Cunoaşterea istoriei reprezintă o datorie faţă de strămoşii noştri, fără de care nu am fi

existat, ea ne ajută să ne definim pe noi înşine, să ne cunoaştem poporul, să ne identificăm cu

un anumit timp de gândire şi, prin raportare la trecut, să înţelegem mai bine evoluţia socială,
economică şi politică, evaluând cu obiectivitate evenimentele ce au loc în prezent şi consecinţele
lor.
"Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii"
afirma Nicolae Iorga, iar Nicolae Bălcescu vedea istoria drept "Cea dintâi carte a unei naţii. Într-
însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”.
Un popor care nu-şi cunoaşte istoria şi nu-şi respectă tradiţiile este condamnat să-şi
piardă identitatea. Dacă nu ştim cine au fost Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai
Viteazul, Cuza, Carol I, Ferdinand, dacă nu ne preţuim portul şi folclorul, meşteşugurile
tradiţionale, dacă nu ştim nimic despre bisericile de lemn din Maramureş şi despre cele pictate
din Bucovina, atunci cum putem spune că suntem români? Istoria ne învaţă că am luptat,
vărsându-ne sângele, pentru a ne obţine identitatea naţională, că am contribuit la dezvoltarea
culturii europene, că i-am fost Europei de strajă în vremurile grele ale ameninţării otomane.
În concluzie, aş vrea să menţionez un citat al unui mare poet român, basarabeanul
Grigore Vieru, care spunea: "Cine nu şi-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând,
sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora".