Universitatea “ Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Filozofie şi Ştiinte Social- Politice

Departamentul Ştiinţe Politice

SUPORT CURS

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI ADMINISTRATIV

 CAPITOLUl I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Sectiunea I.Considerații generale

Ca în orice domeniu al științei, de la bun început trebuie să clarificăm

termenii cu care operăm.
Astfel, pentru a înțelege limpede limbajul specific al dreptului constituțional,
va trebui să clarificăm termenii de: stat, drept, instituție juridică și ramură de
drept.
Cum bine se cunoaște, suntem cu toții membri ai unei societăți umane, însă
nu este vorba despre o simplă sumă aritmetică, ci despre un complex de indivizi,
grupuri, clase, stări și realităţi economice și politice.
Și în regnul animal există o societate, ceea ce le deosebește fiind rațiunea si
conștiința (specifice fiinţelor umane), dar și caracterul organizat al societății, din
dorința oamenilor ca societatea să fie una perfectă.
Toate construcțiile sociale, politice și morale își au punctul de plecare dar și
de revenire în societate. Aici se află leagănul civilizațiilor, culturilor, religiilor; tot
aici se regăsesc speranțele dar și dezamăgirile oamenilor.
Societatea este influențată de o serie de factori, cei mai relevanți fiind:
- factori ideologici (un sistem de valori, care fie reprezintă un liant pentru indivizi,
fie îi diferențiază- dacă vorbim de ideologii liberale, marxiste, etc);
- factori economici (este unanim acceptat faptul că nivelul de dezvoltare
economică are o influență semnificativă asupra modului de exercitare a puterii de
stat);
- factori istorici și cei legați de tranziții (influențează atât structura instituțională a
societății, cât și deciziile care se iau în cadrul acesteia).
- nici factorii internaționali nu pot fi neglijati, deoarece orice comunitate umană
face parte din umanitate, în ansamblul ei, deci viața comunității este legată de
soarta umanității.
Este de reținut ca o societate poate exista și se poate dezvolta doar în cadrul
unei structuri organizate, cea care s-a impus și rezistă fiind statul.
S-a afirmat ca statul este cea mai importanță instituție sau chiar instituția
politică, dintre toate cele existente într-o societate.
In sensul dreptului intern public, statul însumează 3 elemente: teritoriu,
populație, suveranitate ( puterea organizată statal sau statul, în accepțiunea
strict juridică)
În acest sens, cand spunem stat, întelegem țara, dar si civilizația, resursele,
oamenii, teritoriul, autoritățile; astfel, vorbim despre statele lumii sau state cu
diferite nivele de dezvoltare.
In dreptul constituțional (asadar, in accepțiune strict juridică) statul este
definit ca forma organizată a puterii poporului (deci, o formulă juridică de
organizare si existenţă a unei societăți)
Statul a apărut ca soluția unică și optimă a dezvoltării societății, pentru a
păstra valorile umane.
Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, din multiple
raţiuni, printre care cea mai importantă este cea menţionată de Leon Duguit :
diviziunea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi sau, în societăţile democratice
trebuie să existe un instrument de organizare şi conducere a societăţii.
Strict juridic vorbind, statul reprezintă un ansamblu sistematic de organe de
stat. El cuprinde parlamente, guverne, organe judecătorești, politie, armată,
închisori. Prin cei care lucrează în cadrul acestor autorități publice (demnitari,
funcționari publici) statul se impune si este acceptat benevol sau silit, deoarece
indiferent că este democratic sau nu, el implică organizare si ordine.
Procedeele folosite în acest sens de stat sunt diferite, în funcție de civilizația
fiecărei societăți, conceptul existând însă indiferent de civilizație.
Statul îndeplinește mai multe funcții (interne si externe, economice,
culturale, sociale), cele care ne intereseaza cu precădere si pe care le vom analiza
sunt:
-funcția legislativă;
-funcția executivă;
-funcția jurisdicţională.
 O întrebare importantă rămasă fără răspuns este urmatoarea: care este
legitimitatea statului, în ce măsura unii pot comanda altora? (cu atat mai mult cu
cat statul, în istorie a fost si dezavuat.) Răspunsul posibil este acela că statul este
rezultatul convențiilor sociale, fiind, în cele din urmă, un rău necesar. De ce si
pentru ce s-au încheiat astfel de conventii, în ce conditii au fost încheiate, toate
acestea privesc mai puţin legitimarea puterii.
Pentru a avea o imagine completă asupra statului, trebuie precizată şi
calitatea sa de persoana juridică, care participă în nume propriu la o serie de
raporturi, ca subiect de drepturi si obligatii: poate primi o donație, un testament
sau poate fi moştenitorul unei succesiuni vacante.
In ordine cronologică firească, mai întâi a existat statul si apoi dreptul,
care a fost creat de stat, statul reglementand variatele raporturilor sociale prin
norme de conduită obligatorii.
De menționat este faptul că, într-o societate, exista mai multe sisteme
normative:
- sisteme morale;
- coduri de bune maniere;
- coduri de onoare;
- reguli de curtuazie.
Între acestea, sistemul dreptului se distinge prin următoarele
caracteristici:
- prevederea de norme însoțite de sancțiuni, în cazul încălcării lor;
- sanctiunile sunt aplicate de stat, prin ,,forța de constrângere a statului,,;
- sistemul are o structură ierarhică, etc.
Dreptul constituțional este o ramură a dreptului public, având un loc
special în cadrul sistemului de drept.
Dreptul constituțional poate fi definit ca ansamblul de norme juridice
care reglementează raporturile sociale fundamentale referitoare la instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii politice.
Dreptul constituțional nu trebuie confundat cu Constituția, legea
fundamentală a unui stat si unul dintre izvoarele dreptului constituțional. Mai
mult, dreptul constitutional există şi acolo unde nu există o constitutie, în sensul
formal al termenului.
In ceea ce priveste istoricul dreptului constitutional, ca ştiinţă ce studiază
fenomenele politico-juridice, încă din Antichitate s-au închegat cunoștințe cu
caracter politic. Astfel, la Platon sau Aristotel întâlnim teorii referitoare la stat şi
tipurile lui, la formele de guvernământ (Platon, Aristotel, Toma D'Aquino, Jean
Bodin, John Locke, Montesquieu) la suveranitate (Jean Bodin, J.J. Rosseau, John
Locke).
Ca ştiinţă propriu zisă, dreptul constituțional s-a instituit în perioada
primelor constituții burgheze; astfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a început să
fie predat la universităţile din Nordul Italiei (prima catedră a fost la Ferrara, in
1796, apoi alte două la Pavia, si Bologna). In 1834 s a înființat o catedră de drept
constituțional la Paris.
O amploare făra precedent a avut-o activitatea din acest domeniula
sfârșitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX, perioadă în care s-au format
școlile naționale de drept constituțional, cu reprezentați ca: Leon Duguit, Carré de
Malberg, A.Esmein în Franta; G.J.Jellineck în Germania, A.V.Dicey în Anglia, V.
Orlando in Italia.
In ceea ce privește dreptulconstituțional român, acesta a fost predat la
început împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de Drept public, în
1864, apărând primul curs intitulat Drept constituţional.
Prima lucrare ştiinţifică care dă contur dreptului constituțional este cursul in
III volume al lui Constantin Dissescu, intitulat Drept Public Român, aparut între
1890-1891.
Denumirea disciplinei ca atare a fost consacrată prin cursul de Drept
constituțional de la Iași, al lui Constatin Stere (1903), respectiv, prin cel de la
București, a lui Constantin Dissescu (1915).
In prezent, la Facultatea de Drept, disciplina se numește Drept
constituțional și instituții politice, dupa modelul francez (deoarece între politică şi
drept există o strânsă legătură, instituțiile politice reprezentând obiectul central al
dreptului constitițional clasic).

Sectiunea 2. Specificul raporturilor juridice şi al normelor de drept

constituțional.

Pentru a delimita dreptul constituțional de alte ramuri si a stabili locul său

în cadrul sistemului de drept, trebuie să stabilim ce îi este specific, particular
acestei ramuri, criteriul de identificare numindu-se obiectul reglementării juridice
(se pot folosi si alte criteria, ca metoda de reglementare şi interesul
guvernanţilor).
Astfel, obiectul de reglementare al normelor de drept constitițional îl
constituie relaţiile sociale care apar în procesul de instaurare, menţinere şi
exercitare a puterii publice.
Aceste raporturi au ca trăsături principale următoarele:
- sunt raporturi juridice fundamentale, reglementate in principal de Constitutie;
- apar, se modifică şi se sting în sfera constituirii, menţinerii şi exercitării puterii
publice;
- cel putin unul dintre subiectele acestor raporturi deţine o competență
specifică de drept constituțional si este un subiect calificat (fie prin competenţa
lui, fie prin prioritatea de competenţă pe care Constituția i-o acordă față de un alt
subiect de drept constituțional).
Mai simplu, unul dintre subiectele dreptului constituțional este fie statul, fie
deţinătorul puterii publice, fie un organ reprezentativ. Astfel, sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituțional :
- poporul (deținător al suverantiatii);
- statul
- organele statului;
- partidele;
- formaţiunile politice şi alte ogranizaţii politice;
- cetățenii (luaţi individual);
- grupurile de cetateni;
- unitățile administrativ - teritoriale.
In ceea ce priveste normele de drept constituțional, acestea reprezintă
acele reguli de conduită care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
Avand trăsături generale ale normelor de drept, normele de drept
constituţional prezintă o serie de trăsături specifice:
1. Pe lângă reglementarea unor relaţii sociale (ce caracterizează toate normele de
drept), normele de drept constituţional cuprind şi reglementări de principiu sau
de definire a unor institutii. Astfel, principiul legalităţii este consacrat prin art.16
alin 2, al Constituției : ,,Nimeni nu este mai presus de lege.; art. 61 defineşte
Parlamentul ca ,,organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”.
2. Un alt aspect particular este referitor la structura normelor de drept
constituțional.
Astfel, dacă o normă obişnuită este formată din ipoteză(partea care
stabileste condiţiile în care trebuie realizată conduita), dispoziţia (conduita de
urmat) şi sancţiunea (consecinţa nerespectării conduitei), normele de drept
constituţional sunt aparent lipsite de sancţiune, neînsemnând neapărat ca
aceasta nu există, ci că nu este evidentă, ca în alte ramuri. Astfel, particularităţile
sancţiunilor în dreptul constituţional sunt următoarele:
- pentru mai multe norme poate exista o singură sanctiune;
- sanctiunile unor norme (normele principii) pot apărea in alte ramuri de drept
(când este vorba de norme cu dublă natură juridică).
Exista si sanctiuni specifice dreptului constituțional:
- declararea neconstitutionalitătii unui act normativ;
- declararea neconstitutionalitătii unui partid politic;
- suspendarea din functie a Preşedintelui României.
3. Un alt aspect particular îl reprezintă clasificarea normelor de drept
constituțional, după modul de aplicare, existând:
- norme cu aplicare mijlocită (cuprind reglementări de principiu, aplicarea lor se
face prin alte norme de drept constituţional sau din alte ramuri); de exemplu, art
43. din Constituţie: "Salariații au dreptul la grevă", text care se aplica concret prin
reglementări din domeniul dreptului muncii;
- norme cu aplicare nemijlocită (sunt direct aplicabile); aşa sunt cele care
stabilesc caracterele statului roman sau forma de guvernământ.

Sectiunea III.Locul dreptului constituțional în cadrul sistemului dreptului

Orice sistem de drept are o ierarhie a ramurilor sale, stabilită în funcţie de
importanţa relaţiilor sociale reglementate si de poziția izvoarelor sale principale.
Din acest punct de vedere, dreptul constituțional este situat pe locul I în
această ierarhie, deoarece reglemeteaza relatii sociale fundamentale, iar normele
sale sunt cuprinse in Constituție în principal, legea fundamentală a oricarui stat,
cu cea mai mare forţă juridică.
 In acest sens, se vorbeşte despre supremaţia Constituţiei faţă de celelalte
izvoare ale dreptului; normele din dreptul constituţional stabilesc cadrul general
de reglementare si temeiul pentru reglementările din alte ramuri de drept; aici
găsim principii valabile pentru celelalte ramuri de drept.
Cu alte cuvinte, Constituţia cuprinde reglementări privind legiferarea,
autoritatea executivă si judecătorească, proprietatea si alte drepturi
fundamentale. Toate aceste relatii sunt detaliat reglementate de normele
dreptului administrativ, civil, comercial, s.a.
Deoarece orice ramură de drept are fundamentul in Constituție, normele
din celelalte domenii ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele
constituţionale (să fie compatibile cu normele constitutionale sa nu existe
contradictii sau tensiuni intre acestea).
De aici, rezulta consecinţa că orice modificare in sfera normelor dreptului
constituţional determină modificări corespunzatoare ale normelor din alte
ramuri de drept.
Fără îndoiala că locul dreptului constituţional in cadrul sistemului dreptului a
evoluat si va continua să evolueze, urmând dinamica din societate si din drept.
Insă, asa cum se plastic observa Nistor Prisca, el a rămas principala ramură a
dreptului ,,locomotiva care trage după sine vagoanele reprezentate de celelalte
ramuri ale dreptului,,
In timp, o serie de ,,fenomene supranaţionale” sau internaţionale au
determinat influenţe asupra dreptului constitutional, aceasta neînsemnând că
rolul sau importanţa sa au scazut, ci că acesta trebuie să îsi adapteze
reglementările noului context.
Astfel, ca exemplu, fenomenul constituțional a trecut la un alt nivel, la cel
suprastatal, prin încheierea Tratatului instituind o Constituţie1 pentru Europa, la
nivelul Uniunii Europene, semnat in 2004. Obiectivele lui au fost de a simplifica
seriile de tratate si de protocoale care stau la baza Uniunii Europene.

1
Constituţia nu a fost însă adoptată, Franţa şi Olanda fiind statele care au respins acest tratat
prin referendum. România nu l-a ratificat.
 Capitolul II. TEORIA CONSTITUŢIEI
Sectiunea I. Aspecte generale

Orice persoană, preocupată sau nu de studiul dreptului constituţional, cunoaşte

faptul că legea fundamentală a oricărui stat este constituţia.
Ea este importantă şi pentru că stă la baza unui curent de gândire apărut
în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-al doilea război mondial,
constituţionalismul, relevant atât pentru domeniul juridic, dar şi pentru cel politic
şi filozofic.
Acest curent şi-a propus să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului cutuma,
care oferea posibilitatea ca deţinătorul puterii în stat să aibă o putere discreţionară,
cu izvoarele scrise, mai exact cu constituţia. Aceasta a avut un rol principal în
limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de normele
juridice cunoscute. Aşadar, de la început, constituţia a reprezentat o limită în calea
exercitării puterii în mod arbitrar(în opoziţie cu absolutismul).
În cele ce urmează, ne vom limita la o analiză juridică a constituţiei.
Din perspectivă etimologică, originea termenului se află în limba latină,
constitutio însemnând aşezare cu temei, stare a unui lucru. În dreptul roman,
termenul era sinonim cu cel de lege. Astfel, legile care proveneau de la împărat se
numeau constituţii imperiale. Începând cu secolul al XVIII-lea, sensul a fost unul
nou, acela de lege fundamentală, accepţiune încetăţenită în prezent în toate statele.
Mai mult, unele statute (de exemplu, în cazul FAO, UNESCO, OIM), ca acte
normative de organizare a unor organisme internaţionale, se numesc, deasemenea,
constituţii, subliniind importanţa deosebită care se acordă acestora. Termenul este
utilizat astăzi chiar în denumirea tratatelor internaţionale, cum ar fi Tratatul
internaţional instituind o Constituţie pentru Europa, neratificat încă de toate statele
membre ale UE.
În ceea ce priveşte definiţia constituţiei, din perspectivă politică ea
reprezintă un rezultat al transpunerii în drept a revendicărilor politice.
 În sens juridic, constituţia reprezintă un rezultat al negocierilor politice,
concretizat intr-un act normativ fundamental.
Într-o constituţie modernă, caracterul politic poate fi cu greu disociat de cel
politic, afirmându-se în acest sens ca “o constituţie nu este doar manualul de
utilizare, dar şi cartea de vizită a sistemului politic pe care îl organizează”, acesta
putând fi unul democratic, totalitar, etc.
În cea ce priveşte definiţia Constituţiei, este necesar să facem o distincţie
între sensul material şi cel formal.
Astfel, în sens material, Constituţia reprezintă ansamblul de norme care
reglementează relaţiile sociale care apar în sfera organizării şi exercitării
puterii.
Din punct de vedere formal, Constituţia este actul în care sunt incluse
normele respective.
Orice stat are o constituţie în sens material, chiar dacă nu are şi una în sens
formal.
Deasemenea, există specialişti care adaugă caracterul instrumental, în
sensul de document, act care ne numeşte constituţie.
În prezent, asistăm la o îmbinare a sensului formal cu cel material şi la
revigorarea conceptului ca atare.
Dintre elementele definitorii, care au stabilit în timp conceptul de constituţie,
unele aparţinând criteriului material, altele celui formal (fiind necesar ca acestea să
apară explicit sau implicit într-o definiţie a constituţiei), menţionăm :
- caracterul de lege al constituţiei (fiind o lege, cuprinde norme juridice care
exprimă voinţa deţinătorilor puterii);
- este legea fundamentală (deoarece reglementează relaţii sociale fundamentale,
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat) , aşa cum
rezultă din conţinutul şi calitatea reglementării, lege care se află la baza organizării
statului şi reprezintă fundamentul juridic al întregii legislaţii;
- forţa juridică supremă a constituţiei, în sensul că aceasta se află în vârful
izvoarelor dreptului, aplicându-se regula conform căreia toate celelalte norme
trebuie să fie conforme cu constituţia;
- fără a avea valoarea celorlalte, s- a impus trăsătura formei scrise a constituţiei
(impusă din secolul al XVIII-lea), fără a figura în definiţie, existând şi astăzi state
fără o constituţie scrisă;
- solemnitatea adoptării;
- forma sistematică, se regăseşte în unele definiţii, plecând de la afirmaţia lui
Thomas Paine : “ Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”;
- stabilitatea constituţiei, ceea ce o diferenţiază de alte legi şi care justifică
clasificarea constituţiei în constituţii rigide si constituţii suple (flexibile).
Autorii contemporani au apreciat că în definiţia constituţiei trebuie să existe şi
sensul material si cel formal, deoarece doar alăturate, într-o unitate juridică,
formează constituţia.
Sintetizând elementele menţionate mai sus, constituţia ar putea fi definită ca
legea fundamentală a unui stat, care cuprinde norme de drept cu forţă
juridică supremă, care reglementează relaţii sociale fundamentale, esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
În ceea ce priveşte apariţia constituţiei, acesta este un proces desfăşurat în timp,
cu mult înainte de revoluţia burgheză, burghezia având un rol hotărâtor.
Trebuie ştiut că reguli constiţuţionale, indiferent de denumirea lor, au existat
odată cu apariţia statelor suverane, deoarece în orice stat au existat reguli de
organizare şi funcţionare a guvernării. Burghezia a avut meritul că a sistematizat
aceste reguli într-o lege scrisă, adaptându-le la noua ordine statală şi la noile
interese.
Constituţia a apărut ca necesitate de afirmare şi protejare a puterii de stat
instaurate.
Prima constituţie apărută în lume este cea engleză, deşi procesul de formare a
acesteia, început odată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a
continuat şi după adoptarea primelor constituţii scrise.
Prima constituţie scrisă este cea americană din 1787(Constituţia de la
Philadelphia).
În Europa se afirmă, de regulă, că prima prima constituţie scrisă este cea
adoptată în Franţa, în 1791(conform altor afirmaţii, Suedia a avut deja o constituţie
scrisă încă de la mijlocul secolului al XIV-lea, ş.a.).

Sectiunea II.Tipuri de constituţii

I.Clasificarea clasică a constituţiilor se face în constituţii cutumiare si constituţii

scrise.
 Pe bună dreptate , în doctrină s-a apreciat că normele constituţionale se regăsesc
fie :
- într-un act unic;
- mai multe acte constituţionale în formă scrisă;
- un ansamblu de norme scrise şi nescrise, care împreună formează constituţia
statului.
Constituţiile cutumiare sunt rezultatul unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii
fundamentale cristalizate de-a lungul timpului, dar şi al experienţei şi practicii
zilnice. Se întâlnesc în Anglia, Israel, Noua Zeelandă.
În mod paradoxal, deşi Anglia a dat ideea şi exemplul constituţiei scrise, totuşi
ea nu are o astfel de constituţie, explicaţia constând în specificul dezvoltării
statului englez, precum şi în tradiţiile adânc înrădăcinate în mentalitatea poporului
englez.
Dintre documentele importante ce intră în componenţa Constituţiei Angliei
menţionăm :
- Magna Charta Libertatum (1215);
- Petition of Rights (1628);
- Habeas Corpus (1679);
- Bill of Rights (1689), ş.a.
Noua Zeelendă are ca şi constituţie o colecţie de legi fundamentale, una dintre
acestea fiind Tratatul de la Waitangi2 (1840), prin care se stabileşte suveranitatea
britanică.
Doctrina juridică a reclamat reguli în formă scrisă, care au mai multe
avantaje faţă de regulile constituţiilor cutumiare:
- sunt clare (nu oferă incertitudini);
- sunt permanente şi intangibile(cât timp nu intervine o procedură de
revizuire);
- nu pot fi modificate de guvernanţi, inclusiv aceştia trebuie să o respecte.
În acest context, secolul al XVIII-lea impune constituţia scrisă. La
baza constituţiei scrise au stat :
- superioritatea legii scrise asupra cutumei;

2
Document prin care şefii confederaţiei de triburi unite din Noua Zeelandă cedează majestăţii
sale, Regina Angliei, suveranitatea. Şi în prezent există diferenţe de opinie în ceea ce priveşte
traducerea documentului semnat de populaţiile indigene.
 - ideea contractelor scrise, materializată în special în Anglia, în luptele sale
interne3 dar şi în raporturile stabilite cu coloniile sale4;
- ideea domniei legii, născută tot în practica constituţională engleză, care
presupune că organele de stat trebuie să respecte regulile ce drept
prestabilite, considerate ca sacre (atât timp cât nu sunt abrogate);
- teoria contractului social, având ca promotor pe J.J. Rousseau; conform
acestei teorii, înscrisă în ansamblul de idei construite de burghezie în lupta
sa împotriva feudalismului, statul nu este nimic altceva decât rezultatul unei
înţelegeri libere a cetăţenilor; pregătind şi revoluţia franceză, în concepţia
burgheziei franceze, constituţia era cel mai important document în care
contractul social să fie înscris, iar drepturile cetăţeneşti să fie proclamate,
doar înscrise în constituţie putând fi cunoscute şi respectate.
Ca urmare a acestor teorii , au apărut ca şi constituţii scrise :
- Constituţia americană (1787);
- Constituţia franceză (1791) şi apoi celelalte care au urmat.
II. În funcţie de modalitatea de modificare, există constituţii flexibile şi
constituţii rigide.
Constituţiile flexibile pot fi modificate conform procedurii legislative
obişnuite, altfel spus, orice lege poate modifica oricând constituţia. Nu
se poate pune, în cazul lor, problema controlului constiţionalităţii
legilor.
Exemplul clasic în materie îl constituie constituţia cutumiară, dar şi acele
constituţii care prevăd o procedură simplă de revizuire (Constituţia franceză de la
1814, Constituţia italiană de la 1848, constituţiile socialiste); aceste constituţii sunt
justificate prin faptul că societatea se află în continuă schimbare, ceea ce este
valabil astăzi, mâine poate fi perimat.

3
Este voba despre luptele burgheziei în ascensiune cu regele, care aveau ca scop limitarea
puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţi ale elitei, scop în care s-au încheiat unele
pacte scrise, începând cu Magna Charta (în vigoare doar 10 zile, însă paragrafele 39 şi 40 sunt şi
în prezent izvorul tuturor declaraţiilor drepturilor omului), continuând cu Petition of Rights
(1628), Bill of Rights, Actul de stabilire a succesiunii la tron (1701) şi până la Actul referitor la
drepturile omului (1998).
4
Relaţiile Angliei cu coloniile sale au fost reglementate prin pacte scrise, având o forţă juridică
superioară legilor ordinare, ce dădeau coloniilor dreptul de a se autoguverna şi legifera, cu
obligaţia de a respecta legile metropolei.
 Constituţiile rigide pot fi modificate doar după îndeplinirea unor condiţii
prealabile şi folosind o procedură complicată.
Constituţiile scrise sunt astfel de constituţii. Caracterul rigid este dat de
necesitatea asigurării unei anumite stabilităţi legislative, pentru a se întări
autoritatea legii şi a statului de drept. Altfel, dacă regulile constituţionale ar putea
fi modificate printr-o procedură specifică legilor ordinare , aceasta ar genera
instabilitate politică şi juridică şi imposibilitatea fixării legilor în conştiinţa juridică
a cetăţenilor.
III. După modul de adoptare a constituţiilor, acestea se clasifică în :
- constituţii acordate;
- constituţii - statut;
- constituţii - pact;
- constituţii – convenţie;
- constituţii parlamentare;
- constituţii referendum (după unii autori).
Înainte de a le analiza, facem precizarea că, având în vedere conţinutul şi
scopurile constituţiei, constituţia se caracterizează printr-o procedură
specială de adoptare comparativ cu legile ordinare.
Procesul de adoptare a constituţiei este unul complex, în care sunt
avute în vedere trei elemente :
- iniţiativa de adoptare, care poate aparţine fie poporului, fie organului
reprezentativ suprem (Parlamentului);
- organul competent;
- modurile de adoptare.
În ceea ce priveşte autoritatea competentă a adopta constituţia, se
vorbeşte despre puterea constituantă (organul care beneficiază de
autoritate politică specială, având dreptul de a adopta constituţia).
Puterea constituantă apare sub două forme :
- puterea constituantă originară, atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare (în cazul unor revoluţii sau al unor state noi);
- puterea constituantă instituită(derivată)- cea prevăzută de constituţia în
vigoare sau de cea anterioară.
Cine reprezintă puterea constituantă originară ?
Acasta poate fi reprezentată de :
 - individul sau grupul care reprezintă la un moment dat ideea de
dreptate într-un stat;
- poporul, atunci când nu există un şef de stat recunoscut sau consimţit;
- guvernământul de fapt.
Mergând în realitate, cel care adoptă constituţia nu este purtătorul unei idei
abstracte de drept, ci exponentul intereselor celor care preiau puterea (într-o
revoluţie, de exemplu).
Constituţiile acordate (octroiate)5 sau charte concedate, cele mai
rudimentare forme de constituţii, erau adoptate de monarh, care
recunoştea anumite drepturi, de regulă, constrâns de împrejurări
istorice, cetăţenilor. Astfel de constituţii sunt, de exemplu, Magna Charta,
Constituţia lui Ludovic al XVIII-lea (1814), Constituţia Piemontului şi
Sardiniei (1844).
Constituţia statut este o variantă a primei forme, adoptata tot de
monarh, dar ratificată prin plebiscit .
Constituţia statut nu este o constituţie democratică, deoarece poporul nu
decide, ci doar acceptă sau nu integral textul constituţiei, fără a putea
propune amendamente. Sunt exemple de astfel de constituţii : Constituţia
regală a României din 1938 sau Statutul Albertin (ce devine Constituţia
Italiei din 1848).
Constituţia pact reprezintă un contract între monarh si popor ,
reprezentat de către Parlament.
Această formă este folosită atunci când, într-o conjunctură favorabilă,
fie ca urmare a unei miscări revendicative sau ca mod de acces al unui
principe străin la tronul unui stat, s-au putut impune şefului statului anumite
condiţii (de exemplu, Constituţia română din 1866, ce prevedea că poate fi
modificată de parlament în acord cu regele; Constituţia română din 1923,
Constituţia engleză, ce reprezintă un şir de pacte care au intervenit de-a
lungul timpului între monarh, pe de o parte, şi nobilime şi cler, pe de altă
parte.
Constituţia convenţie a fost astfel numită deoarece a fost elaborată de
o adunare numită convenţie; această adunare era aleasă special pentru
adoptarea constituţiei şi exprima convenţia dintre membrii societăţii cu

5
Octroyez = a acorda
 privire la exercitarea puterii (aşa- numitul contract social). Termenul ca
atare a provine din SUA , unde constituţiile statelor americane de după
proclamarea independenţei au fost adoptate de astfel de adunări numite
convenţii. Astfel, Constituţia SUA a fost adoptată în 1787, de Convenţia de
la Philadelphia.
Această procedură de adoptare a constituţiei a fost criticată, deoarece
Adunarea Constituantă, special aleasă pentru adoptarea constituţiei s-ar
putea afla în dezacord cu poporul care a ales-o, motiv pentru care s-a
încercat recurgerea la referendum, în sensul că după adoptarea constituţiei
aceasta este supusă referendumului (ratificării de către popor). Astfel,
Constituţia României din 1991 este o constituţie – referendum, la fel cea
franceză din 1793 sau cea francză din 1946.
Constituţia parlamentară, folosită după cel de-al doilea război
mondial, este opera parlamentului, fără consultarea ulterioară a
poporului (de exemplu, Constituţia României din 1948, Constituţia
României din 1952, Constituţia României din 1962, adoptate de M.A.N.).
După cel de-al doilea război mondial a apărut “
internaţionalizarea puterii constituante”. Astfel, au fost adoptate sub tutelă
internaţională, Constituţia Japoniei din 1947, Constituţia Italiei din 1947,
Constituţia Ciprului din 1960 (sub supravegherea Regatului Unit, a Greciei
şi a Turciei).
Recent, au fost adoptate sub tutelă internaţională, Constituţia Bosniei
- Herţegovina (1994), Constituţia Kosovo (1999), Constituţia Irakiană
(2003), Constituţia Afganistanului (2004).
Mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii sau legi este
referendumul, astfel că s-a extins şi este folosit în adoptarea constituţiei.

Sectiunea III. Modificarea (revizuirea) Constituţiei

In materia modificarii (revizuirii) Constitutiei prezinta interes urmatoarele

aspecte:
1. cine are intitiativa revizuirii Constitutiei;
 2. cine are dreptul sa revizuiasca Constitutia;
3. procedura de urmat.
Este de precizat ca dreptul de a revizui Constitutia apartine aceluiasi
organism care a adoptat-o si care poate fi diferit, in functie de tipul de
Constitutie.
De asemenea, procedura de revizuire este asemanatoare celei de adoptare a
Constitutiei (potrivit principiului simetriei juridice).
In ceea ce priveste actuala Constitutie a Romaniei, constitutie rigida, regulile in
materie sunt prevazute in Titlul VII.
Potrivit art. 150 din Constitutie, in prezent initiativa revizuirii poate apartine:
- Presedintelui Romaniei;
- cel putin ¼ din numarul de deputati sau de senatori;
- cel putin unui numar de 500.000 de cetateni cu drept de vot ( cetatenii trebuie
sa provina din cel putin jumatate din judetele Romaniei, iar din fiecare judet
trebuie sa fie inregistrate cel putin 20.000 de semnaturi ).
Potrivit art. 146 lit. a, asupra intiativelor de revizuire se pronunta din oficiu
Curtea Constitutionala.
Procedura de revizuire este una complexa fata de cea legislativa obisnuita.
Astfel, legea de revizuire este adoptata cu majoritatea de 2/3 din numarul
membrilor fiecarei Camere; daca cele doua camere adopta forme diferite ale legii
de revizuire si prin procedura de mediere nu se pun de acord, cele doua camere, in
sedinta comuna, iau hotararea cu votul a ¾ din numarul total al deputatilor si
senatorilor.
Dupa adoptarea de Parlament, legea de revizuire este supusa controlului de
constitutionalitate exercitat din oficiu de Curtea Constitutionala, pentru a se
verifica respectarea prevederilor constitutionale, privind limitele revizuirii.
Ulterior, legea de revizuire este supusa aprobarii poporului prin referendum, in
cel mult 30 de zile de la adoptarea proiectului de revizuire.
In ceea ce priveste limitele de forma ale revizuirii, Constitutia nu poate fi
revizuita pe durata starii de asediu, a starii de urgenta, si nici in timp de razboi (
art. 152, al. 3 )
Referitor la limitele de fond, potrivit art 152. al. 1, 2, nu pot forma obiectul
revizuirii:
a. caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului;
b. forma republicana de guvernamant;
 c. integritatea teritoriului;
d. independenta justitiei;
e. pluralismul politic;
f. limba oficiala.
De asemenea, nu pot fi primite initiative de revizuire ce au ca efect suprimarea
drepturilor si libertatilor publice sau a garantiilor lor.
Constitutia Romaniei din 1991 a fost revizuita in anul 2003, astfel ca ulterior,
Constitutia a fost republicata in M.Of. nr. 767/31.10.2003; in anul 2011 si in anul
2014 au mai existat doua initiative de revizuire, niciuna nefiind insa finalizata.
Distinct de revizuire, o alta problema teoretica este cea a suspendarii
Constitutiei, care presupune neaplicarea totala sau partiala a prevederilor
Constitutiei pe o anumita perioada de timp, problema care a existat in cazul mai
multor state a lumii.
Unele Constitutii nu au niciun fel de astfel de prevederi, altele interzic
posibilitatea suspendarii (de exemplu, Constitutia româna din 1866).
In practica, suspendarea Constitutiei a avut loc mai ales in perioadele de criza
politica, cand guvernantii au renuntat la formele democratice de conducere. Astfel,
Constitutia a fost suspendata prin proclamarea starii de asediu, starii de urgenta,
prin lovituri de stat.
Desi actele de suspendare a Constitutiei au fost justificate prin teoria
necesitatii, doctrina le-a apreciat ca fiind ilegale, iar suspendarea totala a
Constitutiei (caci poate fi si partiala), este, de principiu, inlaturarea ideii de
constitutionalitate si de legalitate.
In mod distinct de revizuire si de suspendare, se pune problema abrogarii
Constitutiei. Aceasta se produce, de regula, cand se adopta o noua Constitutie.
Abrogarea poate fi:
- expresa, atunci cand este mentionata de prevederile noii constitutii;
- implicita, in sensul ca nu pot exista in acelasi stat si in acelasi timp doua
Constitutii valide (reglementand aceleasi relatii sociale).
In continuare, vom analiza continutul normativ al constitutiei, adica ce norme
trebuie sa cuprinda.
In practica constitutionala a statelor, se constata ca exista puncte de vedere
comune in ceea ce priveste continutul constitutiei, ca urmare a unei evolutii in
timp, in care s-au imbinat teorii, practici, realitati, traditii si perspective. Nu trebuie
inteles insa ca s-a ajuns la o constitutie sablon.
 Pe de alta parte, ` fenomenul ` numit Constitutie, nu poate ramane neschimbat,
urmeaza o dinamica determinata de realitatea economica si sociala.
Este de stiut ca stabilirea continutului normativ al Constitutiei se face in
functie de continutul si valoarea relatiilor sociale reglementate. Asa cum am
precizat cand am definit Constitutia, aceasta reglementeaza relatii sociale
fundamentale, esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii.
De asemenea, stabilirea continutului normativ s-a facut prin considerarea
practicii si a traditiilor statelor (care este traditia constitutionala si traditia istorica a
statului respectiv: democratia sau statul totalitar? ).
Un pas calitativ in dezvoltarea Constitutiei s-a facut dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial, fiind valorificate marile documente internationale in materia
drepturilor omului. Totodata, au fost elaborate constitutiile statelor nou aparute pe
harta lumii.
Astfel, observam ca in prezent, Constitutia, contine nu doar prevederi
referitoare la sistemul organelor statului sau drepturile si libertatile cetatenilor, ci si
reglementari privind idelogia ce sta la baza societatii. De exemplu, Constitutia
Chinei are la baza doctrina marxist-leninista, gandirea lui Mao Zedong si teoria
lui Deng Xiaoping,
Alte constitutii contin prevederi ce stabilesc religia statului, de exemplu
Constitutia Egiptului consacra religia islamica ca religie de stat.
Constitutia Germaniei si a Elvetiei contin reguli ce delimiteaza competentele
dintre Federatie si statele membre.
Constitutiile actuale stabilesc locul si rolul familiei, al individului in
societate, reguli de desfasurare a vietii economice, reglementari despre proprietate.
Constitutia Elvetiei din 1874 stabilea regimul juridic al bauturilor distilate,
interzicand fabricarea, importul, transportul, vanzarea sau detinerea in vederea
comercializarii a lichiorului numit absint.
Constitutia statelor membre ale UE si ale statelor candidate contin prevederi
referitoare la integrarea europeana si transferul de suveranitate catre organele
Uniunii; astfel, Constitutia Romaniei, revizuita in 2003, contine un nou titlu, Titlul
VI - Integrarea Euroatlantica, ce reglementeaza principiile integrarii Romaniei in
UE si ale aderarii la Tratatul Atlanticului de Nord6.

6
North Atlantic Treaty Organization
 Astfel, potrivit art. 148 al. 2, aderarea Romaniei la tratatele constitutive se
face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu
majoritatea de 2/3.
Unul din cele mai importante elemente ale continutului Constitutiei in cadrul
constitutionalismului modern si contemporan il reprezinta declaratiile de drepturi,
care de la aparitia lor au reprezentat ` motorul constitutionalismului ` modern,
deoarece exprima relatiile dintre guvernanti si guvernati ( stat si societatea civila ).
Astfel, daca initial Constitutia SUA nu avea o astfel de declaratie, 1791 ea a
fost amendata, primele 10 amendamente reprezentand ` Bill of Rights ` sau
Declaratia de Drepturi a Constitutiei Americane;
Constitutia Romaniei - InTitlul II cuprinde catalogul drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor.
Sunt si constitutii care nu includ declaratii de drepturi, de exemplu
Constitutia Frantei din 1958 ( in vigoare ), lacuna fi completata ulterior prin asa
numitul concept ` bloc al constitutionalitatii `, dezvoltat de doctrina si mai ales de
jurisprudenta Consiliului Constitutional francez. In acest bloc al constitutionalitatii
sunt cuprinse:
- Constitutia Frantei (1958);
- Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului (1789);
- Preambulul Constitutiei franceze (1946).
Acest bloc al constitutionalitatii este esential pentru jurisprudenta Consiliului
Constitutional francez in ceea ce priveste drepturile fundamentale , conceptul
asigurand normele constitutionale de referinta in domeniu . In timp, in blocul de
constitutionalitate s-au adaugat elemente noi (de exemplu, principiile fundamentale
recunoscute de legile Republicii, s.a. ).
Alte state europene nu au preluat doctrina blocului constitutional (o varianta
exista totusi in Spania), evolutia sociala impunand insa extinderea fortei juridice a
Constitutiei si asupra altor elemente ce nu tin formal de Constitutie, mai ales
jurisprudenta Curtilor Constitutionale.
 Interesant este ca in Romania, Curtea Constitutionala a inteles sa dezvolte o
forma derivata de bloc al constitutionalitatii, dar nu pentru protejarea drepturilor
fundamentale, ci pentru protectia propriei sale competente7.
Din prezentarea facuta se intelege ca in continutul Constitutiei sunt
sistematizate cele mai inalte cerinte politice, statale, economice, sociale si juridice.
Concret, in Constitutie regasim norme privind:
- esenta, tipul si forma statului;
- detinatorul puterii;
- fundamentele economice si sociale ale puterii;
- fundamentele politice, ideologie si religioase ale societatii;
- partide politice ( locul si rolul lor in cadrul societatii )
- sistemul organelor statului;
- statutul juridic al persoanelor ( drepturile, libertatile si indatoririle
fundamentale);
- tehnica constitutionala.
Enumerarea nu este limitativa, lipsa unora dintre ele din Constitutia unui
stat nu poate duce la negarea caracterului de constitutie al acesteia.
De asemenea, continutul normativ este exprimat in structura tehnico-
juridica.
Numarul articolelor din Constitutie este diferit de la o Constitutie la alta.
De pilda, Constitutia Romaniei are 156 de articole; Constitutia SUA are 7 articole
si 26 de amendamente( dar fiecare articol are un continut foarte bogat); Constitutia
Chinei are 138 articole, Constitutia Indiei are 398 articole, a Portugaliei 298
articole, etc.

Sectiunea IV. Supremaţia Constituţiei

Afirmatia conform careia constitutia este legea suprema a devenit una din
axiomele dreptului constitutional contemporan (nu mai trebuie demonstrata, este
de notorietate certa si necontestat ).

7
De exemplu, in Decizia nr.80/2014 s-a statuat ca o eventuala inlaturare din Constitutie a
textului din 2003 prin care se permitea acordarea de competente suplimentare Curtii prin lege ,
este neconstitutionala.
 Principiul suprematiei Constitutiei isi are originiea in teoriile dreptului
natural si ale legilor fundamentale, potrivit carora dreptul natural este un drept
superior ce trebuie respectat de guvernanti.
Potrivit lui Toma d`Aquino, legea omeneasca este determinata de legea
naturala: daca legea omeneasca este in contradictie cu legea naturala, nu mai este o
lege, ci o corupere a legii.
In Anglia, astfel de legi fundamentale erau cele de common law, sens in care
Sir Edward Coke8 (1600 ) afirma : daca un act al Parlamentului contrazice dreptul
si ratiunea ( common right and reason ) sau este imposibil de executat, Common
Law, va arata in ce masura un astfel de act este nul.
Ce trebuie înteles prin Suprematia Constitutiei?
Acea calitate a Constitutiei conform careia aceasta se afla in varful ierarhiei
instutiilor politico-juridice dintr-un stat si face din aceasta lege fundamentala sursa
tuturor reglementarilor in domeniul economic, politic, social si juridic, Asadar,
suprematia Constitutiei nu este doar o categorie juridica ci una politico- juridica, in
sensul ca insasi Constitutia este rezultatul transformarilor economice, politice,
etc., ea contureaza o etapa istorica din existenta unui stat, confera stabilitate
politico-juridica realitatilor .
Intelegem ca suprematia Constitutiei este o notiune complexa, ce cuprinde
valori politice si juridice si care exprima pozitia ei supraordonata, nu doar in
sistemul juridic,ci in intreg sistemul social-politic.
Suprematia Constitutiei reprezinta si suportul necesar pentru aplicarea
principiului separatiei puterilor, in sensul ca in lipsa suprematiei, separatia
puterilor ar putea fi incalcata de autoritatea cea mai puternica.
De asemenea, suprematia constitutiei este necesara pentru a asigura
garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale individului, ce constitutie una
din limitarile puterilor statului.
Principiul suprematiei Constitutiei implica o serie de consecinte juridice, atat
in ceea ce priveste Constitutia insasi, dar si intregul sistem normativ:
- Constitutia este adoptata potrivit unor reguli speciale, care se deosebesc de cele
referitoare la celelalte acte normative, atat in ceea ce priveste autoritatea
competenta, cat si procedura de adoptare;

8
Avocat pledant.
 - Modificarea, suspendarea sau iesirea din vigoare a Constitutiei se face potrivit
unor reguli speciale; in ceea ce priveste modificarea, prevederile
constitutionale trebuie sa se caracterizeze prin stabilitate sporita, care este
generata de faptul ca o Constitutie reflecta realitatea pe o perioada indelungata
de timp si nu de procedurile complicate de modificare.
- Intregul sistem de drept trebuie sa fie in acord cu prevederile Constitutiei,
deoarece Constitutia stabilieste principiile fundamentale pentru intregul sistem
de drept.
Toate celelalte ramuri dezvolta aceste prevederi de principiu, si normele
tuturor ramurilor de drept trebuie sa fie in concordanta cu litera si spiritul
Constitutiei;
Orice reglementari din alte ramuri de drept care nu sunt conforme cu
Constitutia sunt anulabile. Deasemenea, orice modificare a Constitutiei presupune
si modificarea normelor din ramurile de drept corespondente ( modificarea nu se
face automat, ci aceasta depinde de faptul daca norma constitutionala noua este de
aplicare mijlocita sau nemijlocita).
Suprematia constitutiei beneficiaza si de garantii juridice, existand astfel un
control general al aplicarii Constitutiei prin institutionalizarea unor modalitati de
verificare a conditiilor de fond si de forma a actelor emise de autoritatile publice.
Una din cele mai importante garantii juridice ale suprematiei Constitutiei si
modalitati de a constata o eventuala abatere a normelor de drept de la prevederile
constitutionale este controlul de constitutionalitate, putand exista:
- controlul constitutionalitatii legilor;
- controlul constitutionalitatii tratatelor internationale;
- controlul constitutionalitatii altor proceduri si organizatii din sfera puterii
politice ( proceduri electorale, proceduri de investire sau de suspendare a unor
autoritati, constitutionalitatea partidelor politice, etc.. ).
Pentru a analiza in continuare controlul constitutionalitatii legilor, va trebui sa
clarificam cateva concepte.
Astfel, justitia constitutional reprezinta presupunand ansamblul de
institutii, proceduri si tehnici prin care este asigurata suprematia constitutiei.
Pentru juristul Charles Eisenmann, justitia constitutionala reprezinta acel fel de
justitie ce poarta asupra legilor constitutionale. Acesta face distinctia intre justititie
constitutionala si jurisdictie constitutionala, respectiv organul prin intermediul
caruia se exercita justitia constitutionala.
 In Franta, se foloseste sintagma de control al constitutionalitatii legilor, ca
sinonim pentru justitia constitutionala, insa, mai exact, acest control de
constitutionalitate este doar una din cele mai importante tehnici ce compun justitia
constitutionala, deci cele doua notiuni nu se suprapun.
Definim controlul constitutionalitatii legilor ca activitatea organizata de
verificare a conformitatii legii cu Constitutia, iar ca institutie a dreptului
constitutional reprezinta acele reguli referitoare la autoritatile competente a
face aceasta verificare, procedura de urmat si masurile ce pot fi luate dupa
rezolvarea acestei proceduri.
Pot face obiectul controlului de constitutionalitate doar:
- legea (ca act juridic al Parlamentului);
- actele normative cu forta juridica egala cu a legii ( desi emise de alte autoritati,
reglementeaza relatii sociale de domeniul legii si pot modifica, suspenda sau
abroga o lege ); adesea este cazul decretelor – legi, decretelor cu putere de lege
sau ordonante, existente in mai toate sistemele constitutionale.
Celelalte acte normative provin de la executiv, sunt emise in executarea legilor
si nu pot avea acelasi regim juridic cu cel al legilor.Astfel, actele administrative
sunt verificate prin mijloace obisnuite de control, inclusiv prin contencios –
administrativ; actele emise de organele judecatoresti, care nu emit legi ci aplica
legea, sunt supuse controlului judiciar, specific lor.
Regula este de principiu, de exemplu, Constitutia Romaniei din 1965 – si
hotararile Consiliului de Ministri erau supuse controlului de constitutionalitate. In
Spania si hotararile instantelor de judecata pot fi supuse unui astfel de control.
S-a pus in discutie problema daca si proiectele de legi pot fi verificate, solutiile
fiind diferite in diversele constitutii. Unele prevad aceasta posibilitate ( nu este insa
un control veritabil, procedura de elaborare a legilor, presupunand implicit si
verificarea constitutionalitatii lor). Un organism special in acest sens este doar o
masura de siguranta in plus, un aviz special in elaborarea unei legi.
In principal, prin controlul de constitutionalitate se asigura in principal
garantarea suprematiei constitutiei, dar acesta indeplineste si urmatoarele functii:
- se garanteaza separatia / echilibrul puterilor in stat;
- se asigura protectia drepturilor fundamentale ale omului;
- se garanteaza pacificarea vietii politice, autentificarea schimbarilor si
alternantelor politice ( L. Savoreau );
- se permite explicarea eficienta a opozitiei parlamentare ( deoarece adoptarea
sau modificarea Constitutiei 9se face cu votul a cel putin 2/3 din parlamentari,
majoritate greu de realizat fara ajutorul opozitiei ).
Din ce cauze apare controlul de constitutionalitate ?
a. Contradictiile sociale (de exemplu, cand la putere este un grup de interese
opus celui existent cand s-a adoptat Constitutia, se pot urmari adoptarea de
legi care sa aduca acestui grup anumite benificii; adesea aceste legi vin in
contradictie cu interesele grupului care a fost la putere sau mai influent in
momentul adoptarii Constitutiei);
b. Rigiditatea exagerata a unor constitutii (nemafiind modificate perioade
lungi, aceste constitutii nu mai sunt in acord cu interese ce apar pe parcurs
astfel ca apar noi legi, care vin in contradictie cu Constitutia )
c. In statele federale, pentru a armoniza interesele generale ale federatiei, cu
cele specifice ale statelor membre (pot fi supuse controlului de
constitutionalitate atat legile statelor membre cat si legile statului federal);
d. Nerespectarea regulilor de tehnica legislativa (nu continutul unei legi este
neconstitutional, ci procedura de adoptare nu a respectat prevederile
Constitutiei).

Secţiunea V. Tipuri de control de constituţionalitate

I.In functie de organul competent a exercita controlul, aceasta activitate de
verificare a conformitatii legilor cu Constitutia, poate fi de mai multe feluri:
control politic, control parlamentar si control jurisdictional.
1. Controlul politic.
A aparut in Franta (in Constitutia de la 1799), Senatul fiind cel care verifica
proiectele de lege anterior promulgarii lor [aceeasi atributie o avea Senatul in
timpul celui de-al doilea Imperiu Francez (1851 – 1870)]; era un control politic,
deoarece cu exceptia membrilor de drept (cardinali, maresali, amirali), senatorii

9
Adoptarea si modificarea unei legi se face cu majoritate mai mica, opozitia avand in acest
ultim caz dreptul (consacrat in Constitutie) de a cere autoritatilor competente sa se pronunte cu
privire la constitutionalitatea legilor.In practica, apelul opozitiei a fost rezolvat favorabil nu de
putine ori.
erau numiti de Presedintele Republicii. Primul Senat al Romaniei a fost creat ca un
factor de echilibru intre puterile statului.
Acest control politic a existat si in Romania, s-a realizat de Corpul Ponderator
prin Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris 10(1864), dar si in perioada
Constitutiei din 1965. Este criticabil pentru ca nu exista garantia independentei
celor care exercita controlul si poate fi oricand inlocuit cu un control de
oportunitate.

2. Controlul parlamentar.
Acest tip de control presupune examinarea conformitatii legii cu Constitutia,
de regula anterior adoptarii ei de catre o comisie constitutionala; a fost intalnit in
fostele state comuniste si avea caracter formal.
Conform conceptiei comuniste, de inspiratie sovietica, adunarile
reprezentative (Marea Adunare Nationala) erau organe supreme ale puterii de stat,
toate celelalte organe (ale administratiei, judecatoresti, ale procuraturii ) fiind
subordonate lor. Niciunul din aceste organe mai sus precizate nu putea controla
organul suprem al puterii de stat, considerandu-se ca ar fi negat suveranitatea
poporului.
Un astfel de control parlamentar nu poate fi efectiv, deoarece este exercitat
chiar de organul a carui activitate urmeaza sa fie controlata; era o modalitate ( prea
putin convingatoare) prin care statele comuniste cautau sa creeze aparenta unei
vieti democratice.

3. Controlul jurisdictional
Este singurul efectiv si impartial (cand este garantata independenta membrilor
organului de control iar procedura cuprinde garantiile clasice ale unei proceduri
jurisdictionale).
Decizia organului de control se bucura de autoritate de lucru judecat. Acest
cotrol jurisdictional a fost abordat in sec. XVII de ` parintii fondatori ` ai SUA.

10
Document cu valoare de Constitutie in timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel, Alexander Hamilton11 a declarat ca aceasta forma de control presupune ca
puterea poporului este superioara celei a instantelor judecatoresti si celei a
Congresului, iar in caz de contradictie intre actele Congresului (vointa legislativa)
si Constitutie (vointa Poporului), judecatorii trebuie sa acorde prioritate celei din
urma.
Acest tip de control are doua variante:
- cel realizat de instantele ordinare (in SUA si in Romania, pana in 1940 );
- cel realizat de instantele speciale (adica de Curtile Constitutionale).
II. În funcție de momentul în care se exercită controlul, poate exista:
- control anterior intrării legii în vigoare (a priori) sau preventiv, prealabil;
- control posterior intrării legii în vigoare (a posteriori);
Controlul anterior intrării legii în vigoare se exercită în faza de proiect. Nu
este un control veritabil deoarece, fiind vorba despre un proiect, chiar inițiatorul îl
poate îmbunătăți sau abandona; mai mult, cu acest drept poate fi învestit chiar
Parlamentul , cel care elaborează acea lege.
Este mai mult o garanție de legalitate, deci de constituționalitate, evitandu-se
astfel insecuritatea juridică care ar apărea dacă s-ar constata că o lege, deja
intrată în vigoare, este neconstituțională.
Dezavantajul acestui tip de control este că nu permite accesul persoanelor la
justiția constituțională.
Controlul a posteriori se realizează când legea a intrat deja în vigoare;
asigură, de regulă, accesul persoanelor particulare la acest tip de control.
Este apreciat a fi veritabilul control de constituționalitate, deoarece apare
atunci când, în aplicarea unei legi, se constată că aceasta este neconstituțională.
În acest caz se prevăd, de regulă:
-organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea;
-organele de stat care pot decide vis a vis de constituționalitate;
-procedura de urmat;
-sancțiunea aplicabilă.
III. În funcție de subiectele ce pot sesiza neconstituționalitatea, există:
-control la inițiativa particularilor (acțiunea populară);
-control la inițiativa instanțelor ordinare;
-control la inițiativa autorităților politice.

11
Alexander Hamilton (1755 – 1804) a fost unul din cei mai buni specialisti in drept
constitutional al timpului sau, unul din cei doi creatori ai Actelor Federaliste, prima Constitutie a
tarii.
1. Acțiunea populară este cea mai deschisă formă, orice cetățean interesat o
poate folosi.
Dezavantajul constă în supraaglomerarea instanțelor constituționale, în
scopul evitării acestui risc existând proceduri prin care cererile sunt filtrate și
înlăturate cele inadmisibile.
2. Controlul la inițiativa instanțelor ordinare este un control indirect, pe cale de
excepție(o parte dintr-un litigiu poate invoca în fața instanței excepția de
neconstitiuționalitate; apoi, această instanță sesizează Curtea Constituțională).
Este utilizat în România, dar și în Italia, Spania ,Germania.
3. Controlul la inițiativa autorităților politice -de exemplu, în România, Curtea
Constituțională poate fi sesizată cu neconstituționalitatea unei legi, înainte de
promulgare de către:
-Președintele României;
-Guvern;
-Înalta Curte de Casație și Justiție;
-Avocatul Poporului;
-Președinții celor două Camere;
-50 de deputați sau 25 de senatori;
În Franța, Curtea Constituțională poate fi sesizată de către:
-Președintele Republicii;
-Primul Ministru;
-Președinții adunărilor legislative;
-60 de deputați sau 60 de senatori;
Este o formă mai puțin eficientă în ceea ce privește drepturile fundamentale,
deoarece arareori este folosită de subiecte neutre din punct de vedere politic
(Avocatul Poporului, ÎCCJ) pentru apărarea acestor drepturi, mai des fiind utilizata
ca instrument politic.
În prezent există două modele de control de constituționalitate:
-cel american;
-cel european;
Modelul american este folosit în Austria (până în 1920), Elveția, Suedia,
Norvegia, Grecia și America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia, Republica
Dominicană).
Potrivit lui, orice instanță dintr-un stat poate exercita controlul de
constituționalitate, control posterior, pe cale de excepție, iar în final, hotărârea
judecătorească este obligatorie doar pentru părțile din proces (autoritate relativă
de lucru judecat).
 Ideea de control jurisdicțional al Constituției se datorează Curții Supreme a
SUA și faimoasei sale decizii Marbury versus Madison (1803). Potrivit acestei
decizii, puterea judecătorească are competența și îndatorirea de a stabili ce este
legea; cei care aplică legea în cazuri concrete, trebuie să o și interpreteze; astfel,
dacă și legea și Constituția sunt aplicabile într-o cauză, încât Curtea trebuie să
decidă asupra acelei cauze conform legii, ignorând Constituția sau conform
Constituției ignorând legea, Curtea va trebui să decidă care din cele două norme
guvernează cauza. Aceasta este esența strictă a îndatoririi instanțelor.
Astfel a apărut controlul de constituționalitate, pentru a proteja drepturile
individului, dar și interesul general de respectare a supremației Constituției.
Acest raționament a judecătorului Marshall, Președintele Curții Supreme a
SUA de atunci, a condus la posibilitatea tuturor instanțelor americane de a verifica
constituționalitatea legilor, la sesizarea unei părți dintr-un litigiu. Acesta este actul
de naștere a excepției de neconstituționalitate și a accesului direct al particularilor
la controlul de constituționalitate.
Important este de înțeles care sunt efectele deciziilor instanțelor în
problemele de neconstituționalitate.
Astfel, efectele se produc inter partes, legea este înlăturată doar față de părți.
Insă, deoarece în sistemul american se aplică regula precedentului, o decizie a
unei instanțe superioare este obligatorie pentru toate instanțele inferioare, astfel
că deciziile Curții Supreme sunt obligatorii pentru toate instanțele. (Curtea
supremă nu poate anula o lege, formal vorbind, dar toate celelalte instanțe nu o
vor mai putea aplica).
Cum bine s-a observat (Zoller, 1997), nici o Curte Constitutională, în nici un
stat, nu a jucat un rol comparabil cu cel al Curții Supreme, scopul ei fiind
respectarea Constituției federale de către statele membre. Astfel, în sistemul
american, o mare parte a normelor de drept constituțional reprezintă creația
judecătorilor și, în baza precedentului, au devenit obligatorii pentru cauzele
viitoare. Se poate afirma ca valoarea lor este egală cu cea a actelor legislativului.
Modelul european este folosit în Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Austria,
Germania, România, Ungaria, Polonia.
Se realizează de autorități special abilitate și specializate numite Curți
Constituționale, de regulă independente de alte autorități publice.
Se realizează atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, fie anterior, fie
posterior intrării în vigoare a legii. Deciziile pronunțate au autoritate absolută de
lucru judecat și efectul lor este obligatoriu erga omnes.
 Este preferabil modelului american, deoarece judecătorii constitutionali sunt
specializați pe acest domeniu (Maurice du Verger).
Specific modelului european este modul de numire a membrilor acestor curți,
rolul avându-l autoritățile politice: Parlamentul, Președintele, Regele, Curtea de
Casație, etc. De exemplu, în Germania, 8 judecători sunt numiți de Bundestag12, 8
de Bundesrat13
În Belgia sunt numiți de rege, pe baza unei liste a Parlamentului; în Italia, 5
sunt numiți de Președintele Republicii, 5 de Parlament, 5 de Înalta Curte de
Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi; în România, 3 sunt numiți de
Camera Deputaților, 3 de Senat și 3 de Președintele României.
Alt specific al modelului european constă în exercitarea unui control abstract
de constituționalitate, în sensul că nu există o confruntare clasică între părți și nici
nu se soluționează un litigiu anterior.
Controlul european de constituționalitate presupune o confruntare între o
normă constituțională de referință și o normă atacată, judecătorul urmând a se
pronunța asupra conformității acestei legi cu Constituția, și nu asupra aplicării ei
într-un litigiu particular.
Există și state europene ca Italia, Germania, Austria, Spania, in care Curțile
Constituționale soluționează excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cadrul
unor litigii concrete.
Altă caracteristică a modelului european constă în posibilitatea autorităților
publice de a sesiza Curțile Contituționale. Pentru a fi sesizate de particulari (direct
sau indirect) este necesar să existe un interes concret pentru soluționarea
problemelor de neconstituționalitate.
Dacă modelul american de control al constituționalității a apărut din
necesități practice, cel european este rolul gândirii marelui jurist austriac Hans
Kelsen14.
În viziunea lui, dreptul nu este un sistem de norme de același rang, ci o
piramidă formată dintr-un număr de straturi de norme juridice, în vârful lor
aflându-se Constituția.

12
Bundestagul este Parlamentul unicameral al RFG din 1949, ales de popor prin vot universal; el
alege cancelarul federal al carui mandat lui va fi valabil până la constituirea unui alt Bundestag).
13
Bundesratul este organul constituțional prin care cele 16 landuri participă activ la emiterea de
legi și la administrarea federației (bund).

Hans Kelsen (1881-1973),autor al Constitutiei austriece din 1920, care in mare masura este
valabila si astazi.
 Consecința aceste ierarhii este stabilirea unei relații între diferite categorii de
norme, încât unele își datorează validitatea normelor superioare: o normă nu are
valoare juridică în sine, ci doar prin raportare la norma superioară. Astfel, într-un
astfel de sistem, ideea de conformitate este esențială pentru buna funcționare a
sistemului, de unde apare ca logică necesitarea unui control al legalității actelor
juridice individuale, a actelor normative subordonate legii dar și al
constituționalității legilor. Așadar, Hans Kelsen a propus în premieră o teorie a
dreptului care să justifice controlul de constituționalitate, altminteri edificiul său
cu mai multe etaje suprapuse s-ar dărâma.
Varianta sa de control de constituționalitate are în vedere crearea unui organ
unic de control, un legislator negativ, care nu crează legi (cum o face Parlamentul)
ci sancționează derapajele de la constituționalitate (verificarea conformității
legilor cu Constituția).
 Capitolul III.TEORIA GENERALĂ A STATULUI
Sectiunea I. Conceptul de stat. Scurt parcurs istoric

Această parte a cursului presupune să ne ocupăm de definirea noțiunii de

stat, de aspecte de ordin istoric, de elementele sale constitutive, de forma de
guvernământ (forma de stat, așa cum a definit-o Aristotel), de structura de stat
(relația dintre puterea politică și teritoriu) și de regimul politic (relația dintre
puterea politică și populație, ca element al statului).
Astfel, aplicând aceste concepte la cazul României, ne vom putea explica
trăsăturile statului român reglementate în art. 1 din Constituția României: stat
național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
Originea etimologică a termenului se regăsește în cuvântul latin status, care
înseamnă stare, situație a unui lucru sau persoane. In Evul Mediu semnifica
condiția socială și politică a persoanei, „starea” ei, iar mai târziu desemna
adunările reprezentanților diferitelor pături sociale.
Pentru prima dată, Nicollo Machiavelli, în Principele (1515) a folosit acest
termen, la singular, ca entitate politică, iar Jean Bodin, carturar din secolul al XV-
lea a preluat cuvântul cu acest sens, sensul modern al termenului de „stat”.
Statul poate fi privit din diferite perspective, poate fi studiat pluridisciplinar.
În raport cu cetățeanul obișnuit, statul poate apărea în ipostaze precum:
-statul opresor, in cazul reținerii permisului de conducere;
-statul eliberator, in situatia eliberarii unor ostatici;
-statul protector, pentru pensionarul care primește pensia;
-statul anonim, în raport cu birocrația;
-statul personalizat, identificat cu Președintele sau Primul Ministru.
Din perspectivă ideologică și politică:
-statul este un rău necesar în concepția liberală;
-statul este un rău provizoriu în concepția marxistă;
-statul este un element necesar în concepția social-democrată;
Conceptul de stat a suportat diferite accepțiuni și definiții în doctrină:
-Ludovic al XIV-lea („Regele Soare”) : „Statul sunt eu!”;
-Mussolini: „Statul este o entitate absolută, în fața căruia indivizii și grupurile sunt
entități relative.”
-Kant: „Statul reprezintă o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu
dreptul și sunt asociați printr-un contract.”
-Proudhon: „Statul suntem noi.”;
-Lenin: „Acolo unde începe statul se sfârșește libertatea.”
Concepția dominantă în literatura juridică asupra statului a fost formulată de
Georg Jellinek, cu un secol în urmă. Potrivit lui, statul este corporația teritorială
înzestrată cu putere de dominație originară. În concepția sa, statul cumulează 3
elemente: teritoriul de stat, poporul statului și puterea de stat.
Georges Burdeau, renumit profesor de drept constituțional din Franța afirma:
„Nimeni, niciodată, nu a văzut statul. Totuși, cine i-ar putea nega realitatea,
existența? Locul pe care îl ocupă în viața noastră este atât de important, încât nu
ar putea fi retras fără a compromite posibilitățile noastre de viață. Noi îi
împrumutăm toate pasiunile umane: el este generos sau zgârcit, ingenios sau
stupid, crud sau îngăduitor, discret sau invadator... ne îndreptăm spre el cu
sentimente pe care, de obicei, ni le inspiră persoanele umane: încrederea sau
teama, admirația sau disprețul, deseori ura, dar uneori și un respect timorat sau o
adorație atavică..., amestecată cu nevoia de a crede că destinul nostru nu este
abandonat hazardului. Ni se întâmplă uneori să blestemăm acest stat, dar simțim
că, la bine și la rău, suntem legați tot mai mult de el”.
În lucrările mai recente, accentul cade pe structurarea juridică a statului. In
acest sens, statul este o comunitate constituită juridic, caracterizată prin dirijarea
rațională a conduitei umane, adică indivizii se orientează în raport cu anumite
norme, realizate printr-o procedură coercitivă organizată juridic.
Astfel,profesorul C. Dissescu defineste statul ca „persoana politică a națiunii”.
Potrivit profesorului francez Georges Burdeau, statul este „puterea exercitată
în formă juridică”.
Ioan Muraru și Simina Tănăsescu definesc statul ca „acea modalitate de
organizare a puterii politice”.
În timp ce dreptul constituțional analizează „interiorul” statului, pentru
dreptul internațional, conceptul interesează ca o entitate unitară, care nu trebuie
analizată în conținutul său. Din punct de vedere al dreptul internațional public,
statul este definit ca sumă a 3 elemente: un teritoriu determinat, o populație
stabilă și capacitatea de a încheia relații cu alte state (suveranitatea externă).
În ceea ce privește etapele formării statului, dacă privim statul ca o formă de
exprimare a puterii în cadrul unei colectivități ai cărei membri au sentimentul de
apartenență la comunitate, au scopuri și interese comune și urmăresc atingerea
unei stări de bine general, cetățile antice-așa numitele polis-uri grecești-
corespund acestei idei.
 Despre apariția statului în sensul modern se poate vorbi către sfârșitul Evului
Mediu. El presupune o putere politică care nu se mai justifică prin referirea la
divinitate, nu mai este limitată de dreptul natural, ci instituie ea însăși legea
pozitivă. Astfel, sec . XIV-XV marchează separarea netă a puterii politice de alte
forme de putere existente în societate, odată ce populația a devenit sedentară, s-
au delimitat teritoriul, așezările și s-a dezvoltat sistemul economic (transporturile,
mijloacele de comunicație, etc.).
Fenomenul cel mai marcant în formarea statului modern este reprezentat de
concentrarea puterii în mâinile monarhului; dependența supușilor săi în Evul
Mediu timpuriu nu se mai baza pe simpla tradiție, ci, mai ales, pe puterea militară
și polițienească a monarhului.
Aceasta relatie de dependenta Machiavelli a numit-o stat (lo stato), iar
începand cu secolul al XV-lea, activitatea legată de noua entitate numită stat a fost
numită „politică” , prin analogie cu grecescul polis , cetatea antică. Așadar, statul
suveran este noua entitate rațională, dorită de popor și regele său, ce dispune de
monpolul puterii publice în interior și este independent în exterior. Caracteristic
acestei etape este că suveranul impune sau uneori produce drept pozitiv, dar el nu
este supus regulilor juridice.
În perioada capitalismului timpuriu se vorbește despre statul absolutist:
puterea este tot mai organizată, deoarece și statul își delimitează mai clar teritoriul,
populația este mai sedentară, exercitarea puterii de stat devine o preocupare
constantă și nu doar în timp de criză, teoriile liberale și contractualiste se impun.
Monarhul, ca deținător formal al puterii impune regulile sau doar sancționează, dar
nu este supus regulilor de drept.
Urmează formarea statului de drept și național , primul război mondial
având o importanță marcantă pentru formarea statelor naționale, deoarece a dat un
sens clar suveranității de stat, pe care a legat-o de conceptul de cetățenie, pe de o
parte, și pe cel de națiune, pe de altă parte. Asistăm la o accentuată democratizare a
puterii care are drept consecință integrarea întregii populații în procesul de
realizare a puterii, realizată prin reclamarea de către masele largi a tot mai multe
drepturi.
În sfârșit, apariția statului de drept și social este legată de dezvoltarea
capitalismului industrial, ce stabilește o corelație strânsă între dezvoltarea
economico-socială și consolidarea regimului democratic. Puterea policită cunoaște
o expansiune fără precedent, în sensul că statul își asumă noi sarcini in materie de
economie, de politici sociale, centrul de gravitate al procesului politic trece din
zona deliberării în cea a punerii în aplicare a deciziior. Apar noi generații de
drepturi, cele sociale15, mai întâi cu caracter programatic, apoi tot mai garantate de
stat.
Având în vederea legătura intrinsecă stat-drept, evoluția puterii politice este
însoțită de evoluția sistemului juridic.
a. Astfel, specific statului absolutist este domnia legii, legea aplicându-se
doar guvernaților, statul deținând monopolul sancțiunilor.
b.Statul de drept a apărut prin intermediul constituționalismului, începând cu
a doua jumatate a sec XIX-lea s-a adăugat și atributul național: întregul aparat de
stat era controlat prin norme juridice.
c. Dacă în etapa statului de drept și național, drepturile civile și politice erau
garantate întregii populații, ca o contrapondere la controlul puterii politice asuprea
propriilor cetățeni, statul de drept și social este nevoit să își asume și garantarea
drepturilor sociale.
Sectiunea II. Elementele statului
Așa cum am precizat anterior, definiția statului în sens larg, folosită în
special în dreptul internațional public, presupune existența cumulativă a 3
elemente: teritoriul, populația și suveranitatea.
În mare măsură, această acceptiune interesează și dreptul constituțional,
datorită relației de condiționare dintre puterea de stat și teritoriu și populație.

1. Populația
Dacă unii teoreticieni și-au putut imagina existența statului și în absența
teritoriului, populația este elementul indispensabil.
Deoarece puterea are un caracter social, orice formă instituționalizată de
putere presupune și precizarea ansamblului de persoane asupra căreia se exercită.
În ceea ce privește acest prim element, trebuie să facem distincția între
populație, popor, națiune.
Teoriile normativiste16 au găsit identitatea între conceptul de populație și cel
de popor.
Totuși, acestea au făcut o nuanțare în sensul că:
-populația reprezintă acea comunitate de indivizi ce există încă dinainte de
apariția statului, caracterizată prin origine (trecut) comună, cultură și limbă

15
Din categoria drepturilor sociale fac parte :dreptul la sanatate, la cazare (adapost), la
mancare, la servicii sociale, la educatie.
16
Potrivit acestor teorii, dreptul trebuie sa fie pur, fara nici o ingerinta din sfera politicului.
comună sau pur și simplu pe înțelegerea comună de a conviețui pașnic
împreună;
-poporul reprezintă totalitatea indivizilor existenți pe teritoriul unui stat la un
moment dat;
Potrivit lui Hans Kelsen, între popor și populație nu există nici o diferență,
populația reunind toate persoanele supuse aceleiasi puteri de stat. Sentimentul
comunității proiectează și un viitor comun, un set de valori de apărat și de
transmis, scopuri comune; astfel ia naștere solidaritatea între membrii populației
ințeleasă ca popor.
Sigur că numarul membrilor populației este important, esențial fiind aspectul
calitativ sau psihologic al populației exprimat prin conceptul de națiune.
In definirea conceptului de națiune, s-au impus două concepții: obiectivă și
subiectivă, care se completează, astfel că națiunea este produsul unui îndelungat
parcurs istoric, fiind bazată pe origine sau trecut comun, limbă și/sau cultură
comună, religie comună (factori obiectivi), dar și obiceiuri, tradiții, idei,
sentimente comune și, mai ales voința de a trăi împreună pe un teritoriu
determinat (factori subiectivi) și care reunește în cadrul unei comunități, nu
doar pe indivizii prezenți astăzi, dar și pe generațiile anterioare și pe cele
viitoare.
În acest sens, putem vorbi de națiunea franceză, deși pe teritoriul Franței sunt
și germani, de exemplu in Alsacia, de națiunea britanică, deși în Marea Britanie
sunt și scoțieni și galezi, de națiunea română deși există o importantă comunitate
maghiară, de unde înțelegem că națiunea nu exclude minoritățile.
Pe teritoriul unui stat-națiune (de unde și expresia de stat național) pot exista
mai multe minorități etnice sau lingvistice, termen mai adecvat a fi folosit decât cel
de minorități naționale, într-un stat neputând exista decât o națiune.

Populație și cetățenie
Noțiunea de populație identificată cu cea de popor amintește de noțiunea de
plebe, adică cei care nu aveau acces la puterea de stat (în perioada statului
absolutist), înglobând pe toti indivizii supuși aceleiași puteri de stat, putându-se
astfel justifica diferența între națiune și populație (există națiuni ce trăiesc în mai
multe state, așa cum există și state ce înglobează mai multe națiuni).
Indiferent de sensul dat noțiunii de populație, definitoriu pentru aceasta, din
punctul de vedere al dreptului constitutional este cetățenia care reprezinta acea
legătură juridică dintre cetățean și stat, în baza căreia persoana beneficiază
de un statut special.
Astfel, din perspectiva dreptului constituțional, în cadrul populației
există următoarele categorii:
-cetățeni;
-străini(persoane cu altă cetățenie);
-apatrizi (persoane fără cetățenie).

2.Teritoriul
Asa cum l-a definit Martian Niciu17, teritoriul este acea parte a globului
pământesc asupra căreia un stat își exercită suveranitatea în mod exclusiv și
deplin.
Deși există teritorii fără stat, de pilda Antarctica (din rațiuni de ordin
științific), un stat nu există dacă nu are un anumit teritoriu. In opinia lui Leon
Duguit, teritoriul nu este un element indispensabil al statului, definitorie fiind
puterea, mai exact distincția între guvernanți și guvernați. Daca insa avem in
vedere un trib cu o populație nomadă, în cadrul căruia se poate face diferențierea
între guvernanți și guvernați, acesta nu poate fi identificat cu un stat, în sensul
modern al accepțiunii termenului.
Din punctul de vedere al dimensiunilor, există state foarte mici, ca Vaticanul
(0,44km), Monaco (2,5km) si state foarte mari, ca Rusia(17.125.200 km2), aproape
de doua ori mai întinsă decât Canada, deși ca populație este doar pe locul 8, intre
statele lumii.
Teritoriul este delimitat prin frontiere, care pot fi:
-naturale (urmează o anumită formă de relief, cum ar fi un lanț de munți sau un
fluviu);
-geometrice(linii drepte stabilite între puncte prestabilite, cum este frontiera dintre
Statele Unite și Mexic);
-astronomice(coincid cu meridianele și paralele globului, de exemplu frontiera
dintre Coreea de Nord și Sud).
Toate frontierele sunt convenționale, chiar și în cazul celor naturale existând
în istorie un document internațional care le stabilește.

17
Martian Niciu, Dictionar de Drept international public,Ed.Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti,1982.
 Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate cu statele vecine, fie prin
tratate de pace încheiate în urma unui conflict, prin hotărâri ale unor instanțe
internaționale, sau prin lege internă (cum ar fi limita mării teritoriale).
În România, dar și în orice alt stat, regimul juridic al frontierei este
reglementat prin lege internă, în acord cu normele dreptului internațional.
Actul normativ intern in materie este Ordonanța de urgență a guvernului
nr.105 / 2001 privind frontiera de stat a României, care reglementează delimitarea
frontierei, paza și protecția ei, controlul trecerii frontierei, alte activități desfășurate
în zonă, dar și fapte care constituie încălcări ale regimului juridic respectiv.
La rândul, său teritorul statului cuprinde următoarele elemente:
-spațiul terestru;
-spațiul acvatic;
-spațiul aerian.
Spațiul terestru reprezintă întregul teritoriu al unui stat delimitat prin
frontiere. Nu includem aici enclavele care sunt suprafețe de mici dimensiuni care,
în baza unor realități politice și juridice de secole, confirmate prin tratate
internaționale aparțin unui alt stat, de regulă vecin. Astfel este, de exemplu,
enclava italiană Campiona în Elveția sau enclava armeană Nagorno-Karabach18 din
Azerbaidjan.
În categoria spațiului terestru includem și subsolul, situat imediat
dedesubtul solului, până la limita maximă a posibilităților tehnice de exploatare
(M.Balan). Regimul său juridic este diferit de la un stat la altul, în special în ceea
ce privește dreptul de proprietate asupra resurselor sale. Astfel, un stat își poate
exploata direct resursele sau le poate concesiona3 unor persoane fizice sau juridice
din țară sau din afara ei.

18
O zona cu populatie armeana in Azerbaidjan.
 Potrivit art.136 alin.3 din Constituția României, resursele de interes public
ale subsolului constituie obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică. Ele pot
fi concesionate, conform art.136 alin4.
Este de reținut că, în mod contrar convingerii general existente, terenul pe
care se află sediile misiunilor diplomatice este parte a teritoriului statului acreditar
adica a celui despre a cărui misiune este vorba) si nu a celui acreditant.
Conform dreptului internațional, autoritățile statului acreditar se vor abține
să își exercite jurisdicția asupra terenului în care se află sediile respective, ca și
asupra membrilor corpului diplomatic (aceștia beneficiază de imunitate).
Excepțional, autoritățile pot interveni și în sediul unei ambasade, doar la solicitarea
expresă a șefului de misiune (pentru a aresta un infractor, a evacua un intrus, etc).
Spațiul acvatic este format din apele interioare și marea teritorială.
Apele interioare sunt :lacurile, râurile, canalele, apele porturilor.
Marea teritorială se delimitează în raport cu linia de bază a țărmului
,până la o lățime cuprinsă între 3 și 12 mile marine.19 Lățimea o stabilește
fiecare stat, conform Convenției cu privire la dreptul mării din 1982.
Regimul juridic al mării teritoriale este de competența statului riveran, dar
cu respectarea unor norme ale dreptului internațional public.
Astfel, dreptul internațional cutumiar impune regula dreptului de trecere
pașnică a navelor străine prin marea teritorială, adica dreptul de a naviga sau
traversa marea teritorială în mod neîntrerupt și rapid, cu respectarea
traseelor stabilite. Statele au dreptul să interzică trecerea prin marea lor teritorială
a navelor care transportă anumite obiecte sau substanțe. De exemplu, România
interzice accesul navelor care transportă sau au la bord arme nucleare, chimice sau
de distrugere în masă.
Spațiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului terestru și a
celui acvatic, până la limita inferioară a spațiului cosmic.1
Din acest punct de vedere, fiecare stat are suveranitatea deplină și exclusivă
asupra spațiului aerian situat deasupra teritoriului său, în sensul că el stabilește
regimul juridic al spațiului său aerian: reglementează survolul acestui spațiu, atât
de catre aeronavele naționale, cât și de catre cele străine, orice încălcare a acestor
reglementări reprezentand o încălcare a suveranității statului și îi conferă dreptul
acestuia de a riposta.

19
Majoritatea statelor o stabilesc intre aceste limite.
 3. Suveranitatea

Simpla coexistență a unei populații pe un anumit teritoriu nu dă naștere unui

stat; pe lângă componenta umană (populația) și materială(teritoriul), un stat mai are
nevoie si de componenta formală, adică puterea de stat.
Puterea de stat reprezintă o formă a puterii politice. Puterea politică
desemnează puterea poporului (a națiunii), concept mai larg decât cel al puterii de
stat, aceasta din urma reprezentand partea instituționalizată a puterii politice
(relația dinte puterea de stat și puterea politică este cea de la parte la întreg).
Suveranitatea, ca trasatură, atribut al statului, a apărut odată cu statul, dar
idei despre suveranitate apar spre sfarșitul Evului Mediu, primul care a clarificat
conceptul fiind Jean Bodin(1530-1595 ) in lucrarea Les six livres de la Republique
, care a apreciat că suveranitatea este de origine divină, și a definit-o ca puterea
supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă și indivizibilă.
Potrivit concepției lui , suveranul este supus legilor naturale și divine, nu se
poate răscula împotriva divinității, dar nu este supus propriilor legi, acestea
adresându-se supușilor.
 Dacă până la Jean Bodin dreptul avea ca sursă divinitatea, ulterior suveranul
face dreptul și poate dispune dupa bunul său plac.
Ruptura față de acest sistem se va produce prin afirmarea faptului că puterea
decurge de la popor și ea se datorează contractului social încheiat de monarh, ca
deținător al puterii statale și popor.
Secularizarea statului1 a condus la conturarea teoriei suveranității
populare, dezvoltată de J.J Rousseau în Le Contract Social. Potrivit acestei teorii,
dacă înainte suveranitatea era concentrată în mâinile monarhului, în fapt aceasta
este distribuită între membrii colectivității. Exercitiul suveranității este insa
încredințat guvernanților, poporul având posibilitatea revocării reprezentanților săi
și dreptul de decizie finală.
Potrivit teoriei suveranității nationale, suveranitatea nu aparține poporului,
ca sumă de indivizi, ci națiunii, ca persoană juridică distinctă de persoanele care o
compun, exercitată prin reprezentanți. Aceasta concepție se regăsește în Declarația
franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 și în Constituția
revoluționară franceză din 1791 : „ Suveranitatea este una, indivizibilă, inalienabilă
și imprescriptibilă. Ea aparține națiunii; nici o parte a poporului și nici un individ
nu poate să-și atribuie exercițiul suveranității”.
Conform acestei teorii, mandatul acordat nu mai poate fi controlat de
membrii națiunii. Aceștia trebuie să se supună deciziilor luate de națiune, ca o
voință distinctă de cea a membrilor săi, care nu mai au dreptul de decizie finală.
Suveranitatea națională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea
parlamentului, care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea
individuală a membrilor săi.
După aceste mențiuni legate de suveranitate, o putem defini ca fiind acea
calitate a puterii de stat de a fi supremă pe plan intern si independentă pe
plan extern, sau altfel spus, dreptul statului de a decide liber în treburile sale
interne si externe.
Supremația reprezintă acea trăsătură a puterii de stat de a fi superioară
oricărei alte puteri în raporturile sale cu populația.
Independența externă presupune lipsa oricărei ingerințe (directe sau
indirecte) din partea altui stat sau a unei organizații internaționale în deciziile
interne ale unui stat.
Nu este dificil de observat însă că, în prezent, privind la majoritatea statelor,
o astfel de independență este iluzorie. Astfel, deciziile interne sunt adesea
influențate sau chiar determinate de factori externi (presiuni din partea unor mari
puteri, a unor parteneri comerciali, a unor organizații internaționale, mari concerne
sau pur si simplu din partea comunitații internaționale). Toate acestea însă nu
elimină suveranitatea, toate aceste presiuni nu se pot substitui suveranității; în cele
din urmă puterea suverană este cea care decide, doar această decizie poate „lega”
juridic pe indivizii supuși jurisdicției sale.
Odată cu apariția UE , s-a apreciat că statele membre au renunțat la o parte
din atribuțiile lor, și-au transferat o parte a suveranității către UE , cei mai optimiști
visând la „Statele Unite ale Europei” (un viitor stat federal), după cum
euroscepticii nu dau mari șanse acestei structuri originale, unice care este UE. Ca
de obicei, adevărul este situat undeva la mijloc.

Sectiunea III. Forma de stat

Înțelegem prin forma de stat modalitatea de realizare și exercitare a

puterii de stat constituite pe un anumit teritoriu.
Forma de stat presupune luarea în discuție a două componente :
- structura de stat;
- forma de guvernământ.

1.Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul de organizare a puterii de stat în
raport cu teritoriul. In mod concret, aceasta ne indică dacă un stat este constituit
din unul sau mai multe state membre.
Din acest punct de vedere, există două forme ale structurii de stat:
- statul unitar(simplu);
- statul federal(compus).
Caracteristic statului unitar sunt:
- existența unei unice formațiuni statale;
 - existența unui singur rând de organe centrale ale statului (un singur
organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc
suprem);
- existența unei singure constituții;
- existența unei singure cetațenii;
- subordonarea uniforma a organelor administrației locale față de cele
centrale;
- aplicarea uniformă a dreptului pe teritoriul statului unitar;
- pe plan internațional, statul unitar acționează ca unic subiect de drept
internațional public.
Sunt state unitare: România, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie , Suedia .
În funcție de modalitatea concretă de exercitare a puterii de stat în cadrul
statelor unitare, putem distinge intre state unitare centralizate sau
descentralizate.
În statele centralizate, puterea de stat se exercită prin intermediul
autorităților centrale, cele locale fiind uniform subordonate, avand rolul de a
pune în aplicare deciziile luate la nivel central.
În statele descentralizate, autoritățile locale pot avea competențe
decizionale proprii, distincte de cele ale autorităților centrale.
Statul federal este format din două sau mai multe state membre, care, prin
unire, formează un stat nou, federația, ca subiect unitar de drept.
Caracteristicile federației sunt:
- existența a două rânduri de organe centrale de stat: organele federației:
(Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) și organele statelor
member (fiecare stat are Parlament, Guvern, organ judecătoresc
suprem propriu);
 - Parlamentele federale sunt bicamerale (o cameră reprezintă statele
membre, de exemplu, Senatul în S.U.A. sau Consiliul Statelor în Elveția;
a doua cameră reprezintă poporul federației); există și state unitare cu
parlament bicameral (în acest caz, bicameralismul este justificat de
„oportunitate politică” și de ingeniozitate constituțională sau de nevoia
organizării unui democratism și a unui echilibru de legiferare, în timp
ce, în cadrul statelor federale, bicameralismul reprezintă o necesitate);
- existența a două constituții: o constitutie a federației și câte una pentru
fiecare stat membru; Constituția federală stabilește domeniile de
competență repartizate federației, cele repartizate statelor membre și
domenii comune de competență; Constituția statelor federate este
subordonată Constituției federale;
- existența a două cetățenii: una a fiecărui stat membru, și una a
federației;
- federația este. de regulă, subiect unic de drept internațional.
Sunt state federale: S.U.A, Canada, Mexic, Brazilia, Elveția (deși se numește
confederație, deoarece sub aceasta forma a fost creata), Germania, Belgia, India,
Australia etc.
Realizând o analiză a statului federativ, trebuie să distingem, conform literaturii
de specialitate, între subiectele de federație și formele de autonomie.
Subiectele de federație sunt statele membre. Doar ele au o anumită
independență și se pot desprinde, dacă doresc, de federație.
Formele de autonomie sunt determinate de necesitatea rezolvării unor
problem naționale locale, putând exista ca forme de autonomie în federație:
republici autonome, regiuni autonome, districte naționale, provincii
autonome.
 Este de observat că, în funcție de o serie de factori, precum: rezolvarea
problemelor naționale, ideologia care stă la baza statului, ș.a., statul federativ este
supus, în principiu, unor două tendințe opuse: una de centralizare, de trecere
la statul unitar, alta de descentralizare, de menținere a federației, tendințe ce
explică transformările structurale din unele federații, după anul 1990. Determină
tendinte centralizatoare, de pilda, problemele economice, care nu pot fi rezolvate la
nivelul statelor membre, cele legate de distribuirea energiei și a combustibilului, de
mișcare a forței de munca, necesitatea existenței unor servicii sociale, etc.
Aceste probleme complexe impun și soluții variate, ce corespund intereselor
concrete ale fiecărui stat federativ.
De exemplu, Belgia este un stat federativ nou, caracterizat printr-un
“federalism informal”, regulile precizate anterior aplicându-se doar parțial în cazul
ei. Astfel, din anul 1993, Belgia este un stat federal compus din trei regiuni:
Regiunea Valona, Flamanda și Regiunea Capitalei Bruxelles; exista trei comunități
(comunitatea franceză, comunitatea flamandă și cea germanofonă) și patru regiuni
lingvistice(de limba franceză în Valonia, de limba neerlandeză în Flandra,
Regiunea Bruxelles, bilingvă– limba franceza și neerlandeză, de limba germană – o
parte a Valoniei).
Această structură a Belgiei nu este un fenomen izolat, ci se înscrie în
perspectiva mai largă a regionalizării, ce cuprinde întreaga Europă (Mark A.
Lejeune). Autonomia regiunilor din Belgia este foarte extinsă, fiind prelungită fără
rezerve.
Distinct de formele structurii de stat, vom analiza asociațiile de state, ca
forme ale vieții internaționale, rezultante a diferitelor circumstanțe istorice
sau sociale și care se constituie pe baza tratatelor internaționale. În cadrul lor,
statele membre își păstrează independenţa (uneori, doar formal), iar
raporturile dintre ele sunt de drept internațional și nu de drept
intern(constituțional).
Cele mai cunoscute asociații de state sunt: uniunea personală, uniunea reală
confederația.
a) Uniunea personală reprezintă asociatia a două sau mai multe state
independente ce au comun doar șeful statului. Ele au apărut fie ca
rezultat al succesiunii la tron sau al alegerii de unui sef de stat comun în
două sau mai multe state. Astfel, au fost :
- Anglia și Regatul Hanovrei(1714-1837);
- Olanda și Marele Ducat de Luxemburg(1890-1915);
- Columbia, Venezuela și Ecuador, unite sub presedinția lui Simón Bolívar
într-o mare republică Columbiană(1821-1830);
- Belgia si Congo (1885-1908).
b) Uniunea Reală reprezintă acea asociaţie de state, în care, pe lângă șeful
statului, mai există și alte organe de stat comune(în domeniul afacerilor
externe, apărare, finanțe, etc.)
În anumite cazuri, uniunile reale sunt adevărate forme ale structurii de stat,
nu doar pentru că li s-a recunoscut dreptul de a acționa în relațiile internaționale
ca stat unic, dar și ca o consecință a faptului că aveau și alte organe comune în
afara șefului statului.
De asemenea, în unele cazuri, uniunea reală a reprezentat o etapă în
formarea statului unitar. Astfel au fost, de exemplu, Principatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești (24 ianuarie 1859-24 ianuarie 1862), Austria și
Ungaria (1867-1918), Norvegia și Suedia (1815-1905), Danemarca și Islanda
(1918-1944).
c) Confederația de state este acea asociație de state independente, creată
printr-un tratat internațional, în vederea îndeplinirii unor scopuri
 comune, de ordin economic, politic, militar, atât cu caracter intern, cât
și internațional.
Ea nu creează un stat nou(un nou subiect de drept).
Pentru a-și îndeplini scopurile, statele confederate își aleg un organ comun –
dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre si în cadrul cărora
hotărârile sunt luate cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestor organe vor fi
obligatorii, numai dacă sunt ulterior aprobate de state.
Adesea, confederațiile au reprezentat o etapă în realizarea statului federal.
Sunt astfel de exemple: Confederația statelor americane (1778-1787); Confederația
germanică (1815-1871); Confederația elvețiană (1815-1848).

2.Forma de guvernământ

Forma de guvernământ reprezintă modul în care sunt constituite și

funcționează organele statului prin care se exercită puterea politică într-un
stat.
Forma de guvernământ se raportează la trăsăturile definitorii ale șefului de stat
si la raporturile lui cu puterea legiuitoare.
Astfel, în funcție de modul de desemnare a șefului de stat, formele de
guvernământ pot fi: monarhia și republica.
Monarhia este cea mai veche și răspândită formă de guvernământ. Specific
ei este faptul că șeful de stat este un monarh, putându-se numi: rege, împărat,
prinț, domn, mare duce, emir, ș.a.), desemnat ereditar sau prin proceduri specifice
regimului constituțional respectiv.
În evoluția monarhiei, putem distinge între următoarele forme:
1.Monarhia absolută - este cea mai veche formă de monarhie,
caracterizată prin puterea discreționară a monarhului. În Europa
 Occidentală, ea a existat până la începutul Revoluției franceze, iar în
Europa de Est și Orientul apropiat, până la începutul secolului al XX-lea
(Imperiul Țarist și Imperiul Otoman).
2. Monarhia limitată(constituțională) este caracterizată prin limitarea
puterii monarhului prin constituție; în continuare, însă, monarhul
are un rol important, atribuțiile parlamentului fiind reduse.
A apărut în timpurile moderne, odată cu afirmarea principiului
suveranității poporului și cu adoptarea primelor constituții.
3. Monarhia parlamentară dualistă - acea fomă a monarhiei
constituționale în care monarhul și parlamentul se află pe poziții
egale.
4. Monarhia parlamentară contemporană - mai mult simbolică, aceasta
a fost păstrată ca urmare a tradiției și istoriei unor state ca Marea
Britanie, Belgia, Olanda, tările scandinave (toate sunt monarhii
parlamentare constituționale).
În cazul acestora, se aplică principiul „monarhul domnește, dar
nu guvernează”, păstrând însă:
- dreptul de a refuza semnarea unor legi;
- dreptul de a dizolva Parlamentul;
- dreptul de numire în funcții superioare.
Republica este acea formă de guvernământ în care cetățenii își aleg sau
desemnează șeful statului, prin vot direct sau indirect, numit, de regulă,
președinte.
Nu trebuie confundată cu democrația, monarhiile contemporane având și ele
regimuri politice democratice20.

20
Regimuri bazate pe voinţa poporului, demos însemnând popor în limba latină, iar kratos
însemnând, în aceeasi limbă, putere.
 În functie de modul de desemnare a șefului de stat, există:
- republică parlamentară;
- republică prezidențială.
Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că președintele
este ales de parlament, în fața căruia răspunde(nuanțat, desigur). Din
această cauză, poziția sa este inferioară parlamentului . Sunt republici
parlamentare, de exemplu, Italia, Austria, Germania.
Republica prezidențială se caracterizează prin alegerea președintelui de
către popor, fie direct, prin vot universal, egal, secret, liber exprimat, fie
indirect, prin intermediul colegiilor electorale (electori) , ca în S.U.A.
Fiind astfel desemnat, președintele se află pe poziții de egalitate cu
parlamentul și are prerogative puternice. Astfel, președintele este și seful
statului, și al executivului; în general, nu există prim-ministru.
În unele republici prezidențiale, președintele republicii este și şeful
guvernului(de exemplu, în S.U.A.), în altele există și un şef al guvernului (de pildă,
în Franța).
Republica semiprezidentială reprezintă un model intermediar, în care
președintele este ales direct de către popor, având atribuții mai limitate decât
în cazul unei republici prezidențiale(de exemplu, România, Franța, Irlanda).
Și aici, pot exista două subtipuri, în funcție de modul în care este reglementată
relația dintre parlament și președinte:
- exista un „semiprezidențialism parlamentarizat”, atunci când
balanța înclină către parlament;
- ne aflăm în faţa unui „semiprezidențialism prezidențializat”, atunci
când balanța înclină spre președinte.
 În acest sistem, există.de regulă, atât președinte, cât și un prim-ministru.
președintele deține puterea executivă, spre deosebire de republica parlamentară,
dar o parte din rolul de șef al guvernului este îndeplinit de către primul-ministru.
Deși în mod clasic, monarhii au avut acces la putere pe cale ereditară, iar
președinţii prin alegeri, au existat și regi aleși, ca, de exemplu, Alexandru Ioan
Cuza(1859) sau regele Poloniei- Henric de Valois (1573) 21sau președinti ereditari,
de exemplu în Coreea de Nord 22.
În România, există un semiprezidențialism parlamentarizat, ca urmare a
reticenței firești după o lungă perioadă de dictatură, față de orice formă de
organizare care ar fi putut duce la concetrarea și personalizarea puterii. Există,
așadar, o tendință de diminuare a rolului politic al președintelui, printr-o serie de
îngrădiri ale atribuțiilor sale constituționale. De aceea, regimul politic romănesc
este calificat ca fiind un regim politic semiprezidențial atenuat sau
parlamentarizat(cu atribuții ale președintelui mai limitate, comparativ cu un
președinte de republică semiprezidențială. Avem, așa cum s-a observat, un
executiv bicefal, cu un sef al guvernului și un şef al statului, ambii cu atribuții
în exercitarea puterii executive.
Atunci când se vorbește despre Președintele României, deseori, acesta este
denumit Șef al Executivului, iar când se vorbește despre primul-ministru, acesta
este numit Șef al Guvernului.
Regimul prezidențial pastrează alegerea directă a președintelui de către
popor, dar îi conferă președintelui o serie întreagă de atribuții politice. Deși seful

21
Aceasta situaţie a intervenit în Polonia ca urmare a crizei din anul 1572,când regele Poloniei,
Sigismund al II-lea August, a decedat fără moştenitor.
22
Fondatorul regimului comunist in Coreea de Nord, Kim Il –Sung, cunoscut si sub numele de
Presedintele Eterna, a murit in 1994,conducerea statului trecând la fiul săa, Kim Jong-Il,
denumit si Eternul Secretar al Partidului; acesta a decedat în anul 2011,puterea trecând atunci
în mâinile fiului său, Kim Jong-Un.
statului nu este în același timp și prim-ministru (funcţia de prim-ministru este
separată), el poate:
- prezida lucrările Guvernului;
- poate sesiza Curtea Constituțională;
- avea drept de veto legislativ.
Așadar, regimul semiprezidențial reprezintă o cale de mijloc între un
sistem ce acorda președintelui prerogative foarte largi(regimul prezidențial) și
unul care nu îi acordă deloc(sistemul parlamentar), cale în care președintele
este ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, dar
puterea executivă aparține de fapt Guvernului, în funcția căruia se află
primul-ministru.
Aceasta este cea mai importantă deosebire între regimul prezidențial si cel
semiprezidențial, deoarece, în regimurile prezidențiale, prețedintele este totodată și
șeful puterii executive.
Ca element comun, în regimurile prezidențiale și cele semiprezidențiale, se
poate menționa posibilitatea de punere sub acuzare a președintelui în anumite
situații grave. Însă, în timp ce în regimul semiprezidențial, președintele poate
dizolva Parlamentul, acest lucru nu îl poate face președintele într-un sistem
prezidențial.
Implicarea directă a președintelui în viața politică nu este posibilă în
regimurile semiprezidențiale, unde, deși președintele este ales prin vot direct,
cu sprijinul unor partide, el nu poate desfășura o activitate politică, deoarece
trebuie să aibă o poziție echidistantă față de diverse forte politice.
El nu are inițiativa legislativă (ca în regimul prezidențial), dar poate
opri adoptarea unor proiecte de legi, exercitându-și dreptul de veto și să
dispună trimiterea lor pentru o nouă dezbatere Camerei (sau Camerelor),
pentru reexaminarea proiectului pe care nu îl consideră acceptabil.
 Statele foste comuniste din Centrul și Sud-Estul Europei care au devenit
membre UE și statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), sunt, în majoritatea lor,
semiprezidențiale. De aceea, România este mai aproape, ca experiență a tranziției,
de fostele state comuniste ce au aderat la UE, decât de monarhiile constituționale
din Europa sau de republicile parlamentare occidentale.
În Romania, raporturile de putere dintre președinte și primul-ministru,
precum și dintre executiv și legislativ, nu de puține ori au fost tensionate, sau chiar
conflictuale. Ele nu pot fi explicate doar prin intermediul normelor constituționale,
ci și prin existenţa unor factori, cum ar fi: personalitatea președinților în funcție,
tipul de regim democratic anterior tranziției, clivajele societății românești în
tranziție, majoritatea parlamentară, coalițiile legislative și executive, gradul de
fragmentare a partidelor, etc.
Toți acești factori determină efecte care modifică modul în care se aplică
regulile constituționale si in care funcționează sistemul de guvernare.
Se poate spune că președinții de după 1989 au exercitat o influență mult mai
mare decât le conferă prerogativele constituționale, uneori acționând chiar în afara
Constituției. Astfel, în practică, sistemul de guvernare din România nu a fost
unul semiprezidențial atenuat, ci unul semiprezidențial accentuat, în care
președintele a avut un rol foarte important, uneori crucial.
Formulele executivului din România au avut un deosebit potențial de
conflict, determinat nu doar de „chimia” personală dintre președinte și premier, dar
și de modificările ce pot apărea, în timpul mandatului președintelui, în ceea ce
privește configurația parlamentului, sub aspectul raportului dintre grupurile
parlamentare ce formează majoritatea sau opoziția(minoritatea).
Este de observat că toți președinții post-decembriști au avut cel puțin o
relație conflictuală cu primul-ministru (Ion Iliescu versus Petre Roman, Emil
Constantinescu versus Radu Vasile, Traian Băsescu versus Călin Popescu-
Tăriceanu).
Interesant de observant este că, în urma unui conflict major între Președinte și
Prim-ministru, Președintele care a supraviețuit Prim-ministrului (Ion Iliescu lui
Petre Roman, Emil Constantinescu lui Radu Vasile și Traiam Băsescu lui Călin
Popescu-Tăriceanu) s-a implicat puternic în desemnarea unui prim-ministru
obedient în urma alegerilor parlamentare (Ion Iliescu l-a numit prim-ministru pe
Theodor Stolojan în 1991 şi pe Nicolae Văcăroiu în 1992, Emil Constantinescu pe
Mugur Isărescu în 1999, Traian Băsescu pe Emil Boc în 2008).
În concluzie, însă doar din punct de vedere teoretic, regimul politic
instituit de Constituția României este cel semiprezidențial, cu o anumită
ascendență a prerogativelor Parlamamentului față de cele ale Președintelui,
fapt ce imprimă regimului trăsături puternice de regim parlamentar.
 Capitolul IV. PARLAMENTUL
Sectiunea I. Aspecte generale

Etimologic, termenul provine din limba franceza, de la “parler”=a vorbi, care

a patruns in engleza dupa cucerirea normanda si a fost folosit ca denumire pentru
organul care, initial, avea ca scop sa vorbeasca, sa negocieze cu monarhul.
Parlamentul britanic este printre cele mai vechi din lume; cel Islandez se pare
ca a existat mai devreme, insa cei care fac istoria acestei institutii trimit la
Parlamentul britanic ca model.
A aparut ca o reactie impotriva despotismului si tiraniei, specifice
absolutismului feudal. El a exprimat cerinta umana de a participa la “facerea
legilor”, care este de fapt prima lege a democratiei.
Intr-o forma incipienta, Parlamentul britanic a aparut in secolul al XIII-lea,
initial fiind numit curia major si era alcatuit din vasali directi ai Coroanei, apoi a
primit denumirea de Mare Consiliu, fiind alcatuit din reprezentati ai nobilimii.
Denumirea de parlament dateaza din secolul al XIII- lea , mai exact din 1295,
cand a fost convocat asa-numitul Model Parliament, sub domnia lui Eduard I, in
uzul general fiind folosit in secolul al XIV- lea (pana atunci fiind utilizato mai
vechii termeni de consiliu si curie).
Tot din secolul al XIV- lea, dateaza si separarea celor doua camere ale
parlamentului englez (la 1332 se mentioneaza oficial existenta unei adunari a
cavalerilor si orasenilor, separata de lorzi si clerici).
Aceasta denumire a fost preluata in Franta, cu deosebirea ca adunarea
respectiva era un organ jurisdictional, mai exact o instanta consultativa care ajuta
la luarea deciziilor monarhului, iar mai tarziu, printre atributiile sale era si
aprobarea impozitelor(pentru a limita puterile regelui).
Ulterior, Parlamentul a dobandit capacitatea de a adopta legile si apoi puterea
de a exercita controlul asupra executivului.
Din trasaturile acestor adunari s-au nascut ideile moderne de reprezentativitate
si suveranitate. Modelul britanic de parlament, in timp, s-a constituit in reperul,
“matricea” parlamentarismului modern.
Asa cum deja am stabilit, puterea apartine poporului, deci numai acesta are
dreptul de a legifera. Insa, in statele mari si cu populatie numeroasa, este imposibil
ca intreg poporul sa se constituie intr-o adunare care sa decida , sa legifereze (asa
cum se intampla in cetatile grecesti). De aceea, solutia gasita de mintile luminate
ale filozofilor, juristilor si politologilor a fost aceea ca poporul sa delege acest
exercitiu de a legifera unor reprezentanti(delegati, mandantari) ai sai. Asa au aparut
sistemele electorale, deputatii, senatorii, deci parlamentul.
 Este important de observat ca toate constitutiile lumii care consacra puterea
poporului, stabilesc ca ea se exercita prin reprezentare si referendum.
Imputernicirea sa fiind atat de importanta, avand asadar functia de legiferare
intr-un stat, s-a impus ca parlamentul sa fie autonom in sistemul autoritatilor
statului. In acest sens, s-au cautat solutii ca el sa fie independent in exercitarea
puterilor sale atat de importante si de asemenea, sa se constituie intr-o eficienta
contrapondere fata de guvern.
In prezent, Parlamentul reprezinta acea institutie politica si juridica
,democratic desemnata cu caracter reprezentativ, formata din una sau mai
multe camere, abilitata sa adopte legi si sa controleze alte organe.
Potrivit art.70 alin.1, Parlamentul este organul reprezentativ suprem si
unica autoritate legiuitoare din Romania. De asemenea, si Presedintele este
organ reprezentativ; potrivit art.80, el reprezinta statul român, iar pe plan local,
primarii, consiliile locale si judetene se bucura de reprezentativitate.
Parlamentul este organ reprezentativ, deoarece este desemnat de cetateni prin
vot.
Aceasta sintagma „organ reprezentativ suprem” nu implica nicidecum
subordonarea celorlalte organe fata de parlament. Fiind organ legiuitor,
parlamentul adopta legi obligatorii pentru autoritatile statului si cetateni, dar nu
poate decide si asupra modului in care presedintele sau organele administratiei
publice locale isi exercita atributiile. Altfel spus, parlamentul, este departe de rolul
de “organ suprem al puterii de stat” pe care il avea M.A.N. in perioada comunista.
Ca unica putere legiuitoare, parlamentul poate adopta legi in orice domeniu al
vietii sociale, cu procedura prevazuta in art.73-79 din Constitutie si nu poate
modifica prevederi din Constitutie decat in conditiile si potrivit procedurii
prevazute de art.150-152.
Presedintele si Guvernul, desi participa la elaborarea legilor, nu sunt
“autoritati legiuitoare”(comparativ cu situatia din monarhiile constitutionale, unde
presedintele si adunarea legiuitoare exercita in comun ,in prezent doar formal,
puterea legiuitoare.)
Sediul materiei referitoare la Parlament se gaseste in Titlul I, Capitolul I din
Constitutie (art.60-79) si regulamentele parlamentului (Regulamentul Camerei
Deputatilor, adoptat la 24 februarie 1994, modificat in repetate randuri ;
Regulamentul Senatului, adoptat la 30 iuie 1993 si modificat ulterior si
Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, adoptat in
1992).
 Sectiunea II.Structura Parlamentului

Din punct de vedere structural vorbind, in prezent exista: parlamente

monocamerale si parlamente bicamerale.
In statele din nordul Europei predomina monocameralismul (Danemarca,
Finlanda) dar exista si in Grecia, Portugalia sau Ungaria.
Bicameralismul este majoritar in Europa.
Asa cum am stabilit, el este specific statelor federale. Astfel, camera
inferioara ii reprezinta in mod direct pe alegatori , numarul membrilor ei fiind
stabilit in functie de populatia fiecarui stat federat; camera superioara reprezinta
statele federate , dar nu in mod strict proportional cu numarul de locuitori.
In camera inferioara curentele din opinia publica se vor manifesta imediat
si nemijlocit, in timp ce in camera superioara se vor prefera solutiile ponderate,
prevaland interesele regionale, traditiile locale si mentinerea specificitatii anumitor
provincii. Asadar, camera inferioara este mai impetuoasa, cea superioara este mai
ponderata.
Parlamente bicamerale exista si in state unitare din Europa, ca Franta, Italia,
Olanda, Irlanda; la fel este si in Spania, care se apropie de federatie prin gradul
ridicat de autonomie al unor provincii.
Parlamentul monocameral are avantajul unor costuri mai mici si o procedura
legislativa mai rapida . Dezavantajul consta in stabilitatea mai scazuta a vietii
politice si a legislatiei, in sensul ca parlamentul este mai expus fluctuatiei opiniei
publice, ceea ce se va reflecta in legislatia adoptata.
In Romania, Adunarea Constituanta din 1991 a optat pentru parlamentul
bicameral, ca urmare a traditiei parlamentare romanesti, consacrata in toate
constitutiile adoptate anterior perioadei comuniste.
Astfel, potrivit art.60 alin.2, Parlamentul este alcatuit din Camera
deputatilor si Senat , ambele alese prin vot universal egal, direct si liber exprimat.
Pana revizuirea Constitutiei din 2003, atributiile celor doua camere erau
aproape identice, singura deosebire constand in faptul ca Senatul il numea pe
Avocatul Poporului.
In ceea ce priveste modul de constituire a camerelor, Constitutia impune
doar stabilirea numarului deputatilor si al senatorilor in functie de populatia tarii;
restul este reglementat de legea electorala.
Desi este posibil ca alegerea deputatilor sa se faca pe baza unui scrutin de
lista , iar a senatorilor pe baza de scrutin uninominal, legea electorala prevede
acelasi tip de scrutin pentru ambele camere, respectiv cel de lista.
Toate alegerile generale desfasurate dupa anul 1989, au avut loc la aceeasi
data alegerile pentru ambele camere.
 Daca, insa alegerile ar fi la date diferite, dar si daca s-ar oferi posibilitatea
reinoirii treptate a camerei superioare si un eventual mandat mai lung pentru
senatori(ceea ce ar presupune o revizuire a constitutiei), guvernantii ar putea primi
semnale mai clare de la electorat in timpul mandatului si ar fi mai sensibili la
opiniile acestuia. Cu alte cuvinte, daca senatul ar fi reinnoit treptat, ar exista o mai
mare stabilitate a parlamentului si a vietii politice.
Asa cum s-a observat in doctrina (M.Balan), faptul ca in prezent alegerile
generale au loc o data la 4 ani, cu acelasi tip de scrutin si cu reinnoirea integrala a
ambelor camere, aceste alegeri reprezinta „un cataclism ciclic„ in viata politica si
parlamentara romaneasca, cu atat mai mult cu cat alegerile prezidentiale au loc in
acelasi timp.
Astfel, vointa electoratului dintr-o singura zi este decisiva pentru viata
politica a tarii timp de 4 ani, ceea ce poate fi frustrant pentru alegatorul care
constata ca o buna parte a promisiunilor electorale au fost incalcate sau
nerespectate, iar opinia sa, timp de 4 ani nu –i va afecta pe guvernanti.
Treptat, se raspandeste convingerea ca partidele mint sistematic, ceea ce
duce la scaderea increderii in pluralismul politic, in sistemul parlamentar si in
valorile democratiei.
Totusi, fata de anul 2003, atributiile legislative ale celor doua camere sunt
clar delimitate, iar procedura de adoptare a unei legi este redusa considerabil.
Sistemul bicameral a fost adesea criticat in România, in anul 2009 Traian
Basescu a convocat si un referendum consultativ ce a avut ca obiect doua intrebari
(parlament bicameral si un numar maxim de 300 de parlamentari), validat23, dar
fiind consultativ nu putea duce la revizuirea Constitutiei, initiativa si procedura
revizuirii fiind strict reglementate de Constitutie, iar referenumul legislativ
(inclusiv prin legi constitutionale ), este neconstitutional.
Deasemenea, functionarea criticabila a sistemului bicameral in Romania se
datoreaza nu doar modului in care acesta a fost reglementat prin constitutie si legea
electorala, ci si practicii Guvernului de a emite anual sute de ordonante de urgenta,
ceea ce a condus la supraincarcarea Parlamentului, tolerantei Parlamentului si a
Curtii Constitutionale fata de aceasta practica, dar si dificultatilor intampinate de
partidele politice in a ajunge la un consens privind actele normative importante.

Sectiunea III.Organizarea Parlamentului

Pentru a-și desfășura activitatea, fiecare Cameră își va alege un Președinte,
un Birou Permanent, un nr. de comisii parlamentare; Principiile generale ale

23
Peste 77% din populatie a raspuns afirmativ.
acestor formațiuni stabilite de Constituție, reglementările de detaliu regăsindu-se în
regulamentele celor două Camere.
Aceste organisme sunt formate pe baza Principiului Configurației Politice a
Camerelor, așa cum CCR a stabilit în decizia 601 / 2005: ` Compunerea Camerei,
rezultată din alegeri, pe baza proporției pe care grupurile parlamentare o dețin în
totalul membrilor Camerei respective `.
De altfel, întreaga organizare a Parlamentului, se face conform Principiului
Autonomiei Camerelor (în ceea ce privește organizarea și funcționarea lor,
fiecare are buget propriu, fiecare are o structură politică specifică, fiecare are
organe proprii, ceea ce înseamnă că întreaga organizare internă aparține
Parlamentului, neexistând vreun amestec din partea Guvernului.
Este de reținut că un Parlament este format din majoritatea parlamentară și
din minoritatea parlamentară (opoziție). Ața stând lucrurile, trebuie găsite
modalități de a proteja minoritățile și de a împiedica dominația majorității; de
asemenea, posibilitatea de exprimarea a opoziției nu trebuie să desființeze
posibilitatea de a decide a majorității. Așadar, în structura parlamentului trebuie să
se reflecte Pluralismul politic.
Pentru ca pluralismul politic să se regăsească în organizarea internă a
Parlamentului, toate structurile interne trebuie să exprime proporțional configurația
politică a Parlamentului. În acest sens, membrii partidelor politice care prin alegere
au câștigat mandate, i se oferă posibilitatea de a se organiza în grupuri politice
parlamentare.
Structura de organizare internă a parlamentului include:
- Grupuri politice parlamentare;
- Birouri;
- Comitete;
- Comisii.

Sectiunea IV.Funcțiile Parlamentului

Nu există un punct de vedere unitar în doctrină în această problemă, cert
este că Parlamentele contemporane nu mai sunt doar organe legislative, ci organe
multifuncționale, care în prezent trebuie să realizeze un dialog efectiv cu instituțiile
europene.
Reamintim că cele 3 funcții ale statului sunt: Funcția Legislativă, Funcția
Executivă, Funcția Judiciară. Între cele 3 funcții, cea Legislativă este cea mai
importantă, ea presupune adoptarea de norme juridice obligatorii pentru Executiv,
și în cazul unor litigii și pentru puterea Jurisdicțională.
Potrivit art. 60 alin.1, din Constituție, Parlamentul este unica putere
legiuitoare.
În practică, această funcție este împărțită cu executivul ( Guvern +
Președinte ) în ceea ce privește inițiativa legislativă, legislația delegată,
promulgarea legilor, dreptul de veto, dar și cu electoratul, în cazul referendumului
legislativ ( în unele sisteme constituționale ) sens în care se vorbește despre
limitele puterii legislative a Parlamentului.
Prin lege, în sens larg, înțelegem orice act juridic normativ, iar în sens
restrâns, doar actele juridice normative ale Parlamentului; în această accepțiune,
doar Parlamentul poate adopta legi.
Conform art.73 din Constituție, Parlamentul adoptă 3 categorii de legi:
- Legi constituționale – cele de revizuire a Constituției;
- Legi organice – dă o importanță deosebită, o parte enumerate de art.73 (
cele privind Sistemul Electoral și Autoritatea Electorală Permanentă, cele
privind Partidele Politice, Statutul Deputaților și Senatorilor, organizarea și
desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului, Regimul stării de
mobilizare parțială și totală și al stării de război, infracțiuni, pedepse și
executarea lor, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanțelor de judecată, a Ministerului Public și al Curții de
Conturi, regimul proprietății și al moștenirii, organizarea învățământului,
regimul general privind raporturile de muncă, regimul cultelor, statutul
minorităților ș.a domenii pentru care, în Constituție se prevede adoptarea de
Legi organice );
- Legi ordinare – adoptate în celelalte domenii ale vieții sociale ( nu fac
obiectul nici al legilor organice, nici al celor constituționale ).

1.Funcția de Control
Parlamentul ar fi lipsit de prestigiu și autoritate dacă nu ar putea controla
activitatea celorlalte autorități publice, dar și parlamentul este supus controlului din
partea altor organe ( CCR, Președintele sau Guvernul )
Este un control necesar, deoarece parlamentul ca organ căruia poporul i-a
încredințat reprezentarea sa, trebuie să constate cum este respectată și aplicat
Constituția și actele normative, cum autoritățile statului își îndeplinesc rolul în „
angrenajul ” statal.
 În ceea ce privește întinderea dreptului de control al Parlamentului în sistemul
caracterizat prin separația/echilibrul puterilor în stat, vom preciza doar că Dreptul
de Control al Parlamentului asupra Executivului este o posibilitate de manifestare a
opoziției, în legătură cu Guvernul care, de regulă, reprezintă majoritatea
parlamentară.
Există mai multe forme și mijloace specifice prin care acesta se exercită.
În ceea ce privește controlul Parlamentului asupra Guvernului, acesta se
realizează prin:
a. Acordarea votului de încredere, în sensul că Parlamentul aprobă lista
Guvernului și programul de guvernare;
b. Moțiune de Cenzură; așa cum acordă votul de încredere Guvernului,
Parlamentul îl poate și demite. Pentru inițierea moțiunii de cenzură este
necesar un procent de ¼ din nr. deputaților și al senatorilor, urmând a fi
adoptată cu votul majorității deputaților și al senatorilor. Aceasta atrage
încetarea mandatului Guvernului.
Așadar, moțiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar
ce are drept efecte eliminarea Guvernului și nu doar îndreptarea unei erori.
Parlamentarii care au inițiat o moțiune de cenzură nu mai pot avea o nouă
inițiativă, în cadrul aceleiași sesiuni parlamentare, cu excepția cazului în
care Guvernul își asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, asupra
unui program sau declarații de politică (în condițiile art.113); dacă în timp de
3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a programului sau a declarației
de politică este depusă o moțiune de cenzură care este votată, Guvernul este
demis.
c. Prin informare (potrivit art.111); pentru a-și putea desfășura activitatea și a
obține informațiile necesare exercitării controlului parlamentar, Camera
Deputaților, Senatul sau Comisiile Parlamentare ( prin Președinții lor ) au
dreptul de a solicita informații autorităților publice, sens în care, Guvernul și
celelalte organe ale administrației publice sunt obligate să prezinte
informațiile și documentele solicitate.
Reglementări detaliate în acest sens găsim în regulamentele celor două
Camere. Ca regulă însă, deputații sau senatorii pot solicita de la orice
autorități ale administrației publice informații sau documente (în copie
certificată), dacă ele sunt necesare pentru activitatea lor (după consultare,
acestea sunt restituite); dacă este vorba despre secrete de stat de importanță
deosebită cererea poate fi refuzată.
d. Prin Comisiile Parlamentare; deși, în principiu, orice Comisie
Parlamentară poate exercita un control, de obicei aceste funcții se
încredințează unor comisii de anchetă (art.64 alin.4) care vor soluționa
probleme controversate legate de activitatea executivului (procedura se
desfășoară cu martori, ca în instanță) sau unor comisii de specialitate ale
Parlamentului (dacă este vorba de probleme curente: audierea unor persoane
propuse pt. a fi numite în funcția de ministru);
e. Prin Intermediul Petițiilor Cetățenilor, având în vedere că membrii
Parlamentului sunt reprezentanți ai cetățenilor, astfel încât aceștia pot fi
intermediari între cetățeni și Guvern; este o modalitate prin care executivul
(Guvernul și miniștrii) poate afla doleanțele cetățenilor, iar deputații și
senatorii au obligația de a rezolva aceste petiții, de a interveni pentru ei la
Administrație.
Regulile în această privință se găsesc în regulamentele celor două Camere.
Petițiile trebuie scrise, semnate, să cuprindă datele de identificare ale
petiționarului apoi sunt înregistrate și trimise comisiilor competente care vor
decide în 10 zile, în sensul că:
- O vor soluționa;
- Va trimite petiția autorităților publice competente;
- O va clasa;
- Va sesiza Camera (în cazuri deosebite).
Indiferent de decizia luată, petiționarului trebuie să-i fie adusă la cunoștință.
Acest control este eficient datorită faptului că dezbaterile parlamentare sunt
publice (că Guvernul trebuie să dea explicații în public), că sunt publicate în
M. Of., difuzate prin presă, radio, TV.
f. Prin Întrebări și interpelări (potrivit art.112), adresate de deputați și
senatori.
Întrebarea este o cerere simplă de a răspunde dacă un fapt este adevărat,
dacă o informație este exactă, dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre
într-o problemă determinată.
Interpelarea este o cerere adresată de un grup parlamentar (în scris, față de
întrebări, care sunt orale), de unul sau mai mulți deputați prin care Guvernul
trebuie să dea explicații privind politica sa în probleme de ordin intern sau
extern.
 Dacă se consideră necesar discuțiile asupra unei interpelări se pot încheia
printr-o moțiune simplă24 prin care Camera Deputaților sau Senatul își pot
exprima poziția cu privire la o problemă ce a făcut obiectul interpelării.
g. Prin Avocatul Poporului (ombudsman), instituție care a apărut în Suedia (la
1766), apoi a fost răspândită în special în Europa, după cel de-al Doilea
Război Mondial. Denumirile sunt diferite, cum ar fi Comisar Parlamentar,
Apărător al Poporului, Apărător Public, Mediator Public, Procuror
Parlamentar; la noi s-a preferat cea de Avocat al Poporului, fiind asociat cu
cel care apără, mai ales pe cei slabi.
Avocatul Poporului este o instituție independentă numită în ședința comună
a celor două Camere pentru un mandat de 5 ani, având rolul de a apăra
drepturile și libertățile cetățenilor în raport cu autoritățile publice, în special
cu cele executive.
Exercită un control parlamentar deoarece este numit de parlament și prezintă
un raport anual parlamentului care ia la cunoștință despre activitatea
ombudsman-ului; în aceste rapoarte el poate face și recomandări referitoare
la legislație sau luarea de măsuri pentru ocrotirea libertăților publice.
Avocatul Poporului își exercită atribuțiile fie din oficiu, fie la cererea
persoanelor interesate.
h. Prin Cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor
Guvernului¸ pentru fapte săvârșite în exercițiul funcțiilor lor;
procedurile prin care Parlamentul (și Președintele României) pot cere
începerea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului sunt
prevăzute în legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială.
De asemenea, parlamentele exercită și un anumit control asupra
activității președintelui în situații cum ar fi:
- Președintele va consulta Parlamentul înainte de a cere
poporului să se pronunțe prin referendum asupra unor probleme de
interes național;
- În cazul mobilizării generale sau parțiale a armatei, dispusă de
Președinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului;
- Măsurile adoptate de Șeful Statului pentru a respinge o
agresiune armată împotriva României se aduc la cunoștința
Parlamentului prin mesaj Prezidențial;

24
Hotărâre a Parlamentului asupra unei probleme supuse discuției sale.
 - Suspendarea Președintelui25, cu majoritatea de voturi a membrilor
celor două Camere (reunite în ședință comună, cu avizul CCR, la cererea a
1/3 din nr. total al deputaților și senatorilor);
- Parlamentul poate hotărî Punerea sub acuzare a Președintelui
pentru Înaltă trădare26
2.Funcția Guvernamentală
În îndeplinirea ei, Parlamentul are următoarele atribuții:
- acordarea votului de încredere pentru Guvern și programul de guvernare
(deși este și modalitate de control, în esență acesta reprezintă o decizie de
ordin politic);
- moțiunea de cenzură (art.113 și art.114); și aceasta este o decizie de ordin
politic (în afara faptului că are și Caracter de Control); Guvernul poate fi
demis și în situații din care nu rezultă că acesta este în culpă, exclusiv ca
urmare ca urmare a faptului că Parlamentul și-a pierdut încrederea în
capacitatea Guvernului de a-și îndeplini programul de guvernare;
- numirea în funcții sau demnități publice (6 din 9 judecători ai CCR sunt
numiți de Parlament; cei 15 membri ai CSM, membrii Curții de Conturi sau
directorul SRI sunt numiți tot de Parlament);
- adoptarea legii bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat
(include și pensiile), ceea ce implică asigurarea echilibrului financiar;
- ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale, declarațiilor de război,
suspendarea sau încetarea ostilităților militare (toate acestea sunt atribuții de
politică externă).

2
Președintele poate fi suspendat pentru fapte grave, ce încalcă prevederile Constituției,
conform art.95.
26
Prevăzută în art.155 Cod Penal ca fiind fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o
putere sau organizație străină cu scopul de a suprima/știrbi unitatea, indivizibilitatea,
suveranitatea sau independența statului prin acțiuni de provocare de război contra țării sau de
înlesnire a ocupației militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de
aservire față de o putere străină ori de ajutare a unei puteri străine pentru desfășurarea unei
activități dușmănoase împotriva siguranței statului. Pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de
ani și interzicerea unor drepturi. În cazul Președintelui acesta va putea da explicații; de la
punerea sub acuzare până la demitere, președintele este suspendat de drept, competența
aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, Președintele este demis de drept.
 De asemenea, Parlamentul îndeplinește o serie de atribuții legate de
organizarea sa internă și funcționalitatea sa (ce vizează propria sa activitate):
- Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor (în prima ședință după
alegeri, fiecare cameră verifică legalitatea alegerii fiecărui membru; potrivit
regulamentului Camerei Deputaților și Senatului, acestea sunt legal
constituite după validarea a 2/3 din mandate, respectiv a ¾ din mandate);
- Adoptarea Regulamentului de Organizare și Funcționare;
- Alegerea organelor interne ale Camerelor [cele două Camere beneficiază de
autonomie organizatorică, ceea ce presupune că ele își aleg birourile
camerelor, a comitetului (biroului) Parlamentar, când cele două Camere
lucrează reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea Comisiilor
Parlamentare, etc.].
 CAPITOLUL V. INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT
(PREŞEDINTELE)
Sectiunea I. Aspecte generale. Locul si rolul şefului de stat

De-a lungul istoriei, orice colectivitate umană a avut un conducator, un șef,

fie că acesta a fost recunoscut sau impus.
Acest fapt este cu atât mai evident în cazul statelor - acele colectivități de
indivizi, grupați pe un teritoriu și care au presupus în cadrul organizării politice să
fie și conduse de un șef de stat, instituție care a avut un parcurs evolutiv propriu.
Pentru corecta întelegere a instituției șefului de stat, trebuie să precizăm că
unele sisteme constituționale au la bază teoria unicităţii puterii, alte sisteme
sunt bazate pe teoria separației/echilibrului puterilor în stat, având astfel
consecințe în ceea priveşte natura juridică a șefului statului, atribuțiile sale și
raporturile sale cu parlamentul.
Astfel, dacă statul are la bază unicitatea puterii, aceasta a avut drept
consecință crearea organelor puterii de stat (categorie necunoscută în sistemul
separației puterilor în stat). În acest caz, șeful statului este încadrat în această
categorie, alături de parlament.
În statele organizate pe teoria separației puterilor în stat, statul este
construit pe cele 3 mari puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească. Șeful statului este încadrat în categoria puterii
executive, fiind desemnat ca șeful puterii executive sau al executivului.
De asemenea, pentru a putea întelege această instituție a șefului de stat,
trebuie corect înțeleasă relația dintre națiune (popor) și organizarea statală a puterii.
 Am stabilit deja că puterea politică este deținută de popor, iar exercitarea ei
se face prin reprezentanți. În acest sens, la nivel central există două organe
reprezentative: parlamentul și șeful statului, alese prin vot universal si egal.
Totodată, pentru a întelege instituția șefului de stat trebuie să avem in vedere
structura executivului și locul șefului de stat în cadrul său.
În cazul executivului format dintr-un organ de stat unic (adeseori un
președinte), avem de-a face cu un regim prezidențial pur, în care președintele
este ajutat de o echipă ai cărei membri sunt funcționari și nu guvernanți.
De pildă, Președintele SUA, ca şef al guvernului, deține plenitudinea
deciziilor în materie de guvernare, guvernul având doar un rol pur
consultativ. Președintele este liber să își aleagă membrii cabinetului, cu aprobarea
ulterioară a senatului, însă, tradițional, senatul îi aprobă pe cei desemnați de
presedinte.
Puterile reale ale Președintelui SUA le depășesc însă pe cele atribuite de
constituție (B. Selejan). Astfel, una din sursele principale ale autorității
președintelui constă în obligația sa de a veghea la executarea legilor, sens în care
are o putere considerabilă de reglementare și, în cadrul ei, o marjă largă de
apreciere.
Președintele american poate emite acte cum ar fi: exectuive orders, executive
agreements, proclamations, acte considerate expresia puterii sale inerente (inherent
powers) în executarea legilor; aceasta putere nu derivă din nici un text legislativ.
În alte state, puterea executivă este îndeplinită de două organe de stat:
șeful de stat și guvernul, sistem care are la bază dezvoltarea regimului
parlamentar în Marea Britanie. Acest sistem a apărut ca urmare a slăbirii
progresive a puterii monarhului și creșterii, pe de altă parte, a puterii miniștrilor,
care inițial erau simpli auxiliari ai monarhului.
 Astfel, alături de șeful statului (ce personifică națiunea), a apărut un grup de
funcționari care să gestioneze afacerile publice(cabinetul).
Această structură a puterii executive este întâlnită în multe state, considerate
a avea „un regim de cabinet”.
Putem spune că evoluția cabinetului este definitivă când unul dintre membri
ocupă poziția superioară de şef al guvernului (prim-ministru, președinte). În acest
caz avem un șef al statului și un șef al guvernului.
Sunt state unde funcția de șef de stat revine unor organe colegiale, ca de
exemplu, în Elveția; de asemenea, într-o serie de state foste socialiste [Bulgaria,
Polonia, Ungaria, Romania(1947-1974)].
Locul și rolul jucat de șeful statului este diferit, în funcție de diferite
regimuri constituționale.
În regimul parlamentar, șeful statului are un rol restrâns (poate fi
monarh sau președinte).
Cum am precizat anterior, în Marea Britanie regina „domnește dar nu
guvernează”. Aceasta are atribuții cum ar fi:
 deschide și închide sesiunile parlamentare;
 dizolvă și convoacă parlamentul;
 îl numește pe primul ministru și pe ministri;
 sancționează legile;
 dizolvă parlamentul, la cererea cabinetului;
 prin tradiție, este „sursa oricărei justiții” și a oricărui titlu de onoare;
 este șeful Commonwealth-ului britanic și șeful bisericii anglicane;
Această situație există și în Suedia, Spania, Danemarca, care sunt monarhii
constituționale sau în Germania, Italia, care sunt regimuri parlamentare
republicane.
 În SUA (republică parlamentară prezidențială), Constituția americană în
art.2. paragraful 1 prevede: „Puterea executivă va fi exercitată de către
Președintele SUA”.
În sistemul constituțional american, președintele, prin mecanismul de „frâne
și contragreutăți”, se află pe aceeași poziție cu legislativul.
Timp de două secole de existenţă a Constituției americane din 1887, fără ca
aceasta să fi fost modificată în mod relevant în ceea ce privește atribuțiile
congresului și ale președintelui, a avut loc un proces de întărire continuă a rolului
președintelui, în prezent existând opinia potrivit căreia președintele american este
cel mai puternic om al lumii. În acest sens, Harry S.Truman 27 a afirmat : „Însuși
Genghis Han s-ar înverzi de invidie”.
Preşedintele SUA are atribuții cum ar fi:
 numeşte ambasadori, miniștri, consuli, judecători la Curtea Supremă,
acordă mandate de senatori;
 în cazuri extraordinare poate convoca ambele camere sau una dintre
ele;
 primește ambasadori, încheie tratate;
 aprobă, semnează legile, supraveghează aplicarea corectă a lor.
La cealaltă extremă se află Suedia, unde șeful statului are doar funcții
exclusiv ceremoniale, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează și nu revocă
miniștri, altfel spus nu dispune de nici o putere.
În Franța (regim semiprezidenţial - din 1958), Președintele are un rol crescut
în comparaţie cu parlamentul.

27
Cel de-al 33-lea presedinte al SUA (1945-1953), a devenit preşedinte la 12 aprilie 1945, când
Roosvelt a murit după câteva luni în care starea sa de sănătate s-a deteriorat. În timpul
preşedinţiei sale, SUA au încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial. Imediat
după război, tensiunile cu Uniunea Sovietică au escaladat, perioadă care a marcat inceputul
Războiului Rece (https://ro.m.wikipedia.org).
 Astfel, Președintele Franței:
 „veghează” la respectarea constituției;
 poate lua decizii necesare pentru arbitrarea sau soluționarea unui
conflict ce ar putea afecta funcționarea puterilor publice;
 este garantul independenței naționale, a integrității teritoriale, a
respectării acordurilor comunității și al tratatelor (art.5 din
Constituție);
 este garantul independenței autorității judiciare (art.64 din
Constituție);
 numește și revocă pe primul ministru;
 numește pe miniștri, la propunerea primului-ministru;
 prezidează Consiliul de Miniștri;
 promulgă legile (în termen de 15 zile);
 poate dizolva Adunarea Națională (cu consultarea prealabilă a
primului ministru și a președinților celor două camere);
 numește în functii civile și militare;
 acreditează ambasadorii;
 are drept de grațiere;
 are drept de veto28;
 deţine o prerogativă foarte importantă: de a supune referendumului
orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat; astfel, cu

28
Dreptul de a solicita parlamentului să delibereze din nou asupra unei legi ordinare sau dreptul
să sesizeze Consiliul Constituțional asupra neconstituționalității unei legi ordinare înainte de
promulgare.
 ajutorul votului din partea poporului poate să-și impună un obiectiv
politic.29

Secţiunea II.Rolul și atribuțiile Președintelui României

În premieră funcția de președinte a fost creată în România în 1974, an

în care era în vigoare Constituția din 1965.
Până în decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost primul și singurul
președinte al Republicii Socialiste România , care și-a consolidat dictatura
personală în timpul regimului totalitar comunist.
Neavând modele anterioare de constituție democratică în contextul unei
reforme republicane de guvernământ, s-a apelat la „transplant constituțional”,
Constituția Franței din 1958 fiind principalul izvor inspirațional pentru Constituția
României din 1991.
S-a afirmat că „părinții Constituției” au fost ghidați de un „constituționalism
al aversiunii” (aversiune față de trecutul comunist); în acest sens, s-a dorit ca
președintele să fie ales direct de către popor30, cu puteri prezidențiale limitate,
pentru a nu se ajunge la autoritarism.
Față de modelul francez, în care Constituția din 1958 a crescut puterile
președintelui și a „raționalizat” puterile parlamentului, Constituția României din
1991, a conturat un președinte „raționalizat”.
În România există un regim semiprezidențial, care pendulează între
accentuarea puterilor prezidențiale și diminuarea lor în favoarea
parlamentului.

29
Astfel, Președintele De Gaulle, în 1962, a reușit în acest mod să revizuiască constituția, deși
prevederile constituționale stabileau o altă procedură de revizuire.
30
Anterior era ales de M.A.N, nefiind rezultatul unor alegeri democratice.
 Deși legiuitorul din 1991 a conturat un președinte cu atribuții limitate,
Curtea Constituțională vorbește de „competențe considerabile”, această apreciere
fiind făcută din interpretarea textului constituțional într-un anume mod, mai ales
unde formularea este mai vagă, aceste „competențe considerabile” nefiind nici în
intenția nici în spiritul legiuitorului constituant originar (B. Selejan).
Instituția președintelui României este reglementată, în Titlul III, Capitolul II
din Constituția României art. 80-100.
Rolul președintelui României este sintetizat de art.80 din Constituție:
 reprezintă statul român în relațiile interne și externe (functia de
reprezentare);
 este garantul independenței naționale, a unitătii și integrității
teritoriale a țării (funcția de apărare);
 veghează la respectarea constituției și la buna funcționare a
autorităţilor publice (funcția de mediere);
 este comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului
Suprem de Apărare a țării(art.92, al.1 din Constituție);
În funcție de criteriul conținutului atribuțiilor sale, acestea pot fi:
 atribuții privind legiferarea;
 atribuții privind organizarea și funcționarea puterii publice;
 atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorități publice;
 atribuții în domeniul apărării statului și asigurării ordinii publice;
 atribuții în domeniul politicii externe;
 alte atribuții.
 SectiuneaIII.Desemnarea Şefului de stat
Desemnarea sefului de stat este o problema legata de forma de guvernamant,
care intereseaza in ceea ce priveste prerogativele sefului de stat, cât si raporturile
sale cu puterea legislativa si executiva.
In statele lumii exista 4 moduri de desemnare a sefului de stat.
1.Desemnarea pe cale ereditara exista in cazul monarhiilor, existand insa si
varianta mai rara a alegerii (de exemplu, in cazul lui Alexandru Ioan Cuza).
In state ca Belgia, Spania, Tarile de Jos, Danemarca, Norvegia, rolul
parlamentului este sa garanteze respectarea acestor reguli. Daca dinastia se
stinge, parlamentul il numeste pe succesorul la tron sau participa la numire.
In aceste sisteme constitutionale, monarhia coexista cu parlamentul (Anglia,
Suedia, Japonia).
2.Un al doilea mod de desemnare a sefului de stat este de catre parlament,
sistem in care parlamentul se afla pe o pozitie supraordonata fata de executive
(de pilda, in Elvetia, Grecia, Israel, Republica Moldova sau Republica Sud-
Africana).
3.Desemnarea sefului de stat in mod indirect, de catre un colegiu electoral
are loc in SUA, Germania, Italia. In Sua presedintele este ales de catre un colegiu
electoral, ales, la randul sau, prin vot universal.
4.Desemnarea sefului de stat direct de catre popor are loc in Romania
,Franta, Portugalia, Filnanda, Islanda, Irlanda , de regula in republicile
prezidentiale. Are loc in statele unde executivul este bicefal, permintand
conservarea unor aspecte de regim parlamentar, mai ales responsabilitatea
guvernului fata de Parlament(de exemplu, in Franta, Finlanda, Irlanda state care
au un sef de stat ales prin vot universal si un sef al guvernului).
In Romania, ca stat republican, seful statului este presedintele. Potrivit
Constitutiei Romaniei (art.81) Presedintele Romaniei este ales prin vot universal ,
egal, direct , secret si liber exprimat.
Pentru a fi eligibil, candidatul trebuie sa:
-fie cetatean roman;
-sa nu mai aiba si alte cetatenii;
-sa aiba drept de vot;
 -sa nu-I fie interzisa asocierea in partide politice, potrivit art.37 alin.3 din
constitutie(judecatorii Curtii Constitutionale, politistii, Avocatul Poporului,
magistratii si alte categorii de functionari publici) ;
- sa aiba varsta de 35 ani la data alegerii;
-sa nu mai fi exercitat anterior 2 mandate de Presedinte al Romaniei.
Poate fi ales in primul tur de scrutin, daca un candidat obtine majoritatea de
voturi valabil exprimate a alegatorilor inscrisi in listele electorale. Daca nici unul
dintre candidati nu obtine majoritatea, se organizeaza a doilea tur de scrutin, la
care participa primii doi candidati, in ordinea numarului de voturi obtinute la
primul tur. Presedintele va fi candidatul care va obtine cel mai mare numar de
voturi,ulterior alegerea urmand a fiind validata de Curtea Constitutionala.
Dupa reviziuirea Constitutiei din 2003, mandatul Presedintelui Romaniei
este de 5 ani, incepe din momentul depunerii juramantului prevazut de art.82
31
din Constitutie si dureaza pana la depunerea juramantului de presedintele nou
ales.
In România, prin lege organica mandatul poate fi prelungit in caz de razboi
sau catastrofa. Aceeasi persoana poate indeplini functia de presedinte cel mult
doua mandate, acestea putand fi si succesive32.
Potrivit art.97 din Constitutie , vacanta functiei de Presedinte a Romaniei
poate interveni:
-in caz de demisie;
-in caz de demitere din functie;
-in cazul imposibilitatii definitive de exercitare a functiei33;

31
” Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea materiala si spirituala a
poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si
libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, unitatea si integritatea teritoriala a
Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”.
Presedintele SUA depunde urmatorul juramânt: ”Eu jur in mod solemn ca voi indeplini cu
cinste functia de Presedinte al SUA si ca din toate puterile mele, voi pastra, proteja si apara
Constitutia SUA”.
32
Cutuma creata in SUA , cand George Washington, primul presedinte al SUA (1789-1797) a
refuzat al treilea mandat, Constitutia americana de la 1787 neprevazant numarul de mandate. Cu
toate acestea, Franklin Roosvelt a obtinut 4 mandate consecutive (1933-1945). Apoi, a fost
stabilit un amendament la Constitutia americana, potrivit caruia s-a revenit la regula impusa de
George Washington, fiind interzis ca pe viitor un presedinte sa aiba mai mult de doua mandate.
O serie de alte state au consacrat de asemenea regula a maxim doua mandate.
-deces.
Demiterea se poate face doar de catre popor prin referendum34.
Presedintele mai poate fi demis de drept, pe data ramanerii definitive a
hotararii Inaltei Curti de Justitie Casatie, de condamnare pentru infractiunea de
inalta tradare.
In timp de 3 luni de la momentul intervenirii vacantei, guvernul va organiza
alegeri pentru un nou presedinte.
In caz de vacanta a functiei, interimatul este asigurat in ordine de
Presedintele Senatului sau a Camerii Deputatilor.In aceasta perioada nu pot fi
exercitate atributiile prevazute de art.88-90 din Constitutie: adresarea de mesaje,
rezolvarea Parlamentului si organizarea referendumului.
Calitatea de presedinte este incompatibila cu cea de membru al unui
partid politic, dar si cu orice functie publica sau privata.

33
Aceasta presupune in mod normal recurgerea la experti in medicina si trebuie constatata de
Curtea Constitutionala, altfel fiind posibile abuzuri.
34
Referendumul este reglementat de Legea nr.3/2000 privind organizarea si desfasurarea
referendumului.
 CAPITOLUL VI.PUTEREA EXECUTIVĂ
SectiuneaI. Delimitări terminologice. Sediul materiei.Funcţiile Guvernului

Alături de puterea legislativă și cea judecătoreasca, puterea executivă se

distinge prin conținutul și caracteristicile sale.
Literatura juridică și legislația o desemnează prin sintagme precum: putere
executivă, autoritate administrativă sau administrație de stat.
Potrivit art.101 alin.1 din Constituție, Guvernul, „Potrivit programului său de
guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a
țării, exercită conducerea generală a administrației publice. Așadar, Guvernul are,
pe de o parte, atribuții politice, adică de a realiza, pe baza votului de încredere a
Parlamentului, politica internă și externă a țării și atribuții administrative, respectiv
exercitarea conducerii generale a administrației publice”.
De asemenea, Administrația Publică este reglementată distinct de Constituția
României, în capitolul 4.
Această reglementare distinctă a Guvernului de cea a Administrației Publice
a fost criticată în literatură, apreciindu-se că s-a încercat separarea Guvernului de
Administrația Publică, Guvernul fiind de fapt organul central chemat să exercite
Administrația Publică la cel mai mare nivel.
Cum corect a observat (M. Bălan), cele două tipuri de sarcini ale Guvernului
se întrepătrund, astfel că o conducere defectuoasă a Administrației Publice poate
produce efecte politice, respectiv poate atrage o Moțiune de cenzură din partea
Parlamentului, chiar dacă politica internă și externă a Guvernului este aprobată de
Parlament; pe de altă parte, politica Guvernului în materie de învățământ, sănătate,
etc., privește adesea în mod direct, Administrația Publică.
Guvernul trebuie să aibă posibilitatea juridică de a transmite impulsurile
politice ale guvernării și de a impune realizarea lor autorităților Administrației
Publice, Administrația Publică având ca scop realizarea unor valori politice, ea
situându-se între activitatea de formulare a acestor valori și cea de materializare
concretă a lor.
Conducerea generală a Administrației Publice presupune raporturi de drept
administrativ între Guvern și autoritățile Administrației Publice.
Aceste raporturi pot fi:
- de subordonarea între Ministere și Guvern;
 - de colaborare, cu autorități administrativ-autonome ca BNR, CNAV,
Consiliul Legislativ, ș.a;
- de tutelă administrativă – față de primari, Consiliile Locale sau Consiliile
Județene.
Noțiunea de Guvern poate avea 3 accepțiuni:
- cea mai largă, prin care se înțelege ansamblul autorităților statului
(Parlament, Executiv și Instanțele de Judecată);
- doar executivul, Șeful de Stat, împreună cu miniștrii;
- sensul cel mai restrâns Guvernului cuprinde pe Primul-Ministru, miniștrii ș.a
membrii stabiliți de lege, sens folosit de Constituția din 1991.
Sediul materiei: Titlul III, cap. III („Guvernul”), art.101 – 109; art.110 – 114
ale cap. IV, „Raporturile Parlamentului cu Guvernul”, iar legea specială care
reglementează în detaliu instituția Guvernului este legea nr. 90/2001 privind
organizarea și funcționarea Guvernului României.
În ceea ce privește structura (componența) Guvernului, potrivit art.101 alin.3
din Constituție, acesta este compus din: Prim-Ministru, miniștrii, ș.a membri
stabiliți prin lege organică.
În constituțiile statelor lumii, Guvernul este desemnat în termeni precum:
Cabinet (U.K), Guvern, Consiliu de Miniștri (inclusiv în România, în perioada
comunistă).
Șeful Guvernului poartă denumiri ca: Prim-Ministru, Președinte.
Am stabilit deja că există state în care Șeful Statului este și șef al Guvernului,
sistem în care miniștrii sunt subordonați direct Șefului de Stat.
În statele în care există un Executiv dualist, se face distincția între Șeful
Statului și Șeful Guvernului, acesta din urmă formând Guvernul și stabilind
programul de guvernare.
Deoarece Guvernul conduce în mod obișnuit Executivul și nu Președintele
care are atribuții mai mult reprezentative, la Guvern ne vom referi atunci când vom
analiza raportul dintre puterile statului.
Ministerele și celelalte organe centrale ale Administrației Publice se află în
subordinea Guvernului; acestea se ocupă cu executarea legilor în domeniile
specifice de activitate (de unde și denumirea de Ministerul de Resort).
Ministerele, alte organe de specialitate subordonare Guvernului și autoritățile
administrative autonome (Consiliul Suprem de Apărare a Țării, BNR, Serviciile de
Informații, Serviciile Publice de radio și televiziune) alcătuiesc împreună cu
Administrația Publică Centrală.
Administrația Locală cuprinde:
 - Consiliile Locale și primarii, ca autorități prin care se realizează
autonomia locală;
- Consiliile Județene, ca autorități de coordonare a activității Consiliilor
Comunale și Orășenești;
- Prefecții – autorități ce exercită conducerea serviciilor publice
deconcentrate și tutela administrativă la nivel local.
Este de precizat că autorități precum Consiliile Locale și primarii nu sunt
subordonate față de autoritățile județene sau centrale, potrivit art.123 alin.4 din
Constituție.
În vederea realizării programului de guvernare, Guvernul îndeplinește
următoarele funcții, consacrate în premieră de legea nr. 90/2001:
a. funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a programului de guvernare;
b. funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ
și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice;
c. funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură
administrarea proprietății publice și private a statului și chestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
d. funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern și extern;
e. funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul
aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice,
siguranței naționale, precum și în domeniul economic și social și al
funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Consacrarea acestor funcții vine să ateste realitatea politică a ultimului
deceniu în care Guvernul a dobândit o importanță politică crescută.
Este suficient să dăm exemplu nr. impresionant de OUG-uri prin care se
evidențiază rolul proeminent al Guvernului în eliberarea de acte normative;
normalitatea presupune însă ca într-un stat de drept legile să fie elaborate de
Parlament, iar Guvernul trebuie să se limiteze la adoptarea de acte cu putere de
lege doar excepțional.
Deasemenea, consacrarea funcției de reprezentare are în vedere recunoașterea
ponderii crescute a Guvernului în sistemul autorităților publice. Astfel, în timp ce
Șeful Statului reprezintă statul român mai mult sub aspect formal, protocolar,
Guvernul are un rol important în conturarea politicii externe.
 SecţiuneaII. Raporturile stabilite între Parlament şi Guvern
(legislativ-executiv)

Pentru a clarifica aceste raporturi, trebuie să stabilim în primul rând rolul

jucat de în legislativ in formarea si activitatea executivului.
In România, Parlamentul joaca un rol determinant in formarea Guvernului.
Primul moment în învestitura guvernului o reprezintă desemnarea
candidatului la funcția de prim-ministru de către Președintele României, prin
consultarea partidelor care au majoritate absoluta în Parlament, ori dacă o
asemenea majoritate nu există, a partidelor reprezentate în parlament.
După îndeplinirea obligației de consultare a Parlamentului, Președintele
poate desemna orice persoană care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 alin.
3 din Constituție pentru a fi candidat la această funcție (poate fi liderul partidului
majoritar în Parlament, al unui alt partid, sau o persoană nemembră a unui partid,
ceea ce interesează fiind calitățile politice şi organizatorice deosebite; șeful statului
nu poate fi redus la rolul de a ratifica deciziile statului în cadrul partidelor politice).
Având în vedere însă că șeful partidului majoritar în Parlament are șanse
sporite de a obține sprijinul parlamentarilor pentru formula sa de guvernare,
practica statelor europene arată că adesea șeful statului îl desemnează ca prim-
ministru pe liderul partidului majoritar deși, la fel ca și în Constituția României,
prevederile constituționale ale statelor europene oferă largi posibilități din acest
punct de vedere.
În România, regula a reprezentat-o mai degrabă desemnarea unui candidat
care nu avea funcția de șef al partidului, iar unii dintre aceștia nu erau nici măcar
membri ai vreunui partid.
Reversul medaliei este că această practică a condus la bagatelizarea
(indirectă) a voinței alegătorilor, care nu puteau decât să bănuiască vag persoana
primului-ministru, în varianta victoriei partidului pe care l-au votat; în al doilea
rând, această practică a determinat accentuarea influenței Președintelui României,
care putea fi tentat să numească o persoană cu sprijin politic mai redus în partidul
său, însă cu atât mai dependentă de Președintele României.
Al doilea moment important al învestiturii este cel în care candidatul la
funcția de prim-ministru prezintă lista guvernului și programul de guvernare,
în termen de 10 zile de la desemnare.
În principiu, programul de guvernare este identic cu cel din campania
electorală, o schimbare radicală într-un timp scurt ar avea drept consecință
pierderea încrederii alegătorilor, însă în cazul unor guvernări de coaliție se
întocmește un program de guvernare care să includă într-o măsură cât mai mare
obiectivele tuturor partidelor membre ale coaliției.
Cel de-al treilea moment al învestiturii constă în acordarea votului de
încredere programului și listei Guvernului (precedat de dezbaterea, în ședință
comună, a listei și programului Guvernului); în acest sens, este necesar votul
majorităţii deputaților și a senatorilor (numărul celor care votează pentru trebuie să
depășească numărul însumat al oponenților, al celor care au absentat și al celor
care s-au abținut).
În ipoteza neacordării votului de încredere, Președintele poate dizolva
Parlamentul, cu condiția expirării unui termen de 60 de zile de la prima solicitare și
dacă sunt respinse cel puțin 2 solicitări de învestitură.
Ultimul moment al învestiturii constă în numirea membrilor
Guvernului de către Președintele României, urmând ca primul ministru și
ceilalți membri ai Guvernului să depună jurământul în fața Președintelui, dată de la
care începe mandatul Guvernului.
Mandatul Guvernului este legat de cel al Parlamentului, având în vedere că
Guvernul prin învestitură a primit încrederea Parlamentului; mandatul va înceta la
data validării alegerilor parlamentare generale (dar și anterior, dacă Parlamentul
retrage încrederea prin moțiune de cenzură).
De asemenea, mandatul poate înceta în situații legate de persoana
primului-ministru(demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale,
incompatibilitate sau deces).
În ceea ce privește modificarea componenței Guvernului, rolul principal îl
are Președintele (cu posibilitatea de intervenție a Parlamentului).
Astfel, la propunerea primului-ministru, în caz de remaniere guvernamentală
sau de vacanță a postului, Președintele îi poate revoca35 și numi pe membrii
Guvernului.
Ce atitudine poate avea Președintele vis-a-vis de propunerea de revocare?
În mod obișnuit, revocarea ar trebui să urmeze automat propunerii primului-
ministru, deoarece nu Președintele ci Guvernul răspunde politic față de Parlament,
iar desemnarea unei persoane ca membră în Guvern este o urmare a faptului că
persoana respectivă este inserată de premier pe lista cabinetului și a aprobării listei
de către Parlament.
35
Revocarea nu presupune neapărat o sancțiune, poate fi cauzată de conducerea ineficienta a
ministerului, de schimbarea politicii Guvernului într-un anumit domeniu, de un incident grav în
domeniul de resort al ministrului revocat și care impune satisfacerea opiniei publice prin
destituiri ajungând până la nivelul Guvernului ș.a.
 Președintele s-ar putea și opune, motivând, de exemplu, că mediază între
puterile statului sau între stat și societate, este greu de apreciat însă, într-o atare
situație, dacă Președintele nu generează mai degrabă o criză guvernamentală decât
să exercite rolul de mediator.
În literatură s-a negat posibilitatea ca Președintele să-l revoce pe primul-
ministru36; a existat și punctul de vedere contrar, mai puțin acceptat, dar argumente
se pot aduce în favoarea ambelor soluții. Cert este că în decembrie 1999, premierul
Radu Vasile mai întâi a fost revocat prin decret al Președintelui României, dar apoi
a fost negociată și obținută demisia sa, ceea ce arată o anumită nesiguranță în ceea
ce privește constituționalitatea soluției revocării premierului.
Dacă încetarea calității de membru al guvernului intervine ca urmare a
situațiilor următoare: demisie, pierderea drepturilor electorale, incompatibilitate,
deces și în alte situații prevăzute de lege (art.8 alin.1 din legea nr 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului), Președintele ia act de aceasta și declară
funcția vacantă.
Demisia din funcția de membru al Guvernului se prezintă în scris
primului-ministru, se anunță în mod public și devine irevocabilă din moment
ce s-a luat act de depunerea ei( dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii).
Dacă premierul este cel care demisionează, demisia trebuie prezentată
președintelui României și are drept consecință încetarea mandatului
guvernului.
În fapt un ministru care constată că a pierdut încrederea primului- ministru
sau că nu poate colabora eficient cu Guvernul ori se află într-o situație politic
compromițătoare este de preferat să demisioneze, deoarece astfel își asumă
personal răspunderea politică a actului său şi evită situația prin care ar face
manifest dezacordul existent în cazul guvernului( M. Bălan , p.147).
Din punct de vedere teoretic, demisia este un act de voința a ministrului
demisionar, însă uneori aceasta are loc ca urmare a solicitărilor sau a presiunilor
primului- ministru sau ale Președintelui( M. Bălan. P.147).
Pierderea drepturilor electorale are loc in cazul pierderii cetățeniei
române sau al pronunțării unei hotărâri judecătorești de punere sub
interdicție sau de condamnare, dacă se aplică și pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi.
Incompatibilitatea referitoare la membrii Guvernului este prevăzută în
art.104 din Constituție și în art.4 din Legea nr.90/2001. Astfel, calitatea de
36
A se vedea și art. 107 alin. 2 din Constituție.
membru al Guvernului este incompatibilă cu orice funcție publică de
autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator.
Deasemenea, această calitate este incompatibilă cu orice funcție de
reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop
comercial.
Potrivit art.104 alin.2, această calitate este incompatibilă și cu:
 exercitarea de acte de comerț(cu excepția vânzării sau cumpărării de
acțiuni ori alte titluri de valoare);
 exercitarea funcției de administrator sau cenzor în cadrul
societăților comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale
ale unor asemenea societăți ori de membru al consiliului de administrație
al regiilor autonome, companiilor naționale și societăților naționale;
 exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații
străine, cu excepția funcțiilor prevăzute în acordurile și convențiile la care
România este parte.
Primul-ministru va constata starea de incompatibilitate și tot acesta va lua
măsuri pentru încetarea acesteia (legea nu prevede un termen, aceasta
neînsemnând că premierul poate acționa discreționar; dacă primul- ministru
ignoră incompatibilitatea vădită sau amână propunerea revocării ministrului
respectiv, sunt încălcate prevederile art.105, remediul putând fi adoptarea unei
moțiuni de cenzură de către Parlament).
Potrivit art.8 alin.2 din Legea nr. 90/2001, mandatul unui membru al
cabinetului mai poate înceta prin demitere, de către Președintele României,
la propunerea primului-ministru, dacă acea persoană este condamnată
penal sau există o hotărâre judecătorească care a constatat că averea
persoanei respective a fost dobândită în mod ilicit.
În afara situațiilor în care încetează mandatul primului-ministru,
mandatul Guvernului încetează dacă premierul se afla in imposibilitatea de
a-si exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile, potrivit art.109 art.2; în toate
aceste situații, Președintele va desemna un alt membru al guvernului ca prim-
ministru interimar, care, până la formarea unui nou guvern, va exercita
atribuțiile primului-ministru, aceeaşi situație poate interveni și în cazul celorlalți
membri ai Guvernului; dacă primul-ministru își reia activitatea în cadrul
Guvernului, interimatul încetează.
 SectiuneaIII.Raporturile executiv-legislativ în legătură cu activitatea
acestora
Este limpede că în activitatea de guvernare legislativul și executivul au
un rol hotărâtor, participarea lor la guvernare este una nuanțată și complexă,
încât este greu de precizat cât anume reprezintă contribuția fiecăruia la actul de
guvernare.
Tot mai des se afirmă că organele executive sunt cele în măsură să
elaboreze politica și să o aplice (rolul lor este de a lua decizii, a realiza
programe, a negocia, a recompensa pe cei devotați și a sancționa încălcările, de
a reglementa afacerile, problemele curente, ceea ce nu poate face legislativul).
Se apreciază că executivul are la dispoziție instrumentele necesare pentru
aceasta misiune.
Astfel, din punct de vedere tehnic, dispune de oameni cu putere de
decizie.
Din punct de vedere politic, membrii executivului, în speță primul-
ministru, sunt conducători, lideri ai partidului majoritar.
Din punct de vedere administrativ, executivul are la îndemână mijloace
administrative, financiare si dispune de o forța publică indispensabilă pentru
executarea legilor.
Toate aceste argumente inclină balanța în favoarea executivului.
Stabilirea prevalenţei legislativului sau a executivului în guvernare este
dificilă şi ca urmare a rolului partidelor politice în constituirea şi în activitatea
autorităților statului, fiind cunoscut faptul ca partidul câștigător în alegeri își
impune opțiunea sa politica atât cu ajutorul Parlamentului cât şi al Guvernului.
Vom detalia în mod concret câteva modalități prin care legislativul şi
executivul se influențează în mod reciproc.
Astfel, legislativul intervine in activitatea executivului prin
următoarele căi:
1. prin adoptarea legilor, executivul urmând a le duce la îndeplinire,
a le executa;
2. prin aprobarea programului de guvernare a executivului
(aprobarea este totodată si un vot de încredere acordat Guvernului; neaprobarea
programului conduce de regulă la demisia guvernului);
3. prin aprobarea delegării legislative; deși funcția legislativă
aparține Parlamentului, delegarea legislativă permite executivului să se
implice in exercitarea funcției legislativului.
 Astfel, în anumite situații si condiții, Guvernul este abilitat să emită
norme juridice in domenii rezervate legii (originea delegării se găsește in
tradiția constituțională britanică prin care monarhul putea lua pe cale de
regulament măsurile necesare pentru a garanta siguranța politică şi apărarea
statului).
Prin delegare legislativă, în mod excepțional Guvernul se substituie
Parlamentului, astfel încât poate, prin ordonanțe, să reglementeze primar, să
modifice sau să abroge reglementarea existentă.
Doar Parlamentul, ca unic organ legiuitor, poate da o astfel de delegare,
stabilind domeniul (în orice caz, nu în cel al legilor organice, restricție ce
privește doar ordonanțele simple) și durata printr-o lege de abilitare.
Actele prin care Guvernul exercită delegarea legislativă se numesc
ordonanțe. Acestea pot fi : simple sau de urgență. Ordonanțele de urgență se
adoptă doar in situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,
existând si obligația de a motiva urgenţa.
Nici Constituția și nici Curtea Constituțională nu au definit noțiunea de
situație extraordinară; totuși, prin decizia nr.1008/2009, Curtea Constituțională
a arătat ca o situație extraordinară poate proveni din existenta unei stări de fapt
obiective, cuantificabile, independentă de voința Guvernului, ce pune in pericol
un interes public (si aici termenii sunt vagi, de exemplu, nu se precizează ce ar
putea reprezenta un „pericol”, ce presupune un interes public; noțiunea stării de
fapt cuantificabile - de asemenea).
Nemotivarea urgentei ordonanței este neconstituțională (altminteri
Guvernul ar putea nesocoti delegarea legislativă prevăzută de art.115 din
Constituție și ar putea adopta oricând acte cu putere de lege şi în orice
domeniu).
De asemenea, în ceea ce privește limitele de fond ale ordonanțelor de
urgenţă, acestea nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, dar pot fi
adoptate în domenii rezervate legilor organice; ele nu pot afecta regimul 37
instituțiilor fundamentale ale statului38, drepturile, libertățile si îndatoririle
prevăzute de Constituție, drepturile electorale si nu pot viza măsuri de trecere
silită de bunuri în proprietate publică.

37
Regimul instituțiilor fundamentale presupune structura, funcționarea, competențele,
resursele materiale și financiare, salarizarea, actele juridice pe care le adoptă, etc.
38
Cele cuprinse în titlul III din Constituție și autoritățile publice prevăzute în alte titluri ale legii
fundamentale.
 Totodată, Curtea Constituțională a decis că ordonanțele de urgenţă nu pot
fi adoptate dacă produc consecințe negative asupra regimului instituțiilor
fundamentale ale statului, dar pot fi şi adoptate, dacă prin reglementările
conținute au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.
4. Legislativul intervine de asemenea în activitatea executivului prin
controlul parlamentar al activității Guvernului, întemeiat pe răspunderea
politică a Guvernului în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate;
deja am analizat aceasta funcție a Parlamentului, care este printre cele mai
importante, deși aceasta funcție poate pierde mult din importanţă, dacă
Guvernul are o majoritate fidelă în Camerele Parlamentului; ea rămâne
însă o funcție practică, nu doar teoretică, deoarece exercitarea acestui
control pune în mișcare opoziția, presa, opinia publică.
Deși rar un guvern este constrâns să demisioneze deoarece
responsabilitatea sa a fost pusă în discuție de către Parlament, totuși dreptul de
control al Parlamentului prevăzut de Constituție reprezintă un permanent
avertisment pentru Guvern (pentru executiv) şi o garanție împotriva unor
posibile abuzuri.
În ceea ce privește intervenția executivului în activitatea
legislativului, aceasta se manifestă în cazul :
 inițiativei legislative (ce aparține Guvernului, deputaților, senatorilor
sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot) ;
 al promulgării legilor (aducerii lor la cunoștința publicului);
 al referendumului restricție ce privește doar ordonanțele simple
restricție ce privește doar ordonanțele simple restricție ce privește doar
ordonanțele simple (Președintele poate declanșa procedura pentru organizarea
unui referendum).
 CAPITOLUL VII.NOŢIUNI GENERALE DE DREPT ADMINISTRATIV
Sectiunea I. Terminologie specifică. Aspecte introductive.

Ca și dreptul constituțional, dreptul administrativ face parte din dreptul

public.
Noțiunea de administrație publică (cunoscută și sub denumirea de
administrație de stat) provine din limba latină, de la prepoziția ad = la și minister =
slujitor, ajutător. Aceasta presupune ideea că administrația publică trebuie să
servească/acționeze în interesul societății. Aşadar, este vorba despre o activitate
subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
Administrația publică este înfăptuită de ceea ce numim structuri
administrative, pentru care se folosesc noțiuni cum ar fi:
- autoritate a administrației publice = colectiv de oameni ce exercită
prerogative de putere publică la nivel statal sau local;
- organ al administrației publice;
- instituție (cu referire la instituțiile publice) = structuri subordonate unor autorități
ale administrației publice care functionează din venituri bugetare, dar și din surse
extrabugetare (instituțiile din învățământ, Academina Română, și instituții de
cercetare din subordinea lor).
Dacă ne uităm în DEX, „a administra” = a conduce, a gospodări o
întreprindere, instituție; prin administrație se înțelege totalitatea organelor
administrative ale unui stat.
Prin putere publică înțelegem dreptul special de care dispune orice
autoritate a administrației publice, în vederea exercitării atribuțiilor sale și
pentru satisfacerea interesului public.
 Prin interes public înțelegem necesitățile materiale și spirituale ale
cetățenilor, la un moment dat; puterea politică este cea care determină
activitățile care pot fi considerate de interes public.
Prin serviciu public înțelegem acea activitate cu caracter continuu și
regulat, organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice, în
vederea satisfacerii unor necesități de interes public.
Serviciul public se caracterizează prin continuitate, egalitatea tuturor în fața lui
și necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor.
Administrația publică este legată de puterea legislativă, care prin activitatea de
legiferare stabilește finalitatea și sensul în care administrația va acționa;
deasemenea, este legată de puterea judecatorească, hotărârile acesteia fiind aplicate
și executate de administrația publică; cel mai strâns, administrația publică este
legata de puterea executivă, fără a se identifica cu aceasta.
Practic, statul își realizează funcția executivă prin două categorii de
activități: de guvernare și de administrare; în timp ce activitatea de guvernare
presupune trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul, dar mai ales pentru viitorul
unei țări, inclusiv din perspectiva relațiilor cu alte state sau organisme
internaționale și interne, activitatea de administrare presupune rezolvarea nevoilor
curente cotidiene.
In mod tradițional, administrația publică presupune două elemente de
bază:
- executarea legii în sensul larg de lege, adică de act normativ cu forță
obligatorie;
- prestarea de servicii publice în limitele legii.
Constituția din 1991, în ceea ce privește raportul dintre activitatea
administrativă și cea executivă, consacră expres guvernului rolul de a exercita
conducerea generală a administrației publice.
 Frecvent, Constituția României folosește noțiunea de autoritate publică,
respectiv de autoritate a administrației publice, aceasta din urmă fiind echivalentă
cu noțiunea de „organ”.
Noțiunea de autoritate publică este folosită de Constituție cu două accepțiuni.
În sensul restrâns, întâlnim noțiunea de autoritate publică în Titlul III al
Constituției, intitulat Autoritățile publice, respectiv cele trei puteri clasice ale
statului.
În sensul larg, autoritatea publică cuprinde, pe lângă autoritățile publice din
Titlul III și alte organe ce exercită prerogative de putere publică, ca: Avocatul
Poporului, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională.
Aceste sensuri sunt regăsite și în ceea ce privește noțiunea de administrație
publică; sfera administrației publice este mai mare decât sfera de activitate a
autorităților publice.
După aceste precizări preliminare, definim administrația publică ca
ansamblul activităților Președenției României, Guvernului, autorităților
administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome
locale, și după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de
putere public, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează
servicii publice.
Subordonarea administrativă presupune:
-dreptul de organizare a activității autorităților inferioare;
-dreptul de a transmite instrucțiuni obligatorii;
-dreptul de a trage la răspundere;
-dreptul de control a activității, cu posibilitatea de anulare a actelor.
Pentru a avea o viziune generală asupra autorităților sistemului administrației
publice, o clasificare a acestora poate fi utilă.
1. Astfel, după modul de formare, există:
- autorități administrative alese (primari, consilii locale și consilii județene);
- autorități administrative numite (prefecți39, Guvern, Prim-ministru);
2. După natura juridică a lor, există:
- autorități administrative individuale (unipersonale): primari, prefecți, etc.;
- autorități administrative colegiale: consiliul local, consiliul județean,
Guvernul, etc.
3. După competența lor (ansamblul de atribuții și responsabilități) există:
- autorități administrative cu competență generală, care au atribuții în toate
domeniile vieții sociale sau economice (Guvern, primari, consiliul județean și
cel local);
- autorități administrative cu competență specială, care își vor execita
atribuțiile într-un domeniu precizat prin lege (BNR, Inspectoratul Teritorial
de Muncă, Consiliul Național al Concurenței);
4. În funcție de teritoriul în care își exercită atribuțiile, există:
- autorități administrative cu competență națională (Guvern, ministere);
- autorități administrative cu competență locală sau judeteană (primar,
consiliu local, consiliu județean).
Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public care
reglementează relațiile sociale din sfera administrației publice, precum și cele
de natură conflictuală dintre autoritățile administrației publice sau alte
autorități statale, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile lor prin acte
administrative ale acestor autorități, pe de altă parte.
Dacă, în ceea ce privește organizarea politică a puterii am făcut distincția
(juridică) între state unitare, state federale și uniuni de state, din punct de

39
Sunt numiti de Guvern si sunt reprezentantii Guvernului pe plan local.
vedere administrativ, în funcție de relația care există între puterea centrală și
puterile locale putem vorbi despre:
-un regim de centralizare administrativă;
-un regim de deconcentrare administrativă;
-un regim de descentralizare administrativă (autonomie locală).

SectiuneaII.Centralizarea. Deconcentratrea.Descentralizarea

Centralizarea presupune o structură puternic ierarhizată, ce concentrează

puterea de decizie și inițiativă doar în mâinile autorității centrale (autoritățile locale
doar transmit problemele din teritoriu către autoritățile centrale competente și
invers, acestea din urmă transmit decizia lor către cei adminitrați). Așadar,
centralizarea prezintă următoarele caracteristici principale: ierarhie strictă,
subordonare față de centru, activitatea autorităților locale este limitată, statul
exercită un riguros control ierarhic, putând anula, modifica, sau suspenda
actele autorităților locale.
În ceea ce privește deconcentrarea, art. 120 din Constituția României
prevede că administrația publică locala se întemeiază pe principiile descentralizării
autonomiei locale și deconcentrării; în acest mod, inconveniențele centralizării, în
ceea ce privește eficacitatea administrației, acestea sunt rezolvate parțial în regimul
deconcentrat.
Prin deconcentrare se realizează un transfer de autoritate de la centru
(prin instituşia prefectului) către colectivitățile locale; față de sistemul
centralizat, în care există agenți executanți ai voinței statului, în cazul
deconcentrării există autorități administrative propriu-zise, cu competențe
proprii, dar numite și revocate de centru, față de care sunt răspunzătoare. Ele
servesc interesul unic al statului, dar pentru chestiuni de ordin local (de
importanță mai redusă).
Modul în care se realizează partajarea competenței între centru și autoritățile
administrative deconcentrate reflectă gradul de deconcentrare administrativă; în
orice caz, structurile deconcentrate au obligația de a raporta centrului situația din
teritoriu și de a executa ordinele. Așadar, avem de-a face cu un sistem în care se
menține puterea ierarhică, dar autoritățile deconcentrate pot adopta măsurile
transmise de la centru la specificul local.
Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării,
deci înseamnă mai puțin decât descentralizarea și presupune recunoașterea
unei anumite puteri de decizie în favoarea agenților statului repartizați pe
întreg teritoriul statului.
Descentralizarea presupune existența unor persoane publice locale, cu
atribuții proprii, desemnate de comunitatea acelui teritoriu, ce intervin în
gestionarea și administrarea problemelor colectivității; prin descentralizare se
renunță la unitatea caracteristică centralizării și se rezervă colectivităților locale
sarcina de a-și rezolva problemele.
Ea nu este opusul centralizării, ci micșorarea ei, o problemă ce preocupă
orice națiune fiind gradul de descentralizare necesar, ce variază în funcție de
întinderea teritoriului, mărimea populației, condițiile economice și politice
existente, tradiții, etc.
Așadar, descentralizarea se caracterizează prin următoarele:
-statul nu mai este singura colectivitate teritorială cunoscută și unica persoană
de drept public;
-colectivitățile teritoriale locale (județ, oraș, comună) sunt persoane juridice
de drept public (au capacitate și interese proprii);
-pentru a-și realiza interesele, colectivitățile locale dispun de autorități
administrative proprii, dar și de mijloace materiale, financiare și umane
necesare;
-autoritățile cărora colectivitățile locale le încredințează administratea
treburilor publice se desemnează prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat; înțelegem de aici că puterea lor nu vine de la centru, ci de la corpul
electoral local, prin alegeri; nu sunt numite, nu sunt subordonate și nu pot fi
revocate de administrația statului (există o administrație a statului și o
administrație a colectivităților locale);
-există însă un control de stat (o tutelă administrativă) asupra legalității
activității autorităților locale.
Depășindu-se anumite limite ale descentralizării, raporturile statului cu
colectivitățile locale pot evolua mai mult, spre autoguvernare și federalism (în
timp ce în statele unitare, organizate în sistem descentralizat, statutul
colectivităților locale este prevăzut prin constituție, în statele federale, acestea își
pot alege în mod liber instituțiile și modul de organizare; față de autoritățile locale
care acționează într-un sistem descentralizat, și care au atribuții doar în domeniul
administrativ, în statele federale, acestea au atribuții și în domeniul politic sau în
cel legislativ.

Sectiunea III. Principiul autonomiei locale

Descentralizarea presupune și autonomie locală, adesea cele doua

principii fiind tratate împreună.
Autonomia locală presupune:
- colectivitățile locale (comune, orașe, județe) sunt subiecte distincte de drept,
cu interese publice proprii;
- pe plan instituțional, aceste colectivități sunt reprezentate de autorități
administrative proprii (consilii locale, județene, primari, preşedinții consiliilor
județene), nesubordonate față de aparatul de stat central;
- adoptarea de decizii în interesul colectivităților pe care le reprezintă;
- dispunerea de resurse financiare, materiale și umane (au buget propriu,
patrimoniu ce include bunurile care aparțin domeniului pulic și privat al
comunei, orașului, județului).
Pe plan european a fost adoptată Carta Europeană a Autonomiei Locale,
ratificată de Parlamentul României prin Legea 199/1997.
Autonomia locală a fost definită de Legea nr.215/2001, a administraţiei publice
locale, ca fiind dreptul şi capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
În concluzie, autonomia locală nu se confundă cu o independență
absolută, cu o izolare totală a administrației locale față de cea centrală;
autoritățile locale nu au o putere de decizie majoră, ci își desfășoară
activitatea în funcție de voința politică statală, exprimată în legile adoptate de
catre Parlament.