Rondelul rozelor ce mor

Simbolismul este un curent literar care a apărut in ultimele doua decenii ale secolului al XIX-
lea în Franţa. Are ca trăsătură esenţială reprezentarea prin simbol, pe baza unei analogii, a unei
idei abstracte cu ajutorul unui obiect ce aparţine lumii fizice. Termenul a fost impus de Jean
Moreas în 1866 printr-un manifest literar, iar precursorul simbolismului este considerat
Baudelaire prin volumul său de versuri intitulat „Corespunderi” /„Corespndenţe” ).
„Rondelul rozelor ce mor” este o creaţie de maturitate a lui Macedonski, scris în anul 1916 şi
publicat abia în 1927 în volumul „Poema rondelurilor”. Rondelul se încadrează in simbolism,
ilustrând, mai mult decât alte poezii ale autorului, două dintre trăsăturile definitorii ale
simbolismului: muzicalitatea versului şi corespondenţa. Rozele sunt, prin analogie, simbolul
morţii, existând o corespondenţă între caracteristicile trandafirului – frumuseţea, perfecţiunea,
iubirea – şi ideile prin care eul liric îşi exprimă viziunea despre efemeritatea vieţii şi iminenţa
morţii.
„Rondelul rozelor ce mor”de Alexandru Macedonski este alcătuit din 13 versuri, structurate
în trei catrene şi un vers liber.
Prima strofa începe cu cele doua versuri ce se constituie în refren, prim element simbolist al
poeziei, sintetizând ideea centrala a acesteia: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini şi mor
şi-n mine”. Roza simbolizează viaţa efemeră care se scurge spre un final implacabil, moartea
neiertătoare nu ocoleşte nici florile care simbolizează sentimentele poetului. Tristeţea eului liric
se manifestă prin constatarea amară şi dureroasă că viaţa tumultoasă şi plină de trăiri interioare
se stinge aşa de uşor: Ş-au fost atât de viaţă pline,/Şi azi se sting aşa uşor. Trăirea poetică este
puternic impresionată prin repetiţia verbului definitoriu, pus la prezent, „mor”.
Strofa a doua reliefează puternica reacţie afectivă a eului liric, sugerată de „un fior” şi „o jale”
sentimente resimţite de oricine, văzând cât de fragile sunt rozele. Corespondenţa dintre
universul floral şi cel uman, ca principala modalitate artistica a simbolismului, face astfel
legătura dintre eul poetului si lume, trăsăturile florilor se regăsesc transpuse în valorile vieţii:
frumuseţe, optimism, delicateţe, miros superb, emoţie estetică. Natura participă la suferinţa
poetului, având parca un destin comun.
Strofa a treia , ilustrează deprimarea eului liric sugerată de „amurgu-ntristător”. Redând
tabloul rozelor care se ofilesc in grădini, poetul creează, prin mulţimea florilor care se ofilesc,
sugestia morţii universale. Aceasta este resimţită in misteriosul „fior” şi „jale” care străbat
întreaga natură. Starea sufleteasca permanenta este aceea de dezgust de viaţa, de asemenea
caracteristică simboliştilor. Convertită în „vălmăşaguri de suspine” care curg asemeni unui râu,
aceasta jale umple amurgul. Totul culminează cu metafora „marea noapte care vine”, sugerând
moartea ca dezintegrare cosmică a întregului univers. Sentimentele poetului sunt diferite şi
difuze, sugerate doar – o altă caracteristică a simbolismului. Iubirea pentru delicatele flori pe
care le personifică: „Duioase-şi pleacă fruntea lor”, amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale
eului liric, care este copleşit de tristeţe în faţa presentimentul ui morţii, a trecerii lor efemere prin
lumea materială, idee exprimată prin versul liber: „E vremea rozelor ce mor.
Roza este un simbol al conştiinţei de sine este momentul corespondenţei dintre eul liric şi
natură . Natura nu mai poate reţine spiritul, care-i dă sensul de a fi. Devenit conştient de sine,
spiritul se izolează, se desprinde de lume. Rozele sunt spiritele, care se întorc în somnul etern: „E
vremea rozelor ce mor“, ca un proces legic.
Prezenţa unor simboluri si a motivelor literare precum: rozele, amurgul, grădinile, marea
noapte (care reprezintă simbolul cel mai puternic al lumii care se îndreaptă spre neant, spre
abisul existential) înscrie aceasta poezie în lirica simbolistă.