Partea întâi

În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial,
se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră
acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe
alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche și
se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă; intrase în casă și
după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele
său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul
cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita și
Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub
umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la
drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să aibă
grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea
degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă
s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în
drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?
Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și îl văzu pe vecinul
său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o dată la el, apoi
începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariție aștepta. „...Pe
mă-ta și pe tine, chiorule!“ șopti atunci Moromete pentru el însuși, ca și când
până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând și acum îl îngloba și pe vecin,
fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor:
— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule?
— Am terminat și eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au
săpat ai lui Țugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu
ăla?
Moromete se uită țintă la vecinul său înțelegând pentru ce ieșise el la drum
și nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ți vând un salcâm! Poate
am să ți-l vând... poate n-o să ți-l vând... De ce trebuie să ne grăbim așa!?“ părea
el să-i spună.
— Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când este
voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind
ocupat... mai adăugă el.
Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate
cum s-ar fi putut înțelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.
 — Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ți-l
plătesc...
Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.
— Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac
grămadă de grâu, Tudore! zise el.
Bălosu nu mai zise nici el nimic, apoi după câteva clipe schimbă vorba:
— Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineață o pornește
prin sat după fonciire.
Moromete rămase nemișcat.
— Zice că a primit o dispoziție, sau un ordin, dracu să-l ia... Că cine are
de achitat fonciire și n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe
neașteptate de pe stănoagă și sări spre poartă; un cal scăpase din grajd și vroia
să iasă la drum.
— Nea îndărăt blegule, unde vrei să te duci? strigă omul închizându-i
poarta în nas.
Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă și suflă puternic pe
nări, apoi, cu dispreț parcă, se întoarse cu spatele și începu să se frece de ulucă.
— Nea n-auzi surdule!... Tu-ți adineaurea mă-tii! strigă Moromete
înfuriat.
Calul se opri din scărpinat și porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea
Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se opri lângă
prispă și întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinții dintr-un
drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca și când n-ar fi
înțeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi calului cu toată puterea un picior în
burtă.
Tot atunci mama ieși în prag. Avea fața roșie și obosită, iar nădușeala îi
curgea în șiroaie înnegrite peste obraji și gât.
— Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se
întunericește și ce mâncați?
— Raci o să mâncăm, fa, d-aia te vaiți tu? răspunse Moromete trăgând
calul spre grajd.
Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare,
aveau să mănânce la masă. Femeia se șterse cu deznădejde pe frunte, înghiți în
sec și pieri în tindă.
— Niculae, unde ești, mă? strigă Moromete spre grădină.
— Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.
— Ce faci acolo? Treci încoace și ajută-i mă-tii! Te duseși în grădină sa te
odihnești, că până acum stătuși! Când ți-oi da una după ceafă, îți sar mucii pe
jos!
Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol și
cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi cu urme
de sânge închegat cu praf.
 — Treci la mă-ta și vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet
spre grădină.
MoromețiiMarin Preda

II
Băiatul se urni de lângă poartă și intră în
tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să
mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște
ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două
cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru.
Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă și o
mesteca aprig, încercând din când în când s-o țină
pe loc cu talpa piciorului.
— Veniși cu oile, mă? Du-te repede și prinde-
o pe Bisisica... Viu și eu acum să le mulgem... Să
torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa și se întoarse alene
îndărăt, fără să spună ceva. Ieși în curte și începu
să strângă oile spre obor. Câțiva miei săriseră pe
prispă și lingeau sare.
— Câși, mânca-te-ar câinii! zise el apucând
mieii de gât și făcându-le vânt de pe prispă.
Închise poarta oborului și rămase între oi
tăcut. Oborul era mic și cele douăzeci, douăzeci și
cinci de oi abia aveau loc să se miște. Una dintre
ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu
copita ei mică și se culcă încet, suspinând. Era o
oaie bătrână și blândă care mergea totdeauna în
urma cârdului.
— Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se
răcește mămăliga!
Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui
care intrase în obor cu un căldăroi în mână și abia
se mișcă.
— Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ți dau
acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem,
unde te tot uiți? zise femeia cu un glas moale și
cam îndepărtat, ca și când ar fi vorbit gardurilor.
— Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi
Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră și cornută
care se pitise într-un colț și aștepta nemișcată,
ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de
picior; oaia nu se mișcă, dar când își simți
piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe
băiat cu burta la pământ.
— Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâșni el
și ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare se
repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din
mâini. Oaia sărea în trei picioare și gemea greu.
Femeia se apropie cu căldarea și o apucă de
celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului și
începu s-o mulgă. Niculae o ținea de coarne și o
izbea cu sălbăticie peste bot.
 — Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-
am să te omor într-o zi...
Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în
ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte și
totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz și
nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de
păscut. Niculae era silit să alerge și el și arunca
zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe
miriște, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă
și plângea în neștire. Uneori o prindea cu ajutorul
altor băieți și o bătea cu cruzime. Oaia se
cumințea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului,
apoi iarăși își lua locul. Câteodată, înnebunit,
Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană,
despărțea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în
porumburi cu ciomagul și o bătea cu bolovani
până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în
loc, fugea, se oprea tremurând și gemea de
lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi
goana și chinul băiatului reîncepeau cu
prospețime. Niculae o ținea minte încă de pe când
era noatină.
Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu
căldărușa și intrase în obor să stropească oile cu
aghiazmă. Bisisica — așa o botezase Achim când
o învățase să împungă ca berbecii — ieșise din
cârd și ridicase fruntea spre popă. Când părintele
făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia,
crezând că e vorba de împuns, se repezise în
patrafirul aceluia bestecăind cu cornițele ei mici
printre picioarele popii.
— Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă
spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase
ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în
același timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse
altă oaie, care cât simți mâna femeii sub uger,
singură se lăsă pe căldăroi și începu să rumege
liniștită.
— Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca și
când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu
Bisisica. Nu știu, mamă, dar eu m-am săturat...
Eu le lovește moartea de oi, îngână el mai departe
jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile... Toată
lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai
breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să
le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am
mai dus la școala. Are sa mă lase repetent...
— Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că
se răcește mămăliga!...
Niculae prinse altă oaie care nu mai era
blândă. El o apucă de bot cu ură și-i strânse nasul:
— Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai
a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu
alt glas: Eu spun una și tu te faci că n-auzi! N-
auzi că mă lasă repetent?
— Ce să-ți fac eu dacă te lasă repetent? Parcă
dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul
în altă parte.
— N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit.
De câte ori vreai să-ți tot spun?
— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu
același glas îndepărtat și îmbulzit de alte gânduri.
Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut
azi... Asta abia a dat câteva picături!
Niculae, de astă dată, strigă:
— N-auzi, mamă?
— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai
apropiat.
— Păi nu ți-am mai spus? „Tu, Moromete, nu
te speria că n-ai cărți și că n-ai venit astă-toamnă,
eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveți
pentru examen, că nu ți-am pus note“...
— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși
cu gândul împrăștiat.
— Cum să mă duc, mamă, dacă n-am
învățat?!
— Păi învață! răspunse femeia moale.
— Cum să învăț?! strigă Niculae deodată atât
de indignat și furios că ridică și brațele, și glasul
lui de copil răsună ascuțit în liniștea amurgului
care începuse să acopere salcâmii.
— Ia și tu o carte cu oile și citește. Ce vreai
să-ți fac eu? răspunse femeia cu un glas în care
răzbătuseră câteva urme de interes.
— Care carte, mamă, care carte?
Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde
să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să
mă duc la scoală...
Femeia tăcea și mulgea mai departe oaia.
— Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie.
Treci și ține-o să nu-mi verse laptele, mai spuse
ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu
cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.
— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător,
dar glasul i se rupse și scoase un strigăt. Oaia se
mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu
copita ei mică și ascuțită. Niculae izbucni pe
neașteptate într-un plâns sfâșietor și se lăsă jos ca
o cârpă.
— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec.
De ce nu te păzești? Ține oaia să nu-mi verse
laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei,
băiatul începu să plângă și mai adânc, perpelindu-
se pe jos și izbind cu pumnii lui mici în pământul
afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse
altă oaie și începu să mulgă singură și tăcută, în
timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme
el încetă orice mișcare, se ridică în capul oaselor
și rămase cu coatele pe genunchi. Se simțea că
durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă
plângea mai departe pe genunchi, ca și când ar fi
cântat ceva lung și deznădăjduit:
— Aaa... aaa...
— Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui
Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că
nu-ți iese mațele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls și
pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii și
vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se
oprească din plâns.
— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te
mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă și beai la
tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă alții
n-au treabă și au chef de vorbă... Copilul ăsta
plânge aici și el stă la poartă și bea tutun. Veniți
de la deal și vă lungiți ca vitele... și eu să îndop
singură o ceată de haidamaci...
Paraschiv ridică fruntea și-o privi pe femeie
cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama
lui bună murise. Din drum, Moromete se urni
spre poartă și intră în curte tăcut.
 — Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e
bleg și-l calcă și oile…
— Toată lumea are treabă, Catrino, zise
Tudor Bălosu din drum.
Femeia nu răspunse nici unuia și intră în
tindă.
— Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă,
să-ți dau banii?
Moromete făcu un gest nedeslușit.

MoromețiiMarin Preda

XVIII
Afară, învățătorii și învățătoarele își strigau
premianții și copiii spuneau poezii. Când veni
rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe
scenă și înainte de a începe să numească pe
premianți, el se opri câteva clipe în fața catedrei,
dând de înțeles că are și el ceva de spus. Se făcu
liniște, și unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind
încet, se ridicară în picioare și curmară șoaptele.
Numai niște babe surde, uitându-se la învățător,
își aduceau aminte de părinții acestuia; fostul
director era chiar de-aici din sat.
— Bietul băiat al lui Niță Teodorescu! îl căina
una. E mereu slab, săracul.
 — L-a supt învățătura, că ce mai învăța, eu îl
știu de când era mic, zicea alta.
— Ia tăceți din gură, muierile alea d-acolo! se
răsti un bărbat, întorcându-se foarte indignat
încotro se auzeau șoaptele.
— Ei, mai vorbim și noi, Ghiță, ce belești
ochii ăia așa? răspunse una din babe cu un glas
nepăsător.
— Duceți-vă încolo, afară, dacă aveți chef de
vorbă.
— Hai, nu-ți mai răci gura, Ghiță, că faci praf,
spuse altă babă râzând.
— Tăceți din gură! Hei! se auzi atunci glasul
poruncitor al directorului.
— Oameni buni! Domnul director a spus la
început că e cel mai prost ăla care nu-și dă copilul
la școală. Dar eu știu de la părinții mei că nu sunt
decât oameni care au cu ce să-și dea copiii la
școală și oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea,
că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalțe și să-i
îmbrace, cu ce le lua cărți. Sunt și oameni care nu
vor să-și dea copiii să învețe, dar nu sunt proști,
sunt neștiutori, și dacă sunt neștiutori, sunt tot din
cauză că părinții lor i-au ținut fără carte. Dar de
ce trebuie să învățăm carte? Eu nu vorbesc numai
de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt și alții
care mai au și nici ăștia nu-și dau copiii la școală.
Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scutește pe om
de o treanță pe el și de o opincă în picioare. Eu vă
întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-
și vadă copilul îmbrăcat și încălțat și să vie iarna
să învețe, să nu rămână neștiutor?
— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din
babe din fund cu busuiocul în mână (de la
biserică venise și ea la serbare).
O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În
fată, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior
peste picior, își clătina pantoful în aer și se uita
intrigat la învățătorul de pe scenă.
— Așa este, continuă Teodorescu, sunt țări
care nu sunt așa bogate ca a noastră și trăiesc mai
bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie și au început
să facă industrie; în fabricile lor ei țes pânza și ne
ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă ați
ști carte... Dumneavoastră ați primit pământ după
război, dar viața nu s-a făcut mai bună. Dar unii
n-au pământ deloc și eu am vrut să vă spun că
trebuie să vă dați copiii la școală, să învețe carte
și să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut
pentru copiii dumneavoastră, așa a făcut și tata cu
mine, așa că la toamnă lăsați-i pe copii, rupți,
cârpiți, să vie la școală. Rupe de la gură și ia-i
numai o carte, două și dă-i drumul să se ducă.
Aici la Miroși e o școală de meserii și bursierii nu
plătesc nimic. Am citit ieri în ziare
(dumneavoastră dacă nu știți carte, nu citiți
ziarele) și am văzut că la București, la Atelierele
Grivița, s-a înființat o școală gratuită de ucenici,
nu se plătește nimic, îl ține pe ucenic în cămin, îi
dă mâncare și îmbrăcăminte, dimineață învață
carte, după masă învață meserie... Stă patru ani, și
după patru ani iese din internat și intră la uzină.
Pe urmă am citit iar că la Spanțov, pe domeniile
statului, e o altă școală. Înseamnă că dacă vă dați
copiii să facă cel puțin patru clase primare, puteți
pe urmă să-i dai undeva să-și câștige o pâine mai
bună.
Învățătorul se opri: sudoarea îi curgea pe
obraji și pe gât. Era foarte cald.
— Am să strig acum catalogul, încheie el.
Veniți mai încoace, băieți. Premiul întâi la fete e
Botoghină Irina! anunță el. Haide, Boțoghină,
treci încoace!
Abia acum oamenii se destinseră din
încordare; se pare că învățătorul fusese ascultat
de oameni cu trupurile înțepenite. Fata lui
Botoghină se urcă pe scenă și se uită drept în sus
spre învățător.
— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de
umeri și împingând-o în fata scenei. Spune
poezia!
 Cuvântarea învățătorului făcuse însă o
impresie care nu se ștergea și oamenii nu mai fură
atenți la poezia fetei.
— Lăsați gălăgia, domnilor, că nu se mai aude
nimic! Prospectul cu Spanțov și cu Grivița a venit
și la primărie, o să fie afișat și o să-l citiți, spuse
directorul.
Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârșit cu
poezia ei în care niște pisici, certându-se pentru o
bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le
facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două,
o pusese pe cântar și tot mușcase din ea ca să facă
părțile egale, până nu mai rămase nimic...
Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi
rămaseră pironiți pe scenă. El murmură
nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
— Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae!
spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse
pe băiat în fața scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își
recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit
de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
— Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și
adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă: Săracu de
el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e
învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
 Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în
care spuse și el elevului să-și ia pălăria de pe cap,
apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să
spună poezia. Se făcu liniște, dar premiantul încă
nu-și spunea poezia; învățătorul îi tot șoptea și se
vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din
urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o
poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei
versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă de
catedră cu o mână, și încercă să spună mai
departe. Învățătorul, care pricepu ce e cu el, îl
opri:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănțăne dinții; mâna cu
care se ținea de catedră îi tremura; foarte
încăpățânat, el încerca totuși să-și spună poezia.
— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat
să sfârșească? întrebă Cocoșilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc și
o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din
momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare.
Intră în coridorul școlii și se apropie de fiu-său
atât de repede încât copiii din sală se speriară și
crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei.
Niculae stătea rezemat de zid și tremura; cu toate
acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână
și cu câteva cărți mici și subțiri sub braț.
Moromete îl apucă de mână și îl strânse; îl întrebă
încet cu un glas apăsat și greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul își desprinse cotul din mâna aspră a
tatălui și îngână, stins, clănțănind:
— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu știi că
două zile mă lasă una mă ia?
Nu știa, de unde să știe? Parcă frigurile erau o
boală care să fie luată în seamă?
— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse
Moromete cu același glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă
prins de mână și tras încet printre oameni, afară
din curtea școlii. Moromete îl ținea de mână și îl
îndemna:
— Hai, mă! Hai, mă!
Ieșiră la șosea. Copilul mergea zgribulit și din
când în când se oprea și-și strângea brațele
clănțănind; se închircea și dârdâia parcă ar fi
suflat crivățul peste el.
— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
— Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea
Moromete șoptit.
Într-o vreme, pe la jumătatea drumului,
băiatul se lăsă deodată pe vine și dinții din gură
începură să-i toace des, ca și când fălcile i-ar fi
fost puse în contact cu un motor; clănțănea acum
neîntrerupt și gemea; coroana de flori îi căzu în
țărână și cărțile îi alunecară și ele de sub braț și se
împrăștiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit și nemaiștiind
ce să facă se aplecă și strânse lucrurile copilului;
îi luă coroana de jos cu niște mișcări sfioase, abia
atingând buchetele de flori, apoi adună cu
aceleași mișcări line cărțile împrăștiate; el se
apleca încetișor, prindea cartea de coif și o
ștergea de praful de pe ea făcând-o să alunece
ușor peste cămașa și izmenele sale, apoi o lua sub
braț și aduna altă carte; în acest timp băiatul
încerca să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate,
dar se adăposti numaidecât lângă genunchii
tatălui:
— Taicule, uhuhu, amețesc... mi-e frig rău...
mă duc în jos...
Și se agăță de izmenele lui Moromete, cât era
de mare, turtindu-și pălăria de pulpele lui; atunci
omul făcu o mișcare să-l apuce de subsuori, dar
se opri și-și întinse gâtul în aer; sub bărbie i se
ridicase și rămăsese înțepenit mărul lui Adam;
omul căuta aer cu buzele deschise și înghiți adânc
și cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se
aplecă, vârî un braț sub picioarele chircite ale
băiatului și apucându-l cu celălalt peste mijloc îl
ridică de la pământ. Se pare însă că această
mișcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el își
încolăci strâns brațele de gâtul părintelui și se lipi
gemând de pieptul lui; brațele încolăcite de gât
nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se
auzi bolborosind în liniștea de vară a șoselei:
— Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar
moartea de treabă, vă îmbolnăviți așa, fără nici o
socoteală. Că eu când vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în brațe și
mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur
și ca niciodată făcea pași largi și repezi. Părea
nemulțumit și dezorientat, atins tocmai în liniștea
sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta? De unde
mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu școala?
Și ce vroia la urma urmei? Când ajunse în fața
porții el o împinse cu piciorul, intră, se apropie de
prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii
și strigă supărat:
— Ilinco, Tito!
Fata cea mică, Ilinca, ieși din tindă unde făcea
mâncare și când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în
brațe, se sperie. Întrebă ce s-a întâmplat.
Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins
de friguri, întoarse capul în altă parte,
nemulțumit, și spuse că băiatul a luat premiul
întâi. Fata se apropie de tatăl ei și îl apucă pe
Niculae cu două degete de bărbie:
 — Mă țestosule, ai luat primu întâi, mă?
întrebă ea cu un glas batjocoritor.
Niculae gemu și deschise ochii; se vede că el
auzise cuvântul țestosule, care însemna ceva în
legătură cu capul lui mare; se zvârcoli în brațele
tatălui și încercă să dea în sora lui. Aiura:
— Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să
vă duc eu cu o căpățână de usturoi... lovi-te-ar
moartea de Bisisică!...
— Hai, Ilinco, nu te mai uita, așterne o pătură
pe prispă, că mi-a rupt mâinile! se răsti
Moromete, lăsându-l jos pe băiat.
Fata așternu o bucată de cergă pe prispă, puse
un căpătâi și îl apucă pe Niculae de subsuori. Îl
urcă sus și îl înveli. După aceea, Moromete îi
întinse fetei coroana și cărțile:
— Ia astea și pune-i-le undeva... prăpăditul de
el... când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a
secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-
l lase repetent...
— Zău, tată? A luat primu întâi? Nu
glumești? întrebă fata cu neîncredere.
De pe prispă, Niculae se uită la tată și la soră
cu niște ochi arzători. Tremurul îi încetase și el
stătea nemișcat sub cergă și asculta. Ilinca se
întoarse spre el și îl întrebă:
— Așa e, mă?
 Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă,
iar Moromete se așeză tăcut lângă copil, care din
nou începuse să aiureze.

http://nechifor.net/sibf/morometii/2.html