M Badea Ghe I Bodea Avram I Ancu-In-constiinta-poporului-roman Ed Dacia Cluj 1976,238 Pag

M. BADEA • GH. I.
BODEA
AVRAM IANCU
ÎN
CONŞTIINŢA POPORULUI ROMÂN
e�
\
„H Aldea
,
..,. �
�e · Constantin
G i blio t ecă per� o n a l ă
��-..
(;
https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro
. -:-;-
.-
Coperta de CORNEL POPOVICI
Marin Badea • Gheorghe I. Bodea
AVRAM IANCU
ÎN
CONŞTIINŢA
POPORULUI ROMÂN
EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1976
Introducere
In istoria patriei, Avram Iancu se înscrie ca un erou

legendar al poporului român, geniul mitificat pentru tot
deauna de conştiinţa românească.
Popularitatea deosebită şi locul de seamă pe care îl
ocupă Avram Iancu în conştiinţa poporului român, le
genda şi mitul lui îşi au geneza în însăşi istoria acestui
popor, în luptele pe care le-au dus românii pentru drep
turi sociale, naţionale, pentru unitatea lor statală.
In conştiinţa oamenilor, eroismul are o istorie a lui
şi creează el însuşi o istorie pentru alţii, pentru cei care
vin. O astfel de istorie poate echivala cu o filozofie a
vieţii, în sensul că în ea se perpetuă cele mai valoroase
şi mai demne momente, experienţe şi trăiri încercate de ·
precursori.
Nu ar putea fi înţeleasă epoca modernă fără latura
istorică şi mereu constructivă a eroismului, intrucît el a
sintetizat bogăţia de manifestări a geniului uman, în con
tinua lui evoluţie.
Istoria fiinţei noastre naţionale, dovedeşte că tot ce a
avut durabilitate în timp, ba chiar a cucerit tărîmul eter
nităţii, s-a înălţat şi a crescut în puritatea sentimentului
patriotic, la căldura lui strămoşească. Idealurile şi aspi
raţiile s-au înfăptuit cu preţul vieţii în cele mai năpras
nice momente, cînd neamul îşi încerca destinul în faţa
istoriei.
Generaţii întregi au trăit, au luptat şi au lăsat ţesute
în măguri de lumină, istoria acestui izvoditor pămînt ro
mânesc1. Alături de Decebal şi Basarab I., Mircea şi Şte
fan, Mihai şi Tudor, Horea, Cloşca şi Crişan, Bălcescu şi
Bărnuţiu, Avram Iancu a fost însemnat cu virtuţi de
1 V. Vetişanu-Mocanu, Elogiul eroismul.:d, Bucureşti, 1973,

p. 55.
erou, apostol al luptei, profet cu „glas de foc", geniu al
apărări i gliei strămoşeşti.
Numele şi persoana lui Avram Iancu au devenit le
gendă , s-au transformat într-un mit pe care con.ştiinţa
poporului român îl păstrează cu sfinţenie. Acest feno
men de profunde retransmiter i psihice şi filozofice este
conturat de Lucian Blaga în eseul Despre personanţă ast
fel: „Conştiinţa posedă momente, elemente sau· feno
mene, care, prin semnificaţia şi finalitatea lor, debor
dează cadrele conştiinţei, fiind ancorate în ordinea incon
ştientului [ .. . ].
Personanţa inconştientului e un fenomen statornic, care
nu încetează nici o clipă de-a lungul duratei conştiinţei"2•
I n cazul mitului, al legendei lui Avram Iancu, acest fe
nomen înseamnă permanenţă, perenitate de-a lungul se
colelor, tocmai pentru că acest mit, această legendă, per
s oana eroului se leagă strîns organic de procesul formării
naţiunii române, de aspiraţiile sociale ale acestei naţiuni,
care, în Transilvania - aşa cum arată istoricul David
Prodan - „s...,a format treptat ... în opoziţie cu naţiunile
politice. Ea s-a clădit pe temeiuri adînci etnice, populare,
a fost exclusă din sistemul politic al ţării pe temeiuri so
ciale, etnice, religioase. Ea are de la început conţinut etnic,
religios cu totul deosebit, care o separă categoric de cele
lalte naţiuni, în schimb o uneşte cu marele tot al po
porului român. Iar servitutea sau subordonarea la care
e redusă o separă şi în conţinutul ei social, lipsind-o de
accesul la puterea politică"3.
In deceniile premergătoare anului revoluţionar 1848,
la românii transilvăneni „planurile separate, ale libertăţii
sociale ş i ale libertăţii naţionale colaborează, ·pe laturi
deosebite, pe căi separate la acelaşi proces de devenire,
la opera comună a întregului popor de formare a na
ţiuni i române.. Ele se interferează, se apropie, se unesc în
1848 în aceeaşi luptă de îndoită emancipare, naţională
şi socială, stabilind o nouă etapă în această devenire. Pla
nuri diferite de luptă în timp şi în spaţiu, şi pe o parte
2 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1 969, p. 31-32.

3 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ediţie nouă,
refăcută, Bucureşti, 1967, p. 443.
6
şi pe alta a Carpaţilor, se încadrează în acelaşi proces
general de dezvoltare a poporului român îndreptat spre
crearea statului unic naţional"4•
In retroviziunea oferită de cei peste 125 de ani de la
evenimentele din 1848-1849 este limpede că aceste eve
nimente istorice nu pot fi înţelese în întreaga lor semni
ficaţie fără Avram Iancu, tot aşa cum acesta nu poate fi
înţeles fără revoluţia din 1848. Ca toate marile momente
de răscruce ale istoriei, care din sinul maselor populare,
făuritoare ale istoriei propulsează eroi, oameni geniali, tot
astfel, momentul 1848-1849 a născut, a lansat în istorie
personalităţi de seamă pentru trecutul şi istoria români
lor, printre care Avram Iancu este, fără îndoială, cel mai
adînc înrădăcinat în conştiinţa poporului.
La un veac şi jumătate de la naşterea eroului urmaşii
se întreabă cu justificată uimire ce anume 1-a ridicat pe
Avram Iancu la numai 24 de ani „pe piedestalul eroului,
înconjurat de aureola legendei. Farmecul său personal?
Vorba-i scurtă şi neşovăitoare? Curajul tineresc, dar chib
zuit? Simţul de dreptate? Optimismul contagios? Care din
aceste calităţi au asigurat lui Iancu asemenea aureolă?
Nici una luată în parte, toate luate la un loc, deoarece
acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte o personalitate is
torică în înţelesul superior al noţiunii; întruchiparea, în
cel mai înalt grad, a aspiraţiilor maselor populare în mo
mente hotărîtoare pentru soarta lor, pentru viitorul lor.
Mulţimile au văzut în Iancu expresia năzuinţelor lor pen
tru eliberarea socială şi naţională, propria lor emanaţie,
frumoasă la chip şi curată la suflet, măreaţă la fapt şi
dreaptă la cugetare"5.
A fost ridicat de popor pe piedestalul de „Crai al Mun
ţilor", al „moţilor" în virtutea calităţilor sale iI11Contesta
bile de conducător, pentru simţul său de dreptate, prompt
şi veşnic manifestat, pentru curajul său nedisimulat, pen
tru umanismul de care era pătruns şi de care dădea do
vadă cu multă luciditate în momente din cele mai grele,
mai dramatice.
4 Ibidem, p. 445.
5 Ştefan Pascu, Auram Iancu, Bucureşti, 1972, p. 244.
7
Istoricul american Keith Hitchins, un bun cunoscător
al istoriei românilor şi a Europei în epoca ei modernă,
într-un articol intitulat Avram Iancu şi revoluţia euro
peană din 1848 afirmă că „Avram Iancu a aparţinut ge
neraţiei europene de la 1848, acelui grup de tineri inte
lectuali din toate ţările care au imprimat impulsul nece
sar pentru schimbarea vechii structuri a societăţii şi a
politicii şi a elaborat idealurile în baza cărora putea fi
clădită o nouă Europă . . . Ca şi contemporanii săi din
Italia sau Irlanda, el a crezut în forţa constructivă a idei
lor, mai ales a acelor idei exprimate în lozinca tuturor
revoluţionarilor - libertate, egalitate, fraternitate - şi
în capacitatea lor, atunci cind erau formulate limpede şi
apărate cu consecvenţă, de a transforma monarhia habs
burgică şi, de fapt, întreaga Europă ... Sentimentul său
de fraternitate era mai puternic <lecit cauzele îndeajuns
de obscure ale disensiun ii dintre popoarele oprimate ale
monarhiei, şi credinţa sa în triumful suprem al dreptăţii
spulbera rămăşiţele conservatorismului, căci el căuta ar
monia şi pacea iar nu rivalitatea şi conflictul.
Iancu a împărtăşit de asemenea spiritul romantic sau
eroic al epocii sale; fără acest spirit, acţiunile sale şi în
săşi ideea de naţionalitate ar fi de neînţeles. Credinţa sa,
aproape biblică, în bunul simţ funciar al poporului şi ins
piraţia pe care şi-o trăgea din trecut, adică din originea
romană a poporului român , sînt ilustrări vii în această
privinţă"6•
Concomitent, Iancu era profund conştient de nedreptă
ţile societăţii în care trăia, şi pe care le cunoscuse încă de
copil în satul său natal. Formaţia ulterioară de jurist, stu
dierea luptei ţăranilor pentru apărarea pămînturilor lor
în faţa abuzurilor aristocraţiei şi statului i�au întărit şi
ascuţit :facultăţile critice, şi, neavînd învestite nici un fel
de interese în sistemul social existent, se simţea liber şi
îndrituit să lupte pentru schimbări radicale. Propunerile,
dorinţele sale nu erau exaltate ori utopice. Strînsa identi
ficare cu aspiraţiile poporului l-a ferit de asemenea tergi
versări şi inerţii, dîndu-i posibilitatea să-şi dedice dra-
6 K eith Hitchins, Avram Iancu şi revoluţia europeană din

1848, în „Transilvania", nr. 5/1972, nr. 19-20.
8
gostea pentru dreptate şi robustul său idealism, soluţio
nării problemelor sociale fundamentale.
In comparaţie cu personalităţile care au jucat roluri
asemănătoare în Europa apuseană, trăsătura distinctivă a
lui Avram Iancu o constituie profundul ataşament dove
dit faţă de mase. Avram Iancu, spre deosebire de alţi
conducători, nu s-a temut de popor şi nu a încercat să
reprime străduinţele sale legitime pentru obţinerea drep
tăţii sociale; el s-a unit cu poporul şi a devenit conducă
torul lui şi, făcînd aceasta, el a realizat în persoana sa
o remarcabilă sinteză a inteligenţei şi a forţei aspre a
umanităţii ultragiate. Deşi originală în multe privinţe, ac
ţiunea sa a fost în deplină concordanţă cu tradiţiile miş
cării naţionale româneşti, aşa cum se dezvoltase în seco
lul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Simpatia şi încrederea reciprocă - trăsături ca
racteristice ale relaţiilo,r dintre intelectuali şi ţărănime
- s-au dovedit din nou, în 1848, o inepuizabilă sursă de
forţă7•
Analiza ştiinţifică, marxistă, a tutW""or resorturilor so
cietăţi i transilvane, a raporturilor sociale şi a situaţiei
naţionale dovedeşte că în anii revoluţiei primordială era
lupta pentru interesele proprii ale poporului român, pen
tru scuturarea „nesuferitei şerbii", pentru stăpînirea pă
mîntului şi a pădurilor, răpite ţărănimii de clasele do
minante, pentru condiţii omeneşti de muncă în mine,
pentru libertăţi fundamentale, pentru respectarea glasu
lui românilor de a fi recunoscuţi ca o naţiune cu depline
drepturi politice, culturale, adică naţionale. Iancu s-a
identificat total, pînă la propria-i mistuire cu aceste dezi
derate vitale atunci şi mai tîrziu.
„Oamenii libertăţii, ascultînd şi urmînd, fără abatere,
din convingere, cu toată încrederea, pe Iancu, care a
ştiut să se impună, necontestat, şi să fie recunoscut, de
asemenea necontestat ca «Crai al Munţilor», au îndurat
suferinţi, au C'Ulloscut privaţiuni de tot felul, au vărsat
sînge pe altarul libertăţii, dreptăţii şi naţionalităţii, mîn
gîindu-se şi îmbărbătîndu-se cu apropiata împlinire a so-
1 Ibidem. p. 20.
9
rocului. Un popor de eroi şi m artiri, condus de eroi şi
martiri, iar în fruntea tuturor lancu"8.
In tot ce a plănuit şi a înfăptuit în acele viforoase vre
muri, Iancu era animat de credinţa puternică în dreptatea
cauzei pe care o apăra, în dreptatea cauzei poporului cu
care se identificase prin întreaga sa fiinţă. De aceea moţii
considerau poruncile sale sfinte, inviolabile şi obligatorii
fără abatere; îl socoteau dăruit cu puteri supraomeneşti,
de aceea se temeau de el, îl respectau şi îl iubeau, îl
adorau ca fermecaţi, cu toate că ştia să-i ţină în friu.
Prieteni i şi tovarăşii săi priveau la Iancu „ca la soa
rele de miazăzi ", cum scria Nicolae Bălcescu.
In eroica apărare a Munţilor Apuseni în iarna anului
1848 şi în primăvara anului următor, Iancu s-a arătat a
fi un organizator experimentat, un conducător curajos
care se bucura de mare popularitate. A fost un rol pe
care puţini dintre revoluţionarii de la 1848, atît în Eu
ropa apuseană cit şi în cea răsăriteană, erau în măsură
să-l îndeplinească. Sub conducerea sa s-a realizat ade
vărata participare ţărănească la revoluţia din 1848, fe
nomen rareori înregistrat în Apus, unde centrele t11rbane
au reprezentat scena conflictului decisiv. Luptînd îm
preună, Iancu şi armata sa de ţărani s-au străduit să
transpună în viaţă un larg program de reforme în caire
elementele social, naţional şi liberal nu pot fi despărţite;
abolirea completă a iobăgiei fără compensaţii pentru mo
şieri; acordarea deplinelor libertăţi politice şi egalităţii
civile tuturor popoarelO!r din Transilvania, fără deosebire
de limba pe care o vorbeau şi recunoaşterea dreptului la
autodeterminare9.
Viaţa lui Avram Iancu este viaţa unui om mistuit de
o flacără puternică, aceea a propriului popor, cu oare se
contopise inseparabil la o vîrstă căreia numai vremurile
revoluţionare îi imprimă maturitatea oamenilor cu bogată
experienţă a vieţii. Poporul, simţind acest adevăr, ajuns
la gradul necesar al conştiinţei de sine, a ştiut să-şi aleagă
conducătorii dintre oameni ai faptelor şi ai acţiunii, ai
s Ştefan Pascu, Luptător pentru dreptatea celor mulţi, în

„Transilvania" nr. 5/1972, p. 8-9.
9 Keith Hitchins, o. c., p. 21.
10
gîndurilor şi simţămintelor înalte, umane, patriotice, oa
menii identificaţi cu interesele poporului, cunoscători şi
înţelegători ai mărimii vremurilor în care trăiau. „Avram
Iancu - afirmă Bariţiu - om născut pentru acţiune, ve
nise chiar la timp, chiar în acei ani epocali". Iancu „era
unul din acei bărbaţi eminenţi ai poporului dacoromânesc
caire fusese încălzit şi pătruns în adîncul sufletului său de
sacrul foc al libertăţii"10.
Avram Iancu a întrupat lupta de veacuri a ţăranului
român, veşnic obijduit şi jignit, peste mairginile suferinţei
omeneşti, contra exploatatorilor, din toate ne-amuxile.
Erou şi mucenic - cum spunea Nicolae Iorga - al ace
leiaşi cauze, de aceea a rămas pentru popO!rul român nu
idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător. De
aceea el rămîne pecetluit în conştiinţa poporului român
ca un geniu al binelui aflat în slujba celor mulţi şi obi
diţi, „un spirit superiO!r, celest, care acţionează după legile
naturii, după natura sa, în slujba oamenilor"11•
Acest spirit este „luminător şi ocdonator, stăpînitorul
elementului său", un „spirit conducător, ocrotitor", care
„îşi slujeşte scopul". „Nevăzut, uitîndu-se pe sine, - cum
este caracterizat geniul de către J. G. Herder - nepăsă
tor dacă va fi recunoscut şi cum i se va spune, el trăieşte
în opera lui ...
Un sol al fericirii şi al păcii, hărăzit să menţină, nu
să distrugă, să binecuvinteze, nu să pustiască ...
Geniile speciei umane sînt prietenii şi salvatorii, apă
rătorii şi ajutoairele speciei. Un gînd fericit pe care îl
trezesc creează adesea o ordine nouă a lucrurilor, ce vine
pe nesimţite. O faptă frumoasă la care ne însufleţesc ac
ţionează nestăvilit, pînă la cele mai mari depărtări. Im
părăţia lor sînt sufletele omeneşti; aici zămislesc şi pro
movează, nevăzute şi de necuprins cu privirea, hotărîri
tăcute, gînduri depa:rte întinse în timp.
Aşadar, departe de orgoliu, pentru că sînt de o spiţă
mai înaltă, ele îşi recunosc doar limitele, lipsurile .. A .
deveni idoli nu este nici dorinţa, nici menirea lor; şi mai
1o George Bariţiu, Avram Iancu, în „Transilvania", Braşov,

1872, 5, nr. 21.
1 1 Johann Gottfried Herder, Scrieri, Bucureşti, 1973, p. 233.
11
cu seamă să ţină înouiată, prin opera unuia singur, lu
crarea geniului obştesc, este pentru ele de negîndit; căci
aceasta ar fi îngust şi zadarnic şi antigenial.
A trezi spirit, a însufleţi puteri, este slujba lor şi re
compensa slujbei lor. Cu cit merge omenirea mai departe,
cu cit mai des şi mai fin i se împletesc rosturile şi pri
mejdiile, cu atit are nevoie de genii mai mari, din ce în
ce mai mari"12.
Nicolae Iorga, într-una din scrierile lui de la începu
tul secolului nostru, a surprins cu măiestrie şi fineţe o
trăsătură lăuntrică determinantă a caracterului psiho-filo
zofic românesc, oare pune în evidenţă, odată mai mult,
W1a din calităţile ajunsă proverbială a lui Awam Iancu,
care a impresionat pe contemporani şi a uimit pe urmaşi:
„Vestit a fost pe vremuri poporul acesta româneSIC -
scrie N. Iorga - prin marea şi sfinta lui tăcere. Făcut
pentru luptă şi îndurare, cerbicos şi îndăxătnic, nebiruit
sufleteşte şi în cele mai înfricoşate nenorociri, trăit pe
marginea unei prăpăstii în care era deprins să se uite
necontenit fără a ameţi el impunea prin cumpăt.area mi
mmată a rostirii gîndurilor sale, prin aspra disciplină pe
care o impunea cuvîntului. Nici un om mare din tre
cutul nostru n-a rămas vestit pentru UŞlllrinţa lui de a
vorbi. De la vechii voievozi şi de la destoinicii lor boieri
nu ni s-a păstrat un cuvînt, ca de la atîţia din căpeteniile
lumii apusene. Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mir
cea stau în fundul zării - aspre figlllri mute. Nici unul
din ei n-a ţinut să i se cînte laudele . . u13. .
Alături de Ştefan, de Mircea, de Mihai „mari figuri,

care lăsau fapta să vorbească", Avram Iancu - legendar
pentru conciziunea vorbei, a gestului - se încadrează şi
din acest punct de . vedere în galeria bărbaţilor iluştri ai
neamului românesc.
Personalitatea complexă şi multilaterală a lui Avram
Iancu a impresionat încă din primele zile ale activităţii
sale revoluţionare. Informaţii, date, documente, scrieri,
memorii, stUdii despre rolul şi personalitatea lui Iancu
au apărut în timpul vieţii eroului, cit şi după moartea
12 Ibidem.
ia Nicolae Iorga, Pagini alese, Bucureşti, 1965, p. 369.
12
lui - în ziare, reviste , cărţi, enciclopedii - publicate pe
o largă arie geografică de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu,
Braşov, Arad pînă la Budapesta, Viena, Geneva, Paris,
Augsburg, Berlin, Leipzig, Petersburg, Londra etc.
Figura remwcabilă a acestui revoluţionar democrat
român s-a impus cu repeziciune nu numai în conştiinţa
poporulu i rromân de pe o parte şi alta a Carpaţilor, ci şi
în cea a populaţiei maghiare şi germane din Transilvania,
precum şi în inimile şi minţile unor personalităţi poli
tice, militare, cultural-artistice din Austria, Ungaria, Ru
sia, Germania, Franţa, Italia, Anglia ş. a.
In deceniile următoare revoluţiei, pătimirea şi sufe
rinţa mînckă, stoică a lui Avram Iancu capătă măreţie de
simbol. Mi.tul lui se formează în acei ani de cumplită
suferinţă de după 1848-1849 . Imaginea eroului în zdrenţe,
doinind jalnic din fluierul lui de lemn, înfruntind pri
vaţiuni şi suferinţe, este foarte puternică, impunîndu-se
pînă azi imaginaţiei, fiind înscrisă în legende, povestiri,
balade, poezii , tocmai şi numai pentru că era în cel mai
î nalt grad purtătoare de simbol. Moţul întîlnit de A. Pa
piu Ilarian, pe drumul Zlatnei, în anii de după revoluţie
spune: „ . . . Iancu şede acasă, sărac ca şi noi ş i mai batjo
corit decît vericare dintre noi. Imbie-1 împăratul cu cruci
de aur, cu bani mulţi, cu deregătorii mari; dînsul nu vru
să primească nice una, nice alta, ci-i. zise: - Impărate!
dă mai întîi muntenilor păducr-ele ce le apăr&ă ei cu
scump sîngele lor, şi care le făgăduii eu lor cu tipu şi
cu numele tău. De atunci e mînios împăratul pre Iancul
şi-l batjocoresc toţi domni i în tot tipul; iară Iancul dacă
a văzut ce fac cu dînsul, a zis că vrea să suferie şi el
dimpreună cu ceialalţi munteni. De atunci vorbesc dom

nii de el cite şi mai cite, şi-i zic că ar fi nebun"14•
Vorbele moţului reprezintă credinţa generală a po
porului din T['ansilvania acelor timpuri. Avram Iancu su
feră pentru şi împreună cu ceilalţi, e o victimă a ingra
titudinii imperiale, dar, mai mult decît atît, este omul
care şi-a asumat - ca printr-o jertfă reprezentativă
suferinţa celorlalţi.
14 Alexandru Papiu Ilarian, Corespondenţă, ed. I. Pervain şi

I. Chindriş, vol. I, Cluj, 1972, p. 81.
13
In aceşti ani Iancu reprezintă în conştiinţa poporului
omul întruchipînd suferinţele neamului, tînguirea „unui
popor care suferea dar nu voia să cedeze şi care în eroul
din ţara moţilor, Avram In a cu, se vedea pe sine oglindit
totodată în mizeria şi grandoarea sa"15•
Faptul că şi în zilele noastre imaginea „ghinărarului"
persistă cu tărie în conştiinţa istorică a poporului român,
faptele sale, care l�au fixat pentru totdeauna în galeria
strălucită a personalităţilor istorice celor mai marcante,
continuă să fie evocate în folclorul contemporan, obligă
istoriografia noastră la un plus de investigaţie, la o cu
noaştere mai profundă a epocii care a dat naştere feno
men/Ului menţionat. Căci dacă viaţa şi activitaitea lui
Avram Iancu pot fi cunoscute mult mai aproape de ceea
ce au însemnat ele în fluxul dezvoltării evenimentelor
revoluţionare din anii 1848-1849 şi al celor două decenii
cît a supravieţuit acestora, apariţia şi circulaţia largă a
„legendei" care s-a ţesut în jurul figurii sale istorice,
semnificaţia acestei „legende" în contextul dezvoltării
luptei naţionale a poporului român, al afirmării sale in
dependente pe scena largă a istoriei rămîne. încă, în bună
măsură, o necunoscută. Dezlegarea ei nu este simplă. Nici
noi nu ne-am propus s-o elucidăm integral. Intenţia noas
tră, mult mai modestă, este de a prefigura doar unele
căi posibile, care să conducă către o cunoaştere mai pro
fundă a acestui fenomen. Pentru că el a existat. Şi nu
numai că a existat, dar, aşa cum vom vedea din relata
rea unor fapte istorice concrete, s-a constituit ca ele
ment al ideologiei şi al conştiinţei naţionale a poporului
român.
Falnic ca brazii munţilor săi, Iancu răsare în mintea
urmaşilor în aceeaşi statură măreaţă de simbol, fie că
rărnîne înconjurat de aUll"'a legendară croită încă de con
temporani, fie judecat cu obiectivitatea pe care ne-o dă
perspectiva clară izvorîtă din cea mai înaintată filozofie
despre lume şi istorie, filozofia marxist-lenininstă.
In lumina acestei analize Avram Iancu apare ca un
reprezentant cinstit şi hotărît al ţărănimii, forţa funda-
1 s Nicolae Balotă, Pătimirea şi măreţia lui Avram Iancu, în
„Transilvania" , nr. 5/1972, p. 23.
14
mentală a luptei revoluţionare în acel moment. A înţeles
mai bine decit mulţi contemporani ai lui importanţa lup
tei armate, faptul că tiranii nu pot fi învinşi decît cu
lancea, ceea ce a făcut ca el să devină foarte repede co
mandantul luptei eroice a românilor şi organizatorul ei
politic. Prin lupta desfăşurată de masele populare sub
conducerea lui A�am Iancu, în zona Munţilor Apuseni
a luat naştere, după sute de ani de dominaţie străină, „o
ţară românească" liberă, independentă şi profund demo
cratică, o putere p-0pulară revoluţionară, care acţiona în
sensul împlinirii aspi:r:aţiilor celor mulţi, ceea ce a re
prezenrtat o noutate pentru procesul dezvoltării istorice.
Idealurile cărora le-a închinat viaţa, faptele şi gîndu
rile fiinţei sale, ale fiului de moţ, revoluţionarului de
mare talent şi neasemuită puritate, au continut să stea
însorise cu litere de foc pe flamurile sub ale căror fal
duri poporul a continuat lupta pînă la dobîndirea dreptu
rilor sale sociale şi naţionale imprescriptibile. Credinţa lui
Iancu şi a altor revoluţionari paşoptişti că „nu cu argu
mente filozofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci
doar cu lancea lui Horea" a devenit crezul ineluctabil al
clasei noastre muncitoare, cea mai revoluţionară clasă a
societăţii.
In tradiţiile de luptă ale mişcării muncitoreşti din ţara
noastră, numele lui Avram Iancu a semnificat din tot
deauna simbolul martirilor neamului nostru, care au mi
litat neobosit pentru împlinirea năzuinţelor de eliberare
socială şi naţională ale poporului român.
Socialiştii transilvăneni îl considerau pe marele tribun
de la 1848 ca unul dintre „marii revoluţionari care şi-au
jertfit viaţa pentru libertatea poporului"1 6•
Libertatea socială şi n aţională, idealul unui întreg
popor' a continuat să străbată deceniile cu puterea şi forţa
de neînfrînt a adevărului. Alte seisme au zguduit lumea
nedrept orînduită, popOI"Ul însuşi a făptuit marele oct al
uni["ii din 1 Decembrie 1918 înţelegînd - aşa cum însuşi
Iancu o făcuse - că între eliberarea socială şi naţională
există o strînsă corelaţie. Clasa muncitoare a preluat în
propriile sale mîini stindardul antemergător al eliberării,
16 „ Adevărul", anul XI, nr. 46, din 14 noiembrie 1913.
15
făurindu-şi avangarda capabilă s-o ducă la victorie -
partidul comunist.
Partidul Comunist Român a acordat o înaltă cinstire
şi a cultivat cu deosebită grijă tradiţia luptelor pentru
libertaitea naţională şi progresul social al poporului ro
mân. !ntr-un moment în care pericolul grav al fascismu
lui devenea tot mai ameninţător, din iniţiativa P.C.R. s-a
încheiat, la 6 decembrie 1935 , un acord de acţiune co
mună antifascistă, cu participarea Blocului Democratic -
organizaţie legală creată şi îndrumată de P.C.R. -, Fron
tului Plugarilor şi Partidului Socialist, la care a aderat în
scurt timp şi Madoszul. In chip simbolic, acordul a fost
semnat sub gorunul legendar al lui Horea şi la mormîn
tul lui Avram Iancu. „De la Ţebea, din ţinuturile lui
Horea şi Avram Iancu - se arăta în apelul către toate
forţele democratice, nefasciste - prin mii de luptători
pentru libertate şi dreptate socială ne adresăm către în
tregul popor din această ţară şi tuturor organizaţiilor de
mocratice... să se alăture acţiunii noastre pentru a în
făptui, cu un ceas mai devreme, adevăratul Front popu
lar între toate forţele democratice din România, singura
chezăşie a luptei pentru libertate şi pace1117•
In anii construcţiei socialiste, poporul român a oma
giat memoria eroului revoluţiei de la 18 48 , caire şi-a în
chinat viaţa luptei pentru independenţa şi unitatea poli
tică a naţiunii române. Revelatoarre în acest sens este
organizarea de către Secretariatul C.C. al P.C.R., în frunte
cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a festivităţilor prilejuite,
în toam na anului 1972, de comemorarea unui secol de la
moartea eroului, ca semn al preţuirii acordate de partid
tradiţiilor revoluţionare ale poporulu i pe ca["e, cu îndrep
tăţită mîndrie, le moşteneşte şi le dezvoltă pe un plan
superior.
Viaţa şi lupta lui Avram Iancu au fost şi rămin folo
sitoare şi astăzi procesului de educaţie comunistă, căci
prin ele se ilustrează pregnant cel puţin două idei fun
damentale: :rolul hotărîtor al maselor în făUTirea istoriei,
pe de o parte, iar pe de altă parte, importanţa clarviziunii
politice a personalităţilor în descifrarea sensului real al
17 „Vremuri noi", (Braşov), nr. 3, din 1936, p. 21.
16
istoriei şi capacitatea lor de a se spnJm1 m permanenţă
pe forţa de nebiruit a maselor pentru a grăbi ritmul de
dezvoltare a mişcării istorice. De aci influenţa lui Avram
Iancu asupra conştiinţelor româneşti de-a lungul timpu
lui, de aci preţuirea şi dimensiunile comemorării marelui
revoluţionar, ca expresie concretă a consecvenţei cu care
partidul se preocupă de valorificarea tradiţiilor revolu
ţionare ale poporului, a patrimoniului nostru naţional18.
Odată cu trecerea anilor, viaţa lui Avram Iancu repre
zintă, în conştiinţa poporului nostru, mai mult decît o
dramatică biografie, mai mult decît un destin emoţio
nant. Exprimînd gîndurile întregii noastre naţiuni socia
liste, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu, apreciază că Avram Iancu „s-a impus în
ochii contemporanilor săi ca şi ai posterităţii ca o
figură luminoasă, expresie a luptei hotărîte şi a setei
de dreptate şi independenţă naţională a poporului ro
mân". Se realizează astfel o legătură peste şi în is
torie intre eroul şi mucenicul al cărui unic dor al
vieţii a fost să-şi vadă „Naţiunea ... fericită", şi între
generaţiile de azi, ale naţiunii socialiste, care prin
muncă şi sîrguinţă înfăptuiesc visul de odinioară al lup
tătorilor neamu lui, cinstind peste veacuri minunata şi
înălţătoarea pildă de eroism şi sacrificiu a celor ce au
fost şi rămîn de-a pururi eroii poporului nostru. Dorul şi
iubirea de libertate şi independenţă sînt sentimente sfinte
în inimile tuturor celor demni, iar eroii căzuţi jertfă pe
altarul acestei lupte sînt răsplătiţi cu stima şi preţuirea
conţemporanilor şi a urmaşilor în veci.
ie
„Anale de istorie", nr. 5/1972, p. 145.
2 - Avram Iancu în conştiinţa poporului român 17

I
„Astăzi cu bucurie,
Românilor veniţi
Pe Iancu în Cîmpie
Cu toţii-l însoţiţi
Iancule mare,
Bravule tare
Cu noi să fii,
Tu însoţeşte
Şi-nsufleţeşte
Pe ai tăi fii."
La mijlocul veacului al XIX-lea unul din ginditorii

şi revoluţionarii cei mai reprezentativi ai istoriei poporu
lui român, Nicolae Bălcescu, aşternea pe hîrtie cu un
sentiment de mîndrie, dar şi de durere cuvintele deve
nite de atunci cunoscute şi dragi: „Pe culmea cea mai
înialtă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţairă mîndră şi
binecuvîntată între toate ţările semănate de domnul pe
pămînt... Un brîu de munţi ocolesc, precum zidul o ce
tate, această ţară şi dintr-însul, ici - colea, se desface,
întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca nişte valuri propti
toiaire, mai multe şkuri de dealuri nalte şi frumoase, mă
reţe pedestaluri înverzite, caire varsă urmele lor de ză
padă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brîu
muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creş
tetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare oare,
ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cîntînd unul
în faţa celuilalt. . . Aici stejarii, brazii şi fagii trufaşi
înalţă oapul lo.r spre cer; alături te afunzi într-o mare de
griu şi porumb, din oare nu se mai vede calul şi călă-
18
reţul. Ori încotro te-i uita, vezi culori felurite ca un
întins curcubeu, şi tabloul cel mai încîntător farmecă ve
derea. Stînci prăpăstioase, munţi uriaşi, ale căror vîrfuri
mîngîie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi
mirositoare, văi răcoroase, gîrle a căror limpede apă lin
curge printre cîmpiile înflorite, pîraiele repezi, care mu
g ind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ame
ninţătoare stînci de piatră , care plac vederii şi o spăi
mîntează totodată. Apoi, în tot locul, dai de rîuri mari,
cu nume armonioase, ale căroc unde poartă aurul. In
pîntecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai
bogate şi mai felurite din Europa: sarea, ferul, argintul,
arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul,
cobaltul, triteana, teluriul şi, în sfîrşit, metalul cel mai
îmbelşugat decît toate, aurul, pe care îl vezi strălucind şi
prin noroiul drumurilor.
Aceasta e ţara Ardealuluim.
Marele revoluţionar scria aceste rînduri ·oa o expre
sie elocventă a profundului patriotism care-l anima şi
care căpăta noi dimensiuni în anii de exil, de refugiere
după înfrîngerea revoluţiei, mai întîi pe pămîntul Transil
vaniei unde continuau să ardă flăcările luptei revoluţio
nare, mai apoi pe meleaguri străine unde avea să se şi
stingă din viaţă. Dar Ardealul şi oamenii săi au reţinut
atenţia nu numai unor con.ştiinţe individuale, fie ele şi
dintre cele mai marcante aşa cum a fost cea bălcesciană,
ci pe a opiniei publice român�ti în ansamblul ei şi a
opiniei publice internaţionale, pentru că în interiorul ar
culu i carpatic lupta pentru sfărîmarea unei lumi vechi,
continua să se desfăşoare cu intensitate maximă. Pe fru
moasa cîmpie transilvană, dar mai ales în „ţara de piatră"
a Munţilor Apuseni bubuitul tunurilor continua să anunţe
că masele populare, indiferent de numărul sacrificiilor,
erau hotărîte să continue lupta, să-şi realizeze aspira
ţiile sociale şi politice.
In deceniile anterioare revoluţiei de la 1848, acest
element semnificativ pe care-l reprezenta conştiinţa exis
tenţei sociale se forjase treptat la marea majoritate a ro-
1 N. Bălcescu, Opere alese, vol. II, Bucureşti, 1960, p. 215-

216.
19
mânilor din Transilvania, la poporul român în ansamblul
său, şi în special la oamenii Munţilor Apuseni. Trecutul
însuşi, ca o imagine pilduitoare a devenirii acestei exis
tenţe, reînviat adesea cu plasticitate de corifeii regene
rării culturale a poporului român, a întărit mai mult
ca oricind credinţa mase lor că numai prin luptă se poate
ajunge la realizarea unei lumi mai bune, mai drepte;
iar cursul revoluţie i întărise această credinţă.
Intreaga suită de abuzuri şi samavolnicii la care fu
seseră supuşi moţii trebuia să-şi găsească aown o izbă
vire, căci din cele mai îndepărtate veacuri, această popu
laţie de oameni harnici, dar aspri ca stîncile munţilor ce-i
înconjoară, s-a bucurat de o Telativă libertate, determi
nată de nevoia stăpînitorilor, fie ei regi ungari sau prin
cipi ai Transilvaniei, de a le folosi forţa de muncă în
exploatarea minelor de aur ş i argint, numeroase şi bo
gate, răspîndite în toată zona Munţilor Apuseni, de la
Abrud la Cărpiniş, de la Baia de Criş la Bistra. Pe mă
sură însă ce minele fuseseră tot mai mult secătuite, ca
urmare a unei exploatări neraţionale, anumite privilegii
ale moţilor începuseră să fie anulate încetul cu încetul.
Incă în primii ani ai secolului al XVIII-lea, noii stă
pîni, austriecii, organizaseră exploatarea intensivă a mi
nelor din Munţii Apuseni reuşind să înlocuiască treptat
tradiţionalul minerit ţărănesc cu noile mijloace tehnice.
Centrul administrativ şi fiscal al Munţilor Apuseni, sub
ocîrmuirea austriacă, devenise domeniul Zlatnei acum
deja sinonim cu noţiunea de exploatare a populaţiei ţără
neşti obligată din an în an la tot mai multe prestaţii şi
taxe fiscale regulate. Prin reglementări interesate ale ur
bariului, administraţia austriacă reuşise să întemeieze o
obligaţie de robotă praotic nelimitată. Moţii se văzuseră
deja solicitaţi la tăiatul lemnului din pădure, la plutirea
stînjenilor pe rîu pînă la Baia de Arieş, la transportul
cu oarele a minereului pînă la cohurile (cuptoarele) din
Zlatna. Tot iobagii cărau piatra de minereu (şlicul) la
Ofenbaia (Baia de Arieş) pentru a fi trecută prin ştam
puri, iar de aici la Zlatna unde se măcina şi se alegeau
firele de metal preţios care lua apoi drumul vistieriei de
la Viena.
20
Izbucniri periodice, culminate cu momentul Horea, au
continuat apoi din timp în timp, fie sub formă de pro
teste în faţa autorităţilor locale, fie prin plîngerile adre
sate împăra.rtului sau prin răzmeriţe locale etc. Urbariul
comunei Vidra de Sus din 1820 arată că zilele de lucru
sînt remunerate derizoriu, aproape simboHc, iar taxele
sînt tot mai multe şi mai mari: la morile din sat, la vînat
şi pescuit, la cîrciumărit, la dreptul de a vinde băuturi.
Taxa anuală perutru porci şi stupi, transportul sării de
la Turda, mai apoi de la Vioara, care costa timp, bani,
eforturi, împovărau neîncetat spinarea şi aşa încovoiată
a moţului. Pînă şi lemnul de brad pentru cioplit se căpăta
CLL bucata contra preţ, iar lemnul de construcţie era de-a
dreptul foarte scump, practic greu accesibil.
Moţii luptau din greu pentru a-şi asigura existenţa.
Făceau drumuri istovirtoare la tîrguri, în zona de cimpie
pentru a-şi cumpăra bucatele necesare hranei. Imaginea
moţului mergînd în urma căluţului de munte încărcat cu
ciubere, doniţe, şindrile, cercuri de butoaie, pentru a
le vinde şi a-şi cumpăra „farină", devenise familiară nu
numai pînă departe în cîmpia Transilvaniei şi a Unga
riei, dar şi dincolo de Carpaţi, în Ţara Românească, cu
care moţii întreţineau de veacuri strînse legături.
. In condiţiile în care administraţia austri�că a dome
niului Zlatnei făcea totul pentru ca iobagii fiscali să con
sume cit mai puţin posibil, dar să aducă în schimb ma
ximum de beneficii fiscului habsburgic, prăpastia dintre
aceasta şi populaţia Munţilor Apuseni se adîncea, pentru
loeUitorii •acestei regiuni istorice, ca dealtfel pentru întreg
Ardealul, jugul asupririi sociale şi naţionale devenea cu
tot mai multă claritate de nesuportat. Iar calea înlăturării
lui urma s-o pună în evidenţă cursul însuşi al istoriei.
O cale posibilă s�a crezut a fi aceea a şcolii. Pretutin
deru în Transilvania românii făceau eforturi pentru ca pe
calea culturii să-şi poată ameliora condiţia socială, să se
elibereze treptat de sub jugul iobăgiei. Istorici ca Nicolae
Iorga au surprins fenomenul ca atare scriind peste ani de
la derularea lui istorică: „Intelectuali crescuţi cu sacul
de· mălai şi cu bucata de slănină adusă de părinţi de
acasă, în şcoli care sînt o sărăcie plină de suflet. Casele
21
fruntaşilor acestui popor sînt ca ale unui preot de sat,
goale ş i curate . . . Mîndria cea mare e să ştii carte, să
te �ezi astfel alături de căpeteniile neamurilor mai fa
vorizate de soartă. Inaintea nimănui nu se ridică mai
respectos pălăria decît înaintea profesorului, a scriitoru
lui, care impune, în hăinuţa lui ieftină, pentru oe este
în comoara minţii lui ... Prietenul lor este omul de bine
cit de modest; du.şmanJUl lor e orice trlntor care se lăfă
ieşte în binele nemeritat"2•
Dîrzenia cu care populaţia românească a Transilva
niei a urmat această cale deschisă cu multă trudă de un
Gh. Şincai a impresionat pînă şi pe vizitatorii de rang,
intelectuali şi funcţionari superiori maghiari, germani, ve
niţi să admke frumuseţea Munţilor Apuseni, aşa cum se
întîmpla în 1845 sau 1 846 cu profesorul clujean Szekely
Mozes, viitor vicar unitarian, care a întreprins o călătorie
de studii în Munţii Apuseni, pe domeniul Zlatnei, ş i unde
a rămas impresionat de cele văzute şi constatate în viaţa
iobagilor români fiscali. „Cit de fericite rezultate dă edu
caţia, chi·air ş i în clasele de jos, o dovedeşte purtarea plină
de virtuţi şi unanim ['ecunoscută de funcţionarii domeniu
lui a celor doi iobagi din Vidra de Sus, fraţii Avram şi
Alisandru Iancu. Mărturisind aceasta, dorinţa mea sinceră
ar fi ca măcar o parte din locuitorii patriei ... să se apro
pie de cultura, bunăstairea şi conduita loc"3•
Aceste constată['i laudative au darul să măgulească,
dar după cum scria un reputat istoric al nostru „dezvă
luie, totodată, şi soarta tragică de care erau loviţi chiar
şi cei mai de frunte moţi: fiind iobagi încă, ei sînt su
puşi ai domeniului fiscal, aparţin, prin urmare, clasei
celei mai de jos. Prin educaţia şi calităţile lor personale,
fraţii Iancu se impun tuturor, dar rămîn, cu toate aces
tea, lipsiţi de libertate şi datori a roboti stăpînului. Nea
mul lor era apăsat de multe veacuri de jugul care se do
vedise neînduplecat"4•
2 N. Iorga, Opere alese, voi. II, Bucureşti, 1965, p. 72.

3 Vezi revista „Kiskovet alt alăn6s ismerteto (Micul sol, b u
letin general), Cluj, an. I, 1846, nr. 3, p. 31-32.
4 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1962, p. 16.
22
Această cale o urmează şi Avram Iancu, care se im
pune în faţa colegilor săi atît prin temperamentul său,
cît şi prin sîrguinţa cu oare îşi însuşeşte cunoştinţele, dar
mai ales prin spiritul de iniţiativă şi voinţă de acţiune.
„Era un studernt eminent - notează Iosif Sterca Şu
luţiu - cu esterior plăcut, blondin, modest, cu inima des
chisă, sincer şi ou caracter, avea mult temperament, dar
el'a foarte tolerant faţă de alte naţiuni şi confesiuni, apoi
ţinea mult la parola cuvîntului dat. Aceste însuşiri nobile
le--a păstrat în tot decursul vieţii sale. Matematica şi mai
ales istoria îi erau studiul de predilecţie"5•
Intr-o epocă în oare ideile revoluţionare, de eliberare
socială şi devenire naţională, se conturează tot mai clar
în minţile tinerilor studenţ i de la Cluj, în fruntea cărora
se afirmau personalităţi ca Avram Iancu, Pa piu Ilarian,
Ion Buteanu, această generaţie vede clar unde ţintesc
unele tendinţe duşmănoase ale aristocraţiei maghiare şi
se pregăteşte să le facă faţă, nelepădînd nici pentru o
clipă nădejdea că românii şi maghiarii din Transilvania,
sortiţi de istorie a trăi împreună vor găsi calea ce duce
la înţelegere. Tineretul înaintat român şi maghiar, în ge
neral, era de acord că trebuie înlăturată cit mai Cll['înd
orînduirea feudală şi pe această bază, a luptei antifeu
dale, se putea realiza o rodnică colaborare şi pe alte
planuri ale vieţii politke.
In 1844-1845, Avram Iancu se afla printre fruntaşii
tineretului din Cluj, cîştigîndu-şi o binemeritată popu
laritate nu numai printre studenţii români ci şi printre
cei maghiari. Silvestru Moldovan va remarca peste ani
şi ani de zile că una din trăsăturile caracteristice ale
lui Avram Iancu era dragostea lui pentru popor. „Avram
Iancu era un om foarte popular şi el iubea foarte mult
poporul. Cînd era student la Facultatea de Drept din
Cluj, el conversa de preferinţă cu studenţii români oei
mai fără mijloace, pe oari adesea îi ajuta cu cărţi, haine,
uneori cu bani ca să poată şi ei participa la cite o petre
cere, la teatru, menajerie, circ etc. "6
5 Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Cluj,

1972, p. 194.
6 Ş[,tefan] M[oldovan) in 1n amintirea aniversării a cincizecea
a „Gazetei Transilvaniei" 1 838-1888, Braşov, 1888, p. 22.
23
Popularitatea în rîndul colegilor şi-a cîştigat-o prin
întreg felul de a fi, prin caracterul drept şi sincer, prin
generozitatea sa. Autori contemporani maghiari din Cluj
remarcau că „Iancu avea purtări mai alese decît alţi ti
neri din părinţi ţărani"7• El ştie să devină autoritar, dacă
e cazul, cu toate că e un om cu o fire blindă. Işi poto
leşte anevoie minia cînd aude ironii sau batjocuri la
adresa românilor, dar şi a ţăranului iobag din sinul că
.ruia se trage, pe care-l iubeşte cu toată puterea fiinţei
lui generoase, pentru care suferă cumplit. In aceşti ani
dinaintea revoluţiei, la 15 martie 1847, feciorul de iobag
moţ, viitorul conducător revoluţionar, urmărind împreună
cu Iosif Sterca Şuluţiu, descendent al unei familii nobile,
încercările guvernului maghiar, susţinute de conservatori,
de a lega şi mai mult ţărănimea de vechile servituţi feu
dale nu-şi poate stăpîni amărăciunea, indignarea şi re
volta. La încerc.ar-ea prietenului său de a-l linişti, Iancu
i-a replicat: „Frate ŞuJuţiu, nu te supăra pe mine, oricît
de bun român ai fi, tu nu poţi să simţi durerea ce am
simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sînteţi :robi ca mine
şi părinţii mei. Cînd acel nobil baron, care a vorbit ca un
semizeu, a zis că: nici acel pămînt de trei coţi, oare ne
va acoperi trupul după moarte, nu este proprietatea noas
tră, era să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de
perete"B.
Nu puţini au fost contemporanii lui Avram Ianou caire
i-.au reţinut, ca o trăsătură distinctă a personalităţii sale,
mîndria şi demnitatea în faţa oricărei nedreptăţi şi pe
care aveau să le pună în evidenţă ulterior evenimentele
din 1848-1849. Aşa de pildă, după obţinerea atestatelor
excelente la Cluj, Avram Iancu avea dreptul de a
solicita imediat o slujbă. A cerut guberniului din
Cluj numirea într-un post ca practicant de avo
cat, fără salariu. N-a fost acceptat pentru că nu era
nobil, era „plebeu", se scrie în ·răspunsul oficial. Des
criind această dureroasă jignire a lui Avram Iancu, zia
rul maghiar „Magyarorszag es a nagy vilâg" („Ungaria
şi lumea mare") oare apărea la Budapesta, la începutul
7 I. Georgescu, Avram Iancu, Sibiu, 1922, p. 13.

8 Pompiliu Teodor, o. c., p. 196.
24
anului 1873, nota: „Dar bietul Avrămuţ pe semne nu şi-a
dat seama, că în această ţară pînă la 1848 nu tot «omul»
era om. Iancu n ....avea nici înfăţişarea recomandabilă: el
nu ştia să se încovoaie, nici să se linguşească. Pe figura
lui înaltă şi pe faţa lui superbă, bărbătească se oglindea
timbrul acelei conştiinţe pe care singură convingerea me
ritelor o poarte da"9•
Indignat şi jignit, dar nu dezarmat, Avram Ianou
avea să se înscrie ca practicant la tezaurariatul ţării, ou
sediul în Sibiu. Dar după numai cîteva săptămîni şi-a
dat seama că fiul unui iobag român nu avea ce căuta
într-o administraţie fiscală condusă exclusiv de aristo
craţia şi nobilimea maghiară. A părăsit Sibiul şi la în
ceputul anului 1846 a plecat la Tg. Mtlireş, pentru a se
înscrie „ooncelist" la „Tabla regească", cu scopul de a se
dedica avocaturii. Acest lucru îl putea realiza chiar dacă
nu· era nobil, cîştigîndu-şi dreptul legal să apere drep
tatea celor mulţi şi năpăstuiţi în munţii săi dragi.
La Tg. Mureş s-a stabilit împreună cu un alt prieten
clujean, Iacob Bologa, într-o locuinţă aflată în curtea
spitalului vechi. Canceliştii practicanţi pe lingă suprema
curte judiciară a ţării nu trebuiau să depună eforturi prea
mari. Români, maghiari, fără deosebire, canceliştii între
ţin un strîns contact nu numai profesional, ci şi în timpul
·
liber.
In 1847 numărul canceliştilor români veniţi din mai
multe părţi ale Transilvaniei, promoţii mai vechi sau mai
noi de la Cluj, era destul de mare. Din totalul de 200,
români sînt 34. Alături de moţii Vasile Fodor, Amos Tor
dăşian, Iosif Şuluţiu şi Dionisie Tobias mai erau I. Se
căreanu, Vasile Lacea, Iacob Bologa, Ilie Măcelariu, Ioan
Pinciu, Ioan Balomiri, Ladislau Basil Pop, Alexandru Pa
piu Ilarian, Samuil Poruţiu, Ioan Oros, Florian Micaş,
Nicolae Bîrle şi alţii. Cei mai mulţi sînt fii de iobagi,
do:ar ciţiva aparţin 'UiliOr familii nobiliare.
Inrolaţi în torentul vieţii politice, canceliştii români
se solidarizează din ce în ce mai mult. Pentru a discuita
problemele care frămîntau conştiinţa politică a vremii, ei
se întîlnesc des cînd în casa unuia, cind în a altuia. La
9 N. Buta, Avram Iancu şi epoca sa, Cluj, 1924, p. 2\J.
25
început locuinţa lui Ioan Pinciu a fost mai vizitată, dar
apoi cea a lui Avram Iancu a devenit principalul centru
de întîlnire, unde aveau loc adunările politice pentru aceia
care căutau căile progresului social şi ale realiză.rii dezi
deratelor naţionale. Şi aici, ca şi la Cluj, Avram Iancu a
cîştigat repede simpatia şi preţufa"ea colegilor săi. Dato
rită prestigiului de ca.re se bucura, Avram Iancu a fost
delegat de preşedintele Tablei să întreprindă anchete în
conflictele ce se iveau între studenţii prea înfierbîntaţi la
vorbă sau faptă, indiferent dacă erau români sau ma
ghiari. Dragostea-i de neam, de tot ceea ce reprezintă
creaţie a conaţionalilor săi nu se dezminte. La petreceri
as cultă cu plăcere doine româneşti sau „ţarina" de la
Abrud şi e darnic la asemenea ooazii. Se vrea şi este res
pectat de cei aflaţi în jU!r. Unul din colegii maghiari, Cser
ruitoni M. Zsigmond avea să scrie peste ani în paginile
une i gazete maghiare din Tg. Mureş: „In 1847 îşi petre
ceau încă împreună canceliştii maghiari, saşi şi români . . .
La balul canceliştilor luase parte şi Iancu; înalt şi svelt,
cu faţa plină de viaţă, stătea de vorbă lîngă un geam cu
Papiu Ilarian, mic de statură, ou o faţă înflăcărată . . .
-
Iancu era peroonalitatea cea mai distinsă dintre canceliştii

români atît prin cultura cit şi prin calităţile sale; el, pre
cum şi Papiu, care se numea mai tîrziu Ilarian , erau con
ducătorii tineretului de naţionalitate română" 10 •
Cit a stat la Tg. Mureş, Avram Iancu a fost departe
de munţii lui dragi, dar a căutat şi a reusit să ţină legă
tura cu poporul iobag al cărui fiu era. Şi-a cîştigat re
pede nu meroa<oe prietenii în comunele româneşti de la
m argine a Cîmpiei, la Sîngeorgiu, la Bogata de MlllrăŞ, sau
la Chiraleu, unde s-a împrietenit cu Nicolae Vlăduţ iu şi
Vasile Moldovan.
Călătorind ad es ea prin sate, pretutindeni Avram Iancu
simţea semnele redeşteptării, ale unei răbufniri social
politice iminente. De la Abrud-sat, Baia de Arieş, Zlatna
veneau veşti tot mai numeroase despre acţiuni de luptă
ca cele din 1 846-1 847 desfăşu rate sub conducerea Eca
terinei Varga.
10 V. Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Dlaj, BU".'.ureşti,

1966, p. 182.
26
ln pragul revoluţiei, Avram Iancu, deşi foarte tînăr
era un bărbat matur din punct de vedere politic, înzes
trat cu o vie şi pătrunzătoare inteligenţă, o credinţă ne
strămutată în justeţea cauzei maselor populare iobăgeşti,
cărora începuse deja să le cucereasc ă atenţia prin f rumu
seţea idealurilor de luptă înfăţişate acestora, prin căldura
cu oare pleda pentru realizarea lor în viaţa de zi cu zi.
De aceea cuvintele rostite de Avram Iancu în faţa mase
lor , el însuşi un om prin excelenţă de acţiune, „îmbracă
forma unei sinteze de aspiraţii, vădesc hotărlrea fermă
a unui suflet închinat spiritului vremii, cu alte cuvinte :
o întreagă doctrină de viaţă "11 .
O asemenea sinteză de aspiraţie exprimată printr-o la

pidară şi foarte relevantă formulă avea să fie preluată
d e poporul român şi prin ea să-l şi caracterizeze de-a
lungul vremii pe Avram Iancu. Ne referim la binecu
noscutele cuvinte cu caracter programatk : „Nu cu argu
mente filozofice şi umanitare veţi putea convinge pe
aceşti domni, ci cu lancea, ca Horea". Au fost r06tite în
martie 1847 la Cluj unde se desfăşurau lucrările Dietei
Transilvaniei, la care participase şi Iancu cu alţ i colegi,
în calitate de practicanţi la Tabla regească. Refuzul cinic
al aristocraţiei feudale conservatoare de a aproba proiec
tul de îmbunătăţire a sorţii iobagilor transilvănen i pre
zentat în numele grrupării liberale de Kemeny Denes, a
fost exprimat de un grof regalist în felul următor : „Am
un prea serios temei să privesc la emanciparea ţăraniloir
c a la moarte. Precum noi nu ştim încă unde a fost patria
originară a strămoşilor noştri veniţi din Asia, să ne pă
zim . ca nu cumva, peste 40-50 de ani, să trebuiască să
căutăm pe maghiari în mka noastră patrie, Transilvania,
cu lampa, perutru că dacă Transilvania va rămîne inde
pendentă se va preface în oeea ce era înainte cu 900 de
ani, cînd au venit Arpad şi Tuhutum : uşor se poate pre
face în Dacia" 12.
Hotărirea dietei ş i aprobarea din partea Guberniului
a reglementăa:'ii meschine a prestaţiilor au revoltat şi
i ndignat toate forţele liberale, progresiste. Descriind at-
11 N. But a, o. c., p. 33.

1 2 Apud Horia Ursu, Avram Iancu, Bucureşti, 1966, p. 25.
27
mosfera creată şi efectele legii votate, Bariţiu nota: !„Se
făcu o lege prin care feudalii erau să răpească partea cea
mai mare a pămîntului iobăgesc ab antique şi să-l încor
poreze la olodiaturile lor. Toţi oamenii cu mintea întreagă
puteau să prevadă că poporul iobăgist, românii ş i ma
ghiarii uniţi, precum au fost în 1437, s-ar fi opus legii
urbariale şi răscoala era să se spargă fără să mai aştepte
vreo revoluţie europeană : o nouă horiadă româno-ma
ghiară, mult mai violentă <lecit cea din 1784, ar fi încrus
tat pămîntul acestei ţări nefericite"13•
Exprimînd acea frază devenită în scurt timp celebră
pentru că sintetiza voinţa de luptă a unui întreg popor,
fiind de fapt un adevărat program revoluţionar, AVil"am
Iancu reţiruus e deja o idee fundamentală pellltru dezvol
tarea istorică a acelor ani, aceea că anularea servituţilor
faţă de nobilime nu poate fi făcută cu revendicări · paş
nice. Declanşarea revoluţiei nu mai putea întîrzia prea
mult.
Izbucnirea revoluţiei pe solul istoric al Transilvaniei
îl aduce repede pe Avram Iancu în prim-planul eveni
mentelor. El se pronunţă categoric pentru o înţelegere
cu forţele revoluţionare maghiare, dar numai pe temeiul
principiilor oare fertilizează deja co�tiinţa politică a
wemii sale şi în primul rînd libertatea socială a ţără
nimii, a maselor largi de oameni ai muncii şi egalitatea
în drepturi a românilor cu celelalte „naţiuni" pînă atunci
privilegiate. El se raliază cu entuziru;m sincer luptei care
viza în primul rînd eliberarea de iobăgie a ţărănimii.
Descriind atitudinea exprimată de Avram Iancu în zilele
de 22-23-24 martie Iosif Sterca Şuluţiu notează că A
vram Iancu „nu lipsea niciodată, se retrăgea într-un colţ şi
asculta. Cel ce-l observa însă cu atenţie vedea pe f�ţa-i
o agitaţie extraordinară"14. Sufletul lui Iancu era stră
bătut în aceste zile de un zbucium prevestitor de furtună.
Incerca să desluşească în atitudinile ce se iau de către
unii sau alţi i poziţiile programatice pe care se situează
13 G. Baritiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, voi. II,

Sibiu, 1890 p. 77.
14 Avram Iancu, Biografie de Iosif Sterca Şuluţiu de Cărpe
niş, în „Transilvania", 1897, 28, nr. 5-6.
28
fiecare în acţiunea de eliberare socială şi egalitate naţio
nală, care privea deopotrivă masele ţărăneşti române şi
maghiare. Dealtfel, carecterizînd programul politic, revo
luţionar al lui Iancu şi al celor aflaţi în jurul lui, repu
tatul om de cultură marxist , maghiarul Szabo Erwin, spu
nea încă înainte de 1917, că aceştia nu erau cu nimic mai
puţin democraţi decît cei mai radicali membri ai „tine
retului din martie" din Ungaria. „Aceşti intelectuali ro
mâni trăiau în mijlocul poporului şi erau apropiaţi de
popor" - arăta Szabo Erwin.
Avram Iancu avea să reacţioneze violent în faţa ex
clusivismului îngust al noului curent politic revoluţionar
maghiar, care l-a surprins neplăcut şi l-a dezamăgit. Dar
mai mult decît aceasta, vorbele strigate la un moment dat
de un tînăr cancelist maghiar că „ştergerea iobăgiei şi
emanciparea naţiunii valahe sînt premature şi păgubitoare
pentru ţară", l-au iritat peste măsură declanşîndu-i re
plica, r.ămasă şi ea celebră, care preciza definitiv poziţia
tineretului român : „Dreptul istoric are să se spulbere
înaintea dreptului omului . Spre ruşinea veacului al
XIX-lea am suferit iruşine îndelungată. Pretindem şterge
rea sclaviei şi egalitate perfectă, sau moarte"15•
Unii contemporani ai lui Avram Iancu, atît români
cit şi maghiari, ca viitorul istoric Kovary Laszlo, au putut
sesim cu uşurinţă inarticulairea acestei atitudini exclusi
viste a tinerilor intelectuali maghiari din Tg. Mureş la
procesul istoric în curs de desfăşurare, scriind că „ma
ghiarii avînd încredere în forţa şi inteligenţa lor, în rege,
îşi subestimau potrivnicii. Maghiarii, care s-au obişnuit
să-şi vadă în valahi iobagii, n-au văzut în ei adversarul,
ci doar o masă inertă". Concomitent acelaşi Kovary Laszlo
a putUJt reţine şi poziţia fermă a tînărului Avram Iancu,
relatînd ulterior : „ . .. lntr-una din serile lunii martie
tinerii maghiari şi români erau împreună. Un tînăr de
şirat, cu o barbă roşietică, urmărea dîrz discuţia în ju
rul deziobăgirii şi deodată a spus răspicat : Desfiinţarea
robotelor făiră despăgubire sau moarte ! . . . Nimeni nu s-a
gîndit că acest simplu slujbaş îşi va scrie cu sînge numele
în istoria Transilvaniei.
15 Ibidem.
29
Avram Iancu a plecat în munţii Abrudului, ţara sa.
Fiu al unui înstărit iobag erari,al, purta în suflet cauza
eliberării poporului . . . El n-a fost decît reprezentantul
maselor" - conchide istoricul maghiar16•
Cu asemenea gînduri şi, mai ales, cu o astfel de tărie
a credinţei în neoe5i1tatea împlinirii istorice a idealurilor
de libertate socială şi naţională a românilor din Transil
vania, s-a deplasat Avram Iancu în mijlocul moţilor săi
pentru a-i conduce pe calea creaţiei istorice conştiente.
In fruntea cetelor de munteni, hotărîţi la rîndul lor să-şi
cucerească prin forţă dreptul la libertate, se ridică tot
mai măreaţă personalitatea lui Avram Iancu şi treptart;
ajunge să capteze asupra sa privirile ambelor tabere aflate
în luptă : de o parte aristocraţia, forţele contrarevoluţiei,
de altă parte masele populare din Ardeal, şi mai apoi
întregul popor român oare va ajunge să-şi cinte eroul în
ceea ce are mai reprezentativ creaţia populară : doina.
Prima treaptă a acestei înălţări a constituit-o Blajul,
care la 1 aprilie 1848 a găzduit o consfătuire politică a
reprezentanţilor revoluţionarilor români din Cluj, Tg.
Mureş, Munţii Apuseni etc. Erau prezenţi Avram Iancu,
Ioan Buteanu, Florian Micaş, Al. Papiu Ilarian, Samuil
Poruţiu, alături de cărtUJrari români cu experienţă şi au
toritate ca Timotei Cipariu şi Aron Pumnul.
S-au discutat problemele organizării viitoarelor prefa
ceri epocale ce se întrevedeau la orizontul devenirii is
torice. Era nevoie să se fixeze forul ce va reprezenta in
teresele românilor, apoi programul politic concret ce urma
să fie realizat prin lupta maselor populare, în ascensiu
nea lor pe calea progresului şi a culturii. Prima concluzie
a consfătui,rii s-a profilat a fi o neapărată trebuinţă a
convocării grabnice a unei adunări naţionale, pentru 30
aprilie. A doua era necesitatea unui contact viu cu masele
populare din cele mai îndepărtate sate şi localităţi căror a
trebuia să li se vorbească despre necazurile propri i şi,
îndeosebi, despre calea izbăviri i de aceste necazuri. La
adunarea din Dum inica Tomii , poporul prin reprezentanţii
săi trebuia să-şi spună părerea.
16 Kăvary Laszlo, Erdely torl enete 1848-49 - ben, (Istoria

Transilvaniei în 1848--49), Pest, 1861, p. 53-55.
30
Proclamaţia adresată poporului şi răspîndită în ve
derea pregătirii adunării proiectate a fost redactată de
Aron Pumnul. Punctul de vedere al grupului radical de
tineri aflaţi la Blaj a influenţat desigur pe autoir, deoa
rece în text au apărut, pe lîngă tendinţele de moderaţie
şi legalitate, unele formulări energice, h otărîte, specifice
revoluţionaTisrnului consecvent. Propaganda în vederea
mobilizării maselor ţărănimii pentru a participa la adu
narea populară din 30 aprilie a fost încredinţată studen
ţimii şi elevilor din ClllrSu rile superioare, care urmau să
plece către casă în vacanţa de Paşte. Iancu a ţinut neapă
rat să ia legătura cu ac�ti tineri emisari ai poporului şi
încă imediat după consfătuirea cu profesorii şi canonicii,
aşa cum scrie un contemporan al evenimentului : „ne-a
cercetat în seminar, ne-a provocat să avem curagiu în
tru apărarea cauzei naţionale etc . . . După îmbrăţişări şi
strîngeri de mînă frăţeşti, Iancu cu ai săi s-au depărtat,
iar la mijloc a păşit Pumnul cu proclamaţiunea conce
pută şi prin care cheamă poporul la adunarea de la Du
minica Tomii"17.
Avram Iancu şi ceilalţi tineri revoluţionari au depus
în aceste zile un efort uriaş, mai ales dacă avem în ve
dere mijloacele de transport modeste existente în acel
timp. Sîmbătă , 1 aprilie, seara, a plecat de la Blaj spre
Tg. Mureş pentru a pune la curent cu noile hotărîri pe
toţi cancelişti i rămaşi acolo. Adept sincer al participării
la revoluţia maghiară, Iancu încă mai credea că „spiritul
wemii" va determina pe colegii maghiari să renunţe la
exclusivismul naţionalist, în favoarea unei acţiuni comune
care să surpe orînduirea feudală. Dar gîndul şi faptele
sale nu şi-au găsit ecou favorabil nici la tineretul ma
ghiar şi cu atît mai puţin la autorităţile administrativ
politice, sau la aristocraţia maghiară transilvană, care tre
cuse deja la organizarea unui complot împotriva fiinţei
sale. Amos Tordăşian, colegul şi prietenul lui Avram
Iancu, a descoperit însă totul şi l-a pus în gardă . Avram
Iancu s-a pregătit repede de plecare. Avea diploma de
avocat în buzunar şi în munţi îl aşteptau treburile revo-
17 Vasile Moldovan, Memorii din 1 848-49, Ediţia I, Braşov,

1895, p. 8.
31
luţiei, îl aşteptau ţă:rianii iobagi dornici de libertate. In
chi ar dimineaţa plecării l-a întîlnit unul din studenţii
blăjeni, Vasile Moldovan, care avea să noteze în memo
riile sale : „Abia m-am apropiat de fîntînă, şi iaită, că în
tîlnesc pe Ioan Mărgineanu din Dateş şi pe Iancu. După
ce le-am enarat reZiUltartele călătoriei şi dispoziţia sufle
tească a poporului, Iancu, conform obiceiului său cava
leresc, ce l-a caracterimt în toată viaţa sa, ne-a invitat la
un turtar în casa din Corn, cum cobori din cetate, şi
aici ne-a ospătat cu rasol. Se aflau adlea o mulţime de
domni atît civili, cit şi militari, cetind ziare, prin ur
mare nu am putut conversa despre cauza noastră, C'U
atît mai puţin , că privirile tuturor erau aţintite asupra
noastră, cei cari vorbim româneşte.
Ieşind de aici am întîlnit şi pe Ioan Oros din Vidraseu,
şi astfel patru inşi am tras pe lingă cetate către biserica
românească, pe unde am putut cohvorbi fără rezervă şi
neconturbaţi de nimenea. Se înţelege, că obiectul conver
saţiei a fost adunarea noastră de la Duminica Tomii, din
du-ne parola, că de vom fi vii, acolo ne vom îmbrăţişa.
Cu Iancu, ourn am mai amintit, am mai avut întîl
nire în Blaj, dar am iciţ i a frăţească am închei at-o cu
această ocaziune.
După convorbire de o oră, Iancu încă înainte de
amiază a plecat către munţii lui , iar eu, Mărgineanu şi
Oros, deja în aceeaş i zi, am sosit în Chiraleu"18•
·
Driumul de la Tg. Mureş pînă în Munţii Apuseni l-a

parcurs foarte repede astfel că în dimineaţa zilei de 6
aprilie putea să ia parte la adunarea celor 500 de ţărani
de la Cîmpeni , împreună cu I. Buteanu, Simion Balint,
Teodor Teoc, Nicolae Corcheş. Era a doua adunare a mo
ţilor din ace ste zile. Pdma avusese loc la Abrud în 3
aprilie convooată de fruntaşi , pentru a dezbate punctele
pr ogra matice cuprinse într-un memoriu ce avea să fie
înai ntat guvernului. Autorităţile au încercat să interzică
aceste adunări , dar fruntaşii românilor, bazîndu-se pe
principiul egalităţii, au declarat că oricum vor ţine adu
narea invitînd şi pe fruntaşi i maghiari. La Abrud alături
!H Idem, P- 1 7- 1 8 .
32
de români participau şi peste 100 de maghiari. La fel se
intîmpla şi la Cîmpeni.
La Cîmpeni şi-a făcut apariţia Iancu care aducea lă
muririle atît de necesare, culese în urma consfătuirilor de
la Blaj. In zilele următoare, împreună cu ceilalţi fruntaşi
români, a cutreierat satele de pe Rîul Mare şi Rîul Mic,
cîştigînd nu numai înorederea oamenilor, ci şi dTagostea
lor. „Nici unul dintre conducătorii românilor din Transil
vania - va scrie mai tîrziu Silviu Dragomir despre aceste
zile ale lui Iancu - nu s-a identificat atît de desăvîrşit
cu interesele maselor populare ca acest fiu de moţ, a
cărui sinceritate o vor dovedi-o nu n wnai vorbele pline
de înţelegere şi căldură pentru suferinţele celor obijduiţi,
ci în mai mare măsură lupta ce o va da pentru ei şi
alături de ei. "19
Personalitatea lui Iancu era deja acum bine conturată
atît în faţa moţilor cit şi a autorităţilor gubemiale. lncă
la 30 martie 1848, guvernatorul Transilvaniei cere ca
Iancu să fie urmărit cu atenţie şi împiediecat să acţio
neze20. La 11 aprilie 1848 comitele suprem al comitatului
Alba de jos, Banffy Mikl6s, raportează că „tînărul din
Vidra numit Avram Iancu . . . a fost prezent la adunarea
populară din Cîmpeni şi acolo - după cum reiese din
raportul solgăbirăului - s-a comportat liniştit. Totuşi aş
considera mai potrivit dacă protonotarul său l-ar rechema
la Tg. Mureş, fiind şi în prezent cancelist, şi l-ar ocupa
cu vreo treabă oficială"21. Această adresă a fost expediată
concomitent atît guvernatorului Transilvanie i cit şi epis
copilor Ioan Lemeni (greco-unit) şi Andrei Şaguna (orto
dox), precum şi judelui primar al oraşului Abrud.
Recunoscînd în Avrem Iancu pe unul din cei mai pe
riculoşi şi neînduplecaţi duşmani ai clasei feudale, guver
natorul Teleki, la 13 aprilie 1848, pentru a-l îndepărta pe
Iancu din mijlocul moţilor a dat dispoziţie preşedintelui
Curţii de Apel din Tg. Mw-eş, cerindu-i să-l invite pe
1 9 Silviu Dragomir, o. c., p. 68.

20
Orszagos leveltâr, Budapesta, Fond Gubernium Transil
vaniae, Praesidialia, nr. 802/1848, Foto 126-127.
21 Ibidem.
3 -- Avram Iancu în conştiinta poporului român 33

Iancu sub orice pretext acolo22 • Intr-o corespondenţă din
18 aprilie 1848, Banffy Miklos scrie guvernatorului Tran
silvaniei că a primit in.ştiinţ.axea despre măsurile luate
împotriva lui Simion Balint, Ion Buteanu şi Avram Iancu,
care au fost atenţionaţi să se abţină în viitor de la con
vooarea întruni:rilor moţilor. Cele trei persoane sînt con
siderate a fi principalii instigatori şi conducători ai ma
selor româneşti23 • La 20 aprilie Tabla regească din Tg.
Mureş răspundea că Iancu şi-a luat examenele şi a depus
jurămîntul de avocat, aşa că nu mai stă sub jurisdicţia
judecătoriei regale. Atunci guvernatorul a emis ordin de
arestare împotriva lui şi a altor conducători, dar Iancu
intre munţi era deja inatacabil. La jumătatea lunii aprilie
era din nou la Blaj pentru a se pune la curent cu toate
noutăţile şi sarcinile următoare. La 18 aprilie Iancu sosea
la Sibiu împreună cu Ion Buteanu, Florian Micaş, Aron
Pumnul, Grindeanu şi alţii. Guvernatorul Teleki, la 16
aprilie 1848, de comun acord cu episcopul Lem.eni, oprise
adunarea convocată pe ziua de 30 aprilie, exprimîndu-şi
părerea că în această zi să se întrunească doar cîţiva cle
rici (separat ortodocşii, separat greco-catolicii), iar cu altă
ocazie să se adune şi conducătorii laici. Miercuri, 19 apri
lie 1848, la Sibiu se întrunea consistoriul condus de
Moise Fulea (Şaguna fiind plecat la Karlovitz) şi se ho
tăra �a adunarea 0trganizată pentru 30 aprilie să fie ami
nată pentru o dată ulterioară. Aceasta însemna compro
miterea acţiunii. Intr-o adunare a tineretului condusă de
Iancu şi Papiu llarian se hotărăşte ca, în pofida ordi
nului nedrept şi a încercărilor perfide de aminare, să se
continue propaganda pentru adunare. Era o nouă hotă
rke ce venea în întimpinarea aspiraţiilor şi dorului de
acţiune care pusese stăpînire pe starea de spirit a maselor,
binecunoscută de Avram Iancu şi tovarăşii săi.
In jurul zilei de 24 aprilie autorităţile ungureşti, ob
sedate de teama intensificării luptei revoluţionare a ro-
22 Orszâgos Ieveltâr, Budapest, Fond. Erdelyi Kan cellariai Le

veltar. Erdelyi kancellaria Regisztraturaja. Acta praesidialia, nr.
158/1848, Foto 12709-12712.
23 Idem, Fond Gubernium Trans. Praesidialia, nr. 868/1848.
Foto 181.
34
mânilor, ignorau deja libertăţile vestite cu puţin timp
înainte cu fast şi zgomot, proclamînd starea de asediu.
De-a lungul satelor nemeşimea a trecut la ridicarea „fur
cilor" comandînd execuţii militare pentru a intimida ţără
nimea. Incadrarea în viaţa politică a ţării a românilor
este practic exclusă. Iancu prea bine îşi dădea seama că
şi reprezentanţii partidei liberale maghiare făceau cauză
comună cu tiranii, pentru înlăturarea maselor româneşti
din noul făgaş al vieţii politice.
In 26-27 aprilie mai mulţi fil'llntaşi politici români
consideraţi turbulenţi erau deja Pllii i sub stare de arest.
„Prigoana dezlănţuită împotriva unor intelectuali apro
piaţi de popor a mişcat, de fapt, mase largi româneşti ;
poporul îşi găsise conducători, în care avea încredere şi
iată că domnii unguri ii aruncă în închisoare. Arestarea
lui Miclli?, a mai multor studenţi şi preoţi, urmărirea lui
Avram Iancu, Papiu Darian, Ioan Buteanu, Simion Balint,
biciuirea şi aruncarea în lanţuri a ţăranilor «răzvrătiţi»,
execuţiile anunţate într-o mulţime de sate româneşti,
execuţii făcute mai ales cu unităţi de soldaţi secui şi cu
gărzi naţionale maghiare , au ridicat (în) primăvara lui
1 848 un zid despărţitor între poporul român şi maghiarii
din J1ransilvania"24.
Masele populare, atît cele româneşti cit şi cele ma
ghiare pierdeau în aceste împrejurări orice urmă de în
credere în mărinimia dietelor nemeşeşti. Numai prin
forţa lor trebuiau să-şi impună voinţJa, desigur în chip
revoluţionar, şi să depăşească urgent acele momente, cînd
proprietarii de pămînt şi dregătorii comitatelor transilvă
nene se străduiau să prelungească viaţa regimului iobă
gesc, feudal.
Intr-o astfel de atmosferă încărcată a avut loc adu
narea din Duminica Tomii (30 aprilie 1 848) de la Blaj .
Ea s-a ţinut fără autorizaţia guvernului şi prin înfrunta
rea de către ţărani a unui imens păienjeniş de oprelişti
puse de autorităţi cu scopul de a împiedica orice mani
festare populară. Avram Iancu, Pa.piu Harian şi Buteanu,
c u o seamă de tineri decişi a ţine, în ordine, adunarea,
24 V. Cheresteşiu, o. c., p . 294.
35
ca o demonstraţie populară, au procedat cu tact şi chib
zuinţă, evitînd orice act provocator care ar fi dat ocazie
autorităţilor să declanşeze o represiune sîngeroasă. Erau
prezenţi aproximativ 4.000 de ţărani români (dintre care
aproape 2.000 de moţi), erau ş i cîteva sute de iobagi şi
cancelişti maghiari din Tg. Mureş şi iobagi saşi ca cei
din Sona (comitatul Cetatea de Baltă). Vestea ţinerii adu
nări i de la Blaj, cu toate opreliştile existente, a atras
şi pe mulţi revoluţionari din Principate. Ideea unităţii re
voluţionare şi naţionale căpăta forme expresive. Incă din
aprilie erau la Sibiu Aron Florian, August Treboniu Lau
rian, Petre Suciu, Ion Axente Sever, apoi moldovenii
V. Alecsandri, Costache Negri, Lascăr Rosetti, Gheorghe
Sion, Ion Ionescu de la Brad, Alecu Russo, Curious, colo
nelul Alexandru Cuza, viitorul domnitor al Principatelor
Unite.
Mulţimea , îmbrăcată în haine de sărbătoare, adunată
în piaţa catedralei a întimpinat cu o frenetică bucurie
apairiţia la ora 1 0 a lui Avram Iancu şi Buteanu în frun
tea celor 2.000 de moţi, o scenă emoţionantă pe care Ba
riţiu o descrie astfel : „Au sosit şi Iancu şi Buteanu, ve
nind la adunare cu muntenii. Purta (Iancu) un cojoc al
bastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pijlărie
neagră cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunări i
măreţia d e sărbătoare ş i d e luptă. Cei ce ştiau preţul gal
benilor ce se puseseră pe capul lui şi armata trimisă la
Vidra după el, aruncau cu sumanele şi pălăriile în sus,
strigînd şi cîntînd. De acum Iancu nu era numai al mo
ţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania.
In figura lui nu ştiai ce să desluşeşti mai întîi : blîn
deţea dintr-o icoană de apostol sau asprimea unui însîn
gerat. Se îmbinau deopotrivă şi una şi alta şi privirile lui
luceau vii ca o cercetare a inimilor ce se frămîntaru spre
lumină. Insufleţirea poporului era de nedescris"25.
Adunarea de la Blaj a constituit o admirabilă împreju
rare în care Avram Iancu se face odată mai mult cu
noscut unei mulţimi de ţărani adunată de prin satele
transilvănern�. Impreună cu I. Buteanu, Papiu Ilarian, el
2s G. Bari ţiu, Avram Iancu, „Transilvania" , V, 1872, nr. 22,
15 noiembrie.
36
s-a adresat poporului de pe terasa catedralei. El a formu
lat principalele revendicări româneşti acordînd o atenţie
deosebită eliberării de sub jugul iobăgiei. Lozinca sub
care Iancu iniţiase adunarea : „Voi sînteţi poporul" a apă
rut repede pe buzele tuturor participanţilor. Spiritul de
nesupunere se va transmite şi maselor, care au ajuns să
îşi bată joc de neputinţa slujbaşilor nevoiţi să renunţe
la citirea ordinului de dizolvare a adunării. Ba mai mult
comisarii guvernului au fost nevoiţi să le acorde lui Iancu,
Papiu şi Buteanu certificate de bună purtare şi asigu
rarea că atitudinea lor nu va avea consecinţe. Iancu se
convinsese că măsurile nedrepte ale stăpînirii se pot în
frînge dacă se lovesc de voinţa maselor, iar masele, că e
în puterea lor să realizeze ceea ce pînă acum era doar
aspireţie, urmînd îndeaproape sfaturile conducătorilor lor.
Seara, în camera prefectului de studii de seminar, unde
se retrăsese Bămuţiu, tinerii fruntaşi români printre care
şi Iancu au avut o consfătuire politică i ntimă, continuată
apoi şi în timpul cinei comune. A doua zi dimineaţă,
Avram Iancu, şi alături de el Buteanu, Papiu Ilarian, Eli
sei Armatu şi alţii au mai ţinut un sfat în clădirea se
minarului. După-amiază , Iancu, condus în urale de mul
ţime , avea să plece spre comuna Tiur (lingă Blaj) unde
muntenii săi se retrăseseră şi de unde s-au îndreptat cu
toţii spre casele lor, liniştiţi dar dîrji. „Iobagi, ne jurăm,
mai mult nu vom fi, ori va şterge domnii iobăgia, ori
nu", cu această convingere plecaseră ţăranii de la aduna
rea din Duminica Tomii, unde Iancu începe să aibă un
rol tot mai proeminent î n revoluţie, avind şi principalul
merit (împreună ou Papiu Ilarian şi Ion Buteanu) de a
fi iniţiat, organizat şi condus prima mare adunare a ţără
nimii transilvănene. Imediat după adunare, comitele su
prem al Comitatului Alba de jos, Banffy Miklos, rapor
tează guvernatorului despre desfăşurarea paşnică a adu
nării de la Blaj din 30 aprilie 1 848, care a avut loc dato
rită acţiuni i efective desfăşurate de Alexandru Pop (Pa
piu Ilarian), Ion Buteanu, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu.
Ei nu au instigat poporul „şi mai cu seamă Avram Iancu
s-a exprimat că pînă ce dieta nu va îmbunătăţi soarta lor
[a românilor n. n.], pînă atunci să se achite cu punctuali-
37
tate de îndatoririle urbariale" 2 6. Faima acestei adunări a
ajuns şi în străinătate. Astfel, la 17 mai 1 848, ziarul vie
nez „Wiener Zeitung" scria că guvernatorul Teleki nu a
reuşit să zădărnicească adunarea la care românii au venit
în număr mare, dar au păstrat o ordine desăvirşită. La
20 mai 1 848 la Augsburg, „Allgemeine Zeitung" insera
ş tirea că românii transilvăneni, „în număr de peste 4 .000,
au ţinut o mare adunare populară " .
Adunarea din 30 aprilie a făcut să crească încrederea
maselor în forţele proprii , le-a arătat că sint în stare
să învingă piedicile, că domnii de la comitat nu sint atot
puternici. Ţăranii au văzut că în lupta lor nu sint sin
guri, că au alături de ei o seamă de tineri înflăcăraţi şi
curajoşi pe care şi-i recunosc de conducători. Se înfră
ţeşte mişc area intelectualilor revoluţionari cu cea a po
porului , se cimentează legătura intre masele ţărăneşti şi
tinerii intelectuali revoluţionari care-şi dau seama ce
forţă uriaşă reprezintă poporul.
După adunarea din Duminica Tomii, Avram Iancu, a
cărui personalitate şi acţiune relevaseră în această pe
rioadă un adevărat conducător revoluţionar, legat orga
nic de mase şi care sintetiza, prin acţiunile sale, revendi
cările impuse de forţele motrice ale revoluţiei, înconjurat
de tineretul din munţi; îndeamnă poporul să se pregă
tească pentru marea adunare de la Blaj . Mişcările ţără
neşti se înteţeau continuu. Moţii cereau drepturile lor
asupra pădurilor domeniulu i Zlatnei şi a regaliei minore.
Awam Iancu le promitea satisfacerea acestor cereri. Ţă
ranii au refuzat să plătească dări, să aprovizioneze ar
mata. Iancu împreună cu Clemente Aiudeanu, cu Corcheş,
Teoc, îndemnau la Cimpeni pe juzi i satelor să nu mai răs
pundă la apelurile oficialităţilor administrative. Trecuse
de acum timpul cind umblau numai după cuvintele de
ordine ale solgăbirăilor21.
La 5 mai 1848 şpanul cameral Lâzăr Gyorgy, este ne
voit să se deplaseze chiar în comuna lui Avram Iancu,
26 A. Papiu Ilarianu, Istoria Românilor din Dacia Superioarli,

II, Viena, 1852, p. 284-286.
27 Trocsănyi Zsolt, Az erdelyi parasztscig tl5rtenete. (Istoria
ţlirlinimii ardelene) 1 790-1848, Budapest, 1956, p. 311.
38
Vidra de sus, unde localnicii refuză să-şi îndeplinească
îndatoririle faţă de camera regală. „Noi şi pină acum am
slujit destul, dar de aici înainte cămara să vadă ea sin
gură de cuptoare, fiindcă noi nu mai ieşim la plutitul
lemnelor". „AC'l.ll11 sîntern oameni liberi, pînă acum ne-am
chinuit, de aici în colo nu mai vrem să suferim", declară
cei din Vidra de sus. Ei sînt înctllrajaţi cu un manifest
scris în litere chirilice, la Braşov, care a fost trimis preo
tului din Vidra de către Teodor Teoc din Cîmpeni. Mani
festul-proclamaţie cheamă pe români la arme pentru a-şi
recîştiga drepturile uzurpate prin fraudă. La cerere
Avram Iancu îi citeşte şpanului proclamaţia, după oare
- afirmă Lazar - a adăugat verbal următoarele : „Ro
mânul nu cerşeşte libertatea de la unguri, naţiunea ro
mână e destul de tare ca să-şi cîştige libertatea lup
tînd"28.
Această declaraţie a lui Avram Iancu, în preajma adu
nării de la Blaj din 3/15 mai 1 848 dovedeşte că Iancu
evoluase în ultimele zile spre o intransigenţă revoluţio
nară evidentă pe care o va dovedi nu peste mult timp.
Pregătirea adunării de la Blaj din 3/1 5 mai a continuat
sub toate aspectele. S-au fixat punctele capitale ale pro
gramului, proclamarea naţiunii române ca „naţiune de
sine stătătoare" , depunerea jurămîntului naţional. Alături
de acestea, ideea unirii celor trei ţări româneşti ere cul
tivată cu grijă şi perseverenţă de Iancu şi cei din jurul
său în Munţii Apuseni, unde exista deja o tradiţie în
acest sens. Încă înainte de revoluţie ideea reînfiinţării
Dadei a fost discutată în cercurile intelectuale la Abrud,
Cîmpeni29•
Axente Sever îi scria la 6 aprilie din Bucureşti lui
Bărnuţiu că doreşte să ia parte la răscoala românilor pen
tru înjghebarea unui stat naţional propunînd ca răscoala
să fie declanşată de Elia Molnar în Comana, Axente Se
ver ş i Constantin Romanu în regiunile lor; Mărgineanu
în ţinutul de lingă Mureş; Bătrîneanu pe Cîmpie, iar
Avram Iancu pe Valea Ampoiului, în Munţii Apuseni30•
28 Arhivele statului, Cluj, Fond M. T. ad. nr. 817 fPres. 55/,

1848.
29 Trocsânyi Zsolt, o. c., p. 216.
30 V. Cheresteşiu, o. c., p. 345.
39
Din documente reiese că la 1 mai 1 848 la Abrud, în
timpul unui tîrg, preotul Vasile Balint din Cărpiniş ex
plica celor prezenţi că Transilvania împreună cu Ţara
Românească trebuie să alcătuiască o singură ţară, iar la
Almaş în acele zile un student, fiul preotului din locali
tate, făcea propagandă pentru uniirea românilor transilvă
neni cu „Ţara Românilor (România)".
Dealtfel, de vreme ce ungurii sau alţi străini - scria
G. Bariţiu - au considerat realizabilă ideea Dacoromâ
niei, nu este de mirare că mulţ i români au luat foarte
în serios această idee31.
Cele mai frumoase pagini ale luptelor antifeudale din
primăvara anului 1 848 din Ardeal - solidarizarea tine
retului intelectual român din Transilvania cu revendică
rile de veacuri ale ţărănimii, îndemnul lui Iancu şi Papiu
pentru desfiinţarea robotelor, chemarea la adunare a po
porului - dovedesc cu prisosinţă că în Transilvania, î n
martie ş i aprilie 1 848, intelectualii ş i ţăranii iI"Omâni s e
găseau, cu foarte puţine excepţii, în primele rînduri ale
luptei pentru doborîrea edificiului absolutist feudal.
In martie şi aprilie 1848 atît Avram Iancu, cit şi Pa
piu şi Buteanu doreau sincer făurirea unui front comun
împotriva feudalilor, împotriva absolutismului şi despo
tismului. Văzînd însă că în principatul Transilvaniei io
bagii sînt obligaţi mai departe să facă robote, că în loc
de libertate se decretează aproape pretutindeni starea de
asediu, ei înşişi fiind urmă-riţi şi ameninţaţi cu arestarea,
aceşti tineri democraţi-revoluţionari îşi pierd tot mai
mult încrederea în posibilitatea unei colaborări cu condu
cătorii maghiari, aristocraţi sau nu. Din acest motiv ei
au ajuns să pună pe primul plan revendie&"ea emanci
pării naţionale, ca Transilvania să devină „ţară româ
nească", în care zdrobind fie şi cu armele - doar neme
ş imea se înannas e deja împotriva poporului - puterea
nemeşimi i proprietare maghiare, să se înscăuneze domnia
poporului.
Trebuie să subliniem şi faptul că hotărîrea guberniu
lui din 8 aprilie de a convoca pentru ziua de 29 mai 1 848
31 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. II,

Sibiu, 1890, p. 577.
40
Dieta ardeleană în vederea votării „uniunii " Transilva
niei cu Ungaria, a avut un rol nefast pentru desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor. Ca urmare în întreaga Tran
silvanie, dar mai cu seamă în centrul ei, izbucneşte răs
coala ţărănească, cea mai mare de la 1 784 încoace. Do
leanţa principală era ştergerea servituţilor, dar revendi
cările diferă de la sat la sat. Răsculaţii au ocupat pămîn
turi, au def.rişat păduri, au distrus semănăturile grofilor,
au refuzat să mai plătească în bani zilele de camătă către
moşieri, a altor obligaţii în bani , în natură, au alungat
din comună pe oamenii grofilor.
Participanţii la această răscoală, înăbuşită cu forţa ar
matei de către guvern, au fost în primul rînd şi în co
vi.rşitoarea majoritate ţăiranii români, dar în multe co
mune cu populaţie mixtă au luat parte cot la cot cu aceş
tia şi maghiarii.
In aceste condiţii are loc adunarea de la Blaj în 3/1 5
mai 1848, la care Avram Iancu se afirmă din nou ca o
personalitate impunătoare.
Avram Iancu şi-a făcut apariţia la Blaj urmat de căr
turarii din munţi şi de vreo 1 0 . 000 de moţi organizaţi mi
lităreşte, un fel de miliţie naţională, gat.a oricînd la ac
ţiune. Organizarea şi instruirea aparţinea în exclusivitate
Iancului. Sosirea lor, duminică seara în 1 4 mai, stîrneşte
entuziasmul maselor întrunite şi asigură menţinerea or
dinei.
Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1 848 a rămas înti
părită în conştiinţa contemporanilor ca o mare trecere
în revistă a forţelor mişcării naţionale româneşti. In timp
ce adunarea din Duminica Tomii (3 aprilie 1 848) a avut
în primul rînd un caracter ţărănesc - ţăranii formînd
zdrobitoarea majoritate a celor adunaţi pe Cîmpia Blaju
lui - în mai, luau parte la adunare reprezentanţi ai tu
turor claselor şi păturilor sociale. Erau prezenţi mari pro
prietari, printre ei numeroşi români - dintre care unii
ocupaseră sau ocupau funcţii importante pe plan adminis
trativ; erau de faţă reprezentanţii burgheziei. Erau mulţi
intelectuali originari din familii de mici nobili, burghezi,
preoţi de ţară, ţărani înstăriţi, ca şi iobagi cu o stare ma
terială mai bună dar ou o condiţie socială greu de supor-
41
tat. Dar, marea majoritate a participanţilor o formau ţă
ranii iobagi şi cei liberi. Nu numai ţărani români, ci şi
maghiari şi saşi. Ţăranii, indiferent de naţionalitate, au
venit la adunare în speranţa că acwn se va sfîrşi cu io
băgia, cu servituţile feudale.
Adunarea din 3/1 5 mai 1 848 de la Blaj avea de re
zolvat trei mari probleme : 1) cea ţărănească ; 2) cea na
ţională; 3) cea a independenţei naţionale, care însă nu
mai era la acea dată o simplă pronunţare sau nepronun
ţare în problema „uniunii".
Zecile de mii de participanţi pe Cîmpia Libertăţii şi-au
exprimat voinţa nestrămutată de a se desfiinţa iobăgia
fără despăgubire şi de a se şterge robota. In plus, au
mai cerut un lucru deosebit de important, demn de re
ţinut : formarea unei comisii mixte (români, maghiari,
saşi) cu sarcina de a examina pe cuprinsul Transilvaniei
problemele legate de sesiile iobăgeşti, pămînturile şi pă
durile comunale jefuite de la ţărani de nemeşi şi lati
fundiari, şi alte aspecte legate de această chestiune. Hotă
rîrea a fost luată cu preţul luptei dintre elementele re
voluţionare, pe de o parte, şi cele nobiliare şi din clerul
înalt, pe de altă parte, care în comitetul adunării propu
neau ca ţăranii să fie trimişi acasă de la Blaj, d eoarece
nu mai au alimente, nu-i cine să lucreze pămîntul etc.
In realitate doreau să ia hotărîri în lipsa ţăranilor. Cine
a propus înfiinţarea comisiei mixte? In mod sigur Bu
teanu sau mai degrabă Iancu, care apărea de departe
ca cel mai înfocat şi mai sincer apărător al ţărănimii.
Problema naţională a cunoscut la Blaj un triumf stră
lucitor prin adoptarea ideii de respingere a „uniunii" Tran
silvaniei cu Ungaria. Aceasta a fost determinată de un com
plex de factori, printre care şi realităţile de la începutul
reV"oluţiei. După cwn s-a mai amintit, în martie 1 848
mişcarea românească a încercat să facă front comun cu
revoluţia maghiară , dar ea a fost îndepărtată de aceasta
prin intervenţia nobilimii maghiare ardelene care a m
terzis manifestările mişcării naţionale româneşti sau a în
cercat să le diminueze forţa, mai ales la nivelul mani
festărilor maselor ţărăneşti iobage. Nobilimea maghiară
a persecutat şi a închis pe conducătorii românilor şi a
42
înăbuşit cu forţa armelor mişcările ţărăneşti. In plus a
convocat dieta din 29 mai 1 848 care trebuia să voteze
„uniunea". La această dietă era interzis accesul pînă şi
delegaţilor aripii stingi ai opoziţiei maghiare, fără a mai
vorbi de prezenţa reprezentanţilor poporului român din
Transilvania. „Şi astfel în locul frontului larg comun care
a luat fiinţă în zilele revoluţionare ale lunii martie, au
fost chemate să hotărască în problemele transformărilor
burgheze tocmai partea moşierească a opoziţiei maghiare
şi reacţiunea latifundiară"32• In consecinţă, la 3/1 5 mai
1 848, la Blaj, în mod inevitabil, legic, mişcarea naţională
românească a devenit antiunionistă, mergînd chiar mai
departe, pînă la exprimarea plenară şi deschisă a do
rinţei de a se „uni cu Ţara". Se constituia treptat, trep
tat, baza comună şi caracterul unitar al revoluţiei române
din 1848.
Un document interesant, pînă acum neutilizat, este
raportul lui Jakab Elek, martor ocular al adunărilor de
la Blaj, care la 20 mai 1 848, făcînd aprecieri asupra adu
nării din 3/1 5 mai 1 848, remarcă pentru conducătorii ro
mâni ai adunării intransigenţa revoluţionară „extremistă",
„furioasă" a grupului în frunte cu Avram Iancu, com
pus din Papiu Ilarian, Ion Buteanu, Nemeş, Gaetan, Puş
caş, în timp ce S. Bărnuţiu, A. Treboniu Laurian, I. Raţiu
sînt consideraţi de Jakab drept conducători ai celor care
au ideal „unirea Munteniei, Moldovei ş i Transilvaniei,
pentru restabilirea Daciei de demult"33.
Toţi martorii oculari care şi-au scris memoriile, pre
cum şi autorii care s-au ocupat cu revoluţia din 1 848-49,
sînt unanim de acord că la Blaj Iancu era deja conside
rat conducătorul maselor ţăirăneşti, bucurîndu-se de o
deosebită popularitate. El a luat parte la toate discuţiile
şi a supravegheat timp de trei zile buna rînduială a ma
selor ţărăneşti. Avram Iancu, Buteanu şi tribuni i din
jurul lor, cu cei zece mii de moţi constituiau nu numai
elementul organizatoric, ci şi cel agitatoric, determinant.

33 Orszâgos Leveltăr, Budapest, Fond 1526 utani gyiljtemeny.
1848/49-es esemenyekre vonatkoz6 naplok, feljegyzesek, Foto 1 142-
1155.
43
Avram Iancu constituia prin prezenţa unităţilor dinainte
disciplinate ale muntenilor, garanţia păstrării ordinii adu
nării în vederea asigurării cadrului deliberativ de la care
să se meargă pe linia petiţiilor. Dar ansamblul aparent sta
tic al ordinei cuprindea înăuntrul său elementele unui
dinamism revoluţionar, gata oricînd să se dezlănţuie, dacă
Avram Iancu ar fi cerut-o sau ar fi indicat-o.
Iancu nu pierdea ocazia de a explica maselor, tălmă
cind pe înţelesul ţăranilor, anumite noţiuni politic � din
discursurile rostite de fruntaşi i naţiunii române din Tran
silvania. George Bariţiu, care l-a ascultat vorbind pe
Cîmpia Libertăţii, avea să spună că Iancu nu era un ora
tor „în sensul modern" ; vorbea rar şi fără obişnuitele C?r
tificii. „Pare că-l vedem acum înaintea ochilor. Ori de
cite ori lua cuvîntul , era peste putinţă să nu răpească cu
sine pe ascultători . Iancu mai era şi unul din junii cei
mai frumoşi ai timpului său"34• Un alt martor, revoluţio
narul moldovean Alecu Russo, remarcă fraz:i simplă,
explicită, într-o frum oasă limbă românească, înţeleasă de
popor, caldă şi pătrunzătoare a cuvîntărilor sale. „Intr-o
sută sau două de inteligenţi ce se aflau atunci la Blaj,
numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind româneşte cu
românii, ş i aceştia, dnd îi ascultau vorbind strigau : aşa!
aşa e! - scrie A. Russo. Unul din acei doi zicea : Ungurii
vreau Unio! . . . ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică
că pînă acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vor să
ne pună şi şeaua în spinare. Al doilea striga : -.Uitaţi-vă
pe cîmp, românilor! sîntem mulţi ca cucuruzul brazilor,
sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi». Primul cu
vîntător era Buteanu, al doilea Iancu. Dintre aceştia doi
români - continuă Russo - care grăiau româneşte, unul
a fost spînzurat de unguri, iar pe celălalt românii l-au
numit cu fală -.Impăratul munţilor„! "35•
Meritele sale de om politic, de conducător tot mai
mult ascultat şi urmat de mulţime au făcut ca la aduna
rea de la Blaj Iancu să fie ales în Comit�tul naţional,
M George Bariţiu, Avram Iancu, ln „Transilvania " , V, 1872,

nr. 22, 15 noiembrie.
35 Alecu Russo, Scrieri, publicate de Petre V. Haneş, Bucu
reşti, 1908, p. 43.
44
organ creat pentru a supraveghea îndeplinirea programu
lui politic, în raport cu guberniul ţării şi cu celelalte na
ţionalităţi conlocuitoare.
Prima măsură luată de comitet va fi să expedieze
delegaţiile hotărîte de adunarea naţională, prima la Viena
pentru a se prezenta împăratului, a doua la Cluj pentru
a interveni pe lîngă dieta ţării să dezbată revendicările
formulate pe Cîmpia Libertăţii. Iancu n-a intrat în aceste
comisii. El a continuat să participe alături de membrii
Comitetului la întrunirile unde se discuta mersul eveni
mentelor politice.
Cîteva zile mai tîrziu, cînd Adunarea de la Blaj luase
deja sfirşit, Iancu şi Buteanu au plecat în fruntea celor
1 0.000 de munteni spre casele lor aşteptînd rezultatele ce
le vor obţine cele două deputăţii. De aceste rezultate de
pindeau multe în desfăşurarea evenimentelor revoluţio
nare ulterioare.
In Munţii Apuseni, după Adunarea de la Blaj, ţăranii
aşteptau. Iancu însuşi îi povăţuise să acţioneze astfel şi
sfatul lui era deja ascultat cu luare-aminte. Aşteptarea
a durat numai pînă la aflarea hotărîrii dietei de la Cluj .
In acelaşi timp însă în alte părţi ale Transilvaniei, miş
cările ţărăneşti au continuat, să cîştige în intensitate şi
profunzime. Ţăranii socoteau că legile din martie nu
erau destul de largi. Iobagii români, maghiari, saşi, fără
deosebire, au început să refuze a se achita de prestaţii,
în unele părţi au recurs la ocuparea cu forţa a pămîn
turilor moşiereşti, a pădurilor, încercind să împiedice pe
proprietari să rezolve problema forţei de muncă prin zi
lieri sau prin „arendarea în parte". Se observă şi un lu
cru nou în comportarea ţăranilor: refuzul hotărît de a
asculta de oficialităţile judeţene şi ale guberniului. Par
ticipanţi i la Adunarea de la Blaj proclamaseră împotrivi
rea faţă de „Unio" şi în multe sate s-a trecut la propa
garea ideii de unire a celor trei ţări româneas.
Iancu urmărea cu atenţie evenimentele. In convor
birile cu prietenii (se întîlneau la sfîrşitul lunii mai 1 848
î n casa lui Nicolae Corcheş din Cîmpeni împreună cu
Teodor Teoc, primar, Ioan Patiţia preot, învăţătorul Petre
36 Trocsanyi Zsolt, o. c., p. 342.
45
Ioanette, Ioan Şuluţiu funcţionar la domeniu), el era de
părere că moţii trebuie să îndeplinească sarcinile corvoa
dei pînă la întrunirea dietei de la Cluj în 29 mai 1 848.
Dacă însă dieta nu va vota desfiinţarea iobăgiei, cum s-a
făcut în Ungar ia, atunci libertatea trebuie obţinută prin
forţă. Nu toţi cei prezenţi la aceste întîlniri erau de acord
cu folosirea forţei, dar Iancu nu putea fi convins de
contrariu.
Un document nou, nefolosit încă de istorici, întregeşte
tabloul personalităţii Iancului, a ceea ce înseamnă acest
tînăr în concepţia şi planurile Comitetului naţional al ro
mânilor din Transilvania, pentru desfăşurarea viitoarei
revoluţii . La 27 mai 1 848, din Sibiu Ion Buteanu îi scrie
lui Simion Balint informîndu-1 despre activitatea Comi
tetului naţional, despre cele petrecute la Viena, Paris şi
în alte părţi ale Europei. Atrage atenţia că este ne
voie ca poporul să fie încontinuu îmbărbătat, însufleţit.
Oamenii să se înarmeze. Avram Iancu să pregătească po
porul în vederea unor eventuale ciocniri armate. Toată
speranţa românilor este în muntenii lui Iancu.
„Provoacă-l pe Iancu să facă toate, pregătească po
poru că astăzi mine nu ştim ce ne va ajunge, poate că
vom ajunge la un atac apărătoriu şi atunci de nu vom
fi gata, vai de noi . Toată speranţia e în munteni că de se
vor porni ei aice stăm bine, duhurile din zi ce merge se
turbură mai tare , acum tot minutul e scump, timpu e
scurt"37•
Influenţa pe care o exercita deja Avram Iancu asupra
moţilor era în aceste zile aşa de mare, incit directorul
Nemegyei, care s-a hotărît să întreprindă o inspecţie pe
dqmeniul Cîmpeni pentru a determina pe moţi să nu �C'
atingă de păduri şi ştiind că fără Iancu ţăranii nu-l vor
asculta, l-a rugat pe acesta să-i faciliteze întîlnirea. Iancu
i-a satisfăcut cererea. Moţii au promis să aştepte. Dar
Nemegyei , neavînd încredere în ei, a trimis un raport
organelor superioare descriindu-l pe Iancu ca pe un per
sonaj periculos pentru guvernul ţării, ascultat orbeşte de
către moţi ş i care i-a „declarat sincer şi de-a dreptul că
37 Orszăgos leve1tăr, Budapest, Fond Gubernium Trans. Praes!

dialia, nr. 7327/1848, Foto 2083-2090.
46
nici opt regimente nu ar fi în stare să ţină rînduiala
între iobagii din domeniul de sus ca el singur"38• Din
discuţia avută cu Nemegyei rezultă că Iancu era convins
că principiul libertăţii este strîns legat de asigurarea drep
turilor individuale şi de realizarea dreptăţii sociale, o
idee similară cu aceea propagată de către Bălcescu care
va scrie că : „Revoluţia de la 1 848 a vrut ca românul (ţă
ranul) să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care
libertatea şi egalitatea sînt minciună"39•
Nemegyei a cerut guvernului arestarea lui Avram
Iancu şi a lui Simion Balint, deoarece „altminteri uşor
poate să producă, dacă nu o răscoală generală, una par
ţială a ţăranilor din domeniul Zlatnei". Ca urmare a aces
tui raport , prezentat la 4 iunie baronului Perenyi, comi
sarul guvernului din Pesta, acesta, la 6 iunie, va dispune
să se ia măsuri severe împotriva lui Iancu.
După ce lăsase dispoziţi i de liniştire a spiritelor în
munţi, Avram Iancu s-a dus încă din primele zile ale
lunii iunie, la Sibiu, la şedinţa Comitetului naţional. Aici
a aflat că dieta, întrunită la Cluj în ziua de 29 mai, a
decretat uniunea Transilvaniei cu Ungaria, fără a lua
în considerare memoriul delegaţiei române aleasă la Adu
narea de la Blaj. Dieta care votase anexarea, după cum
va remarca Karl Marx, avea 300 de deputaţi, dintre care
doar 3 români şi 24 saşi, restul fiind reprezentanţii clasei
feudale maghiare. Aceştia nu şi-au dat seama ce greşeală
capitală săvirşesc, ce consecinţe grave va avea această ne
socotire a voinţei românilor. Nu şi-au dat seam a că în
suşi interesul maghiar cerea ca prin uniune să fie pri
mite popoare libere şi nu popoare jignite şi minate, ca
nişte turme, împotriva lor. Singură gazeta radicală bu
dapestană „Mârcius Tizenotodike" - la cru-e colabora
şi poetul revoluţionar Petafi Sandor - s-a ridicat îm
potriva luării de hotărîri privind Ardealul fără consul
tarea românilor. „In Ardeal - scria la 26 mai 1 848 ga
zeta - două puteri au să hotărască asupra soartei uniu
nii : dieta şi poporul român. Dieta nu reprezintă decît cî
teva sute de oameni - românimea înseamnă Ardealul
38 Silviu Dragomir, o. c., p. 50.

39 N. Bălcescu, Opere, vol. I, Bucureşti, 1953, p. 312.
47
întreg . . . Uniunea Ardealului cu Ungaria, fără consim
ţămîntul românilor e un lucru de care nici să nu ne
apucăm" .
Profesorul sas St. L . Roth arăta ş i el că „asupra uniu
ni i au să judece nu numai cele trei naţiuni de pînă acum,
ci românii au să s pună şi ei un cuvînt. Domnii maghiari
nu pot să-i nesocotească . . . Românii vor să-şi menţină
naţionalitatea şi au întărit voinţa lor prin jurămînt. Prin
tr-un protest solemn au cerut ca dezbaterea uniunii să fie
amînată.
Să nu forţăm deci uniunea, să nu facem acest pas
fără români"4o.
La aflarea veştii votării, George Bariţiu nota cu amă
răciune în „Gazeta de Transilvania" din 24 mai (st. v.)
1 848 : „Uniunea va rămîne înscrisă în istoria ce o vom
lăsa fiilor şi nepoţilor noştri o faptă a silei, terorismulu i ,
a tiraniei". I n această situaţie, arăta Bariţiu, „soarta na
ţiunii române se va hotărî în Bucureşti şi în Iaşi, iar nu
în Cluj, nici în Blaj, nici în Buda".
La 31 mai, guvernatorul Teleki a dizolvat Comitetul
naţional român, care practic însă continua să lucreze în
afara legii, la Sibiu.
Iancu a aflat toate aceste veşti la şedinţele furtunoase
ale Comitetului din Sibiu. In aceste zile foarte agitate s-a
produs şi groaznicul măcel de la Mihalţ pus la cale de
baronul Banffi, comite suprem în Alba de jos, care, pen
tru a pede,P6i pe iobagii români ce ocupaseră cu forţa
un petic de pămînt moşieresc, a ordonat trupelor din
Aiud să tragă în ţăranii mihălţeni. 12 iobagi români au
plătit cu viaţa nesăbuinţa acestui latifWldiar reacţionar
maghiar.
Comitetul naţional din Sibiu - întrunit de urgenţă
î n 4 iunie a cerut o severă anchetă, pedepsirea celor
vinovaţi, dar tinerii fierbeau de minie. Ar fi fost de
ajuns - scrie un martor ocular -, ca Bariţiu şi Bărnu
ţiu „să zică lui Iancu şi la ceilalţi tineri numai două
cuvinte : «me,rgeţi şi faceţi» şi baie de sînge şi flăcările
40 „Satellit des Siebenburger Wochenblattes", nr. 44, 1 iunie.

1848, p. 215-216. Apud V. Cheresteşiu, o. c„ p. 504.
48
celui mai nefericit război civil s-ar fi încins atunci
îndată . "41 . .
Intr-adevăr, Iancu era hotărît să dezlănţuie lupta ar

mată şi numai sfaturile mai vîrstnicilor Bărnuţiu şi Bari
ţiu - la cuvîntul cărora tînărul Iancu ţinea foarte mult
- l-au determinat să renunţe la idee, însă nu înainte de
a declara: „Dacă este aşa, de dumneavoastră ascult, dară
să ţină minte secuii".
Era pentru toată lumea limpede că Iancu şi tinerimea
din jurul său reprezintă radicalismul revoluţionar tran
silvănean. După ce în ultimele două luni se dovedise un
neîntrecut organizator de adunări populare, de formaţi i
militare ţărăneşti, un intransigent luptător pentru elibe
rarea ţărănimii transilvane de servituţile feudale, dar şi
un doritor sincer al înţelegerii cu revoluţia de la Viena
şi Pesta, acum, la începutul lui iunie, Iancu dezlănţuie
mişcarea armată a celor cîteva mii de moţi înarmaţi ,
fără a neglija acţiunea de pregătire a maselor de ţăran i
spre a fi gata de apărare sau de atac în orice clipă.
Deşi împotriva lui, ca şi a lui Buteanu, Papiu Ilarian
sau Samuil Poruţiu se porniseră acţiuni guvernamentale
de arestare şi chiar lichidare a lor, Iancu a părăsit la 5
iunie Sibiul pentru ca în ziua următoare să sosească deja
în Bucium-Cerbu. Aci a ţinut o cuvîntare în faţa ţăra
nilor în care a arătat că nu va fi nimic din uniune
deoarece episcopul Lemeni nu a avut mandat s-o semneze
în numele poporului român.
In munţi atmosfera era deja încordată. Moţii s-au
cutremurat din adîncul fiinţei lor la ştirea despre măcelul
de la Mihalţ. Administratorul din Zlatna, Nemegyei, a
recurs la ameninţări că va aduce soldaţi secui dacă moţii
nu-şi îndeplinesc prestaţiile sau încearcă să Jevasteze
pădurile. Oamenii încă nu se atingeau de păduri ; ei aş
teptau în linişte legea de desfiinţare a iobăgiei în timp
ce la Abrud burghezia maghiară se constituia în gărzi
naţionale, sfidînd pe moţi şi provocînd nelinişti în rîn
dul ţărănimii. In aceste condiţii, tacit, moţii au început
a-şi făuri arme de apărare.
41 „Transilvania", Braşov, 1872, 5, nr. 21, p. 244.
4 - AvrllDl Iancu în conştiin\a poporului rom&n 49

Iancu nu doreşte luarea unor măsuri insuficient gîn
dite. De aceea, la 7 iunie se adresa cu un apel burgheziei
maghiare din Abrud, arătînd că moţii speră să-şi obţină
drepturile cu „armele minţii", „nu cu bita". Sfatul său
era să nu cheme grănicerii secui că „lesne ar putea face
tulburare" . .Jn apel mai arăta că după ce toate celelalte
naţiuni ale patriei s-au înarmat pentru apărarea ţării
şi a lor proprie, locuitorii domeniului Cîmpeni îi vestesc
că sînt gata şi ei, ba chiar se simt obligaţi a se înarma
pentru apărarea patriei şi a lor înşişi. Moţii nu vor să
atace pe nimeni, ci să apere doar liniştea. In privinţa
delictelor, Iancu cerea o anchetă din partea autorităţilor
civile.
Un apel identic era adresat tot la 7 iunie şi lui
Nemegyei în care îi propunea să constate printr-o co
misie că pădurile nu-s prădate. Moţii nu au interes să le
devasteze, ei aşteaptă doar recunoaşterea dreptului lor
de proprietate asupra pădurilor. „La Administrator -
nota Iancu - i-am scris că pentru păduri nu-i de lipsă
să aducă cătane, fără să vie o comisiune să cerce pădurile
că va vedea că nu-s prădate, că să mă crezi frate că şi
mie şi oamenilor aceia li voia, ca să nu se predeze , fără
să cunoască fieştecine că-s ale noastre, că avem drept fi
resc, drept pozitiv şi drept istoric că-s a noastre."42
Dar Nemegyei, în timp ce faţă de Iancu se arăta mai
conciliant pentru a ciştiga timp, a cerut încă în 7 iunie
guvernatorului să trimită trupe secuieşti din Aiud la
Abrud sau Cîmpeni. Iancu i-a ghicit însă jocul dublu şi
a început îndată acţiunea de organizare a moţilor. La 9
iunie, la tirgul de la Cîmpeni, văzînd că moţii sînt gata
de răzvrătire, Iancu a intervenit din nou pentru a pre
veni o dezlănţuire prematură. El a îndemnat poporul : „să
vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasele, însă asupra
nimănui să nu vă lăudaţi nici să nu vă sculaţi". Aceste
cuvinte le rostea de la o tribună improvizată, în prezenţa
„şpanului" şi a lui Nemegyei. Iancu a convocat cetele
înarmate să se întrunească tot la Cîmpeni, la 1 7 iunie.
42 Corespondenţa din iunie 1848 adresată de Avram Iancu lui

Simion Bărnuţiu, la Biblioteca Centrală Universitară Cluj, Co
lecţii speciale, Manuscrise, sertar 412/1.
50
In seara zilei de 9 i unie Iancu mai ţinea o întrunire
cu tinerii să i prieteni în casa primarului Teodor Teoc
din Cîmpeni . Erau de faţă Simion Balint, Ioan Nemeş,
Mihai Andreica, Nicolae Corcheş, Clemente Aiudeanu şi
alţii. Tema consfătuirii - pregătirea răscoalei generale a
românilor din Munţii Apuseni.
Iancu era de acum conducătorul recun oscu t al tutu
ror moţilor. Prestigiul său continua să capete noi dimen
siuni. Prezenţa necontenită în mijlocul moţilor, angre
narea-i hotărîtă pe calea luptei revoluţionare îi con
fereau forţa de atracţie irezistibilă şi aceasta cu atît mai
mult cu cit primele ciocniri armate vor da cîştig de
cauză românilor şi, implicit, cauzei al cărei exponent fidel
se dovedea a fi Avram Iancu . El inspira curaj şi demni
tate masei de ţărani, îndrăzneală în revendicarea drep
turilor ce li se cuveneau, aşa cum aveau s-o facă cei din
Bistra şi Vidra, la 1 3 iunie 1 8 4 8 în faţa unei comisii de
anchetă, cînd au pretins dreptul de a folosi neîngrădiţi
păşunile, pădurile, apele, stîncile din hotarele comune
lor lor.
Cîteva zile mai tîrziu avea loc la Cîmpeni adunarea
populară a ţăranilor (veniţi fără arme), în curtea admi
nistraţiei din localitate. Iancu le-a cuvîntat. Ce anume,
nu s-a păstrat scris. A doua zi, duminică, 1 8 , iunie, pre
tutindeni în Transilvania a fost ziua ştergerii servituţi
lor feudale. La Cîmpeni cei care au adus ştirea au fost
chiar membrii comisiei care-i anchetase pe ţăranii din
Bistra şi Vidra. In numele ţăranilor Iancu a mulţumit
promiţînd păstrarea ordinii şi a liniştii dar a declarat
răspicat „că domeniul fiscului regal din acele părţi cu
pădurile, stîncile, apele, păşunile şi toate hotarele lui
va intra de azi în stăpînirea ţăranilor."43 Membrii co
misiei nu puteau să nu observe că: „Avram Iancu stă
pîneşte deplin poporul din acest ţinut, care i se supune
orbeşte". Faptul ca atare avea să se verifice din plin
în ziua de 19 iuRie cînd la zvonul că dinspre Albac vin
grăniceri secui, Iancu a dat alarma în munţi, s-a întors
repede de la Vidra la Cîmpeni unde a aşteptat pînă a
doua zi. La 20 iunie zvonul s-a repetat, Iancu a ordonat
51
co!l.centrarea tuturor moţilor înarmaţi pe valea Arieşului
Mare şi a Arieşului Mic. Intr-o ordine perfectă mai multe
mii de lăncieri s-au concentrat într-un timp record şi au
înaintat pînă la Gura Rîurilor, unde au rămas în tabără
pină la 2 1 iunie. Zvonul nu s-a adeverit a fi real, dar
manevra militară a acestui tinăr de 24 ani a reuşit per
fect. Oamenii răspundeau cu promptitudine chemării
sale, îndeplinind bucuroşi instrucţiunile primite în tim
pul cel mai scurt şi cit mai bine posibil.
Acest lucru rezultă şi din raportul Comisiei de anchetă
trimis de Kozma Pal la 21 iunie 1 848 din Abrud, care
arată că la zvonul că numeroşi soldaţi străini şi tîlhari
înarmaţi vin spre Albac prin munţi, „poporul din Dome
niul de sus şi mai ales de la Cîmpeni şi Bistra s-a adunat
înarmat în număr mare, cu o repeziciune fulgerătoare,
a stat în arme toată noaptea, şi era sub arme atît la
Cîmpeni cit şi la Bistra încă şi ieri dimineaţă . . . Bănu
iala comisiei nu poate fi alta decit că aceasta a fost o
demonstraţie românească organizată cu viclenie de către
un instigator." Comisia constată că „agitaţia este mare
în toate părţile Cîmpenilor şi zilnic creşte, exemplul
îndestulător fiind acea demonstraţie născocită, cit şi în
spăimîntarea şi ridicarea mai nou şi a poporului din
Domeniul de Mijloc, în noaptea trecută, fapt dovedit pe
deplin de chemările anexate aici", scrise de Avram Iancu
către locuitorii din Cărpiniş la 21 iunie şi Nicolae
Corcheş.44
Comisia de anchetă care era deja sprijinită de un
mare număr de soldaţi a mai cerut la 2 1 şi 24 iunie încă
vreo 200 de soldaţi împărăteşti cu tunuri şi 300 de secui.45
La 24 iunie 1 848 Comisia Kozma raportează despre înar
marea moţilor la 20 iunie cind, „prin trasul clopotel0r la
Cîmpeni şi jur, românii din acele părţi nu numai că s-au
ridicat, dar printr-o scrisoare aflătoare în mînile noastre,
a lui Avram Iancu, satul vecin numit Blăjeni din comita-
•• Orszagos leveltar.- Bud114Pesti, Fond Gubernium Trans.

,
Praesidialia, F. 46, 1848, nr. 1649 E, apud Ion Ranca, Valeriu

Niţu, Avram Iancu. Documente şi bibliografie, Bucureşti, 1974,
p. 60-64.
45 Idem, p. 65-70.
52
t ul Zarand a fost somat pentru ajutor iar satul numit
Bulzeşti a luat parte efectivă la răscoală . . . Mai întîi
s-au luat măsuri pentru citarea aici în faţa comisiei a
instigatorului, din cercul Cîmpeni, Avram Iancu şi a
ajutoarelor sale cit şi a instigatorului de prin părţile
Băii de Arieş, notarul [acelei] localităţi numit Iosif Moga,
care se vor prezenta aici, cu ajutorul armatei, vor fi de
îndată arestaţi. In cazul în care instigatorii citaţi aici nu
vor să se prezinte, [ . . . ] e de datoria noastră să-i prindem
chiar cu forţa armată ca pe tulburători înspăimîntători
ai liniştei şi ca instigatori."46 O serie de fruntaşi români
au fost citaţi pentru a compărea în faţa comisiei. Printre
ei Teodor Teoc, Ioan Dandea, Ioan Corcheş, Ioan Patiţia,
Samuil Morariu, proeotul Fodor, Simion Balint, Iosif
Moga. Unii dintre ei au fost puşi la plata unor amenzi în
bani, altora li s-au aplicat lovituri de beţe, ca în feuda
lism, alţii, ca preotul Simion Balint au fost maltrataţi
în mod fioros.
A fost chemat şi Iancu să apară în faţa comisiei, dar
el şi-a dat seama că raporturile sale cu organele guver
nului erau definitiv compromise. De aceea împreună cu
Nicolae Corcheş şi prietenul său credincios, Gavril Bădă
rău, avea să se retragă la început undeva pe lingă Vidra
părintească, apoi în desişul pădurii de fag dintre Vidra,
Blăjeni şi Bulzeşti, pentru a se adăposti într-o peşteră
de la izvoarele Crişului Alb.
La 29 iunie, aflat încă în împrejurimile Vidrei de sus,
Iancu a trimis o scrisoare comisiei în care declara că nu
se va prezenta la anchetă. Avea conştiinţa curată şi nu
intenţionase să atace pe nimeni. A înarmat poporul numai
pentru apărare. A refuzat să se prezinte în faţa comisiei
deoarece aceasta opera ca forţă militară. Voia să-şi
apere viaţa, de aceea a dispărut. Cere comisiei să aducă
la cunoştinţa guberniului declaraţia sa şi să publice mani
festul alăturat adresat în limba română ţăranilor din
munţi. Pe aceştia Iancu îi îndeamnă să rămină în linişte
cit timp va lipsi dintre ei; dreptatea lor va triumfa. Să
nu ameninţe pe nimeni, să ceară a fi lăsaţi să-şi caute pe
drumul lor dreptatea.
46 Idem, p. 71-74.
53
Retragerea lui Iancu în codrii Zarandului n-a împie
dicat cu nimic mersul acţiunii pornite cu elan şi îndrăz
neală. Dimpotrivă, în cele şase săptămîni petrecute în
ascunziş el a continuat să organizeze rezistenţa armată a
poporuluţ, întrucît în mintea lui stăruia tot mai mult
ideea de a aţîţa focul răscoalei în toate regiunile locuite
de români. Adăpostul lui a devenit foarte repede un ade
vărat cartier general al organizaţiei subterane, în pofida
soldaţil or împărăteşti şi a grănicerilor secui care îl cău
tau de zor.
In august o parte dintre secui a trebuit să plece spre
sudul Ungariei pentru a întări armata ungară ce lupta cu
sîrbii. Descoperită, fără forţă armată, comisia s-a retras
pe nesimţite. In a doua jumătate a lunii august Avram
Iancu a ieşit din nou la lumină şi a început recrutarea
ş i instruirea a opt sute de flăcăi, aleşi special. Petru
Dobra, trimis la Pesta pentru a vorbi cu Kossuth şi a
obţine recunoaşterea dreptului de proprietate a moţilor
asupra pădurilor din munţi, s-a întors fără nici nu rezul
tat. La Sibiu, o parte din membrii Comitetului naţional
român au fost arestaţi şi închişi, dar peste cîteva zile
mulţimea a smuls cu forţa pe cei arestaţi conducîndu-i
în triumf la Orlat unde era sediul Regimentului întîi gră
niceresc. Masele populare fierbeau în aşteptarea luptelor
ce se întrezăreau deja la orizontul vieţii social-politice a
Transilvaniei.
In acest moment prielnic a apărut şi tînărul Axente
Sever care ridicase steagul răzvrătirii, şi în fruntea a
cinci sute de tineri înarmaţi plecase spre Blaj unde era
convocată o nouă adunare a. românilor. De pretutindeni,
oamenii alergau iarăşi, pentru a treia oară, spre Cîmpia
Libertăţii.
La 1 6 septembrie Iancu era încă la Cîmpeni. Nu ştia
de adunarea de la Blaj. El a convocat una la 18 septem
brie cu scopul de a-i elibera pe Simion Balint şi Teodor
Teoc din Aiud. Dar n-a mai fost nevoie de acest marş. Cei
arestaţi au fost eliberaţi, iar el a aflat de existenţa unui
ordin prin care se revoca urmărirea sa. In acest moment
i-a sosit şi ştafeta de la Blaj prin care moţii erau chemaţi
să participe la adunare. In fruntea a 600 de munteni
54
înarmaţi, Avram Iancu a sosit la 21 septembrie pe Cîmpia
Libertăţii fiind primit cu un entuziasm general. De-abia
ajuns, el s-a şi urcat la tribună, a scos un pistol de la
brîu şi a rostit scurt : „Pretenţiile noastre sînt sfinte, pre
cit de sfîntă e dreptatea. Noi sîntem gata a le apăra cu
orice preţ". Apoi a slobozit un foc de armă şi a coborît
de la tribună ovaţionat de mulţimea ţăranilor.
Luni, 25 septembrie, au sosit de la Orlat Simion Băr
nuţiu, Al. Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian şi alţii.
Imediat, pe Cîmpia Libertăţii, zecile de mii de ţărani au
început marea adunare de protest care va ţine trei zile.
Nu mai era o adunare paşnică, oamenii fiind de-acuma
înarmaţi. Uriaşa tabără s-a constituit rapid într-un ade
văl"at scut de apărare pentru fruntaşii neamului, într-o
măreaţă demonstraţie de forţă pusă în evidenţă nu numai
prin numill'ul participanţilor, dar şi prin solidaritatea
care-i anima, prin spiritul de luptă care-l punea în evi
denţă fiecare participant.
Adunarea a hotărît în primul rînd intensificarea luptei
antifeudale, a condamnat terorismul la oare erau supuşi
foştii iobagi, v·alul de reprimări, arestări, persecuţii şi
omoruri. A cerut apoi să se înfiinţeze în satele şi regiu
nile române „o gardă naţională", a românilor, pe seama
căreia să se ceară arme, puşti, tunuri, săbii, şi altele ce
s-au dat gărzilor ungureşti.
Adunarea a respins vehement „uniunea" cu Ungaria,
un act arbitrar proclamat fără consimţămîntul său. N-a
recunoscut guvernul din Pesta şi a restabilit atirnarea
directă de împărat şi ministrul său înlocuiit provizoriu de
comandamentul moţilor din Transilvania. S-a pronunţat
ca dieta Transilvaniei să fie compusă din deputaţi ro
mâni, maghiari şi saşi după proporţia numerică a fiecărei
naţiuni, tot astfel şi guvernul provizoriu.
Procesul-verbal era semnat de Laurian, Bărnuţiu, Bălă
şescu, Avram Iancu, Axente Sever, Ion Brad, Ioan Pipo
şiu, Vasile Tămaş.
„Rezultat al lungilor deliberări - scrie Silviu Dra
gomir - este astfel, pe plan politic desfacerea totală de
politica unionistă, restabilirea situaţiei deosebite a Tran
silvaniei în cadrul monarhiei habsburgice şi aderarea la
55
constituţia austriacă de la 25 aprilie 1 84 8 . Fiecare punct
constituie un act progresist, dacă ţinem seama că la 2 5
septembrie mai exista încă l a Pesta u n guvern legal,
recunoscut de împărat''.
S-a format cu acest prilej un nou Comitet naţional
alcătuit din Bărnuţiu, Bălăşescu, Laurian, Papiu Ilarian,
Ion Brad şi Florian Micaş. Avram Iancu a fost numit
prefect general, adică conducător militar, (ministrul de
război) al revoluţiei româneşti din Transilvania, ceea ce
însemna deja o recunoaştere a calităţilor sale nu de
simplu ostaş al revoluţiei, ci de organizator şi conducă
tor al luptei armate care trebuia să asigure succesul aces
teia în înfruntarea cu forţele ostile ideii de emancipare
socială şi naţională a românilor din Transilvania.
La 30 septembrie, în fruntea moţilor, Iancu a părăsit
Blajul şi s-a îndreptat spre munţi. El, ca şi ceilalţi con
ducători români, ajunsese la concluzia : dacă altfel nu
reuşeşte, poporul român este nevoit să încerce a-şi do
bîndi libertatea prin forţa armelor.
I n desfăşurarea evenimentelor ce vor urma un rol
de seamă l-a jucat faptul că masele ţărăneşti au urmat
cu încredere şi spirit de sacrificiu pe conducătorii lor.
Avram Iancu, Papiu Ilarian, Ioan Buteanu şi alţii au în
fruntat teroarea dregătorilor, au depus o muncă uriaşă
pentru reuşita acţiunii, dar atitudinea lor curajoasă, com
batantă era urmarea firească a legăturii cu masele şi a
valului revoluţionar care cuprinsese poporul. Acest val
i-a împins înainte, i-a aşezat în frunte pe purtătorii de
cuvînt şi reprezentanţii maselor populare româneşti din
Transilvania.
I n acest moment personalitatea lui Avram Iancu pri
meşte deja contururi clare în conştiinţa populaţiei, a
ţăranilor, datorită unor calităţi şi principii elocvent de
monstrate, ori în curs de împlinire. Deosebit de impor
tant este faptul că Avram Iancu îşi desfăşoară activitatea
în slujba revoluţiei româneşti prin apelul la acţiunea po
pulară. Apărarea munţilor şi organizarea teritoriului ca
ţară românească, în lumina principiilor postulate de pro
gramul revoluţiei, fac din Avram Iancu eroul marilor
momente revoluţionare, conducătorul caire prin chemare�
56
la arme şi organizarea forţei militare, caută să sprijine
prin forţa celor mulţi drepturile uzurpate.
La începutul lunii octombrie evenimentele au început
să se precipite. In ziua de 3 octombrie, o delegaţie română
a predat generalului Puchner petiţia adunării de la Blaj,
spre a fi trimisă împăratului. S-a schiţat tot cu acest
prilej planul mobilizării generale în Transilvania alcătuit
pe schema vechilor legiuni romane şi anume : fiecare
sat românesc trebuia să furnizeze 1 00 de oameni apţi de
luptă constituiţi într-o centurie (comandată de un centu
rion şi un vicecenturion). Aceasta se împărţea ;n decurii
- a z'2cc oameni - (avînd în frunte un der.:urion şi un
vicedecurion) .
Zece sate (centurii) formau un tribunat ca.re avea
1 000 de oameni în frunte cu un tribun şi un vicetribun.
Zece tribunate a cite zece sate formau o prefectură (le
giune) în frunte cu un prefect şi un viceprefect. I n
total s-au format 15 asemenea prefecturi.
Planul de mobilizare era bine întocmit , dair armele
de foc lipseau. Ele fuseseră date numai gărzilor maghiare
şi săseşti şi aliaţii imperiali, temindu-se să dea pe mina
iobagilor români arme de foc moderne, vor amina pe cit
posibil înarmarea românilor.
Avram Iancu îşi organizase legiunea numită simbolic
„Auraria Gemina" pe ţinutul moţesc potrivit instrucţiu
nilor Comitetului naţional român, dar şi vederilor sale
proprii, care nu ignorau, ci, dimpotrivă, valorificau con
diţiile de teren specifice acestei regiuni. Paralel cu orga
nizarea administrativă a Munţilor Apuseni ca „ţară ro
mânească", Iancu şi ajutoarele sale încă din vara anului
1 848 pregătesc şi instruiesc cetele înarmate, germenele
unei armate naţionale româneşti.
I n alcătuirea cetelor înarmate cu unelte de muncă
transformate, ca şi în alte momente de zbucium, în arme,
Iancu s-a bazat pe tradiţiile de luptă ale ţărănimii din
munţi, îndeoseb i pe cele din vremea răscoalei lui Horea.
Oastea ţărănească revoluţionară nu avea un caracter
permanent. Exista bineînţeles un nucleu de luptători
gata în orice clipă să intre în luptă, dar majoritatea se
aflau la vatră, urmînd a fi mobilizaţi la caz de nevoie.
57
In intervalul dintre lupte rămîneau doar cei necesari
pazei, restul văzîndu-şi de treburile gospodăreşti.
Prezenţa terenului muntos, care necesita suprave
gherea comunicaţiilor şi a unor direcţii importante, a
impus crearea unor forţe mobile, în măsură să acţioneze
rapid şi prin surprindere, dar să fie şi suficient de puter
nică pentru a rezista o anumită vreme.47
I n oastea lui Iancu majoritatea o constituia pedestri
mea, datorită preponderenţei ţăranilor iobagi care nu
aveau cai, dar şi terenului frămîntat şi accidentat unde
caii nu se puteau folosi. Puţinii cai ce existau erau desti
naţ i transportului muniţiei şi al materialelor.
I n ciuda greutăţilor întimpinate în procurarea gurilor
de foc, oastea lui Avram Iancu avea cam 1 0-15 tunuri
construite din lemn de brad sau de frasin, legate cu cer
curi metalice şi cîteva tunuri de fontă sau de aramă.
După a treia adunare de la Blaj, cetele înarmate ale
lui Iancu se transformă într-o legiune organizată după
modelul armatei romane. Comandant militar al prefec
turii a II-a „Auraria Gemina", Iancu este numit, de către
locuitorii din munţi, general. La început el comanda doar
unitatea sa pentru ca în iarna şi primăvara anului 1 849
să devină un adevărat comandant suprem al oastei ţără
neşti din munţi.48
Efectivele oastei revoluţionare au variat în funcţie
de posibilităţile de mobilizare, cit şi în raport cu intensi
tatea luptelor şi numărul inamicului. Se citează în mod
frecvent un efectiv total de aproximativ 25 OOO de oa
meni, cu toate că adversarii, mai ales după ce sînt în
frînţi, arată că au avut de înfruntat armate româneşti de
30-70 OOO de oameni, ceea ce este fără îndoială mult
exagerat.
Cea mai mare parte dintre prefecţi, viceprefecţi, tri
buni au fost crescuţi în mijlocul moţilor, cunoscîndu-le
47 Pentru amănunte privind organizarea armatei ţărăneşti re

voluţionare şi acţiunile militare propriu-zise în anii 1848-49 vezi
lucrarea de specialitate: col. L. Loghin, col. C. Ucrain, Aspecte
militare ale revoluţiei di� 1848-49 în Transilvania, Bucureşti,
1970.
48 L. Maior, Avram Iancu. Scrisori, Cluj, 1972, p. 29.
58
obiceiurile, bucuriile, necazurile. Ei erau : Nicolae Corcheş,
Mihai Andreica, Clemente Aiudeanu, Ioan Corcheş.
Alături de Iancu puteau fi intîlniţi şi refugiaţi munteni
ajunşi în Transilvania după infringerea revoluţiei bur
ghezo-democratice din Ţara Românească : Ioan Bălăceanu,
Constantin Racoviţă, George Adrian, viitor ministru de
război al României, locotenentul Ioan Deivos, participant
la luptele din Dealul Spirii, pictorul Barbu Iscovescu.
Colaborarea lui Avram Iancu cu prefecţii şi tribunii
săi era deosebit de strinsă. Ori de cite ori situaţia cerea
luarea unor măsuri importante, Iancu convoca consfă
tuiri comune şi numai apoi decidea. Nu e mai puţin
adevărat că prefecţii şi tribunii lui Iancu au dat dovadă
de multă iniţiativă, pricepere, curaj şi hotărîre în timpul
luptelor. Lucrul acesta este cu atît mai preţios cu cit
nici unul nu avea pregătire de luptă sau practică de co
mandă. Cei mai mulţi dintre ei erau foarte tineri : Avram
Iancu avea 24 de ani, Nicolae Vlăduţiu 20, Mihai An
dreica şi Clemente Aiudeanu 2 1 , Ioan Moldovan 24,
Axente Sever şi Ioan Buteanu 27, Ioan Solomon 28, Petru
Dobra 3 1 , Simion Balint 38, Nicolae Corcheş 39. „Gene
ralii acestei oaste ţărăneşti - va scrie Bălcescu care i-a
cunoscut personal - erau nişte preoţi şi nişte tineri abia
ieşiţi din şcolile de teologie, filozofie şi jll!risprudenţă; ei
nu puseseră pînă atunci mina pe o armă, cînd nevoia îi
sili a se face generali şi a cîştiga bătălii. Lipsiţi de cu
noştinţe şi de principii de artă militară, ei le învăţară în
mijlocul luptelor"49• Studiile de istorie militară apreciază
în zilele noastre că „Una din caracteristicile esenţiale ale
oastei conduse de Avram Iancu a constituit-o profundul
ei caracter popular. Intr-adevăr, majoritatea covîrşitoare
a forţelor luptătoare a fost formată din ţărani, mulţi
dintre ei muncitori forestieri (ţapinari) sau mineri (băieşi).
Mulţi dintre aceştia s-au distins prin capacitatea lor orga
nizatorică, prin vitejie şi eroism şi au devenit decurioni
şi centurioni.
Scopul pentru care a fost organizată oastea condusă
de Avram Iancu, sarcinile impuse de revoluţie, compo
ziţia socială, ponderea ţărănimii iobage care constituia,
49 N. Bălcescu, Corespondenţă, vol. IV, Bucureşti, 1962, p. 17.
59
incontestabil, în acel moment, categoria socială cea mai
revoluţionară, au dat forţelor conduse de Avram Iancu un
caracter progresist, înaintat"so.
Ordinele emise de Iancu demonstrează strălucit capa
citatea sa de comandant militar. Bun cunoscător al mun
ţilor el organizează apărarea ţinînd seama de condiţiile
naturale prielnice unui război defensiv.
Modul cum concepe Iancu purtarea războiului izvo
răşte din experienţa trecutului. El se bazează pe spiritul
revoluţionar ce domneşte în rîndul poporului, ci:iutind
să ajungă la o ridicare generală la luptă. Justetea cauzei
pentru care luaseră în mîini armele a fost mai presus
decît orice pregătire militară specială.
La începutul lunii octombrie revoluţia s-a impus în
mod firesc ca un corolar al unui şir de neîntrerupte eve
nimente. Era unica salvare a poporului de primejdia asu
pririi despotice şi nădejdea ultimă pentru emanciparea
naţională a românilor . transilvăneni. Guvernul din Pesta
şi oligarhia transilvăneană erau de acum făţiş potrivnici
aspiraţiilor populaţiei româneşti din Transilvania. „ln
timp ce românii refuză supunerea faţă de guvernul un
guresc, acesta, care pînă atunci colaborase cu Curtea im
perială, la rîndul său, se răzvrăteşte împotriva monar
hului ţării. Atît răzvrătirea românilor, cit şi cea a Unga
riei constituie acte revoluţionare, deşi nici una din părţi
nu se recunoaşte potrivnică legilor. Ungurii vor consi
dera de acum pe români ca -.răsculaţi», iar români nu
mesc «insurgenţi» pe adversarii lor"51 •
Ş i unii ş i alţii luptă pentru libertate; atît naţiunea
maghiară care, după lupte glorioase, reuşise să proclame
independenţa Ungariei, cit şi românii din Transilvania
care luptau cu eroism împotriva apăsării şi împilării.
Avram Iancu şi-a dat seama foarte bine de dramatica
dilemă în care se găsea naţiunea sa. El va analiza şi ex
plica de mai multe ori semnificaţia istorică a acestor
evenimente. Principiile sfinte ale libertăţii au deşteptat
pe românii apăsaţi sute de ani de către tirani. Pentru
aceste principii, arăta Iancu, „am ridicat cereri la locurile
50 Col. L. Loghin, col. C. Ucrain, o. c., p. 22.

60
cuvenite, pentru acestea, ca să ne fie recunoscute, am
ridicat armele, ne-am vărsat sîngele şi a ni-l vărsa pen
tru libertate sîntem hotărîţi, pînă va mai curge sîngele
în vinele noastre. Deie-şi părerea Europa, judece popoa
rele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră
asuprită de-a veacurilor nedreptate"52•
Imprejurările politice şi greşelile păturii conducătoare
maghiare l-au silit pe Iancu să se alieze cu armata im
perială, pericol de care el era conştient, dar pe care-l
explica în felul următor : „Ne tot aruncaţi că sîntem in
strumente oarbe ale camarilei . . . Camarila, precum vă
place a spune, ne asigură naţionalitate, pe cînd fraţii
maghiari repetă să vorbească despre o singură naţiune
maghiară, o singură patrie maghiară. Despre români nu
le place a vorbi nici ca despre «nep» [popor] . Ce era
acum mai recomandabil? A da mina cu aceia care nu
vreau să ştie de tine? sau cu aceia care îţi promite împli
nirea rugăminţii? Nu, domnilor, nu. Noi sîntem oamenii
libertăţii. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am
vărsat şi sîntem hotărîţi a ne vărsa sîngele pînă la ulti
mul român". Dealtfel, neîncrederea în politica împăratu
lui şi-a exprimat-o frecvent atît în timpul revoluţiei cît
şi după aceea, rostind cuvintele ajunse celebre : „Nu cred
neamţului"53•
Cu dovedita sa intuiţie politică, Avram Iancu n-a fost
convins de făgăduielile împărăteşti. El a lăsat permanent
o poartă deschisă către o înţelegere cu guvernul revo
luţionar maghiar, pînă în clipa cînd acesta ar fi acceptat
egala îndreptăţire a românilor. Dar acum, în octombrie
1 848, în faţa unor realităţi dure, el n-a mai putut găsi
altă cale decît preluarea conducerii luptei, ce se impunea
iminent românilor. Era singura alternativă pe care o
putea îmbrăţişa revoluţia română în condiţiile rapor
tului de forţe existent. Iar românii, în special locuitorii
Munţilor Apuseni, au urmat cu încredere pe conducătorii
52 Ion Lupaş, Avram Iancu, în „Anuarul Institutului de is

torie naţională", Cluj, III, 1924, p. 53.
53 Gh. I . Bodea, Avram Iancu în conştiinţa contemporanilor,
ln „Tribuna", Cluj, 13 iulie 1972.
61
lor, în special pe Avram Iancu care în scurt timp va
apare în faţa oamenilor ca un adevărat erou.
La începutul lunii octombrie 1 848, folosind avantajul
că autorităţile maghiare dispuneau de gărzi naţionale
înarmate, de formaţii secuieşti şi de unităţi de „honvezi",
pe cînd românii, în afara celor din Munţii Apuseni, abia
începuseră să formeze unele unităţi de apărare, unii con
ducători aristocraţi maghiari, ca baronul Apar Gyorgy,
au început să devasteze mai multe sate româneşti de pe
malul Mureşului, cu scopul de a teroriza pe români. La
Iernut au fost spînzuraţi 26 de „turburători" români. La
12 octombrie a fost spînzurat la Tg. Mureş Vasile Pop
din Nandra învinuit de aţîţare contra puterii legale. La
13 octombrie la Cluj-Someşeni, din ordinul comisarului
baron Vay au fost spînzuraţi pentru aceeaşi „vină"
Alexandru Baternai-Bătrîneanu din comuna Bolda şi Vasi
le Simonis din Sărmaş.
In aceste zile a fost răspîndit în Transilvania şi textul
proclamaţiei din 1 0 octombrie dată de Kossuth, condu
cătorul „comitetului pentru apărarea ţării", şi adresat
„poporului valah". El cere românilor ca, în termen de 8
zile, să depună armele şi să dea ascultare ordinelor guver
nului de la Budapesta.
Primul reflex de apărare al ţăranilor a fost dezar
marea gărzilor naţionale maghiare, a aristocraţilor. La
18 octombrie generalul Puchner a dat o dispoziţie în
acest sens, dar încă în 16 şi 17 poporul cerea în toate
satele armele de la nobili şi unde aceştia nu voiau a le
da, erau luate cu forţa.54
Comitetul naţional român din Sibiu pus în faţa unor
acţiuni concrete a aprobat, la 21 octombrie 1 848, riposta
cu armele a forţelor revoluţionare române. Au urmat în
ultimele zece zile ale lui octombrie o serie de ciocniri
violente între trupele revoluţionare române şi organele
de represalii guvernamentale, mai ales în zona Abrud,
Baia de Arieş, Roşia, Cîmpeni, Zlatna, Aiud, Alba Iulia
etc.
64 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 94.
62
ln aceste înfruntări, care s-au terminat pe la sfîrşitul
lwtli octombrie, forţele II"eVOluţionare româneşti au obţi
nut succese.
Semnificative sînt cîteva acţiuni la care Iancu a luat
parte personal. La 2 1 octombrie Iancu s-a apropiat de
Abrud pentru a dezarma garda maghiară de aici. In faţa
lui s-a prezentat o delegaţie căreia Iancu i-a cerut ca în
trei zile oraşul să dea răspunsul la condiţiile puse şi prin
care se cerea în primul rînd depunerea armelor. ln ziua
de 24 octombrie Iancu cu ai săi a ocupat Abrudul, unde
fuseseră acceptate condiţiile şi pînă în vara anului 1 849,
cînd Hatvani avea să pătrundă în oraş, abrudenii vor trăi
în linişte, neavînd nici o neplăcere. La fel s-au petrecut
lucrurile şi la Roşia Montană. lată dealtfel cum descrie un
cetăţean abrudean, Rakosi Ioszef, martor ocular al eve
nimentelor, cele întîmplate : „La 20 octombrie 1 848 (Abru
dul) a trimis o delegaţie la Iancu (cu care s-a întîlnit
a doua zi - n.n.) care fusese proclamat deja conducător,
cerindu-i să menajeze oraşul. Răspunsul şefului a fost
scurt . . . Prin cultura şi temperamentul său1 el nu era
omul distrugerii şi totodată şi-a dat seama că acest oraş
este depozitul de alimente al populaţiei de la munte care
constituia tabăra lui şi care în timpul iernii ducea lipsă
de hrană. L-a aşteptat deci pe Buteanu, prefectul Zaran
dului, şi împreună au hotărît că nu e de dorit ca Abrudul
să aibă soarta Zlatnei. Oraşul a fost graţiat cu condiţia
că trebuie să predea toate armele, să depună jurămîntul
de credinţă faţă de Ferdinand al V-lea şi mai ales să plă
tească un tribut de 3 OOO florini. lndeplinind aceste con
diţii, populaţia Abmdului a fost lăsată în linişte toată
iarna căci în asemenea împrejurări rechiziţiile pentru ta
băra răsculaţilor nu pot fi considerate calamităţi. Iancu
mergea adeseori în oraş şi era în relaţii bune cu intelec
tualitatea a cărei viaţă era cel puţin în siguranţă, deşi
ducea mare lipsă de alimente"55• Atît la Abrud cit şi la
Roşia s-a reorganizat conducerea primăriei cu membri
români şi maghiari, admiţîndu-se în administraţie ambele
limbi.
&s „ Pesti Napl6", nr. 238, 31 august 1881, p. 1-2.
63
Intre timp, la Zlatna, în 23 octombrie, în decursul
tratativelor dintre garda maghiară şi sătenii români, con
silierul montanistic şi în acelaşi timp comandantul gărzii
maghiare, Nemegyei, a comandat „foc" şi mai mulţi
ţărani români au fost omorîţi. Românii înverşunaţi s-au
aruncat asupra oraşului care a fost distrus printr-un in
cendiu şi Iancu, sosit prea tîrziu la locul dezastrului, nu
a mai putut opri catastrofa; mulţi oameni nevinovaţi şi-au
găsit acolo moartea.
După cîteva zil� ordinea s-a restabilit. Iancu şi-a
făcut apariţia la 26 octombrie în oraş, a luat măsuri
pentru protejarea familiilor funcţionarilor maghiari, că
rora le-a cerut să înceteze cu provocările şi nu vor avea
nimic de suferit. O comisie instituită de Iancu la faţa
locului avea să încerce să refacă şi pagubele suferite de
fisc, identificînd obiectele înstrăinate. In concepţia lui
despre revoluţie, prădăciunile şi devastările unor bunuri
care erau de fapt ale întregului popor truditor nu-şi gă
seau locul.
In timp ce Iancu era ocupat cu dezarmarea gărzilor
în munţi, mai multe companii de honvezi şi gardişti
maghiari din Aiud au atacat pe glotaşii lui Axente Sever
î n Sîncrai-Mureş şi apoi în tabăra de la Cricău. Iancu
le-a trimis întăriri şi apoi în fruntea citorva mii de „vî
nători" şi „lăncieri" s-a îndreptat de la Zlatna spre Alba
Iulia, pentru a lua legătura cu colonelul August, co
mandantul cetăţii.
Intre 1 9-24 octombrie Iancu a continuat să organi
zeze poporul înarmat din jurul Aiudului, la tabăra de la
Cricău, unde la 28 octombrie glotaşii şi lăncierii români
au obţinut prima victorie a legiunii comandate de pre
fectul legiunii „Auraria Gemina". Nu cu mult înainte
aceşti bravi soldaţi din popor juraseră „cum că, ca român
voiu susţinea totdeauna naţiunea noastră română pe calea
dreaptă şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în
contra oricărui atac şi asupriri; nu voi lucra niciodată în
contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci
voi ţinea şi apăra legea şi limba noastră română, precum
libertatea, egalitatea şi frăţietatea; pe aceste pricine voi
respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare
64
de la dînsele, nu voi mcerca să asupresc pe nimenea, dar
nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni; voi conlucra
după putinţă de la desfiinţarea iobăgiei la emanciparea
industriei şi comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea
binelui umanităţi i , al naţi:mii ·române şi al patriei noas
tre . . . "5G
Acest jurămînt al ostaşilor lui Iancu cuprinde între
gul program sccial al revoluţiei române din· 1 848-1849
cărui il nu-i lipsea ideea emancipării naţionale realizabilă în
mod defi:-i it;v prin un irea tuturor teritoriilo,r lo·cuite de
rom6ni. Ideile întîlnite aici sînt marcate evident de cele
ale revoluţionarismului democratic, aidoma celor mai
profun de revoluţii din Europa.
Revoluţia, în concepţia lui Avram Iancu, se fixează
în termeni sociali şi naţionali, în care socialul este mereu
prt'zent în primul plan al acţiunilor, în ultimă analiză
suportul dezideratelor naţiunii.57 Lupta pentru soluţiona
rea problemei sociale agrare este poate cea mai impor
tantă trăsătură a personalităţii revoluţionare a lui Avram
Iancu, care a impresionat deosebit sufletele moţilor obi
diţi. Iancu s-a afirmat încă din tinereţe ca un viguros
luptător pentru libertăţi sociale, împotriva orînduielilor
feudule care apăsau pe locuitorii munţilor. Calea sigură
pe care o propunea în soluţionarea acestei probleme era
cea revoluţionară, exprimată clar, concis şi hotărît în fai
moasa replică din 1847 rostită la Cluj . Cîteva luni mai
tîrziu, la Tîrgu Mureş, şi-a reafirmat crezul social spu
nîn d : „Mîntuire pe veci, ffră plată sau moarte", cu alte
cuvinte desfiinţarea iobăgiei pentru totdeauna, fără nici
o despăgubire. El era conştient că dialogul cu ţărănimea
iobagă este necesar pentru atragerea ei în revoluţie .
Fără participarea ţăranilor revoluţia n-ar fi avut nici
o şansă de izbîndă. Problema socială, ţărănească, felul
cum ea a fost pusă în revoluţie, va fi liantul dintre inte
lectualitatea progresistă românească şi popor, constituind
forţa unităţii de acţiune din zbuciumatele zile ale anilor
1 848-1 849.58
_56 Vezi „Carpaţii", an. IV, nr. 244, 31 august 1924, p. 1.

5 7 Pompiliu Teodor, o . c., p. 9 .
58 Liviu Maior, o . c., p. 15-16.
5 - Avram Iancu în conştiinta poporului român 65

Ţăran ii l-au urmat pe Iancu cu credinţă şi speranţă
pentru că au văzut în el omul capabil să realizeze satis
facerea cererilor lor îndreptăţite referitoare la desfiinţa
rea iobăgiei şi împroprietărirea lor, la recîştigarea drep
turilor moţilor asupra pădurilor.
Primele acţiuni din toamna anului 1 848 pornite în
scopul dezarmării gărzilor naţionale maghiare transfor
mate în forţe ale represiunii aristocraţiei împotriva ţără
nimii, au şi un pronunţat caracter social.
De la Alba Iulia, Avram Iancu, împreună cu Ion
Buteanu, a sosit în 6 noiembrie 1 848 la Teiuş în fruntea
a 4 OOO de oşteni. Aici erau prefecţii Solomon, Dionisie
Pop Marţian cu alte mii de români. De aici a început
ofensiva legiunilor române pe direcţia celor trei oraşe
din Podişul Transilvaniei - Aiud, Turda, Cluj - la 6
noiembrie. Peste 2 zile, în 8 noiembrie, Aiudul s-a predat
fără luptă. La 9 noiembrie, oastea lui Iancu şi-a continuat
înaintarea spre Turda. Trupele adverse, în fuga lor, in
cendiau satele părăsite masacrînd populaţia, aşa cum s-a
întîmplat la Vinţul de sus etc.
La 20 noiembrie trupele române au ajuns la periferia
Turzii care a capitulat fără luptă. Astfel misiunea legiu
nilor române a fost îndeplinită. Succesele obţinute sub
conducerea lui Iancu au creat condiţii favorabile pentru
eliberarea Clujului de către trupele imperiale comandate
de Urban. A crescut în mod considerabil prestigiul oastei
ţărăneşti condusă de Avram Iancu şi tribunii săi.
Remarcat în chip deosebit de ofiţerii imperiali, Iancu
a fost invitat, împreună cu mica lui suită, să se prezinte
la Cluj generalului Wardener. „Cu remarcabilul şi cava
lerescul prefect domnul Iancu, împreună - scria la 1 1
noiembrie 1 848 căpitanul Gratze - am reuşit să liniştesc
oraşul Aiud şi să impun o capitulare."59 Plecase cu numai
trei ani în urmă din Cluj jignit şi refuzat de guberniu.
Se întorcea victorios şi plin de glorie. A stat puţin la
Cluj, unde a fost invitat să însoţească corpul de armată
imperială de sub comanda colonelului Losenau, trimis la
Huedin şi Ciucea.
59 Kriegsarchiv, Wien, Felda�ten, Fasc. 144, fila 1 1-50.
66
Revenit prin Turda la Cîmpeni, Iancu a mobilizat o
armată proaspătă gata de marş la 29 noiembrie 1 848. La
4 decembrie a sosit cu armata la Săcuieni însoţit de ofi
ţerul împărătesc, căpitanul Francisc Ivanovici, din încă
păţinarea şi nepricerea căruia moţii, la 7 decembrie, au
fost nevoiţi să cedeze teren la Traniş. La 1 0 decembrie,
din lipsă de provizii şi echipament de iarnă, Iancu a fost
nevoit să trimită pe lăncieri i din tabăra de la Mărgău,
pe la casele lor. In 4 zile a organizat însă o nouă trupă
pe care a trimis-o la Huedin, de la Cîmpeni. După trei
zile de marş, la 19 decembrie, forţe proaspete comandate
de tribunii Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu, a u
sosit l a Huedin.
La 23 decembrie 1 8 4 8 Iancu era la Sibiu unde cerea
generalului Puchner arme, muniţii şi alimente - pentru
aprovizionarea Munţilor Apuseni. A primit promisiuni
ferme, dar cu atît avea să rămînă. La Sibiu a avut şi
alte misiuni, între altele de a se informa asupra eveni
mentelor şi situaţiei politice din ţară şi din Europa.
La 27-28 octombrie 1 848 la Sibiu se convocase adu
narea Comitetului naţional, în dezacord cu Puchner , u n
ofiţer austriac obtuz şi anchilozat în prejudecăţi, care,
nesocotind hotărîrile adunării de pe Cîmpia Libertăţii,
dorea convocarea adunării la Blaj şi Sibiu, pe confesiuni.
Comitetul a dejucat acest plan, punîndu-1 pe Puchner în
faţa unui fapt împlinit. La această adunare Comitetul
naţional român a protestat din nou împotriva anexării
Transilvaniei la Ungaria. S-a cerut un cap naţional român
care să fie confirmat de monarh; românii să intre în le
gătură cu conaţionalii lor din cuprinsul imperiului, pen
tru a discuta problemele comune. S-a cerut de asemenea
ca în problema ţărănească să fie stabilite comisii urbariale
care să decidă cu privire la nenumăratele diferende dintre
foştii iobagi şi domnii de pămînt etc.
In timpul lucrărilor a sosit vestea că generalul Bem
cu trupele sale a înaintat vertiginos şi a ocupat Clujul.
Generalii austrieci, intraţi în panică, au cerut lui Şaguna
şi Comitetului naţional să cheme din partea lor armata
ţaristă. Comitetul a respins această cerere. Avram Tancu
a propus generalulu i Puchner ca în schimbul renunţării
67
la intervenţia armatei ţariste să înarmeze imediat 1 00.000
de români care sub conducerea lui să ducă lupta pentru
păstrarea Transilvaniei. Smulgînd o asemenea concesie
Iancu afişa vădit intenţia sa ca în caz de victorie să poată
crea o Transilvanie autonomă românească60• De fapt Ianou
nu-şi dezvăluia acum, nici pentru prima, nici pentru ul
tima oară preocupările pentru o Transilvanie autonomă
românească.
Baronul Puchner a preferat însă intervenţia ţaristă
luptătorilor autohtoni, întrucît pentru el aceştia consti
tuiau un pericol mai mare decît chiar armata ungară, care
acţiona sub influenţa directă a nemeşimii maghiare6t .
Iancu părăseşte în grabă adunarea şi se îndreaptă spre
Cîmpeni unde prezenţa lui este reclamată.
Bem a nimicit pe rind armatele imperiale din Transil
vania; Puchner a fugit în Ţara Românească cu o parte
din trupele rămase Comitetul român de la Sibiu a luat
drumul exilului. Fruntaşii democrat-revoluţionari con
secvenţi ca Ioan Buteanu, Axente Sever, Simion Balint,
Nicolae Vlăduţ, Vasile Moldovan şi ceilalţi şi-au unit le
giunile sub comanda supremă a lui Avram Iancu, condu
cătorul lor de necontestat, pentru a putea apăra cu succes
ultima cetate a revoluţiei româneşti de la 1 848--49,
Munţii Apus�ni, d eveniţi către sfîrşitul anului 1 848 „cen
trul unui veritabil război naţional" - cum l-a caracte
rizat Karl Marx.
Apăraţi cu eroism şi însufleţire de moţii ţărani şi mi
neri, de bărbaţi, femei , bătrîni , copii , a\·înd în frunte pe
„craiul munţilor", Avram Iancu, care a dovedit calităţi
de iscusit şi strălucit conducător, Munţii Apuseni au re
zistat tuturor încercărilor.
Elucidarea încercării sale de a crea în Munţii Apu
seni o „ţară il"Omâneas·că" după gîndurile nutrite de cei
mai de frunte dintre conducătorii revoluţiei româneşti,
este încă o sarcină de viitor a istoricilor, cu toate unele
încercări meritorii făcute deja62• Această idee era expre
sia cea mai vie a modului cum concepeau românii Tran-
60 Horia Ursu, Avram Iancu, Buc1,1reş ti, 1966, p. 141.

61 Ibidem.
a2 Liviu Maior, o. c., p. 28.
68
silvania în momentul în care erau consideraţi ca naţiune
politică egală în drepturi cu celelalte naţionalităţi con
locuitoare. Practic era de fapt punerea în aplicare a pro
gramului din 3-5 mai 1 848.
La început, prins în vîrtejul atîtor treburi urgente,
Iancu amină aplicarea măsurilor revoluţionare care mer
geau pînă la înlăturarea vechii administraţii �i înlocuirea
ei cu una nouă, dar 1a sfîrşitul anului 1 848 el a trecut
decis la răsturnarea vechilor rinduieli din munţi, admi
nistrativ, financiar, juridi'c, militar.
Incercarea lui Avram Iancu de a crea o nouă adminis
traţie legată de interesele poporului se înscrie printre rea
lizările cele mai însemnate din vremea revoluţiei. Deş i în
unele cazuri această administraţie intră în acţiune spo
radic datorită desfăşurării operaţiunilor militare, alteori
se rezumă doar la rolul de oficiu de aprovizionare a ar
matei, reconstitukea ei ne oferă imaginea Transilvaniei
ca „ţară românească" . In cadrele acesteia poporul român
ş i naţionalităţile conlocuitoare au fost aşezate în dreptu
rile lor. Remarcabilă apare astăzi prezenţa principiului
democratic al respectării criteriului proporţionalităţii na
ţionale în numirea funcţionarilor63•
Şi acest aspect al activităţii revoluţionare a lui Avram
Iancu întregeşte fericit pe!l"Sonalitatea sa, contribuie di
rect la înrădăcinarea adîncă în conştiinţa poporulu i a ge-:
niului lui Iancu.
Desfăşurînd o activitate organizatorică şi militară ex
cepţională pentru un tînăr ce nu împlinise încă 25 de
ani, Iancu a re�it să apere cu armata lui timp de peste
8 luni munţii şi Cîmpenii - devenit . cartierul general al
63 Vezi în acest sens L. Maior, Aspecte ale organizării ad

ministraţiei româneşti în anii 1 848-1849 în Transilvania, în „Acta
Musei Napocensis", 1967, nr. 4, p. 563-570; idem, Organizarea
administrativă a Munţilor Apuseni ca „Ţară Românească" de
către Avram Iancu (1848-1849), în „Studia Universitatis Babeş
Bolyai", Series Historia, Cluj, XVII (1972) Fasc. 2, p. 39-45 ;
Gheorghe I. Bodea, Craiul Munţilor - omul şi faptele sale, în
„Făclia", Cluj, XXVIII (1972) nr. 8003 (4 august) - 8041 (19 sep
tembrie)) ; V. Mesaroş, Republica ţărănească din Apuseni, prima
formă de organizare de acest fel din Europa, în „Unirea" , Alba
Iulia, V, (1972, nr. 1420, 17 septembrie) etc.
69
rezistenţei româneşti - în faţa atacurilor armatelor ma
ghiare pornite din toate direcţiile. Iancu şi-a dovedit ge
niul său organizatoric în nenumărate ocazii, în pofida
faptului că n-a avut un plan în înţelesul militar acade
mic. A acţionat însă potrivit împrejurărilor date, cu o
intuiţie rar întîlnită.
In răstimpul celor aproape 10 luni cit a fost conducă
torul necontestat al moţilor, a depus o muncă uriaşă, mul
tilaterală, de la organizarea şi conducerea acţiunilor mili
tare pînă la organizarea administrativă, socială, juridică
a Munţilor Apuseni, teritoriul revoluţionar devenit prac
tic un fel de republică ţărănească. Ţăranii şi minerii ştiau
că de acum nu mai au împărat şi nici rege de care să
asculte, că nimeni nu-i mai asupreşte, şi răbdau orice
pentru a păstra această cucerire. „Craiul" lor era Avram
Iancu, dar nu în înţelesul monarhic al cuYîntului ci în cel
de conducător.
Şi Iancu a fost într-adevăr un conducător înăscut. Mîn
dru, dar cu simţul modestiei şi al măsurii, el se consulta
cu ceilalţi prefecţi, le lăsa independenţa de acţiune coor
donînd însă totul cu dibăcie. Nemanifestînd ambiţie per
sonală, arivism, îngîmfare, conştiinţa lui revoluţionară
s-a realizat continuu ajungînd de la protestatarul din mar
tie 1 848 la organizatorul singurei forţe armate ţărăneşti
pe care a avut-o revoluţia română din 1 848-49 pe tot
pămîntul românesc, fiind în final recunoscut drept con
ducător al acestei revoluţii, nu numa i pe plaiurile natale
româneşti ci şi mai departe, în ţările europene.
La sfîrşitul lunii decembrie 1 848 situaţia forţelor re
voluţionare românel?ti din Transilvania era foarte gravă.
Iată cum o ca�acterizează Iancu însuş i : „De la început
puţin ajutaţi şi, cu toate sacrificiile noastre, trataţi cu
dispreţ, priviţi cu neîncredere, de multe ori calomniaţi,
chiar insultaţi, ne văzurăm deodată daţi pradă unui vrăj
maş barbar. Impresia produsă de această faptă asupra
muntenilor nu se poate descrie . . . "64
64 N. Popescu Rîmniceanu, Istoria mişcării româneşti din Ar

deal în anii 1848 şi 1849, după Părţi alese din Istoria Transilva
niei de George Bariţ urmată de Rapoartele prefecţilor de legiune:
Avram Iancu, Simion Balint, Axente Sever şi alte documente
importante, Bucureşti, 1919, p. 95.
70
In lunile următoare efectivele forţelor revoluţionare
au crescut datorită refugiaţilor români din valea Mure
şului şi de pe Tîrnave, încadraţi şi ei în oastea ţărănească
a lui Avram Iancu. Un fapt demn de reţinut este ade
rarea la armata lui Iancu a unui număr de iobagi ma
ghiari hotărîţi să lupte pentru dreptate socială, pentru dă
rîmarea rînduielilor feudale. Cînd în cursul unei lupte
din 30 mai 1 849 în jurul cetăţii Alba Iulia armatele ma
ghiare au reuşit să ia prizonieri dintre ostaşii lui Iancu
ce se dovedesc a fi maghiari, comisarul gubernia! plenipo
tenţiar Szentivanyi Karoly care raportează lui Kossuth
situaţia militară este foarte surprins. Prizonierii maghiari,
foşti combatanţi de-ai lui Iancu, sînt deferiţi Curţii mar
ţiale pentru trădaress.
Atît comandanţii cit şi luptătorii au deprins în timpul
acţiuailor la care au participat multe din tainele
meseriei armelor. S-au născut procedee de luptă noi,
folosindu-se şi aplicîndu-se cu măiestrie avantajele tere
nului natural, ale climei , temperamentul combatanţilor .
In acest război de guerilă s-a dovedit încă o dată rolul
pe care îl joacă în obţinerea succesului unele calităţi ca :
iscusinţa, curajul, îndemînarea, dar mai ales încrederea
în victoria deplină pe care oştenii lui Avram Iancu o do
reau cu toată ardoarea. Un argument în plus pentru a
dovedi temeinicia celor de mai sus sînt memoriile baro
nului Kemeny Fa.rkas, fost adversar în luptă al lui Avram
Iancu, care, în fruntea unui batalion de honvezi, la or
dinul lui Bem, a atacat trupele româneşti în iunie 1 849
după ce acestea înfrînseseră pe Hatvani . Iată ce relata
baronul Kemeny Farkas : „Primind ordinul de plecare,
batalionul privea cu încredere viitorul, considerînd că
este o nimica toată să lupţi împotriva unor trupe impro
vizate. Nu se îndoia că victoria va fi de partea lui şi
înainta cu încredere în munţi pînă cînd a ajuns la Abrud
şi la Cîmpeni, fără să prevadă perseverenţa, supunerea şi
disciplina pe care mîndrul rege al munţilor, Avram I ancu ,
Gs Deak Imre, 1848. A Szabadsagharc tOrtenete levelekben

ahogyan a kortarsak lattak, (Istoria în scrisori a luptei pentru
libertate, aşa cum au văzut-o contemporanii), Budapesta, 1942,
p. 187.
71
le impunea românilor, ale cărui ordine erau sfinte pentru
ei, care ştia să provoace teama şi dragostea faţă de el,
dovedite mereu prin fapte, pe care poporul . . . îl res
pecta şi îl iubea. In anturaj ul său apărea totdeauna mai
strălucitor decît alţi i şi de aceea ocimenii lui , pe care
totdeauna a ştiut să- i ţină în frîu, îl adorau fascinaţi.
Aveau încredere în el datorită loialităţii lui, judecăţii
drepte, sfaturilor şi procedeelor lui . ,\. vea ceva în atitu
dine, în ţinuta lui inaccesibil pentru alţii . . .
Toate acestea n u le-a luat î n considerare batalionul,
nu s-a gîndit nici la terenul fortificat de natură, unde
fiecare distanţă de 5 minute, fiecare punct se cîştigă cu
lupte grele. Nu s-a gîndit că adversarul este aoasă, cu
n oaşte fiecare fir de iarbă, copac, stîncă, deal şi vale, că
are îndemînare pentru a se căţăra pe stîncile de piatră . . .
Neţinîndu-se seama de asemenea considerente, n imeni n-a
bănuit dezastrul care a urmat"66.
La mijlocul lunii i anuarie 1 849 cordonul militar m<:1 ghia r
d i n jurul Munţilor Apuseni se întindea d e la Ciucea, Hue
din, Cluj , Turda, Aiud, Deva, Brad , Vaşcău, Oradea şi
cuprindea un efectiv de operaţii care a ajuns la peste
20.000 de soldaţi cu puşti moderne şi artilerie.
In iarna şi primăvara anului 1 849 adversarul a d eclan
şat o serie de acţiuni ofensive cu ca1'3cter local, urmărind
să pătrundă pe căile ce d uceau în interiorul Munţilor
Apuseni, unde se afla grupată oastea ţărănească condusă
de Avram Iancu.
Atacurile dezlănţuite de adversar în cele 6 luni de îm
presurare , ca şi iriposta hotărîtă a forţelor revoluţionare
române au dat loc la numeroase ciocniri şi lupte.
Organizîndu-şi în chip magistral apărarea „Ţării d e
piatră", moţii î n frunte cu tribunii, prefecţii ş i „Craiul"
lor, vor rezista victoir ioşi cu o mină pe un·elte şi cu alta
pe arme, gustînd din libertatea şi neatîrnarea mult vi
sată. „Fină fu Iancu-n domnie / Mîncam pită ca-n cîm
pie", va proslăvi poporul această perioadă a revoluţi e i .
Sub conduoerea l ui Iancu, moţii au transform &t Munţ i i
Apuseni î ntr-o adevărată cetate apărată c u eroism d e
miile d e lănderi şi de puşcaşi.
66 „Torteneti Lapok" , Cluj, 13 august 1876, p. 555-557.
Iancu şi- a organizat prefectura ca o regiune pe de
plin autonomă în toate privinţele: politic, militar, social,·
juridic, administrativ, diplomatic. Printre miile de refu
giaţi de pe Cîmpie, erau ca oaspeţi de seamă revoluţio
nar ii refugiaţi din Moldova şi Ţara Românească. Alături
de mai vechii George Adrian, Ion Ionescu de la Brad,
Iscovescu etc., la sfîrşitul lunii ianuarie a sosit la Cîm
peni Alexandru Golescu-Albu, fa-atele fostului locotenent
domnesc din Ţara Românească. Aceştia ţineau legătura
între taberele din munţi conduse de Iancu şi românii
aflaţi în emigraţie. „Noi am văzut - îi scria Ion Ionescu
de la Brad lui Nicolae Bălcescu - toate lagărele români
lor din Ardeal şi pe prefecţii Solomon, Dobra, Buteanu
şi vestitul Iancu " 61.
La Zlatna, Alexandru Golescu-Albu a primit de la
revoluţionarii români emigraţi în străinătate mai multe
scrisori : una de la Bălcescu aflat la Belgrad , alta de la
Ion Ghica din Constantinopol, a treia de la A. C. Go
lescu care aj unsese la Paris. Informaţiile primite inte
resau întreaga mişcare revoluţionairă românească, toate
oglindind efortul lupte i revoluţionare desfăşurr-ate de po
porul român a cărui atenţie era acum concentrată asupra
Munţilo·r Apuseni şi asupra lui Avram Iancu care, tirep
tat devenise un adevărat simbol al rezistenţei populare,
al spiritului de s acrificiu, depus în numele ideii de liber
tate. O scrisoare din 4 i anuarie trimisă de Bălcescu din
Belgrad lui Ion Ghica la Constantinopol arată : „Ce este
bine în Transilvania, este că românii sunt în picioare şi
la trebuinţă vom putea cu înlesnire a recruta oameni,
spre a intra în ţară (Ţara Românească - n. n.) . Sînt mai
mulţi tineri care sînt în capul poporului şi s-au făcut
vestiţi, cum Iancul, Solomon şi alţii. Toate posturile în
semnate sînt în mina românilor. Emigranţii noştri fac
propagandă republicană . . . Transilvania se face cu totul
ţairă românească " 6 8.
67 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională,

1 834-1 849, Bucureşti, HJ67, p. 187.
68 I. Ghica, Amintiri din pribegie după 1 848, vol. II, C r a iova,
1 9 4'.l.
73
Bineînţeles Golescu-Albu a împărtăşit problemele ri
dicate în aceste scrisori numai lui Iancu, căruia i-a scris
o corespondenţă secretă la 18 ianuarie trimisă prin cu
rier. Era analizată , pe baza informaţiilor deţinute, situaţia
politică europeană, problema regrupărilor tactice de vii
tor într-un eventual conflid turco-ru5. Situaţia imperiulu i
otoman, ca şi a celui habsburgic, ameninţat cu destră
marea, depindea în parte şi de atitudinea ·r omânilor.
Această şansă, însă, trebuia folosită. Se intenţionează ca
emigranţi i români de peste munţi, în interesul populaţiei
române întregi, să se concentreze în Tmcia. „Iată frate,
- îi scrie Golescu-Albu lui Iancu - că atîta ne-am amo
rat în tine, cit ţie descoperim tot secretul, în interesul
principatelor la tine o să venim . . . In amestecătura aceasta
g.rozavă misiunea noastră (a emigranţilor) este a scăpa
românismul, a asigura pe cei 8.000.000 de români şi a
ta este a constitua pe cei 4 . 000.000 de români de sub
Austria.
Frate Iancule - urmează scrisoarea - în tine punem
astăz i speranţa ce o avem în Magheru care în curînd cu
persoana sa o să se ivească în Principate cu armata tur
cească; precum tu vei putea fi aici cu cea austriacă"69.
In scrisoare se mai arată că românii transilvăneni tre
buie să-şi facă cunoscută cauza şi în faţa opinie i publice
din ţările apusene, trimiţînd delegaţi. Politica românilor
din Transilvania evolua într-un sens greşit, întrucît se
rezema în bună măsură pe speranţele investite în monar
hia austriacă. De aceea emigraţia aprecia că interesul ro
mânilor era de a cîştiga simpatia apusului liberal, care
singur poate să le furnizeze armamentul necesar pentru
a izbîndi.· „Frate Iancule ! - se arată în scrisoarea lui
Golescu-Albu - românii din Ardeal sacrifică viaţa pen
tru naţionalitate şi ei nu caută să trimată oameni în Pa
ris, Berlin, Viena, Francfort, spre a culege rodul ce tre
buie să iasă din lucrările făcute cu sîngele a mii de ro
mâni cu averea a sute de sate pustiite . . . Să căutăm ca
românul, murind pentru împărat, să moară şi pentru
naţiunea sa".
69 I. Lupaş, Avram Iancu, în „Anuarul Institutului de istorie

naţi-0nală", Cluj, III, 1 924-1925, p . 44 .
. 74
Imediat după primirea scrisorii, Iancu a găsit de cu
viinţă să vină la Zlatna, convocînd în zilele de 19 şi 20
ianuarie o conferinţă a firuntaşilor transilvăneni. La ea
au participat: Iancu, Buteanu, Dobra, Axente Sever, Si
mion Balint, Vasile Moldovan, N. Vlăduţiu, Vasile Bo
teanu etc. apoi Golescu-Albu, Ion Ionescu de la Brad,
u nul din fraţii Florescu şi poate Constantin Racoviţă,
George Andreescu (viitorul George Adrian) ş i Barbu Is
covescu.
Problemele principale care au polarizat discuţiile des
făşurate la Zlatna în zilele de 19 şi 20 i anuarie 1 849 au
fost aceleaşi cu conţinutul scrisorii lui Golescu-Albu către
Iancu.
Primele măsuri practice acceptate a se pune de îndată
în lucrare au fost colecta ş i împ.rwnutul de bani necesari
atît pentru nevoile revoluţiei transilvănene, cit mai ales
pentru susţinerea emigranţilor din Principate şi trimite
rea de deputaţi în ţărHe din apusul Europei7°.
Părerile lucide ale pa.triotului muntean Golescu-Albu
care avea o experienţă politică mai vastă, un orizont eu
ropean mai larg decît tineretul transilvănean a lăsat urme
adînci în conştiinţa lui Iancu, caire avea îndoieli şi sim
ţăminte politice ciudate pe care nu totdeauna reuşea să
iti le explice pe de-a-ntregul. Iată de ce la 24 februarie
1 849 Iancu a adresat Comitetului naţional o scrisoare în
care îşi exprima îngrijorarea pentru viitorul n aţiunii. Din
cele auzite îşi dăduse seama „că-n Viena iară a prerumpt
revoluţia, precum şi-n Galiţia, Polonia şi alte părţi eu
ropene. Aceste chestiun i şi împrejurări sint de mare im
portanţă pentru că în sine cuprind şi viitorul naţiunii
noastre, nu numai de duşmanul public darr şi de prietenul
făţarnic prigonită"(subl. n . ) 11 .
Iancu se plîngea că românii din munţi nu sînt infor
maţi suficient despre situaţia politică internă şi externă.
Par abandonaţi , constrînş i să lupte cu puteri propri i ; nu
70 Ştefan Pascu, Avram Iancu, Bucureşti, 1972, p. 143-144.

71 Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revo
luţia românilor din Transilvania în anii 1 848-49, vol. II, Sibiu,
1944, p. 76-78.
75
li se semnalează nici măcar poziţia ş i mişcările armatei
împărăteşti.
La această oră, Iancu se considera eliberat de orice
amestec imperial. O dovedeşte şi scrisoarea lui Puchner,
care la 20 februarie repro şa Comitetului că „Iancu stă la
Abrud şi nu face nimica". Acest fapt îl consemna puţin
mai tîrziu şi Nioolae Bălcescu de la Pari s : „Cînd poporul
rămase slobod de orice povăţuire nemţească ce îl para
liza, îl văzurăm desfăşurînd toată energia sa, stînd neclin
tit ca granitul munţilor săi înaintea duşmanului ce mătu
r&e atîtea oştiri mari, regulate şi tari , făcînd din numele
de moţ nume de spaimă şi de groază veşnică pentru se
meţul şi viteazul ungur "12.
Re-zistenţa oştilor populare fiind nimicită de puterea
duşmanului în tot restul Transilvaniei, lupta s-a mai pu
tut continua numai în Munţii Apuseni, pe care Iancu îi
transformase într-o adevărată cetate, un teritoriu cu ade
vărat autonom. De numele lui Iancu se lega acum atît
apărarea munţilor cit şi izbînda ideii de libertate naţio
nală.
Organizarea Munţilor Apuseni din punct de vedere
administrativ, civil şi militar presupunea rezolvarea unor
variate probleme în primul rînd de natură militară (re
crutări, înfiinţarea de tabere - „loagăre " - etc.), dar ş i
sociale, j llll." idice, d e aprovizionare a ostaşilor şi a popu
laţiei, de asigurare a legăturilor cu celelalte regiuni ale
ţării şi chiar cu străinătatea. Semnificative sînt în acest
sens cîteva documente din această perioadă a lunilor ia
nuarie-martie 1 849. In regiunea autonomă a Munţilor
Apuseni, Avr<mi Iancu desfiinţase toate legile şi juris
dicţia austriacă sau maghiară, judecindu-se după „obi
ceiul locului". Astfel, la 15 ianuarie 1 849 centurionul Ale
xandru Bistran (Bistreanu), închis pentru un motiv ne
desluşit, se adresa lui Avram Iancu, protestînd împotriva
faptului că este ţinut „prins", fără a f i j udecat şi cerea,
că din moment ce în munţi nu mai au valabilitate le
gile împărăteŞti, „batăr lucre-să după voia firii'm.
72N. Bălcescu, Opere, tom. P, p . 128.

Scrisoare pµblicată de Marina L. Vlasiu în Studii şi mate
7.3
riale de istorie modernă, voi. II, Bucureşti, 1963.
76
Cit de respectată era „voia firii", „judecata pămîntu
lui", „obiceiul locului" în cetatea din Munţii Apuseni ne-0
dovedeşte şi un alt document, o scrisoare trimisă de
Alisandru Iancu, tatăl lui Avram Iancu, din Vidra, la
1 6 februarie 1 849, prin oare îşi anunţa fiul că bătrînii
satului i-au luat străjile care păzeau casa părinteaocă şi
cerea restituirea lor, deoarece se afla tot mai mult în
primejdie. Tatăl „Q-aiului Munţilor" nu se sfia să de
clare că „bătrinii satului porunca dumitale or stricat şi
i-or luoat şi eu am rămas fără străgi. Eu în porunca bă
trînilor nu m-am pus (s. n.) ci i-am slobozit şi le-am po
runcit să meargă în jos pînă va da faţă cu dumnia
voastră"74.
In acelaşi sens pledează conţinutul manifestului adre
sat de Avram Iancu la 4 martie 1 849 populaţiei din munţi
aflată în plin război , în care sînt enunţate principii poli
tice , economice, sociale, juridice de mare însemnătate.
Ii îndeamnă pe moţi să acorde respectul cuvenit orga
nelor judecătoreşti instituite de el în munţi, pentru că :
„ obşteasca bună stare, în ca1'e se razimă fericirea tuturor,
numai prin rîndul bun se poate susţine; rîndul bun ar fi
cînd tot omul din inimă şi prin fapte bune ar cinsti drep
tatea". Dar pentru că nu toţi înţeleg să respecte drepta
tea, „adică încep a tulbura rîndul bun, fericirea de obşte
- arată Iancu, - eu, care împreună cu voi pentru drep
tate, adică pentru fericirea de ubşte m-am luptat şi mă
lupt, nu vreau ca aceia să se tulbure, fără vreau ca rîndul
bun de acum înainte mai tare să se ţie şi aceea gîndesc
că cei mai mulţi dintre voi asemenea cu mine voiţi. Drept
de aceea vă sfătues.c ca de acum înainte nimenea mai
mult să cuteze a face puternicii . . . "75
Organizarea militară din munţi a fost în permanenţă
supusă perfecţi onării de către Iancu în pofida unor greu
tăţi materiale şi a lipsei de muniţii şi hrană de care se
plîngea el într-o scrisoare din 7 februarie 1 849 adresată
comandantului cetăţii Alba Iulia. Amintind că generalul
Puchrier a promis încă în 23 decembrie 1 848 să se îngri-
71 Ibidem .
75 Teofil Frîncu şi George Candrea, Românii din Munţii
_lpuseni, Bucureşti, 1888, p. 299.
77
jească de cereale şi arme pentru legiunea din munţi, Iancu
scria : „Avînd în vedere că pînă acum am aşteptat zadar
nic grija sa părintească, iar soarta bravilor mei oameni a
ajuns asemănătoare cu soarta locuitorilor din regiunile
arse, fiindcă din pricina serviciului sub arme sint îm
piedicaţi î n posibilităţile lor de cîştig din comerţ, rog ono
ratul comandament cezaro-crăiesc să binevoias::-ă a lua
măsuri să se trimită aici sus bucatele necesare traiului,
fiindcă foamea a atins de pe acum prnporţii de neon�
zut"76.
Neoruţător în privinţa mobilizărilor la 1 2 februarie
1 849 Iancu, pentru a avea o evidenţă precisă a celor ca
pabili să poarte armele, a dat o circulară către toţi să
conscrie populaţia din parohi i , acestea fiind atunci singu
rele oficii de stare civilă. „După primirea orînduieli i
aceştiea, - s e arată în circulară - îndată s ă scrii, pre
toţi fi ciorii din parochia Dumitale, de la 1 8 ani, pînă la
50, cu cea mai mare luare de se(a)mă să nu se facă cen1
mişălătate pe cum pînă acum se făcea, cu grabă să se
facă conscripţia aceasta şi să se trimită în j os"77.
Mult resimţită pentru armata lui Iancu a f o s t lipsa
armamentului, ceea ce mărea sacrificiile în luptă. Nu pu
teau fi folosite nici armele luate în luptă de la adver
sar deoarece moţii nu-şi puteau procura muniţiile nece
sare acestui tip de armă. Vinătorii români aveau î n
deosebi puşti c u oremene. Lipsa d e artilerie fiind acută ,
Iancu a dat dispoziţie să fie lucrate tunuri de fier, ori din
lemn de brad sau cireş. Dintr-un asemenea tun se putea
trage de 9-1 0 ori, pentru că lemnul crăpa. Oricum ele
au fost folosite cu succes de mo\i.
La începutul primăverii, situaţia s-a agravat şi mai
mult pe plan economic. Lipsa alimentelor a ajuns ende
mică. Memorialistul Vasile Moldovan, participant la lup
tele din munţi, îşi va aminti : „Intr-adevăr, nu ş t i u cum
de mai puteam trăi în acele timpuri ! Făceam strapaţe
(marşuri) care ţi-ar părea că trec peste puterile omului ,
susţineam lupte lungi şi desperate ; porneam în vreo di
recţiune către marginile munţilor şi niciodată nu aveam
1& Deak Imre, o. c., p. 307.

11 Teofil Frîncu şi George Candrea, o. c., p. 299-301.
78
prov1z1um m straiţe, barem de-o mîncare bună. De avea
careva dintre noi o bucată de pîine, ori mălai, nu aveau
ceilalţi, şi o bucată o împărţiam, de multe ori, în 1 0-1 5
porţii, iar dacă ne puteam ospăta vreodată cu o bucată
de mălai şi cu o oală de lapte covăsit, două zile nici că
mai cătam la mîncare. Viaţa î n noi o susţinea mai mult
entuziasmul ce ni-l împrumuta sfinţenia cauzei ce apă
răm".
Nicolae Bălcescu, care a cunoscut îndeaproape calită
ţile minunate ale luptătorilor iobagi transilvăneni, scria
cu privire la moralul acestora : „Fost-am de am văzut eu
î n sumi pe acei îngrozitori moţi . . . hrănind o ură fanatică
către duşmanii lor, astfel cum trebuie să fie orice popor
în irăzboaiele naţionale, dar am găsit întrînşii multe sim
ţăminte omenoase, înalte şi generoase. In acea vreme cînd
inima îmi era zdrobită, căci din toate părţile vedeam
naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmani străini,
fusei fericit a găsi acolo pe acele piscuri uriaşe, pe dea
supra norilor, o naţionalitate ş i o viaţă românească înfo
cată ş i puternică . . . Seara, după ce toată ziua străjuiau
potecile, se hărţuiau şi luptau cu duşmanii, îi vedeai adu
naţi . . . pe lingă focUJri, care povestind întimplările zilei,
care dănţuind împrejurul flăcărilor, care zicind din flu
iere , buciume şi cimpoaie . . . Apoi cu toţii, juni, bărbaţi
şi bătrîn i se puneau de făceau să răsune văile munţilor
de cintări de vitejie şi naţionalitate mai cu seamă, de
vreo puternică şi frumoasă «Marseilleză» a d-lui Andrei
Mureşanu - «Deşteaptă-te române din somnul cel de
moarte» pe care o cîntau chiar în mijlocul focurilor şi a
urletelor de tunuri"7B.
La sfîrşitul lunii martie 1 849 moţii lui Iancu erau îm
presuraţi din toate părţile de forţele armate ale guvernu
lui maghiar.
Avram Iancu a conceput un plan de apărare a Mun -
ţilor Apuseni simplu şi i ngenios, bazat pe condiţiile fi
reşti ale terenului muntos şi pe împrejurarea că duşma
nul nu s-ar fi putut servi decit de trei şosele, potrivite
pentru transportul trupelor şi al armamentului greu.
78 N. Bălcescu , Opere, val. I, Bucureşti, 1953, p. 49.
79
Nucleul rezistenţei propriu-zise se situează între Abrud
şi Cîmpeni. Aici şi-a organizat Iancu c2lrtierul general
p2ntru a supraveghea şi conduce „atacul apărătoriu", cum
plastic numeau tinerii conducători revoluţionari români
din 1 848-49 luptele lor juste de apărare79•
Dintre luptele susţinute notăm prima ciocnire cu for
ţele annate ungureşti din 3 ianuarie 1 849 în munţii din
tre Huedin şi Gilău, la comuna Rîul Călatei. O altă luptă
a fost prima bătălie de la Mărişel din 1 februarie, unde
Avram Iancu a folosi t cu succes o stratagemă ingenioasă
cu ajutorul femeilor din comună în frunte cu Pelaghia
Roşu, punînd pe fugă trupa ungurească. La 9 februarie
a avut lo� o ciocnire asemănătoare la Călăţele, unde cu
greu au ,reuşit adversarii să-şi sa!Yeze tunurile.
La 26 februarie o altă trupă ungurească d i n Gilău a
încercat să ocupe Mărişelul. Lupta a avut loc la punctul
numit Virful Bătrînii şi moţii au reuşit, după 6 ore, s ă
respingă pe agresori. I n aceeaşi zonă, la 1 2 martie 1849,
peste 1 600 d e honvezi au întreprins o nouă acţiune spre
Măr�el, irespinsă şi de astă dată.
O altă direcţie de atac a fost porţiunea d i ntre Cîm
pen i şi Turda, pe valea Arieşului, a cărei apărare a fost
încredinţată de Avram Iancu lui Simion Balint.
Aici , la 1 ianuarie 1 849, s ubunităţi aparţinînd grupării
colonelului Czecz au executat o incursiune în comuna
Muntele Băişorii, apoi s-a retras în garnizoana lor din
lara, de unde au fost alungaţi de lăncierii moţi la 14 ia
nuarie 1 849.
La 20 februarie a fost atacat detaşamentul român de
la Sălciua. In primul moment agresorii au reuşit să îniain
teze, dar a doua zi, centuriile de lăncieri au alungat tru
pele maghiare, zdrobindu-le sub muntele Trascăului, la
Fîntînele.
La 27 februarie o altă luptă s-a desfăşurat pe terenul
dintre comunele Bedeleu şi Valea Poienii, încheiată cu
victoria lăncierilor moţi.
Şirul insucceselor de pe Valea Arieşului a determinat
comandamentul maghiar să treacă la o acţiune ofensivă
79 Orszagos leveltar, Budapest, Fond G u b ernium Trans. Praesi

dialia, nr. 7327/1848, Foto 2083-2090.
80
de proporţii mai mari , concepută cu 1 .500 de soldaţi ş i
începută la 1 3 aprilie 1 849 p e două direcţii : Turda spre
Buru, şi Cluj spre Cacova Ierii.
Prima coloană a fost bătută în zona dealului Ocolişul
Mk, a doua respinsă în acelaşi loc la Cacova Ierii. Ma
ghiarii din cea din urmă grupă s-au retras la Băişoara şi
s�au aşezat în dispozitiv de apărare unde au fost atacaţi
de moţi şi alungaţi spre Hăşdate, pe o ploaie torenţială.
Aceasta a fost ultima încercare pe care au mai făcut�o
trupele adversarului de a pătrunde pe valea Arieşului .
Avram Iancu, aflat în această perioadă la Cîmpeni, a ur
mărit necontenit mersul l uptelo.r din valea .Arieşului, dind
ordin e şi însărcinăr i speciale respectate şi îndeplinite cu
sfinţenie d e moţii luptători.
Lupte importante au dat şi lăncierii comandaţi de tri
bunul Vasile Fodor la Ponor, pe linia Aiud-Abrud ; apoi
în 30 martie la Geomal, la 3 aprilie la Vlădeşti, la 15 apri
lie la Piatra Tăiată. La 18 aprilie moţii conduşi de Fodoir
au obţinut o nouă victorie la Remeţi, iar la 24 aprilie la
Piatra Lungă.
O zonă mult î ncercată de focul bătăliilor a fost cea a
cîmpiei şi valea Ampoiului, unde acţionau prefecţii Axen
te Sever şi Nicolae Vlăduţiu care aveau „loagăre" î n
Ciumbrud, Rădeşti, Sîncrai, Uioara, Nojlac, Pajida. In
căierări au avut loc la 8 ianuarie 1 849 pe şoseaua Vinţul
de Sus-Aiud, apoi la 9 ianuarie la Vioara, iar la 1 1 ia
nuarie la Năjlac unde a fost respinsă avangarda unei co
loane adversare ce se deplasa spre Alba Iulia.
La 16 apri l ie Zlatna a fost atacată de un puternic de
taşament venit dinspre Alba Iulia. Axente Sever a părăsit
Zlatna şi şi-a aşezat tabăTa la Valea Dosului, unde la 18
aprilie a avut loc o crîncenă bătălie din care agresorii 2 u
ieşit înfrînţi. Axente Sever a trecut la contraatac, încer
cînd să elibereze Zlatna încă în 18 aprilie, de-ir fără a
reuşi.
La 1 9 aprilie a sosit pe Valea Dosului şi Avram Iancu
cu 600 de luptători, da:r a fost nevoit să se întoarcă î n
g,rabă la Cîmpeni pentru a organiza apărarea zone i
Abrud-Roşia-Cîmpeni.
6 - Avram Iancu în conşliin�a poporului român fl l

In „Ţara Zarandului", unde era prefect Ion Buteanu,
primele lupte au avut loc la 1 5 ianuarie, cind 3.500 de
honvezi comandaţi de maiorul Beke au pătruns în Zarand
venind de-a lungul văii Crişului Alb. La 20 ianuarie
aceste trupe au ocupat Baia de Criş şi Ţebea, iar la 23
ianuarie localitatea Brad.
Ion Buteanu, retras din faţa inamicului, a primit la
timp aj utoare din partea lui Iancu şi a reuşit să-şi 81că
tuiască o grupare formată din 600 de puşcaşi şi 2000 de
lăncieri.
La 20 februar ie o altă grupare de forţe, cam 2500 de
honvezi sub comanda maiorului Csutak, a încercat, fără
reuşită, să pătrundă spre Zarand. Explicindu-şi insucce
sul, maiorul Csutak scria cu sinceră admiraţie că : „ . . . fie
care popor, cind se aprinde în el scînteia divină ş i devine
conştient că este o naţiune şi că în el zace puterea, nu
există armă cu care ar putea fi învins " 80 .
In aprilie 1849 devenise evident pentru conducătorii
revoluţiei maghiare că Iancu şi lăncierii săi trebuiau atraşi
spre colaborare. Revoluţia maghiară - paradoxal - deşi
se afla pe culmea urcuşului, se găsea în realitate în im
pas. Habsburgi i îşi concentrau toate eforturile şi puterea,
ba cer chiar sprijinul Rusie i ţariste pentru a înăbuşi re
voluţia maghiară. Kossuth, la rîndul său, î n faţa puternicei
reacţii a tuturor naţionalităţilor, sfătuit şi de unii colabo
ratori, îşi dă seama de greşelile săvîrşite faţă de naţionali
tăţile nemaghiare, recunoaşte însemnătatea hotăritoare a
colaborării intre popoare şi revoluţionariB1• O conciliere a
conflictului militar din Transilvania echivala cu o victorie
imensă în condiţiile în care „cetatea" Munţilor Apuseni
se dovedise i nexpugnabilă şi atrăsese asupra ei nwne
roase trupe, toate infrînte una după alta. Problema fiind
de o gravitate deosebită, a fost discutată şi cu deputaţii
români în parlamentul din Pesta care şi-au oferit bunele
oficii pentru eliminarea conflictului. Aşa a ajuns Kossuth
să trimită în Transilvania, pentru a purta negocieri cu
so
Al. Papiu Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Snperioară,
Schiţa tomului III, publicată cu o introducere şi cu note de Şte
fan Pascu, Sibiu, 1943, p. l O J .
e1 Ştefan Pascu, o. c„ p. 153.
82
Iancu, pe Ioan Dragoş, deputat român în parlamentul
maghiar. Dragoş a plecat spre Abrud fără a avea instruc
ţiuni de detaliu din partea guvernului. La 1 9 aprilie după
o escală la Beiuş, Dragoş a sosit la Brad şi s-a adresat
prin scrisoare lui Iancu şi Buteanu, „ductorii rom�ni răs
culaţi". Cu scrisoarea la el Buteanu a plecat la Abrud,
unde Iancu şi ceilalţi prefecţi, întruniţi în sfat, vor dis
cuta pînă tîrziu ce e de făcut. Deşi Axente Sever şi
Simion Balint erau de părere că discuţiile nu vor duce
la rezultat, Avram Iancu şi Buteanu au fost de acord să
înceapă tratativele. Ele au avut loc la 22-23 aprilie în
tr-o casă ţărănească de la Mihăileni. La discuţi i, în afara
l u i Iancu, Dragoş, Buteanu au mai participat Petru Dobra,
Nicolae Vlăduţiu, Vasile Moldovan, Ioan Boieriu şi alţii.
Dragoş impresionat de tinerii prefecţi ai lui Iancu care
au apărut la masa tratativelor purtînd toţi costume româ
neşti , a prezentat la început un expozeu despre situaţia
politică generală a Ungariei, dovedindu-se neinformat în
privinţ a situaţiei din Transilvania. Apoi a cerut român i
lor să depună mai întîi armele, după care vor fi retrase
şi trupele de vînători maghiari, rămînînd ca în garnizoană
să fie plasaţi numai soldaţi din armata regulată ungu
rească. Iancu i-a răspuns că e departe de el şi tovarăşii
săi gindul să se supună unui astfel de tratament. „Po
porul, înşelat de atîtea ori . . . , nu va depune niciodată
armele, nici nu se va îngădui vreodată ocupaa- ea satelor
şi oraşelor de munte cu soldaţi . . . " Iancu a mai atras
atenţia că „aici nu poate fi vorba decît de un armis
tiţiu . . "82 Faţă de această propunere, Ioan Dragoş -
.
neautorizat să încheie un armistiţiu - a fost nevoit să

plece la Debreţin pentru a-l informa pe Kossuth şi a
cere noi instrucţiuni.
Acoeptînd continuarea tratativelor, Iancu îi' scrie la
26 aprilie comandantului cetăţii Alba Iulia - care îl che
mase la 23 aprilie să întărească sistemul defensiv al ce
tăţii - că nu poate pleca pentru a lăsa descoperiţi mun
ţii . „Toată lumea trebuie să înţeleagă că populaţia acestei
regiuni s-a purtat vitejeşte, deşi a fost silită să înfrunte
82 Vezi Raportul lui Arram Iancu, în „Observatorul•, nr. :rn.

1 884, p. 1 09.
foamea. Dar fiindcă mizeria a ajuns la culme şi nu e
nici o nădejde de ajutor, au hotărit să facă efortul su
prem ori să se predea, lucru pentru oare am şi fost
somat . . .
Dacă s-ar ajunge la capitulare, românii ar fi atunci

prudenţi. Nici ei nici ţara n-ar pierde nimic fiindcă sînt
gata să moară mai bine decît să-şi cake j urămîntul făcut
pe Cîmpia Libertăţii"a3.
La 4 mai, Dragoş a revenit de la Debreţin la Abrud,
cu multe chestiuni neclarificate. In această zi în casa pri
marului Ioan Boieriu, în prezenţa prefecţilor, tribunilor
şi a altor fruntaşi, Iancu şi Dragoş ·au început din nou
tratativele. Dragoş a citit scrisoarea lu i Kossuth din 26
aprilie, în care autorul se pierdea într-o tiradă nelalocul
ei , redactată într-un ton pe care oricaire patriot român
trebuia să-l considere jignitor.
Iancu şi ceilalţi socoteau cu neputinţă continuarea tra
tativelor pe această bază, ajungîndu-se astfel la un punct
mort. A doua zi, în 5 mai, la cererea lui Dragoş, a avut
loc o consfătuire la Abrud cu moţii. In aceeaşi zi s-a
QI"ganizat o alta, mai mare, la Cîmpeni unde la che marea
lui Iancu s-a înfăţişat o mare mulţime de moţi. Dragoş
a expus mulţimii scrisoarea lui Kossuth , cerind să hotă
ra<>că încheierea armistiţiului sau a păcii. Mulţimea s-a
înfuriat şi numai cu greu a putut fi liniştită de către
Iancu şi tribunul Andreica.
In ziua de 6 mai, la orele 1 1 , în Abrud era anunţată
.) nouă adunare, mai ales că aici populaţi a în parte era
:n aghiairă. Incurajaţi de prezenţa deputatului lui Kossuth,
:·oştii gardişti naţionali maghiari au călcat peste înţele
gerea din toamnă şi au ales un alt consiliu orăşenesc,
arborînd pe case tricolorul unguresc. Iancu, deşi foarte
i ritat de acest act, l-a în.soţit totuşi pe Dragoş la locul
adunării , care s-a ţinut, din cauza timpului ploios, în bi
serica unitariană. Discuţi a a fost purtată în termeni duri
pînă la ora trei, după care primarul Boieriu i-a invitat
la masă pe protagonişti pentru a continua discuţia.
83 Deak Imre, o. c., p. 361-362.
84
Cînd tratativele erau în toi, la ora 1 0,00 a venit primul
zvon care căzu ca un trăsnet în mijlocul celor din Abrud
Hatwmi înainta cu o considerabilă armată asupra Abru
dului. La ora 1 8 un curier special a confirmat lui Iancu
justeţea zvonului. Aflînd despre primejdia iminentă, Ian
cu, în pofida tuturor asigurărilor de securitate date de
Dragoş, care nu avea de unde să ştie cu oe gînduri vine
Hatvani, a plecat s eara pe la orele 20,30 spre Cîmpeni,
reuşind să evite întîlnirea cu armata ungurească, nu
înainte de a trimite pe Dragoş în faţa lui Hatvani pentru
a disCUJta cele întîmplate şi a cere explicaţii .
Hatvani l - a întîlnit p e Dragoş şi p e primarul Abrudu
lui în afara orW?ului şi cu toate că i s-a relatat că pacea
e fă·cută şi că românii vor depune armele, a ordonat to
tW?i soldaţilor să ocupe Abrudul. Apoi, nesocotind salv
conductul acordat prin Dragoş cond ucătorilor români, a
recurs la arestarea lui Ruteanu şi Dobra, prefecţii lui
Iancu pe care avea să-i execute.
Iancu şi luptători i săi din munţi nu aveau de unde
să ştie că acelW?i Kossuth odată cu salvconductul dat lui
Drae-oş, plin de făgăduieli , mai trimisese un ordin şi lui
Hatvani în care scria : „Lq raportul lui. Dragoş trimis prin
ştafeta d-sale, am răspuns că nu mă supun la nici un
fel de tocmeli cu rebeli i , nici nu mă las in explicaţiuni
de amnestie. Cui îi trebuie patrie. o ceară, guvernul va
şti să graţieze unde va fi locul. Totodată, te îndrumez ca
sub pretextul armistiţiului cerut, ori al tocmel i i , să nu
s isteziîn nici un chip războiul. Aceasb1 ţi-o împărtă
şesc ca pînă la sosiirea urmaşului d-tale să-ţi continui ac
tivitatea în î nţelesul acesta şi încă cu deplină energi e ,
nebăg:înd în seamă n i ci un interes lateral"84.
Trebuie să remarcăm că Dragoş n u ştia că Hatvan i ,
primind scrisoarea d e l a Kossuth, ş i fiind comandant in
terimar, avea mină liberă să treacă peste armistiţiul oferit
d e Dragoş. Nici Ian�u cu ai săi, nici Dragoş nu bănuiau
trădairea ce urma să se declam?eze în curînd .
Hat\·ani a i ntrat în Abrud la 6 mai după ora 22,00.
A doua zi a î nceput să dezarmeze pe români, să-i aresteze
114 Horia Ursu, o. c., p. 1 6 1 .
85
pe Buteanu, Dobra, primarul Boicriu şi doi preoţi români.
Hatvani şi-a dat pe faţă intenţiile duşmănoase : n-a ţinut
seama de salvoonductul lui Kossuth, a pătruns în oasele
oamenilor, a jefuit şi a ucis. Dragoş a încercat în zadar
să-i diminueze zelul.
Incă în 6 mai, st?ara, la orele 2 1 , Dragoş a trimis din
Abrud la Cimpeni scrisoare lui Iancu în care îl rechema
să trateze, asigurîndu-1 că „ nu are ţara un fiu atît de
nemernic care să îndrăznească să lezeze garanţia dată în
numele ţării", şi-l invita: „vino la Abrud, aşa cum se cu
vine unui cetăţean paşnic şi fii convins că atit persoana
cit şi onoarea dumitale vor rămîne scutite de vătămare
şi nelezate"85•
La 8 mai după ce a izbutit să-şi strîngă lăncierii la
Cîmpeni, Iancu a hotărît să atace pe Hatvani, pentnl a
nu-i îngădui timp mai mult ca să-şi atragă ajutoare în
plus. In aceeaşi zi Dragoş scria a d oua scrisoare lui Iancu
invitindu-1 încă o dată să vină la Abrud pentru a pune
capăt acestei situaţii.
In aceeaşi zi, Iancu, furios şi jignit răspundea lui Dra-
5oş învinuindu-l, într-o formă mai voalată, de compli
citate cu mişelia lui Hatvani. „Eu cred, scria Avram
Iancu, că Kossuth are membrii săi care lucrează pentru
moo-mîntarea .naţiunii maghiare . . . Să şei darr că eu cu
tine necum de pace, da' nici cuvint de duşmănie nu do
resc nici în viitoriu a face, ba încă, dacă va scrie istoria
factele mă voi păzi de c.etania lor. Eu, dar, să sci că de
aci înainte numai în mine armată, iară cu mina armata,
ii voi a trata şi cu tine nemică . . . Acestea nu ţi le scriu
din ură şi din pizmă fără dein judecata mea. De te lasă
Dumnezeu tău, spune omenirii că mai gata sint a răbda
şi a vedea orice tortură de la dracii pămintului, decit să
mă învoiesc ori cu cine la sugrumarea principiiloi· ome
nirii. Adio"86•
Lupta s-a încins aprig în 8 mai la Roşia, W1de tru
pele lui Hatvani au fost infrinte. La 9 mai Iancu ţine
o con.sfătuire de război cu prefecţii Balint şi Vlăduţiu şi
85 „Anuarul Institutului de istorie naţională• , Cluj, III, 1926,

p. 48.
86 Biblioteca Academiei R.S.R., mss„ dos. 1058, f. 309.
86
decide să dea un nou atac general. Iancu însuşi comanda
prima coloană de atac. Lupta a continuat pînă la 10 mai,
la ora 4 dimineaţa, cînd, profitînd de ploaie şi negură,
înfrînt şi umilit, Hatvan i a reuşit să scape cu o parte din
trupe şi o parte din familiile maghiare, avîndu-1 prizonier
pe Buteanu legat în lanţuri.
Cînd moţii au pătruns în Abrud, au văzut în piaţă
spînzurătorile de care atîrnau românii executaţi de Hat
vani. Nimeni, nici Iancu, nu a mai putut opri atunci se
tea de răzbunare. Lăncierii, înfuriaţi, l-au căutat pe Dra
goş şi l-au măcelărit în 1 0 mai 1 849. Azi, nu există nici
un motiv să ne îndoim de sinceritatea convingerii sale,
pentru care Dragoş a plătit atît de scump. Ideea că cele
două popoare, român şi maghiar, trebuie să combată cu
puteri unite forţele reacţiunii absolutismului habsburgic
l-a înălţat pe Dragoş mai presus de orice suspiciune. Ac
ţiunea lui Bălcescu va urmări acelaşi obiectiv doar la nu
mai cîteva săptămîni. Referitor la episodul Dragoş, isto
ricul Silviu Dragomir conchide : „Nu încape nici o în
doială că deputatul român era sincer hotărît să servească
interesele politicii de împăcare chiar cu jertfa vieţii, dar
a căzut înfrînt datorită dublului j oc al lui Kossuth"87•
Ajuns la Brad, bătut şi cu armata distrusă, Hatvani va
raporta superiorilor cele întîmplate. Apoi, ambiţios şi în
căpăţinat, după ce-şi întăreşte armata cu două companii
din legiunea germană din Oradea, s-a aşezat în fruntea
celor 2800 de oamen i şi 4 tunuri ş i la 15 mai a pornit
din nou la atac de la Brad s pre Abrud. A doua zi, în 1 6
mai, Hatvani fiiTă a întîmpina vreo rezistenţă armată a
pătruns în Abrud.
Pentru a face faţă noii acţiuni ofensive a lui Hatvani,
Avram Iancu şi-a adunat din nou oamenii pentru luptă .
Luptele s-au reluat la 1 7 mai dimineaţa. La 1 3 mai
Emeric Hatvani a constatat cu surprindere că este în
cercuit de oastea lui Iancu. După o zi şi o noapte de
hărţuieli continui, la 19 mai , Avram Iancu a trecut la
ofensivă generală cu o vigoare neobişnuită. După o luptă
care a ţinut mai bine de 30 de ore, trupele lui Hatvani se
găseau în faţa dezastrului. Hatvani, disperat, a dat po-
67 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1965, p. 162.
87
runca : „să fugă fiecare cum poate". Fugărit, învins şi
umilit, Hatvani , printr-o întîmplare fericită, a reuşit să
ajungă la Brad. pe la orele 21 ,30 în ziua de 1 9 mai. Unul
din comandanţii maghiari sosiţi la Brad înaintea l ui Hat
vani, Inczedy, scrie că maiorul Hatvani a ajwis la Brad
„înfrînt cu desăvîrşire, pierzînd tunurile şi însoţit numai
de cîţiva ofiţeri şi soldaţi, aceştia din urmă fără arme,
doar în cămăşi şi indispensabili. Restul, cwn se spune, a
fost măcelărit, prins sau a fugit"ee.
Astfel s-a încheiat acţiunea lui Hatvani, acest avocat
aventlll"ier, care a compromis nişte tratative ce aveau
şanse de reală reuşită. „Mare pierdere din cauza neghio
biei unui om - va scrie istoricul maghiar burghez Kă
vâry Lâszl6. Rezultatul a fost că bravul deputat Dragoş
a fost executat, ca una din cauzele posibile ale nerespec
tării armistiţiului din timpul tratativelor"89.
Insuşi Hatvani, în raportul către comisarul Szentivany i ,
însărcinat s ă ancheteze cauzele eşecului armatei sale,
scri e : „Iată cum am devenit comandant nenorocit, cwn s-a
făcut puzderie voinţa me a . . . ", iar comisarul în concluziile
trase la rapcrtul trimis Ministerului de Război în caire
cere pedepsirea lui Hatvani arată : „A pricinuit moartea
multor oamen i nevinovaţi şi distrugerea Abrudului. In
tervenţia lui greşită şi criminală a compromis onoarea
armatei, a guvernului şi a naţiunii"9o.
Victoriile obţinute împotriva lui Hatvani in acţiunile
din mai 1 8 49 . constituie o glorioasă pagină din istoria
luptei populaţiei din Transilvania pentru independenţă
şi pentru unitate politică. Personalitatea lui Iancu pri
meşte dimensiun i tot mai mari în com1tiinţa poporului
român.
La 22 mai, generalul Bem a dat ordin baronului
Kemeny Farkas, unul din cei mai buni ofiţeri maghiari
pe care i-a ridicat la suprafaţă revoluţia din toamnă, să
pregătească campania împotriva românilor din Munţii
Apuseni. Efectivele destinate de adversar pentru nimici-
ss Ibidem, p. 168.
89 Kovary Laszlo, Erdely tărtenete 1 848-49-ben, Pest, 1861,
p. 229.
88
rea oastei ţărăneşti a lui Avram .Iancu se ridicau la
aproximativ 15 OOO de oameni. Duşmanul punea de astă
dată în primejdie toţi munţii. Era nevoie să se apeleze la
toată puterea moţilor, la întregul lor spirit de jertfă.
La 3 iunie armata ungurească s-a concentrat la Brad
sub comanda baronului Kemeny. Primele lupte au avut
deja loc la Buceş. La 8 iunie dimineaţa, devreme, Kemeny
a pornit în marş de la Brad spre Abrud. La rîndul lor
moţii au început operaţiunile de hărţuire.
ln 9 iunie s-a încins o luptă între muntele Valcău ş i
satul Ciurileasa. A doua zi, moţii şi-au întărit unităţile
cu oamenii prefectului Balint, conduşi de tribunul Ion
Ciurileanu . Au continuat acţiunile de hărţuire şi înfo
metare a i namicului, descrise de însuşi baronul Keme n :-·
în felul următor : „Batalionul era pregătit la orice numai
la retragere nu, astfel încît şi hrană nădăjduia să găsească
la duşmani prin înaintare. La atacuri din partea forţe
lor româneşti duşmane s-a aşteptat dar n-au fost decît
ici-colo cite un foc de armă. In schimb hrana era pe
terminate şi alta nu s-a găsit pe nicăieri. Atunci dintr
odată duşmanul a început să atace din toate părţile : din
faţă, din spate, din dreapta, din stînga. Atacurile nu au
încetat o clipă şi veneau mereu trupe noi. De victorie nu
putea fi vorba, de împăcare şi mai puţin; duşmanului
nu-i trecea prin gînd aşa ceva, devreme ce fusese înşelat
dej a*. Toată lumea se gîndea la fugă şi s-a început retra
gerea spre Zlatna" u1 .
„Să fi văzut în marşul nostru - scria un ofiţer din
oastea lui Kemeny - grămezi de arbori, şanţuri, stînci
prăpăstioase, iar moţii neliniştind fără încetare armata,
cînd în dreapta, cînd în stînga. Cărările erau neumblate
în adevăratul înţeles al cuvîntului şi, în afară de asta,
mai trebuia să ne cărăm tunurile"92.
Hărţuită, lovită mereu de moţi, după două zile de
lupte erele, sleită de puteri şi bătută, gruparea lui Keme
ny a ajuns demoralizată la Zl a t n a. Avrc:m Iancu şi
oastea i i � rcgistrau o nouă victorie de prestigiu împotriva
* i\utoru: se referă la episodul Dragoş-Hatvani (n.n.).

91 ,.Tortene�i Lapok", nr. 33, din 13 august 1876, p. 555-557.
92 Silviu DL i;; o m i r, o. c., p. 184.
89
oastei regulate maghiare, condusă de un ofiţer de carieră
care a recunoscut că moţii „se bat mai bine ca soldaţii
lui Puchner, sînt zănatici şi desperaţi. Dacă îi goneau
de pe deal, fugeau cu schimbul pe celălalt. Fugeau bine,
parcă ar fi avut colţi la opinci, pe cind soldaţii mei sco
teau limba şi se rostogoleau de pe muchie. A-i învinge
în chipul acesta e cu neputinţă".
Eroismul moţilor şi al comandanţilor a contribuit la
victoria de răsunet a „Craiului Munţilor". Semnificativă
pentru vitejia, voinţa, puterea de sacrificiu şi credinţa
nestrămutată a moţilor în dreptatea cauzei pentru care
luptau ni se pare scrisoarea bătrînului Gligor Urs din
Vidra de Sus care anunţa pe cinstitul „gheneral" că i s-a
îmbolnăvit fiul „în loagăr�' la Cîmpeni. „Eu sînt foarte
betegos şi slab, în vîrstă de 62 de ani, şi mă doare o
mină" - scrie bătrînul moţ. Cu toate acestea, „chibzu
iesc să fiu ostaş pînă se va tămădui feciorul�'93•
Acţiunile militare din Munţii Apuseni s-au încheiat
în vara anului 1 849 prin victoria trupelor române la
Fîntînele, în luptele duse asupra principalei grupări de
forţe, comandată de Paul Vasvari , „unul din cei mai
înflăcăraţi patrioţi maghiari de o elocinţă cuceritoare şi
manifestînd o orientare profund liberală"94•
Gruparea lui Vasvari s-a constituit în primăvara
anului 1 849 în zona Huedin şi misiunea ei era să ajungă
cit mai repede la Giurcuţa de Sus ( 1 2 km sud de Mărgău)
şi să închidă căile de aprovizionare şi de retragere ale
moţilor.
După eşuarea acţiunii întreprinse de Kemeny, la în
ceputul lunii iulie, unul din adjutanţii lui Bem, colonelul
Zarziczki a fost trimis la Vasvari pentru a relua ofensiva
tmpotriva moţilor. La ordin superior, Vasvari, cu trupe
întărite, a început la 2 iulie deplasarea pe mai multe
direcţii, care convergeau într-un punct situat aproape
de rîul Someşul Cald, de unde urmau să înainteze spre
Mărişel.
93 Biblioteca Academiei R.S.R., F. XL, 107. Scrisoarea a fost

publicată de Marina L. Vlasiu in Studii şi materiale de istorie
modernă, vol. III, Bucureşti, 1963.
94 Silviu Dragomir, o. c., p. 194
90
In faţa forţelor superioare, moţii s-au retras în păduri,
înşelind inamicul care s-a înfundat tot mai mult în
munţi. Avram Iancu a luat grabnic măsuri pentru trimi
terea de ajutoare. 500 de lăncieri şi puşcaşi din Mărişel,
comandanţi de centurionul Indrei Roşu, au ocupat poziţii
p e culmi. O parte din soţiile moţilor aveau sarcina de a
rostogoli bolovani şi stînci peste drumurile strîmte şi
întortocheate, altele trebuiau să sune din bucium la sem
nalul convenit, pentru a induce în eroare pe agresori.
La 5 iulie, înainte de localitatea Mărişel, avangarda
lui Vasvari a primit prima lovitură, dar înâintarea aces
tuia a continuat. Atunci a sosit ajutorul trimis de Iancu
în frunte cu tribunii Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu.
Noaptea, moţii au blocat toate drumurile, au ocupat trei
poziţii de luptă fc :ffte favorabile şi cînd în dimineaţa
zilei de 6 iulie, la ora 1 1 , Vasvari a pornit din nou la
drum, la locul numit Fîntînele l-au atacat cu toată forţa
lor de izbire. Atacul a fost puternic şi pe neaşteptate. De
pe culmi curgeau pietre , bucăţi de stîncă şi bolovani. în
groziţi de prăpădul ce se abătuse asupra lor, soldaţii lui
Vasvari au rupt-o la fugă , dar au nimerit într-o nouă
pînză de foc. Pe cimpul de luptă au rămas 850 de morţi
din armata lui Vasvari în frunte cu insu.şi comandantul.
Bătălia de la Fîntînele rămîne o faptă strălucită a re
zistenţei populare, unul din cele mai înălţătoare episoade
ale revoluţiei române. Avram Iancu îşi făcuse datoria de
comandant al acestei rezistenţe. O organizase din vara
anului 1 848, o condusese prin grele încercări timp de 7
luni; el reprezenta acum însuşi poporul român din Tran
silvania în tratativele care reîncepuseră în iunie 1 849
pentru un front comun revoluţionar româno-maghiar
împotriva armatelor reacţiunii europene. Se pare însă că
era prea tîrziu. Politicienii maghiari n-au înţeles pînă
în ceasul al doisprezecelea că de vrei să-ţi ciştigi liberta
tea, nu trebuie s-o răpeşt i celor din jurul tău.
Jn iunie 1 849 situaţia Ungariei era grea, atacată fiind
de austrieci şi de trupele ţariste. Rezistenţa românilor
din Munţii Apuseni le măcinase jumătate din armata
dislocată în Transilvania. încercarea lui Ioan Dragoş
eşuase din motivele deja expuse. Dar Kossuth şi Bem,
91
ca şi alţi fruntaşi ai revoluţiei din răsăritul Europei,
doreau acum o alianţă de luptă cu Avram Iancu, recu
noscut drept conducătorul incontestabil al revoluţiei din
Transilvania, socotit cel mai de seamă, cel mai autentic,
cu cea mai mare autoritate şi prestigiu.
Avram Iancu, care continua greul său război ţărănesc,
începe să primească scrisori-apel de la diverşi fruntaşi
locali români sau maghiari, - fireşte nu numai din pro
prie iniţiativă şi nu întîmplător, deodată - în vederea
realizării înţelegerii româno -maghiare. Primul a fost lo
cotenent-colonelul Simonffy, sprijinit de deputatul din
Bihor în paTlamentul ungar, Ioan Gozman, aflaţi amîndoi
la Vaşcău, care la 21 iunie 1 849 scriu cite o scrisoare lui
Iancu. Atît Kossuth, cit şi cetăţenii şi deputaţii români,
scrie Gozman - privesc cu inima însîngerată războiul
din Transilvania, refuzînd a crede că românii sînt adepţi
ai camarilei şi atît de încăpăţinaţi incit să nu vrea cu nici
un preţ a restabili armonia cu ungurii. La înţelegere cu
Bălcescu, fostul membru al guvernului Ţării Româneşti,
îi invită să-şi expună dorinţele şi a dovedi în ce chip
s-ar putea înfăptui pacea. Deputaţii români sînt gata să
se angajeze ca intermediari.
Iancu a răspuns acestor apeluri la 27 iunie fiecăruia
în parte, prin două scrisori caracteristice pentru ideile
politice de care era condus : liberalismul larg, judecata
dreaptă, lipsită de subterfugiile unei diplomaţii rafinate.
Cele două scrisori sînt de fapt o autentică expunere a
politicii româneşti din Transilvania, definindu-i ţelurile
şi deosebind necesităţile ei practice sub noul regim, care
ar trebui să se inaugureze. Declarînd că maghiarii nu-şi
pot asigura existenţa şi viitorul fără români nici românii
fără maghiari, şi că „vedem prea limpede că peste noi· şi
peste voi un element gigantic vrea să-şi întindă mina,
care ne va îneca în scurt timp şi nimic nu va rămîne
<lecit urmele existenţei noastre", Iancu stabileşte plat
forma de înţelegere oare era o necesitate vitală pentru
ambele naţiuni.
Inainte de a încheia, Iancu ţinea să sublinieze că
ungurii îl pot convinge de contrariul celor de el expuse
dacă vor întrebuinţa alte mijloace de a negocia. In tot
92
cazul, diferendul între cele două „naţiuni" nu se poate
soluţiona prin război : „între noi şi voi armele niciodată
n u pot hotărî".
Iancu declara că nu e împotriva unei împăcări depline
dar cerea îndeplinirea prealabilă a revendicărilor formu
late de românii din Transilvania.
La 2 iulie a plecat de la Simonffy primul raport către
Kossuth, avînd anexate şi scrisorile lui Iancu. Kossuth
a răspuns în 5 iulie, rigid şi tăios, repetînd programul
său binecunoscut şi descurajînd astfel continuarea unor
asemenea tratative.
La 1 3 iulie Simonffy a primit cele două acte de la
Kossuth : programul din 6 iunie şi scrisoarea guvernato
rului şi le-a trimis prin curier lui Iancu, invitîndu-1 la
o discuţie. Răspunsul întîrzie. De-abia la 30 iulie se în
toarse curierul cu un mesaj verbal : „Ce a fost, a fost,
acum e prea tîrzi u".
Intre timp, la 1 4 iulie, în ceasul al doisprezecelea
Kossuth l-a chemat pe Bălcescu şi i-a acordat însărci
narea de a merge l a Iancu, în Munţii Apuseni, spre a
înfăptui împăcarea cu moţii. Lui Iancu i se propunea g.ra
d ul de general în armata ungară şi împuternicirea de a-şi
condl:lce oastea în Ţara Românească. Postulate politice
Kossuth nu oferea, dar dădea asigurări că va aproba,
atît el, cit şi parlamentul, pe cele formulate de Iancu.
Bălcescu entuziasmat este convins că acum, sub con
ducerea lui Iancu, „va izbuti cauza libertăţii", toţi româ
nii din Transilvania şi Banat vor merge să salveze Prin
cipatele, „unde e temeiul naţionalităţii rom âne" 95 • Băl
cescu, însoţit de Bolliac, a plecat spre Munţii Apuseni ,
făcînd o escală la Cluj între 1 9-24 iulie, după care a
pornit prin lara spre Iancu, ajungînd la Cîmpeni la sfîr
şitul lunii iulie.
La Cîmpeni, conducătorii români aflaseră deja despre
înfrîngerile suferite de armatele ungureşti şi de dezastrul
iminent în faţa căruia se aflau. Solia lui Bălcescu era
astfel întîrziată, lipsită de sens. Dar persoana lui Băl
cescu va fi aceea care va impresiona puternic pe tinerii
prefecţi şi tribuni din munţi. Discuţiile au ţinut pînă la
95 Ştefan Pascu, o. c„ p. 186.
93
3-4 august, cu participarea lui Iancu, Axente, Halmt,
Vasile Moldovan, Vlăduţiu şi alţii.
Bălcescu a aflat de la Iancu desfăşurarea adevărată a
ostilităţilor, a cunoscut personal pe moţi, rămînînd impre
sionat de vitejia acestui popor. Nicolae Bălcescu şi Iancu,
împreună cu tinerii comandanţi, au analizat cu luciditate
situaţia frontului revoluţionar transilvănean. In faţa
armatelor habsburgico-ţariste, la 30 iulie 1 849 nu se mai
puteau nutri decît iluzii deşarte. Cu toate acestea Băl
cescu a obţinut din partea lui Iancu semnarea unei con
venţii de neutralitate, scrisă la Cîmpeni în 3 august 1 849,
în care Avram Iancu, după ce-şi exprima „regretul că
în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu fraţii
maghiari restabilirea păcii, fiind situaţia în care ne găsim
foarte critică'', declara : „Totuşi, pentru a vă dovedi sen
timentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiu
nea maghiară, am hotărît să rămînem neutri faţă de
armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacînd-o
şi apărîndu-ne numai în cazul că am fi atacaţi. Nădăj
duim că această neutralitate va fi respectată atît de
onoratul guvern ungar, cit şi de şefii armatei sale''96•
In împrejurările de atunci, era tot ce putea oferi
Iancu mai mult. Forţînd nota se risca o aventură. Băl
cescu ştia aceasta , de aceea n- a mai stăruit şi s-a întors
la reşedinţa guvernului ungar. La Arad s-a întîlnit cu
Kossuth unde i-a dat mesajul lui Iancu. La 8 august
guvernatorul Ungariei a dat ordin armatei să înceteze
orice acţiune de atac împotriva românilor.
In a doua jumătate a lunii iulie, dezastrul trupelor re
voluţionare ungare n-a mai putut fi evitat. Kossuth a
transmis generalului Gorgey toate atribuţiile şi s-a refu
g�at către Orşova, însoţit de trupe credincioase. Investit
cu puteri depline, Gorgey a fo,.. t nevoit să capituleze la
13 august 1 849 pe cîmpia de la Şiria lingă Arad.
In timp ce Kossuth pleca într-o îndepărtată şi înde
lungată emigraţie, Avram Iancu rămînea în munţii săi
dragi, urmînd să înfrunte pe „prietenul făţarnic", de la
Viena. Doi ani mai tîrziu, în 1 85 1 , Kossuth avea să-şi
exprime regretele tardive, dovedindu-se deplin înţelegă-
94
tor pentru revendicările naţionale. Era aceasta o recu
noaştere clară a greşelilor săvîrşite, a ideilor obsedante,
preconcepute faţă de români, a incapacităţii stăvilirii
înrîuririi clasei aristocratice din Transilvania, a contra
zicerii flagrante cu principiile liberalismului şi democra
ţiei. Gestul lui Iancu de a rămîne neutru în iulie-august
1 849 nu poate fi interpretat decît ca un ajutor dat luptei
poporului maghiar pentru libertate şi independenţă.
Semnificativ în acest sens este un document nestudiat
pînă în prezent, datat 1 august 1 849. Este un raport trimis
din Sighişoara de colonelul austriac Dorsner, către Mi
nisterul de Război din Viena, în care se arată că asupra
unui ofiţer revoluţionar maghiar mort în luptă s-a găsit
o poruncă a generalului Bem către conducerea corpului
de asediu maghiar de la Alba Iulia (comandant Stein), în
care acesta este îndemnat să atace Sibiul şi dacă nu reu
şeşte să respingă trupele ţariste, cel puţin să-i ţină în
alarmă. „Pe lingă aceasta Bem a făcut observaţia că
Iancu, conducătorul românilor, s-a înţeles într-un mod
amical cu ungurii şi ar fi cerut de la aceştia liberă tre
cere în Ţara Românească sau în altă parte, şi, deci, Stein
n-ar avea nimic a se teme în marşul său împotriva Sibiu
lui. Cit de improbabilă ar fi totuşi această veste, trebuie
să fie ceva, căci Bem nu ar avea nici un motiv să comu
nice intenţionat inferiorului său veşti mincinoase. Sigur
este că Iancu nu mai este de un timp atît de activ, cum
a fost el odată. "97
In august 1 849 se încheia perioada de apoteoză a vieţii
lui Avram Ianou. N-avea decît 25 de ani dar numele
său se înscrisese deja printre figurile cele mai reprezen
tative nu numai ale istoriei poporului român, ci şi ale
revoluţiei general-europene din 1 848-1849, simbol al
luptei pentru dreptate socială, naţională, pentru liber
tate şi independenţă. Numele lui înconjurase Europa stîr
nind admiraţie şi respect chiar din partea duşmanului.
Edificator în acest sens este articolul apărut în ziarul
pest.an „Respublica", din iulie 1 849, primul (pînă acum
descoperit), dintr-o capitală europeană care se ocupă
amănunţit cu personalitatea lui Iancu. lată cîteva consi-
97 Kriegsarchiv, Wien, Feldakten, Fasc. 14, 1848/1849.
95
deraţii care apar în articolul intitulat Valahii. daresc ne
gocieri: „Iancu, după cum se ştie, nu este atît de izolat
d e văi, încît să nu aibă nici o legătură cu locuitoru lor.
Dacă primeşte hrană de acolo, de ce n-ar primi şi ştiri,
care străbat ca fulgerul şi cel din urmă cătun . . .
Natural că Iancu a putut cocheta şi chiar a cochetat
şi din cauza religiei cu muscalii, pe cînd legăturile de
sînge şi tradiţiile naţionale i-au purtat nostalgiile în
permanenţă spre Italia şi Franţa, la fel ca şi pe cele ale
conducătorilor valahi . . .
Şi aceste discursuri zîmbitoare l-au fermecat într-atît
şi pe Lamartine, incit s-ar părea că regenerarea Europei
răsăritene ar fi de aşteptat doar de la neamul valah.
Neamul valah, ca oricare neam demn de viaţă, îşi are
:r:-ropria misiune . . .
Dimpotrivă, valahul este foarte atent la evenimen
tele din Moldova şi Ţara Românească . . .
Iancu şi ai lui trebuie să cheme şi pe valahii din
afara imperiului ungar într-o sfîntă alianţă împotriva
tiraniei, ca să se formeze un întreg fluviu al revoluţiei,
de la marginile apusene ale Franţei şi pînă la hotarele
de răsărit ale Europei, într-o singură linie, care să spele
stratul tare pe care este postat tronul austriac, o dios, spre
infamia timpurilor". 9 8
In vara anului 1 849, un raport austriac trimis la Viena
îl vede pe Iancu „beneficiind de o mare popularitate la
români" . Analizînd evenimentele ultimelor luni, docu
mentul recunoaşte că „după retragerea trupelor cezaro
crăieşti din Cluj la sfîrşitul lui decembrie [ 1 84 8 ] , Iancu
s-a reîntors în Munţii Apuseni ai ţării pe care i-a apărat
în decurs de 8 luni . . . cu toate că suferea foarte adesea
de lipsa de muniţii şi alimente . . . Deşi aceste succese au
fost posibile numai prin rezistenţa demnă de laudă şi
bravura de netăgăduit a glotaşilor, totuşi popularitatea
lui Iancu a fost aceea care neîndoios a determinat popo
rul . . . să menţină această rezistenţă. Iancu a ştiut să
întărească şi să prelungească rezistenţa chiar într-un
timp cînd şansele une i victori i a trupelor cezaro-crăieşti
98 „Respublica" , Pesta, nr. 17 iulie 1849.
96
crăieşti erau nesigure, iar apărători i munţilor erau izolaţi
de cîmpie şi sufereau de o simţitoare lipsă de alimente.
Iancu şi-a cîştigat deci merite esenţiale pentru cauza
cea bună din Transilvania a căror pretenţie de recunoaş
tere prea înaltă nu este micşorată de caracterul moral al
acestui om, care . . . este în afara oricărui blam. Chiar
dacă în luptele glotaşilor săi a căzut vreun ungur nevi
novat sau fără apărare, Iancu însuşi n-a comis niciodată
nici-o nelegiuire sau vre-un exces . . . , cu ştirea lui Iancu
sau la îndemnul său, nimenea n-a avut de suferit vre-o
nedreptate''99•
Analiza istorică a evenimentelor din toamna anului
1 848 pînă în vara anului 1 849 dovedeşte fără putinţă de
tăgadă că baza programului revoluţionar al „ lui Avram
Iancu a fost eliberarea socială a ţărănimii transilvănene,
abolirea cu desăvîrşire a prestaţiilor feudale şi recunoaş
terea naţionalităţii române. Interesant pentru concepţia
politică şi socială a lui Iancu este documentul istoric re
prezentînd un ordin emis de acesta prin care trage la
răspundere pe tribunul din Cricău pentru nişte cauze
civile inoportune din iunie 1 849, impunind celor în cauză
disciplină revoluţionară şi o atitudine civică şi socială
democratică, echitabilă. „Vi se demandă - porunceşte
Iancu - ca să fiţi cu toţii în pace şi să apăraţi cauza
comună - spre care sfîrşit vei ţinea oamenii strînşi tn
loagăru şi nu cu acel sfîrşit ca să apăraţi vitele şi alte
bunuri care nici decît fură scopu răsculării românilor;
lăsaţi pe acelea în grija femeilor şi voi apăraţi cauza
naţională. Pentru susţinerea loagărului vei porunci să se
belească cite o vită de la acei oameni care sint avuţi
şi sterpi, fără de prunci, însă totdeauna acea să se întîm
ple cu ştirea-ţi şi ca la vreme să se poată acei oameni
despăgubi pentru acele vite după ce mai înainte se vor
ciciului le vei da chitanţă să-şi poată căpăta preţul vite
lor" . 100
Pentru a-şi atinge scopul propus în programul revo
luţionar Iancu nu a ales calea tratativelor nici cu oli-
99 H. H. Şt. A., Wien, Kabinettskanzlei. 3038/1849.

100 Biblioteca Academiei R.S.R., mss. Fond. G. Bariţiu, dos.
1060, p. 268.
7 - Avram Iancu în conşliln\a poporului român 97

garhia austriacă, nici cu guvernul maghiar. El a ales
calea cuceririi deplinei autonomii teritoriale, cel puţin
în regiunea Munţilor Apuseni, apăraţi de armata sa.
Prin aceasta el a putut ajuta întreaga mişcare revoluţio
nară românească, devenind bastionul ultim, de netrecut
al acesteia, baza tratativelor ulterioare, de la egal la egal,
pe care chiar Bălcescu le-a iniţiat şi intermediat între
Avram Iancu şi Kossuth Lajos.
Din octombrie 1 848 pînă în august 1 849, Munţii Apu
seni au fost o ţară liberă, care nu a avut nici administraţie
şi justiţie austriacă, nici administraţie sau justiţie ma
ghiară, ci una populară, democratică, cum nu mai văzu
seră pînă atunci aceste meleaguri transilvănene. ln frun
tea acestei , administraţii se aflau tineri revoluţionari
democraţi, oameni cu convingeri progresiste, profund ata
şaţi nevoilor maselor populare, indiferent de naţionali
tate, care au ştiut să dea un caracter popular rezis
tenţei revoluţionare din munţi şi astfel să înfăptuiască
pentru prima oară pe pămîntul patriei o formă de stat
revoluţionară, democratică, un stat al poporului. Eroul
acestor evenimente istorice a fost poporul moţesc, ţărani,
mineri, pădurari, bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrîni,
din sinul cărora revoluţia a propulsat spre înălţimi pe cei
mai destoinici : Axente Sever, Ion Buteanu, Simion Ba
lint, Ion Vlăduţiu, Vasile Moldovan, Nicolae Corcheş,
Clemente Aiudeanu şi mulţi alţi prefecţi, viceprefecţi ,
tribuni, centurioni etc., figuri revoluţionare d e neuitat.
Iar peste ei s-a impus în toată splendoarea ei figura mă
reaţă a lui Avram Iancu, pe care poporul îl va reţine ca
o parte insepa�bilă a fiinţei sale, ca pe unul din expo
nenţii cei mai fideli ai intereselor sale sociale şi naţionale.
La sfîrşitul lui august 1 84 9 în această parte a Europei
rămînea liberă o singură armată revoluţionară : oastea
ţărănească a lui Avram Iancu, cu o orientare proprie în
vîrtejul evenimentelor, conformă cu programul votat de
poporul român pe Cîmpia Libertăţii, socotit drept unicul
just în acele împrejurări.
Iancu era pe buzele tuturor. Renumele lui, rezistenţa
armatei sale, erau privite ca o chezăşie a unei campanii
diplomatice a reprezentanţilor poporului român la Viena.
98
II
„Naţiunea română, scăpată de

urgie şi strălucitoare în nădejdea
gloriei viitoare, azi cucernic se în
chină ţie, Avram Iancu, fecior bă
lai cu ochi albaştri, dulcele «Crai al
Munţilor„, suflet fără prihană, mu
cenic al suferinţei, erou nebiruit,
jertfelnic prea bogat al dorului
nostru de libertate şi dreptate . . . "
V. G o l d i ş
Revoluţia se încheiase. Armata de lăncieri condusă

cu atîta iscusinţă de Avram Iancu şi tribuni i săi era
supusă acţiunii de dezarmare. In Cetatea Munţilor Apu
seni se instaura din nou atotputernică forţa administra
ţiei Imperiului habsburgic. Dar Avram Iancu continua să
fie considerat de către moţi prefectul lor. Marşul lui
Iancu răsuna încă din piepturile bravilor munteni al
căror gînd îl însoţea în acţiunea pentru definirea şi reali
zarea practică a regimului de libertate, egalitate, frater
nitate pentru caire se luptaseră de-a lungul a aproape doi
ani de revoluţie,
lancule mare,
Bravule tare
Cu noi să fii,
Tu însoţeşte
Şi-nsufleţeşte
Pe ai tăi fii.
Popularitatea imensă pe care şi-o cîştigase î n timpul

luptelor continua să capete proporţii atît printre locuitorii
Munţilor Apuseni cit şi î n tot Ardealul, iar apoi dincolo
99
de corona monti.um, pe întreg teritoriul populat de ro
mâni. Avram Iancu simboliza spiritul de rezistenţă care
anima poporul român chiar dacă avea să apară de 2cum
în postura de înfrînt după tentativa-i eroică de realizare
a aspiraţiilor sale sociale şi naţionale. Avea să fie şi
aceasta d oar o înfaingere de moment care nu va afecta
optimismu-i robust într-un destin istoric mai bun. De
aceea oricine venea în contact cu realităţile din satele
moţilor nu putea să nu sesizeze prestigiul de general şi
de prefect de care se bucura „Craiul Munţilor". Era un
fapt istoric real consemnat în acele zile de comandantul
uneia din armatele ţariste, generalul Lilders. Raportul
său către ţar, aducînd elogii lui Avram Iancu ca unui om
înzestrat „cu deosebite calităţi intelectuale", consemna în
acela.şi timp că Iancu a reuşit să ciştige „prin simţul său
de dreptat� şi de cinste încrederea conaţionalilor săi . . .
Iancu, sufletul revoluţiei române, şi-a cîştigat în popor
încredere şi iubire nemărginită"1 , el era realmente „şeful
românilor transilvăneni"2• O impresie similară îşi for
mase istoricul francez Elias Regnault, care numai peste
cîţiva ani în al său op de istorie a Principatelor dunăre i1e
va scrie „reputaţia lui Iancu creştea din zi în zi. Nu i se
mai spunea decît regele munţilor; românii aveau o armată
naţională care paraliza strălucitele victorii ale lui Bem"3.
Faptul ca atare îl evidenţiază şi alte atestări documentare
ale epocii din care nu vom aminti decît scrisoarea din 14
septembrie 1 8 4 9 trimisă d e I. Christianu din Oradea lui
Simion Bărnuţiu la Sibiu, în care îi comunica că deşi
românii din acea parte a Transilvaniei au primit cu bucu
rie ideea petiţionării la Viena printr-o delegaţie a Comi
tetului naţional român totuşi „mulţi tineri şi bărbaţi,
preoţi şi mireni au mers de la noi [din Bihor] la Iancu.
Românii de pe aice n-au alta în gură, numai Iancu"4•
t
„Tribuna•, Arad, 1911, nr. 283.
2
Vezi J. Poujade, Chretiens et Turcs, Paris, 1859, p. 305 ;
„Gazeta Transilvaniei", nr. 75 din 14 aprilie 1920, p. 8.
a Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautes
Danubiennes, Paris, 1855, p. 499.
4 Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simeon Bărnuţiu şi a
contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 5.
1 00
Mulţi contemporani ai evenimentelor din 1 848-1849
şi din anii următori nu şi-au putut explica această popu
laritate fie din cauza necunoaşterii realităţilor istorice din
Transilvania, a structurii raporturilor sociale şi naţionale
existente, fie din cauza insuficienţelor în aprecierea dina
micii revoluţiei însăşi, a căilor ei reale de dezvoltare.
Alţii au formulat, nu o dată, explicaţii numai parţial reale,
brodindu-le cu µrecădere în jurul farmecului, dealtfel
real, pe care îl degaja ansamblul fizionomiei spirituale a
eroului, aşa cum o face chiar şi G. Bariţiu în cunoscuta-i
lucrare Părţi alese din i-storia Transilvaniei, cind scrie :
„Iancu nicidecum nu a vinat popularitate; nu el a alergat
după popor ci acesta era fermecat de personalitatea lui,
el alerga la el. Da, Iancu nu a fost orator în sensul mo
dern parlamentar, el nu ştia ce sint sofismele; vorbea
foarte rar către mulţime; însă pare că-l vedem 2cum îna
intea ochilor, că de cîte ori lua cuvîntul, în faţa lui
jucau razele unei inspiiraţiuni misterioase de care ni ci el
nu-şi putea da seama, prin urmare în momente de acelea
era peste putinţă ca să nu răpească cu sine pe ascultă
tori. Iancu era şi unul din junii cei mai frum oşi ai tim
pului său . . „ iară cînd îl irita ceva devenea teribi1"5.
Experienţa istorică legată de numele lui Avram Iancu,
conţinutul faptelor sale politice şi militare au fost obiect
al confruntărilor politice de-a lungul anilor, au servit ca
elemente orientative în formularea programelor de acţiune
pe terenul foarte frămîntat al luptei sociale şi naţionale.
Incontestabil că fenomenul la care ne referim în bună
măsură este produsul nemijlocit al realităţilor postre
voluţionare din Transilvania. Revoluţia, pe altarul căreia
românii sacrificaseră circa 40 OOO de oameni, nu adusese
acestora împlinirea năzuinţelor sociale şi naţionale formu
late pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj. Ba, dimpotrivă,
„Românii fură «răsplătiţi» de împărat pentru eroismul şi
jertfele lor cu ceea ce fură pedepsiţi duşmanii. Nici naţio
nalitate, nici şcoli, nici limbă naţională, nici dreptate, nici
6 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. II,

Sibiu, 1890, p. 1 66.
libertate , nici egalitate, nici drepturi pentru moţi asupra
pădurilor"6•
In acţiunea de consolidare a dominaţiei habsburgice
şi a unităţii imperiului s-a recurs la întărirea forţei de
constrîngere, la militarizairea aparatului de stat. A sporit
sensibil efectivul poliţiei şi jandanneriei,' guvernatorii
s-au recrutat din rîndurile militarilor, starea de asediu şi
cenzura au funcţionat de o manieră drastică; în adminis
traţie, justiţie şi învăţămînt se impunea limba germană
ca limbă oficială. Constituţia din martie 1 849 formal era
în vigoare, dar practic nu era asigurată exercitarea drep
turilor înscrise în paragrafele ei. Românii, ca şi alte na
ţiuni sau naţionalităţi care confereau hărţii Imperiului
habsbUTgic o imagine atît de pestriţă, erau reprimaţi cu
asprime ori de cite ori încercau să acţioneze pe terenul
sensibilizat al afirmării ca naţiune. „Lanţuri nouă, scrie
Laurian din Viena lui Bălcescu la Paris, se pregătesc, iar
libertăţi deloc. Ei [imperialii - n.n.] se tot scuză cu starea
proviziorie însă pasurile ce fac şi ca provizorii sînt rele"7•
Deşi existenţa sodală nu suferă nici ea modificări de
structură pe linia progresului istoric, nu se poate afirma
că vechiul regim feudal mai putea fi reconstituit în inte
gritatea lui funcţională. „Orice ar reuşi să restabilească
guvernul prinţului Schwarzenberg, scria Friedrich Engels
în 1 8 5 1 , el nu va mai putea restabili niciodată servitutea
feudală a ţărănimii"8• De aceea unele transformări şi î n
special desfiinţarea iobăgiei, dezvoltarea industriei ca ele
ment fundamental prin care se exprima progresul istoric
în epoca modernă, dezvoltarea creditului ş.a.m.d. n-au
putut fi evitate. Capacitatea lor de dizolvare a structuri
lor vechii orînduiri a sporit din ce în ce mai mult, ceea
ce s-a resimţit atît pe planul vieţii politice cit şi al ideo
logie i şi culturii. Pe coordonatele acestui context istoric
burghezia română persistă în depăşirea condiţiei sale na
ţionale, reclamă posibilităţi egale de afirmare a româniloc
din toate teritoriile existente în graniţele imperiului şi,
6 Ştefan Pascu, Avram Iancu, Bucureşti, 1972, p. 195.

7 N. Bălcescu, Opere, vol. IV, Corespondenţă, Bucureşti, 1962,
p. 218.
8 Marx, Engels, Opere, vol. 8, Bucureşti, 1960, p. 40.
1 02
nu o dată, invocă, pe lingă prevederile Constituţiei din
1 849, şi programul său propriu formulat pe cîmpia Blaju
lui, un prograim social şi naţional în acelaşi timp. De
aceea în cursul acţiuniloa:- politice de afirmare a drepturi
lor naţionale româneşti din Transilvania, nu puteau fi
eludate revendicările s ociale. Acestea priveau atît condi
ţiile în care burghezia română putea să-şi consolideze
forţa economică, cit şi situaţia maselor populare, în spe
cial a ţărănimii, pe care burghezia se sprijinise în revo
luţie şi de forţa căreia avea nevoie pentru continuarea
luptei naţionale. Iată de ce nu numai în timpul eveni
mentelor din anii 1 848-1 849, dar şi după aceea, ca
urmare a nerealizării în practică a programului revolu
ţiei, atît în conţinutul lui_ naţional cit şi în cel de ordin
social, burghezia română din Transilvania păstrează con
tactul cu masele populare.
Dealtfel, o asemenea legătură, în cursul evenimentelor
revoluţionare, o surprindea atît de bine un contemporan
al acestora ca Gh. Sion, pentru care era frapant gradul
de apropiere dintre intelectualii transilvăneni şi popor,
mai ales prin raportare la distanţa ce separa boierimea
moldoveană, în curs de îmburghezire, de masele populare.
„Poporul nostru din Moldova îl consideram compus cu
totul din alte elemente ; el în noi vedea întotdeauna nişte
fiinţe superioare, nişte oameni predestinaţi a fi stăpinii
sau tiranii săi, iar noi, oricît de umani, oricît de filozofi,
oricît de patrioţi, oricît de naţionalişti sau liberali eram,
nu puteam vedea în acel popor <lecit nişte fiinţe care ne
insufla[u] milă şi de care nu ne puteam apropia cu toată
bunăvoinţa ce am fi avut. In Transilvania însă găsim po
porul cu totul în alte condiţiuni. Aci preoţii, învăţătorii,
poieţii, profesorii, toţi ieşiţi din popor, toţi sînt a i popo
rului "9. In aceste condiţii, contradicţiile specifice orîn
duirii moderne deşi generează importante conflicte so
ciale, nu se pot afirma cu tărie şi, mai ales, nu se pot
imprima cu claritate pe retina conştiinţei maselor, decît
în învelişul hainei naţionale. Imperativele luptei naţionale,
care, prin natura lor, au un conţinut social cert, ajung
să se situeze în prim-planul luptei pentru accelerarea
9 G. Sion, Suvenire contimporane, Bucureşti, 1915, p. 294.
103
mişcării istorice. Dealtfel, prin semnificaţia sa, revoluţia
română din 1 848, în ansamblul ei, a pus în evidenţă ca
racterul primordial al rezolvării problemei naţionale, des
cifrîndu-i l ocul şi rolul ce-i revine în accelerarea cursu
lui deveniri i poporului român pe calea civilizaţiei. Iar
Nicolae Bălcescu, personalitatea căreia nu putea să-i scape
nesesizat un asemenea fenomen, l-a reţinut cu un acut
simţ politic şi l-a formulat ca atare în Mersul revoluţiei
în istoria românilor: „Revoluţia viitoare nu se mai poate
mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de
pămînt şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unu i pro
gres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea din
lăuntru, care este peste putinţă a dobîndi fără libertate
din afară, libertatea de sub domnirea străină, ci va cere
unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi Dreptate,
frăţie, unitate. Ea va fi o revoluţie naţională".1o
Conţinutul social şi naţional al sarcinilor ce şi le-a
propus spre rezolvare generaţia revoluţiei de la 1 848 şi
pe care, în împrejurările istorice cunoscute, a fost nevoită
să le realizeze numai parţial, s-a imprimat şi acţiunilor
politice, ideologice şi culturale ale epocii urm ătoare. In
confruntarea cu reacţiunea, cu obstacolele interne şi ex
terne, cei ce s-au situat pe mai departe în avangarda
luptei poporului cr:"Omân pentru cauza emancipării sale, sau
cei care s-au ridicat la înălţimea acestor sarcini din rîn
durile gene.raţiilor următoare au căutat nu o dată să
desprindă sensul istoric real al revoluţiei, să confrunte
imaginea acesteia cu aceea a realităţii în care acţionau
şi să fixeze jaloanele care se impun pentru cursul iniţia
tivelor politice următoare. Revoluţia, ca eveniment istoric
şi protagoniştii ei, mai ales în Transilvania, s-au consti
tuit în obiect al reflecţie i şi disputelor ideologice, dind
astfel expresie unor comandamente ale practicii sociale
în curs de desfăşurare. Iar Avram Iancu şi faptele de ero
ism săvîrşite de locuitorii Munţilor Apuseni, locul şi rolul
lor în revoluţie atît în anii premergători dualismului
austro-ungar, dar mai ales după aceea, au revenit în
prim-planul acestor confruntări fertilizind procesul ista-
10 N. Bălcescu, Opere, voi. II, partea II, ed. Gh. Zane, Bucu
reşti, 1940, p. 1 06.
1 04
ric de dezvoltare a con.ştiinţei naţionale a popocului român
şi conţinutul iniţiativelor politice în cursul luptei sale
pentru unitate naţională şi eliberare socială.
Cele de mai sus ar putea fi acceptate ca explicaţie ge
nerală pentru înţelegera conceptului de conştiinţă istorică,
dar, în mod concret, se pune întrebarea : ce anume a făcut
ca tocmai figura lui Avram Iancu să revină cu tărie în
conştiinţa contemporanilor săi timp de cîteva decenii şi
apoi şi a generaţiilor care au urmat? De ce din galeria
strălucită a generaţiei paşoptiste tocmai amintirea lui
Avram Iancu a fost periodic reîmprospătată pînă la a
deveni un simbol care a succedat celui reprezentat de
Horea, deş i istoriografia i-a închinat primul studiu* abia
în 1 897 prin Iosif Sterca Şuluţiu, o încercare în cursul
căreia nu s-a respectat îndeajuns dimensiunile adevărului
istoric? De ce la numai cîteva luni după sfîrşitul revo
luţiei Ion Maiorescu sprijinit îndeaproape de George Ba
riţiu şi alţi contemporani, ei înşişi participanţi activi la
desfăşurairea evenimentelor revoluţionare, au acţionat
pentru a aduce în centrul atenţiei vieţii politice vieneze
tocmai personalitatea lui Avram Iancu şi a cîtorva din
tovarăşii lui de arme în special Simion Balint şi Axente
Sever? De ce presa liberală maghiară de stînga de-a lun
gul anilor în comentarea politică a revoluţiei s-a oprit
adesea asupra conducătorului moţilor, formulînd apre
cier i deferente pe marginea activităţii lui şi nu de puţine
ori chiar elogii? Credem că toate aceste întrebări şi altele
asemănătoare ne împing la a lua în consideraţie, pe de o
parte, natura faptelor lui Avram Iancu şi ale celor cu
care a luptat de aceeaşi parte a baricadei, desfăşurate sub
semnul unor idealuri sociale şi naţionale care nu s-au
împlinit la 1 848 şi nici după aceea î ncă zeci de ani, pen
tru realizarea cărora erau necesare alte eforturi în plus
şi alte jertfe, iar pe de altă parte, de a avea în vedere
şi soarta eroului însuşi : un om sacrificat în numele iubirii
• Semnalăm aici şi lucrarea lui Alexandru Sterca Şuluţiu,

Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai
Ardealului, apărută în 1860. care „ca istorie a ţărănimii ardelene
din munţi reprezintă de fapt, lucru neobservat, şi prima pagină
din memorialistica românească despre Avram Iancu" (vezi Pom
piliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Cluj, 1972, p. 19).
105
de neam, partizan al cugetării politice dar mai ales al
acţiunii, inflexibil în credinţa că e justă cauza poporului
al cărui fiu era, dar maleabil în alegerea alternativelor
care ar putea duce la atingerea ţelului propus, inclusiv o
împăcare cu revoluţionairi i maghiari , pentru o solidari
zare în lupta împotriva inamicului comun: Curtea din
Vien a şi ţarismul rus. Căci în soarta lui Avram Iancu, în
faptele-i de erou şi în situaţia care a caracterizat viaţa
lui timp de două decenii, se vedea icoana poporului român
însuşi, a propriilor sale lupte, pecetluite în atîtea rinduri
cu jertfe şi sînge, cu speranţe înşelate, dar şi cu un mare
plus de optimism izvorit din credinţa-i fermă într-un
destin istoric mai bun.
Faptele lui Iancu şi ale moţilor săi, capacitatea de re
zistenţă a poporului român de-a lungul veacurilor şi în
încercările grele la care era din nou supus imediat după
revoluţie, dar mai ales în deceniile care au urmat înche
ierii dualismului austro-tmgar, toată rîvna spre libertate
naţională a eroulu i şi forţa de acţiune a lor. a poporului
bine dirijat în cursul luptelor pentru apărarea cetăţii
munţilor, acea eroică încercare de a cobori principiul
libertăţii naţionale din sferele înalte ale gîndi:rii politice
în fluxul viu al realităţii istorice concrete, erau de natură
a confori noi dimensiuni conştiinţei naţionale a întregului
popor român şi a se pregăti neîncetat pentru realizarea
deplină a unui vis secular.
Avram Iancu pe temeiul principiilor formulate de gîn
direa burgheză în lupta pentru răsturnarea dominaţiei
feudale se ridicase în apărarea intereselor naţionale ale ro
mânilor, care, în plină revoluţie, erau înăbuşite cu forţa
şi împiedicate în tentativa istoric-determinată a afirmării
lor. Sentimentele naţionale, în plină efervescenţă, fuse
seră făţiş ultragiate de pe poziţia politică şi ideologică nu
a revoluţiei ci a intereselor aristocraţiei maghiare tran
silvane. Adoptarea unei asemenea poziţii de către condu
cerea revoluţiei maghiare făcea ca dominaţia socială
exercitată de aristocraţia transilvană să nu poată fi prac
tic înlăturată prin nici un fel de transformări şi înnoiri
pe planul sistemului politic care se declara foarte înain
tat, în concordanţă cu cele mai progresiste realizări ale
106
gindiri i politice burgheze. Or, autodeterminarea naţională
pe care, într-o formă evident parţială, căci se menţinea
în cadrul Imperiului habsburgic, o cerea conducerea revo
luţiei române din Transilvania (considerînd-o doar o
etapă pe calea autodeterminării), implica în întregime
momentul social al revoluţiei , înlăturarea iobăgiei fiind
unul din dezideratele majore ale acţiunii revoluţionare,
înfăptuite pe teritoriul Ungariei propriu-zise şi tărăgă
nată sine die în Transilvania.
De aceea oricît de măreţe au putut apare ideile demo
craţiei şi independenţei politice ale luptei î mpotriva mo
narhie i habsburgice, în numele cărora acţiona guvernul
revoluţionar ungar, atîta timp cit nu erau afectate struc
turile sociale ale societăţii transilvane şi nu se opera o
modificare esenţială în optica prin care era privit con
ceptul de „naţiune politică maghiară", ele nu puteau avea
ecou în conştiinţa politică şi naţională a românilor din
Transilvania. Rezolvarea problemei sociale avea o impor
tanţă de prim rang în cursul evenimentelor revoluţionare
din Transilvania, ea dădea adevăratul conţinut al pro
blemei naţionale. Nerezolvarea ei şi prin urmare încorda
rea la maximum a contradicţiilor sociale a fost de natură
a împinge în prim-planul acţiunii politice problema naţio
nală. Rezolvarea acesteia a putut apare în conştiinţa re
voluţionarilor români din Transilvania ca un pas necesar
care trebuia să condiţioneze împlinirea dezideratelor so
ciale. O investigare atentă a realităţii istorice pune uşor
în evidenţă faptul că mişcarea 11aţională la începutul
epocii moderne a istoriei poporului român, lupta sa pen
tru independenţă şi unitate politică n-a însemnat deloc
o estompare a contradicţiilor sociale. Dimpotrivă, tocmai
structura şi acuitatea contradicţiilor sociale au conferit
luptei naţionale un curs mai direct. Tăişul ei s-a îndreptat
cu tărie împotriva aristocraţiei maghiare care simboliza
noaptea întunecată a feudalismului şi greva dinamica
modernă a relaţiilor sociale. Numai din această cauză miş
carea naţională a românilor s-a putut îndrepta şi împo
triva elementelor care ofereau aristocraţie i maghiaire din
Transilvania sprijin . direct sau indirect aşa cum a făcut-o
guvernul maghiar prezidat de Ludovic Kossuth. Iar din-
1 07
tre conducătorii revoluţiei române, Avram Iancu a fost
unul ca:re a înţeles în profunzime m obilurile reale ale
încordării care a intervenit între revoluţia maghiară şi
cea română. El a fost un intransigent în susţinerea cau
zei drepte care anima acţiunea revoluţionară a românilor,
un exponent fidel al acesteia şi de aceea poporul român
avea să-l preamărească ş i să-i confere dimensiunea de
erou al său. Pe aceste temeiuri am putea fi de acord cu
aprecierea cunoscutului istoric Ioan Lupaş, cînd scria
că „numele lui Avram Iancu e o expresiune simbolică a
luptelor şi năzuinţelor noastre naţionale tocmai fiindcă
soarta vieţi i lui, credinţa, devotamentul, vitejia şi sufe
rinţa lui au fost îngemănate cu ale poporului din sînul
căruia s-a ridicat spre a da strălucite dovezi de conştiinţă
naţională, de abnegaţie şi sacrificiu eroic în lupta pen
tru libertate " 1 1•
Rezistenţa de nebiruit a lui Avram Iancu şi a moţilor
săi, coroborată cu ideea „senatului român", lansată de
Simion Bărnuţiu sau aceea a căpitănatului .român bazat pe
forţa armatei populare preconizată de Eftimie Murgu 12 ,
toate desprinse din imaginea revoluţiei, erau de natură
�ă confere în perspectiva largă a istoriei alte orizonturi
lupte i poporului român. Asemenea idei aveau să devină
cu atît mai clare şi mai dătătoare de speranţe, cu cit la
puţin timp de la sfîrşitul revoluţiei avea să se sfarme în
conştiinţa multor contemporani, pentru a treia oară î n
curs d 2 u n veac, mitul bunului împărat ş i s ă prindă ră
dăcini, ca singura alternativă, necesitatea luptei pentru
zdrobirea prin forţa armelor a dominaţiei naţionale , fău
rirea unităţii politice şi consolidarea independenţei de
stat a poporului român.
E drept că în derularea evenimentelor istorice, în con
fruntarea politică şi ideologică desfăşurată pe cîmpul lup
tei sociale şi naţionale, chipul lui Avram Iancu, faptele-i
care concură la reliefarea personalităţii sale de revolu
ţionar, au fost nu o dată reconstituite deformat, au servit
1 1 I. Lupaş, Avram Iancu, în „Transilvania", nr. 55, nr. 7,

august 1924, p. 232-233.
12 I. D. Suciu, Revoluţia de la 1 848-1849 în Banat, Bucureşti,
1969, p. 232-233.
108
ca pilde în sensuri divergente alterindu-se, în manieră
subiectivistă de pe poziţiile de clasă ale burgheziei,
esenţa activităţii sale însă, care concorda cu direcţia pro
gresului istoric general, exprima dorinţele maselor largi
de ţărani români dar şi maghiari. Din similitudinea si
tuaţiei sociale a ţăranilor, fie ei români, maghiari sau
germani, sortiţi cu toţii de istorie să trăiască şi să mun
cească împreună, nu putea reieşi decît o cugetare politică
înţeleaptă şi o acţiune revoluţionară justă vizînd răstur
narea orînduirii feudale şi pe această bază găsirea căii
ce duce la înţelegere naţională şi convieţuire paşnică.
„Fraţilor, scrie Avram Iancu în manifestul adresat na
ţiunii maghiare, crede-ţi-ne nouă că noi prea luminat ve
dem şi prea solid credem că în aceste două patrii SlJ['Ori
maghiarul de esistinţia şi viitor nu poate vorbi fără de
român, nici românul fără de maghiar. Credem şi prea lu
minat vedem că peste noi şi voi azi, mîine, voieşte să dea
mina un element gigantic care în scurt timp ne va îneca
şi nu vor rămine decît UJl'mele existenţei noastre. Ambe
părţile vedem că pericolul ne ameninţă încă de aproape
şi totuşi nu putem înţelege . . . din ce cauză . . . nici in
agonie să nu putem vorbi de aproape . . . (deşi) firea ne-a
ai;; ezat într-o patrie ca împreună să asudăm cultivind-o,
împreună să gustăm dulceaţa frupturilor ei . . . Convin
geţi-vă deplin că intre noi şi voi armele niciodată nu pot
decide"13•
•
* •
Marea popularitate a lui Awam Iancu în rîndurile mo

ţilor, prezenţa sa zilnică printre aceştia, gata oricind să-i
cheme la acţiune împotriva arbitrariului, a pus foarte re
pede pe gînduri autorităţile habsburgice locale şi cen
trale, a provocat teama acestora că procesul de reconsoli
dare a dominaţiei lor în Transilvania ar putea fi pericli
tat. Autoritatea cu nimic ştirbită a lui Iancu în rîn.durile
foştilor săi luptători făcea ca în orice moment şi la cel
mai mic semn al prefectului lor, moţii să coboare pe po
tecile de munte în ritmul mairşului revoluţionar care-i
13 „Anuarul Institutului de istorie naţională" , Cluj, 1924,

p. 52-55.
109
purta numele pentru a-l susţine cu argumentul armelor
în recunoaşterea revendicărilor obţinute :
„Astăzi cu bucurie,
Românilor veniţi
Pe Iancu în Cîmpie
Cu toţii-I însoţiţi " .
lată d e c e autorităţile a u procedat ou iuţeală, dezar
mînd cetele române, iată de ce printre ofiţerr-ii austrieci
circula cu insistenţă, în decembrie 1 849, ideea că „ro
mânii s-ar fi împăcat cu ungurii şi că aceştia voind a se
folosi de marea popularitate a lui Iancu, ar fi dat mina
cu el şi cu toţi românii, ca cu puteri unite să reînceapă
revoluţiunea şi să scoată pe austrieci din ţară"14• Zvonul
nu era desigur lipsit de oarecare temei. Erau doar reale
încercările de angajare a forţelor revoluţionare române
şi maghiare pe făgaşul unic al luptei împotriva Habsbur
gilor care avuseseră loc în ultimele luni ale revoluţiei.
Chiar dacă focul revoluţiei nu putea fi aprins din nou,
teama autorităţilor era reală. Fapt este că Iancu şi alţi
conducători ai legiunilor române, îndeosebi Axente Se
ver, se bucurau de atenţia specială a autorităţilor. Orice
gest, orice acţiune care ar fi contribuit la extinderea
popularităţii lor au început a fi suspectate şi apoi împie
dicate. Şi dacă s-a admis, cu greu, tipărirea la Viena de
către Ioan Maiorescu a rapoartelor lui Iancu, Simion Ba
lint şi Axente Sever15, care aduceau în centrul vieţii po
litice vieneze figura de revoluţionar a lui Iancu şi a
tribunilor săi, pledîndu-se astfel pentru cauza românilor,
pentru afirmarea lor ca naţiune în cadrele imperiului, în
schimb nu s-a mai admis apariţia acestor rapoarte în
paginile „Foii pentru minte, inimă şi literatură", care,
din iniţiativa lui Bariţiu, începuse a le publica16• In plus
poliţia militară nu numai că a întrerupt tipărirea lor î n
limba naţională vorbită d e cei care săvîrşiseră faptele
descrise în aceste rapoarte, dar a şi suspendat apariţia
celor două gazete şi a intentat proces redactorului lor.
14 „Transilvania", nr. 22, 15 nov. 1872, p. 253.

1s Die Romănen der Oesterreichischen Monarchie, Viena, 1850.
10 A se vedea „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", XIII,
(1850), pp. 12�15; 22�24; 28�3 1 ; 37--40; 43--48 ; 5�55.
110
Aceste măsuri represive n-au putut face însă ca rapoar
tele prefecţilor, fie şi numai în limba germană, să nu
confere un prim contur istoric personalităţii lui Avram
Iancu, figurii sale de revoluţionar. Grefate pe fondul real
al dezamăgirii ce se revărsa asupra populaţiei româneşti
din Transilvania care nu-şi vedea îndeplinite speranţele
pentru care se jertfise în cursul revoluţiei, faptele de
anne ale lui Avram Iancu şi ale lăncierilor săi ajung
foarte repede să capete valoarea argumentului istoric pen
tru luptele ce vor urma. Cu un acut simţ al istoriei
George Bariţiu aprecia astfel, după aproape două de
cenii, importanţa istorică a rapoartelor publicate de Ioan
Maiorescu: „Folosul ce adusese românilor acea publi
caţiune în acei ani de probă extremă 1 8 50-1 852, nu se
poate compara cu tot aurul cit s-a pierdut în belul civil.
Au fost pe atunci cîteva epoci de criză supremă în oare
numai acele publicaţiuni făcute în limba germană şi co
mentarea lor în unele ziare binevoitoare, au împiedicat ca
deputaţii naţiunei române să nu fie exilaţi din Viena prin
reacţiunea cea teribilă înscenată de ministerul Schwair
zenberg-Bach "17.
In scurt timp, popularitatea însăş i a lui Iancu se în
cearcă a fi distrusă prin frîngerea mîndriei eroului. La 1 5
decembrie 1 84 9 în tîrg l a Hălmagiu s e pune l a cale deţi
nerea lui, după ce la 1 noiembrie fusese arestat Axente
Sever şi dus între baionete la Sibiu. Patrula trimisă să-l
identifice şi să-l aresteze îl confundă cu tribunul Vasile
Fodor. Iancu, aflat prin apropiere, a intervenit şi s-a
predat de bunăvoie, dar faptul s-a răspîndit repede şi
poporul înarmat ad-hoc a năvălit asupra gărzii.
„Inţelegînd poporul cum că Iancu este prins - con
semnează o scrisoare a lui George Pantazi către Bariţiu,
- îndată se aruncă asupra gardurilor, rupse parii, merse
la verdă (gardă) şi năvăli asupra soldaţilor cerind afară
pe Iancu" 1 8 •
Nici pînă azi nu s-a putut constata cui a aparţinut
iniţiativa arestării lancului, inspiiratorul acestei odi oase
acţiuni rămînînd necunoscut. Documente recent descope-
11 „Transilvania", Braşov, 1872, 5, nr. 21.

18 „ Gazeta de Transilvania", nr. 22, decembrie 1849.
111
rite19 permit adîncirea cunoaşterii acestui episod drama
tic din viaţa eroului Iancu, dovedind încă o dată popu
laritatea imensă pe oare acesta şi-o ciştigase în rindul
moţilor. Din documentele oficialităţilor rezultă că la afla
rea veştii arestckii lui Iancu, cei vreo 6-7000 de români
aflaţi în Hălmagiu cu prilejul tirgului, înconjurară clă
direa aclamînd pe Iancu şi cerind imediata lui eliberare
cit şi a tovarăşilor săi. Autorul documentului notează că
„într-adevăr de mirare fu această paciinţă a naţiunii ro
mâne (de) peste sute de ani, caire (numai) mult tempe
ratului spirit al sfătuirii care-l avu Iancu (îi) putem mai
cu samă mulţumi".
După cum raportează autorul documentului, numai
„un cuvînt (de-al Iancului) ar fi lipsit" şi „toate străzile
Hălmagiului s-ar fi umplut de sînge şi poate că cea mai
mare parte a Transilvaniei era gătită spre o tristă răscu
lare".
Căpitanul Fogelmann, comandantul companiei staţio
nate în Hălmagiu, autorul raportului, confirmă starea de
spirit creată în localitate prin arestarea lui Avram Iancu,
folosind textual termenul de „catastrofă", dacă n-ar fi
fost pus în libertate cu cea mai mare grabă . AutOTUl ra
portului este nevoit să sublinieze că „cu această ocazie
s-a putut constata în mod evident de ce trecere mare se
bucură în faţa locuitorilor din munţi, nwnitul Avram
Iancu".
Protestind a doua zi în scris împotriva arestării lui
Iancu, juraţii magistrului din Hălmagiu subliniază urmă
rile grave, „prilej de răscoală", ce se putea ivi „de nu
aveam bărbaţi înţelepţi şi de faţă pe domnul subcomisar".
Acţiunea odioasă a „patrulei cătăneşti a fost în stare a
căşuna în popor groaznică turbare, neaşteptate eveni
mente triste din iritarea duhurilor urmate şi încă poate
şi vărsare de sînge în urmă" .
Iancu a fost eliberat imediat. Ba i s-a cerut să vor
beac;că mulţimii, s-o încredinţeze că arestarea s-a operat
19 Este vorba de 4 documente originale aflătoare la Arhivele

StatUlui, Filiala Deva, publicate în lucrarea lui Ion Ranca şi
Valeriu Niţu, Avram Iancu. Documente, Bucureşti, 1974, pp. 75-
89.
112
din greşeală. Dulgherul de companie, Iozef Kuczanowski,
care a pus în aplicare odiosul plan, a fost pedepsit cu
25 de lovituri de beţe. Dar vinovaţii adevăraţi ai tenta
tivei de arestare a celui mai popular şi iubit fiu al na
ţiunii române au fost autorităţile militare austriece, pe
linia p.an ului inspirat de ministrul Bach ş i regizat de
guvernul de la Viena.
„Perdeaua" era însă prea transparentă pentru a putea
să împiedice pe români să vadă şi să sesizeze intenţiile
reale ale imperialilor. Amărăciunea poporului capătă noi
dimensiuni. Mitul bunului împărat se sfărîma zi de zi,
conştiinţa românilor din Transilvania se elibera de cre
dinţa naivă în posibilitatea unui ajutor eficace din partea
Curţii vieneze. Faptul îl sesizează Iancu însuşi într-o
scrisoare în care relatează situaţia de mai sus. „De fapt,
am fost arestat de soldaţi în Hălmagiu, dar poporul m-a
eliberat îndată. Am fost dus la comandant, care însă nu
ştia nimic de arestare. El mă rugă să o aduc aceasta la
cunoştinţa poporului. Am făcut-o. După aceea am fost
rugat să aclam pe Maiestatea Sa împăratul. Am strigat
tare «Să trăiască împăratul nostru Francisc Iosif„. Dar
poporul a rămas mut. Nimeni n-a repetat urările mele".
Şi de fapt cum puteau fi repetate asemenea urări cind
ţăranii români erau constrînşi să plătească pagubele su
ferite de nemeş i în timpul revoluţiei, cind funcţiile apa
ratului administrativ erau ocupate de foştii slujitori ai
nobilimii, cind j udecătorii tribunalelor de sînge şi execu
torii pedepselor capitale pronunţate cu nemiluita împo
triva populaţiei româneşti se plimbau nestingheriţi în
timp ce conducătorii românilor erau urmăriţi şi arestaţi?
Evenimentul a produs consternare şi în rîndurile emi
graţiei româneşti. Din iniţiativa lui Bălcescu s-a plănuit
trimiterea în Transilvania a lui N. Golescu-Arăpilă. I n
aceste condiţii Avr�. m Iancu se încumeta totuşi în fe
bruarie 1850 să meargă la Viena, unde delegaţia români
lor se pregătea pentru o nouă intervenţie la împărat.
Drumul Iancului la Viena avea însă mai multe sem
nificaţii şi scopuri, aşa după cum reiese din documente
noi, inedite aflătoare în arhivele vieneze ş i neprelucrate
încă de istorici. Ele se referă la intensifioarea crezului
8 - ATram Iancu ln conştiinţa poporului roman 113

naţional al românilor, la dorinţa lor de a se uni într-un
stat românesc independent. Iancu era un nimb, un simbol
al acestei mişcări.
Anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei învederează
limpede dezideratele sociale şi naţionale ce stau în faţa
revoluţionarilor români. Indeosebi proiectele creării unei
„dacoromânii", proiecte vehiculate imediat după revo
luţie prin cercurile mai versate româneşti, sperie cercu
rile guvernante vieneze. La Viena, cercurile conducătoare
ştiau că pentru românii din Austria ş i aceia din Princi
pate ideea de unire politică şi naţională constituie un
punct programatic principal al revoluţiei de la 1 848-
1 849. Se ştia de demersurile lui Ion Maiorescu la Frank
furt, se cunoşteau încercările de la Paris, unde fusese
înfiinţată „Societatea daco-română" şi de multe alte în
cercări de acest gen în Principatele Române, cu atît de
strînse legături, pe atîtea planuri, cu românii din Transil
vania. Chiar şi numai gîndul la un asemenea proiect era
în măsură să incomodeze noul regim din capitala impe
riului austriac.
Proiectele daco-româneşti nu erau deloc o ficţiune, ac
ţiunile pentru unirea românilor fiind dese şi repetate în
anii 1 849-1 852. In condiţiile triumfului reacţiunii aus
triece, conducătorii românilor transilvăneni în frunte cu
Simion Bărnuţiu, A. T. Laurian, Avram Iancu, A. Sterca
Şuluţiu, A. Papiu Ilarian ş. a., se angajează într-o vastă
campanie petiţională, prin care se îndreaptă spre Curtea
vieneză cu cererile naţiunii, depunînd strădanii demne de
laudă pentru a demonstra îndreptăţirile cauzei româneşti.
Generaţia care făcuse revoluţia crede cu îndărătnicie
în dreptatea cauzei pentru care luptase, chiar atunci cînd
ingratitudinea imperială se dovedea refractară înnoirilor.
Constituţia austriacă din 1 849 spulberase parţial visurile
egalitare ale românilor din imperiu, rare au văzut că sub
învelişul înşelător al vorbelor liberale se activau stările
unui constituţionalism feudal anacronic20• La 12 martie
20 Pompiliu Teodor, Avrcim Iancu în memorialisticcl, Cluj, 1972,
p. 12-13.
114
1 849 conducătorii românilor protestează printr-un me
moriu scriind deschis că pentru naţiunea română „s-au
îngreuiat unirea, ce este pentru dînsa singurul mijloc de
a se ridica" , altfel naţiunea „va rămîne iară dezbinată,
ba încă supusă la naţiunile privilegiate mai înainte"21•
Dorim, încheie reprezentanţii naţiunii, „ca şi românii să
stea de sine, ca români", deci „unirea tuturor românilor
monarhiei austriece" ca etapă pregătitoare a unirii ge
nerale a poporului român. Dealtfel, în ascuns, proiectul
creări i unui mare stat daco-român unitar se discută nu
numai în cercurile conducătoare ale revoluţionarilor ro
mân i, dar şi în rîndurile largi ale poporului. Popularitatea
imensă de care se bucură „Craiul Munţilor", Avram
Iancu în inimile tuturor românilor îi conferă acestuia
postura de conducător, de domnitor al proiectatului şi do
ritului stat daco-român.
Documente inedite, aflătoare în arhivele vieneze, pe
care le lansăm în circuitul ştiinţific cu această ocazie,
aduc informaţii şi date noi asupra acţiunii Iancului în
anii 1 849-1 852 pentru unirea tuturor românilor. Aceste
documente contribuie la elucidarea unor aspecte încă ne
clare din biografia lui Avram Iancu şi a altor revoluţio
nar i români, pentru perioada amintită, dezvăluind tot
odată încă o încercare a paşoptiştilor români de a crea
un stat naţional unitar. In acelaşi timp documentele aduc
noi mărturi i despre populairitatea pe care o avea, dra
gostea, stima şi preţuirea de care se bucura Iancu în su
fletul poporului român.
La 29 octombrie 1849, din Arad este expediat un ra
port poliţienesc semnat de Thun care cuprinde o analiză
a situaţiei populaţiei româneşti din Comitatul Cenaclului
şi Aradului. „ I ntre români - arată raportul - domină
o anumită fierbere care este întreţinută de preoţi şi emi
sari şi care are scopul definit să fondeze un mare imperiu
românesc pînă la Tisa al cărui guvernator sau rege să
devină Iancu. Iancu este numit aici în general cu numele
de «1regele Iancu» [ . . ] în ultimul timp se adaugă faptul
.
că comunele româneşti de la graniţa Transilvaniei se arată
21 Cererile românilor din Monarchia austriacă, Viena, 1849,

p. 14-15.
115
deloc binevoitoare faţă de prestarea dărilor şi trăiesc cu
iluzia că aceasta ar trebui să înceteze în viitor"22•
Peste puţin timp, la 20 decembrie 1 849, Căpitănia ce
zaro-crăiască din Braşov trimite guvernatorului Wohlge
muth un raport detaliat referitor la existenţa unei socie
tăţi româneşti în localitate, care ar avea drept ţel „sta
bilirea unui minister la Viena organizarea Transilvaniei
şi a Principatelor Dunărene într-un imperiu daco-român"
(s. n.). Vorbind despre răscoala armată care trebuia să
izbucnească mai întîi în Principatele Dunărene şi care
ar fi urmat să se extindă în provinciile austriece înveci
nate, Chr. Tell s-ar fi exprimat că „Iancu ar fi un al doilea
Traian, ba încă mai mare decît acesta, iar providenţa l-ar
fi ales în scopul de a restabili vechiul imperiu daco-ro
man". „Se pare că românii , după afirmaţiile lor, ar avea
arme şi muniţii din belşug, pe care Iancu şi ceilalţi tri
buni şi prefecţi români le-ar ţine ascunse în munţii de
la Zlatna şi Abrud".
Raportul mai subliniază că Avram Iancu se pregăteşte
pentru o călătorie la Viena. Pentru această călătorie, ne
gustorul român braşovean Orghidan a pus la dispoziţie
8000 de florini şi „se pare că alţi 8000 de florini provin
din Ţara Românească"23.
Aşadar, Avram Iancu se pregătea pentru călătoria la
Viena. Era prima lui ieşire peste graniţele Transilvaniei.
Pleca la insistenţele prietenilor, care se aflau acum la
Viena, ori în alte părţi ale Europei (Simion Bărnuţiu,
A. T. Laurian, Aron Florian, Ion Maiorescu etc.) şi a
celor rămaşi acasă, pentru a încerca acolo să obţină ceea
ce nu putuse obţine la oficialităţile locale, în chestiunea
pădurilor moţeşti . Călătoria ce urma să o facă o urmă
reau cu atenţie toţi : moţii din Munţii Apuseni, românii
din Sibiu, Braşov şi jur, cei din Beiuş şi Oradea. O ur
măreau cu bucUJrie şi speranţă. Cu răutate şi vădită îngri
jorare o urmăreau autorităţile austriece, care prin renu
mita lor reţea de spionaj aflaseră însă că adevăratul scop
22 Kriegsarchiv, Wien, Feldakten, Hauptarme Ungaro, 1849,

1 0-28.
�· H. H. ::>t. A., Wien, Kabinetsarchiv, Geheime Akten,
Nechlasst. Schwarzenberg.
1 16
al călătoriei lui Iancu era legat şi de intervenţia la Viena
în favoarea problemei pădurilor moţeşti, dar şi de con
sultările secrete pe oare urma să le aibă în Saxonia cu
Simion Bărnuţiu în legătură cu pregătirea organizării tu
turor românilor într-o „Daco-Românie" al cărei domni
tor ales de popor urma să fie Avram Iancu. Acest fapt
reiese şi din declaraţia lui Christian Tell, revoluţionarul
muntean refugiat la Braşov, şi din cele ale paşoptistului
Gheorghe Magheru, pe care - aproape cert - · Iancu il
întîlneşte la Viena, din informaţiile indirecte şi disparate
ce rezultă din unele documente bărnuţiene, şi direct, pre
cis, din rapoartele serviciilor secrete austriece din primă
vara şi vara anului 1850 cind Iancu pleacă spre Viena,
Tirol, Saxonia, Praga înconjurat de prieteni, urmărit per
m anent de ochii iscoditori ai agenţilor secreţi austrieci.
Din arhivele vieneze a fost scos la lumină un docu
ment important nu numai pentru această perioadă a ac
tivităţii lui Iancu, ci pentru întreaga lui biografie. Este
vorba de paşaportul eliberat pentru Avram Iancu la 22
ianuarie 1850 semnat de guvernatorul Transilvaniei. Pen
tru interesul deosebit pe care îl prezintă acest document
îl publicăm în întregime, în traducere românească* : „No.
67 Paşaport de călătorie de la Guvernămîntul cezaro-re
gesc ardelean militar şi civil. Pentru Avram Iancu. Ani :
2 6 . Religia: greco-neunită (ortodoxă n. n.) Statura: mare.
Faţa : lunguiaţă. Părul : blond. Ochii : cenuşii. Gura: pro
porţionată. Nasul: uşor aqvilin. Caracteristici speciale :
mustaţă şi favoriţi. Semnătura proprie. Ocupaţia avocat.
Născut, stabilit, locuind : Vidra de sus în Transilvania.
Acelaşi călătoreşte din Ardeal de la Sibiu prin Pesta şi
Viena în Tirol şi Saxonia. Acest paşaport este valabil 6
luni. Sibiu, 22 ianuarie 1 850. Wohlgemuth m.p. F.m.Lt.
[Feldmareşal-leutnant n. n.] 2 4.
• Mulţumim dr. Alexander Randa, profesor la Universitatea

din Freiburg, pentru solicitudinea cu care ne-a pus la dispoziţie
o parte din docwnentele existente în arhivele vieneze, precum şi
colegului Costin Feneşan, cercetător ştiinţific, pentru amabilitatea
cu care ne-a ajutat în traducerea din limba germană a docwnen
telor prezente.
24 H. H. St. A., Wien, Informationsbiiro, Fasc. 15, 1605/A,
No. 67.
117
Datele din acest paşaport (necunoscut pînă acum de
istoriografie) pe lingă faptul că întregesc portretul fizic
al lui Iancu, ne oferă informaţii preţioase şi asupra des
tinaţiei călătoriei : prin Pesta şi Viena în Tirol şi Sa
xonia. Iancu cere paşaport şi pentru Saxonia pentru a-l
întîlni pe Simion Bărnuţiu, aflat acolo la una din staţiu
nile baln eare , pentru tratament.
Paşaportul lui Simion Balint eliberat în aceeaşi zi cu
al lui Iancu arată că posesoru l pleacă din Sibiu prin Pesta
la Viena, actul fiind valabil 3 lunf, iar cel al tînărului
student Ion Maior, eliberat la 29 ianuarie 1 8 50, arată că
acesta călătoreşte din Sibiu prin Oradea Mare la Viena
ş i că documentul este valabil timp de o lună25. Cei doi
îl vor însoţi pe Iancu pînă la Viena. Rezultă şi de aici
că Iancu avea şi alte misiuni cu ocazia acestei călătorii.
La 3 februarie 1850, însoţit de Simion Balint şi Ion
Maior, Avram Iancu pleacă din Vidra de sus spre Viena
şi ajunge în aceeaşi seară la Hălmagiu. După un drum
de două zile Iancu şi ai săi ajung la Beiuş întimpinaţi de
mult popor. La 6 februarie Iancu ajunge la Oradea. Aici,
ca ş i în alte localităţi se pune în evidenţă odată ma i mult
prestigiul uriaş de care se bucură Iancu în rîndurile popu
laţiei din Transilvania atît române cit şi maghiare. La
Oradea, alături de români, mii de cetăţen i maghiari l-au
aşteptat ore întregi exclamînd la apariţia lui : „Ez am a
motz fiu" (Aceasta-i adevăratul fiu de moţ) şi „Eljen
Janku" (Să trăiască Iancu) . Era un omagiu spontan al
maselor care, dincolo de orice prejudecată naţionalistă,
apreciau în persoana lui Iancu meritele sale de luptător
neînfricat pentru interesele maselor largi, pentru dreptul
iobagilor la o viaţă liberă, fără însemnul degradant al
dependenţei omului faţă de om.
In ziua de 7 februarie la plecarea din Oradea - după
cum scrie Balint - „prin sute de oameni trebuirăm a
ne rumpe cale şi a pleca, cari fiind că erau tot maghiari
strigau în limba lor după noi „eljen Iancu, Iancu să
trăiască Iancu" 26.
25 Ibidem
241 „Blajul", 1934, I, nr. 5, p. 222-224.
118
Plecat din Oradea, la 9 februarie Iancu ajunge la Szol
nok, de unde îşi oontinuă călătoria cu trenul pînă la
Pesta ajungînd în aceeaş i seară. Odată cu el pleca din
Oradea S})['e Pesta şi raportul poliţiei orădene, datat 7
februarie 1 850. Raportul era semnat de generalul maior
Braunhof şi era adresat superiorului său pestan, Haynau.
Din raport reiese că Iancu a fost invitat la poliţia din
Oradea unde a lăsat o bună impresie. „Este un bărbat
tinăr care pare blind, care vorbeşte bine ungur�te, destul
de bine latineşte, însă cu greu nemţeşte". In faţa poliţiş
tilor , din motive lesne de înţeles, Iancu „a vorbit cu en
tuziasm despre maiestatea sa împăratul, despre întreaga
dinastie imperială, şi cu cea mai înaltă stimă pentru ex
celenţa voastră", raporta evident flatîndu-şi superiorul,
şeful poliţiei orădene 2 1 .
La Pesta, Iancu este invitat de locuitorii români, este
vizitat de studenţi , este aclamat, adulat; chiar şi oficiali
tăţile organizează la 1 1 februarie 1850 o serată şi un bal
în cinstea lui. Dar din umbră, poliţia secretă lucrează,
este mereu cu ochii pe el. Incă nu apucase să plece din
Pesta, cind soseşte din Oradea un alt raport datat 1 6 fe
bruarie 1 850 semnat de acelaşi Bra:unhof, cu veşti noi
pentru Haynau, despre Avram Iancu. Din raport rezultă
că, deşi oficial Iancu şi-a motivat călătoria ca fiind un
răspuns la invitaţia primită de a participa în Tirol la
inaugurarea unui monument închinat voluntarilor căzuţi
pentru cauza imperială, motivul real al călătoriei în Sa
xonia este întilnirea cu pr�edintele Comitetului român
Simion Bărnuţiu „care se găs�te într-o localitate balneară
pentru a-şi îngriji sănătatea zdruncinată . . . Gîndul iro
mânilor nemulţwniţi ar fisă întemeieze o ţară de coroană.
românească proprie, cu funcţionari naţionali, al cărei gu
vernator să devină. Avram Iancu (s. n.)"2e.
La 20 februarie 1 850 Iancu şi însoţitorii săi ajung la
Viena după o călătorie pe Dunăre cu vaporul „Ferdi
nand".
27 H. H. St. A., Wien, Informationsbiiro, Fasc. 1605/A, 4783

Pz.
28 Ibidem.
119
La Viena, Iancu este întimpinat de Simion Bărnuţiu,
A. T. Laurian, Ion Maiorescu, Popazu, Aron Florian şi
alţi revoluţionari transilvăneni şi munteni aflaţi aici. După
cum se ştie, Simion Bărnuţiu, bolnav, se afla internat la
16 decembrie 1 8 4 9 într-un sanatoriu la Tarant, lingă
Dresda29• La 23 ianuarie 1 850 Bărnuţiu se mută în sana
toriul doctocului Nicau la Kaltenleutgeben, în regiunea
Modling, din Austria de jos , pe valea riului Liesing, şi se
pare că întrerupe tratamentul pentru a ven i la Viena şi
a se intîlni cu Avram Iancu, după care se reîntoarce la
sanatoriu unde se găseşte sigur şi în lunile următoare,
pînă spre toamna anului3°. Intre Simion Bărnuţiu şi
Avll"am Iancu se legase „o amiciţie intimă", încă de la
Sibiu, din timpul revoluţiei, „incit Bărnuţiu era idolul
lui Iancu; şi cuvintele acestuia erau sancte scripturi pen
tru el . . . Unde Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu erau
împreună acolo trebuia să fie şi puls şi mişcare" - nota
G. Bogdan-Duicăa1 .
Cu siguranţă prima rundă a convorbirilor intre Iancu
şi Bărnuţiu, împreună cu ceilalţi revoluţionari munteni,
moldoveni şi transilvăneni, preocupaţi cu toţii de crearea
unui stat naţional român unitar are loc acum, în februarie
1 850. In inimile fierbinţi ale revoluţionarilor români
proiectele daco-româneşti prind tot mai mult contur. Sfa
tul şi părerea „bătrînului" Simion Bărnuţiu, unul din
ideologi i revoluţiei române, preţuiau mult în ochii mai
tinărului său prieten , Avram Iancu, pe care proiectele
paşoptiştilor români îl vedeau domnitor al viitorului stat
daco-românesc. Elocvente în acest sens sint cuvintele în
sufleţite pe care le scrie la 2/1 4 martie 1 850 de la Viena
Gheorghe Magheru lui George Bariţiu, evident sub im
presia convorbirilor cu Iancu: „Frate, avem puţini oamen i
[ca Iancu n. n.] la glasul cărora se deschid cu amor ini
mile şi auzul poporului, şi cată, de voim să ne împlinim
datoria de patrioţi, cată să păzim pe aceşti oameni de
29 G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simeon Bărnuţiu,

Bucureşti, 1924, p. 128-129.
30 Ibidem. Vezi şi Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion
Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 6.
31 G. Bogdan-Duică, o. c., p. 69.
120
orice pericol şi să nu-i lăsăm pe cit ne stă în putinţă
şă cadă în cursele ce le întind mereu inemicii dechiaraţi
s au ascunşi ai naţiunii noastre"32•
Ingrijorarea şi temerile lui Magheru nu erau lipsite
de temei. Iancu se afla în permanenţă în atenţia poliţiei
secrete austriece. La 6 martie 1 850, din Pesta , Haynau
trimite ministrului de interne al imperiului, Bach, toate
rapoartele şi informaţiile deţinute cu „mai multe de
talii despre personalitatea şi scopurile călătorie i căpete
niei franctirorilor români Avram Iancu, pe care le con
sider demne de a le aduce la cunoştinţa luminăţiei voas
tre"33. Credem că nu e greu de stabilit o legătură între
„grija" deosebită pe care o poartă însuş i ministrul de
interne, Bach, revoluţion�ului român şi întrevederile in
fructuoase ale lui Iancu cu împăratul Francisc Iosif.
Intre timp „eroul Iancu" - cum e numit într-o co
respondenţă particulară din vara anului 1850 are le -
gături strînse la Viena cu tineretul românesc aflat acolo,

cu care-şi frămîntă în lungi discuţii idealurile şi gîn
d urile34.
Mîhnit şi nemulţumit, întristat şi revoltat în urma
întrevederii cu împăratul, Iancu şi alţi cîţiva pleacă
acasă la 1 2 martie 1 850, „seara la 8 ore, cu drumu de
fier"as.
Legăturile cu Simion Bărnuţiu sînt păstrate prin co
respondenţă. La 1 iunie 1 850 Bărnuţiu notează: „S-au
expediat scrisorile Iancului cu 50 f. Cm. la lnsbruck, prin
Staat comandatura"36. Este legată această corespondenţă
de participarea lui Iancu la inaugurarea monumentului
de la Insbruck? Se pare că da.
Cert este că la începutul lunii august 1 850 Iancu, în
soţit de prietenul şi tovarăşul lui de luptă şi idei An
dreica soseşte din nou la Viena. La 10 august 1850 Băr-
'2 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 139.

33 H. H. St. A., Wien, Informationsburo, Fasc. 15, 1605/A, 4783
Pz.
34 Enea Hodoş, o. c., p. 19.
65 G. Bogdan-Duică, Notesul de însemnări al lui Simion Băr
nuţiu, 1849-1863, în „Anuarul Institutului de istorie naţională•,
Cluj, 1924, p. 212.
aa Ibidem p. 119.
,
121
nuţiu notează, se pare, la Kaltenleutgeben : „Adventul
Iancului şi Andreica"37• Următoarele două însemnări din
notesul lui Simion Bărnuţiu sînt încă neelucidate pe
deplin de istoriografii lui Avram Iancu. Sigur este că
Iancu l-a căutat pe Simion Bărnuţiu la sanatoriul din
Kaltenleutgeben. La 17 august 1850 Bărnuţiu notează că
a plecat cu Iancu la Baden, iar de aici la Praga. Ce
· anume au făcut la Praga nu s-a aflat încă în mod precis,
dar la 26 august 1 850 Bărnuţiu notează „întoarcerea de
la Praga"38• Iată încă un episod enigmatic din viaţa
Iancului. Oricum, călătoria aceasta la Praga, pe care o
întreprfnde împreună cu Simion Bărnuţiu nu poate fi
străină de planurile şi gîndurile legate de închegarea
unei dacoromânii de mult visată . Se pare că la Praga
Iancu va cheltui „mulţi bani, pentru a determina să fie
publicate în periodicele locale, materiale favorabile cau
zei românilor din Transilvania".39
Reîntors de la Praga, Iancu va sta mai multe luni la
Viena continuînd lupta pentru obţinerea drepturilor fă
găduite poporului său. In urma refuzului acceptării
decoraţiilor austriece şi a activităţii colective în folosul
naţiunii române, a ideii de reunire a tuturor românilor
într-o Daco-Românie, poliţia austriacă hotărăşte să des
trame centrul revoluţionar român de la Viena alungin
du-i pe Avram Iancu, S. Bărnuţiu, A. T. Laurian, V.
Fodor, I. Maiorescu şi pe ceilalţi. Avram Iancu „a plecat
acasă" la 22 februarie 1 8 5 1 , aşa cum nota Bărnuţiu, care
lua drumul Italiei.40
Iancu s-a întors de la Viena cu inima strlnsă. Foi
ţele reacţionare erau covkşitoare, stăpîne din nou pe
toată Europa. Orice speranţă în mitul împăratului şi a
acoliţilor lui se spulberase. Pentru moment şi planurile
privind naşterea unei dacoromânii sînt greu de realizat.
Dar încă nu se considera bătut. Abia ajuns acasă, în
munţii săi, continuă febril activitatea în folosul procese
lor dintre munten i şi fisc.
a1 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Horia Ursu, Avram Iancu, Bucureşti, 1966, p. 213.
40 G. Bogdan-Duică, o. c., p. 221.
1 22
Prezenţa şi activitatea lui îngrijorează autorităţile lo
cale. Poliţia secretă este mereu pe urmele lui, rapoar
tele despre Iancu sînt trimise forurilor superioare, mi
nistrului de interne Bach, personal. La 24 martie 1 8 5 1
din Sibiu pleacă raportul poliţiei secrete către ministrul
Bach, în care, vorbindu-se de frămîntările din sînul ro
mânilor transilvăneni, se arată : „Aceşti oameni nu au ·de
fapt nimic de pierdut şi sînt conduşi de îngîmfare şi
ambiţie exagerată iar în capetele lor ici şi colo se vehi
culează ideea unei ROMANII mari care să unească toate
părţile neamului românesc dinăuntrul şi dinafara Aus
triei într-un stat neatîrnat [s.n]. Există aici şi unele
urme că sînt cultivate în secret legături între aceşti
oameni şi cei cu gînduri identice din Principatele înve
cinate, fără a se putea pînă acum, cu toate eforturile
depuse, cerceta puncte de reper şi materiale precise şi
doveditoare". Fiind unul din principalii propagatori ai
acestei idei, Avram Iancu este supus unei supravegheri
stricte şi secrete - se raportează ministrului de interne
al Imperiului habsburgic, Bach.41
Şi rapoartele poliţiei secrete continuă să ia calea Vienei
tot mai des. La 4 aprilie 1 85 1 , maiorul Imbrisevic din
Alba Iulia raportează comandamentului militar şi civil că
populaţia transilvăneană ţine la Iancu, iar românii „care
sînt d ecoraţi cu ordine cezaro-regeşti austriece, şi care
sîrt.t cei mai mulţi din jurul lui Iancu, se pare că nu mai
vor de la un anumit timp să le poarte. Dă de bănuit
că în aceasta este influenţa lui Iancu, după ce se pare
că nici el nu acceptă decoraţiile ce i-au fost conferite"42•
Locţiitorul guvernatorului Wohlgemuth, la 21 <. prilie
1 8 5 1 , trimite un nou raport către ministrul de interne
Bach în care accentuează influenţa pe care o are Iancu
asupra naţiunii române şi a celorlalţi conducători români,
subliniind şi măsurile care s-au luat pentru supraveghe
rea lui, pentru a-i paraliza influenţa.43
41 H. H. St. A., Wien, Kabinetsarchiv, Geheime akten Nechlasst.

Schwartzenberg.
42 Ibidem.
43 Idem, 5628/A.
1 23
Intervenţiile delegaţilor români pe lingă guvernul cen
tral din Viena, reţinute la Paris şi de Bălcescu care ur
mărea îndeaproape activitatea politică a lui Avram
Iancu, nu se soldează cu ·răspunsuri clare nici în fe
bruarie 1 8 5 0 nici după aceea. Iar pe măsw·a restabilirii
echilibrului şubrezit al imperiului, conţinutul reacţionar al
politici i habsburgice capătă noi dimensiuni, perspectiva
realizării programului de pe Cîmpia Libertăţii apare din
ce în ce mai sumbră. Nici autonomia Transilvaniei, nici
acţiunea de integrare într-o unitate compactă a teritorii
lor locuite de români, nici alte revendicări ca cele privind
organizarea învăţămîntului şi culturii în limba română,
nu mai au cit de cit rezonanţă printre diriguitorii destine
lor politice ale imperiului. In aceste condiţii Avram Iancu
şi tovarăş ii săi constatau cu adîncă durere adeverirea
cuvintelor profetice rostite de Nicolae Bălcescu: libertatea
naţională nu poate fi obţinută prin apel la bunăvoinţa
curţilor împărăteşti, ea trebuie cîştigată prin luptă, ea nu
poate fi atinsă decît printr-o unire a tuturor românilor şi
prin conjugarea eforturilor lor cu acelea ale popoarelor
care nutreau o năzuinţă similară. „Astăzi, - scria marele
revoluţionar al poporului român, în 1 8 5 1 , - acelaşi despo
tism ne copleşeşte pe toţi românii împreună cu ungurii,
duşmanii de ieri, şi cu toate popoarele Europei. Astăzi
este învederat pentru tot românul cu minte şi cu inimă
că libertatea naţionialităţilor nu poate veni de la curţile
împărăteşti şi din mila împilatorilor şi a despoţilor, ci
numai dintr-o unire strînsă între toţi românii şi dintr-o
ridicare a tuturor împreună şi în solidaritate cu toate
popoarele împilate" 44.
Av:ram Iancu, la reîntoarcerea printre muntenii săi, îi
găseşte pe aceştia intraţi în conflict cu autorităţile fiscului
imperial care le-a limitat treptat, pînă la a le interzice,
dreptul de folosire a pădurilor, fără de care existenţa lor
însăşi era greu de conceput. Totul, aşa cum s-a demonstrat
deja, era rezultatul unei suite de abuzuri începute în
secolul XVIII şi duse acum pînă la ultima limită, prin
care moţii au fost aduşi în situaţia de a nu mai putea
pătrunde în pădurile de care s-au folosit moşii şi strămoşii
44 N. Bălcescu, Opere, voi. I, Bucureşti, 1953, p. 335.
1 24
lor. Iar acum, cînd în urma revoluţiei trebuiau să ajungă
în situaţia de a dispune liber de dreptul la păşunat şi la
eota cuvenită de lemne pentru construcţie şi combustibil,
moţii se vedeau iarăşi în postura de deposedaţi şi încă pe
„temeiul" actelor „istorice" feudale care consemnaseră
marea lor sărăcire. De aceea Avram Iancu, care nega
atît de vehement anacronicele stări sociale din Transil
vania, împărtăşind j usteţea cauzei moţilor , se angajează
cu toată forţa personalităţii sale în susţinerea ei, convins
fiind, cum scria el lui Bărnuţiu, că pădurile sînt „ale
noastre, că avem drept firesc, drept pozitiv şi drept is
toric"45. Dreptul pozitiv îl întemeia pe dispoziţiile legii
însăşi şi pe vechile urbarii iar dreptul istoric pe folosirea
neîntrernptă a pădurilor, ambele reclamind fără dubiu
„repunere a [muntenilor) în drepturile cele mai dinainte şi
în libertăţile d e acest drept legate cu care au trăit oamenii
în proprietăţile lor"48. Dar cu toate strădaniile sale, pro
blema pădurilor nu-şi găseşte o !rezolvare, căci interven
ţiile pe lingă guvernatorul Transilvaniei nu s-au soldat
<lecit cu formarea unei comisii care să cerceteze situaţia.
Avram Iancu a cerut moţilor să n-o accepte fiindcă cerce
tare.a urma să s e realizeze în limba germană şi nu în
limba română, deşi, aşa cum consemna Iancu însuşi în .
scrisoarea mai sus amintită, „românii munteni îşi perdură
drepturile numai după ce începură a scrie în limba ungu
rească şi în altele"47.
Conflictul dintre munteni şi aerariul imperial s-a agra
vat intr-atita incit rezolvarea lui, la un moment dat,
părea a nu se mai putea realiza decit printr-o intervenţie
diirectă a împăratului. Iancu a crezut că în cursul călăto
riei S'ale prin Transilvania, Francisc Iosif ar putea fi de
terminat să ia o hotărire favorabilă moţilor. De aceea
strădaniile sale pentru a se include în diagrama călătoriei
imperiale o vizită prin Munţii Apuseni şi pentru a i se
organiza o primiire plină de fast, menită „să arate că
românii abia aşteaptă ca să vadă pe Imperatoriul în locul
45 Biblioteca Centrală Universitară Cluj, Manuscrise-sertar,

dos. 412/1.
46 Biblioteca Academiei R.S.R., mss., fond Hodoş-Papiu, dos.
1060, f. 253.
�7 Ibidem.
1 25-
cel necălcat de duşman"48• Personal însă a evitat întîlnirea
cu împăratul. Mulţi dintre contemporanii săi, chiar şi
dintre cei mai apropiaţi colaboratori din timpul revoluţiei,
nu şi-au putut explica această atitudine. Iar întrebarea
de ce Iancu n-a vrut să se înfăţişeze împăratului în 1852?
a persistat multă vreme în istoriografie neputîndu-se în
ţelege de ce după tot efortul de organizare a primirii mo
narhului în Munţii Apuseni, o idee „susţinută şi dusă la
izbîndă mai ales de Iancu, fără să-l îndemne ori să-l
capaciteze cineva", cum va scrie peste ani un biograf al
lui Simeon Balint, n-a vrut să i se prezinte? Doar „pre
gătirile de primire în munţi sînt executate sub îngrijirea,
cu cheltuiala şi oboseala lui" şi însuşi guvernatorul Tran
silvaniei, prinţul Schwarzenberg, se prezintă împăratului.
S-a crezut atît în epocă, cit şi ulterior că „Iancu, în loc
de-a urma, scăpa cea mai bună ocazie, cel mai bun loc,
unde putea să se afirme cu dorinţele şi drepturile ce cre
dea că le are, cu atît mai vîrtos că principele Schwarzen
berg ţinea pe atunci foarte mult la Iancu, iar afacerea cu
pădurile era abea la început şi se putea netezi"49• Iancu
însuş i n-a fost explicit nici cu cei care se aflau în apro
pierea lui nici cu posteritatea. Doar într-o epistolă către
Bărnuţiu din 1 5 august 1 852, în care-i relatează desfăşu
rarea călătoriei în Munţii Apuseni pînă la ieşirea din
Cluj se pronunţă mai deschis scriind următoarele: „Vei
auzi că nu m-am înfaciosat înaintea imperatoriului, dar
nu mult te vei mira, deoareee vei socoti că vreau să dau
faptelor mele o curgere cit se va pute mai naturală"50.
Motivul imediat care-l împiedică pe Iancu să dea ochii cu
împăratul îl constituie desigur chestia pădurilor. L-a in
vocat într-o formă sau alta în faţa camarazilor săi, aşa
cum relatează chiar în acel an Simion Balint iar mai
tîrziu Mihai Andreica şi Iosif Sterca Şuluţiu. Aşa se con
chide şi în biografia cea mai completă care s-a închinat
vieţii şi activităţii lui Iancu51 de către Silviu Dragomir.
48 Ibidem.
49 Simion Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai
Ardealului la 1848-1849, Bucureşti, 1913, p. 1 12-113.
50 Biblioteca Academiei R.S.R., mss., fond Hodoş-Papiu, dos.
1060, f. 253.
51 Silviu Dragomir, Op. cit., p. 280-281.
1 26
Dar atitudinea lui Iancu credem că nu poate fi înţeleasă
la adevăratele ei dimensiuni decît proiectînd-o pe fun
dalul general al situaţiei ce se crea populaţiei româneşti
din Transilvania. Era cea mai dureroasă şi mai amarnică
decepţie pe oare un erou al luptei pentru libertate o în
cerca în faţa spulberării idealului pentru care depusese
atîtea jertfe. De aceea cind revine în Cîmpeni, Iancu vizi
tează casa aerariului şi doboară cu bastonul pajura cu
două capete călcînd-o în picioare. Puţin timp după aceea
Avram Iancu a fost arestat şi trimis sub escortă la Alba
Iulia. A fost închis şi brutalizat. I s-a intentat şi un
proces, mai mult formal, în urma căruia a fost achitat.
Muntenii, sensibilizaţi în conştiinţa lor de focul sacru
al revoluţiei, reacţionează prompt ca şi cu trei ani î n
urmă . E drept c ă reacţia din 1 852 n u are intensitatea celei
din 1 849, condiţiile fiind cu totul improprii manifestărilor
violente în raporturile cu autorităţile. Acestea totuşi se
alarmează aşa cum reiese dintr-un ,raport al comandan
tului jandarmeriei către şeful poliţiei Kempen von Fich
tenstein din 23 septembrie 1 85 2 : „Arestarea lui Iancu ,
fostul conducător al românilor a provocat la românii din
Munţii Apusen i o stare de spirit apăsătoare şi chiar dacă
nu sînt de temut consecinţe îngrijorătoare, acest eveni
ment duce totuşi la înstrăinarea sufletului unei naţiuni
caire, în simplitatea ei firească, ar putea fi cu uşurinţă
menţinută dacă se află sub o conducere bună şi cinstită
- într-o fidelitate fermă faţă de guvern"52•
Pentru apărarea lui Iancu în faţa samavolniciilor şi
acţiunilor brutale ale aparatului poliţienesc imperial s-au
pronunţat în semn de solidaritate cu Craiul Munţilor şi
fireşte în numele caiuzei generale a poporului nu numai
locuit0ri români din Transilvania ci şi revoluţionarii aflaţi
în exi153.
Lovit greu în credinţa că, după jertfele depuse, naţiu
nea română se va putea ridica la rangul de naţhme egală
în drepturi cu celelalte naţiuni ale imperiului, că iobagii
romani vor depăşi condiţia umilitoare a servituţii sociale
şi că moţii săi vor redeveni oamenii liberi de altădată,
62 Ştefan Pascu, Avram Iancu, Bucureşti, 1972, p. 223.

63 Din istoria Transilvaniei, vol. II, p 139. ..
127
lăsaţi să-şi pună în valoare hărnicia şi bucuria de a trăi,
Avram Iancu cade în conul de penumbră al resemnării.
Din 1 8 52 el dispare ca om politic. Trăieşte fizic dar nu
mai este ce a fost. Uneori obişnuia el însuşi să exprime
ce ea ce era : „Eu nu-s Iancu. Eu sînt umbra lui Iancu,
Iancu e mort". Să-şi motiveze chiar cumplita-i resemnare
ca în scrisoarea din 1 5 mai 1860 adresată prietenului său
Ilie Măcelariu : „Tu mă întrebi ce mai sperez şi ce mai
cred eu? lată îţi răspund că timpul speranţelor mele a
trecut şi credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi
impune să-şi apere capul. Dar să nu crezi că spun
aceasta fiindcă mi�aş teme viaţa nenorocită. Nu, căci
această viaţă mi-am expus-o în anii 1 848-1 849 în mai
multe rînduri, pentru iubita mea naţiune, şi pentru cre
dinţa către împăratul, ci înţeleg iubita mea naţiune care
suspină de atîtea dureri şi pentru care m-ar durea inima
dacă prin mărturisirea credinţei adevărate o aş aduce
într-un pericol şi mai mare"5•.
Mai tîrziu, după unele surse, „în rătăcirile sale odată
s-a abătut şi pe la Blaj. Aici elevii de şcoală l-au văzut
trecînd pe «Cîmpia Libertăţii-. unde se ţinuse la 3/1 5 mai
1 848, măreaţa adunare, cu capul dezvelit, cu pălăria în
mînă"55•
Lupta cu reacţiunea imperială a contribuit din plin la
apariţia stării de depresiune a eroului, dar intransigenţa
lui în susţinerea cauzei semenilor l-au impus odată mai
mult atît contemporanilor, cit mai ales generaţiilor, care
aveau menirea să aducă la îndeplinire „dosarul" nere
zolvat al revoluţiei de la 1 848, prin ideea luptei neînfri
cate, prin crezu-i fierbinte în viitorul naţiunii, prin spiri
tul de sacrificiu care l-au imortalizat în galeria de aur
a personalităţilor pe care poporul român le-a scos în prim
planul devenirii sale istorice. Avram Iancu, omul care a
întruchipat în practică spiritul acţiunii revoluţionare a
fost, din punct de vedere fizic, de-a lungul a · două decenii
în afara fluxului viu al mişcării istorice. I n schimb istoria
i-a rezervat rolul de simbol al luptei politice active în-
54
Apud Silviu Dragomir, op. cit„ p. 293.
T. Murăşanu, Avram Iancu. Viaţa şi faptele lui de vitejie,
55
·
Turda, 1 924, p. 28.
128
temeia.tă pe forţa armată a maselor, l-a proiectat în con
ştiinţa maselor largi populare, iar faptele sale aveau să
fie invocate ca exemplu ori de cite ori calea ieşirii din
situaţia girea a exploatării sociale şi naţionale va fi de
natură să creeze falsa impresie a impasului.
Aşa se explică faptul că, deşi inofensiv, Avram Ianou
continua să fie în atenţia permanentă a autorităţilor, care
nu odată au consemnat cu îngrijorare creşterea populari
tăţii sale şi semnificaţiile politice ale acesteia într--un mo
ment istol'ic sau altul. Este astfel elocvent, prin conţinu
tul său, un raport al locotenent-colonelului Iankowsky
din 30 mai 1859, alcătuit la Sibiu în caire scria : „Datorită
felului său de a vorbi poporului, popularitatea lui Iancu
este în continuă creştere şi în special locuitorii din lo
calităţile Săcătura, Scărişoara, Albac şi Neagra din acest
district îl mai stimează încă drept conducător.
După cum se spune, ori de cite ori vine vorba despre
actuala situaţie a Principatelor Dunărene Iancu s-ar arăta
foarte rezervat şi distrat faţă de funcţionarii cezaro-cră
ieşti şi faţă de alte persoane care nu-i par a fi oameni de
încredere. In cerc intim, dimpotrivă, el vorbeşte cu entu
ziasm despre recentele evenimente din ţările vecine şi nu
cred să mă înşel afirmînd că obkeiul practicat de Iancu
de ani de zile şi anume de a colinda cele mai ordinaire
cîrcium i din oraşele Topanfalva56, Abrud şi Verespatak57 ,
precum şi din împrejurimi şi de a fraterniza acolo cu
minerii şi ţăranii la un pahar de vin - are altă cauză
decît înclinaţia spre beţie care i se reproşează şi că, în
situaţia de azi, popularitatea pe care şi-a făcut-o în felul
acesta ar putea fi exploatată într-un mod ostil guvernu
lui"5s.
In ce-l priveşte pe Iancu, în acel moment, temerile ofi
ţerului austriac erau neîntemeiate, dar cele referitoare la
populaţia românească din Transilvania puteau fi consi
derate ca absolut reale. Poporul român, în ansamblul său, nu
abandonase ideea luptei pentru constituirea statului român
unitar modern. Dimpotrivă ideea naţională pusese stăpi-
58 Cîmpeni.
57 Roşia Mont.ană.
sa Stats Archiv, Wien, nr. 1398, exp. 77, M. I. 185\J, Pres.
9 - Avram Iancu în conştiinla poporului romii.o 129

nire pe COfl.'1tiinţa maselor. Numai că împrejudrile isto
rice făceau imposibilă o acţiune concertată a tuturor ro
mânilor pentru realizarea unităţii lor politice. Forţe ex
terne puternice, interesate în dominarea poporulu i iromân,
îl obligau să urmeze calea, bifurcată şi în trepte, a luptei
pentru realizarea acestui ţel : mai întîi unitatea politică a
teritoriilor aflate sub aceeaşi dominaţie străină, austro
ungară şi apoi independenţa şi unitatea într-un tot orga
nic al întregii naţiuni. Pe această cale care n-a exclus, ci,
dimpotrivă, a implicat oa o condiţie sine qua non colabo
rarea directă , pe multiple planuri, între populaţia de pe
ambele părţi ale munţilor Carpaţi, poporul român a reuşit
să realizeze în 1859 unirea Moldovei ou Ţara Românească,
iar în 1 8 7 7 să obţină independ enţa de stat a ţării, în
timp ce românii din Transilvania s-au angajat într-o
luptă susţinută pentru consfinţirea egalităţii în drepturi
cu celelalte naţiuni ale Imperiului habsburgic şi autono
mie naţională, pentru crearea unui cadru politic care să
faciliteze dezvoltarea organică, socială şi culturală a pro
vinciilor româneşti existente î n cadrele Imperiului habs
burgic. Era o cale obiectiv determinată din punct de
vedere istoric, poate singura în măsură să asigure prin
acumulări cantitative de ordin economic, social, spi ritual
ş.a.m.d. realizarea într-o perspectivă nu prea depărtată a
saltului oare să aducă, în împrejurări istorice favorabile,
unitatea politică a poporului român şi desăvîrşirea fizio
nomiei lui ca na ţiune , liberă şi suverană. Acesta-i sensul
istoric al memoriului din 26 septembrie 1 848 adresat Par
lamentului austriac şi care încorpora în el nu numai
reflecţia politică a românilor ardeleni ci şi opinia .revolu
ţionarilor din Principate59• Pe aceleaşi coordonate progra
matice se înscrie memoriul din 25 februarie 1 849, cătr e
Francisc Iosif prin oare se revendică „uni:rea tuturor
românilor din statele austriece într-o singură şi de sine
stătătoare naţiune, sub sceptrul Austriei, ca întregitoare
parte a Austriei" 60•
59 A se vedea Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitate

naţională 1834-1849, Bucureşti, 1967, p. 341.
60 Ibidem.
130
Evenimentele şi realităţile istorice de mai tîrziu au
dovedit că problema unităţii naţionale a românilor nu se
putea rezolva prin ideea UJtopică a federalizării, şi că -
aşa cum spunea Bălcescu - libertatea naţională nu poate
ven i de la curţile împărăteşti şi din mila împăraţilor şi a
despoţilor, ci numai dintr-o unire strînsă între toţi româ
ni i şi dintr-o ridicare a tuturor împreună şi din solidari
tate cu toate popoarele împilate. In acest cadru românii
din Transilvania, sprijinindu-se pe atitudinea lor politică
din anii revoluţiei, reclamă desfiinţarea completă a i obă
giei, libertatea presei şi a asocierii, considerarea tuturor
credinţelor religioase ca recepte, folosirea limbii române
în administraţie şi j ustiţie, posibilităţi de dezvoltare a
învăţămîntului de toate gradele ş.a.m.d. Dar perspectiva
istorică a acestei căi de dezvoltare a luptei naţionale a
românilor din Transilvania n-a putut scăpa neobservată
nici la Viena ş i cu atît mai mult la Pesta sau în
rîndurile aristocraţiei maghiare transilvănene. Francisc
Iosif va reproşa dealtfel delegaţiei române încă în vara
lui 1 849, că „între domniile voastre se află oameni pri
mejdioşi" şi va repeta acest reproş un an mai tîrziu. I n
1 8 5 1 avea s ă desfiinţeze regimentele gdnicereşti ale ro
mânilor încorporîndu-le în cele cezaro-crăieşti „de linie"
pentru a se evita folosirea lor în scopuri „separatiste".
Tendinţele primejdioase ale românilor îi determinau pe
imperiali mai întîi să tărăgăneze şi apoi să respingă orice
doleanţe ale românilor, iar pe guvernatorul Wohlgemruth
să susţină această atitudine a Curţii căreia îi raporta î n
1 8 51 că „Dacă ş i românii , oare sînt cei mai numeroşi şi
cei mai puternici, air începe cu pretenţii, acest fapt air
produce urmări grave. In părţile sudice - se explica
guvernatorul - există deja reprezentanţi ai ideilor ultra
române " 61.
Această atitudine a Curţii imperiale în esenţa ei îşi
găsea un corespondent în atitudinea aristocraţiei ma
ghiaire. O similitudine de interese , care vizau împiedica
rea procesului obiectiv de afirmare a autodeterminării
populaţiei româneşti din Transilvania, a determinat, prin-
•• M. Klima, Guvernatorii Transilvaniei 1 174-1867, Cluj

Sibiu, 1943, p. 68.
131
tre altele, apropierea politică dintre Habsburgi pe de o
parte şi nobilimea maghiară pe de altă parte. Salvairea
intereselor ambelor părţi (pentru Habsburgi menţinerea
integrităţii imperiului, a pieţii pe care o oferea Transil
vania, atît ca sursă de materi i prime cit şi ca debuşeu
pentru mărfurile i ndustriei austriece şi fortificarea struc
turilor politice prin atragerea de partea lor a nobilimii
maghiare, pentru clasele dominante maghiare, consolida...
rea intereselor economice prin menţinerea în supunere
socială şi politică directă a populaţiei româneşti, iar pe
lingă român i şi alte naţionalităţi : sîrbi, croaţi , slovaci)
s-a făcut prin sacrifica.rea drepturilor naţionale ale româ
nilor, sîrbilor , croaţilor, slovacilor, cu preţul sugrumării
tendinţelor acestora de afirmare a specificului lor ca na
ţiuni distincte.
Desfiinţarea autonomiei Principatului Transilvaniei în
1 865 şi sancţionarea alipirii lui la Ungaria, în 1 867, au
consfinţit începutul unei epoci dure caire s-a repercutat
grav asupra luptei maselor populare pentru afirmarea lor
atî t pe planul luptei sociale, cit şi în cadrul procesului
istoric de dezvoltare a naţiunii române moderne.
Protestele românilor au îmbrăcat forme diferite, fie
în Parlamentul din Pesta, unde s-au străduit să demon
streze că dualismul, după expresia lui Alexandru Roman,
nu înseamnă libertate, ci „unio duarum nationum contra
plures", fie prin organizarea unor acţiuni de anvergură
cum a fost Pronunciamentul de la Blaj, caire să arate
odată mai mult că românii, ca şi alte populaţii
nemaghiare, nu pot fi dizolvaţi în conceptul de „naţiune
maghiară", că ei există şi nu numai că există, dar sînt
hotărîţi să lupte pentru afirmarea lor naţională.
In această atmosferă apăsătoare, după eşecul total al
politicii de aJCţiune legală pentru menţinerea autonomiei
Transilvaniei şi egalizarea completă în drepturi a iromâni
lor cu celelalte naţiuni care alcătuiau Imperiul habsbur
gic, a intervenit, la 10 septembrie 1 872 moartea lui
Avram Iancu, martirul ale cărui funeralii au prilejuit vi
guroase demonstraţii naţionale din partea românilor din
Transilvania ca şi din România.
In iulie 1872 , după amintirile lui Ilie Centea, Avram
Iancu străbate pe jos drumurile Apusenilor, spre Turda,
1 32
Cluj, Gherla, Dej (în ultimele două localităţi îşi vizitea2.ă
unii foşti profesori şi colegi) ajungînd la 27 km nord de
Dej, la Glod, apoi la întoarcere se opreşte şi în Căpîlna.
Aici il întîlneşte Centea care îşi aminteşte că „Iancu era
înconjurat de cîţiva bărbaţi, cu cari vorbea, femei veneau
şi-i aduceau diferite mîncări . . . Avea frunte lată, statură
mijlocie, barbă tăiată scurt, mustaţă stufoasă, nas lătăreţ,
şi o vorbă frumoasă românească . . . Deschizînd «Panteo
nul» la fotografia lui, pun mina pe inscripţia de sub foto
grafie, şi-i zic să ghicească cine e aici. Se şterge la ochi,
se uită, apoi !I'ăspunde: «Eu sunt ruina acestuia . . . »
De evenimentele din 1848 şi 49 precum şi de anii de
mai tirziu 1 850-52, în cari a fost tratat neuman de
nemţi, nu-i plăcea să vorbească. De nemţi pomenea cu
dispreţ, numindu-i perfizi . . .
Fluierul nu-i lip.sea . . . Şi aci ne-a zis o doină de jale,
de femeile ce veneau să-i aducă de mîncare au început
a lăcrima.
Pe urmă şi-a luat rămas bun de la noi, dind mina cu
fiecare şi a pornit spre munţii săi iubiţi zicînd jalnic din
fluier, iar noi l-am petrecut în zare pînă nu s-a mai
văzut.
S-a grăbit sărmanul martir, ca pe ziua de 10 septem
brie să ajungă la Baia de Criş, să-şi deie sufletul . "62
La înmormîntarea, care a avut loc la 1 3 septembrie,
şi--au dat întîlnire o mulţime de moţi şi ţărani din părţile
Zarandului şi Abrudului în frun.te cu prefecţii şi tribunii
care supravieţuiau, printre ei Simion Balint, Axente
Sever, Mihai AndlI'eica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiu
deanu. Treizeci şi şase de preoţi în frunte cu protopopii
Mihălţeanu şi Balint au oficiat serviciul religios, iar
avocatul George Secula a rostit un animat panegiric care,
deşi presărat cu consideraţii eclectice de filozofie politică,
conţinea şi elemente valoroase cu privire la personalitatea
eroului dispărut, la ideile în numele cărora a luptat şi s-a
sacrificat, la semnificaţia lor pentru contextul vieţii poli
tice în curs de desfăşurare. Avram Iancu a fost şi trebuie
considerat „martirul naţional " al românilor, luptătorul
82 Ilie Centea, Amintiri despre Avram Iancu, „Patria", Cluj,
an. IV, nr. 257, 26 noiembrie 1922.
1 33
înflăcărat pentru libertate, egalitate şi afirmarea poporu
lui român oa popor liber. „Adevărata libertate şi egalitate
nu se poate fără naţionalism63, fără limba naţională . . .
De vom oferi unei naţiuni toate libertăţile posibile, fă;ră
limba sa naţională, acelea nu sînt decît lucruri moarte,
fără folos şi fără de orice preţ . . . D-lor, ştiu că d-voastră
n-aţi uitat şi nu veţi uita niciodată că Avram Iancu a
fost un zelos luptător pentru naţionalism . . . D-voastră,
spunea în încheiere tînărul avocat român, aţi aflat că
Avram Iancu a fost un ager luptaciu pentru introducerea
în practică a acestui principiu-trinitate : libertate, egali
tate , naţionalitate . . . Luaţi exemplu strălucit a fi mari
în suferinţe, precwn Avram Iancu a fost, dar nu uitaţi
niciodată cu adoraţiune a consacra tot viitorul vostru
mari i idei umanitare . . . de care a fost (cu) adevărat în
sufleţit acest maire martir, apostol naţional, şi atunci,
mai curînd ori mai tkziu, dar sigur, va ven i ora . . . ideea
de libertate naţională va reieşi mîndră triumfăto2re"64.
In timp ce la Ţebea, sub gorunul lui Horea, (o legătură
simboHcă între două figuri istorice proeminente), în faţa
a peste 4000 de oameni cu feţele cernite de dlllrere dar
luminate de făcliile lungi de ceară, în mijlocul unei tăceri
cutremurătoare, un c oşciug simplu era coborît în mormînt,
în satele Transilvaniei începeau a se organiza numeroase
parastase pentru odihna celui dispărut şi pentru venera
rea faptelor sale, pentru fortificarea spiritului de rezis
tenţă în luptă cu asuprirea socială şi naţi onală pe care
l-a întruchipat atît de fidel Avram Iancu. Căci : „în
Ardeal, scria «Federaţiunea» într-un articol preluat şi
publicat integral de «Românul» la Bucureşti, secularul
leagăn natural al românimei şi al românismului, nu este
plai , nu este munte, unde să nu fi străbătut numele aces
tui curat român, mare erou şi nefalsificat descendent al
lui Mihai şi Horea. Nu este inimă necoruptă română care ,
la amintirea acestui stejar ardelean, să nu-şi ridice cu
fală capul către cer, să nu fie mîndru de originea şi nea
mul său şi să nu-şi umple pieptul cu curaj şi tărie, cu zel
63 Se referă la egalitatea naţională în drepturi, la o viaţă po

litică şi naţională liberă şi independentă. (N. a.).
64 „Federaţiunea" din 12/24 octombrie 1872.
1 34
şi abnegaţie pentru arîncena dar dulcea luptă de existenţă,
libertate şi patrie română" ss.
Toată presa românească din Transilvania şi de peste
munţi a oonsemnat cu litere de doliu ştirea încetării din
viaţă a lui Avram Iancu, a exprimat durerea profundă
pe care o resimţea poporul român la ştkea grea transmisă
din Baia de Criş.
„Nu auziţi vîj ietura arborilor, nu simţiţi cum se ridică
şi scade pămîntul sub voi ; brazi i şi stejarii plîng, şi
suspină munţii , căci a murit de-acum decoairea [mîndria]
lor, Iancu; îl pling muntenii, nedespărţiţii săi soţi de
arme cu care adeseori, în umbrele munţilor, ţinea sfatu
rile de bătălie şi, dimpreună cu ei, se bucura pentru suc
cesele armelor şi unde seara înconjurat de rezoluţii săi
tribuni, la via flacără a focurilor, se cufunda în cugete
adînci. Il plînge Ardealul, scumpa sa patrie şi poporul
român pentru ale cărui nume, libertate şi existenţă a
purtat spada română şi a băgat frică şi respect în oasele
boierilor şi a negrilor duşmani ; şi naţiunea întreagă, de
la mare pînă în munţi, este în doliu şi varsă lacrimi la
scumpul sicriu"66. Cu acest prilej s-a comentat pe larg
personalitatea lui istorică, aducînd astfel în dezbatere
politică, ideile majore care au dat conţinut luptei revolu
ţionare din anii 1 848-1 849, prilejuind noi şi ample ana
lize ale situaţiei social-politice şi naţionale a Transilva
niei şi a poporului român în ansamblul său. Dezbaterea
a căpătat un pătrunzător ascuţiş polemic determinat de
agravarea tot mai accentuată a contradicţiilor sociale şi
naţionale, de amplificarea continuă a dimensiunilor con
ştiinţe i politice şi naţionale a poporului român. „Această
manifestare de doliu general la Tomâni pentru moartea
lui Avram Iancu, avea să scrie Bari ţiu, este un adevărat
fenomen, apariţiune pe care orice popor, ajuns la conşti
inţa de sine, îl va lua în cea mai de aproape considera
ţiune". Căci, nota Bariţiu mai departe, „numai epocile
extraordinare produc oameni extraordinari . . . numai
popoare ajunse la un grad oarecare al conştiinţei de sine
şi al culturii se ştiu folosi de asemenea epoci şi îşi aleg
65 Ibidem.
66 Idem, nr. 92, septembrie 1872.
135
sau recunosc de conducători pe bărbaţi de aceia care au
venit tocmai la timp, nu atît ca să vorbească cit mai vîrtos
oa să lucre, bărbaţi ai faptelor, ai acţiunii, cari apucaseră
cum am zice, a avea în sine spiritul naţiunii, care ştiuseră
a-şi identifica interesele lor cu ale poporului şi a se
inspira de mărimea epocii în care au ajuns . . . Avram
lailiCu, om înăscut pentru acţiune, venise tocmai la timp,
tocmai în acei ani epocali , care dacă ar fi trecut peste
noi lăsînd numai urme de simple adunări, de punctaţiuni,
deputaţiuni, petiţiuni şi proteste, poate . . . că naţiunea
română ar sta în aceste zile de cercare nouă încă şi mai
rău decît a stat pînă în anul 1 848"67•
Tonul ascuţit al polemicii care s-a declanşat în jurul
figurii istorice a lui Avram Iancu a fost dat de presa
conservatoare maghiară în frunte cu „Reforma", organul
oficial al guvernului din Pesta, căreia moartea lui Avram
Iancu i-a prilejuit un articol încărcat cu insulte la adresa
celui decedat şi a românilor din Transilvani,a. Deşi mode
rată ca iniţiativă pe planul acţiunii politice, „Federaţiu
nea" a luat atitudine asigurînd că Iancu insultat şi calom
niat de gazeta amintită „este al românimei întregi şi
memoria lui e cel mai scump, cel mai sacru tezaur al ei.
Insultînd deci pe Iancu şi memoria lui aţi insultat naţiu
nea română şi i-aţi vătămat cu minie saorilegia sentimen
telor ei cele mai fine şi cugetaţi că românimei îi �ste
iertat a trece aceasta cu indiferentism şi fără demn răs
puns, fără mulţumirea necesară? Dureroasă amăgire".
Respingînd cu vehemenţă calomniile formulate la adresa
lui Iancu, „martiriul naţiunii române care a sfărîmat jugul
şi fiarele puse pe gîtul poporului român de aristocraţia
şi nobilimea maghiară", autorul încheia cu aceste semni
ficative cuvinte : „Atîta vă repetăm : să nu uitaţi că soarta
nu este legată numai de un gard; zilele acestea vor trece
şi vor veni altele. Deşi ne ţineţi de sclavi dar onoarea
naţională ne este scumpă, o ştim apăra şi o vom apăra
totdeauna cu orişice preţ" 68 •
67 George Bariţiu, Avram Iancu, în „Transilvania", V (1872),

nr. 22, 15 noiembrie, p. 253-258.
68 „Federaţiunea" din 10/22 septembrie 1872.
1 36
Cercurile politice conservatoare din Budapesta şi din
Transilvania nu s-au limitat numai la organizarea unei
campanii de presă calomniatoare la adresa lui Iancu dar,
cu ajutorul guvernului şi al autorităţilor din Transilvania,
s-a întreprins o investigaţie atentă împotriva celor care
participaseră la actul de pietate al comemorării dispariţiei
eroului. Faptul ca atare nu numai că nu i-a intimidat pe
români, dar a potenţat dîrzenia lor, atît în rezistenţa care
o opun autorităţilor, oit şi în organizarea acţiunilor de
eternizare a memoriei celui ce a fost „regele munţilor,
gloria românilor, spaima tiranilor"69•
Acţiunea cercurilor conservatoare maghiare, presa ro
mână din Transilvania şi din România nu şi-o explică
decît ca o nouă expresie a aceloraşi interese care făcuseră
ca în timpul revoluţiei să-i împingă pe români să ia
armele în mîini : nerecunoaşterea dreptului lor la viaţa
naţională autonomă, la libertate socială şi politică, negarea
dreptului lor de a-şi făuri o viaţă spirituală care să-i re
flecte ca naţiune. „Iancu fu mai mult decît un erou, fu un
martir. El combătu pentru o idee, cea mai nobilă şi mai
sacră. Pe bandiera (steagul - n.n.) ce el a arborat în
1 848 sta scris «Dreptate şi libertate». Nici o luptă nu avu
o deviză mai sfîntă, nici un erou o cauză mai mare de
apărat . . . Patria lui Iancu era un mare arest şi el s-a
îns.ărcinat a o preface într-o patrie liberă şi ferice . . .
Istoria poate ierta multor tirani, dar nu poate ierta pe
ucigatorii lui Mihai, Horea şi Iancu."7°
Ideea de libertate, ca trăsătură fundamentală a omului
modern, o idee golită de burghezie în conţinutul ei prin
întronarea brutală a constrîngerii economice, dar îmbră
ţişată în totalitatea semnificaţiilor sale de masele largi
populare, a fost un leit-motiv al confruntărilor ideologice,
al restituirilor istorice pe care acestea din urmă s-au
întemeiat şi în cadrul cărora figura lui Avram Iancu şi
evenimentele la care a luat parte în anii 1 848-1 849 s-au
constituit ca elemente ilustrative pentru susţinerea ei cu
necesitate şi pentru demonstrarea unui anumit curs al
69 Idem, 21 septembrie/3 octombrie 1872.

70 D. I. Dragescu, Avram Iancu, în „Federaţiunea" din 2 1
septembrie/3 octombrie 1872.
137
practici i politice ce o implica. Burghezia română, privată
în traiect.oria ascensiunii ei de condiţiile politice car-e să-i
favorizeze aceste aspiraţii , a devenit susţinătoarea fidelă
a ideii de libertate şi l-a invocat pe Avram Iancu c a pe
„unul din acei bărbaţi eminenţi ai poporului daco-româ
nesc carele fusese î ncălzit şi pătruns în adîncul sufletului
său de sacrul foc al libertăţii"71• O a.<:emenea invocare era
cu atît ma i eficientă cu cit personalitatea lui Avram Iancu
căpăta aderenţă în conştiinţa maselor atit prin natUTa so
cială a revendicărilor programatice susţinute, cit şi prin
cea de ordin naţional. Iar în evocările din 1 872 şi puţin
timp după aceea, ambele laturi ale personalităţii lui
Iancu puteau fi invocate în aceeaşi măsură chiar dacă ac
centul tinde, din ce în ce mai mult, să se pună pe cea
naţională. Ideea libertăţii naţionale, realizabilă fie şi
numai parţial, prin acordarrea autonomiei politice şi admi
nistrative a românilor, prin asigurarea egalităţii între na
ţiunile imperiului este în mod statornic adusă în discuţie,
ca o idee pentru care Avram Iancu a luptat şi s-a sacri
ficat oa un martir. Această semnificaţie perenă este di
mensionată şi în 1 872, fiind considerată ca foarte actuală
şi odată cu relevarea ei se aduc acuze tăioase la adresa
regimului dualist, care se dovedise, de-a lungul a cinci ani
de existenţă , a fi un regim al oprimării naţionale şi al
dezbinării naţionaliste, împotriva tendinţelor concrete ale
dezvoltării fireşti a istoriei. In acest sens confruntarea
lecţiei lucide a trecutului pe oare îl întrruchipa Avram
Ianoo, cu realitatea vieţi i politice transilvănene în curs
de desfăşurare, conducea la concluzia că „numai sclav
poate fi acela care poate vedea sclav lingă sine, liberii
numai liberi voiesc ; şi debil este în timpuri viforoase
statul care, în timpur i scumpe de pace, nu cultivă virtuţi,
nu creşte civi conscii de demnitatea şi chemarea lor, nu
liberi şi egali, ci c ultivă neînţelegerea, nutreşte simţurile
ostile făcînd deosebire între civi, între naţiunile unuia
ş i aceluiaşi stat ridicînd -pe unul şi neglijînd, apăsînd pe
ceilalţi fără drept, fără Dumnezeu"72• In schimbul unei
asemenea politici, pe temeiul experienţei istorice de care
11 „Federaţiunea• 12/24 octombrie 1872.

72 Ibidem.
1 38
se lega şi numele lui Avram Iancu, românii se pronunţă
ş i în 1 8 72 pentru o politică de renunţare din partea gu
vernului la practica dezbinării naţionale, a cultivări i na
ţionalismului şovin. Alternativa colaborării, convieţuirii
paşnice în efortul de a clădi pe acele meleaguri o civili
zaţie nouă, superioară este considerată acum, ca şi în
ultimele luni ale revoluţiei , pe deplin realizabilă. „Daţi
românilor ce li se cuvine ca unui cive adevărat, ca unei
naţiuni , mai mult nimic, şi atunci fiţi convinqi că dreapta
lor va strînge cu sinceritate dreapta voastră. Să credem
că dac.ă cu adevărat vă zace la inimă consolidarea sta
tului, îndestularea şi progresarea naţiunilor şi pacea co
mună, cum le zace aceasta românilor la inimă consolida
rea, atunci e necesitate neamînată să părăsiţi falsa şi stri
căci oasa direcţiune şi smintita tratare cu care vă purtaţi
în tot momentul faţă de aceste naţiuni. Faceţi, căci astăzi
şi-n a voastră putere este, ca noi să nu mai avem lipsă
(nevoie - n.n.) de un Iancu şi voi de un Kossuth, adică
să fim toţi egali în toate, liberi şi tari şi atunci faţa
viitoare a ţării va fi contrarie celei prezente, nu vom edi
fica şi trăi pe pămînt vulcanic, ci-n plaiul fericirii pămîn
teşti. Ne doare însă şi n-avem destule puteri d-a. admonia
cînd pînă acum, mai numai contrariul să esperăm la cele
ce dorim. "73
In revoluţie românii ridicaseră cu tărie dreptul de a-şi
cultiva şi dezvolta limba naţională, de a-şi putea folosi
nestingheriţ i acest instrument inestimabil de comunicare
a gîndurilor şi care distinge o naţiune de alta. Pe Cimpia
Blajului , Iancu şi Buteanu au impresionat nu numa i prin
conţinutul ideilor sociale şi politice pe care le-au exprimat
în faţa mulţimii de ţărnni, dar şi prin claritatea limbii, o
limbă românească neaoşă, care i-a apropiat şi mai mult
de popor. Faptul a fost remarcat, cum bine se ştie, de
Alecu Russo, care avea să scrie cîţiva ani mai tîrziu:
„predicele politice de pe Cîmpul Blajului de la 1 848 s-au
ţinut într-o limbă necunoscută celor patruzeci de mii de
români adunaţi" şi că aceea adunare „fără Iancu, fără
Buteanu şi fără alţi ficiori asemine, ce nu varbeau după
73 Ibidem.
139
gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mis
tificaţie"74.
Problema limbii revine în contextul politic al anilor
următori încheierii dualismului, cind la orizont se profilau
din ce în ce mai clar tendinţele guvernului din Budapesta
de maghiarizare cu forţa a populaţiilor de altă naţionali
tate, inclusiv a românilor din Transilvania. Este susţinută
şi invocată în focul l uptei politice, iar acum e cu putere
reactualizată în cursul evocării lui Avram Iancu. Evoca
rea însăşi e un argument în sprijinul luptei pentru păs
trarea nealterată a limbii strămoşeşti, pentru continuarea
pe un plan superior a rezistenţei poporului român de-a
lungul secolelor în faţa oricărei tentative care viza pierde
rea acestui însemn fundamental al său ca grupare etnică
şi apoi naţională. „Respectăm ce este de respectat - se
scrie într-un articol din ·«Federaţiunea» consacrat lui
Avram Iancu şi citat mai sus - dar se pretinde a lupta
şi pentru ce ne-am luptat de secole şi de secole am vărsat
şiroaie de sînge, pentru limbă şi naţionalitate, pentru
libertate egală cu cei liberi din patrie, o ţinem de just,
de datorinţă imperativă"75.
Se reîmprospătează astfel, la moartea lui Avram Iancu,
nu numai imaginea multor evenimente din cursul anilor
1848-1849 inserate în fluxul viu al istoriei atît cea pre
mergătoare revoluţiei, prin intermediul căreia se explica
geneza acestui mare eveniment, cit şi cea căreia i-a
urmat, dar şi conţinutul fundamental al programului d e
pe Cîmpia Libertăţi i rămas, în majoritatea prevederilor
sale, pe planul dezideratelOII' . Se demonstra cu acelaşi
prilej odată mai mult necesitatea realizării practice a pro
gramului revoluţiei de la 1848. Se denunţa pe larg „situa
ţiunea Transilvaniei, nemulţumirea generală a poporului
român, ingerinţa în afacerile proprii municipale, amenin
ţările şi presiunea ce o exercită guvernul asupra oficiali
lor de stat pentru ca aceştia să-i promoveze scopurile şi
să- i execute ordinile arbitrare" şi se justifica politica de
rezistenţă a românilor şi a altor naţiuni „gravaminele de
74 Alexandru Russo, Scrieri, publicate de Petre V. Haneş,

Bucureşti, 1908, p. 80.
75 „Federaţiunea" din 12/24 octombrie 1872.
140
toate zilele ce se ridică din partea naţiunilor nemaghiare
contra volniciei, contra poziţiunii de negaţiune a guver
nului maghiar". In această stare, se întreba „Federaţiu
nea", „cine poate să afirme că naţiunea română de
dincoace de Carpaţi este mulţumită cu poziţiunea în care
se află?
Starea lucrurilor, incidentele de toate zilele ne dovedesc
mai mult decît contrariul; ne dovedesc că exacerbarea şi
nemulţumirea este aproape generală, focul arde astăzi
supt spuză şi cine ne garantează că nu va izbucni mîine.
Dea cel.'1ul ca răul să se vindece 1a timp şi să n-<ajungem
a deplinge acele momente cînd cei nemulţumiţi, pierzîn
du-şi toate speranţele de o ameliorare a soartei şi sătui
de o viaţă ingrată, se vor arunca în braţele lui Marte
(zeul războiului la romani - n.n.) şi vor căuta să moară
mai bine cu gloria, d:ecît să fie în etern nedreptăţiţi şi
oprimaţi în vechiul lor pămînt"76.
Spiritul de revoltă care punea stăpînire din ce în ce
mai mult pe conştiinţa românilor transilvăneni, aspiraţia
tot mai clară şi mai greu de stăvilit către împlinirea ideii
de libertate socială şi naţională nutrită de masele popu
lare româneşti din monarhia austro-ungară, la care . se
adăugase amara decepţie generată de falimentul acţiunii
legale, toate au fost în măsură să favorizeze persistenţa
figurii lui Avram Iancu în memoria contemporanilor săi
şi a fi transmisă apoi generaţiilor viitoare. Acum, în 1 872,
George Bariţiu nota că, deşi mort pentru sine şi pentru
societate, Avram Iancu „vieţuia în spiritele şi în inimile
noastre ale acelora care am ştiut să apreciem meritele lui,
zelul şi onoarea lui pentru naţiunea căreia· se devotase
pînă cînd îşi sacrifică şi toată existenţa sa. Avram Iancu,
mort pentru societatea contemporană, va vieţui în memo
ria noastră şi a tuturor generaţiunilor cît ne vor succede
nouă pînă cînd istoria omenirii va mai avea să consemne
cite ceva din viaţa naţiunei d:aco-româneşti"77• Această
persistenţă denotă ea însăşi existenţa unei orientări către
alternativa acţiunii militante, a luptei din ce în ce mai
76 Ibidem.
77 G. Bariţiu, Avram Iancu, ln „Transilvania" , an V (1872)
nr. 21 (1 noiembrie), p. 244.
141
hotărîte şi mai ferme, singura în măsură să aducă final
mente libertatea naţională. In acest sens figura istorică
a lui Avram Iancu este invocată, atît de-o parte cit şi de
alta a Carpaţilor, ca un luminos exemplu de luptă pentru
cauza libertăţi i care, adesea, în numeroase momente ale
istoriei, nu poate fi obţinută decît pe calea armelor. Tri
bunul Aaron Craiinic scria de pildă în paginile „Românu
lui " din Bucureşti, că dacă Simion Bărnuţiu era pe drept
cuvînt considerat „marele patriot care ştia să dea adunării
naţionale însemnătatea ce i se cuvenea" prin fixarea pro
gramului de acţiune politică, situaţia istorică concretă
cerea a doua zi pe „omul comandant care, î n primejdii,
să ştie conduce poporul. Poporul dar, notează autorul
citat, a doua zi îşi află salvatorele în juna persoană a lui
Iancu, care fu plllI"tată pe braţe în triumf. Români i nu
mai cugetau <lecit la Iancu şi pe fiecare zi născoceau
felurite imnuri asupra persoanei sale"78• Tot astfel se
pronunţa şi un alt c ontemporan, oare făcea referire diirectă
la necesitatea de a urma în practica politică a vremii sale
şi, fireşte, pe un plan superior, spiritul pe care l-au întru
chipat cei mai de seamă reprezentanţi ai generaţiei paşop
tiste. „Bărnuţiu, Bălcescu, Mureşianu , Eliade, Bolintinea
nu, Iancu s-au dus lăsînd î n urmă-le un gol pe care
secolii nu-l vor umple. Moartea seceră spicele cele mai
frumoase din holda României pe cind inamicii ne fabrică
catenele sclaviei. Martirii idei i şi ai acţiunii s-au dus dar
ne lăsară o sacră ereditate : exemplul de a-i imita ş i spi
ritul lor"79•
Figura lui Awam Iancu ca om de acţiune e rememo
rată de Bariţiu într-un moment în care încerca el însuşi
o mare dezamăgire cu privire la situaţia poporului român
în Transilvania, cind detesta în termeni corosiv i politica
Curţii imperiale, reevalua conţinutul politicii urmate de
români în revoluţie sau în anii următori şi încerca să
identifice căile de urmat care le-ar aduce acestora mai
mulţi sorţi de izbîndă. „Recăzuţi de atita amar de timp de
la acţiunea politică, partea cea mai mare a românilor făcea
«politica» tot cu acea naivitate copilărească, cu care o
7e „Românul• din 12 septembrie 1872.

79 Ibidem.
142
făceau mai mulţi români transilvănen i şi ungureni pma
în ziua de astăzi". Ori, scria Bariţiu, mai departe, „este
un adevăr foar.te trist că libertatea în această lume tre
buie să se răscumpere aşa de des prin vărsare de sînge;
însă nu avem ce face, aşa merge pe acest glob, lupta pen
tru existenţă şi libertate curge neîncetat sub forme foarte
diverse, pînă ce de atîtea ori oamenii recurg şi la arme '' 80 •
Şi tot Bariţiu fixa în termeni politici riguroşi semnifi
caţia istorică a faptelor lui Iancu prin corelare cu situaţia
în care se aflau românii din Transilvania după mai bine
de două decenii de la sfirşitul revoluţiei, un adevărat pro
gram de acţiune a cărui realizare putea să împingă pe
c alea către emancipare şi unitate naţională. Un program
care vădeşte nu numai gradul de acumulare a experien
ţei social-politice pe care o trăiseră românii de-a lungul
unor decenii frămîntate, dar şi capacitatea de-a scruta
perspectiva istorică în strînsă legătură cu exigenţele con
crete ale practicii politice. „Noi acei români contempo
rani, care am trecut prin aceleaşi probe de foc prin care
a trecut şi Avram Iancu, care am luptat alăturea cu
el în un mod sau în altul pentru emanciparea noastră na
ţională, să învăţăm din cazul cel funest al lui cîteva lucruri.
Să ne încredem totdeauna neasemănat mai mult în pute
rile proprii decît în ajutorul altora. Să nu ne încordăm
prea tare speranţele şi aşteptările noastre pentru ca iluziu
nea să nu fie cu atît mai amară şi să nu aibă consecinţe
funeste. Să nu credem niciodată în stabilitatea lucrurilor
omeneşti, prin urmare să nu şi disperăm îndată ce vedem
că a pus piciorul şi s-a înţepenit vreuna sistemă inemică
pentru că apa trece, pietrele rămîn. Să avem totdeauna
inima caldă pentru popor şi să ne ţinem solidari cu el, dară
nu totdeauna să aşteptăm ajutor activ şi nici totdeauna re
cunoştinţa pentru că gratitudinea este virtute foarte rară,
iar ingratitudinea un viciu ce întîmpin la fiecare pas
în lume. Să nu pretindem a secera îndată ce am şi semă
nat. Să învăţăm patienţă de la mama natura " 81 •
In linii mari conţinutul interpretărilor ce se conferă de
către publicistica şi istoriografia română personalităţii
80 G. Bariţiu, op. cit„ p. 243, 254.

81 Ibidem, p. 258.
143
lui Avram Iancu în anii următori se menţine pe coordo
natele de mai sus. Dar forţa polemică capătă adesea ac
cente mai ascuţite ca urmare a intensificării politicii de
asuprire naţională a românilor pe care aveau s-o promo
veze clasele dominante maghiare, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, datorită frămîntărilor prin care trecea miş
carea politică a românilor transilvăneni în efortul lor de
a găsi calea cea mai potrivită pentru continuarea cu
succes a realizării aspiraţiilor nutrite pe acest plan de în
tregul popor român.
In 1 877, publicînd unele documente cu privire la luptele
desfăşurate la 1 848-1 849 în Munţii Apuseni, Alexandru
Roman viza tocmai aceste două aspecte fundamentale
care-şi lăsau amprenta pe cursul dezvoltării istorice a
românilor din Transilvania, atunci cînd se întreba : „oare
după 26 ani, plini de învăţătură, schimbat-au maghiarii
politica lor faţă de români? şi că noi ţinem oare politica
martirilor noştri? l nvăţat-am noi a-i urma ? Disciplinatu
ne-am spre a opera solidari? Cu un cuvînt, progresat-a
cauza română sau că a regresat de atunci încoace? Şi dacă
a regresat ce [care] este cauza regresului?" Este limpede
că văzute prin prisma răspunsurilor ce le reclamă între
bările de mai sus şi pe care urma să le pună în evidenţă
analiza istorică a evenimentelor din 1848-49, acţiunea
de publicare a documentelor cu privire la „episodul
Dragoş" face parte integrantă din conţinutul luptei poli
tice în curs de desfăşurare. Din necesitatea de a găsi un
făgaş adecvat pe care să poată fi înrîurită eficient lupta
naţională a poporului său, Alexandru Roman îşi pro
punea, în perspectiva istorică a celor aproape trei decenii
care se scurseseră de la revoluţie, să lămurească, de pildă,
dacă „misiunea Dragoş" a fost o cursă întinsă românilor
sau a reflectat o dorinţă sinceră a guvernului revoluţio
nar maghiar şi astfel „catastrofa de la Abrud este a se
atribui numai neghiobiei lui Hatvani. Aceste şi (alte)
asemenea chestiuni cer deslegare spre a se lămuri ade
vărul istoric pălmuit de către cei mai mulţi scriitori ma
ghiari şi străini care, tratînd istoria revoluţiei ungare
s-au ocupat şi de luptele românilor cu maghiarii"82.
e2 „Transilvania" , Braşov, X, nr. 5/1877, p. 54.
144
Contextul istoric concret şi sarcinile pe care le punea
în faţa luptei naţionale a românilor fac ca în selectarea
faptelor istorice de care este strîns legată personalitatea
lui Avram Iancu şi în interpretarea lor să se pună un accent
deosebit nu numai pe elementele care au generat con
tradicţiile dintre români şi conducerea revoluţiei ma
ghiare dar şi pe conţinutul istoric al convergenţei dintre
ţelurile generale ale revoluţiei române şi interesele de
moment ale Curţii habsburgice. Se pune în evidenţă di
ferenţa calitativă dintre scopurile urmărite de români pe
de o parte şi de Habsburgi pe de altă parte, se stăruie
asupra caracterului obiectiv al acţiunilor care au c9mpus
fenomenul mare al revoluţiei române, îndreptăţirea lor
istorică, demascîndu-se cu vigoare atitudinea imperialilor
faţă de poporul român atît în timpul revoluţiei cit mai
ales după aceea. Luînd atitudine fermă împotriva inter
pretărilor care-şi făceau loc în presa burgheză maghiară
după care românii din Transilvania „ar fi luptat pe
atunci în soldul Camarilei, adecă în favoarea absolutismu
lui", Bariţiu nota că „aceia care spun şi scriu această
minciună sau nu cunosc deloc istoria acelor ani sau, ce
este şi mai probabil, ei o falsifică înadins pentru scopu
rile lor. Nici un român adevărat din anii 1848-1 849, pre
cizează Bariţiu, n-a avut de scop a-şi vărsa măcar una
singură picătură de sînge pentru despotism, ci numai
pentru libertate şi în contra terorismului celui mai brutal
şi mult mai barbar decît fusese pe atunci cnutul ţarului
Nicolae şi gîrbaciul căzăcesc1'83•
Pe aceeaşi traiectorie se înscrie literatura memorialis
tică a acestor ani84, subordonată şi ea nemijlocit luptei
politice a românilor, susţinerii cauzei de care era animat
întregul popor român. Tribunul I. Ciurileanu de exemplu,
în ale sale amintiri apărute în 1 887 va interpreta faptele
istorice de pe aceeaşi poziţie ca şi cea a lui Bariţiu, rela
tată mai sus, scriind textual că „la 1 848-49 românii din
Transilvania nu s-au luptat, cum afirmă hulitorii noştri,
pentru reacţiune, aţîţaţi şi întrebuinţaţi ca unelte de cei
83 G. Bariţiu op. cit„ P. 244.

84 Pentru detalii vezi P. Teodor, Avram Iancu în memoria
listică, Cluj, 1972.
10 - Avram Iancu în conşliinla poporului român 145

din Viena. S-au luptat pentru libertate, pentru drepturile
politice şi cetăţeneşti aşa precum le formulaseră în pro
grama de pe Cîmpul Libertăţii. Porunca revoluţiei n-a
venit din Viena. Românii s-au sculat cu toţii din propria
lor hotărîre îndată ce au văzut că ungurii * le-au rînduit
pieirea. Dacă împăratul urma pe unguri înainte şi nu
se deslipea de ei, românii s-ar fi răzvrătit şi în contra
lui. Dar s-a întîmplat ca împăratul să aibă duşmani pe
unguri, care l-au detronat şi astfel românii luptînd pen
tru interesele lor naţionale să lupte şi pentru el"85• Deşi
românii au ajuns astfel în postura de aliaţi ai Coroanei,
Curtea din Viena i-a dezamăgit atît în focul luptei, cind
nu a voit să le dea arme preferînd să-i „vază înarmaţi
numai cu lănci, coase şi furci, împotrivindu-se unui ina
mic înarmat pînă în dinţi cu puşti şi tunuri" cit şi după
aceea, cînd „a încununat persecuţiile ce duşmanii începură
contra şefilor români, a tolerat ca nemuritorul Iancu să
fie ferecat ca un rău făcător şi trîntit în temniţă, n-a îm
plinit legitimele cereri ale poporului român şi 20 de ani
în urmă a jucat pe o constituţie care făcea din Transil
vania roaba Ungariei şi din români robii ungurilor. In
această purtare se cuprinde o mare învăţătură pentru
români. Puieşi-o la inimă"es .
Evocindu-se astfel tabloul luptelor purtate de moţi în
anii 1848-1 849 şi în cadrul lor figura lui Avram Iancu,
se contribuie direct la fortificarea conştiinţei politice a
românilor şi îndeosebi a generaţiei imediat următoare
evenimentelor care „crescută sub apăsare, să nu desnă
dăjduiască, să nu piardă încrederea în vigoarea şi puterea
neamului românesc; pentru că, dacă întîmplările de la
1848-49 se vor mai repeta, să se ştie unde trebuie cen
tralizată acţiunea şi rezistenţa poporului romârilţ87•
Existenţa unor asemenea atitudini politice îndreptate
direct împotriva Habsburgilor şi justificarea lor pe teme
iul faptelor istorice legate de numele lui Iancu nu apare
* Evident este vorba de anumite cercuri conducătoare ale re

voluţiei maghiare, (n.a.).
85 I . ·Ciurileanu, Fragmente istorice din anii 1848-49, Bucu
reşti, 1 887, p.
8& Ibidem.
87 Ibidem, p. 86.
146
nici în epocă şi nici în perspectiva timpului doar ca fiind
sub semnul unor simple discursuri ideologice, ori simple
suporturi de circumstanţă pentru acţiunile luptei naţio
nale ce se iniţiau, ci elemente definitorii pentru reali
tatea istorică care, în cursul devenirii ei, tindea deja
spre conturarea etapei finale a luptei naţionale. Aseme
nea atitudini politice apar şi ca o expresie a reevaluării
interpretative a unor evenimente istorice concrete pe care
perspectiva timpului, în corelaţie nemijlocită cu practica
social-politică, le-a supus demistificării şi le-a făcut acce
sibile cunoaşterii mult mai aproape de fondul lor real. I n
acest sens a fost doar reală credinţa lui Iancu că numai
o conjugare a eforturilor revoluţionare româno-maghiare
va putea aduce înlăturarea jugului austriac, fără a putea
accepta o clipă înlocuirea acestuia cu un altul, că
numai o acţiune radicală va putea realiza înlăturarea io
băgiei şi ascensiunea naţiunii române de la situaţia de
tolerată în care se afla încă în 1 848 la demnitatea unei
naţiuni libere.
Imprejurările politice complexe şi greşelile păturii con
ducătoare maghiare au silit pe Iancu şi pe revoluţionarii
paşoptişti transilvăneni să lupte alături de armata impe
rială, să dea crezare (mai mult sau mai puţin) promisiu
nilor Curţii de la Viena. Greşeala rezultată dintr-o per
fidă amăgire, va fi scump plătită. In cazul lui Iancu însă,
nici raporturile sale cu imperialii nu sînt de natură să
justifice aşezarea lui în tabăra acestora.
N-a crezut în loialitatea Habsburgilor. „Nu cred neam
ţului, scria el unui amic. Aşa sînt, că de instrument reiese
să ne folosească" şi pe fondul acestei credinţe a discutat
cu Nicolae Bălcescu. Anterior acceptase desfăşurarea tra
tativelor cu Ioan Dragoş şi avea să fie neutru în lupta
împotriva armatei ţariste. Deşi tardiv, în întimpinarea
credinţei lui Iancu a venit Kossuth însuşi către finele re
voluţiei, iar peste ani, în 1880, avea să-şi reconsidere
post-factum, eroarea fatală de a nu fi recunoscut de justă
cauza pentru care se luptau românii şi alte naţionalităţi
existente pe teritoriul fostei coroane feudale maghiare.
Ultimele două decenii ale secolului trecut sînt cunoscute
în cronica vie a luptei naţionale desfăşurate de românii
147
din Transilvania, cu sprijinul activ al maselor populare
din Vechea Românie, ca o perioadă deosebit de frămîn
tată. Nu numai că cercurile guvernante au înăsprit con
siderabil aplicarea legislaţiei naţionaliste deja existente,
dar prin alte măsuri au lăţit necontenit evantaiul barie
relor artificiale ridicate în calea afirmării de către popo
rul român a aspiraţiilor sale de libertate naţională şi
autodeterminare politică în cadrele unui stat naţional
unitar de sine stătător. Totul apare ca o expresie a con
tradicţiilor sociale şi naţionale care se afirmă cu tărie
mai întîi în sfera economicului şi a vieţii sociale, apoi în
celelalte domenii cum ar fi practica politică sau creaţia
spirituală. Determinante sînt desigur confruntările din
sfera activităţii economice, unde masele popul.are, în spe
cial ţărănimea, resimt acut greutatea exploatării la care
sînt supuse de grofii unguri şi burghezia maghiară sau
germană şi încearcă adesea atenuarea ei prin intermediul
luptei deschise. Iar burghezia română, la rîndul ei, caută
neîncetat căile cele mai favorabile pentru a dobîndi nu
numai acces nestingherit la folosirea pîrghiilor politice
cu care să-şi asigure potenţarea forţei sale economice, dar
şi cucerirea unor poziţii d ominante în ansamblul vieţii
economice a Transilvaniei. Şi dacă în încercarea ei de a
pătrunde mai puternic în sectorul bancar sau industrial
şi comercial burghezia română a putut fi împiedicată cu
succes, în schimb nu acelaşi lucru s-a putut întîmpla şi
în sectorul agricol, unde sub lozinca „al cui e pămîntul
- a aceluia e patria" au putut fi speculate mai uşor feno
menele de ruinare a nemeşimii, o bună parte din proprie
tatea funciară fiind treptat transferată în posesiunea unor
reprezentanţi ai burgheziei sau a unei părţi din ţără
nime. Treptat burghezia română reuşeşte să-şi extindă
poziţiile economice şi să exercite o concurenţă reală în
mai toate sferele activităţii economice, ceea ce se reflectă
din plin şi pe planul luptei politice sau ideologice, prin
tr-o atitudine mai fermă şi mai deschisă. In special bur
ghezia comercială, care era lezată mai direct în funcţio
narea relaţiilor de schimb cu România Veche, avea să se
situeze pe poziţii mai radicale şi să susţină chiar, din
punct de vedere financiar, marile iniţiative ale luptei na-
148
ţionale cum au f<?st apariţia „Tribunei" sau mişcarea
memorandistă, acţiuni care-şi găseau un punct de spri
jin şi dincolo de Carpaţi în România Veche. Punctele
forte ale rezistenţei naţionale sînt însă masele populare,
ţărănimea şi proletariatul ale cărui rînduri sporesc din
ce în ce mai mult. Conştiinţa lor naţională a căpătat noi
dimensiuni, şi pe măsura intensificării asupririi exercitate
de clasele dominante, atît pe plan social, cît şi naţional,
s-a fortificat şi spiritul acţiunii militante, s-au conturat
din ce în ce mai mult tendinţele către orgnizarea unor
conftruntări deschise . Replica care a premers Memoran
dului avea să fie expresia acestor stări de spirit puse în
evidenţă şi prin avertismentul dar, fără echivoc, pe care-l
conţine. „Românii , consemna acest document grăitor al
istoriei luptei naţionale a românilor din Transilvania,
sînt cei mai pacinici şi blînzi oameni din lume , dar în
faţa împilărilor la care este expus poporul nostru, el care
trăieşte şi moare pentru limba, legea şi neamul său frică
ne este că nimeni, nici conducătorii noştri politici, nu vor
fi în stare să împiedice ca acest atît de leal şi răbduriu,
dar teribil de răzbunător popor să nu erumpă azi-mîine
şi să-şi facă el dTeptate, precum adeseori se pronunţă sub
j ugul ce-l apas ă "HH .
O semnificaţie deosebită are acţiunea din zilele cînd la
Cluj se pregătea procesul memorandiştilor români, iniţiată
d e un comitet avînd în frunte pe Vasile Fodor , care la
9/21 aprilie 1 894 lansează la Abrud chemarea pentru ri
dicarea unui monument lui Avram Iancu în Munţii
Apuseni.
Vorbind despre bărbaţii mari a i neamului românesc
care s-au impus „în decursul marelui proces de reînviere
şi redeşteptare naţională " , apelul preamăreşte aceşti
luceferi strălucitor i care „vor lumina totdeauna cărările
viitorului şi vor îmbărbăta pe wmaşi la jertfe, la abne
gaţiune pentru cauza cea mare, fericirea acestui popor
al nostru . . .
88 Cestiunea română din Transilvania şi Ungaria. Replica ju
nimei academice din Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul" dat
de junimea academică maghiară „Memorandului" studenţilor uni
v ersitari din România, Viena, Budapesta, Graz, Cluj, 1892, p. 143-
144.
149
Sus, ca un colos între ceilalţi, se ridică figua-a măreaţă
a lui Avram Iancu, Eroul anilor 1 848/49.
Model al libertăţii, al iubirii de neam, şi de moşia stră
bună.
Fericirea poporului român a fost pentru I ancu un ideal
sacru.
Acestui mare şi neuitat român, vor moţii să-i ridice un
monument demn de măreaţa lui figlllră , în Munţii Apuseni,
la un loc ce mai tîrziu se va statornici"89•
Spiritul de luptă al maselor chiar după acţiunea memo
randistă nu numai că n-a scăzut în intensitate, dar a
căpătat noi valenţe. „Dorul de luptă, aşa de mare şi aşa
de firesc la poporul nostru de a da înainte pe calea lupte
lor pentru apărarea celor mai scumpe tezaure"90 cum
scria „Tribuna" în octombrie 1 896, caracteriza o situaţie
reală, existentă în rlndurile românilor din Transilvania.
„Dorul sacru după luptă, după acţiune" existent la
populaţia românească a determinat pe cei ce „au chema
rea de a pipăi pulsul curentului poporal, conducătorii . . .
cari simt cu masele acestui popor" să treacă la fapte şi
să confere noi dimensiuni organizatorice acţiunii politice
naţionale. Iar comparaţia cu trecutul a intervenit ori de
cite ori se trasau liniile unei noi intervenţii pe scena
luptei politice şi sociale. „Dacă în 1 848, cînd idealul
măreţ al libertăţii era abia în germene la noi, nu ne-am
sfiit a ne război chiar şi cu arma în mină pentru drep
tlllrile noastre naţionale, iar cutropitoarele necazuri şi
deziluzii ce au urmat nicidecît nu ne-au putut istovi,
răpune puterea de viaţă, cu atît mai falnici, mai neclintiţi
şi mai siguri de izbîndă trebuie să fim noi azi, cînd aurora
libertăţii s-a prefăcut în întins cer senin şi cînd senti
mentul naţional e în plină floare : lnainte deci, numai
înainte"91•
In acest context general şi ca o cerinţă concretă a
fluxului real pus în evidenţă de mişcarea naţională din
Transilvania, se readuce în actualitate cu o focţă sporită
89 Biblioteca Universit.ară Centrală Cluj, fond Colecţii speciale,

mss. sert.ar 324/4.
90 „Tribuna" din 6/20 octombrie 1896.
91 Ibidem, din 4/16 mai 1896.
1 50
şi cu o imagine mult îmbogăţită figura lui Avram Iancu,
ca W1Ul care, în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare
din 1 848-1849, reuşise să exprime cu multă fidelitate
hotărîrea maselor, spiritul lor de luptă pentru înlătUJrar
rea iobăgiei şi o rezolvare istorică a condiţiei naţionale
către care aspira întregul popor român. lndemnuri la ac
ţiune ca cele exprimate la Blaj în zilele premergătoare
Adunări i naţionale : „calea pe care trebuie să mergem
ne-a arătat-o Nicolae Ursu'', sau „Noi nici să cerem, nici
să pretindem, ci să luăm ce este al nostru" sînt rememo
rate cu patos de tribunul Vasile Moldovan ca şi acţiunile,
din aceeaşi perioadă, ale lui Avram Iancu care cerea
celor cu care venea în contact să aibă „curagiu întru
apărarea cauzei naţionale"92• Dar nu numai atît. Presa
românească, mai ales după mişcarea memorandistă, a
putut dezbate cu mai multă vigoare programul ei politic
şi să afirme pe mai departe că : „principiul autonomist a
constituit în trecut şi constituie şi astăzi punctul cardinal
în pretenţiunile naţionale ale celor 3.!. milioane de ["Omâni
2
din actualul Imperiu habsburgic. Toţi cei ce cunosc
natura luptelor politice între popoarele unui stat polina
ţional, dar centralist vor înţelege că o asemenea aspira
ţiune autonomistă nu este numai justă şi legitimă, dar
constituie în adevăr minimul pretenţiunilor unui popor
deplin conştient de personalitatea sa naţională.
Nu încape îndoială că în doctrină orişicare naţionalitate
care locuieşte în mase compacte un teritoriu anumit are
dreptul irecuzabil de a se constitui într-un stat liber şi
cu desăvîrşire independent sau a se uni cu un stat vecin
de aceeaşi naţionalitate". Acest principiu „este încă
substituit . . . de principiul dinamic [în care] adeseori forţa
primează dreptul "oa.
Iar în argumentarea pledoarie i pentru a se renunţa la
calea petiţiilor şi a se merge pe aceea a luptei deschise
se recurge frecvent la experienţa trecutului, la ceea ce a
reprezentat răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, iar apoi
revoluţia de la 1 848 cu al ei simbol măreţ care era ceta-
92 Vasile Moldovan, Memorii din 1 848-49, Braşov, 1895, p. 8.

93 „Tribuna" din 20 iunie/2 iulie 1896.
1 51
tea Munţilor Apuseni şi „pîrcălabul ei" - prefectul
Avram Iancu. „Una n-ar trebui s-o uite maghiarii - se
scria în paginile «Gazetei Transilvaniei», vizînd nemij
locit pe guvernatori şi politica acestora - că dacă ei
privesc cu mîndrie la fortăreaţa Komarom - apărată de
renumitul general Klapka - pe care austriecii, pe lîngă
tot ajutorul muscălesc, n-au putut-o cuceri, apoi şi ro
mânii privesc cu mîndrie la Munţii Apuseni, supW?i co
mandei lui Iancu. Maghiarii au cucerit Ungaria şi Tran
silvania, au aruncat armata austriacă peste graniţă, dar
Munţii Apuseni nu i--au putut cuceri, deşi ,românii se
luptau numai cu puşti de iepuri, cu tunuri de lemn, cu
lănci şi cu bolovani, flămînzi şi desculţi. Şi aceasta . . .
întru vestirea sfinţeniei jurămîntului depus în Cîmpul
Libertăţii , întru apărarea neamului românesc"94•
I n jurul dimensiunilor istorice reale care confereau
măreţie lui Avram Iancu şi-l întipăriseră pent,ru totdeauna
în conştiinţa istorică a poporului român, la sfîrşitul seco
lului al XIX-lea se declanşează o nouă şi importantă luptă
ideologică între cercurile guvernante de la Budapesta şi
reprezentanţii autentici ai mişcării naţionale româneşti,
cu prilejul reîncercării de a se iridica un monument erou
lui. Iniţiativa redeschideri i acţiunii pentru ridicarea unui
monument al lui Avram Iancu a aparţinut de data aceasta
lui Ioan Rusu-Şirianu, care din închisoarea de la Seghedin
a trimis-o „Tribunei" împreună cu o sumă de bani pe
care un ţă,ran din Şiria, Nicolae Lăzărescu, îi colectase
animat de această idee patriotică măreaţă.
Lansată prin „TriblUla" ideea ca atare a căpătat o
imensă adeziune din partea româniloir din Munţii Apuseni
şi din întreg Ardealul care vedeau în Avram Iancu pe
unul dintre aceia care „inspiraţi de geniul popoarelor, în
marea lor iubire de neam - adesea s-au adus pe sine
jertfă sfîntă pe altarul naţiunii", iar în momentul evocator
un mijloc menit a reaminti contemporanilor „rănile tre
cutului pe corpul naţiunii" , a îndemna la luptă pentru îm
plinirea cauzei rămase încă nerezolvartă95•
94 „Gazeta Transilvaniei", an. LV, aprilie 1892, nr. 100.

95 Biblioteca Universitară Cluj, fond Colecţii speciale, mss.
sertar 324/4.
1 52
La acest apel s-a răspuns cu entuziasm, printre pr1m11
care au subscris din punct de vedere material fiind ţăranii
din j udeţul Arad şi, bineînţeles, din satele cuprinse nemij
locit în perimetrul prefecturii lui Avram Iancu în cursul
revoi uţiei .
La puţin timp după lansarea ei ideea a fost îmbrăţişată
şi de Comitetul Central al Partidului Naţional Român,
care şi-a asumat sarcina de a dirija cursul acţiunii, de a
centraliza prin Tit Liviu Albini fondurile colectate96• Din
România ea era salutată de ziarul „Românul" printr-un
apel în care printre altele se arăta : „In memoria lui
Avram Iancu, fraţii noştri de dincolo vor să ridice un
monument, căci numai o piatră simplă arăta locul etern
al legendarului erou. Mişcarea a pornit de la un întem
niţat din Seghedin, amicul nostru Rusu-Şirianu. Sumele
colectate să se trimită pe adresa d-lui Albini Liviu din
Sibiu. Felicităm pe iniţiatori şi îndemnăm pe toţi românii
să sprijine această mişcare. Nu e vorba aici, scria în
încheiere «Românul„, numai de a ridica o simplă statuie
pe mormîntul unui erau naţional, ci e vorba ca prin evo
carea numelui marelui erou, generaţiunea actuală să se
întăre ască în sentimentele sale naţionale"07•
Acţiunea ca atare n-a lăsat însă indiferente organele
regimului burghezo-moşieresc maghiar. Dimpotrivă. Sesi
zat de amploarea entuziasmului cu care masele susţineau
această idee , de popularitatea eroului mai ales în rîn
durile celor exploataţi şi asupriţi şi îndeosebi de pericolul
polarizări i în jurul acestui fapt a luptei pentru dreptate
ş i libertate, guvernul din Budapesta a luat măsuri pentru
stoparea acţiuni i iniţiate şi pedepsirea celor ce au sus
ţinut-o. Ministrul de interne Perczel Dezso a emis o Circu
lară specială la 1 5 martie 1 895, nr. 462/1895, prin care
acuză pe organizatori numindu-i agitatori ; acţiunea este
apreciată ca fiind un atentat ce nu se poate permite şi
se ordonă ca „oriunde, pe teritoriul ţării, s-ar încerca ri
dicarea unei statui . şefii respectivei localităţi cercuale
. .
86 Vezi detalii Ia Paul Abrudan, Lupta pentru apărarea me

moriei lui Avram Iancu, în „Studii" , tom. 25 (1972), nr. 4, pp.
701-717.
97 „Tribuna", din 3 mai 1894.
153
sau comitatense s-o împiedice sub grea răspundere perso
nală; colectele pentru acest scop nu se pot accepta şi,
intrucit deja s-au intimplat colecte, colectanţii, în virtu
tea legilor şi regulamentelor existente, trebuie să fie traşi
la răspundere iar suma adunată să se confişte"9B. In plus
circulara Ministerului de Interne maghiar formula o serie
de acuze la adresa lui Avram Iancu, vinovat, chipurile, de
trădare faţă de patrie, de atrocităţi comise faţă de popu
laţia maghiară din Transilvania, astfel incit eternizarea
memoriei unui astfel de individ n-ar fi altceva decît „pro
povăduirea celui mai negru fanatism de rasă, glorifica
rea aceluiacare şi-a trădat patria, care a fost cau:m ucide
rii şi jefuirii familiilor nevinovate"99• Alţi reprezentanţi
ai claselor dominante maghiare au făcut cor comun cu
ministrul maghiar în profanarea memoriei istorice a lui
Avram Iancu considerind, de pe poziţii de clasă şi naţio
naliste evidente, că „Iancu a fost lipsit de orice ideal mai
înalt, el a prins arma din urmă contra maghiarilor şi a
jefuit , a omorit femei , C'Opii şi oameni nearmaţi, d ar cu
armata maghiară n-a dat piept "1 00 .
Răspunsul românilor c..in Transilvania nu s-a lăsat �
teptat.Adunări populare, consfătuiri, articole de presă ,
proteste colective, sau individuale au înfierat atitudinea
ministrului maghiar şi a forţelor social-politice pe care le
reprezenta. „Noi moţii din Munţii Apuseni ai Ardealului,
- se scria în protestul moţilor din comuna Bucure!Şci
(Brad) - cu inima frintă de durere aducem la cunoştinţa
înaltului ministru de interne şi lumei întreg i cum că : nu
ii direp(t) că Iancu a fost jefuitor nici trădător de patrie
cum îl numesci D-ta, ci au fost acel suflet bun şi blînd
care s�au făcut apărător al naţiunii sale . . . Nici o cruzime
n u a săvirşit ci numai a apărat naţiunea şi ţara. Noi cu
mic cu mare protestăm în contra acelei ordirwţiuni" (subl.
98 Ibidem, din 5 aprilie 1895.

99 Amos Frîncu, Pentru memoria lui Avram Iancu. Apelul
dat către ministrul de interne Dizider Perczel în cauza fondului
pentru monumentul lui Iancu, Cu patru anexe, Sibiu, 1899.
100 Apud I. Sterca-Suluţiu, Avram Iancu, în „Transilvania�,
1897, p. 87.
1 54
in text n.n. ) . 101 Asemenea răspunsuri au fost formulate
din foarte multe părţi ale Transilvaniei, ele fiind expresia
indignări i profunde a poporului român faţă de profanarea
memoriei lui Iancu şi stimulind odată mai mult încorda
rea spiritului său de rezistenţă. Şi nici nu putea fi altfel
căci, aşa cum plastic se exprima I. Sterca Suluţiu, „cuţi
tul împlintat in memoria lui Iancu a intrat pină în
plăsele în sufletul neamului românesc" 102•
Ordinul ministrului de i nterne maghiar, prin care se
interzicea poporului român să venereze printr-o statuie
amintirea lui Avram Iancu, şi măsurile concrete de repri
mare a acţiunilor subsumate acestei iniţiative au fost de
natură să stîrnească şi o vie confruntare ideologică intre
cele două tabere aflatP- în luptă , mişcarea naţională a
poporului român pe de o parte, iar de cealaltă parte a
baricadei clasele dominante maghiare. A fost, din partea
mişcări i naţionale româneşti, o intervenţi e masivă care a
pus in discuţie nu numai temeiurile istorice ale acţiunii
care a fost împiedicată de către autorităţile maghiare,
dar şi un întreg ansamblu de probleme pe care le punea
în evidenţă cursul evoluţiei raporturilor politice şi social
economice ale societăţii austro-ungare la sfîrşitul seco
lului al XIX-lea , din care ideea aJUtodeterminării naţio
n ale, ca expresie a unei necesităţi istorice, trebuia să-şi
găsească inevitabil împlinirea.
In concordanţă cu starea de spirit generală care anima
pe românii dii n Transilvania şi, prin conţinutul general
al implicaţiilor pe care le comporta afectînd situaţia de
ansamblu a poporului român, Amos Frincu, şi ca el mulţi
alţi publicişti ai vremii, considera că ordinul ministrului
maghiar, Perczel Dezso, profana memoria unui erou naţio
nal al poporului , sprijinindu-se pe grave denaturări ale
adevărului istoric.
Şi nu era o simplă denaturare a istoriei, ci, prin
aceasta, şi un act politic care viza subminarea luptei de
apărare a românilor. Glasul de protest al lui Amos Frîncu
se ridica şi demasca ordinul amintit pentru că, scria el,
101 Biblioteca Universitară Cluj, fond Colecţii speciale, mss.
sertar 324/4.
102 „Transilvania", 1897, p. 97.
1 55
„în dispreţul adevărului istoric a atins cu o judecată de
înfierare nu nwnai memoria lu i Avram Iancu, această
fenomenală figură istorică, încarnaţiunea poporului româ
nesc, ci şi lupta de apărBTe a acestui popor". „O luptă
pe care poporul românesc a plătit-o cu viaţa a lor 40.000
de oamen i şi cu ruinele a lor 230 s ate pustiite; luptă pe
care a purtat-o intru apărarea . . . continuităţii de drept
autonomie, a libertăţii şi egalei îndreptăţiri naţionale " 10s .
Pentru Amos Frlncu revoluţia românilor din 1 848-1849
şi cauza căreia i s-a dedicat Avram Iancu nu au fost
rezultatul unei inspiraţii de provenienţă externă sau al
unor impulsuri sentimentale, şi în orice caz, românii, prin
revoluţia care au pw-tat-o, n-au comis un act de trădare
a patriei. Efortul lor revoluţionar a fost, dimpotrivă, în
chinat patriei, făuririi ei ca leagăn al unei civilizaţii mo
derne, ca lăcaş al unei noi condiţii sociale şi naţionale.
Nu poate fi acuzat de lipsă de patriotism un popor care
„a prins arma pentru apărarea legitimităţi i şi a continui
tăţii de drept, pentru autonomia Ardealului şi egala sa
îndreptăţire naţională ; faţă cu acel popor care nicicînd
n-a adus asupra patriei arme străine ori aliaţi străini nici
turci, nici nemţi, nici muscali; faţă cu acel popor oare
contra intervenţiunei străine a protestat şi atunci cînd te
rorismul organizat în contra lui îi prefăcuse în cenuşe
sute de sate, cînd tribunalele de singe zi de zi săvirşiseră
asasinate în masă în şirele fiilor săi, cînd mii de oameni
ai săi acopereau deja cîmpurile de bătălie . . . poporul
românesc, în frunte cu Iancu, a luptat cu asemenea duş
man " 10 4. Oricwn patria nu trebuie confundată cu cei care
voiau „unific�ea forţată a ţărilor autonome de coroană"
şi concepeau ideea de libertate abstract, anistoric, o liber
tate pentru oei puţini la număr şi o subjugare pentru cei
mulţi, pentru imensa majoritate a populaţiei. O asemenea
„libertate" nu putea fi acceptată de poporul român nici
la mijlocul secolulu i al XIX-lea şi nici către sfîrşitul
acestui secol sau în ani i următori. Iar împotriva celor
„care libertatea nu voiau să o dea <lecit în schimbul
naţionalităţii" românii din Transilvania au ridicat armele
103 Amos, Frîncu, op. cit., p . 2.

104 I bidem, p. 3-10.
1 56
la 1 848-1 849 şi erau hotăriţi să le reia şi în viitor. Amos
Frincu era de acord că în cursul revoluţiei se vărsase
mult singe, că din încleştarea forţelor care s-au confruntat
atît poporul român cit şi cel maghiar au ieşit slăbite. Era
însă o realitate faptul că experienţa revoluţiei n-a s�vit
pentru clădi·rea acţiunii politice pe baze naţionale, iair
asupra românilor s-a revărsat un imens val de persecuţii
care i-au determinat să renege pe mai departe patria
maghiară şi să se gîndească la edificarea, prin luptă, a
unei noi patrii, o patrie care „deopotrivă îşi iubeşte pe
toţi fiii ei"105. Un astfel de gînd i-a animat pe români în
cursul revoluţiei şi pentru împlinirea lui au acţionat.
Dind glas sentimentului pe care îl împărtăşea poporul
român, Amos Frîncu a protestat în termeni energici pe
marginea aserţiunii ministrului ungar după care românii
nu şi-ar cunoaşte trecutul arătînd că, dimpotrivă, „toate
straturile poporului românesc sînt străbătute într-un mod
proverbial de conştiinţa istorică şi naţională şi că, astfel,
obiectiv şi în teză, de-abia poate fi vorba de români care
nu şi-ar cunoa.c;; te trecutul"106. Altfel cum s-ar explica
faptul că românii din Transilvania, şi în special ţărăni
mea, au îmbrăţişat cu mult entuziasm ideea ridicării unui
monument lui Avram Iancu, că 9/1 0 din totalitatea celor
ce contribuiseră din punct de vedere material pentru sus
ţinerea acestei iniţiative erau ţărani? „In faţa acestor
fapte, scria mai departe Amos Fdncu, e imposibil a nu
recunoaşte că ideea monumentului lui Iancu şi contribu
irile în acest scop nu se pot judeca drept o acţiune meş
teşugit înscenată de ••agitatorii români», ci drept o mişcare
generală izvorîtă spontan din sinul poporului" iar „scopul
acestei mişcări nu a fost agitarea şi seducerea, ci afirma
rea conştiinţei naţionale şi istorice a poporului româ
nescm01. Dealtfel ministrul ungar, şi ca el şi alţi reprezen
tanţi ai claselor dominante maghiare, înţelesese foarte
bine că prin acţiunea de ridicare a unui monument lui
Avram Iancu românii îşi exprimau nu un simplu senti
ment de pietate naţională, ci şi hotărirea de a continua
1os Ibidem.
108 Ibidem, p. 5.
1o7 Ibidem, p. 7.
157
lupta pentru afirmarea ideii de autonomie şi libertate
naţională, o idee în nwnele căreia se desfăşuraseră cu
aproape patru decenii în urmă acţiunile revoluţionar-e de
la 1 848-1849 şi de aceea a luat măsurile menite a împie
dica realizarea ei. Reprezentanţii poporului român, la rîn
dul lor, n-au ezitat să exprime deschis faptul că prin
ideea monumentului lui Iancu, în motivele şi sensul ei
istoric, aşa cum scria Amos Frîncu în replica ce a oferit-o
reprezentantului guvernului maghiar, „s-a declarat însăşi
conştiinţa istorică şi naţională a poporului românesc şi
pietatea sinceră faţă cu amintirea acelui Iancu care în
fruntea poporulu i său a trăit şi a murit pentru a spira
ţiunile . . . naţiona-le şi de libertate m0 0 .
Acţiunea iniţiată de românii din Transilvania în primă
vara anului 1 894 a putut fi oprită în dezvoltarea ei pe
mai departe. Pentru a se salva fondurile colectate s-a
hotărît depunerea lor la o bancă din Bucureşti. După
ciţiva ani însă în iunie 1 899 autorităţile austro�ungare
pretextînd comiterea unor fraude în păstrarea „fondului
Iancu" au înscenat un proces lui Tit Liviu Albini . Jude
carea faptului incriminat a fost încredinţată Tribunalului
din Alba Iulia, prilej pentru autorităţile judecătoreşti,
îndeosebi pentru contele Miklos Lâzâr, de a formula dir:
nou atacuri la adresa lu i Avram I ancu şi a acţiunii iniţiate
de românii transilvăneni. Imediat, în faţa instanţei, a răs
puns Ştefan Cicio-Pop, iar apoi avea să ·r ăsune cu tărie
vocea protestatară a tuturor românilor în presă, în adu
năr i publice ş.a.m.d. La 17 decembrie 1 899, 52 de studenţi
semnau „Protestul tinerimei universitare (['Offi âne din Cluj
în contra insultei aduse memoriei lui Avram Iancu", în
timp ·ce la Bucureşti studenţii adoptau o moţiune în oare
consemnau printre altele : „Am suferit cu durere şi cu
resignare încătuşarea, bătaia şi schingiuirea; am răbdat cit
omeneşte se poate (['ăbda. Acum, însă, răbdarea a atins
culmea, stîrnind un adevărat şi puternic uragan de re
voltă în sufletele noastre tinere"1 0 9. La adunarea de
protest a locuitorilor din Alba Iulia în declaraţia adop
tată se scria că „locuitorii oraşului Alba Iulia protestăm
tos Ibidem, p. 8-9.

109
„Tribuna " , din 21 decembrie 1899.
158
cu indignare pentru cutemnţa neînchipuită cu care un
procuror regesc insultă pe cel mai mare şi iubit luptător
al naţiunii române" uo.
Noul moment de recrudescenţă a lupte i românilor pen
tru apărarea memoriei lui Avram Iancu, intervenit la
sfîrşitul anului 1899, nu a rămas izolat, ci a fost continuat
printr-o suită întreagă de acţiuni iniţiate în tot cursul
anului 1900 pentru rememorarea figurii marelui luptător
revoluţionar. Astfel în cursul acestui an ca şi în anii
următori, periodic, la mormîntul eroului erau depuse
coroane de flori în ciuda măsurilor de pază la care au
reours allltorităţile. Intr-o scrisoare către fostul tribun
Vasile Fodor, datată 27 decembrie 1899, se făcea propune
rea „să se lanseze ideea la tinerime ca în fiecare an să
se facă pelerinagii la mormîntul lui Iancu bunăoară la
aniversarea zilei morţii sale [saiu] la 3/1 5 mai, ca din
aceasta să se facă sărbătoare naţională". Iar argumentele
politice şi naţionale aduse î n sprij inul unei asemenea pro
puneri era că „Aşa se păstrează faptele mari, din genera
ţiuni în generaţiuni şi numai aşa să face educaţie naţio
nală" 1 1 1. In biserici se citeau rugăciuni „întru odihna
eroului I ancu" şi se cînta un întreit „în veci pomenirea
lui", se organizau parastase iar procesele oelor culpa
bili pentru propagBIIldă de preamărire a eroului se desfă
şurau unul după altul112 . Asemenea procese au fost nume
roase, dar cu răsunet mai deosebit a fost cel intentat
unui număr de trei studenţi clujeni Ioan Scurtu, George
Novacovici şi Coriolan Steer, care la îngemănarea celor
două secole, în noaptea de 3 1 decembrie 1 899/l ia
nuarie 1 900 au depus pe mormîntul marelui revoluţionar
o cunună cu lauri cu o placă lată în tricolor românesc
avînd. i nscripţia „Tinerimea română, lui Avram Iancu.
Dormi î n pace, noi veghem". Toţi trei au fost condamnaţi,
cum nota şi ziarul. „Tribuna", „pentru pretinsul delict
al agitaţiei ce-ar fi săvîrşit contra naţiunii maghiare prin
discursurile rostite la mormîntul marelui Iancu"113. Imediat
uo Ibidem, din 24 decembrie 1899.
ul Biblioteca Universitară Cluj, fond Colecţii speciale, mss.
sertar 324/4.
11 2 Ibidem, mss. sertar 404/5b.
113 „Tribuna" din 28 oct./10 nov. 1900.
159
au urmat apoi şi alte procese intentate unor persoane
din Baia de Criş, Hunedoara şi alte localităţi învecinate,
acu:ziate de purtarea steagului tricolor, pe el avînd desenat
chipul lui Avram Iancu114•
Procesul celor trei studenţi s-a prelungit în timp şi a
trezit un puternic val de simpatie în rîndw·ile maselor
populare, antrenînd nu numai bărbaţi i dar şi femeile în
acţiuni dintre cele mai variate ca formă, dar subordonate
unuia şi aceluiaşi scop : slujirea ideii naţionale şi în con
text apărarea memoriei lui Avram Iancu, preaslăvirea lui
ca erou naţional al românilor. Aşa, de plidă, Sofia Gher
man din Brad, evitînd autorităţile, cărora a reuşit să le
înşele vigilenţa, planta la 2 aprilie 1 900 în jurul mormîn
tului lui Avram Iancu trei brazi : unul pentru Ioan Scurtu ,
altul pentru Novacovici iar al treilea pentru Steer1 15•
Dealtfel întreg anul 1 900 a fost, după aprecierea „Tribu
nei", unul scurs sub semnul luptei pentru apăriarea
memorie i marelui revoluţionar, o mişcare avînd ca ţel
imediat apărarea neştirbită a memoriei eroului de la „48"
dar în fondul ei o luptă pentru afirmarea naţională a
românilor din Transilvania. A fost riposta imediată dar
vehementă faţă de „atentatul la sentimentele şi credinţele
cele mai sfinte ale neamului, atentatul la onoarea naţio
nală şi la gloria istoriei noastre"1 16, faţă de preţioasa moş
tenire politică a revoluţiei de la 1 848.
Dimensiunile istorice ale personalităţii lui Avram Iancu
s-au oglindit şi în anii următori pe retina conştiinţei na
ţionale a poporului român. Semnificaţiile ei profunde n-au
contenit să îndemne la luptă pentru respingerea violentă
a tendinţelor de maghiarizare promovate cu tot mai
multă insistenţă de cercurile guvernante din Budapesta,
pentru apărarea fiinţei neamului românesc şi pentru dez
voltarea pe mai departe a luptei sociale pe al cărei front,
exemplul lui Iancu constituia o chemare atît pentru
ţăranii români cit şi pentru cei maghiari.
La rîndul lor, autorităţile austro-ungare n-au ezitat a
lua toate măsurile pentru a nimici orice manifestare
114 Biblioteoa Universitară Cluj, fond Colecţii speciale, mss.
sertar 324/4.
us Ibidem, sertar 251/1.
116 „Tribuna" 30 decembrie 1900/12 ianuarie 1901.
1 60
menită a evoca personalitatea marelui erou, de teama dez
voltării luipte i maselor într-un sens ce nu putea fi decît
contrar intereselor claselor dominante. De aceea în 1 904
cînd Ion Vidu a armonizat pentru o interpretare corală
Marşul lui Iancu, j udele de instrucţie al Tribunalului din
Timişoara a ordonat anchetarea compozitorului sub motiv
că prin acest aranjament muzical a îndemnat la revoltă117•
Foile volante pe care a fost tipărit Marşul în Tipogra
fia diecezană din Caransebeş au fost confiscate. Cunoscuta
melodie avea însă să fie fredonată de mase şi prin ea să
<-:e exprime credinţa într-un succes viitor al luptei pen
tru scuturarea jugului greu al exploatării sociale şi naţio
nale, pentru împlinirea aspiraţiilor lor de libertate. Presa
a continuat să releve cu diferite prilejuri „figura măreaţă
a lui Iancu, idealismu-i cristalin şi însufleţirea lui cea

necunoscătoare de hotar"1 13, iar oamenii politici, ca Ştefan
Cicio-Pop, continuă a se o:prijini în acţiunile lor pe rele
varea sensului istoriceşte j ust al iniţiativelor politice şi
militare ale marelu i revoluţionar. Intr-o cuvîntare ţinută
în faţa deputaţilor maghiari ai Congregaţiei din Arad, î n
august 1 902, acesta menţiona printre altele : „Intre isto
riografi i d-voastră sînt şi de aceia care recunosc pe Iancu
de un erou nobil. Aceşt i istorici maghiari, nepreocupaţi
de şovinismul de rasă, confirmă că Iancu numai într-o
bătălie a mîntuit de la pierire sigură 300 femei şi tot
atîţia copii maghiari şi tot ei spun şi scriu adevărul isto
ric că erau fericiţi acei maghiari cari ajungeau pe mîinile
lu i Iancu, pentru că el cruţa viaţa bărbaţilor şi apăra
onoarea femeilor. Dacă şi de-ai d-voastră . . . constată
aceste fapte ale lui Iaincu, şi-l numiţi erou nobil, atunci
n oi cu drept cuvînt putem preamări această figură gigan
tică"1 19.
In primul deceniu al secolului XX, numele lui Avram
Iancu apare în diverse publicaţii româneşti din Tran.sil-
117 „Drapelul" din 27 ianuarie/9 februarie 1904. Apud Ion

Munteanu, Personalitatea lui Avram Iancu oglindită în presa ro
mânească din Banat de la sfirşitul secolului al XIX-lea şi în
ceputul secolului al XX-lea. Comunicare susţinută Ia Sesiunea
ştiinţifică de la Alba Iulia, din 15 septembrie 1972.
119 Ibidem.
·
1 1 9 „Drapelul" din 25 iulie/7 august 1902.
11 - Avram Iancu în conştll11ta poporului roman 161

vania şi România, la Bucureşti, Suceava, Sibiu, Oradea,
Cluj, laşi, Braşov, Craiova , în scrierile lui Octavian Goga,
Al. Ciura, Simeon Florea Marian, I. Sterca Şuluţiu, G. Ră
dulescu, C. Diaconovich, E. Hodoş, Silvestru Moldovan,
Ion Axente Sever, Vasile Pîrvan , Ion Lupaş, N. Bă
nescu, Alexandru Russo, Ilairion Puşcariu, Rubin Patiţia
ş. a. Viaţa şi faptele lui Iancu preocupă istorici şi socio
logi, publicişti din PaTis (Frederic Dame), Budapesta
(Aradi Viktor, Thall�y L.), Miskolcz (Bolăin.i Miloo
Samu).
Nwnele lui Iancu e un liant pentru lupta de unitate
naţională a românilor de pe o parte şi alta a Carpaţilor.
In 1 9 1 1 , Emil !sac într-o corespondenţă trimisă de la
Cluj la Bucureşti, intitulată „Scrisoare din Ardeal" ; scrie
despre munţii Gilăului „în care a rătăcit odinioară flă
mîndul şi visătorul Iancu" şi despre moţii lui Avram
Iancu „care nu îngenunchează căci ei sînt suverani, ei
privesc ziln.ic în faţa morţii şi ei nu rid, numai cînd
privesc la flori albe ori la copii bălani. m 2 o
Forţa de mobilizare la luptă a maselor prin prisma
pildelor oferite de experienţa istorkă a Iancului a că
pătat noi valenţe în ajunul şi în timpul primului război
mondial, cînd orizontul împlinirilor unei aspiraţii secu
lare se profila din ce în ce mai clar, iar perspectiva folo
sirii braţului înarmat pentru realizarea lor concretă, mult
mai apropiată în timp. In cursul acestor evenimente fi
gura legendară a lui Avram Iancu sau faptele glorioase
ale moţilor au revenit adesea ca un simbol grăitor al
luptelor seculare purtate de poporul român pentru liber
tate socială ş i naţională . „Oare nu voi sînteţi fiii şi stră
nepoţii lui Avram Iancu, scria un apel către soldaţii ar
deleni ajunşi să lupte pe frontul austro-rus? Oare nu
voi sînteţi moţii din Ardeal . . . ? Oare nu vă amintiţi că
aţi părăsit casele copiilor, nevestelor şi părinţilor? Oare
nu vă amintiţi că noi trebuie să distrugem burghezia, pe
grofi, pe baroni care ne-au trimis să omorîm pe fraţii
noştri în războiul pentru interesele lor?"
120
„Noua revistă română" , voi. IX, nr. 18, 27 februarie 1911.
p. 35 7 .
1 62
Iar în focul luptei pentru realizarea deplină a unităţii
statuJui naţional, pentru uni'.rea Transilvaniei cu Româ
nia MaTşul lui Iancu a însufleţit ca şi în urmă cu 70
de ani cetele moţilor în drum spre Alba Iulia, a inspirat
activitatea gărzilor naţionale şi a consiliilor din sate şi
oraşe în edificarea operei de autodeterminare politică şi
naţională. In noiembrie 1 9 1 8 , anunţind programul Adu
nării naţionale constituante a naţiunii române din Transil
vania. Comitetul organizatoric adresează următorul apel :
,,Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă aş
teaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu
pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ·ce l-a mişcat odată pe
marele voievod [Mihai n.n.], pe martirii Horea, Cloşca ş i
Crişan, pe Craiul Munţilor, Avram Iancu, ş i pe toţi cei
care au început şi lucrat la realizarea visulu i de veacuri pe
care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit
al celei mai senine zile a neamului românesc " 121 •
Amintindu-şi de acele măreţe zile istorice, militantul
socialist Tiron Albani nota : „Inflăcărarea nu putea fi mai
mare dacă ar fi apărut la tribună, printre noi, figura lui
Mihai Viteazul, chipurile dîrze ale martirilor de la 1 785,
Horea, Cloşca şi Crişan, sau al lui Avram Iancu, înconjurat
de tribunii săi.
Toţi aceştia parcă erau printre noi " l22 •
ln anii de după împlinirea idealului de unitate naţio
nală a românilor, mitul lui Iancu s-<a îmbogăţit, la
aceasta contribuind şi serbările comemorative organi
zate în întreaga ţară cu prilejul centenarului naşterii
„ Craiului Munţilor " . Au apărut atunci mai multe lucrări
întemeiate pe cercetarea ştiinţifică semnate de Nicolae
Bota, Silviu Dragomir, Ion Lupaş, Gh. Bcgdan-Duică,
preoum şi memorii, lucrări de popularizare, articole co
memorative datorate unor autori ca: T. V. Păcăţianu,
Vasile Goldiş, Alexandru Hodoş, Constanţa Hodoş, Enea
Hodoş, Ion Gorun, Teodor Murăşanu, N. Pora, I. U. So
ricu, Axente Danciu, Iudita Lecula, Ion Agîrbiceanu, Emil
121 „Românul•, an. VII, nr. 17 din 16/29 noiembrie 1918.

t 22 Tiran Albani, Memorii, Bucureşti, 1969, p. 98.
1 63
!sac, Octaviqn Goga, Cezar Petrescu, Zenovie Piclişanu
etc.12a.
I ntr-un articol comemorativ de o rară sensibilitate', Va
sile Goldiş scria : „Fecior bălai cu ochi albaştri, din ne
gura vremilor uitate, răsai acum îmbrăcat în haina stră
lucitoare a gloriei nepieritoare.
Din munţii tăi de aur murmurul văilor răcoroase cintă
vitejia nebiruită a braţelor ce luptă pentru eterna drep
tate a libertăţii omeneşti, fără de care nu este în lumea
aceasta înaintare pe calea desăvîrşirii . . .
I n luptele mari şi fără sfîrşit ale omenirii, pentru
idealele de viaţă tot mai superioare, j ertfele hotărăsc. Pen
tru aceea ne închinăm memoriei lui Horea , Cloşca şi Cri
şan, ne închinăm memoriei acestor umili şi umiliţi ţă
rani , care au făptuit pentru libertatea naţională şi au j ert
fit viaţa lor şi au vărsat singele lor, dind astfel nouă
putere de viaţă libertăţii naţionale.
Pentru aceea am dat uitării şirul lung al cnejilor, al
boierilor, [ . . . ], al tuturor îmbuibaţilor şi ingimfaţilor,
cari după vremuri şi-au trecut viaţa pe strămoşescul nos
tru pămint, c i un neam întreg, naţiunea română, scăpată
de urgie şi strălucitoare în nădejdea gloriei viitoare, azi
cucernic se închină ţie, Avram Iancu, fecior bălai cu ochi
albaştri, dulcele -.Crai al Munţilor„, suflet fără prihană,
mucenic al suferinţei, erou nebiruit, jertfelnic prea bogat
al dorului nostru de libertate şi dreptate . . .
Tu, Iancule şi moţi i tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru
dreptate şi libertate. Idealul acesta 1rămine la temelia vieţii
noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvirşirea acestui
ideal vor trăi şi vor muri generaţiile cari te UTmează. Ci
tu dormi liniştit, Iancule, acolo, la pragul bisericuţei din
Ţebea, în umbra gorunului lui Horea: geniul tău veghează
deasupra naţiuni i române"124 .
* •
i23 Vezi I. Ranca, Valeriu Niţu, Avram Iancu. Documente ,

Bucureşti, 1974, p. 266-273.
2 24 „Transilvania " , an. LV (1924), nr. 7, p. 216-221.
164
ln desfăşurarea luptei ideologice care s-a interferat cu
procesul luptei naţionale, figura lui Avram Iancu, faptele
sale au fost nu o dată obiect al interpretării pro şi contra
nu numai între burghezia română şi forţele reacţionare
întruchipate de aristocraţia maghiară, dar şi intre aceasta
din urmă şi elementele progresiste ale vieţii politice ma
ghiare. In această dispută au fost mulţi cei care au pre
zentat pe eroul românilor aproape de dimensiunile lui
reale, recunoscînd nu nwnai faptul că a fost un om in
struit, viteaz şi wnan, dar că în întreaga lui activitate de
revoluţionar a fost însufleţit de idealuri politice juste,
iar cauza naţională a poporului său, pentru a cărei îm
plinire a ajWlS să se sacrifice, a fost o cauză justă în
determinarea ei istorică. In plus s-a subliniat nu o dată
şi de către presa progresistă maghiară că Avram Iancu,
considerat (prin analogie cu Ludovic Kossuth) - preşe
di ntele naţiuni i valahilor, n-a fost un inamic orb al ma
ghiarilor, ba în rîndurile celor ce l-au cunoscut la Abrud,
Baia de Criş125 şi în alte oraşe din Munţii Apuseni s-a
bucurat de multă simpatie.
Aşa de pildă, cunoscutul istoric al il"evoluţiei maghiare
Kovary Laszlo, sesizînd unele din contradicţiile revoluţiei
din Ungaria şi Transilvania a ajuns să condamne, la nu
mai 1 0 ani de la sfîrşitul revoluţiei, miopia politică a
aristocraţiei maghiare transilvănene şi concesiile ce i�u
fost făcute de către guvernul revoluţionar din Budapesta,
în raporturile sociale şi naţionale cu poporul român din
Transilvania, faptul că clasele dominante continuau „să
vadă în iobagii valahi, o masă lentă şi apatică care poate
fi uşor supusă vexaţiunilor", fără să se gindească o clipă
că ideile revoluţiei i-ar putea însufleţi şi pe români, i-ar
putea împinge pe calea luptei pentru realizarea practică
a ideii de libertate. Iar cu referire la Iancu autorul citat
nota: „A vram Iancu, aşa-numitul rege al munţilor, a
înarmat pe oameni din motive de ordin naţional şi nici
decum personale. Dovadă este faptul că după înfrîngerea
maghiarilor n-a voit să depună armele pînă cînd im
perialii nu îndeplinesc promisiunile făcute naţiunii sale.
12s Bănyai Lâszl6. Hosszu mezsgye, Bukarest, 1974, p. 269-

271.
165
Şi fiindcă aceştia n-au făcut-o, el n-a acceptat nici un fel
de recompensă" 12 & .
Ciţiva ani mai tirziu, în 1 866, Lukă:cs Bela, pornind de
la · situaţia în care se afla AV!I'am Iancu, ii deplingea
„soarta tragică", „figura încovoiată sub povara vicisitudi
nilor, purtind amprenta unor groaznice furtuni" şi re
actualiza personalitatea „cindva falnică" a eroului ·care
„impunea respect şi supun€ire la sute de mii de oameni",
pentru cii în activitatea din anii revoluţiei „s-a entuzias
mat pentru cele ma i nobile idealuri" 12 7. Scurta biografie
consacrată revoluţionarului român nu se rezumă la reda
rea principalelor momente din viaţ3 sa. Evenimentele re
voluţiei în care şi prin oare numele lui Avram Iancu a
rămas puternic incrustat pe filele luminoase ale istoriei
nu-6 privite nici de autorul citat ca evenimente în sine.
Practica politică îi cerea să le interpreteze, să găsească
semnificaţii cu rezonanţă în epocă, în societate. A vind o
viziune conservatoare asupra vieţii politice maghiare, Lu
kaa<; Bela împărtăşeşte îndeaproape i nterpretările oficiale
cu privire la revoluţie, la caracterul relaţiilor dintre re
voluţia română şi cea maghiară. Cu toate acestea el re
ţine faptul fundamental cu privire la Avram Iancu că
„interesele naţionale au fost resortul acţiunilor sale" şi
că pentru împlinirea lor a acţionat atit în luptele din
cursul revoluţiei, cit şi după înfringerea acesteia în rapor
turile cu autorităţile imperiale. „Cind în urma inte!I'Ven
ţie i ruseşti revoluţia maghiară a luat sfirşit, în munţii lui,
Iancu nu depusese î ncă armele. Regele munţilor reclama
îndeplinirea promisiunilor făcute . . . N�a acceptat deco
raţiile oferite, el cerea libertăţile promise naţiunii sale . . .
Iancu a fost un om dnstit" 12 8•
Cind a intervenit moartea lui AVT·am Iancu în septem
brie 1 8 72, iar din partea presei conservatoare maghiare
s-a pornit o adevărată campanie de mistificare a istoriei
revoluţiei de la 1 848-49 şi de denigrare a eroului român,
n-au lipsit şi aprecierile pozitive cu privire la conţinutul
128 Kăvâry Laszlo, Erdely tortenete 1848-49 ben, Pest, 186 1 ,
p . 53-55, 112.
127
„Hazank es a killfăld", nr. 51, 23 decembrie 1866.
121 Ibidem.
166
activităţii revoluţionare a acestwa ş1 la manitestările na
ţionale pe care le-a prilejuit in rîndurile românilor acest
eveniment. Ziarul „Alfold" din Arad a relatat pe larg
faptul ca atare, apreciind că pentru „renumitul Avram
Iancu" , tinerii români din oraş şi satele înconj urătoare
„şi-au înfăşurat pe pălări i giulgii negre ca ş i cum ar fi
pierdut în el pe unul din cei mai de seamă fii şi oameni
de stat ai poporului român"129• In a<:eleaşi zile Nemes
Odon îl considera pe Avram Iancu drept „cel mai de
seamă tribun al naţiunii române", care în cursul revo
luţiei „a jucat un rol scurt dar mare". Autorul nu înţele
gea, la două decenii după revoluţie , conţinutul istoric
determinant al luptei naţionale desfăşurate de românii din
Transilvania, nu înţelegea exact nici dimensiunile reale
ale manifestărilor naţionale prilejuite de moartea „Craiu
lui Munţilor", dar aprecia că Iancu, care a fost cinstit .şi,
în general, ponderat, a acţionat cu multă prudenţă în re
zolvare a conflictelor dintre români şi maghiari, „a pedep
sit cu severitate cîţiva tribuni, iar faţă de maghiarii, care
i-au cerut ocro tire s-a comportat cit se poate de cinstit.
Este un fapt pe care nimeni nu-l poate contesta"13°. Ace
laşi autor sublinia de asemenea faptul, cu totul real, că
Iancu n-a fost ostil ideii de unificare a eforturilor revo
luţionare româno-maghiare, că în momentele favorabile
unui asemenea curs istoric, ivite de-a lungul revoluţiei,
Iancu a fost de fiecare dată un adept al colaborării în
condiţiile rezolvării problemelor s ociale şi naţionale cu
care se confrunta poporul său. De aceea, vina pentru
eşecul unor asemenea tendinţe nu a purtat-o Iancu.
Chiar şi în amintirile legate de personalitatea lui
Avram Iancu cu referiri la date şi fapte din viaţa erou
lui, anterioare momentului izbucnirii revoluţiei, şi care
aparţin unor oameni politici sau de cultură maghiară,
aceştia pun, în deceniul 8 al secolulu i trecut şi mai tîrziu,
în evidenţă calităţile deosebite ale eroului. Aşa de pildă,
un ziar maghiar „Magyarorszag es nagyvilag" din 1 873
făcînd publice amintirile unui magistrat ungur căruia i
12u „Alfold", din 14 septembrie 1872.

L'IONemes Odon, Icink Abraham, în „Hazănk cs kulfmd• din
26 septembrie 1872.
167
se prezentase Iancu în 1 845 pentru a face practica fără
salar, fiind refuzat, nota printre altele că „Iancu n-avea
înfăţişare recomandabilă, el nu ştia nici să se încovoaie,
nici să se linguşească. Pe figura lui înaltă şi pe faţa lui
superbă bărbătească, se oglindea timbrul acelei conştiinţe
pe care singură convingerea meritelor o poate da".
De un plus de admiraţie s-a bucurat Avram Iancu
î n rîndurile populaţiei germane din Transilvania şi în
special ale intelectualităţii care, ca mulţi alţi contempo
rani sau ca cei ce l-au cunoscut m ergînd pe urmele lă
sate de el în istorie, i-au recunoscut marea influenţă exer
citată asupra românilor în general, dar mai ales a celor
din Munţii Apuseni, forţa talentului său de strateg şi
conducător de armată populară sau maleabilitatea sa în
căutarea unor soluţii care să conducă către rezolvarea si
tuaţie i sociale şi n aţionale în care se afla poporul român.
Eugen von Friedenfels, de pildă, într-o lucrare apărută
în 1 877 nota că oricine se va încumeta să reconstituie
imaginea evenimentelor istorice din anii 1 848-1 849 din
Transilvania „înaintea tuturora nu va fi trecut cu ve
derea numele unui bărbat a cărui influenţă biruitoare
asupra naţionalilor săi, al cărui nedesminţit talent strate
g ic şi organizator au făcut dintr-însul un erou al naţiunii
sale şi groaza duşmanilor ei şi care . . . s-a ridicat în mijlo
cul poporului său la o înălţime aproape mirifică, numele
lui Avram Iancu" 131•
Marea popularitate a eroului autorul şi-o explică în
bună parte ca fiind întemeiată. El face apel în formu
larea explicaţiilor ce le oferă, mai întîi la conţinutul so
cial al revoluţiei, la „îndreptăţita nădejde de scăpare din
sclavaj ul de pînă aici" pe care o nutreau masele populare,
în special ţărănimea şi apoi la aspiraţiile de ordin naţio
nal. Şi un aspect şi celălalt fusese parte integrantă a
programulu i revoluţionar pe care l-a împărtăşit Avram
Iancu; pentru împlinirea acestui crez îşi sacrificase viaţa.
De aceea, scrie autorul citat, şi după revoluţie, pentru
Iancu „uşile şi pivniţele tuturor locuitorilor îi erau des-
131 Eugen von Friedenfels, Joseph Bedeus von Scharberg,

Beitrăge zur Zeitgeschichte Siebenl,ii.rgens în l9-en Jahrhundert,
voi. II, Viena 1877, p. 107.
168
chise", de aceea, preluînd spusele lui Ilie Măcelariu, nota
că „Iancu a ·avut pînă la moarte o popularitate de ne
descris. Fiecare moţ, îi oferea cu drag tot ce avea". Ni<:i
autorului la care ne referim, nici multor contemporani
nu le mai provocau sentimente de uimire dovezile de ata
şament pe care le ofereau moţi i faţă de Avram Iancu şi
nu numai ei, ci şi populaţia maghiară a acelor locuri.
Una din aceste dovezi o şi inserează Eugen von Frieden
fels în lucrarea amintită. La 1 860 cînd Ilie Măcelariu, un
bun prieten al lui Avram Iancu, a încercat să-l ia pe
acesta la Alba Iulia, în momentul plecării au fost, în
mod spontan, înconjuraţi de moţi „care se împotriviră
intre strigăte, blesteme şi ameninţări plecării lancului :
Tu să rămîi la noi şi să ţii cu noi, nimeni să nu te ducă
de aici ! Şi voia oamenilor îndîrjiţi peste măsură trebui
să fie implinită"t32.
Cam în acelaşi timp, în depănarea amintirilor sale, un
ofiţer ungur ce luptase împotriva moţilor lui Avram
Iancu, la puţin timp după eşecul campaniilor lui Emeric
Hatvani, ţinea să creioneze şi el, în cuvinte astăzi su
gestive, marea popularitate a lui Iancu, capacitatea sa de
organizare disciplinată a forţelor revoluţionare, de condu
cător militar ce s-a impus în primul rînd prin forţa
exemplulu i personal. De la primele contacte cu românii,
acest ofiţer remarcase ceea ce nu prevăzuse în nici un
fel: „perseverenţa, supunerea şi disciplina pe CB!re mîn
drul rege al munţilor, Avram Iancu, le impunea româ
nilor, [ . . . ] ,care ştia să provoace [ . ] dragostea faţă de
. .
el, dovedite mereu prin fapte, pe care poporul, [ . ] îl . .
respecta şi îl iubea. In anturajul său apărea totdeauna mai

strălucitor decît alţii şi de aceea oamenii lui, pe care
totdeauna a ştiut să-i ţină în frîu, şi de aceea, fascinaţi
oarecum, îl adorau. Aveau încredere în el datorită loiali
tăţii lui, j udecăţii drepte, sfaturilor şi procedeelor lui.
Avea ceva în atitudinea, în ţinuta lui, inaccesibil pentru
alţii. Supuşii îl numeau cu mîndrie regele lor"133.
La dimensiuni similare era prezentată personalitatea
istorică a lui Avram Iancu ş i de publicistul maghiar Rethi
1 32 Ibidem, p. 111.
133 „Torteneti Lapok" , nr. 33, din 13 august 1875, p. 555.
169
Lajos, pentru care eroul român nu arătase, prin tot ceea
ce făcuse, ură faţă de poporul maghiar, faţă de oamenii
de irînd, ci numai faţă de elementele conservatoare ma
ghiare din cauza cărora avusese atît de mult de suferit
poporul său. „Despre Iancu, scrie autorul citat, toată lu
mea recunoaşte că n-a fost crud. Am vorbit cu femei
oare au robit în tabăra lui, cu bărbaţi care au fost con
ducători în apărarea populaţiei maghiare ş i toţi acordă
acest adevăr memoriei lui Iancu. El n-a voit să distrugă,
el a voit doar imposibilul [şi totuş i posibil în cursul de
venirii istoriei - n. n.] ca cea mai de jos clasă a societăţii
să ajungă dintr-odată cea dintii şi oea mai bogată "134. De
acee aşi părere era şi un alt intelectual al vremii, care
într-o scurtă istorie a luptelor purtate de moţi de la
Horea la Catarina Varga şi apoi la cele din 1 848, con
sidera că „Iancu n-a cunoscut ura de rasă. A fost un om
drept , imparţial, aş a se spune. De aceea amintirea lui ră
mîne veşnică pentru poporul român. Numele lui este pe
buzele poporului, în poezia lui"135.
Alături de marele scriitor Jokai Mor, Rethi Lajos n-a
fost singurul dintre publiciştii şi intelectualii maghiari
care s-au deplasat în Munţii Apuseni în căutarea urmelor
pe care le-a lăsat revoluţia şi încordarea relaţiilor româno
maghiare în anii revoluţiei. Iar oamenii acelor locuri, în
special locuitorii din Abrud, Zlatna sau Cîmpeni au fost
nu o dată solicitaţi să-şi exprime opiniile în legătură cu
evenimentele la care au participat, pe care le-au cunoscut
direct. După amintirile unui astfel de martor ocular, Râ
kosi Ioszef, „Pesti Napl6" publică în august 1 8 8 1 un amplu
articol intitulat Din zilele negre ale Abrudului, consacrat
ciocnkii violente dintre armata lui Avram Iancu şi cea
condusă de maiorul Emeric Hatvani. Cel ce consemna
aceste amintiri conchide, într-o manieră sugestivă - că
cei ce vor scrie istoria acestor evenimente , indiferent de
unghiul din care le vor pr1v1, vor trebui să se alăture
„convingerii localnicilor , anume că această catastrofă a
134
„Vasărnapi ujsi\2•, nr. 30, 1880, p. 484.
135
Az Erdely Mozeum-Egylet Bolcseszet-Nyelv es Torte
nelemtlidomanyi Szakosztâlyainak Kiadvânyai IV, kotet, 1877,
p. 306.
170
[ost cauzau de acţiunea necumpănită . a lui Hatvani. . .
Judecătorul imparţial nu poate să pună în seama lui

Iancu drept faptă premeditată". Şi în încheierea acestor
consemnări se apreciază în spiritul în care, atunci în anii
revoluţiei, acţionaseră N. Bălcescu, Cezar Bolliac, Avram
Iancu însuşi sau dintre revoluţionarii maghiari PetOfi
88.ndor, Tancsics Mihaly sau Teleki Lâszl6, că românii şi
maghiarii, care trăiesc şi muncesc acest pămînt roditor al
Transilvaniei , trebuie să acţioneze în comun pe frontul
fecund al creaţie i materiale şi spirituale, împreună, umăr
la umăr să-şi clădească o patrie înfloritoare. „Timpul, care
pe toate le vindecă, va închide rănile dureroase ale popu
laţiei acestei regiuni. Pe ruine, munca neprecupeţită va
ridica în curînd căminele fericirii şi bunei-stări familiale,
ceea ce în parte s-a şi făcut deja. De s-ar stabili defi
nitiv şi spiritul binefăcător al înţelegerii, al solidarităţii
cetăţeneşti, pentru ca învăţînd din trista experienţă a tre
cutului, fiecare locuitor să înţeleagă, în sfî!I'şit, că soarta
a aşezat aici căminul unora şi al altora laolaltă„ că indi
ferent de naţionalitate, aici trebuie -.să trăiască şi să
moară»"136.
In ultimul deceniu al secolului trecut, cind contradic
ţiile care măcinau încet dar într-un sens unic structurile
sociale şi naţionale ale Imperiului austro-ungar şi generau
conflicte sociale şi naţionale în desfăşurarea lor, în socie
tatea maghiară se produce o polarizare ş i mai clară a
forţelor social-politice în luptă, se conturează din ce în
oe mai precis tendinţele formării unei aripi de stînga,
care conferă o înţelegere mai lucidă problemelor cu care
se confirunta societatea. Fenomenul este sesizabil ş i în do
meniul istO!I'iografiei sau al publicisticii cu caracter istoric
dar ancorată în acelaşi timp în tumultul vieţii politice
de zi cu zi. Este caracteristică în acest sens interpretarea,
în general obiectivă, a evenimentelor din 1 848-1849,
oferită de istoricul maghiar Marki Sandor, un cercetător
cunoscut la sfîrşitul veacului trecut, care s-a aplecat cu
pasiune asupra răscoalelor ţărăneşti şi a mişcărilor de eli
berare naţională din Transilvania. Conţinutul fun.damen
tal al revoluţiei, autorul citat l-a văzut în rezolvarea
139 „Pesti Napl6" , nr. 238 din 31 august 1881, p. 2.
171
contradicţiilor sociale şi naţionale iar cheia succesului ei
în înţelegerea dintre revoluţia maghiară şi a celorlalte na
ţiuni, în special a românilor. In panorama revoluţiei ro
mâne el acordă un loc deosebit moţilor şi ataşamentului
lor faţă de Iancu, care „însufleţit în mod sincer de idea
lul libertăţii şi condus de scopuri politice măreţe . . . nu
dorea ca poporul său să fie la cheremul politicii vie
neze"137. Iancu, în viziunea lui Marki Sandor, n-a fost un
exclusivist, n�a ignorat potenţialul revoluţionar al naţiunii
maghiare şi a avut conştiinţa clară a necesităţii de a în
rîuri pe un făgaş de luptă comună, pentru atingerea unor
aspiraţi i comune, cele două revoluţii. „El (Iancu - n. n.) ,
scrie istoricul ungur la care ne-am referit, a primit cu
bucurie chemarea Comitetulu i revoluţionar din Ţ2ra Ro
mânească ca să promoveze cauza maghiară şi a tutuTor
popoarelor asuprite" în faţa pătrunderii trupelor ţariste.
„Deviza lui era .-Nu cred neamţului». El a primit deci
cu bucurie pe Bălcescu , care . . . i-a solicitat să sprijine
pe unguri" . In paginile istoriei oferite cititorilor de Marki
Sandor se condamnă atacul armat condus de Hatvani
asupra Abrudului unde se desfăşurau tratativele din tre
Dragoş şi Iancu, arestarea lui Dobra şi Buteanu, conside
rate ea tot atîtea acte nesăbuite prin care „a zădărnicit
[posibilitatea] ca românii şi ungurii să întîmpine ca fraţi
atacul ameninţător al trupelor ţariste " 1 38 .
De pe poziţii similare au reacţionat şi unii publicişti
maghiari ca Tar Lorincz, atunci cind împotriva cinstirii
de către români a memoriei lui Avram Iancu prin ridica
rea unui monument s-au ridicat forţele reacţiunii ma
ghiare şi s-au adus, pe lingă măsurile administrative pro
hibitive, menite a împiedica acţiunea numită, şi interpre
tări deformate pe marginea intervenţiilor eroului în fur
tunoşii ani ai revoluţiei sau după aceea. Tar Lorincz în
tr-un articol polemic ascuţit la adresa procurorului din
Alba Iulia, care l-a etichetat pe Avram Iancu drept un
şef de bandiţi , a stigmatizat intervenţia magistratului acu
zîndu-1 de „superficialitate şi subiectivism", de faptul că
137 Marki Sândor, Az 1848-1849 evi szabadsagharc tortenete

(Istoria luptei pentru independenţă din 1848-1849), Budapesta,
1 898, p. 308.
138 Ibidem, p. 309.
1 72
„nu a cunoscut această figură nobilă", ca „nu vrea să-l
cunoască aşa cum îl arată cercetarea istorică imparţială"
şi găsind, în acelaşi timp, că „astfel valahii din Transil
vania au avut motive să fie revoltaţi şi au avut dreptul
să fie revoltaţi. Motive, pentru că Avram Iancu a fost
într-adevăr erou, politician dnstit şi în greşelile lui şi
nicidecum şef de bandiţi . . . Iancu este figură de martir
prin faptul că a fost victima perfidiei vieneze, a disensiu
nilor dintre maghiari . . . Avram Iancu este cert astăzi,
a voit să facă politică maghiaro-valahă . . . Iancu a pus
mina pe arme pentru ca din apele tulburi ale Europei
de atunci să cristalizeze individualitatea naţională a pro
priului său popor, iar apoi a căutat ocazia de a lupta
în alianţă cu maghiarii împotriva reacţiunii europene.
Cînd s-a arborat în Transilvania drapelul maghiar a ex
primat cit se poate de clar ţelul final al programului său.
Şi dacă, datorită unei neînţelegeri, o trupă maghiară a
atacat tocmai atunci pe valahii neduşmănoşi, iar aceştia
au răspuns cu grozăvia fără pereche de la Abrud -
aceasta e o fatalitate de care nu e vinovat nici Kossuth,
nici Iancu, nici maghiarii, nici valahii. Cert este că Iancu
a încercat şi după aceea să se apropie de maghiari, el
n-a luptat alături de ruşi şi austrieci, c i împotriva lor.
După înfrîngerea revoluţiei nici nu s-a bucurat de o
pensie austriacă, aşa cum a făcut-o Axente Sever.
Nu cred neamţului asta era politica lui şi dacă
-
valahul transilvănean de azi îşi aduce aminte de trista

lui figură, de fluierul lui care plîngea în noaptea munte
lui, atunci istoria cinstită îi plînge cu glasul trist veşnicul
adevăr: nu cred neamţului"139.
In apărarea memoriei lui Avram Iancu au inter
venit, în acest moment, şi istorici sau publicişti ale
căror poziţii generale au exprimat puncte de vedere tra
diţionale pentru istoriografia maghiară oficială, a cărei
factură naţionalistă a devenit notorie în epocă şi în timp,
dar care nu puteau ignora o anume :realitate asupra că
reia şi-a lăsat amprenta personalitatea istorică a revolu
ţionarului român. Urmosy Lajos, de exemplu, scria în
1 895 în plină campanie de denigrare a memoriei lui
1
139 „A het", (Săptărntna), an. X (1899), nr. 51, p. 520.
173
Iancu: „Fiind vorba de Iancu menţionez că este o mare
greşeală ca acest bărbat să fie declarat „hoţ şi crimi
nal� . . . El a pus mina pe arme din principiu şi nu ca să
jefuiască. Dar cum poporul nu putea fi ţinut sub arme
numai cu principii, n-a reuşit să împiedice omorurile. In
dată ce a ajwis însă stăpîn pe situaţie şi-a ţinut oştile cu
mină de fier. In timp ce Bem se bucura de victorie , Iancu
s-a retras în munţi cu tabăra, nepermiţînd nici un fel de
crime, deş i ar fi avut teren. Bem l-a somat să depună
armele şi să fie supus credincios al patriei. Iancu a răs
puns că întinde bucuros o mină frăţească maghiarilor, dar
nwnai dacă Bem acceptă programul"uo său, care era pro
gramul revoluţiei române proclamat pe Cîmpia Libertăţii.
O atitudine similară se poate întîlni şi la Jancs6 Be
nedek, un istoric naţionalist convins, ale cărui lucrări
despre mişcarea naţională a românilor au un accentuat
spirit şovin, fără să poată însă ignora forţa personalităţii
lui Avram Iancu. Oprindu-se în mod special asupra erou
lui revoluţionar român, istoricul citat nu poate să nu scrie
că : „A fost un tînăr înflăcărat, figura cea mai interesantă
şi totodată tipică a tinerimii din deceniul al cincilea. Na
ţionalitate, libertate naţională, drepturi general-umane,
egalitate, independenţă şi libertate mondială - iată idea
lurile care erau proprii celor mai buni din această gene
raţie. Erau admiratori ai revoluţiei franceze şi doreau cu
ardoare ca, prin trup ş i soartă , să se poată asemui cu
figurile remarcabile ale acestei revoluţii. Sufletele lor ti
nere încă nu e rau atinse de decepţie şi îndoieli ; erau
fermi şi de neclintit în credinţa lor că revoluţia este sin
gurul mijloc de înnoire socială şi politică. Iancu era un
revoluţionar înnăscut ca şi Petofi, Vasvari sau alţi tineri
maghiari"1o11•
Şi trecînd în revistă nwnai o parte din ecourile pe care
le-a provocat personalitatea lui Avram Iancu în conştiinţa
politică a opiniei publice maghiare, la care adesea s-a re
ferit şi istoriografia sau publicistica română de-a lungul
140 ,,Budapesti Hirlap• (Foaia de ştiri din Budapesta), nr. 20,

din 25 iulie 1895.
m Jancs6 Benedek, A roman nemzetisegi torekvesek tortenete
es jelenlegi allapota (Istoria şi starea actuală a străduinţelor .
naţionale româneşti), voi. II, Budapesta, 189, p. 789.
1 74
anilor, pînă la unirea Transilvaniei cu România şi chiar
după aceea, nu putem să nu amintim cuvintele calde ex
primate de poetul Ady End.re la adresa lui Avram Iancu:
„Crede-mă, afirma el în ianuarie 1 9 1 4 într-o scrisoare
deschisă ce era adresată lui Octavian Goga, că iubesc po
porul tău admirabil şi bogat în sentimente tot atît de
mult ca şi pe al meu şi permite-mi să scriu încă ceva:
iubesc pe Iancu, acest tribun nobil, strălucitor, poetic şi
fierbinte . . . " 1 4 2 .
*
* *
„Cînd fu Iancu crai în ţară

Domnii masă nu mîncară
Nici în pat nu .se culcară . . . "
Scriind despre prezenţa lui Avram Iancu în conştiinţa

istorică a poporului român şi încercind o reconstituire a
dimensiunilor ei, descifrînd pe cit posibil semnificaţia
acestei prezenţe în procesul dezvoltării mişcării istorice
reale, nu se poate ignora creaţia populară, care este o
dovadă mai mult decît elocventă pentru a demonstra gra
dul de asimilare a imaginii eroului pînă la transfigurairea
lui într-un erou de factură populară. E de fapt argumen
tul cel mai puternic care atestă înrîurirea binefăcătoare
pe oare Avram Iancu a avut-o asupra celor mulţi, tăria
legăturii dintre aceştia şi conducătorul revoluţiei, forţa,
devenită simbolică, cu care „Craiul Munţilor" a întruchi
pat aspiraţiile maselor largi populare.
Prin el, prin imaginea lui de om sacrificat pentru o
cauză istorică justă, prin ceea ce a ajuns să simbolizeze,
Avram Iancu a devenit repede, încă în viaţă fiind, sursă
de inspiraţie pentru mitul şi legenda populară, pentru
cîntec şi doină. In jertfa sa curată pentru alinarea sufe
rinţelor celor mulţi, în durerea-i chinuitoare pentru eşecul
m Apud Kovacs Geza, Demeny Lajos Istorici maghiari despre

Avram Iancu. Comunicare susţinută la Sesiunea ştiinţifică con
sacrată comemorării a 100 ani de la moartea lui Avram Iancu,
Alba Iulia, 15 septembrie 1972.
175
final al luptei desfăşurate cu atîta abnegaţi e, în credinţa-i
sinceră dar finalmente înşelată cu privire la un viitor mai
bun pentru poporul său, masele populare a u văzut nu în
semnul disperării ci al optimismului robust, al n ădej dilor
care în mod obiectiv trebuie să-şi găsească împlinirea. De
aceea figura marelui erou a căpătat în fantezia populară ,
chiar în viaţă fiind , dimensiunile unui om cu totul deose�

bi t, învestit cu însuşiri excepţi onale Nu puţi ni erau moţii
.
care spuneau că „Iancuţul nostru, ori să te uiţi la cerul

cu stele, ori la pieptul lui. lmblă tot î n hinteu (caleaşcă)
şi în hinteu are o cruce de aur". In imaginaţia creatoare
a poporului devine repede un personaj care posedă însu
şiri supraomeneşti : ,,Pe Iancu numai cu glonţ de argint
î l poţi puşca. Plwnbul nu-l prinde ; apucă plumbul şi-l
aruncă îndărăpt" . Se întrevede poate în acest fenomen
slăbic iu n e a însăşi a forţelor de care dispunea poporul ro
mân în lupta cu duşmanii, încă foarte puternici, o slăbi
ciune c are pe planul conştiinţei ce nutrea un vi itor mai
,
bun, se transpune printr-o credinţă în ineluctabil, o filo

zofie naivă a maselor ce explică totuşi forţa lor de rezis
tenţă în faţa vicisitudinilor istorice. Este, cum scria
Gramsci în notele sale pe marginea ideii de fatalism în
istorie, forma concretă prin care se manifestă slăbiciunea
une i voinţe active şi reale atunci cînd lipseşte iniţiativa
în luptă sau cînd lupta este presărată cu o serie d e în
frîngeri. Credinţa în existenţa unei forţe supranaturale
care l-ar fi însoţit pe Iancu în tot ceea ce făcea, departe
de a fi o manifestare exclusivă a m isti ci smului, o pre
zenţă foarte puternică în conştiinţa maselor, mai ales a
ţărănimii acelor ani, devenise în acelaşi timp o forţă for
midabilă de rezistenţă morală, de coeziune, de perseve
renţă calmă în c redinţa luptei pentru îm pli nirea unor
idealuri juste !reclamate de o realitate istorică concretă.
De aci ex istenţa în conştiinţa maselor de ţărani transilvă
neni a i dei i că numai un om cu asemenea însuşiri îi putea
cond uce pe ei, cei mulţi şi umiliţi , în lupta cu d uşma nii ,
pînă la victoria finală, numai un răzvrătit s oci al ca el

putea, în fruntea mase lor de ţărani răsculaţi, să bage
spaima în cei bogaţi.
176
Ca în vechile balade populare, în construcţii ritmate
tipice acestora, Avram Iancu este preaslăvit ca mîntuitor
al iobăgiei .
„Pe dealul Feleacului,

Merge oastea Iancului,
PLLŞcă Iancu prin surcele,
Fug domnii fără ţipele ;
Puşcă Iancu prin butuci,
Fug domnii fără papuci ;
Puşcă Iancu prin Ineu,
Fug domni i fără hinteu;
Puşcă Iancu prin Hălmagi,
Fug domnii fără nădragi.
Dă Iancu cu tunurile
De răsună dealurile,
Pînă Iancu se crăieşte ,
Iobăgia nu mai este"
In ritmul trepidant al luptei, după momentele încor

date ale ciocnirilor armate, în deplasările dintre două
culmi sau de la munte pe cîmpia înverzită a Blajului, în
taberel e create ad-hoc pentru recuperarea forţelor chel
tuite î n bătălie, românii îl cîntau pe Iancu din primele
zile ale reYoluţiei în Marş u l care-i poartă numele :
„Astăzi cu bucurie românilor veniţi,

Pe Iancu în cîmpie cu toţii-I însoţiţi
Spălaţi armele voastre curînd să alergăm
Din locurile noastre pe barbari s-alungăm . . .
Iancule mare,
Bravule tare
Cu noi să fii
Tu însoţeşte
Şi-nsufleţeşte
Pe ai tăi fii !
Acest cîntec, arăta mai tirziu George Bariţiu , a deve

nit foarte repede un fel de marseilleză românească ce-a
străbătut nu n umai Munţii Apuseni, ci peste tot pe unde
12 - Avram Iancu Io con,Ulnţa poporului rom&n 177

se afla suflare de român. El a fost intonat de tineri lup
tători din toate părţile Transilvaniei , care s-au înrolat în
armata lui Iancu, iar printre aceştia nu puţini erau cei
ce veniseră din Ţara Românească. Cîntecul avea să răsune
peste zeci de ani şi să fie intonat mereu cu emoţia şi fio
rul tipic unor vremuri de grea încercare, cînd „toţi acei
ostaş i ai naţiunii simţeau şi vedeau . . . imperativa nece
sitate în care venise naţiunea de a-şi apăra existenţa sa,
cu armele împumnate, de a restaura renumele de bravura
bellica dată mai de tot uitării, de a insufla respect ina
micilor, a vendeca teroarea cu teroare şi a infrînge trufia
şi stupida îngîmfare a barbariei" 1 43.
Apoi foarte repede, în jurul conducătorului de mase,
în jurul celui ce neînfricat colindă satele şi-i cheamă pe
oameni la luptă pentru a-şi făuri ei înşişi, cu ajutorul
braţului înann at, o viaţă nouă, se încheagă noi şi noi
creaţii populare.
In versul lor cadenţat se înregistrează mai fiecare epi
sod al epopei i revoluţionare şi se zugrăveşte, prin cele
mai felUTite ipostaze, evoluţia eroului principal, al erou
lui transfigurat care e tînăr, frumos, viteaz, i ubitor de
neam , drept, un om căruia i se conferă întreaga gamă a
însuşirilor de erou popular.
Iancu-i tînăr şi frumos . . .
„Sus e cerul luminat

Iancu tinerel băiat
Mîndru cal a-ncălecat
Şi departe mi-a plecat
- Calcă murgule lupeşte
Şi păş�te iepureşte
S-ajungem în sat cu soare
Că ne-aşteaptă cu mincare
Şi buze de sărutare" .
. . . e viteaz, drept, iubitor de neam, eliberator social . . .
143 G. Bariţiu, Avram Iancu, în „Transilvania•, V, (1872),

nr. 32, 15 noiembrie, p. 245.
1 78
Iancule-mpărat de moţi,
Pune pace dacă poţi,
Nu te mai lupta cu toţi !
Tu n-ai casă n-ai copii ,
N-ai u n pat de căpătîi !
Am un neam şi-o ţară-ntreagă,
Să le scot dreptul mă roagă ;
Am cu sutele de-ostaşi
Care-mi vin din paşi în paşi.
Ce-ţi trebuie atîţia?
- Să strice iobăgia!
Din robie şi din somn
Scol un neam ca să-l fac domn ! "144
. . . sincer ataşat de popor, de cauza libertăţii sale sociale

şi naţionale. Insăşi unda de regret după „vremurile de
libertate" desfăşurate sub „domnia" lui Iancu, avea să
întreţină vie în conştiinţa maselor valoarea istorică a în
cercării eroice a maselor de instituire pe cale revoluţio
nară a unui regim de libertate socială şi naţională, exer
citat printr-o administraţie românească.
„Pînă fu Iancu-n domnie

Mîncam pită ca-n cîmpie,
De cind Iancu s a lăsat -
Iar mîncăm mălai uscat . . .

Iancu cu fluier de vie
Ne scoase din iobăgie,
Iancu cu fluier de soc
Umplu ţara de noroc"
Acesta şi este argumentul suprem al preamăririi Ian

cului ca pe un om fără seamăn, un om căruia poporul i-'.l
transferat toate calităţile sale de personaj colectiv ca în
versurile :
„Pe dealul Feleacului,

Merg carele Iancului . . .
Boii-s cu coarne de ceară,
Om ca Iancu nu-i în ţară ;
1 44 Iancule, dorule . , Arad, 1972, p. 19.

. .
1 79
Boii-s cu coarne de spume,
Om ca Iancu nu-i în lume;
Boii-s cu coarnele verzi,
Om ca Iancu nu mai vezi . . . ".
Iancu a întruchipat entuziasmul ş i elanul revoluţionar

al poporului , spiritul său de sacrificiu în lupta pentru
împlinirea unei cauze istorice, hotărîrea de a nu-şi precu
peţi viaţa pînă ce jugul greu al asupririi sociale şi naţio
nale nu va fi scuturat, iar poezia sau cîntecul popular au
înregistrat cu fidelitate aceste trăsături caracteristice, pro
prii dealtfel maselor populare în epocile de ridicare la
luptă revoluţionară.
„Auziţi acolo, un bucium răsună

Sboară , trece codrii, dealuri şi cimpii,
Vezi acolo pe Mură.ş, un voinic adună
Cete de voinici, ai Transilvaniei fii . . .
Ei cu pietate jur că pînă-ntr-unul
Suferi-vor moartea pentru ţara lor
Ca să vadă lumea cine e românul
Luptă-se ca leii, luptă-se pin' mor
Lanţul şi robia ce apasă pe sclav
N-au să-l poarte vulturii, Romuluşii bravi".
A simbolizat dragostea fierbinte de ţară, de pămîntul

udat cu lacrimi şi sînge, dar împodobit în acelaşi timp
cu nestematele creaţiei materiale făurite de mase, de ge
niul celor ce l-au locuit şi apărat cu braţele voinicilor lor.
Acest pămînt trebuia apărat mai departe.
„Pe munţii de aur sus

Colo sus lingă apus,
La apusul soarelui
La marginea cerului . . .
E ţara poveştilor
Cu leagănul basmelor
Şi culcuşul zînelor
Zînelor frumoaselor
Şi era mări era,
180
Veste-n lume că merge�
Peste nouă mări trecea
De ţara poveştilor
Cu leagănul basmelor
Că era ţara vestită
Cu munţi de aur tivită,
Cu flori rare-mpodobită
De voinici mîndri păzită".
Iar voinicul cel viteaz, viteazul între viteji, domn şi

rege peste ei : „Un şoiman viteaz ales / Din mijloc de codru
des / Din mijlocul codrilor, / De sub poala munţilor" nu
era altul decît Avram Iancu. La adăpostul ocrotitor al
naturii , al crestelor de munte pe care le cunoşteau, Iancu
şi moţii săi au repurtat victorii străludte. Această legătură
cu natura, cu pămîntul natal, cu glia străbună care-i de
vine aliat în focul luptei iar duşmanului duşman î i este,
creaţia populară a pus-o cu mult aplomb în evidenţă ca
în poezia Iancu şi codrul :
„Spune cuce codrului

Că Iancu-i sub poala lui
Codru-i răspunde sătos
Las' să fie sănătos"
Sau din poezia Pînă fu Iancu . în care se aduce mul

. .
ţumiri codrului şi văilor că au oferit adăpost voinicilor

moţi în focul luptelor cu duşmanii :
-„Mulţumesc codri şi văi

Că scăparăţi fraţii mei"
Integrată în creaţia artistică populară, în epica şi lirica
versificată, amintirea lui Avram Iancu şi a faptelor sale
a fost supusă adaptării la specificul tradiţiei orale; treptat
au fost selectate datele semnificative apte a ilustra anu
mite aspiraţii nutrite de colectivitate într-o anumită pe
rioadă de timp. Apoi la fondul faptelor concrete s-au ală
turat elemente de ficţiune şi motive specifice mitului
popular, conferindu-se astfel o autentică valoare de sim
bol şi de perenitate în timp unor fapte concrete care ex-
181
primau însă năzuinţe comune marii majorităţi a poporului
român.
Idealul social al luptei este motivul fundamental pe
care îl înregistrează creaţia populară în evoluţia ei. Pen
tru împlinirea lui s-au purtat luptele cele mai grele; vic
toriile obţinute asupra nobililor şi grofilor sint cu multă
plăcere evocate. Fuga lor din faţa Iancului e înfăţişată
în variante diferite pină la tipizare ca în poezia Iancu la
Abrud în care
„Iancu şade pe butuci

Domnii fug fără papuci.
Iancu şade-n Sohodol
Domnii fug cu capul gol.
Cu capul gol şi desculţi
Drumu-ntunecă de mulţi ,
Prin pîraie, peste munţi,
Pare o-au ieşit din minţi"
Gîndul ş i fapta lui Iancu strîns legate de problema

n aţională cu care se confruntau românii din Transilvania
ş i pentru soluţionarea căreia s-a acţionat în revoluţie şi-a
găsit repede o oglindire adecvată în creaţia populară care
a reflectat-o în termenii ei reali, indicîndu-se cu precizie
şi sensul rezolvării ei : unirea tuturor românilor n u se
poate realiza decît prin luptă, prin sfărîmarea cu forţa a
graniţelor artificial create de imperiile înconjurătoare.
„Ardelean cu pana verde

Românul în tine se-ncrede.
Şi d-acum românu-n lume
Va fi domn pe al său nume.
Căci sînt frate cu munteanul
Şi văr bun cu moldoveanul.
Trei români buni cu putere
Şi românu-n veci nu piere"
Chiar şi după înfrîngerea revoluţiei şi apariţia unor

greutăţi noi în calea luptei poporului .român pentru edi
ficarea statului său naţional unitar, încrederea sa în
inevitabilitatea istorică a acestei realizări a continuat
1 82
să persiste , să capete noi dimensiuni. Iar creaţia populară
a înregistrat acest optimism nu o dată în strînsă legătură
cu evocarea eroului însuşi. Ca în poezia Mormîntul lui
Iancu în care, după ce se blama acţiunea autorităţilor de
a-i împiedica pe români să ridice la Ţebea un monument
în amintirea Iancului, se consemna : „Dormi etern în pace
/ Eroule mare / Căci de a ta umbră / Duşmanii se tem /
Căci veni-va vremea / Ziua sfîntă-n care / O Dacie nouă
/ Iar să ridicăm".
Creaţia populară a acelor ani a exprimat astfel foarte
elocvent conştiinţa de sine a unUi neam şi credem că în
reconstituirea istorică a procesului de dezvoltare a con
ştiinţei naţionale româneşti ea ar trebui luată mai mult
în consideraţie, poate nu atît ca document istoric în sine,
cit mai ales ca formă concretă de afirmare a conştiinţei
naţionale în acţiune.
In poezie şi cintec, în povestirile legate de numele
lui Avram Iancu s-au evocat ani de-a rîndul episoade
importante din luptele purtate de moţi pentru apărarea
munţilor lor. Amintirea Iancului este strîns legată de
mulţimea pe care a chemat-o la luptă, de prefecţii şi cen
turionii cu care a colaborat îndeaproape, de imaginea ce
lor cu care s-a înfruntat.
„Iancu de la Vidra pleacă

Ca dreptate să ne facă.
Frunză verde castravete
Doamne ţine pe Axente.
Pe dealul Feleacului
Trece oastea lancului
De-a lungul Mureşului
Stă oastea Severului".
Evocarea are în cele mai multe cazuri un conţinut

eroic, vitejesc şi legendar, ea reflectînd o largă participare
populară de la feciorii înarmaţi, la bătrinii făuritori de
arme, sprijiniţi nu o dată de femei şi chiar de copii. Lup
tele sint grele, jertfele sint numeroase. Natura însăşi se
înfioară ca în poezia Iancu şi Arieşul unde 7.globiul rîu
de munte ducind pe valurile sale :
183
„Nwnai p�ti fără oţele
Şi ţevi lungi de tunuri grele.
Numai săbii de husari
De husari şi ghinărari"
şi explicîndu-şi tulburele-i val, face cunoscut celor pe

care-i întîlneşte în aval
„Că la capul văii mele

Se bat două taberi grele . . .
Care pe care se taie
Tot în mine dau să saie
Care pe care se-nving
Toţi în mine mi se-mping,
Care pe care se-ntrec
Toţi în mine se înec
Care pe care se muşcă
Toţi în mine se aruncă"
Şi în acest vălmăşag uriaş al luptei răsună ca un tunet

glasul Iancului care, viteaz între viteji, îşi cheamă din
cînd în cînd voinicii la luptă pînă la obţinerea victoriei
finale arătînd lumi i virtuţile măreţe ale moţilor
„Strigă Iancu de pe munte

- Cine-i voinic, înainte,
Şi-n munţii noştri cu brazi
S-arătăm la lwne azi
Cum simt moţii în minie
Şi românii-n bătălie".
Făcînd elogiul bărbăţiei colective, în general, ş1, m

particular, a Iancului sau a prefecţilor şi centurionilor săi,
creaţia populară nu scapă din vedere reliefarea uneia din
trăsăturile fundamentale ale luptelor sociale dar mai ales
ale celor închinate neatîrnării ţării, aceea de a se fi des
făşurat cu precădere pe pămîntul propriu, de a fi fost
prin excelenţă lupte de apărare, o trăsătură ce caracteriza
şi luptele anilor 1 848-1849, şi însăşi concepţia lui Avram
Iancu în fond concepţia poporului nostru.
1 84
Iancu s-ar fi adresat astfel moţilor săi într-o chemare
la luptă :
„Nu vă chem să osîndiţi,

Nu vă zic să asupriţi
Ci vă cer eroi să fiţi
Ţara voastră s-o păziţi !
Dreptul altui·a nu luaţi
Dar pe-al vostru-I apăraţi . . .
Noi nu vrem să atacăm
Pe nimeni nu supărăm ,
Dar cînd uită cineva
Că-i dator ca să ne dea
Şi vine-n casă la noi
Cu potcă şi tărăboi,
Apoi oameni slabi am fi
Dacă nu i-am şti primi"
Cîntîndu-1 pe Iancu, virtuţile sale de comandant şi de

om, de erou al poporului, creaţia populară a înfierat cu
sarcasmul specific umorului popular pe cei ce i-au stat
împotrivă, pe cei ce s-au opus împlinirii idealurilor pen
tru care s-au sacrificat în lupte 40 OOO de români, s-au dis
trus bunuri materioale. Şi dacă în prim a parte a evoluţiei
sale creaţia populară a vizat, în special, forţele feudale
maghiare şi pe cei ce le-au sprij init, ulterior o atenţie
specială este acordată forţelor imperiale în frunte cu îm
păratul Francisc Iosif :
„Pe dealul Feleacului

Merg carele Iancului
Nu merg cum merg carele
Strălucind ca soarele,
Carul merge-mpiedicat
Iancu merge supărat
Pentr-un hoţ de împărat"
Sau cu referire la generalii austrieci, la capacitatea lor

redusă de conducători de oşti :
185
„Pe dealul cu măgheran
Vin Iancu şi cu Urban
Generalii fug la vale
Dar Iancu le stă în cale.
- Vai ! arză-te focul frică
Cîţi mai faci tu de nimică !
Măi români, copii de lei
Hai, loviţi ca nişte smei"
Şi în contrast cu o astfel de imagine este pe larg zu

grăvită capacitatea de luptă a românilor, forţa de acţiune
a oastei populare făurită de Iancu, vitejia feciOTilor care
s-au înrolat voluntar sub steagul luptei revoluţionare:
„Pe drumul Bălgradului

Merge oastea Iancului
Iancu merge tot cîntînd
Oastea urmează horind.
Că-s cătane voinicele
Merg cu voie-n bătăi grele"
In finalul acestei ultime creaţii intitulate Oastea Ian

cului, români i trebuiau să demonstreze, cu forţa braţului
înarmat, că sînt hotărîţi să-şi cucerească libertatea, să se
afirme ca naţiune liberă, i ndependentă şi suverană :
„Şi de-acum pînă-n vecie

Tot românul o să ştie
Să se lupte strămoşeşte
Şi să cînte vitejeşte".
Că aceasta era calea reală pe care se putea asigura

împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională şi că
ea fusese pe depli n înţeleasă de poporul român, de masele
largi populare o dovedeşte şi ·persistenţa cu care creaţia
populară a inclus printre motivele ei de inspiraţie, la
care se referă cind îl evocă pe Iancu, armele cu care a
luptat eroul. Acest motiv caracteristic pentru nutrirea as
piraţiei de împlinire a idealurilor de libertate socială şi
Raţională a revenit cu o frecvenţă deosebită în cintec şi
poezie atît în timpul vieţii eroului cit şi după aceea. In
186
anii revoluţiei lui Avram Iancu, din aproape toate portre
t.ele pe oare i le-a făurit creaţia populară nu lipsesc, ală
turi de cal, armele pe oare le mînuieşte cu multă măiestrie:
„Foaie verde de pe claie

Pleacă Iancu la bătaie
Sabia ce-o are în mină
Sabia, armă străbună
N-o lasă să hodinească
Şi un neam să se robească".
Tunurile, pe care moţii ş i le-au făurit în bună mă

sură ei, ori le-au folosit cu pricepere pe cele capturate
de la duşmani, au devenit unul din motivele predilecte
de care creaţia p::>pulară s-a folosit în redarea figurii
eroului şi a dorului de luptă care avea să anime masele
populare ş i după îniringerea revoluţiei, atîta timp cit si
tuaţia lor socială nu-şi putea găsi o altă cale de rezolvare.
Astfel în timpul revoluţiei erau binecunoscute versurile:
„Cit e dealul de dungat

Nu-i ca Iancu de-narmat
Că-şi face tunuri de brad
Şi merge la Bălgrad
Şi-şi foce tunuri de fag
Şi merge la Cluj cu drag"
După moartea eroului, cind ideea că Iancu nu va mai

putea reveni pentru o nouă mobili zare la luptă a moţilor
a pus stăpînire pe conştiinţa maselor, cînd situaţia însăşi
a acestora căpăta, în înrăutăţirea ei continuă, accente din
ce în ce mai grave, invocarea armelor lu i Iancu capătă
inflexiuni de un tragism puţin obişnuit:
„J ele-i Doamne cui şi cui

Jele-i Doamne muntelui
De armele Iancului,
Că le plouă şi le ninge
Şi n-are cine le-ncinge.
187
Că cine mi le-a avut
Mi-a pus faţa la pămînt
Dar n-a pus-o să-nflorească
A pus-o să putrezească . . .
Jele-i Doamne muntelui
De armele Iancului ! "
Creaţia populară a înregistrat din derularea vieţii şi

activităţii lui Avram Iancu şi alte momente de la stră
daniile sale postrevoluţionare de a apăra drepturile mun
tenilor săi în faţa autorităţilor imperiale la depresiunea
psihică care l-a cuprins, încercîndu-se diferite explicaţii
pentru aceasta şi pînă la momentul dispariţiei etoUlui.
Nu odată au fost înregistrate şi momentele de confruntare
dintre autorităţile austro-ungare şi români în asprul pro
ces al luptei naţionale care a urmat şi care a aVl,lt ca
pretext memoria eroului profanată de primi i şi apărată
· ·
cu dîrzenie de cei din urmă.

Avram Iancu este prezent şi astăzi în creaţia populară.
El n-a dispărut şi nu va dispare. Conştiinţa istorică a po
porului român l-a păstrat şi-l va păstra pe mai departe
evocîndu-1 ca pe unul din fiii săi cei mai de s eamă „Tot
deauna - scria Liviu Rebreanu - a fost şi totdeauna va
fi de actualitate Avram Iancu, regele munţilor, căpitanul
moţilor, mîndria ardelenilor".
La fel ca şi Liviu Rebreanu, în anii cînd scria Ţara de
piatră, Geo Bogza nota : „Poate nici unuia din trecut -
eroi sau martiri - nu i-am rămas atît de datori, ca legen
darului Crai al munţilor. Cîntat şi glorificat de genera
ţiile precedente, Avram Iancu rămîne de descoperit . .
Printr-un spor de înţelegere şi cunoaştere, a unuia
din cele mai zguduitoare destine româneşti, el se cuvine
s ă devină, alături de Eminescu şi Bălcescu, o permanenţă
tragică şi fecundă a spiritului nostru".
Poeziile, cîntecele, povestirile despre Iancu au apărut
odată cu contemporanii eroului, fiind preluate de urmaşii
noii generaţii. Creaţia folclorică are o funcţie activă, ea
îmbărbătează în luptă, menţine în masă spiritul eroic,
dorul de eliberare socialii. In perioada interbelică circulau
în satele de munte ale judeţului Arad versurile : „Plînge
m-aş şi nu am cui / Relele ca să le spui, / Om care să-mi
1 88
creadă nu-i / Spune-le-aş seara la stele, / Nu le pot nici
lor de jele, / Că-i tot plin cerul de ele / Ca viaţa mea de
rele. / - Le voi spune Iancului, / Bravului, românului, /
Cînd-o trece prin Abrud, / Să ne scuture de jug . . . "
Folclorul, creaţiile sale, îşi menţin eficienţa educativă
asupra generaţiilor de azi, contribuind la cunoaşterea pe
cale artistică a istoriei poporului nostru. Pentru cultura
socialistă tradiţia folclorică a lui Iancu reprezintă o parte
a moştenirii culturale. Semnificative în acest sens sînt
versurile culese în 1964 de la Darău Teodor din comuna
Hălmagiu (judeţul Arad) : „Mîndră-i Ţara Moţilor / Ca
brazii Carpaţilor! / Scoală Iancule din drum, / Scoală
din mormînt acum / Să-i vezi pe moţii tăi, frate, / Cum
fac fabrici şi palate, / Şi horesc la Găina / Vara şi primă
vara, / Cum cresc turme de mioare / I n poieni şi pe pri
poare. / Rîde dealu, rîde valea / De la moţi fugit-a
jalea, / Căci partidul nostru drag / Ne-a adus stele
şireag" 145.
14s Ibidem, p. 36.
189
III.
„Niiscut in aceeaşi vatrii a sufe

rinţei ca şi Horea, a ciirui pildii re
voluţionarii l-a îmblirbătat în acţiu
nile sale, Avram Iancu s-a impus în
ochii contemporanilor siii, ca şi ai
posterităţii , ca o figură luminoasă,
expresie a luptei hotărîte şi a setei
de dreptate şi independenţii naţio
nală a poporului român".
N. Ceauşescu
In lupta de clasă cu burghezia în care s-a angrenat

de la apariţia ei, clasa muncitoare din ţara noastră şi-a
făurit treptat o tradiţie revoluţionară proprie dar nu
exclusivistă. In chiar procesul formării ei, a inclus ceea
ce a fost luminos în cursul luptelor revoluţionare desfă
şurate de ţărănime, de masele largi populare în evul
mediu, da r mai ales din imaginea luptelor sociale care au
marcat sfîrşitul evului mediu şi începutul epocii moderne.
Şi ca unul din cele mai luminoase momente ale acestor
lupte sociale şi naţionale, revoluţia de la 1 848 a atras
atenţia în mod deosebit ideologilor clasei muncitoare la
realizarea căreia strămoşii ei direcţi şi-au adus o contri
buţie certă. Sigur, că în ceea ce o priveşte, mişcarea mun
citorească a preluat din patrimoniul revoluţiei paşoptiste
acele principii şi idealuri care s-au încadrat ideologiei şi
practicii sale politice, ceea ce n-a împiedicat-o ca în des
făşurarea practicii istorice să fie singura care a apărat cu
consecvenţă luminoasa tradiţie a paşoptismului în faţa
detractărilor emise de adversarii sau falşii săi moşteni
tori, şi, mai ales, care a luptat pentru desăvîrşirea progra
mului neîmplinit al revoluţiei, iar mai apoi pentru depă-
1 90
şirea acelui program în concordanţă cu aspiraţiile maselor
şi cu sensul însuşi al devenirii istorice. Şi cum detracta
rea revoluţiei paşoptiste ca fenomen ideologic s-a crista
lizat imediat după înfrîngerea ei, dind expresie interese
lor forţelor sociale conservatoare ostile progresului istoric
a cărui realizare nega existenţa acestor forţe, iar în scurt
timp la corul acestor voci aveau să se alăture chiar şi
unii din combatanţii burgheziei ajunşi în situaţia de a se
confrunta cu masele populare - adevăraţii purtători ai
spiritului revoluţionar -, mişcarea muncitorească ca
legatarul ei cel mai îndreptăţit a trebuit să se angreneze
în luptă, „să-şi facă o datorie de conştiinţă" venerînd
efortul şi sacrificiile maselor populare ori pe ale condu
cătorilor care au înţeles înaltele comandamente ale epocii
respective, pe de o parte, iar pe de altă parte, să denunţe
„pe şarlatanii politici, pe ipocriţii şi pe falşii apostoli1�
care-şi drapau interesele de clasă în „haina rubinie a tra
diţiei revoluţionare1', să întărească astfel „în minţile ce
tăţenilor principiile, ideile de dreptate şi libertate care
însufleţeau pe entuziaştii revoluţionari". Şi aceasta cu
atît mai mult cu cit în concepţia clasei muncitoare mo
mentele de aniversare erau şi sînt momente „solemne,
ocazii în care sînt angajate trecutul şi viitorul unui
popor111 •
In cursul acestei lupte e a şi-a afirmat c u vigoare pa
ternitatea moştenirii tradiţiei paşoptiste şi, cu delimită
rile necesare, s-a considerat continuatorul acţiunii de
înnoire revoluţionară a structurilor societăţii româneşti,
începute la 1 848 sau chiar mai înainte, la 1 82 1 , executorul
testamentar al „dosarului" încă nerezolvat, întocmit în
piesele lui fundamentale de generaţia lui 1 848. „Liberta
tea pentru burghezie, scria un socialist la sfîrşitul secolu
lu i trecut, a devenit libertatea de a exploata, egalitatea
a rămas vorbă goală şi fraternitatea s-a dus în vînt.
Teribila luptă de clasă îşi arată pretutindeni puterea.
Dar tocmai din această pricină socialiştii se consideră
ca singurii şi adevăraţii urmaşi ai revoluţionarilor de la
1 848. Luptătorilor de sub steagul roşu de astăzi le cade
datoria de a aduce la îndeplinire reformele făgăduite de
1 „Lumea nouă" din 11 iunie 1898.
191
idealiştii de odinioară. Arma căzută din mîinile acelora
va fi ridicată de aceştia şi minuită cu vrednicie pină
cind cuvintele care străluceau în aureola roşie de acum
cincizeci de ani vor deveni fapte''2•
Un aspect interesant, mai puţin studiat pînă acum, al
relaţiei dintre mişcarea socialistă şi moştenirea spirituală
a lancului, îl prezintă faptul că „avînd ca punct de ple
care tezele teoretice marxiste, ca şi doctrina militară
progresistă românească moştenită de la revoluţionarii
paşoptişti în frunte cu Nicolae Bălcescu, Avram Iancu ş .a.
mişcarea socialistă din România a formulat, de la început,
revendicarea programatică a transformării armatei per
manente în naţiune înarmată"3•
Apărînd caracterul social al revoluţiei şi necesitatea
ducerii luptei pe mai departe pentru realizarea deplină
a ideii de libertate, în sensul real şi nu ciuntit cum îl
înţelegeau ideologii burgheziei, clasa muncitoare, mişca
rea socialistă şi apoi cea comunistă au apreciat, pe bună
dreptate, că revoluţia română n-a avut de rezolvat numai
probleme sociale, pe care le comporta trecerea de la o
orînduire la alta, ci şi altele de o importanţă tot atît
de mare pentru destinul istoric al poporului român, intre
care, necesitatea înfăptuirii unităţii naţionale, a obţi
nerii independenţei şi suveranităţii se situa în prim-pla
nul acţiunii revoluţionare. Mişcarea muncitorească a
reţinut această revendicare legitimă a revoluţiei pe care
unii socialişti au caracterizat-o drept „începutul activităţii
de emancipare naţională şi libertate politică", şi nu de
puţine ori au j ustificat-o din punct de vedere istoric, ca
în cazul Sofiei Nădejde, care, evocînd trecutul negru al
dependenţei poporului român, cu servituţile sale specifice,
nota că „faţă cu asemenea trecut înjositor ar trebui să fie
cineva orbit, minat de cel mai josnic interes, pentru a
nu sărbători ziua care a pus capăt atîtor înjosiri şi sufe
rinţe de veacuri. !năbuşiţi sub asupririle străine, era cu
neputinţă orice ideal, ne trebuia aerul larg al independen-
2 „Lumea nouă" din 27 mai 1898.

3 I. Popescu-Puţuri, Concepţia mişcării socialiste din Romtl
nia despre înarmarea întregului popor şi aplirarea patriei, în
„Anale de istorie", nr. 4, 1972, p. 94.
1 92
ţei naţionale pentru ca neamul românesc să poată pro
păşi"4.
Analiza acestui aspect fundamental al revoluţiei este
nu o dată pătrunzătoare, concluziile sînt dense în conţinu
tul lor, unele chiar frapante, demne şi astăzi a fi luate
în consideraţie ca în cazul celor reţinute de C. Dobro
geanu-Gherea, care aprecia în 1 892 că „această mişcare
e naţionalistă (în sensul bun al cuvîntului - n.n.), în
primul loc, iar chestiile sociale sînt subordonate chestiei
naţionale�'. Explicîndu-şi teza, cunoscutul socialist român
scria, în concordanţă cu una din aprecierile Manifestului
Partidului Comunist, că o „analiză mai adîncită ne-ar
arăta că chestia socială se confundă cu chestia naţională,
că nu era cu putinţă ca clasa burgheză să devie stăpîni
toare înainte de recunoaşterea naţionalităţii române"5.
In plus, clasa muncitoare, şi-a exprimat cu vigoare
crezul său fierbinte în cursul luptei pentru desăvîrşirea
acestei aspiraţii, în care s-a angrenat cu toată capaci
tatea de luptă întrucît din punctul ei de vedere, aşa cum
se exprima un socialist la sfîrşitul secolului trecut, uni
tatea şi independenţa naţională reprezintă „o condiţie
neapărată pentru dezvoltarea şi pentru desfăşurarea
luptei de clasă între burghezie şi proletariat"6•
Pe aceste coordonate majore ale înţelegerii fenomenu
lui revoluţiei de la 1 848 de către mişcarea muncitorească
din ţara noastră a fost evocată şi figura istorică, proemi
nentă a lui Avram Iancu. Invocat adesea de mişcarea
socialistă şi mai tîrziu de comuniştii români. în releva
rea dimensiunilor istorice ale personalităţii sale aceştia
i-au subliniat nu o dată capacitatea de mobilizare la
luptă a maselor populare, justeţea ţelurilor social-poli
tice în numele cărora a acţionat şi necesitatea de a se
urma î n practica revoluţionară concretă exemplul lumi
nos al faptelor istorice legate de numele său. In evocarea
personalităţii lui Iancu, socialiştii români s-au referit atît
la natura socială a luptei moţilor săi, cit şi la semnifica
ţia ei naţională. „Pentru ca ziua mîntuirii să sosească

s „Critica socială" , an. I, nr. 9, sept.-oct. 1892, p. 344.
13 - Avram Iancu în conştiinta poporului roman 193

pentru ardeleni, scria cotidianul socialist +<Drepturile
omului», va trebui ca poporul muncitor să se răscoale şi,
încă o dată, ca pe vremea lui Horea şi ca pe vremea lui
Avram Iancu, să-şi recîştige libertatea politică şi econo
mică".
Mişcarea socialistă, ca exponentă a intereselor clasei
muncitoare, forţa socială investită de istorie cu însemnul
viu al luptei pentru progresul nelimitat al acţiunii poli
tice, şi-a revendicat pe drept cuvînt paternitatea preluării
celor mai frumoase tradiţii revoluţionare.
Evocarea faptelor măreţe din lupta pentru dezrobirea
socială şi naţională a poporului şi-a găsit expresia în
materiale apărute în presa socialistă din România şi
Transilvania deopotrivă, care prezentau figurile eroice
ale lui Mihai Viteazul, ale conducătorilor răscoalei iobagi
lor - Horea, Cloşca şi Crişan -, a lui Avram Iancu şi
altor revoluţionari paşoptişti care au afirmat într-o miş
care de masă, nemaicunoscută pînă atunci, deziderate de
ordin social şi naţional ale poporului român. Intr-un
manifest al Partidului Social-Democrat, din 1908, mun
citorii români erau chemaţi să se înroleze sub faldurile
steagului roşu : „Să arătăm că noi sîntem vrednici urmaşi
ai celor căzuţi în revoluţia din 1 848 pentru drept şi
libertate"7•
In tradiţiile de luptă ale mişcării muncitoreşti din ţara
noastră, numele lui Avrarn Iancu a semnificat dintotdea
una simbolul martirilor neamului nostru, care au militat
neobosit pentru împlinirea năzuinţelor de eliberare socială
şi naţională ale poporului român.
Socialiştii transilvăneni îl considerau pe marele tribun
de la 1 848 ca unul dintre „marii revoluţionari care şi-au
jertfit viaţa pentru libertatea poporului"8•
In 1913 socialistul I. Flueraş desfăşurîndu-şi activita
tea de propagandă prin Munţii Apuseni şi izgonit din
Abrud de autorităţi, ţinea să treacă pe la „Ţebea să vizi
teze mormîntul revoluţionarului din 1848-49, Avram
Iancu". In 1912 un raport al Congresului VIII al Secţiei
române a P.S.D.U. ţinut la Arad îşi clădea chemarea la
1 „Lupta", 21 martie 1908.

e „Adevărul•, an. XI, nr. 46, 14 noiembrie 1913.
194
luptă a clasei muncitoare, a ţărănimii şi a altor pături de
oameni ai muncii pe tradiţia bogată a trecutului, în care
personalitatea lui Avram Iancu, ca în atîtea alte rînduri,
apare ca un continuator al lui Horea şi ca un predecesor
al cărui exemplu trebuie urmat pînă la izbăvirea de
exploatare a omului de către om. „Marii revoluţionari
care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea poporului cum
au fost Horea, Cloşca şi Crişan, iar mai tîrziu în 1 848
Avram Iancu, au chemat la luptă pe desmoşteniţi prin
trasul clopotelor într-o parte şi suflarea buciumilor în
vîrful munţilor. Şi trufaşii luptători au luat coasa, săcurea
şi cîteva puşti ruginite (căci) astea erau mijloacele în lupta
pentru dezrobire'19•
O apreciere similară a formulat şi cunoscutul ideolog
al social-democraţiei maghiare Szabo Erwin într-una din
lucrările sale despre revoluţia de la 1 848-1 849. Demon
strînd caracterul progresist al mişcărilor ţărăneşti în
genere şi mai ales în acei ani, el a subliniat caracterul
unanim al ridicării maselor de ţărani, indiferent de naţio
nalitate, şi a vorbit pe larg despre „revoluţia ţărănească"
a iobagilor români, despre caracterul social şi naţional
al luptei lor. Ţărănimea română, consemna în continuare
socialistul ungur, „avea conducători culţi care nu erau
mai puţin democraţi decît cei mai radicali dintre tinerii
maghiari ai mişcării din martie 1 848. Atît prin origine,
cit şi prin ocupaţia ce o profesau erau mult mai aproape
de popor, printre ei erau numeroşi cei de origine iobagă
şi aproape toţi trăiau în mediu popular şi nu într-un oraş
relativ mare ca Pesta şi nici în centrele comitatense".
Cu referire specială la Avram Iancu, Szabo Erwin remarcă
că tinerii revoluţionari români ca el, în ceea ce priveşte
radicalismul concepţiei lor politice, puteau fi asemuiţi
doar cu partida radicală a revoluţiei ungare, cea repre
zentată de Tancsics Mihaly1°.
De o manieră identică se exprima cu un an înainte şi
Aradi Viktor în lucrarea-i Caterina Doamna noastră care,
după ce surprinde unele trăsături fundamentale ale revo-
9 Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România,

1910-1915, Bucureşti, 1968, p. 524.
10 Kovacs Geza, Demeny Lajos, Op. cit.
1 95
luţiei române din Transilvania, denunţînd egoismul nobi
limii maghiare, caracterul retrograd al relaţiilor dintre
ea şi ţărănimea iobagă, conchide că toate aceste elemente
l-au îndreptăţit pe Avram Iancu ca încă de la Adunarea
românilor de pe Cîmpia Blajului „să întrezărească cu
ochii săi pătrunzători, că în depărtare se formează nori
de furtună" 11 .
După realizarea unităţii de stat a poporului român,
cînd clasa muncitoare şi forţele sociale care o urmau au
făcut noi paşi pe calea către eliminarea morbului social
al exploatării din structurile societăţii româneşti, comu
niştii au continuat să evoce dintr-o perspectivă calitativ
superioară figura istorică a lui Avram Iancu, să-i confere
adevăratele ei dimensiuni.
Avram Iancu este văzut de istoriografia marxistă a
epocii pe un fond interpretativ mult mai bogat şi mai
nuanţat. Ca exponent fidel al intereselor maselor popu
lare, el „exprimă încadrarea în stadiul conflictului dintre
forţele de producţie cu raporturile de proprietate; el
afirmă aspiraţiile şi nu formulează lozinci de suprafaţă;
el se bizuie pe forţe omogene şi nu întemeiază lupta pe
clanuri1' ; el este „conducătorul efectiv al revoluţiei" toc
mai pentru că a putut fi „atît de ataşat de ţărănime şi
se identificase atît de mult cu clasa ce pretindea desfiin
ţarea iobăgiei incit uitase de orice rezervă şi manieră
intelectuală1'. In căutarea căilor şi formelor concrete de
atragere a maselor pe făgaşul luptei pentru făurirea unei
vieţi noi, în cursul acţiunii pentru dezvoltarea conştiinţei
de clasă a proletariatului şi a aliaţilor săi în vederea rea
lizării revoluţiei socialiste Partidul comunist şi simpati
zanţii săi popularizează învăţămintele şi experienţa tre
cutului ca îndreptar în dezvoltarea prezentă a istoriei şi
în acest context şi figura lui Avram Iancu. „Nu admi
rînd beat, [sic] ci într-un cu totul alt fel se cade să ne
manifestăm iubirea faţă de -.Istoria Neamului„, solidari
tatea noastră faţă de trecutul românesc. A te solidariza
cu acest trecut înseamnă un lucru foarte precis, anume
a utiliza fără preget învăţămintele suferinţelor de altă
11 Viktor Aradi, Caterina Doamna noastră, 1913, p. 108.
196
dată pentru a împiedica pe cele de astăzi. A face asta
înseamnă fidelitate ; a nu folosi lecţiile istoriei pentru a
uşura trăirea prezentului, înseamnă a trăda ; şi-i cea mai
vastă şi mai adîncă dintre toate trădările".
La aniversarea centenarului naşterii sale ( 1 924), dar
mai ales în focul confruntărilor sociale din anii 1 929-
1 9 3 3 şi cei următori, cînd ciocnirile de clasă au căpătat
o înăsprire tot mai accentuată, Avram Iancu cu a lui
concepţie radicală în desfăşurarea luptei cu asupritorii
de veacuri ai celor ce muncesc au fost nu o dată prezentate
celor ce trebuiau să se înroleze în aceste confruntări,
semnificaţia faptelor lui a fost invocată cu căldură pentru
a fi urmată, evident în alte condiţii istorice. „Pauperiza
rea păturilor sărace ale moţilor şi, ca urmare, radicali
zarea lor înaintează într-un ritm alert, se scrie într-un
apel din noiembrie 1 933 intitulat lnainte pentru organiza
rea luptei· din Ţara Moţilor,
şi apărut în coloanele gazetei
«Văros Erdely». Urmaşii moţilor lui Avram Iancu fierb
ca într-un cazan supraîncălzit în mijlocul Ardealului.
Forţa lor, capabilă a mătura totul, este gata de a se re
vărsa"12. Mitul eroului revoluţionar Avram Iancu, luptă
torul legendar pentru dreptate socială şi naţională, a
constituit un fierbinte exemplu pentru ţărănimea hune
doreană pornită la începutul anului 1933 pe drumul
constituirii detaşamentului propriu de luptă, „Frontul
Plugarilor"'.
La 19 februarie 1933, la Ţebea, sub gorunul lui Horea
şi lingă mormîntul lui Iancu are loc o impresionantă
adunare ţărănească, la care participă mii de persoane
sub stindardul „Frontului Plugarilor�', pentru a înfiera
pe „domnii" din conducerea statului burghezo-moşieresc.
„Lumea Ţebei a fost încercuită de jandarmi - relatează
documentele. Comandantul companiei, pretorul plasei,
notar, primar, oficial au fost mobilizaţi să controleze
cuvîntul, cutezînd să întrerupă, căutînd să înfricoşeze şi
poate să provoace o vorbă negîndită. Dar sufletul Iancu
lui pătrunsese în piepturi. Frica a trecut în altă tabără.
12 „V ăros Erdely", nr. 9, noiembrie 1933, p. 10.
1 97
Ţăranii au avut scînteie de apostoli. Nici porţile iadului
nu i-ar mai fi clintit"'13.
După rostirea unor avintate discursuri mobilizatoare
la luptă, marea adunare de la Ţebea s-a încheiat în acor
durile cîntecului „Nepoţii Iancului", compus de ţărani :
„J ale-i doamne cui e j ale,

Jale-i doamne codrului
De armele Iancului;
Că le plouă şi le ninge
Şi n-are cine le încinge
Noi nepoţii Iancului,
Din Ţara Zarandului,
De la munţi şi de la vale,
Vom strînge armele tale
Scoală lancule de jos
Ca să tragem furios,
Că din Tebea la hotar
p
Gem ne oţii tăi amar"14.
Peste puţin timp, la Congresul Frontului Plugarilor

din 18 aprilie 1933 Ia Deva, în faţa miilor de ţărani
adunaţi, moţul Ion Moga, făcind dovada unei conside
rabile calităţi de gîndire social-politică, dovada un.ei
logici proprii celor mai destoinici fruntaşi ai maselor
muncitoare din ţara noastră, spunea printre altele : „Am
coborît şi eu din plasa Bradului cu nepoţii lui Iancu şi
ai lui Horea, Cloşca şi Crişan la această adunare, ca să vă
spun cu durere că, după 15 ani de la întregirea ţării,
durerile noastre au rămas aceleaşi din vremea străbuni
lor noştri . . .
Marii noştri eroi nu mai au odihnă în pămîntul sub
care odihnesc. Avram Iancu strigă din mormîntu-i : «Ce
aţi făcut cu ţara mea?» - Horea şi Cloşca din Alba Iuli a :
«Ce aţi făcut cu poporul meu?» A sosit timpul deci să
spunem celor care au înşelat poporul, partidelor bur
ghezo-moşiereşti, „tn lături cu voi ! „15.
13 Gheorghe Miele, Răscoala pămintului, Bucureşti, 1945, p.

55-56.
14 Ibidem.
1 5 Idem, p. 69.
1 98
In cuvîntul rostit la Congresul de constituire a Fron
tului Plugarilor, salutînd naşterea organizaţiei şi expri
mîndu-şi credinţa în triumful cauzei maselor muncitoare,
dr. Petru Groza a subliniat : „Iată pentru ce Frontul Plu
garilor din judeţul Hunedoara, răsărit de jos în sus, din
suferinţele unui popor, fără intervenţia artificială atît de
compromisă a făuritorilor de partide, în regiunea Hune
doarei şi Zarandului - deci tocmai pe meleagurile lui
Decebal, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, meleaguri
încercate de fatalitatea istorică a iniţiativelor de totdea
una ale poporului de ţărani, sclavi ai gliei - se simte
îndreptăţit să strige de la un hotar la altul : Plugari din
toate colţurile ţării, uniţi-vă cu noi ! "16
Un plus de semnificaţie s-a conferit tradiţiei istorice
legate de numele lui Avram Iancu în cursul luptei îm
potriva fascismului şi a politicii revizioniste promovate
de Puterile Axei, cînd comuniştii au reactualizat pentru
contiinţa h;torică a maselor exemplul viu al faptelor lui
Horea şi Avram Iancu, ca „cei mai vitej i luptători" pen
tru dreptate socială şi naţională. In contextul luptei pen
tru Front Popular Antifascist, condusă de Partidul Co
munist Român, se manifestă dîrzenia ţăranilor români şi
a celor aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare în lupta
pentru apărarea intereselor lor comune. Acordul de la
Băcia încheiat la 24 septembrie 1 935 între Frontul Pluga
rilor şi Madosz, a fost primit cu satisfacţie de masele
largi muncitoare din ţara noastră. In cuvîntul său, secre
tarul general al Madosz-ului, Bânyai Laszlo, a evocat
pagini din trecutul de luptă comun al românilor, maghia
rilor şi a celor de alte naţionalităţi. Venind aici - a
continuat el - simţim din plin „pilda pentru legătura
noastră şi în trecut, ca şi azi. Horea şi Avram Iancu au
fost din judeţele Hunedoara şi Zarand cei mai viteji
luptători"17. Iar în decembrie 1 935, memorabilul legămînt
antifascist, încheiat la Ţebea, între forţele politice progre
siste (Frontul Plugarilor, Partidul Socialist, Blocul pen
tru apărare a libertăţilor democratice, Madosz), sub con
ducerea P.C.R., avea să fie semnat simbolic sub gorunul
16 „Ce vrem", Tipografia „Decebal" , Deva, 1933, p. 48.

11 Gheorghe Miele, op. cit., p. 186.
199
lui Horea şi la mormîntul lui Avram Iancu. „De la Ţebea,
din ţinuturile lui Horea şi Avram Iancu , prin mii de
luptători pentru libertate şi dreptate socială ne aoresăm
către întregul popor din această ţară şi tuturor organiza
ţiilor democratice . . . să se alăture acţiunii noastre pen
tru a înfăptui, cu un ceas mai devreme, adevăratul Front
popular între toate forţele democratice din România,
singura chezăşie a luptei pentru libertate şi pace"18. Actul
istoric ca atare era nu numai un semn de cinstire a celor
ce în trecut se sacrificaseră pentru idealul libertăţii, dar
ma i ales o expresie a voinţei care anima masele populare,
indiferent de naţionalitate, pentru „impunerea prin luptă
a unui regim de libertate, de democraţie reală" . Semni
ficaţia generală a trecutului, plantată pe conştiinţa poli
tică a vremii, dădea un plus de vigoare forţei cu care
masele urmau să opereze pe făgaşul creaţiei istorice con
crete într-o epocă care reclama din plin prezenţa lor
activă pe un front de luptă comun, nealterat de disensi
unile naţionaliste, alimentate în ultima instanţă de clasele
dominante.
Adunarea de la Deva din 9 februarie 1936, în campa
nia pentru alegeri, s-a transformat într-o puternică mani
festaţie de luptă împotriva fascismului, pentru democra
ţie, pentru pace. In cuvîntul lor vorbitorii şi-au mani
festat ataşamentul faţă de lozincile Frontului Plugarilor,
dorinţa sinceră de a contribui prin votul pe care-l vor
da la succesul democraţiei în alegeri.
Adresînd celor prezenţi un salut fierbinte din partea
muncitorilor din Capitală, Constantin Trandafirescu. cu
noscut activist al mişcării revoluţionare, a partidului
comunist, a subliniat că „muncitorimea din Bucureşti sus
ţine întru totul acţiunea începută de urmaşii lui Avram
Iancu şi Horea, Cloşca şi Crişan"19.
In lupta pentru dejucarea manevrelor politice fasciste,
revizioniste, rezistenţa opusă de moţi sub conducerea
lui Avram Iancu în acea epocă învolburată, cînd , .un
singur colţ de ţară românească a îndrăznit să rupă legă
turile cu orice altă stăpînire, să se proclame liber şi să
18 „Vremuri noi" (Braşov), nr. 3, 1936, p. 21.

18 Arhiva C.C. al P.C.R„ fond nr. 6, dosar 1196, filele 94-95.
200
se organizeze ca un adevărat stat, Munţii Apuseni"�u au
constituit o pildă grăitoare pe care s-au sprijinit lozincile
comuniştilor prin care aceştia chemau la luptă pentru
apărarea integrităţii statului român, pentru dezvoltarea
democraţiei şi libertăţii sociale.
Cu talent şi vigoare polemică a fost apărată figura
marelui revoluţionar în faţa mistificărilor istoriografiei
sau publicisticii fasciste care încerca, ca „prin trucuri
ieftine, prin grosolană şi tendenţioasă falsificare a sensu
lui marilor mişcări populare şi democratice din istoria
poporului român să tragă un fir de continuitate istorică
de la Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram
Iancu la . . . Corneliu Codreanu".
Cu temeiuri şi argumente nu numai de natură politică
şi ideologică dar şi pur istorică au fost combătute încer
cările de a pune în slujba unei practici politice antipopu
lare şi antinaţionale pilda unui trecut glorios, de a face
ca „figurile cele mai măreţe şi mai populare din trecu
tul luptelor poporului român pentru libertate şi pămînt"
să fie puse „pe acelaşi plan istoric cu conducătorul unei
mişcări al cărui rost de existenţă este uneltirea pentru
instalarea unei dictaturi fasciste, adică distrugerea com
pletă a tuturor libertăţilor publice sociale şi naţionale şi
înlănţuirea întregului popor�', de a se adresa maselor cu
imagini istorice deformate în care „eroii şi martirii li
bertăţilo r democratice sînt prezentaţi pe acelaşi plan cu
dW? man ii acestor libertăţi " .
Deşi „încercarea de a-l prezenta p e Corneliu Codreanu
drept continuatorul lui Horea, Tudor Vladimirescu şi
Avram Iancu este surprinzătoare", deşi „falsificarea isto
rică este prea evidentă pentru toţi cei care cunosc cit de
puţin trecutul poporului românesc", o atitudine critică,
şi încă una fermă, era absolut necesară pentru că lucră
rile avînd această menire „dacă sînt lipsite complet de
gîndire ştiinţifică, impresionează totuşi tineretul prin sti
lul «eroic»" şi maschează prin veşminte meşteşugit alcă
tuite atitudinea reală a mişcării ideologice legionare care
„consideră spiritul democratic de la 1 848 drept dW?man im-
20 „Societatea de
p. 43.
potriva căruia trebuie să lupte". Pe drept cuvînt publi
ciştii marxişti ai vremii, ca Ştefan Voicu, arată că o apro
piere între A. Iancu alături de ceilalţi reprezentanţi ai
luptei revoluţionare, pe de o parte, şi forţele retrograde
reprezentate de mişcarea de dreapta, pe de altă parte, nu
poate şi nu trebuie acceptată, deoarece „în timp ce miş
cările lui Horea, Tudor şi Avram Iancu erau mişcări
populare, progresiste, democratice, mişcarea lui Codreanu
este o mişcare antipopulară, antimuncitorească şi anti
ţărănească. Acest trecut glorios şi eroic al poporului în
lupta pentru libertate, independenţă naţională şi pămînt,
- scria Ştefan Voicu în încheierea însemnării sale -
extrema dreaptă vrea să-l folosească împotriva libertăţii,
independenţei naţionale şi revendicărilor economice ale
maselor populare.
Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram
Iancu au fost însă şi rămîn pilde şi înaintemergători ai
luptătorilor democraţi de astăzi, împotriva opresiunei şi
ameninţării fasciste " 2 1•
In anii ctnd primejdia fascismului devenise o tristă
realitate în cele mai multe ţări ale Europei, cei mai buni
fii ai poporului nostru, la îndemnul Partidului Comunist
Român, n-au ezitat să plece departe de patrie pentru a
lup ta cu arma în mîini alături de poporul spaniol şi de
fiii altor naţiuni împotriva fascismului, aducînd astfel
partea lor de eroism şi de jertfă la o oauză care era a
întregii omeniri progresiste.
Semnificativ este că aceşti militanţi antifascişti îşi
înscriseseră pe stindardul lor de luptă şi numele eroului
revoluţionar, Avram Iancu. Edificator în acest sens este
textul unui manifest din 1937 al voluntarilor antifascişti
români din Spania adresat „Către muncitorimea română!
Către poporul român! Către toţi acei care vor să evite
un nou măcel mondial ! ", în care se spune :
„Noi, reprezentanţii autentici ai poporului român, am
găsit de datoria noastră să venim şi noi pe frontul liber
tăţii şi să răspundem cu arma în mină, cot la cot cu fraţii
21 Ştefan Voicu, Cartea clipitanilor, ln „Viaţa românească•,

nr. 4-5, 1937, p. 85-86.
20 2
noştri spanioli şi cu cei din brigadele internaţionale, reac
ţiunii mondiale care vrea să subjuge toate popoarele.
Noi, muncitori şi intelectuali români, democraţi, socia
lişti , comunişti şi fără de partid, sîntem uniţi sub un
singur steag: sub steagul dreptăţii şi al democraţiei.
Lupta noastră aici în Spania nu este altceva decît lupta
poporului român pentru libertate şi pace.
Sîntem mîndri de a purta alături de poporul spaniol
steagul strămoşilor noştri Avram Iancu, Horea, Cloşca,
Crişan, Tudor Vladimirescu şi al tuturor acelora care au
căzut în lupta contra oprimării sociale şi pentru libera
dezvoltare a tuturor popoarelor de pe lume " 2 2 .
Presa comunistă legală şi ilegală a polarizat în coloa
nele ei condeie strălucite de intelectuali români şi ma
ghiari care s-au străduit deopotrivă să cultive din tra
diţia istorică tot ceea ce sugera unirea maselor populare
şi a forţelor progresiste din ţară, indiferent de naţionali
tate, în lupta pentru progres, să pună în lumină ideea
necesităţii istorice a înfrăţirii dintre poporul român şi
naţionalităţile conlocuitoare, a propăşirii lor comune.
Alături răscoala de la Bobilna, de răscoala lui Gheorghe
Doja, de Horea, Cloşca şi Crişan a fost invocată nu o dată
personalitatea istorică a lui Avram Iancu pentru con
cepţia-i politică lucidă, reală, pentru conştiinţa clară a
faptului că atit românii cit şi ungurii sau germanii apar
ţin realităţilor istorice ale locului, că nu se pot exclude
unii pe alţii şi că trebuie permanent căutate posibilităţi
de convieţuire, de colaborare frăţească. Numai „unitatea
aceasta de acţiune, scria un militant comunist, deschide
calea muncitorilor români şi maghiari spre o regăsire a
prieteniei, lucru ce pină acum a fost imposibil din cauza
ridicării unor obstacole artificiale intre cele două naţiuni,
iar această unire şi colaborare frăţească va aduce adevă
rata eliberare culturală, economică şi politică a maselor
muncitoare maghiare, în interiorul hotarelor României"23•
Moştenirea istorică a lui Avram Iancu şi a altor re
voluţionari români a devenit un stindard urmat de masele
22 Arhiva Institutului de studii istorice şi social-politice, de pe

lingă C.C . al P.C.R., Cota lb, XXI-2.
23 I Micu ş i A. Simion, J6zsa Bela, Bucureşti, 1971, p. 100.
203
populare pe frontul luptei sociale, pentru crearea cadrului
necesar exercitării dreptului de libertate. Ea a fost de
natură să stimuleze, în condiţiile istorice existente, spiri
tul şi dorinţa de acţiune a celor mulţi, să fortifice uni
tatea rîndw-ilor lor, o unitate ce se cimenta peste cada
vrul istoric al naţionalismului burghez. La sărbătorirea lui
Peti:ifi, în anul 1939, organizată la Sighişoara, J6sza Bela,
ca purtător de cuvînt al muncitorilor din Cluj, exprima
cu multă convingere crezul comuniştilor în problema
luptei pentru afirmarea prieteniei dintre oamenii muncii
români şi maghiari, pentru dezvoltarea pe o nouă treaptă
a spiritului care animase pe cei mai înaintaţi exponenţi
ai revoluţiei din 1 848-1 849. „Sîntem pentru frăţia cu
cei cărora limba lor le este tot atît de scumpă precum
nouă limba maghiară, sîntem pentru frăţia cu fiii popo
rului român care, în fabrici, în ateliere, au luptat de
multe ori alături de noi pentru drepturile noastre ciun
tite, pentru egalitate. Ne declarăm pentru această frăţie
şi vom lupta cu hotărîrea lui Petăfi"24•
ln acelaşi sens s-au pronunţat şi militanţi a i Partidu
lui Comunist Român aflaţi în emigraţie în Franţa. In
mai 1 939, „Buletinul muncitorilor imigranţi din Franţa",
publica sub semnătura lui Valer Ardeleanu articolul
Adevărul despre Transilvania, un aspru rechi zitoriu anti
revizionist, unul din cele mai competente materiale do
cumentare care au apărut în această epocă în presa din
străinătate referitor la drepturile istorice pe care poporul
român le avea asupra Transilvaniei. Articolul demasca în
acelaşi timp interesele reale, de clasă care dirijau acţiu
nile propagandistice şi agresive ale revizioniştilor
horthyşti.
Evocînd tradiţiile luptei sociale comune a românilor
şi maghiarilor din Transilvania, răscoalele ţărăneşti, re
zistenţa antiotomană, acordul istoric dintre Kossuth şi
Avram Iancu prin intermediul lui Nicolae Bălcescu, arti
colul evidenţiază că cele două popoare au găsit totdeauna
calea luptei unite pentru drepturile lor comune. 25•
Acelaşi spirit real emană şi din moţiunea întrunirii
21, „Brassoi Iapok", din 2 august 1939.

25 Valter Roman, File din trecut, Bucureşti, 1971, p. 184-192.
20 1
antifasciste din 7 iunie 1939 de la Paris organizată de
maghiarii din Transilvania emigraţi în Franţa, oare au
declarat că rămîn fideli spiritului tradiţional de colabo
rare şi de ajutor mutual al românilor şi ungurilor din
Transilvania, care s-a manifestat de atîtea ori î n decursul
istoriei, râmîn „credincioşi luptelor de eliberare naţio
nală şi socială duse sub conducerea lui Horea, Cloşca şi
Crişan, a lui K ossuth şi a lui Avram Iancu, apărători ai
independenţei popoarelor lor", declarind că sînt gata să
ajute politica de rezistenţă şi să apere pînă la ultima
lor suflare „România împotriva oricărei agresiuni stră
ine. "26
Pe poziţie similiară s-a situat o întreagă pleiadă de
intelectuali comunişti care căutau ca din experienţa re
voluţei de la 1 848-49 să degaje o orientare obiectivă
pentru prezentul relaţiilor dintre români şi naţionalităţile
conlocuitoare. Şi este evident că în cadrul acestor căutări
un loc important ocupa şi personalitatea lui Avram Iancu.
Mesajul cu care se venea în epoca anilor '40 era o che
mare fierbinte la lupta unită a tuturor forţelor patriotice
pentru apărarea libertăţilor democratice, a fiinţei naţio
nale, a independenţei şi suveranităţii patriei care erau
grav ameninţate de expansiunea Germaniei hitleriste.
Această chemare şi-a păstrat pe deplin actualitatea în
anii luptei împotriva dictaturii fasciste, pentru ieşirea
României din războiul criminal antisovietic, pentru înfăp
tuirea revoluţiei populare şi edificarea orînduirii socialiste.
ln zilele de restrişte, de grele încercări care au urmat
Dictatului fascist de la Viena din august 1 940, prin care
Germania hitleristă şi Italia fascistă, au smuls din trupul
ţării partea de nord a Transilvaniei aruncînd-o în ghea
rele Ungariei horthyste, poporul român, animat de o
nestinsă dragoste de patrie, avînd în minte şi în suflet
imaginea strămoşilor eroi, printre care şi a lui Avram
Iancu, şi-a manifestat hotărîrea de a apăra, chiar cu
preţul vieţii, independenţa şi integritatea României, do
bîndite prin suferinţe şi jertfe în decursul veacurilor.
In acele zile frămîntate, în august 1940. studenţimea
din Cluj într-o telegramă de protest adresată ministrului
2& I dem, p. 369.
205
de externe scria : „Ardealul, care cunoaşte zilele de asu
prire de ieri, zile care par a i se pregăti din nou, roagă
pe Excelenţa Voastră să nu cedeze nici o palmă de loc . . .
Ardealul va blestema pe aceia care vor vinde o singură
palmă din pămîntul Ardealului, pentru care Avram Iancu
a cîntat din fluier nebunia dragostei ce i-o purta . " 27
Intr-un manifest din 1 2 august 1 940, purtînd semnă
tura a peste 2000 de tineri intelectuali antifascişti,
patrioţi ardeleni, a cărui publicare a fost interzisă de
autorităţi, pentru tonul răspicat cu care se împotrivea
ciuntirii ţări i se declara : „ . Intrebaţ i pe Horea şi Iancu,
. .
întrebaţi miile de mucenici şi de eroi care au frămîn

tat sîngele lor fierbinte cu acest pămînt românesc, între
baţi masele de ţărani şi lucrători care cu sudoarea frunţii
lor ne dau pîinea de fiecare zi, întrebaţi generaţiile vii
toare, întrebaţi munţii şi văile, şi toate au să răspundă,
cu glas de tunet, care va zgudui din temelii cerul : NU!
ARDEALUL NU SE DA ! ".2a
Intr-o scrisoare de protest a unui student se arăta :
„Astăzi plînge iarăşi Ţara Moţilor! Plînge Horea, plînge
Avram Iancu, plînge Simion Bărnuţiu pe Cîmpia Liber
tăţii şi întreg poporul românesc suspină cu sufletul în
durerat. "29
Subordonînd lupta pentru eliberarea părţii de nord
a Transilvaniei luptei generale a poporului împotriva
dictaturii militare fasciste, a războiului antisovietic şi a
trupelor hitleriste şi horthyste, P .C.R. a făcut apel pentru
crearea unui larg front naţional antifascist pentru redo
bîndirea onoarei, libertăţii, independenţei naţionale a Ro
mâniei. In materialele propagandistice răspîndite de P.C.R. ,
pe calea tipăriturilor, a undelor radio etc., numele eroului
revoluţionar Avram Iancu figurează la loc de cinste ală
turi de ale altor stămoşi luptători pentru independenţa
şi neatîrnarea ţării.
Intr-un apel adresat soldaţilor şi tuturor patrioţilor,
care chema la luptă împotriva fascismului se arăta : „In
21 Arhiva M.A.E., fond 71 Transilvania, vol. 42/1040, f. 85,

apud A. Simion, Dictatul de la Viena, Cluj, 1972, p. 154.
28 Idem, p. 157.
29 Dr. Traian Bunescu, Lupta poporului român împotriva dic
tatului fascist de la Viena (august 1940), Bucureşti, 1971, p. 183.
206
duhul luptei drepte a lui Horea şi Cloşca, a lui Av�am
Iancu şi Tudor Vladimirescu, care au luptat pentru li
bertatea naţională, a vitejilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, care au ştiut să înveţe minte pe hoardele ucigaşe
ale nemţilor, LA ARME, FRAŢI ROMÂNl ! "30•
Concomitent, invocind exemplul glorios al lui Horea,
Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, P.C.R. prin postul de
radio „România liberă", îndemna românii din partea de
nord a Transilvaniei „să lupte sub steagul înaintaşilor
lor contra arbitrajului de la Viena, contra ocupaţiei şi
terorii . . . , pentru retragerea românilor ardeleni din
unităţile ungureşti de pe frontul de răsărit, contra călăi
lor din Budapesta, Berlin şi B ucureşti"31•
Apeluri similare transmiteau militanţii comunişti ro
mâni aflaţi în emigraţie în U.R.S.S., prin intermediul
postului de radio Moscovaa2•
Exemplul revoluţionarului Avram Iancu era invocat
ş i într-un buletin difuzat la 15 mai 1941 de crainicul
postului de radio Londra consacrat evocării călduroase
a evenimentelor revoluţionare din Transilvania anului
1 848, în care se lua poziţie împotriva Dictatului odios
de la Viena, pentru reîntregirea fruntariilor României33•
In ianuarie 1 944, închis pentru activitatea patriotică,
antifascistă depusă, dr. Petru Groza i nvoca istoria mo
mentului 1 848 : „E memorabil elanul de pe Cîmpia Li
bertăţii din Blaj, ca ş i eroica pornire a tînărului avocat
Avram Iancu, de a pune capăt, cu sabia, discursurilor ne
sfîrşite şi de a pleca în munţii lui, pentru a chema la re
voluţie pe moţi. Am trăit cu toţii, îndeosebi în anii de
tinereţe, la căldura acestei legende a eroismului iromantic,
ne-am adăpat la izvorul tradiţiilor vitejeşti păstrate cu
sfinţenie, pe la toate vetrele româneşti din Ardeal"34•
După victoria ins urecţiei naţionale antifasciste de la
23 august 1 944, cind armatele române şi sovietice luptau
30 „Presa liberă", Timişoara, exemplar nedat.art (1941), p. 4.

31 Dr. Traian Bunescu, op. cit., p. 241.
32 Valter Roman, op. cit., p. 230, 237.
J.1 O. Matichescu. Opinia publică internaţională despre Dicta
tul de la Viena, Cluj-Napoca, 1975, p. 183.
34 Dr. Petru Groza, /n umbra celulei, Ed. Cartea Rusă, 1945,
p. 265-66.
207
pentru eliberarea întregului teritoriu al ţării, Partidul
Comunist Român, i nvocînd exemplul marilor luptători
Horea, Cloşca ş i Crişan, şi Avram Iancu, s-a ackesat ma
selor populare din Ardealul cotropit, cerindu-le să sabo
teze maşina de război fascistă, să distrugă căile de co
municaţii folosite de către bandele hitleriste şi horthyste
în retragerea lor, să contribuie astfel, alături de arma
tele eliberatoare, la alungarea fasciştilor, la :reîntregirea
fruntariilor ţării, la recîştigarea i ndependenţei şi suve
ranităţi i României, la instaurarea unei lumi noi, de
mocratice pe pămîntul patriei35•
Angajat ferm şi conştient pe calea cu totul nouă a fău
ririi unei noi istorii, istoria celei mai drepte societăţi din
toate cele pe care le-a zămislit omul în ascensiunea lui
pe scara progresului social, poporul român, sub condu
cerea înţeleaptă a P.C.R., se ronsideră moştenitorul le
gitim al patrimoniului material şi spiritual fă urit de ge
neraţiile anterioare şi pe care-l foloseşte creator în con
ceperea planurilor sale de viitor, în efortul de a da viaţă
acestor proiecte. Prin aceasta, noi ne considerăm, şi cu
totul îndreptăţiţi, executorii testamentari ai idealurilor
neîmplinite pe care le-au nutrit cei mai de seamă expo
nenţi ai generaţiilor de revoluţionari şi patrioţi care
ne-au precedat.
Cum în derularea procesului luptei revoluţionare a
poporului nostru viaţia şi lupta lui Avram Iancu ocupă
un loc proeminent, posedă s emnifioaţi i istorice multiple,
aceste idealuri sînt şi vor rămîne pe mai departe pe de
plin folositoare procesului de educaţie comunistă. Şi
aceasta cu atît mai mult cu cit prin ele se pun în lu
mină cel puţin două idei fundamentale : rolul hotărîtor
al maselor în făurirea istoriei, pe de o parte, iar pe de
altă parte, importanţia clarviziunii politice a personalită
ţilor în descikarea sensului real al istoriei, necesitatea
sprijinirii permanente a iniţiativei politice pe forţa de
acţiune a ma5elor, ca elemente fundamentale prin care
se poate accelera ritmul de dezvoltare a mişcării istorice.
De aci influenţa lui Avram Iancu asupra conştiinţelor
româneşti de-a lungul timpului, de aci preţuirea şi di-
Js „Scînteia", nr. 1 , 2 1 septembrie 1 944.
208
mensiunile comemorării periodice a evenimentelor din
1 8 48-49, a conducătorilor revoluţionari, a personalităţii
însăşi a lui Avram Iancu, ca expresie concretă a consec
venţei cu care partidul se preocupă de valorificarea tra
diţiilor revoluţionare ale poporului, a patrimoniului nos
tru naţional. In acest sens, secretarul general al parti
dului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, spunea: „Este cunos
cut că partidul şi poporul nostru aniversează toate m o
mentele de seamă din trecutul de luptă şi de muncă al
poporului nostru, celebrează cu veneraţie toate paginile
de glorie şi eroism înscrise de-a lungul istoriei de ma
sel e populare din ţara noastră, în apărarea gliei strămo
şeşti, in bătăliile pentru libertate, demnitate naţională şi o
viaţă mai bună. Dezvoltarea României este rezultatul lup
telor de veacuri duse de cele mai înaintate forţe ale so
cietăţii de clasa muncitoare, ţărănime, intelectualitate, de
tcţi oamenii munci i fără deosebire de naţionalitate, istoria
patriei noastre fiind însăşi istoria luptelor de eliberare
naţională şi socială ale poporului, a luptei revol uţionare a
clasei m uncitoare, a Partidului Comunist Român":i8•
Iar cu referire concretă la Avram Iancu secretarul
general al partidului, cu prilejul vizitei din 1 966 făcută
pe valea Crişului Alb sublinia: „Aic i pe locul unde ţi
nem adunarea noastră, străjuieşte de secole gorunul lui
Horea - erou al povestirilor populare, simbol al renaş
terii Daciei, cum aprecia Marx personalitatea lui Horea
Gorunul evocă ş i figura marelu i tribun al acestor me
leaguri revoluţionare de la 1 848, Avram Iancu - înflă
cărat luptător pentru drepturile sociale ş i naţionale ale
poporului nostru. Născut în aceeaşi vatră a suferinţei ca
şi Horea , a cărui pildă revoluţionară l-a îmbărbătat în
acţiunile sale, Avram Iancu s-a impus în ochi i contem
poranilor săi ca şi ai posterităţi i ca o figură luminoasă,
expresie a luptei hotărite şi a setei de dreptate şi inde
pendenţă naţională a poprului român"37.
Ca o expresie concretă a preţuirii ce se acordă astăzi
tradiţiei legate de personalitatea lui Avram Iancu, a fap
telor săvîrşite şi care l-au impus în conştiinţa istorică a
38 ,,Scinteia• din 21 august 1971.

37 ,,Sclnteia" din 9 octombrie 1966, p. 3.
14 - Avram llUlCll lD conştilnla poporuJlll romb 209

poporului nostru stau mărturie nu numai strădaniile is
toriografiei n oastre marxiste de a pune într-o lumină cit
mai completă şi mai veridică evenimentele şi epoca is
torică în care a trăit şi a luptat Avram Iancu, semni
ficaţia şi dimensiunile reale ale contribuţiei marelu i re
voluţionar român la desfăşurarea lor, dar, mai ales, acti
vitatea de popularizare largă a acestora, de întipărire
adîncă în conştiinţa istorică a poporului nostru.
La 1 5-16 septembrie 1 972 cu prilejul manifestărilor
prilejuite de centenarul morţii lui Avram Iancu, eveni
ment ani versat şi de U.N.E.S.C.O. , a avut loc la Alba
Iulia sesiunea ştiinţifică organizată de Academia de
Ştiinţe sociale şi politice a Republicii Socialiste Rcmâ
n i a în colaborare cu comitetele judeţene Alba, Arad ,
Cluj şi Timiş ale Partidului Comunist Român, la iniţia
tiva secretariatului C.C. al P.C.R., a tovarăşului Nicolae
Ceauşescu p2rsonal, ca semn al preţuiri i acordate de
partid tradiţiilor revoluţionare ale poporului pe care, cu
îndreptăţită mîndrie, le moşteneşte şi le dezvoltă, pe
plan calitativ superior3B.
Jmplinirea a 1 00 de ani de la moartea lui Avram Iancu,
ln 1 972, şi aniversarea a cinc i sferturi de veac de la
izbucnirea revoluţiei de la. 1 848 în ţările române au fost
marcate în diferite locuri din ţară , la Alba Iulia ş i Blaj,
prin diverse acţiuni politice şi cultural ştiinţifice, de la
adunăr i comemorative la care au participat reprezentanţi
ai organelor de partid şi de stat centrale şi locale cul
minînd cu prezenţa secretarului general al partidului,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la marea adunare populară
de pe Cîmpia Libertăţii, din 1 7 mai 1973, la sesiuni ştiin
ţ i fice, reamenajări de locuri şi monumente evocatoare
sau ridi carea altora care să exprime, într-o viziune con
temporană, preţuirea pe care o conferim noi trecutului.
Cinstind cu veneraţie momentele istorice ep'.Jcale, aşa
cum a fost revoluţia de la 1 848, conferind o înaltă pre
ţuire înaintaşilor care s-au jertfit pentru cauza libertăţii
sociale ş i naţionale, pentru prosp 2ritatea pop'.Jrului că
ruia ii aparţineau, pentru grăbirea ritmului a<;censiunii
38 Anale de istorie, 5/1972, p. 141-145.
210
sale pe scara progresului istoric, aşa cum a făcut Avram
Iancu, Partidul nostru face din plin dovada înţelegerii
consecvent marxiste a loculu i şi rolului istoriei ca ştiinţA
în dezvoltarea practicii revoluţionare, se pune astfel
odată m ai mult în evidenţă faptul că civilizaţia contem
porană la a cărei făurire ne aducem şi noi, ca generaţie,
aportul , se ridică pe ceea ce am moştenit de la genera
ţiile anterioare şi că pentru a o duce mai departe cu
succes, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, trebuie
să ne aplecăm cu veneraţie pentru a cunoaşte această
moştenire. Un modest indemn în acest sens s-a vrut de
către autorii prezentelor pagini, să se degaje şi din în
cercarea noastră de a pune în evidenţă semnificaţia is
torică a preţuirii peste decenii de către poporul nostru
a personalităţii marelui revoluţionar - Avram Iancu.
Indice de nume
A 83, 8 6 , 89, 94, 98, 1 0 5 , 11 o, 1 1 8,

126, 133
Abrudan, Paul - l :i .1 Balin t, Vasile - 40
Adrian, George - (George An- Balomiri, Ioan 25 -
dreescu) 59, 73, 75

-
Balotă, Nicolae - 1 4
Ady, Endre 175 -
Banffy, Mikl6s - 33, 34, 3 7 , 48
Agîrbiceanu, Ion 163 -
Bănyai, Lâszl6 - 1 65 , 199
Aiudeanu, Clemente 38, 5 1 , Bariţiu, George - 1 1 , 28, 313,
59, 67' 98, 133
40, 44, 48, 49, 101, 105, 1 1 0,
Albani, Tiron - 163 lll, 120, 135, 136, 141, 143,
Albini, Tit Liviu - 153, L i8
145, 177, 1 7 8
Alecsandri, Vasile - 36
Basarab, I - 5
Alexandru, cel Bun - 1 2
Hădărău, Gavrilă - 53
Andreica, Mihai - 5 1 , 59, 84,
Bălăceanu, Ioan - 59
121, 122, 126, 133
Bălăşescu, Nicolae 55, 513 -
Apor Gyorgy 62 -
Bălcescu, Nicolae 5, 10, - 18,
Aradi Viktor - 162, 195, 196
�
Ardel anu, Valer (Valter Ro-
1 9, 47, 59, 73,
92-94, 98, 102, 104, 1 13, 124,
76, 79, 87,
man) - 204
131, 142, 147, 171, 172, 188,
Armatu, Elisei - 37
192, 204
Aron, Florian 36, 1 1 6, 120
-
Arpâd 27 -
Bănescu, N - 162
August (colonel) - 64 Bărnuţiu, Simion - 5, 37, 39,
43, 48, 49, 50, 55, 56, 100, 108,
Axinte, Ioan (Axente, Sever) -
1 14, 1 1 13-122, 125, 1213, 142,
36 39 54 55, 59, 64, 68, 75,
01 : 83 : 9.i, 98, 105, 11 0, 111,
206
133, 162, 173, 183

Bătrlneanu, Alexandru (Bater
nai) 39, 62
-
Beke (maior) 82 -
B Bem, Iosif 67, 68, 7 1 , 88, 90,

-
Bach, Alexander von - lll, 91, 95, 100, 174

1 13, 121, 123 Bistran (Bistreanu), Alexandru
Balint, Simion - 32, 34, 35, 46, - 76
47, 51, 53, 54, 59, 68, 75, 80, Bîrle, Nicolae - 25
212
Blaga, Lucian - 6, 6 Corcheş, Ioan - 53, 59
Bodea, Cornelia - 73, 130 Corcheş, Nicolae - 32, 38, 45,
Bodea, Gh. I. - 6 1 , 69 51-53, 59, 67, 91, 98, 1 33
Boeriu, Ioan - 83, 84, 86 Crainic, Aron - 142
Bogdan-Duică, G. - 120, 121, Crişan (Marcu Gheorghe) - 5,
122, 163 151, 16� 164, 1 95, 19� 1 9�
Bogza, Geo - 188 201, 203, 205, 207, 208
Bolintineanu, Ioan - 142 Csernătoni, M. Zsigmond - 26
Bolliac, Cezar - 93, 1 7 1 Csutak (maior) - 82
Bologa, Iacob - 2 5 Curius, Ioan - 36
Bol6ni, Mik6 Samu - 162 Cuza, Alexandru Ioan -· 36
Boteanu, Vasile 75 - Czecz, Janos - 80
Brad, Ion - 55, 56
Braunhof, (general) - 1 1 9
D
H unescu, Traian - 206, 207
Ruta, Nicolae - 25, 27 Dame, Frederic - 162
Buteanu, Ion 23, 30, 32,
- 34 Danciu, Axente - 163
-37, 40, 42-46, 49, 56 , 6 3, Dandea, Ioan - 53
66, 68, 73, 75, 82, 83, 85-87, Darău, Teodor 189-
98, 1 39, 172 Deăk, Imre - 71, 78, 84

Decebal - 5, 199
c Deivos, Ioan - 59
Demeny, Lajos - 175, 195
Candrea, George - 77, 78 Diaconovich, C - 162
Ceauşescu, Nicolae - 16, 1 7. Dobra, Petru - 54, 59, 73, 75,
190, 209, 210 83, 85, 66, 172
Centea, Ille - 132, 133, 1 .13 Dobrogeanu-Gherea, C. - 193

Cheresteşiu, Victor - 26, 35, 39, Doja, Gheorghe - 203
48 Dorsner (colonel) - 95
Chindriş, Ion 13-
Dragescu, D. I. - 137
Christianu, I - 100 Dragomir, Silviu - 22, 33, 33,
47, 53, 60, 75, 87, 87, 88, 89,
Clcio-Pop, Ştefan - 158, 161
90, 94, 126, 128, 163 •
Cipariu, Timotei - 30
Dragoş, Ioan - 83-89, 9 1 , 1 44,
Ciura, Alexandru - 162
147, 172
Ciurileanu, Ion - 89, 145, 14 6
Cloşca, Ion - 5, 1 5 1 , 163. 164,
E
1 94, 195, 198, 199, 20 1 , 203,
205, 207, 208 Eminescu, Mihail - 188
Codreanu, Corneliu - 201, 202 Engels, Friederich - 102, 102
213
F Herder, Johann Gottfrled - l i
Hitchins, Keith - 8, 8 , li)
1''eneşa.n, Costin - 1 1 8
Hodoş, Alexandru - 163
Fichtenstein, Kempen von -
Hodoş, Constanţa - 163
127
Hodoş, Enea - 100, 120, 121,
Florescu (fraţi) - 75
162, 163
Fodor, Vasile - 25, 81, 1 1 1.
Horea (Nicolae Ursu) - 5, 15,
122, 149, 159
21 , 27, 57, 1 0 5, 134, 137, 151,
Fodor, Nicolae - 53
163, 164, 170, l!JO, 194, 195,
Fogelman (căpitan) - 1 1 2
198, 199-203, 205-209
Friedenfels, Eugen von - 16&,
169
I
Frlncu, Amos - 1 54, 155, 1 50,
157, 158 Iancu, Alisandru - 22, 77
�'rlncu, Teofil - 77, 78 Iancu, Avram (unch i ul lui A-
Fulea, Moise - 34 vram Iancu ) - 22
Iancu, Avram - passim
Iankovsky (lt. -col) - 1 2 9
G
Imbrisevici (maior) - 1 2 3
Gaetan, Nicolae - 43 Inczedi, Laszl6 - 88
Georgescu, Ion - 24 Ioanette, Petre - 45, 46
Gherman, Sofia - 160 Ionescu de la Brad, Ion 3G,
Ghl.ca, Ioan - 73, 13 73, 75
Goldiş, Vasile - 99, 163, 164 Iorga, Nicolae - 1 1 , 12, 21, 22
Goga, Octavian - 162, 164, 175 I osif, Francisc - 113, 121, 125,
Golescu, A. C. - 73 130, 131, 185
Golescu-Albu, Alexandru Isac, Emil - 162-164
73-75 Iscovescu, Barbu - 59, 73
Golescu-Arăpilă, N. - 1 1 3 Ivanovic!, Francisc (căpitan)
Gorgey, Arthur - 94 67
Gorun, Ioan - 163
Gozman, Ioan - 92
J
Grarnscl, Antonio - 170
-'lratze (căpitan) - 66 Jakab, Elek - 43
�roza, Petru - 199, 207 Jancs6, Benedek - 174
J6zsa, Bela - 204
J6kai, M6r - 1 70
H
J{aneş, Petre V. - 44, HO
K
Hatvani, Emerlc 63, 71,
85-89, 144, 1 69-172 Kemeny, Denes - 21
Haynau, I. I. - 1 19, 121 Kemeny, Farkas - 7 1 , 88-90
214
Klapka, G - 152 Mesaroş, V - 69
Klima, M - 1 3 1 Micaş, Florian - 25, 30, 34, 35,
Kossuth, Lajos - 5 4 , 6 2 , 7 1 , R2, 56
84-87, 91-94, 98, 107, 1 19, Miele, Gheorghe - 198, 199
147, 165, 173, 204, 205 Micu, I - 203
Kovacs, Geza - 175, 195 Mihai Viteazul - 5, 12, 134,
Kăvâri, L.aszl6 - 29, 30, 38, 137, 163, 194
165, 1 66 h
Mi ălţeanu - 133
Kozma, Pal - 52 Mikl6s, Lazăr - 158
Kuczanowski, Jozef - 1 13 Mircea cel Bătrîn - 5
Moga 1 Ioan - 198
L Moga, Iosif - 53
Mold o van, Ioan - 59
Lacea, Vasile 25
Moldovan, Silvestru - 23, 1 62
-
Lamartine 96
Moldovan, Ştefan 23
-
-
Laurian, Treboniu August 36,

Moldovan, Vasile - 26, 31 , 32,
-
43, 55, 56, 102, 1 1 4, 1 1 6, 1 20,

68, 75, 78, 83, 94, 98, 151
122
Molnar, Elia - 39
Lazăr, Gyorgy - 38, 39
Morariu, Samuil - 53
Liizărescu, Nicolae - 152
Munteanu, Ion - 161
LemenJ, Ioan 33, 34, 49
Murăşanu, Teodor - 128, 163
-
Loghin, L - 58, 6 0
Murgu, Eftimie - 1 08
Losenau (colonel) 66
Mureşianu, A!ldrei - 79, 142
-
Lilders (general) - 100

Lukacs, Bela 166
N
-
Lupaş, Ioan - 61, 74, 108, 162,

163 Nădejde, Sofia - 192
Negri, C0stache - 36
M Nemegyei, Janos - 46, 47 , 49,
50, 64
Magheru, Gheorghe - 74, 1 1 7, Nemeş, Ioan - 43, 5 1
120, 1 2 1 Nemes, Odon - 167
Maior, Ioan - 1 1 8 Nicau, dr. - 120
Maior, Liviu - 58, 65, 68, 69
Nicolae I (ţar al Rusiei) - - 1 15
Maiorescu, Ioan - 105, 1 1 0, 1 1 1 , Nitu, Valeriu - 52, HZ, 164
1 14, 1 16, 120, 122 Novacovlci, George - 1 59 , 180
Marian, Simeon Florea - 162
Mărki, Sândor - 171, 1 72, 1 72
o
Marx, Karl - 47, 68, 102, 209
Matlchescu, OUmplu - 207 Olteanu, Iacob - 9 1
Măcelarlu, Ilie - 25, 128 , lli:l Orghldan, Radu - 1 16
Mărgineanu, Ioan - 32, 39 Oros, Ioan - 25, 32
215
p Ranca, Ion - 52, 1 1 2, 1 64
Randa, Alexander dr. - 1 1 7
Pantazi, George - 1 1 1
Raţiu, Ion - 43
Papiu Ilarian, Alexandru - 1 3,
Rădulescu, G - 1 62
23, 25, 26, 30, 34-37 , 38, 40,
Rădulescu, Ioan Heliade - 142
43, 49, 55, 5G, 82, 1 1 4
Rebreanu, Liviu - 188
Pascu, Ştefan - 7, IO, 75, 82,
Regnault, Elias - 100
93, 102, 127
Rethi, Lajos - 169, 170
Patitla, Ioan - 45, 53 Roman, Alexandru - 133, 144
Patiţia, Rubin - 162 Roman, Valter - 204, 201
Păcăţianu, T. V. - 16J Romanu, Constantin - 39
Perczel, Dezsă - 1 53, 1 5 5 Rosetti, Lascăr - 36
Perenyi, Zslgmond - 4 7 Roşu, Indrei - !Jl
Pervaln, Iosif - 1 3 Hoşu, Pelaghia - 80
Petăfi, Sandor - 47, 171, 1 74, Roth, Şt. Ludwig - 48
204 Russo, Alecu - 36, 44
Plnciu, Ioan - 25, 26 Husso, Alexandru - 162
Pipoşiu, Ioan - 55 Husu-Şirianu, Ioan - 1 52, 1 53
Pklişanu, Zenovie - Hi4
Pîrvan, Vasile - 162 s
Pop, Vasile - 62
Schwarzenberg, Karl von
Pop, Grindeanu Matei - 34
102, 1 1 1 , 126
Pop, Ladislau, Basil - 25
Scurtu, Ioan - 159, 160
Pop, Martian Dionisie - 66
Secărianu, I. - 25
Popazu, I - 120
Secula, George - 133
Popescu-Puţuri, I - 1 92
Secula, Iudita - 163
Popescu Rimniceanu, N - 70
Simion, A. - 203, 206
Pora, N - 1 63 ·
Simonffy - 92, !J3
Poruţiu, Samuil - 25, 30, 43
Simonis, Vasile - 62
Poujade, J - 100
Sion, George - 36, 103, 103
Prodan, David - 6, 6
Solomon, Ioan - 59, 66, 73
Puchner - 57, 6 2, 67, 68, 76,
Saricu, I. U. - 163
77, 90
Steer, Corlolan - 159, 160
Pumnul, Aron - 30, 3 1 , 34
Puşcariu (Puşcaş), Ioan - 43 Stein - 95
Puşcariu, Ilarion - 162 Suciu, I. D. - 1 08
Suciu, Petre - 36
R Szab6, Erwin - 29, 195
Racoviţă, Constan tin - 5!J, 75 Szekely, M6zes - 22
Rakosl, J6zsef - 63, 170 Szentivănyi, Kăroly - 71, 88
216
ş V
Şaguna, Andrei - 33, 34, 67 Ucraln, C. - 58, 60

Şincai, Gheorghe - 22 Urban - 66, 186
Ştefan cel Mare - 5, 12 Urm6sy, Lajos - 1 73
Şuluţ, Ioan - 46 Urs, Gligor - 90
Şuluţ, Sterca Alexandru - 105 Ursu, Horea - 27, 68 , 85, 122

Şuluţ, Sterca I osif - 23-25, 28,
28, 105, 1 1 4, 126, 154, 155, 1 62 V
Varga, Ecaterina - 26, 1 70
T Vasvâri, Pal - 90, 91, 174
Vay - 62
Tancsics, Mihâly 1 7 1 , 195
Vetişanu-Mocanu V. 5
Tar, Lorincz -
Tămaş, Vasile - 55
172
Vidu, Ioan - 16 i
Vladimirescu, Tudor, 5, 2 0 1 ,
Telekl, J6zsef - 33 34, 38, 48
Teleki, Lâszl6 - 17 ; 203
Vlasiu, Marina L . - 7 4 , 90
Tell, Christian - l l ll, 1 17
Vlăduţiu, Ioan - 98
Teoc, Teodor - 32, 38, 39, 45,
Vlăduţiu, Nicolae - 26, 59, 68,
5 1 , 53, 54
75, 81, 83, 86, 94
Teodor, Pomplliu - 23, 24, 65,
Voicu, Ştefan - 202, 202
105, 1 1 4, 145
Thal16czy, L - 162
Thun - 1 15
w
Tobias, Dionisiu - 25 Wardener (general) - 66
Tordăşianu, Amos - 25, 3 1 Wohlgemuth, Ludwig - 1 16, 1 1 7,
Traian (împărat roman) - 1 1 6 123, 131
Trandafirescu, Constantin - 200
Tr6csănyi, Zsolt - 38, 39, 43,
z
45, 51
Tuhutum - 27 Zarziczki (colonel) - 90
Redactor: ŞERBAN POLVEREJAN
Tehnoredactor: CONSTANTIN RUSU
Ap4rut: 1976. Bun de tipar: 03 09. 1976. Comanda nr. 1247.

Co/1 de tlpllr: 13,75. Tira/: 17.000 + 90 broşare. Hlrlla: velin4
63 glm'. Format: 54X 84/16. C. Z. pentru bibllotecl: 9(498.4).
Tiparul executat 1ub comanda nr. 378/1976 la

Intreprinderea Po/lg ralicd Clu1. Municipiul Clu/-Napoco
sir. BraHai nr. 5-7.
Republica Socla/1114 Rom4n/a
L i ceul piarist din Cluj construit în anul 1827, la care a studiat si
,
Avram Iancu.
Clădirea din Ctmpeni tare din toamna anului 1948 a devenit cartierul
ienerai al 14i Avram Iancu.
Aslkzi cu buc\lfÎ� ?� tancul ln câmpit
Îţomâ11ilor vctlilî Cu ltiţi s(-·t inse!i!l
CiliU>e fte:hÎIL
Avram In n cu în 1848 (după u n desen contemporan d a to r a t l u i

I oan Constande).
I magine con temporană a lui Avram Iancu ( l i tografie executată de profe
sorul sibian Ionn Constande ş i răspîndită printre rom â n i i transilvăneni).
Avram Iancu in anii de după revoluţie.
Avram Iancu în ultimii ani ai vieţii.
Cimitirul vechi d i n Ţebea, cu gorunul lui Horea, în care se află ş i
mormîntul l u i Avram Iancu (litografie din a doua j umătate a secolului
a l XIX-lea).
M oţiun ea de
Prot est a m oţi lor
•
impo tri va d i n Mu nţi i
defă imă ri i mem Apu se111· din 7
orie i lui Avra m ai 139 5
m Ian cu.
Gravură de la sfîrşitul secolului XIX-iea reprezentîndu-1 pe Avram
Iancu, care a circulat printre intelectualii moldoveni.
La mormîntul lui Avram Iancu, cu ocazia unei aniversări a revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania, la începutul
secolului XX.
A s p ect de la dezvelirea m o n u m e n t u l u i l u i A v r a m I a n c u de la Abrud
cu ocaz i a sărbător i r i i u n u i secol d e l a naş terea e ro u l u i ( 1 924).
Montlmen tul iul Âvram îancu de la Cimpen i .
Festivitate prilejuită de dezvelirea unei plăci comemorative la casa în
care s-a născut eroul, cu ocazia centenarului morţii lui Avram I ancu
(septembrie 1972).
Placa comemorativă de la casa în care s-a născut A. Iancu, dez
velită 1n septembrie 1972.
Cinsti nd cu veneraţie momentele istorice epocale, aşa cum a fost revoluţia de la 1 848-1849 şi eroii ei nemuritori.
Par tidul Comunist Român, întregul nostru popor a anivers::it în mai 1973, 125 de ani de la izbucnirea revoluţiei din 1 848.
Serbările a u culminat cu marea adunare populară din 1 7 mai 1973 de pe Cîmpia Libertăţii din I3laj l a care au parti
cipat conducători a i P.C.R. şi a i Guvernului R.S.R. în frunte cu secretarul general al Partidului Comu n i s t Ro
mân, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Aspecthttps://biblioteca-digitala.ro
de la marea sărbătoare / https://www.iini.ro
de pe Cîmpia Libertăţii d i n Blaj .

M Badea Ghe I Bodea Avram I Ancu-In-constiinta-poporului-roman Ed Dacia Cluj 1976,238 Pag

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M Badea Ghe I Bodea Avram I Ancu-In-constiinta-poporului-roman Ed Dacia Cluj 1976,238 Pag

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M. BADEA • GH. I.

EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1976

In istoria patriei, Avram Iancu se înscrie ca un erou

1 V. Vetişanu-Mocanu, Elogiul eroismul.:d, Bucureşti, 1973,

2 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1 969, p. 31-32.

6 K eith Hitchins, Avram Iancu şi revoluţia europeană din

s Ştefan Pascu, Luptător pentru dreptatea celor mulţi, în

deveni idoli nu este nici dorinţa, nici menirea lor; şi mai

1o George Bariţiu, Avram Iancu, în „Transilvania", Braşov,

Alături de Ştefan, de Mircea, de Mihai „mari figuri,

dimpreună cu ceialalţi munteni. De atunci vorbesc dom­

14 Alexandru Papiu Ilarian, Corespondenţă, ed. I. Pervain şi

1 s Nicolae Balotă, Pătimirea şi măreţia lui Avram Iancu, în

„Transilvania" , nr. 5/1972, p. 23.

16 „ Adevărul", anul XI, nr. 46, din 14 noiembrie 1913.

17 „Vremuri noi", (Braşov), nr. 3, din 1936, p. 21.

2 - Avram Iancu în conştiinţa poporului român 17

La mijlocul veacului al XIX-lea unul din ginditorii

1 N. Bălcescu, Opere alese, vol. II, Bucureşti, 1960, p. 215-

2 N. Iorga, Opere alese, voi. II, Bucureşti, 1965, p. 72.

5 Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Cluj,

7 I. Georgescu, Avram Iancu, Sibiu, 1922, p. 13.

9 N. Buta, Avram Iancu şi epoca sa, Cluj, 1924, p. 2\J.

Iancu era peroonalitatea cea mai distinsă dintre canceliştii

10 V. Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Dlaj, BU".'.ureşti,

O asemenea sinteză de aspiraţie exprimată printr-o la­

11 N. But a, o. c., p. 33.

13 G. Baritiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, voi. II,

16 Kăvary Laszlo, Erdely torl enete 1848-49 - ben, (Istoria

17 Vasile Moldovan, Memorii din 1 848-49, Ediţia I, Braşov,

Driumul de la Tg. Mureş pînă în Munţii Apuseni l-a

1 9 Silviu Dragomir, o. c., p. 68.

3 -- Avram Iancu în conştiinta poporului român 33

22 Orszâgos Ieveltâr, Budapest, Fond. Erdelyi Kan cellariai Le­

24 V. Cheresteşiu, o. c., p . 294.

2s G. Bari ţiu, Avram Iancu, „Transilvania" , V, 1872, nr. 22,

26 A. Papiu Ilarianu, Istoria Românilor din Dacia Superioarli,

28 Arhivele statului, Cluj, Fond M. T. ad. nr. 817 fPres. 55/,

31 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. II,

32 Trocsânyi Zsolt, o. c., p. 314.

M George Bariţiu, Avram Iancu, ln „Transilvania " , V, 1872,

36 Trocsanyi Zsolt, o. c., p. 342.

37 Orszăgos leve1tăr, Budapest, Fond Gubernium Trans. Praes!­

38 Silviu Dragomir, o. c., p. 50.

40 „Satellit des Siebenburger Wochenblattes", nr. 44, 1 iunie.

Intr-adevăr, Iancu era hotărît să dezlănţuie lupta ar­

41 „Transilvania", Braşov, 1872, 5, nr. 21, p. 244.

4 - AvrllDl Iancu în conştiin\a poporului rom&n 49

42 Corespondenţa din iunie 1848 adresată de Avram Iancu lui

43 Trocsânyi Zsolt, o. c., p. 355.

•• Orszagos leveltar.- Bud114Pesti, Fond Gubernium Trans.

Praesidialia, F. 46, 1848, nr. 1649 E, apud Ion Ranca, Valeriu

47 Pentru amănunte privind organizarea armatei ţărăneşti re­

49 N. Bălcescu, Corespondenţă, vol. IV, Bucureşti, 1962, p. 17.

50 Col. L. Loghin, col. C. Ucrain, o. c., p. 22.

52 Ion Lupaş, Avram Iancu, în „Anuarul Institutului de is­

64 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 94.

&s „ Pesti Napl6", nr. 238, 31 august 1881, p. 1-2.

_56 Vezi „Carpaţii", an. IV, nr. 244, 31 august 1924, p. 1.

5 - Avram Iancu în conştiinta poporului român 65

59 Kriegsarchiv, Wien, Felda�ten, Fasc. 144, fila 1 1-50.

60 Horia Ursu, Avram Iancu, Buc1,1reş ti, 1966, p. 141.

63 Vezi în acest sens L. Maior, Aspecte ale organizării ad­

64 N. Popescu Rîmniceanu, Istoria mişcării româneşti din Ar­

dimpreună cu ceialalţi munteni. De atunci vorbesc dom

O asemenea sinteză de aspiraţie exprimată printr-o la

22 Orszâgos Ieveltâr, Budapest, Fond. Erdelyi Kan cellariai Le

37 Orszăgos leve1tăr, Budapest, Fond Gubernium Trans. Praes!

Intr-adevăr, Iancu era hotărît să dezlănţuie lupta ar

47 Pentru amănunte privind organizarea armatei ţărăneşti re

52 Ion Lupaş, Avram Iancu, în „Anuarul Institutului de is

63 Vezi în acest sens L. Maior, Aspecte ale organizării ad

64 N. Popescu Rîmniceanu, Istoria mişcării româneşti din Ar

79 Orszagos leveltar, Budapest, Fond G u b ernium Trans. Praesi

Marea popularitate a lui Awam Iancu în rîndurile mo

•• M. Klima, Guvernatorii Transilvaniei 1 174-1867, Cluj

63 Se referă la egalitatea naţională în drepturi, la o viaţă po

* Evident este vorba de anumite cercuri conducătoare ale re