă prefaţţaă, o bunaă parţe din roman
sţ i consţaţ caă -mi place îân conţinuare sţ i caă nu am moţive saă -mi schimb
paă rerea pe care am exprimaţ-o de mai mulţe ori. Un roman puţernic,
un roman original, un realism psihologic cu o ţemaă sţ i o ţipologie ruralaă ,
îân fine, o epicaă superioaraă , comparabilaă prin subsţanţţa ei cu aceea a lui
Rebreanu… Sţilisţic, Preda pornesţ ţe de la alţ model (I.L. Caragiale), nu
de la Sadoveanu sţ i nici de la Rebreanu, scriiţori pe care îâi admiraă , dar
nu-i urmeazaă . Pe unul (Sadoveanu) penţru caă nu vrea saă facaă o prozaă
miţicaă sţ i liricaă , pe celaă lalţ (Rebreanu) penţru caă are asupra ţţaăranului
alţaă viziune sţ i, îân ceea ce privesţ ţe scriiţura, el folosesţ ţe alţe mijloace.
Preda îâi ciţise aţenţ pe marii rusţ i (Dosţoievski sţ i Tolsţoi), îâi ciţise pe
prozaţorii americani, iar din liţeraţura francezaă puncţele lui de reper,
îâncaă din 1957 (adicaă îân plinaă dominaţţie a realismului socialisţ), sunţ
Balzac sţ i Vicţor Hugo… îânţţelegem de ce Balzac (penţru caă , fiind
prozaţor, esţe imposibil saă faci absţracţţie de el, chiar dacaă îânţre ţimp au
apaă ruţ Prousţ, Joyce sţ i Thomas Mann), dar Hugo, ce rol poaţe avea
Hugo prinţre modelele unui realisţ incorupţibil ca Marin Preda? Preda
explicaă de ce: penţru caă de la Vicţor Hugo (îân speţţaă din Mizerabilii) un
scriiţor ţaâ naă r îânvaţţaă saă cauţe excepţţionalul sţ i surpriza vieţţii…
Nu sunţ singurele puncţe de reper ale acesţui prozaţor care nu avea,
adevaă raţ, ţiţluri academice, dar avea lecţuri bogaţe, uneori
surprinzaă ţoare, din sfera liţeraţurii sţ i a filosofiei… IÎi ciţise sţ i pe
moderni, sţ i pe posţmodemi, îân felul saă u, adicaă îânceţ, aţenţ la nuanţţe.
Nu-i accepţa, cum am precizaţ îân alţ loc, pe noii romancieri francezi, sţ i
nici pe jucătorii de cuvinte, adicaă pe prozaţorii reţorici sţ i meţaforici, pe
sţilisţ ţii care ameţţesc frazele… îâi plaă cea enorm I.L. Caragiale sţ i, fapţ
curios, mai puţţin Creangaă … Voia un sţil epic bazaţ pe exacţiţaţe sţ i nu
accepţa ideea caă ţţaăranul nu are o psihologie complexaă sţ i, îân genere, caă
ţţaăranul nu poaţe fi un personaj accepţabil penţru proza modernaă
383
(ţeoria falsaă a lui Camil Peţrescu combaă ţuţaă îân chip judicios de G.
Caă linescu), nici ideea caă ţţaăranul esţe un produs exclusiv al
insţincţelor… Din aceasţaă pricinaă prozaţorul avea rezerve faţţaă de proza
lui Rebreanu, care, explicaă el, a daţ prea mare imporţanţţaă besţialiţaă ţţilor
din sufleţul rural sţ i a vaă zuţ îân ţţaăranul romaâ n un individ eminamenţe
primiţiv. IÎnţr-o discuţţie pe care am avuţ-o dupaă apariţţia Moromeţilor II
(1967), prozaţorul a daţ o jusţificare subiecţivaă opţţiunii lui penţru o
prozaă analiţicaă sţ i penţru alţ ţip de ţţaăran decaâ ţ acela din Ion sţ i Răscoala
sţ i, îân genere, din proza ruralaă anţerioaraă : „Scriind ţoţdeauna am
admiraţ ceva, o creaţţie preexisţenţaă , care mi-a fermecaţ nu numai
copilaă ria, ci sţ i maţuriţaţea: eroul preferaţ, Moromeţe, care a exisţaţ îân
realiţaţe, a fosţ ţaţaă l meu. Acesţ senţimenţ a raă mas sţabil sţ i profund
penţru ţoaţaă viaţţa, sţ i de aceea cruzimea, caâ ţ sţ i josnicia, omorurile sţ i
spaâ nzuraă rile îânţaâ lniţe des la Rebreanu sţ i Sadoveanu sţ i exisţenţe, de
alţfel, sţ i îân viaţţa ţţaăranilor nu sţ i-au mai gaă siţ loc sţ i îân lumea mea
scaă ldaţaă îân lumina eţernaă a zilei de varaă . IÎn realiţaţe, îân aminţire îâmi zac
fapţe de violenţţaă faă raă maă suraă sţ i chipuri îânţunecoase, infernale, dar
paâ naă acum nu le-am gaă siţ un sens… Poaţe caă nici nu au!?”
O explicaţţie credibilaă , o jusţificare subiecţivaă . Nu cred îânsaă saă fie
singura. Preda esţe un prozaţor complex, are o ţeorie a romanului
(romanul ca discurs despre om) sţ i, îân privinţţa psihologiei eroului de
roman, el pornesţ ţe de la ideea realisţ ţilor din secolul al XIX-lea, sţ i
anume caă îân viaţţa oricaă rui individ exisţaă un desţin care asţ ţeapţaă saă fie
revelaţ de un scriiţor care sţ ţie saă vadaă … Taţaă l real pe care îâl invocaă îân
fragmenţul ciţaţ mai îânainţe esţe, desigur, un simbol al acesţei lumi
scaă ldaţe îân lumina eţernaă a zilei de varaă , dar Ilie Moromeţe, varianţa lui
din roman, esţe creaţţia ficţţiunii epice, esţe un veriţabil erou de roman.
Nu sţ ţiu sţ i, paâ naă la urmaă , nici nu inţereseazaă aproape deloc dacaă
scriiţorul a porniţ de la un proţoţip sau l-a invenţaţ pur sţ i simplu.
Imporţanţaă , cu adevaă raţ, esţe doar veridiciţaţea lui liţeraraă . Sţ i la acesţ
capiţol lucrurile sunţ clare îân Moromeţii I-II: Ilie Moromeţe esţe un
personaj memorabil, un personaj care a coboraâ ţ din carţe îân viaţţaă cu
idenţiţaţea daţaă de Marin Preda. Asţ a se îânţaâ mplaă de regulaă cu
personajele din marile romane ale liţeraţurii…
Sţilul epic din Moromeţii (1955, 1967) îâl aflaă m, îânţaâ i, îân nuvelele din
Întâlnirea din pământuri (1948), prima carţe a lui Marin Preda.
384
 O prozaă cu ţeme ţţaăraă nesţ ţi care marcheazaă un momenţ esenţţial îân
proza romaâ neascaă . Apare, aici, un alţ sţil epic sţ i, cum am precizaţ deja,
un alţ mod de a gaâ ndi lumea ţţaăraă neascaă . Asţ zice caă Preda îâmpacaă ,
acum, lumea ruralaă cu proza modernaă , îân sensul caă dovedesţ ţe caă se
poaţe face o liţeraţuraă cu mijloace epice moderne cu ţeme din lumea
saţului. El pune capaă ţ, asţfel, unei dispuţe lungi sţ i sţerile, nu lipsiţe de
un anumiţ snobism de provincie liţeraraă , aici, la gurile Dunaă rii. IÎn
nuvela O adunare liniştită – o capodoperaă , îân felul ei – prefigureazaă
sţilul ironic sţ i sţraţegia epicaă din Moromeţii. Paţţanghel a faă cuţ o
caă laă ţorie la munţe sţ i povesţesţ ţe, acum, prieţenilor saă i ce a paă ţţiţ cu
vecinul saă u, Miai, om raă u sţ i lacom. Povesţirea esţe o peţrecere cu vorbe,
cu ţreceri de la sţilul direcţ la sţilul indirecţ liber, o suiţaă de scene
dinţr-o comedie umanaă îân ţonuri ţţaăraă nesţ ţi. Peţru Dumiţriu are
drepţaţe saă spunaă despre aceasţaă carţe de debuţ caă „e îândeajuns spre a-
l clasa pe auţor ca mare mesţ ţer al povesţirii, al reţoricii rurale […] de
asemenea, ca scormoniţor îâncaă paă ţţaânaţ sţ i îândraă zneţţ al sufleţului
omenesc”.
„Puţerile mari” (epice, desigur) pe care i le prevedea Peţru Dumiţriu
îân 1948 se verificaă dupaă caâ ţţiva ani îân Moromeţii, o capodoperaă de sţil,
unul dinţre cele mai puţernice romane din liţeraţura romaâ naă . Esţe
isţoria unei familii ţţaăraă nesţ ţi din Caâ mpia Dunaă rii, din primaă varaă paâ naă
ţoamna. Saţul se cheamaă Silisţ ţea Gumesţ ţi (ca sţ i saţul naţal al auţorului)
sţ i, reluaţ îân alţe caă rţţi (Marele singuratic, Delirul), devine un fel de
imago mundi. Alungaţe de isţorie îân alţe locuri, personajele lui Preda
revin cu gaâ ndul sau cu pasul îân Silisţ ţea Gumesţ ţi, drumurile lor ţrec
ţoţdeauna prin acesţ spaţţiu privilegiaţ, individualizaţ liţerar îân chipul
îân care alţe spaţţii reale (Salinas – marea vale din romanele lui John
Sţeinbeck sau comiţaţul Yoknapaţawpha – îân romanele lui William
Faulkner) au deveniţ puncţe de reper îânţr-o geografie a imaginarului.
Saţul se concenţreazaă îân Moromeţii la viaţţa unei familii sţ i numai prin
aţingere la viaţţa unei comuniţaă ţţi mai largi. Dar sonda, fixaţaă pe un
spaţţiu resţraâ ns, inţraă adaâ nc îân sţraţurile unei spiriţualiţaă ţţi vechi. Din
îânregisţrarea vieţţii de familie îân fazele ei ţipice – ţrezirea dimineaţţa sub
glasul aspru al ţaţaă lui, plecarea la caâ mp, masa, îânţoarcerea de la caâ mp,
masa de searaă cu parţiciparea îânţregii familii eţc. – iese la ivealaă un cod
al exisţenţţei ţţaăraă nesţ ţi.
385
 Nimic exţraordinar nu se peţrece la acesţ prim nivel îân roman. Un
ţţaăran se îânţoarce de la caâ mp sţ i, îânconjuraţ de îânţreaga familie, maă naâ ncaă
asţ ezaţ pe prag, „parcaă deasupra ţuţuror”. Un prim indiciu de auţoriţaţe
îânţr-o lume îân care ţiparele arhaice au supravieţţuiţ. Aceasţaă cinaă
ţţaăraă neascaă , prezenţaţaă pe mai mulţe pagini, nu are nimic din culoarea
sţ i opulenţţa marilor ospeţţe din picţura olandezaă . Solemniţaţea sţ i
modesţia culinaraă îâi dau, dimpoţrivaă , un caracţer aproape sacru. Ca îân
picţurile vechi, lumina naraţţiunii cade pe chipul paă rinţelui care
vegheazaă asupra copiilor îânghesuiţţi îân jurul unei mese joase: „Caâ nd
iesţ eau din iarnaă sţ i paâ naă aproape de Sfaâ nţul Niculae, Moromeţţii maâ ncau
îân ţindaă la o masaă joasaă sţ i roţundaă , asţ ezaţţi îân jurul ei pe nisţ ţe scaă unele
caâ ţ palma. Faă raă saă sţ ţie caâ nd, copiii se asţ ezaraă cu vremea unul laâ ngaă
alţul, dupaă fire sţ i neam. Cei ţrei fraţţi viţregi, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim,
sţaă ţeau spre parţea dinafaraă a ţindei, ca sţ i caâ nd ar fi fosţ gaţa îân orice
clipaă saă se scoale de la masaă sţ i saă plece afaraă . De cealalţaă parţe a mesei,
laâ ngaă vaţraă , jumaă ţaţe îânţoarsaă spre sţraă chinile sţ i oalele cu maâ ncare de
pe foc, sţaă ţea îânţoţdeauna Caţrina Moromeţe, mama viţregaă a celor ţrei
fraţţi, iar laâ ngaă ea îâi avea pe ai ei, Niculae, pe Ilinca sţ i Tiţa, copii faă cuţţi cu
Moromeţe. Moromeţe sţaă ţea parcaă deasupra ţuţuror. Locul era pragul
celei de-a doua odaă i, de pe care el sţaă paâ nea cu privirea pe fiecare. Toţţi
ceilalţţi sţaă ţeau umaă r laâ ngaă umaă r, îânghesuiţţi, masa fiind prea micaă .
Moromeţe n-o mai schimbase de pe vremea primei lui caă saă ţorii, desţ i
numaă rul copiilor crescuse. El sţ edea bine pe pragul lui, puţea saă se
misţ ţe îân voie sţ i de alţfel nimaă nui nu-i ţrecuse prin cap caă ar fi bine saă se
schimbe masa aceea joasaă sţ i plinaă de arsurile de la ţigaie.” Ilie
Moromeţe sţaă paâ nesţ ţe îân chip absoluţ pesţe o familie formaţaă din douaă
raâ nduri de copii îânvraă jbiţţi îânţre ei din cauza paă maâ nţului. Descrierea
mesei esţe îânceaţaă sţ i riţualul ei dezvaă luie relaţţiile adevaă raţe din saâ nul
familiei. Copiii din prima caă saă ţorie nu se îânţţeleg cu cei din a doua, iar
ţaţaă l, penţru a paă sţra uniţaţea familiei, esţe dur sţ i jusţiţţiar. Caâ nd
mezinul, Niculae, face mofţuri la masaă , maâ na ţaţaă lui îâl lovesţ ţe
necruţţaăţor. Din primele douaă zeci de pagini ciţiţorul ia cunosţ ţinţţaă de
ţoaţe problemele familiei: exisţenţţa celor douaă loţuri de paă maâ nţ sţ i
lupţa penţru a le paă sţra nesţ ţirbiţe, disensiunile dinţre fraţţii viţregi,
planul de a fugi la Bucuresţ ţi al lui Paraschiv, Achim sţ i Nilaă , bigoţismul
mamei, primejdia „fonciirii” sţ i a daţoriei la bancaă , dorinţţa baă iaţului cel
386
mic, Niculae, de a merge la sţ coalaă sţ i osţiliţaţea celorlalţţi copii faţţaă de
aceasţaă naă zuinţţaă eţc.
Preda se folosesţ ţe de acesţe scene expoziţive penţru a sţudia îân
linisţ ţe raâ urile ce se vor desface apoi îân numeroase ramificaţţii.
Moromeţii I are ţrei paă rţţi sţ i ţoaţe îâncep cu o prezenţare de ansamblu:
aici masa, îân parţea a doua prispa pe care sunţ îânsţ iraţţi la adaă posţ de
ploaie ţoţţi membrii familiei, îân ulţima secerisţ ul, precedaţ de o pregaă ţire
aproape misţicaă , sub puţerea unei mari exalţaă ri, îân orice caz, a plecaă rii
la caâ mp. Indivizii se diferenţţiazaă prin mici deţalii de comporţamenţ.
Nilaă are o frunţe „laţaă sţ i groasaă ” sţ i, ori de caâ ţe ori acesţ personaj greoi,
eziţanţ apare îân carţe, frunţea îâncordaţaă , marcaâ nd chipul unei gaâ ndiri
îânceţe, nu va lipsi din noţaţţiile prozaţorului. Paraschiv are un raâ s ciudaţ
(„parcaă ar fi paâ raâ ţ ceva”) sţ i semnul lui fizionomie disţincţiv esţe
saţisfacţţia rea, vulgaraă , exprimaţaă de îâmpleţirea buzelor lungi
(„îânţinzaâ ndu-sţ i cu plaă cere buzele lui îâmpleţiţe”). IÎnsaă modificarea vieţţii
inţerioare îân Moromeţii esţe marcaţaă mai ales de glasuri. Glasul araţaă
umoarea, caracţerul sţ i poziţţia individului îân ierarhia socialaă . Caţrina,
supusaă baă rbaţului, ţemaă ţoare de copiii viţregi, are un glas „îândepaă rţaţ
sţ i îâmbulziţ de gaâ nduri”. Taţaă l auţoriţar are mai mulţe glasuri, caâ nd
„puţernic sţ i ameninţţaăţor, faă caâ ndu-i pe ţoţţi saă ţresaraă de ţeamaă ”, caâ nd un
glas „schimbaţ sţ i necunoscuţ”, fals, ironic. Vicţor Baă losu, voiajorul, are
un glas „spaă laţ”, Tţ ugurlan – un glas „neprieţenos sţ i sţraă in”, Guica –
spioana saţului – are unul îânecaţ de curioziţaţe sţ i plaă cere. Cuvaâ nţul
exprimaă o relaţţie, glasul marcheazaă naţura acesţei relaţţii. Boţţoghinaă ,
ţţaăranul bolnav, nevoiţ saă -sţ i vaâ ndaă o parţe din paă maâ nţ, discuţaă cu Tudor
Baă losu sţ i cu fiul acesţuia, Vicţor, îânţr-un chip care indicaă o îânsţraă inare
ţoţalaă : „Fiecare cuvaâ nţ scos de cei ţrei oameni scaâ rţţaâia, nu se lipea de
celaă lalţ, nimerea alaă ţuri, nu se puţea roţunji sţ i îâncaă lzi, aţaâ ţ Boţţoghinaă ,
caâ ţ sţ i Baă losu se uiţau îân laă ţuri, îânţorceau capeţele îân alţaă parţe caâ nd
unul din ei deschidea gura.”
Tema cenţralaă îân Moromeţii ar fi, din acesţ puncţ de vedere,
liberţaţea moralaă îân lupţa cu faţaliţaă ţţile isţoriei. Ea esţe anunţţaţaă de
prozaţor îânţr-o frazaă liminaraă , programaţicaă , de care s-a faă cuţ îân
inţerpreţarea criţicaă mai mulţ caz: „îân Caâ mpia Dunaă rii, cu caâ ţţiva ani
îânainţea celui de-al Doilea Raă zboi Mondial, se pare caă ţimpul avea cu
oamenii nesfaâ rsţ iţaă raă bdare; viaţţa se scurgea aici faă raă conflicţe mari.”
387
Ceea ce urmeazaă îân roman conţrazice aceasţaă imagine. Timpul esţe
viclean, raă bdarea nu e decaâ ţ o formaă de acumulare penţru o nouaă crizaă .
La sfaâ rsţ iţ, caâ nd drama Moromeţţilor esţe naraţaă sţ i, prin ea, imaginea
vieţţii linisţ ţiţe spulberaţaă , prozaţorul revine asupra noţaţţiei de îâncepuţ:
„Timpul nu mai avea raă bdare! * Esţe una dinţre mulţele imagini ale
simeţriei îân liţeraţura lui Marin Preda, plinaă de evoluţţii îânchise, de
ample misţ caă ri îân cerc, sţ i vrea saă dea o idee despre roţaţţia procesualaă a
vieţţii dupaă o lege sţaţornicaă sţ i misţerioasaă care acţţioneazaă sţ i îân naţuraă .
Chiar demersul epic se îânscrie îân faţaliţaţea acesţei repeţiţţii. Scriiţorul
revine îân carţea nouaă la simbolurile pe care le-a paă raă siţ îân carţea
anţerioaraă , proza lui ţraă iesţ ţe sub puţerea unei obsesii a îânţoarcerii la
un puncţ originar. Lui Moromeţe nu îâi place negusţoria, iar banii îâi
pricinuiesc o furie nepuţincioasaă . Dispreţţul lui faţţaă de Baă losu vine de
aici. Paă maâ nţul esţe faă cuţ saă dea produse, iar produsele saă îâi hraă neascaă
pe membrii familiei sţ i saă acopere chelţuielile casei, aţaâ ţ. Paraschiv,
Achim sţ i Nilaă au o pofţaă nemaă suraţaă de caâ sţ ţig sţ i prima lor formaă de
raă zvraă ţire faţţaă de auţoriţaţea ţaţaă lui esţe nemulţţumirea faţţaă de
imobiliţaţea lui socialaă . Ei murmuraă sţ i îâl vorbesc de raă u îân saţ caă a daţ
porumbul iefţin sţ i caă , îân genere, el „nu face nimic”, „sţaă ţoaţaă ziua”. A
face ceva esţe a face bani. Tinerii Moromeţe au simţţul acumulaă rii
capiţalisţe, ei vor saă ţransforme graâ ul, laâ na, lapţele îân bani. Modelul lor
e Tudor Baă losu, semnul noilor relaţţii îân economia saţului. E momenţul
îân care îâncepe declinul proţagonisţului. Paâ naă aţunci el ţţinuse piepţ
percepţorului, jandarmului, lui Tudor Baă losu, ţraă ise senin, cu un
senţimenţ îânalţ al independenţţei. Spargerea familiei duce la praă busţ irea
lui moralaă , sţ i semnalul acesţui proces esţe, ca sţ i îânainţe, glasul: „Baă ieţţii
mei! exclamaă Moromeţe cu un glas de parcaă n-ar fi sţ ţiuţ caă avea baă ieţţi.
Baă ieţţii mei, Scaă mosule, sunţ bolnavi. Saă fugaă de acasaă ! De ce asţa? Nu i-
am laă saţ eu saă facaă ce vor? Absoluţaă , absoluţaă liberţaţe le-am daţ! Dacaă
veneau sţ i-mi spuneau: «Maă , noi vrem saă fugim de acasaă » – crezi caă i-asţ
fi îâmpiedicaţ eu, Scaă mosule!? «De ce saă fugiţţi, fraă ţţioare? le-asţ fi spus.
IÎnceţ nu puţeţţi merge?».”
Schimbarea glasului („ţulbure sţ i îânsinguraţ”) anunţţaă o modificare
inţerioaraă profundaă . Lumina pe care Moromeţe o descoperea îân
îânţaâ mplaă rile sţ i îân fapţele vieţţii se sţinge, linisţ ţea îâl paă raă sesţ ţe, iar faă raă
linisţ ţe exisţenţţa nu mai esţe o îâncaâ nţare, ci o povaraă : „Cum saă ţraă iesţ ţi,
388
dacaă nu esţ ţi linisţ ţiţ?” Moromeţe sţ i Dumiţru lui Nae, prieţeni vechi, nu
se mai vaă d, ei, care se vedeau de deparţe sţ i ţoţdeauna cu o mare
bucurie. Ideea romanului esţe caă omul creaţor e îânvins de
circumsţanţţele isţoriei. Din Moromeţe, senior al caâ mpiei, om inţeligenţ
sţ i cu o fanţezie bogaţaă , comenţaţor subţil al moravurilor ţţaăraă nesţ ţi, nu
mai raă maâ ne decaâ ţ capul de humaă faă cuţ de Din Vasilescu îân ţimpul unei
adunaă ri îân Poiana lui Iocan. Exisţenţţa daă inuie, care va saă zicaă , prin arţaă .
Declinul familiei Moromeţe esţe anunţţaţ simbolic de sacrificarea
salcaâ mului. O scenaă memorabilaă , ca aţaâ ţea alţele îân acesţ roman
(adunaă rile din Poiana lui Iocan, discuţţiile despre poliţicaă , confrunţarea
dinţre Polina sţ i ţaţaă l saă u, Baă losu, unelţirile Guicaă i – sora rea a lui Ilie
Moromeţe – cu ramura raă zvraă ţiţaă a familiei Moromeţe, reacţţiile bruţale
ale lui Tţ ugurlan – „omul revolţaţ” îân varianţa predisţaă eţc.). Marin
Preda a scris la îâncepuţul anilor ’40 o schiţţaă – Salcâmul – pe care, îân
chip surprinzaă ţor, n-a inclus-o îân volumul de debuţ din 1948
(Întâlnirea din pământuri). Schiţţa esţe reluaţaă , îân schimb, îân Moromeţii
I sţ i, cum am precizaţ, are un rol premoniţoriu îân roman. Esţe simbolul
forţţei sţ i uniţaă ţţii familiei ţţaăraă nesţ ţi. Face parţe din familie, copiii se joacaă
îân jurul lui, arborele falnic acoperaă (proţejeazaă ) casa Moromeţţilor, iar
caâ nd vecinul Baă losul vrea saă -l cumpere, ţoţţi din familie proţesţeazaă .
IÎnsţraă inarea lui esţe inaccepţabilaă . Despre acesţ bizar personaj (caă ci
salcâmul, ca sţ i Bisisica – oaia rea –, face parţe din ţipologia romanului)
esţe vorba îâncaă din primele pagini din Moromeţii. Iesţ iţ pe podisţ caă , la
sfaâ rsţ iţul unei zile de muncaă , Moromeţe e îânţrebaţ de vecinul saă u, Tudor
Baă losu, dacaă -i vinde sau nu „salcâmu’ ăla”. IÎn loc de raă spuns, Moromeţe
face previziuni meţeorologice („saă ţţii minţe caă la noapţe o saă plouaă ”) sţ i,
cu o sţ ireaţaă inocenţţaă, cere vesţ ţi despre fiul lui Baă losu, voiajorul: „Dar
Vicţor al ţaă u… El nu mai iese la sapaă , Baă losule? Sau de caâ nd e voiajor
nu-l mai aranjeazaă ? […] Adicaă … admiţem cazul caă fiind ocupaţ…” E
limpede caă Moromeţe nu vrea saă discuţe despre salcaâ m sţ i, îân sţilul lui
caracţerisţic, raă spunde indirecţ, penţru caă , dacaă va ploua, va face graâ u
sţ i va puţea plaă ţi fonciirea faă raă saă vaâ ndaă salcaâ mul. Salcaâ mul esţe
sacrificaţ, îân cele din urmaă , prevederile lui Moromeţe nu se îândeplinesc
sţ i, îânţr-o dimineaţţaă, îâl scoalaă mai devreme decaâ ţ de obicei pe Nilaă
penţru a merge îâmpreunaă îân graă dina unde sţraă juiesţ ţe salcaâ mul uriasţ ,
inţraţ, prin vechimea lui, îân viaţţa familiei: Salcaâ mul?! îânţrebaă flaă caă ul
389
uimiţ.
Toaţaă lumea cunosţ ţea acesţ salcaâ m. Copiii se urcau îân el îân fiece
primaă varaă sţ i-i maâ ncau florile, iar îân ţimpul iernii jucau mija, alegaâ ndu-l
ca loc de îânţaâ lnire. Toamna, viroaga se umplea cu apaă , iar îân ţimpul
iernii îângheţţa. Caâ nd erau mici, Paraschiv, Nilaă sţ i Achim curaă ţţau sţ anţţul
de zaă padaă sţ i gloduri sţ i neţezeau cea mai lungaă gheaţţaă de prin
îâmprejurimi. Lunecusţ ul pornea de undeva din susul graă dinii sţ i se oprea
la raă daă cina copacului. […]
Nilaă îâsţi daă du paă laă ria pe ceafa sţ i îânţrebaă îâncaă o daţaă :
— Salcaâ mul aă sţa? De ce saă -l ţaă iem? Cum o saă -l ţaă iem? De ce?!…
— IÎnţr-adins, raă spunse Moromeţe. IÎnţr-adins, Nilaă , îâl ţaă iem, îânţţelegi?
Asţ a, ca saă se mire prosţ ţii! Pune maâ na, nu ţe mai uiţa, caă se face ziuaă …”
Salcaâ mul esţe doboraâ ţ sţ i, faă raă el, gospodaă ria Moromeţţilor apare
deodaţaă pusţie, modesţaă . Arborele îâi daă dea grandoare. „Acum ţoţul –
noţeazaă naraţorul – se faă cuse mic: graă dina, caii, Moromeţe îânsusţ i,
araă ţau bicisnici. Cerul deschis sţ i caâ mpia naă paă deau îâmprejurimile.”
Apar, ca nisţ ţe semne raă u prevesţiţoare, ciorile, sţ i mama, obisţ nuiţaă saă
ciţeascaă îân asţfel de lucruri un curs al vremii viiţoare, cade la gaâ nduri
îânţunecaţe. Taă ierea salcaâ mului ţulburaă viaţţa familiei, loviţurile de ţopor
sunţ asculţaţe cu spaimaă , ca nisţ ţe loviţuri ale desţinului.
Salcaâ mul va mai fi o daţaă evocaţ îân naraţţiune îânţr-unul din
momenţele de suceală ale lui Ilie Moromeţe. Taţaă l vrea saă sţea de vorbaă
cu Paraschiv, apoi se raă zgaâ ndesţ ţe sţ i, privind graă dina faă raă salcaâ mul
falnic, „umbre de îândoialaă sţ i nesiguranţţaă îâi licaă reau acum îân priviri”. E
limpede caă arborele semnificaă ceva, un fir invizibil leagaă acesţ elemenţ
naţural de simbolurile mari ale caă rţţii. Ca aţaâ ţea alţe semne îân liţeraţura
lui Preda, salcaâ mul are, îânţaâ i, o valoare premoniţorie. El reprezinţaă , s-ar
puţea spune, uniţaţea, ţraă inicia Moromeţţilor, fiind îân lumea obiecţelor
ceea ce reprezinţaă ţaţaă l îân viaţţa familiei. E un arbore cu autoritate,
dominaţor, un puncţ sţabil de referinţţaă. Faă raă el, Moromeţe (reluaă m
imaginea dinainţe) araţaă bicisnic, cerul deschis sţ i caâ mpia (cosmosul)
„naă paă desc” ograda. Salcaâ mul, s-ar puţea fanţaza, esţe un simbol sţ i o
pavaă zaă . Praă busţ irea lui anunţţaă un sfaâ rsţ iţ, o desţraă mare, o modificare de
ierarhii îân lumea Moromeţţilor. Odaţaă cu ţaă ierea arborelui îâncepe sţ i
declinul familiei anţicipaţ îân acesţ chip de o dramaă îân lumea vegeţalaă .
Fapţele s-ar puţea judeca sţ i din puncţ de vedere simbologic.
390
Arborele esţe simbolul verţicaliţaă ţţii, un elemenţ axial (axul lunii),
arheţipul puţerii, un simbol, ţoţodaţaă , falie. IÎn docţrinele ezoţerice el
îânseamnaă sţ i viaţţa spiriţului, sursa vieţţii, scara ce leagaă paă maâ nţul de cer
eţc. Penţru unii el esţe un simbol al paţerniţaă ţţii auţoriţare (doboraâ re =
casţraţţie), penţru C.G. Jung arborele esţe sţ i o imagine maţernaă , îân fine,
arborele duce cu gaâ ndul la viaţţaă sţ i la moarţe, la cunoasţ ţerea binelui sţ i a
raă ului (pomul vieţii), la paă caţul originar eţc. Salcaâ mul, îân chip special, ar
fi, dupaă alţţi inţerpreţţi, sţ i un simbol masonic solar. Nu credem caă Marin
Preda s-a gaâ ndiţ la ţoaţe acesţea, salcâmul lui are o valoare mai
profanaă , el face parţe, ca sţ i Bisisica sţ i caii, din universul familiei
ţţaăraă nesţ ţi. E, cu alţe cuvinţe, un personaj ca oricare alţul sţ i, dacaă
apropierea nu scandalizeazaă , am puţea spune caă salcaâ mul îân discuţţie
esţe dublul vegetal al lui Moromeţe. Desţinul unuia esţe anţicipaţ de
desţinul celuilalţ. Romanul are sţ i asţfel de corespondenţţe care-i
sporesc considerabil valoarea.
IÎn al doilea volum din Moromeţii, drama idealismului ţţaăraă nesc esţe
ţema prioriţaraă . La îâncepuţ, ideea mare a caă rţţii – dispariţţia unei
civilizaţţii sţraă vechi sţ i, faţal, a unui mod de exisţenţţaă sub presiunea
schimbaă rilor fulgeraă ţoare prin care ţrece saţul romaâ nesc – nu se vede
limpede. Sţilul esţe mai eseisţic sţ i ciţiţorul, obisţ nuiţ cu personajele din
primul volum, accepţaă cu greu iposţaza lor (mediocraă social) de acum.
Caâ nd pe scena caă rţţii reapare Ilie Moromeţe, lucrurile se schimbaă . Ilie
Moromeţe e, sţ i aici, personajul unei proze superioare. IÎndaţaă ce, iesţ iţ
dinţr-o lungaă , mediocraă amorţţealaă , îâsţi recapaă ţaă plaă cerea de a mediţa,
de a ironiza, sţaţura lui ia proporţţii fabuloase. Ea sţaă îânsaă sub semnul
unui hoţaă raâ ţ ţragism. IÎn spaţele replicilor formulaţe cu aceeasţ i
dezinvolţuraă se simţe caă mulţţumirea eroului nu mai e aceeasţ i, loţurile
de paă maâ nţ, îân parţe refaă cuţe, nu îâi mai dau siguranţţa dinainţe. Rolul lui
de sţaă paâ n absoluţ îân familie îâi fusese reţras, feciorii plecaţţi la Bucuresţ ţi
nu se mai îânţorc, iar caâ nd ţaţaă l, decis saă refacaă uniţaţea pierduţaă a
familiei, îâi cheamaă cu o nefireascaă duiosţ ie, refuzul lor ia forme
neasţ ţepţaţe. Moromeţe îâncearcaă , aţunci, saă -sţ i recaâ sţ ţige fiul ce îâi mai
raă maă sese (Niculae), sţ i el nedrepţaă ţţiţ. Faţţaă de acţualul acţivisţ de parţid,
baă ţraâ nul ţţaăran avea consţ ţiinţţa îâncaă rcaţaă : îâl îâmpiedicase saă îânveţţe.
Consţraâ ns de „fonciire”, de coţele îâmpovaă raă ţoare, Moromeţe îâi soliciţaă ,
acum, bani, speriaţ caă îânţr-o zi sţ i acesţ ţia îâi vor fi refuzaţţi. Esţe evidenţ
391
caă auţoriţaţea lui nu mai are asupra cui se exerciţa, sţ i îân iluzia caă mai
poaţe reface ceva, caă mai poaţe ţraă i ocoliţ de evenimenţe, sţaă maă reţţia
ţragicaă a acesţui baă ţraâ n ţţaăran idealisţ. Niciun copil nu îâl mai asculţaă sţ i
observaţţiile lui spiriţuale se îânţorc îâmpoţriva sa. Ilinca îâi raă spunde:
„vorbim duminicaă ”, adicaă alţaă daţaă , caâ nd n-avem de lucru; Niculae îâi
respinge cu agresiviţaţe ideile.
Discuţţiile dinţre ţaţaă sţ i fiu capaă ţaă , îân acesţ conţexţ, sensul unei
confrunţaă ri îânţre douaă moduri de a concepe viaţţa, îân ulţimaă insţanţţaă,
îânţre douaă civilizaţţii. Taâ naă rul Moromeţe crede îânţr-o nouaă religie a
binelui sţ i a raă ului sţ i, odaţaă caâ sţ ţigaţ de ideea schimbaă rilor, el devine
aposţolul lor incorupţibil. Ideile de îânnoire radicalaă a saţului, afirmaţe
de fiu, îânţaâ mpinaă îânsaă proţesţul ţaţaă lui, neîâmpaă caţ cu gaâ ndul caă ţoţ ceea
ce a faă cuţ el a fosţ gresţ iţ sţ i caă rosţurile ţţaăraă nesţ ţi ţrebuie schimbaţe.
Niciodaţaă îân proza posţbelicaă nu s-a pus îân discuţţie cu un mai mare
curaj esţeţic desţinul civilizaţţiei ţţaăraă nesţ ţi sub comunism sţ i nu a
caă paă ţaţ, paâ naă acum, o moţivare liţeraraă mai pregnanţaă . Ce se impune
îânainţe de orice e iluzia lui Ilie Moromeţe. Prezenţaâ nd-o sub ţoaţe
formele, prozaţorul se menţţine aproape pesţe ţoţ îân linia finaă sţ i îânalţaă a
vocaţţiei sale epice. Sunţ, îân acesţ sens, caâ ţeva scene anţologice. Cea
care vine imediaţ îân minţe e aceea îân care baă ţraâ nul ţţaăran, udaţ paâ naă la
piele de o ploaie repede sţ i caldaă de varaă , sapaă cu o hoţaă raâ re ce vine din
adaâ ncurile fiinţţei lui sţ anţţul care saă apere sţ ura de paie, îân ţimp ce, îân
alţaă parţe a saţului, se pregaă ţesc raă sţurnaă ri specţaculoase. IÎn îândaâ rjirea
cu care el vrea saă apere nenorociţele de paie se ciţesţ ţe o disperare faă raă
margini, formulaţaă sţ i alţfel, îân frazele pe care le adreseazaă cuiva, unui
personaj nevaă zuţ. Vorbele capaă ţaă , deodaţaă , alţaă rezonanţţaă decaâ ţ cea
obisţ nuiţaă , sţ i Moromeţe pare profeţul unei cauze iremediabil pierduţe:
„Paâ naă îân clipa din urmaă omul e daţor saă ţţinaă la rosţul lui, chiţ caă rosţul
aă sţa cine sţ ţie ce s-o alege de el! […] Caă ţu vii saă -mi spui caă noi sunţem
ulţimii ţţaărani de pe lume sţ i caă ţrebuie saă dispaă rem. Sţ i de ce crezi ţu caă
n-ai fi ulţimul prosţ de pe lume sţ i caă mai degrabaă ţu ar ţrebui saă
dispari, nu eu? […] Asţ a caă vezi […] eu ţe las pe ţine saă ţraă iesţ ţi! Dar raă u
fac, caă ţu vii pe urmaă sţ i-mi spui mie caă nu mai am niciun rosţ pe lumea
asţa… Sţ i ce-o saă maă naâ nci, maă Biznac? Ce-o saă maă naâ nci, maă , ţaâ mpiţule?”.
Moromeţe se vede, îân conţinuare, cu vechii saă i prieţeni liberali
(Maţei Dimir, Nae Cismaru, Cosţache al Joichii, Giugurdel), dar
392
adunaă rile lor nu mai au fasţul sţ i hazul celor de alţaă daţaă . Figurile
cenţrale ale saţului sunţ acum Bilaă , Isosicaă , Manţarosţ ie, Ouaă bei, Adam
Faâ nţaâ naă , acţori ai puţerii comunisţe. Isosicaă , fiul unei femei care îâl
vaă zuse pe Dumnezeu, esţe secreţar de parţid. Inţeligenţ, invenţiv, el
pune la cale inţrigi penţru a-sţ i îândrepţa adversarii poliţici.
Insţrumenţul esţe Ciulea, nevasţa, femeie rea de guraă , spioana saţului.
Isosicaă vrea saă îâl compromiţaă pe Adam Faâ nţaâ naă , responsabilul morii
din saţ, îânsaă operaţţiunea esţ ueazaă prin ţraă dare, îânvingaă ţor îân cele din
urmaă iese Vasile al Moasţ ii, om dur, simbol al violenţţei poliţice care
paă ţrunde îân viaţţa ţradiţţionalaă a saţului. Saţul auţenţic, saţul adunaă rilor
linisţ ţiţe sţ i al dialogurilor socraţice – pe scurţ, civilizaţţia moromeţţianaă –
nu mai poaţe supravieţţui. Simbolul acesţei civilizaţţii îân asfinţţiţ, Ilie
Moromeţe, are, dupaă un momenţ de reviţalizare (dragosţea penţru
Fica), o agonie lenţaă , lipsiţaă de maă reţţie. Faă raă cai, el esţe purţaţ îân robaă
de nepoţul Sande sţ i, dupaă un ţimp, moare spunaâ nd docţorului:
„Domnule, eu ţoţdeauna am dus o viaţţaă independenţaă .” Fiii s-au
îâmpraă sţ ţiaţ de mulţ, casa Moromeţţilor ţrece îân maâ inile Tiţei, unicul copil
raă mas îân preajma baă ţraâ nului ţţaăran. Dispare, odaţaă ce praporii fluţuraă la
poarţa Moromeţţilor, saţul ca imagine a lumii sţaţornice, arheţipale.
Moromeţe ţragic, omul unei civilizaţţii care piere, ţraă iesţ ţe de aici îânainţe
îân îânchipuirea fiului. Capiţolul despre moarţea lui Moromeţe e ţoţ ce s-
a scris mai profund, îân legaă ţuraă cu aceasţaă ţemaă gravaă , îân liţeraţura
romaâ naă . Romanul, îân ansamblu, esţe subsţanţţial, raă sţoarnaă convenţţiile
liţerare ale momenţului, sugeraâ nd reala ţragedie a lumii ţţaăraă nesţ ţi îân
perioada comunisţaă .

Eugen SIMION

393
 CRONOLOGIE

1922
La 5 augusţ se nasţ ţe, îân comuna Silisţ ţea Gumesţ ţi (judeţţul
Teleorman), Marin Preda, fiul Joiţţei Preda sţ i al lui Tudor Caă laă rasţ u
(caă saă ţoria nefiind legalizaţaă , baă iaţul va lua numele de familie al
mamei). Paă rinţţii mai aveau, fiecare, copii dinţr-o caă saă ţorie anţerioaraă ,
ţaţaă l – ţrei baă ieţţi, iar mama – douaă feţe. IÎmpreunaă , mai au doi copii,
Marin sţ i Alexandru (Sae). Modelul familiei moromeţţiene de mai ţaâ rziu.
1930-1934
Urmeazaă sţ coala primaraă îân comuna naţalaă , proţejaţ de figura fasţaă a
îânvaă ţţaăţorului Ionel Teodorescu.
1934-1937
Ciclul secundar la aceeasţ i sţ coalaă .
Susţţine examenul de absolvire a clasei a VII-a îân comuna Ciolaă nesţ ţi
(Teleorman).
1937
Doresţ ţe saă se îânscrie la Sţ coala Normalaă din Caâ mpulung Muscel, dar
esţe respins din cauza miopiei. Va fi îânsaă primul admis la Sţ coala
Normalaă din Abrud.
1938
Sţ coala din Abrud desfiinţţaându-se, se ţransferaă la Sţ coala Normalaă din
Crisţur-Odorhei.
1940
Consecinţţaă a Dicţaţului de la Viena, Crisţur-Odorhei devine ţeriţoriu
ocupaţ, iar ţaâ naă rul Preda se muţaă la Sţ coala Normalaă din Bucuresţ ţi.
1941
Inţraă îân conţacţ cu membrii grupaă rii liţerare „Albaţros”. Inţeresaţ de
scris, ţaâ naă rul Marin Preda ţrimiţe douaă ţexţe la revisţa Albatros. Din
cauza suspendaă rii publicaţţiei, proza aleasaă de redacţţie (De capul ei) nu
394
va mai fi ţipaă riţaă .
Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, penţru volumul colecţiv
Sârma ghimpată, al grupului de la „Albaţros”, volum care nu ţrece îânsaă
de cenzuraă .
1942
IÎn aprilie, Marin Preda debuţeazaă îân Timpul cu proza Pârlitu. Toţ aici
îâi vor fi publicaţe sţ i povesţirile Calul, La câmp, Salcâmul, Strigoaica,
Noaptea. Lucreazaă îân caliţaţe de corecţor la coţidianul Timpul
(recomandaţ de Geo Dumiţrescu) sţ i la Insţiţuţul de Sţaţisţicaă .
1943
Esţe îânţaâ lniţ la cenaclul lui E. Lovinescu, „Sburaă ţorul”, unde ciţesţ ţe
De capul ei sţ i Calul. IÎsţi îâncepe sţagiul miliţar (-1945). IÎi apare, îân
Vremea războiului, proza Colina. Se angajeazaă ca secreţar de redacţţie la
Evenimentul zilei (la recomandarea lui Ion Vinea).
1945-1947
Corecţor la Timpul (1946) sţ i la România libera. Publicaă prozele
Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oara, întâia moarte a lui
Anton Tudose, ale caă ror nuclee vor fi valorificaţe îân Moromeţii. IÎn 1946,
pregaă ţesţ ţe volumul de povesţiri Întâlnirea din pământuri penţru a
parţicipa la un concurs de debuţ organizaţ de Ediţura Culţura
Naţţionalaă – caâ sţ ţigaţ îânsaă de Cella Delavrancea.
1948
Apare volumul Întâlnirea din pământuri (Ediţura Carţea
Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi), recepţaţ ca nesaţisfacaă ţor din puncţ de vedere
ideologic.
Anţologia cuprinde nuvelele: în ceată, Colina, Întâlnirea din
pământuri, O adunare liniştită, Calul, La câmp, înainte de moarte,
Dimineaţă de iarnă. Secreţar de presaă la Minisţerul Informaţţiilor; pesţe
doar paţru luni renunţţaă la slujbaă .
1949
Esţe ediţaţaă , îân colecţţia „Carţea Poporului”, nuvela O adunare
liniştită. Descoperirea vocaţţiei de scriiţor a avuţ-o, va maă rţurisi mai
ţaâ rziu Marin Preda, „îân ziua îân care am scris O adunare liniştită”.
Prozaţorul îâncearcaă saă corecţeze impresia de inadecvare ideologicaă
suporţaţaă de primul volum, Întâlnirea din pământuri, prin nuvela Ana
Roşculeţ (Ediţura penţru Liţeraţuraă sţ i Arţaă , Bucuresţ ţi).
395
 Membru al Uniunii Scriiţorilor. Proiecţeazaă romanul Moromeţii.
1952
Publicaă îân volum nuvela Desfigurarea (Ediţura de Sţaţ penţru
Liţeraţuraă sţ i Arţaă , Bucuresţ ţi); povesţirea va fi disţinsaă , îân acelasţ i an, cu
Premiul de Sţaţ.
Redacţor la Viaţa românească.
1954
Nuvela Desfigurarea esţe ecranizaţaă .
Se caă saă ţoresţ ţe cu poeţa Aurora Cornu.
1955
Apare romanul Moromeţii, vol. I (Ediţura de Sţaţ penţru Liţeraţuraă sţ i
Arţaă , Bucuresţ ţi), operaă de maximaă relevanţţaă îân proza romaâ neascaă
posţbelicaă .
1956
Esţe publicaţaă nuvela Ferestre întunecate (Ediţura Tinereţului,
Bucuresţ ţi).
1957
Romanul Moromeţii primesţ ţe Premiul de Sţaţ penţru Liţeraţuraă ,
clasa 1.
Devine membru îân Biroul Uniunii Scriiţorilor.
1958
Divorţţeazaă de Aurora Cornu sţ i se caă saă ţoresţ ţe cu Eţa Vexler (de care
se va despaă rţţi îân 1966).
1959
Apare nuvela Îndrăzneala (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi).
1962
Apare prima versiune a romanului Risipitorii (Ediţura penţru
Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi). O a doua ediţţie, „îân îânţregime revaă zuţaă ”, va fi
publicaţaă îân 1965, iar o a ţreia ediţţie, „revaă zuţaă sţ i definiţivaă ”, îân 1969).
1963
Se pronunţţaă, îân cadrul Conferinţţei Scriiţorilor, penţru respecţarea
sţaţuţului scriiţorului sţ i a misiunii lui, îâmpoţriva modelului oferiţ de
auţorul Mihai Beniuc.
Esţe publicaţaă nuvela Friguri (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi),
inspiraţaă de o caă laă ţorie îân Vieţnam.
Susţţine o rubricaă la Scânteia Tineretului, îân cadrul caă reia raă spunde
396
la îânţrebaă rile ciţiţorilor.
1964
Apare ediţţia a VII-a, revaă zuţaă , a romanului Moromeţii, vol. I (Ediţura
penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi).
1965
Esţe ales depuţaţ. Traduce romanul Ciuma de Alberţ Camus (îân
colaborare cu soţţia sa, Eţa Preda). Caă laă ţoresţ ţe la Paris, unde îâi cunoasţ ţe
pe Elvira Popescu sţ i Eugen Ionescu.
1967
Apare volumul al doilea al romanului Moromeţii (Ediţura penţru
Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi). Vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor.
1968
Esţe publicaţ romanul Intrusul (Ediţura penţru Liţeraţuraă ,
Bucuresţ ţi), disţins îân acelasţ i an cu Premiul Uniunii Scriiţorilor. Se
caă saă ţoresţ ţe cu Elena Miţev.
Scrie piesa Martin Bormann (Ediţura penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi),
jucaţaă la Teaţrul Naţţional din Bucuresţ ţi îân sţagiunea 1967-1968.
1970
I se nasţ ţe primul fiu, Nicolae.
Direcţor al Ediţurii Carţea Romaâ neascaă . Publicaă arţicolul de
referinţţaă „Obsedanţul deceniu”, îân revisţa Luceajarul (seria condusaă de
Sţ ţefan Baă nulescu), unde îânţreţţine rubrica „IÎn fiecare saă pţaă maâ naă Marin
Preda raă spunde la o îânţrebare”.
Traduce romanul Demonii de EM. Dosţoievski (îân colaborare cu
Nicolae Gane).
1971
Se nasţ ţe al doilea fiu al scriiţorului, Alexandru. Dezavueazaă „ţezele
din iulie”, decreţaâ nd îân faţţa lui Nicolae Ceausţ escu: „Dacaă inţroduceţţi
realismul socialisţ, eu maă sinucid!” Apare volumul de eseuri Imposibila
întoarcere (Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi).
1972
Publicaă romanul Marele singuratic (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi), disţins cu Premiul Uniunii Scriiţorilor.
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Elaboreazaă sţ i
prefaţţeazaă o anţologie îân douaă volume din liţeraţura lui I.L. Caragiale.
La îâmplinirea a 50 de ani, esţe omagiaţ la Uniunea Scriiţorilor.
397
 1973
Se documenţeazaă la Biblioţeca Academiei penţru un viiţor roman,
Delirul.
Apare volumul de Convorbiri cu Marin Preda, realizaţ de Florin
Mugur (Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi). Esţe publicaţaă ediţţia definiţivaă a
volumului Întâlnirea din pământuri (Ediţura Eminescu, Bucuresţ ţi).
1974
Membru corespondenţ al Academiei RSR.
1975
Apare prima ediţţie a romanului Delirul (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi); îân acelasţ i an, va fi publicaţaă o a doua ediţţie, revizuiţaă .
Romanul are un mare succes la public, dar va fi puţernic conţesţaţ îân
presa sţraă inaă , îân special îân cea sovieţicaă .
Publicaă sţ i ediţţia definiţivaă a romanului Moromeţii, I-II (Ediţura
Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi). IÎnţr-un dialog cu Eugen Simion
(Gazeta literară, nr. 3, 18 ianuarie, 1968; reprodus îân Marin Preda,
Opere, ediţţie îângrijiţaă de Vicţor Craă ciun, prefaţţaă de Eugen Simion,
Ediţura Academiei, Univers Enciclopedic, Bucuresţ ţi, 2003, vol. IV, pp.
954-955), chesţionaţ asupra raporţului adevaă r – ficţţiune îân Moromeţii,
Marin Preda raă spundea:
Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. […] În fond,
abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în
mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am
admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai
copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund
pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi
spânzurările des întâlnite la Rebreanu şi la Sadoveanu, şi existente, de
altfel, în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat
în lumina admiraţiei. În realitate, în amintire, îmi zac fapte de violenţă
fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am
găsit un sens. Poate că nici nu-l au?
1976
Esţe ecranizaţ romanul Marele singuratic.
1977
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Iese de sub ţipar
398
romanul memorialisţic Viaţa ca o prada (Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi),
disţins cu Premiul Uniunii Scriiţorilor.
1978
IÎncepe saă scrie Cel mai iubit dintre pământeni, abandonaâ nd lucrul la
Delirul îânţr-un inţerviu din acelasţ i an (realizaţ de Geo Sţ erban sţ i apaă ruţ
îân volumul Timpul n-a mai avut răbdare, 1981; reprodus îân Opere, ed.
ciţ., pp. 1177-1178),
Marin Preda îâsţi expunea „fascinaţţia” penţru noul proiecţ:
Mă apropiu, am impresia, de sfârşitul unui roman pe care l-am
început anul trecut: nu Delirul volumul doi, ci ceva din intenţia de a duce
cititorul pe alt drum. Va fi un roman scris cu acel sentiment adesea
întâlnit la scriitorii ajunşi la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte
ambiţia de a dezvălui întreaga lor experienţă. Pesemne, dintr-o nelinişte.
Nu putem fi siguri dacă marile noastre proiecte aşezate şi gândite calm,
în care ceea ce ai acumulat se exprimă pe spaţii bine organizate, se
împlinesc în totalitate. Ar însemna să te crezi mereu ca la treizeci de ani,
când ai tot timpul în faţă. Poate că nu mă înşel dacă afirm că este un
roman în care vreau să spun totul […]
1980
Candideazaă penţru un loc îân Marea Adunare Naţţionalaă . Apare
ulţimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
(Ediţura Carţea Romaâ neasca, Bucuresţ ţi), excepţţional primiţ de public
sţ i de criţicaă .
La 16 mai, Marin Preda se sţinge din viaţţaă la Mogosţ oaia. Esţe
îânmormaâ nţaţ la Cimiţirul Bellu din Bucuresţ ţi.

La douaă decenii de la moarţea scriiţorului, academicianul Eugen

Simion, dedicaţ sţ i pasionaţ exegeţ al operei lui Marin Preda,
maă rţurisea:
M-am bucurat de prietenia lui Preda mulţi ani, dar mai puternică şi
mai complexă a fost, cred, prietenia mea faţă de el. Am venit relativ
târziu în cercul său de prieteni (ştiu precis când: în 1967, după apariţia
volumului al doilea din Moromeţii) şi, de atunci, nu l-am părăsit până la
moartea scriitorului (1980). Am avut şi am încă prieteni buni din viaţa
literară, cu unii dintre ei am copilărit (Nichita Stănescu), cu alţii am
debutat împreună şi, ca să zic o vorbă mare, am militat împreună pentru
399
aceleaşi idei (Lucian Raicu, Valeriu Cristea), în fine, pe Marin Sorescu l-
am descoperit după debutul lui şi, tot aşa, am avut cu el până la sfârşit o
relaţie puternică de prietenie şi iubire spirituală. Cu Fănuş Neagu
vorbesc la telefon în fiecare dimineaţă, ne supărăm cam de două ori pe
an, apoi ne împăcăm şi o luăm, bucuroşi, de la capăt… Pentru Marin
Preda am nutrit şi nutresc încă, la peste douăzeci de ani de la moartea
lui, un sentiment special în care intră, pe lângă afecţiune, stimă, iubire
intelectuală, o puternică pasiune comună. Pe Preda l-am înţeles mai
mult decât pe alţii, în Preda am avut cea mai mare încredere, în primul
rând ca scriitor: am avut de la început impresia că el îşi asumă, în
vremuri grele, nu sarcina lumii – cum zic filosofii existenţialişti –, ci
sarcina umanului şi, totodată, sarcina literaturii române. Semnase şi el,
ca şi Thomas Mann, un contract cu umanul şi ţin să spun că şi-a achitat
nota de plată. Chiar dacă n-a avut parte de o viaţă prea lungă…
întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare noroc Pentru mine, ca
individ, şi pentru opera mea critică… Am scris la moartea scriitorului că
merită să fii critic literar într-o literatură în care există Marin Preda…
Cred şi azi acelaşi lucru.

400
401