1.

DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA ROMANULUI ENIGMA

OTILIEI,DE GEORGE CĂLINESCU
În conturarea viziunii despre lume a lui a lui G.Călinescu și a caracterelor personajelor, o scenă
semnificativă este reprezentată de discuția echilibrată și matură dintre Felix și Pascalopol, despre diferența
de relație pe care cei doi o pot avea cu Otilia. Pascalopol este conștient că Otilia este o fată rară,o fată
excepțională,un temperament de artistă care simte nevoia luxului și a schimbarii.De asemenea, pe Felix îl
vede ca pe un tânăr de ispravă, frumos și intelligent. Acesta îi recunoaște sincer că îl înțelege ca și prieten
dar ca bărbat este indispus de iubirea exuberantă pe care o simte pentru Otilia . Pascalopol accentuează că
între Felix și Otilia este o iubire de tinerețe, dar niciunul nu are siguranța modului în care va evolua
sentimental.Îl sfătuiește să își creeze o carieră solidă, să se cunoască mai bine și apoi să înceapă o relație
frumoasă și matură. În schimb, relația sa cu Otilia o definește ca fiind paradoxală, pentru că n-am stat să
disting ce este patern și ce este viril în dragostea mea .Discuția se finalizează ca între doi bărbați maturi.
O altă secvență semnificativă este reprezentată de dialogul lung dintre Felix și Otilia înainte de
dispariția totală la Paris.Otilia îi explică rostul iubirii și viziunea sa referitoare la sensul femeii și la
posibilitățile pe care le are alături de Pascalopol.Otilia afirmă că admiră inteligența și voința sa de bărbat, dar
nu le consider suficiente pentru o femeie.Scena de dinaintea plecării reprezintă un moment solemn, cu
sărutări puternice, cu respect și atenție delicată.Totuși a doua zi dimineața,Otilia dispare cu totul la Paris,
alături de Pascalopol.Ulterior, Felix se căsătorește strălucit și intră într-un cerc de persoane influente .

2. DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA ROMANULUI ULTIMA NOAPTE

DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI , DE CAMIL PETRESCU
În conturarea viziunii despre lume a lui Camil Petrescu și a caracterelor personajelor, consider
elocventă întâlnirea de Sf.Dumitru, în care cei doi soți sunt la masă la unchiul Tache, iar apoi, după moartea
acestuia , sunt invitați în fmalilie la lectura testamentului. O scenă semnificativă poate fi reprezentată de
momentul în care Ștefan află a moștenit cea mai mare parte din avere. În jurul moștenirii se produce o
dispută pentru că familia atacă testamentul încercând să îl determine pe Ștefan să împartă cu ei averea . Ela
determinată îi spune lui Ștefan nu vezi că toți vor să te înșele pentru că ești prea bun.Ștefan este dezgustat
atitudinea familiei și o urmărește șocat pe Ela, care devine brusc interesată de aspectul matrial al existenței
lor aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare....nu să intervină atât de energic
interesată. Ela îi reproșează că are o atitudine mai hotărâtă la ședințele de seminar decât în momentul în care
trebuie să își apere averea . Dezamăgit, Ștefan mărturisește mă cuprindea o nesfârșită tristețe, văzând că nici
femeia asta pe care o credeam aproape de sufletul meu, nu poate înțelege diferența dintre idei și bani.Viața
cuplului se schimbă, se mută într-un apartament mai luxos, iar bărbatul se lasă antrenat în preocupările de
amenajare propuse de Ela.
O altă scenă semnificativă surprinde un fapt neprevăzut.Fiind concentrate la Azuga două săptămâni,
el sosește pe neașteptate, dar are surpriza de nu-și găsi nevasta la domiciliu. Ștefan petrece o noapte
cumplită, chinuit de vechile incertitudini, dar acum devin insuportabile mi-e cu neputință să notez toate
încercările prin care am trecut. Ela se întoarce a doua zi dimineața, la ora 8, Ștefan nu îi cere explicații dar îi
propane să divorțeze . El îi cere Elei acest lucru din orgoliu , iar acceptarea soției îl aruncă într-o nesfârșită
neliniște : niciodată femeia aceasta nu mă iubise...era un doliu adânc și dureros.După o vreme găsește într-
un teanc de cărți un bilet de la Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea întrucât soțul ei era plecat.
Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese de la Azuga. Cuplul se reîmpacă și retrăiesc
dragostea pasională.
 3. DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA NUVELEI MOARA CU NOROC
DE IOAN SLAVICI
O primă secvență semnificativă pentru tema acestei opera este cea de la judecătorie.Procesul de la
Oradea Mare este descris amănunțit de Slavici cu mărturiile fiecăruia dintre cei bănuiți . Lică neagă tot ce
declaraseră ceilalți la anchetă, Pintea declară cu intenția de a-l acuza pe Lică, iar Ghiță își dă seama că toate
mărturiile duc înspre sacrificarea lui Buză-Ruptă și Săilă- Boaru. care au și fost condamnați pe viață. Deși
știe că nu sunt vinovați, Ghiță nu le ia apărarea pentru că ”nu putea să se pună în primejdie de dragul altora,
căci avea nevastă și copii”. Lică scapă datorită mărturiei lui Ghiță care afirmă că ”l-am știut toată noaptea la
cârciumă”. După acest proces, Ghiță se simte foarte vinovat pentru că jurase strâmb și spune, cu lacrimi în
ochi: ”Iartă-mă,Ano!... Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”. Măcinat
de remușcări, Ghiță își compătimește copiii: ”Sărmanilor mei copii, …voi nu mai aveți… un tată om
cinstit… Tatăl vostru e un ticălos”. Din nou își propune ca în primăvară să plece de la han și să se
ducă înspre Banat, ca să nu-l mai cunoască nimeni.
O altă secvenă semnificativă este cea din ziua de Paști, când Lică își propune să îl supună total pe
Ghiță și pentru aceasta trebuie să îl vindece de dragostea obsesivă pentru o singură femeie,
presupunând că astfel îl va scăpa de un punct slab, luându-l în stăpânirea sa. Faptele evidente - ,,o juca
pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul” sunt completate cu vorbe acuzatoare la adresa
femeii, rostite cu rolul de a-i demonstra lui Ghiță că oricât de îndrăgostită ar fi ea de soț, tot va reuși
să o seducă ,,Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: așa sunt muierile”. Ana are astfel certitudinea că
Ghiță nu o mai iubește și din, răzbunare și deznădejde, i se dăruiește lui Lică accentuând caracterul
slab al soțului ei, aflat în antiteză cu cel al Sămădăului. Lică exercită asupra ei o atracție puternică
izvorâtă din teamă și din patimă.

4. DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA BASMULUI POVESTEA LUI

HARAP-ALB DE ION CREANGĂ

O scenă semnificativă este reprezentată de momentul ajungerii la fântână, care ,,nu avea nici roată,
nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”. Spânul coboară în puț, umple plosca apoi îl
sfătuiește pe fiul craiului să intre și el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân – „Fiul craiului, boboc
în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se bagă-n fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i
se poate întâmpla”(caracterizare directă realizată de narator). Spânul trântește copacul peste gura fântânii și-l
amenință că dacă nu-i povestește totul despre el (,,cine ești, de unde vii și încotro te duci?”) acolo îi vor
putrezi oasele. Sub amenințarea morții feciorul de crai jură pe ,,ascuțișul paloșului” că va fi sluga supusă a
spânului, iar acesta îi dă numele de Harap Alb.
O altă secvență semnificativă este aceea din final când spânul este demascat și eliminat. Odată ajunși,
Spânul se grăbește să o ia în brațe, dar ea îi spune că a venit acolo pentru Harap Alb, căci “el este adevăratul
nepot al Împăratului Verde”. Turbat de furie, Spânul îi zboară capul lui Harap Alb dintr-o singură lovitură de
paloș. Atunci calul îl înșfacă de cap pe Spân, ,,zboară cu dânsul în înaltului cerului” de unde îi dă drumul
și ,,se face praf și pulbere”. Fata împăratului Roș pune capul lui Harap Alb la loc ,,îl înconjura cu de trei ori
cu trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă
vie”. Harap Alb se trezește, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde
jurându- și credință unul altuia.Răul necesar din viața lui Harap Alb a fost eliminate, iar binele a învins.

5. DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA COMEDIEI O SCRISOARE

PIERDUTĂ DE ION LUCA CARAGIALE
O primă secvență elocventă pentru tema operei este discuția dintre Trahanache și Tipătescu privitoare
la scrisoarea de amor pe care o avea Cațavencu și care îl face pe prefect să se teamă de că va fi devăluită
relația amoroasă dintre el și Zoe. Trahanche este cel care îl consolează pe Tipătescu , susținând că scrisoarea
este o plastografie ordrinară , deși amplifică și el spaima prefectului, scrisul seamănă atât de bine: „Să zici și
tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri”. Trahanache îi redă din memorie textul scrisorii , adăugând aluziv
și explicațiile și împrejurările concrete, precise, identificând exact momentul întâlnirii amoroase dintre cei
doi . Tipătescu este turbat de mânie, spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta n-are
cumpăt,deoarece un om politic ar trebui să știe să se stăpânească și să nu-și dezvăluie sentimentele , mai ales
când e vorba de adversarii politici : nu face pentru un prefect. Sub aparența ramolismentului se ascunde o
viclenie care dezvăluie forța pe care o are asupra celor din jur.
O altă scenă semnificativă este aceea din n scena 5, actul 2 care îi aparține în întregime: e o secvență
monologată, din care se desenează, ca o evidență, maturitatea politică a personajului. „Trebuie să alegem pe
Cațavencu” este unica soluție plauzibilă, „mai la urmă Cațavencu poate fi așa de bun deputat ca oricare
altul”. Metamorfoza din scena următoare îi completează portretul: de la Zoe – omul politic, rece și calculată,
trece brusc la Zoe – femeie, fragilă, sensibilă, lipsită de apărare și de maturitatea actelor sale, „am fost o
copilă…am făcut o nerozie fără seamăn”. În final, se repune în scenă femeia-leader, adevărata putere locală.

6. DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA ROMANULUI ION DE LIVIU

REBREANU

O primă secvență semnificativă este aceea a horei, cititorul intră în contact cu majoritatea
personajelor, precum şi cu tensiunile şi relaţiile care animă viaţa din Pripas de la începutul secolului al XIX-
lea. Adunându-le la hora satului, naratorul omniscient are ocazia să reliefeze mai întâi stratificarea
tradiţională a societăţii ţărăneşti.
Locul de desfăşurare a jocului popular – ograda Todosiei, văduva lui Maxim Oprea – este descries prin
tehnica detaliului semnificativ, iar naratorul se focalizează asupra comportamentului lui Alexandru
Glanetaşu, a lui Vasile Baciu şi a Savistei. Pasiunea, forţa şi impulsivitatea lui Ion reies din cearta acestuia
cu George şi din dansul ameţitor alături de Florica. Dar dorinţa de pământ îl determină pe Ion să se
întâlnească cu Ana în dosul şurii, iar momentul când Vasile Baciu află de retragerea celor doi, declanşează
conflictul dintre el şi Ion, ţăranul „bocotan” considerându-l pe
acesta un „sărăntoc, tâhar şi hoţ”; sunt vorbe ce determină şi trăirea violentă a personajului în faţa celor cu
pământ şi a lipsei sale de forţă, datorate de inexistenţa pământului pe numele său. La desfăşurarea dansului
privesc un scurt timp şi Herdelea, soţia lui, Măria, fiul lor Titu, de 23 ani, si cele două fiice”, de vârsta
măritişului, Laura şi Ghighi. După dans, la cârciuma lui Avrum, sub un pretext oarecare, Ion îl bate crunt pe
George, ştiind că acesta îl pârâse tatălui Anei. De asemenea, această horă poate fi considerstă o horă a
soartei ( Nicolae Manolescu). Dar hora poate fi interpretată, în plan simbolistic, şi ca un joc al destinului cu
atât mai mult cu cât în satul transilvănean al vremii hora a reprezentat un bun prilej pentru întemeierea
viitoarelor familii. Jocul energic al dansatorilor evidenţiază bucuria şi vitalitatea tinerilor aflaţi la începutul
traseului lor existenţial. Alegerea lui Ion de a parasi, împreună cu Ana, hora poate sugerea intenţia celor doi
de a forţa limitele unui destin prestabilit. Nu în cele din urmă, tema erosului este prefigurată tot de la scena
horei. Ion alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar boagata, deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă, dar
săracă.
O altă secvență semnificativă pentru tema romanului este nunta lui Ion cu Ana. Nunta ţărănească este
prezentată în manieră tradițională, după tipicul nunţilor ţărăneşti: ospăţul ține trei zile: “Ospăţul era la socrul
mic”, sunt prezenţi călăreţii care trag din pistoale, tinerii care chiuie, jocul miresei:”Pe la miezul nopţii urma
să joace pe bani mireasa”. De la planul exterior, naratorul sondează în continuare conştiinţa celor doi miri,
recurgând la tehnica modernă a stilului indirect liber. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu diminutivul
Anuţă, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început; viclenia planului băiatului
este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu
Ana. Aceasta devine din ce în ce mai conştientă că Ion nu o iubeşte, încolţindu-i în minte tot mai accentuat
ideea morţii. De asemenea, Ion conştientizează parcă pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile
Baciu, trebuie să o ia de nevastă pe Ana care „aşa împopoţonata cum era acum îi părea şi mai urâtă”.

SAU MAI PUTEȚI SCRIE ACESTE DOUĂ SECVENȚE!!!!

 !!!!Relația protagonistului cu pământul este puternic evidențiată de două scene simbolice și cu
semnificații contrare. Cea dintâi apare în prima parte, în capitolul Zvârcolirea și îl prezintă pe Ion
contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o
divinitate mitologică - ,,glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l”, iar Ion, în ipostaza ființei umile - ,,se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci
în picioare”. Exclamația ”Cât pământ, Doamne!” denotă modul în care el râvnește pământul. A doua
scenă apare în capitolul Sărutarea, când Ion posesor al pământurilor mult râvnite este acum un uriaș
,,din basme care a biruit... o ceată de balauri îngrozitori” și apare în straie de sărbătoare. Dragostea
pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, devenit un substitut al iubitei
pierdute. Imaginile accentuează relieful materialităţii în contopirea omului cu glia: „Dorea să simtă
lutul sub picioare, să i se agate de opinci”. Simţind „mirosul acru, proaspăt şi roditor”, se naşte
dorinţa îmbrăţişării, iar mâinile „îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” -
dramatica prevestire a sfârşitului. Pământul devine ibovnică sau idol, iar acțiunea este dublată de
teamă, ardoarea şi de unda de mister: „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”.

7. . DOUĂ SECVENȚE SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA NUVELEI ALEXANDRU

LĂPUȘNEANUL DE COSTACHE NEGRUZZI
O secvență semnificativă pentru tema nuvelei o reprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova,
cu ajutor străin. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru
boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se
întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate
şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine mottoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă
vreţi, eu vă vreu…”. Acesta se impune prin forță si reușesște să revină la domnie .
O altă secvență semnificativă este aceea a sărbătorii Sf. Ioan și este prilejul folosit de voievod pentru
a-i invita pe boierii adunați la biserică la un ospăț de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea
caracterului personajului principal. îmbrăcat în ținută de gală, voievodul ține o cuvântare impresionantă, dar
cu totul nesinceră. Disimulându-și intențiile, Lăpușneanu face efortul de a-și domina trăirile interioare, iar
acest efort transpare în aspecte fizionomice: “era foarte galben la față”.Discursul este un “model” de
ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte inteligent, care știe sa-și calculeze reacțiile și gesturile astfel
încât să obțină efectul scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deși menirea lui este de a
impresiona asistența prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: “își făcu cruce”.La palat cei 47 de
boieri sunt masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment.Moțoc asistă, obligat de domnitor, la scena
masacrului, fără a ști care îi este soarta.Câțiva fugari dau de știre în afara zidurilor palatului despre măcel.