Aristide Cioabă—Despre propria carte

:
------------------------------------------------------------------
ARISTIDE CIOABĂ

STATUL DE DREPT

EDITURA INSTITUTULUI DE ȘTIINȚE POLITICE

ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE „ION I.C.BRĂTIANU”

București 2021

1
 The Rule of Law denotes a structural-functional quality or virtue of public power in a system of
government, which gives it the capacity and willingness to perform its functions, to a reasonable
extent, through and under general authorirty Oblligation of rational, feasible, fair and stable laws,
which are equally applied by the public authorities, under the impartial sanction of an independent and
responsible justice, guarantees effective respect for the fundamental rights and freedoms of citizens
and the proper functioning of that government

Statul de drept denotă o calitate sau virtute structural-funcțională a puterii publice într-un sistem de
guvernare, care-i conferă capacitatea și disponibilitatea de a-și exercita funcțiile, într-o măsură rezonabilă, prin
și sub autoritatea general obligatorie a unor legi raționale, realizabile, juste și stabile, a căror egală aplicare de
către autorități publice, sub sancțiunea imparțială a unei justiții independente și responsabile, garantează
respectarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamen-tale ale cetățenilor și buna funcționare a
guvernământului respectiv.

Scrierea unei cărți are la bază motive sau imbolduri dintre cele mai variate și,
desigur, o rațiune care-i justifică existența.

1. Scop și justificare.
O carte precum Statul de drept se justifică prin motive derivate din scopul
urmărit de autor în abordarea unei teme complexe și „esențial controversate”.
Cunoscută încă din antichitate, ideea domniei legii și nu a oamenilor a fost recent
reactualizată de procese și fenomene importante. Între acestea se numără democrati-
zarea unor regimuri anterior represive, globalizarea vieții economice și politice ,
reglementarea juridică tot mai pronunțată a relațiilor dintre state, preocuparea pentru
asigurarea păcii sau cooperării dintre state, și nu în ultimul rând internaționalizarea
interesului pentru promovarea și protecția drepturilor umane fundamentale. Toate
aceste procese și fenomene au legătură cu statul de drept. În derularea lor statul de
drept, sau mai vechea sintagmă de imperiu sau de domnie a(l) legii, are un cuvânt greu
de spus . Desigur, cu condiția ca sensurile conceptuale și mecanismele practice prin
care se manifestă să fie în mod adecvat înțelese și respectate.
Așadar, o carte despre Statul de drept scrisă în limba română răspunde în mod
cert unor necesități teoretice și practice. Ea caută să lămurească problema controver-
sată a statului de drept, să prevină totodată înțelegerea eronată a acestui fenomen,
devoalând utilizarea abuzivă, pur declarativă sau identificarea simplistă a statului de
drept cu aparatele represive ale statului, care veghează la aplicarea legii
Statul de drept reclamă un ansamblu de manifestări, valori, pârghii, acțiuni politi-
ce, juridice, etice, teoretice și practice care interferează și se confruntă reciproc în
legătură cu cadrul necesar al organizării și guvernării societăților umane după reguli
generale de conduită, aplicabile în mod egal și echitabil tuturor. Scopul său vizează

2
coordonarea cu succes, fără exces de constrângeri violente, a relațiilor dintre oameni,
dintre autorități, sau dintre cetățeni și puterea publică de stat.
În conceperea și realizarea statului de drept o importanță esențială au teoriile
despre puterea de stat, despre conținutul și sensurile conceptuale ale dreptului în
general. Statul de drept sau echivalentul său funcțional domnia legii este produsul
actual al evoluției unor asemenea concepții, teorii, aspirații, lupte( chiar revoluții) care
implicau statul și dreptul din spațiul european occidental de după prăbușirea Impe-
riului Roman de Apus, în interacțiunea și determinarea lor reciprocă. Implicau așa-
dar raporturile permanente și reciproce dintre puterea publică sau politică asociată
conducătorilor sau guvernanților, pe de o parte , crearea și statornicirea unor reguli
comune sau dispoziții generale, de care se servesc toate formele de guvernământ ( fie
că devin sau nu state de drept) în exercitarea puterii de guvernare, pe de altă parte.
Atât necesitatea organizării politice cât și sistemul de reguli care o întemeiază,
vizau în principiu, încă din vechime, un scop acceptat de toți, respectiv binele comun.
În termenii avuți în vedere de Aristotel la definirea scopului sau rațiunilor polis-ului
grecesc, acesta includea existența unui cadru uman, demografic și teritorial suficient
de amplu și complex încât să facă posibilă și durabilă o viață cât mai bună pentru
cetățenii săi.
De acest scop—binele comun și apărarea statului de dușmani interni sau externi—
se legau și eforturile descoperirii, menținerii și impunerii regulilor juste de protejare a
vieții și avutului familiilor fondatoare ale statului. Acest scop viza în ultimă instanță
rezolvarea dreaptă, echitabilă a tuturor neînțelegerilor apărute între cetățeni, în cazul
abaterii unora de la obiceiurile, normele sociale sau legile stabilite de către stat.

2. Mod de abordare.
Înțelegerea adecvată a esenței principiale și a structurilor de putere necesare
statului de drept impune , sub aspect metodologic, examinarea atentă a concepțiilor
filosofice și politico-juridice, teologice și moral-religioase despre cei doi termeni sau
factori ai ecuației sub care s-au dezvoltat în plan teoretic și concret istoric raporturile
dintre stat și drept. Pentru că în cadrul acestui proces istoric îndelungat s-au acumulat
treptat și clarificat succesiv, atât elementele conceptuale cât și mecanismele politico-
juridice ale statului de drept. În mod similar s-au delimitat contextele politice și
istorice reale în care relația dintre stat și drept s-a soldat cu sporirea pârghiilor
instrumentale ale exercitării nelimitate a puterii, prin subordonarea normelor „de

3
drept” voinței arbitrare a conducătorilor în regimurile dictatoriale, absolutiste,
despotice sau tiranice.
Ținând seama de diversitatea și complexitatea condițiilor ideologice și instituțio-
nale ale raporturilor dintre stat și drept, favorabile exercitării puterii sub autoritatea
supremă a legii, dar și de varietatea abordării acestor raporturi în cadrul mai multor
discipline, autorul a optat pentru un mod de abordare interdisciplinară. Am con-
siderat că în acest fel se pot descifra și delimita elementele teoretice fundamentale (sau
fundamentele teoretice), și se pot corobora, în același timp, cu procesele politico-
istorice reale care le validează sau le neagă relevanța.
În interesul circumscrierii corecte și convingătoare a condițiilor apariției și evo-
luției guvernării prin legi, a articulării structurale și funcționale a puterii publice
conform principiilor statului de drept, autorul analizează și evaluează critic ideile,
interpretările și explicațiile produse în aria de abordare a unor discipline precum
știința politică, filosofia politică, filosofia juridică și morală, sociologia și istoria poli-
tică și desigur concepțiile teologice occidentale din epoca medievală sau modernă.
Rolul religiei creștine occidentale în limitarea tendințelor de exercitare necontrolată,
arbitrară sau tiranică a puterii, sau în afirmarea condițiilor elementare ale libertăților
și drepturilor naturale ale omului, a contribuit în mod substanțial la fundamentarea
domniei legii.

3. Fundamentele exercitării puterii sub domnia legii.

Dar de ce trebuia impusă domnia legii puterii politice a statului?, ne-am putea
întreba. Și în ce mod poate fi ea impusă?.
În primul rând datorită calităților deosebite atribuite legii. Și în al doilea rând
prin modul de organizare internă și mecanismele exercitării puterii de stat.
Se știe că orice „joc” colectiv se poate derula ordonat dacă competitorii și arbitrii
respectă regulile jocului, indiferent de motivațiile lor. Aceste motivații se leagă , la cei
mai mulți, de încrederea în corectitudinea regulilor sau de evitarea sancțiunilor,
pentru alții , chiar a excluderii din joc înainte de încheierea lui.
Asemănător, dacă legile după care funcționează pașnic o societate sunt respectate
de către membrii acesteia, pentru că sunt în mod rezonabil corecte, atunci acele legi
pot fi mai greu nesocotite de către cei puternici, recte de conducători. Iar legile date
de guvernanți nu pot fi în mod ostentativ contrare vechilor legi sau obiceiuri, valori -
lor tradiționale respectate de oameni.

4
 3.1 Superioritatea legii derivate din rațiunea naturală și divină.
De la Platon și Aristotel încoace, trecând prin școala filosofilor stoici din
perioada elenistică, ale cărei idei erau preluate de către juriști și filosofi romani
precum Marcus Tullius Cicero în secolul I înainte de Hristos, natura și valoarea
superioară a dreptului și legii se bazau pe sau erau deduse din legea naturii, sau
dreptul natural. Dreptul natural trebuia să inspire, să ghideze legislatorul uman,
politic sau religios în descoperirea normelor de drept umane, eminamente raționale,
juste și echitabile, singurele care, cunoscute și respectate inclusiv sau mai ales de către
conducători, puteau servi realizării binelui comun.
Rațiunea naturală asociată rațiunii zeilor, sau rațiunii divine în credința creștină
apuseană furniza , în mod exclusiv în epoca medievală , caracterul rațional al legilor,
după care se puteau guverna obiectiv, în spiritul dreptății, relațiile dintre oameni.
Rațiunea era invocată și în limitarea tentațiilor arbitrare sau discreționare ale puterii,
în doctrinele medievale ale dreptului natural. În cadrul acestor doctrine o influență
precumpănitoare o aveau ideile Sfântului Augustin de Hippo, în a doua jumătate a
mileniului I, sau Sfîntului Toma din Aquino în prima jumătate a mileniului al II-lea,
adică în perioada formării statelor moderne și a revitalizării, (renașterii ) filosofiei
clasice aristotelice și a dreptului roman.
În această primă perioadă, premodernă, a guvernării prin legi, principiul domniei
legii și nu al oamenilor, deriva așadar din superioritatea rațiunii naturale și divine, a
principiilor sau regulilor imuabile imprimate de aceasta orânduirii naturii fizice și
umane, cărora trebuia să i se conformeze și legislația politică sau social-umană. O
sursă predilectă de inspirație furniza și dreptul roman, după redescoperirea de către
juriști și teologi a colecției de legi imperiale romane întocmită la Constantinopol în
timpul împăratului Imperiului bizantin, Justinian, în anii 533-535, -- așa numitul
Corpus Juris Civilis. Reluarea și dezvoltarea studiului dreptului în Universități
apusene și în instituțiile papalității romane, începând cu secolele XI-XII, au impulsi-
onat și raționalitatea procesului legislativ al statelor. Dreptul roman era considerat,
de altfel, echivalentul rațiunii naturale, însăși rațiunea scrisă ( ratio scripta), datorită
rigorii și coerenței sale.
Impunerea principiului domniei legii, cu atributele rațiunii, justeței și echității s-a
fundamentat teoretic și politic, până la organizarea constituțional-liberală a statelor
moderne, pe superioritatea rațiunii legii în raport cu voința subiectivă și eventual
arbitrară a domnitorilor statelor feudale. De asemenea pe credința tradițională în
puterea și dreptatea legilor vechi, ancestrale. Nu în ultimul rând, principiul domniei
legii deriva legile umane din rațiunea naturală și morală a oamenilor, învățați sau

5
simpli credincioși, cărora nu le erau străine preceptele biblice și poruncile divine care
le încorporau.
Astfel de idei, care ilustrau fundamentele superioare ale principiului domniei
legii față de simpla utilizare a legii de către conducători fără ca ei să i se supună,
vizau limitarea arbitrariului conducătorilor, supunerea lor rațiunii superioare a legilor.
Această supunere se datora unor varii motive, raționale, religioase sau morale, ori
recunoașterii rolului de instanță morală a jurământului religios, începând cu cere-
monialul de încoronare a împăraților și regilor, sau a influenței exercitată de puterea
sacerdotală, ecleziastică asupra celei seculare sau laice.
Aspectele menționate sunt examinate în cadrul capitolelor II și III. Capitolul IV
abordează alte fațete, îndeosebi legate de implicațiile invocarii concurente a puterii
suverane , de legiferare, de către biserica catolică si statele moderne în curs de
formare și consolidare. În cursul acestui proces s-au manifestat efectele contrare ale
puterii, absolutist înțelese, prin revendicarea suveranității nelimitate a monarhului,(
exceptând responsabilitatea în fața lui Dumnezeu sau respectarea rațiunii legii
naturale ), asupra principiului domniei legii, legea devenind în esență un simplu
instrument al exercitării eficiente a puterii.

3.2. Autolimitarea puterii prin constituționalismul liberal contractualist.

S-a înțeles, totuși, din experiența istorică faptul că numai rațiunile moral-religi=
oase și comandamentele credinței creștine, respectiv superioritatea normelor imuabile
ale creației divine și naturii lucrurilor, nu pot impune conformarea și subordonarea
conducătorilor seculari, și chiar ecleziastici uneori, față de principiul guvernării sub
puterea legii sau dreptului. Originea divină a puterii conducătorilor în credința crești-
nă plasa răspunderea acestora doar față de Dumnezeu, chiar dacă de la o vreme s-a
admis că puterea este dată de Dumnezeu prin popor. Această nuanțare a impus unele
mecanisme incipiente pentru obținerea consensului poporului în stabilirea și aplicarea
legilor—precum reprezentarea politică.
Garanțiile religioase, morale sau ipoteza consultării stărilor sociale, trebuiau com-
pletate cu noi idei și mecanisme umane care să instituie răspunderea conducătorilor
față de popor, sau față de legile umane care urmăresc binele general în viața concretă,
pământeană. Prin astfel de mecanisme organizatorice și instituționale se veghea la
respectarea de către guvernanți a legilor în raporturile dintre ei în cadrul statului. Și
tot prin aceasta se garanta respectarea libertăților și drepturilor patrimoniale ale cetățe-

6
nilor în cadrul noilor state-națiuni moderne, suverane, apărute în vestul Europei încă
din secolele XVI-XVII.
Cu teoriile moderne ale dreptului natural despre suveranitatea populară, pactul sau
contractul social al indivizilor, care prin asociere părăsesc ipotetica stare naturală și
crează societatea civilă, atribuind puterea sau suveranitatea societății civile unor
conducători spre administrare temporară și condiționată, se concepea un stat bazat pe
legi și organizat juridic prin supunerea conducătorilor față de legi.
Poporul redevenea și rămânea depozitarul permanent al suveranității, în logica ei
completă, nelimitată. Nu putea însă exercita direct această putere sau abuza de
utilizarea ei nelimitată, prin convocarea lui nejustificată de conducători spre a se
pronunța față de orice problemă de guvernare. Intervenția lui devenea necesară în
momente excepționale sau sporadice, de criză profundă și reînvestire a guvernanților,
care impun schimbarea conducătorilor sau chiar a formei de guvernământ.
3.3.Mecanismele guvernării prin constituție și lege sub arbitrajul justiției
independente
Puterea publică și organizarea statului vor fi așadar concepute în termeni juridici,
prin apariția dreptului public sau politic, sau constituțional. Noul mod de concepere,
divizare și exercitare a puterii constituționale, limitate, încredințate guvernanților de
către popor ( prin constituții scrise ), avea ca principiu separarea sau diferențierea
organică a titularilor competențelor sau drepturilor atribuite funcțiilor fundamentale
ale guvernării statale, -- respectiv legislativă, executivă și judecătorească --, sau
separația puterilor, cum este îndeobște cunoscută.
Prin împărțirea și exercitarea separată a puterilor amintite, se urmărea limitarea (
sau auto-limitarea ) puterii de stat – absolutiste în perioada anterioară--, doar la atribu-
țiile statuate juridic prin constituție, încredințate fiecărei ramuri în parte, precum și
instituirea mecanismelor de cooperare și supraveghere reciprocă a acestora. Altfel
spus, obligarea autorităților sau instituțiilor puterii de a coopera loial în vederea
guvernării, precum și de a se opune reciproc doar în situații speciale, de ignorare sau
încălcare, de către oricare dintre ele, a constituției și legilor în general, fapte contrare
principiului statului de drept.
Constituționalismul liberal, inspirat de principiile dreptului natural modern și de
concepțiile juridice contractualiste, datorate în special unor gânditori precum
Montesquieu și John Locke, (adoptate și aplicate practic de revoluționarii coloniilor
americane ale Angliei sau de francezii de la 1789 și 1848) , recunoștea egalitatea în
drepturi și libertăți a persoanelor individuale. El asigura astfel nu numai structura și

7
echilibrul puterilor în statul reprezentativ moderat, ci și drepturile și libertățile funda-
mentale ale omului și ale cetățenilor. Aceștia urmau să se bucure de drepturi individu-
ale în cadrul societății civile precum și de drepturi și libertăți politice. Practic, să
participe prin reprezentanții lor la elaborarea legilor, astfel încât legea să exprime
cerințele și interesele generale ale societății, să contribuie la realizarea binelui comun-
-cum se definise scopul legiferării în epocile anterioare.
Aceste probleme constituționale sunt abordate în capitolul V.

4. Definirea statului de drept și (in)compatibilitatea lui cu diferite forme de

regim politic.
Statul de drept autentic rezultă, în consecință , din îmbinarea organică a două
dimensiuni esențiale, și anume: 1.-- organizarea puterii publice pe baza legii și
delimitării structurale a funcțiilor sale legislativă, executivă și judecătorească. Acestea
devin instituții permanente și fundamentale, înzestrate prin constituție cu puteri pro-
prii, atribuite unor titulari distincți. Îndeplinirea acestor funcții necesită totuși
cooperarea dintre puteri, dintre titularii lor sub autoritatea supremă a constituției și
întregului sistem legislativ( de drept) ; și 2.-- un sistem legislativ, juridico-politic
coerent, ierarhizat și funcțional , în care legile întrunesc cerințele substanțiale ale
rațiunii, justeței, stabilității și posibilității de a fi aplicate și respectate, precum și
criterii formale, tehnico-legislative, respectiv generalitatea, claritatea, prospectivita-
tea, promulgarea legii, coerența și excluderea prevederilor contradictorii etc., pe care
le-au evidențiat și adepții pozitivismului juridic, noul curent în filosofia dreptului
modern și contemporan
Pe baza dezvoltării dreptului constituțional liberal modern, țări precum Anglia,
Statele Unite, și alte foste colonii engleze occidentale au pus în practică propria versi-
une sau variantă a domniei legii ( rule of law ). Țările continental europene precum
Germania ( Prusia ), Franța, și mai târziu Italia au dezvoltat propriile variante națio-
nale ale statului de drept ( Rechtsstaat, în varianta germană, l’Etat de droit în cea
franceză, stato di diritto în versiunea italiană).
Definirea statului de drept sub două variante complementare-- maximală și forma-
lă--și (in)compatibilitatea lui cu diferite forme de regim politic formează obiectul
abordării sistematice din capitolele VI și VII.
Spre exemplificare, varianta maximală sau substanțială a conceptului statului de
drept este definită în lucrare prin următoarele 7 elemente/proprietăți sau criterii
ideatice și instituționale: 1.-- guvernarea prin legi drepte, consacrate binelui

8
comun; 2.—egalitatea tuturor în fața legii; 3.—limitarea arbitrariului puterii
politice sau/și private în procesul guvernării și în interacțiunea particularilor,
prin conformarea la normele legale stabilite; 4.—organizarea constituțională a
statului după principiul separației și controlului reciproc al puterilor publice; 5.--
instituirea unui sistem juridico-politic coerent și funcțional, pe baza ierarhizării
raționale a legilor și prin metode de interpretare și aplicare unitară și egală,
imparțială a legii , atât față de guvernați cât și față de guvernanți ; 6—indepen-
dența și responsabilitatea justiției în raport cu celelalte puteri, sau părți într-un
context litigios, pentru a arbitra imparțial conflictele dintre puteri și alte instituții
publice, sau dintre particulari ; 7.—garantarea respectării efective a drepturilor
și libertăților fundamentale ale omului și ale cetățenilor.
Odată definit conceptul statului de drept, lucrarea analizează condițiile și posibili-
tățile compatibilității reale a statului de drept cu principalele tipuri de regimuri politi-
ce , respectiv democratice, autoritare și totalitare. Dacă se constată o compatibilitate și
susținere reciprocă între democrațiile liberale și statul de drept, regimurile autoritare
admit o compatibilitate parțială, problematică și circumstanțială cu statul de drept. În
fine, regimurile totalitare comuniste și fascist/naziste, sau fundamentaliste recente sunt
structural și ideologic incompatibile cu statul de drept. Analiza este desfășurată în
cuprinsul capitolului VII.
5. Revitalizarea și relevanța politică reală a statului de drept.
Ultimul capitol (VIII), tratează despre relevanța politică reală, actuală a statului de
drept, ținând cont de procesele postbelice, precum internaționalizarea interesului
pentru statul de drept și drepturile omului, democratizarea și globalizarea economică
și politică actuale.
Lucrarea se adresează unui spectru larg de cititori, care include nu doar specialiști
sau studenți, ci si politicieni și,în general, cetățeni educați.
Această prezentare super- simplificată se poate completa numai prin lecturarea
întregii lucrări. Aș putea spune că această carte a fost înzestrată de autor cu
mijloacele necesare susținerii prin propriile ei calități, prin ea însăși. Ele o fac să fie,
sper, mai coerentă și mai sistematică decât a încercat să pară autorul în această
recomandare adresată potențialilor cititori.
6.Recomandare pentru cititori
Pentru a încheia într-o notă mai colocvială și relaxată, autorul invită la lectura acestei cărți. Cei interesați nu
au nimic de pierdut, ci poate ceva de câștigat. Cei indiferenți însă, ignorând invitația la lectură nu câștigă
nimic, iar pe deasupra nici nu știu ce-ar putea pierde !.