Democratia consensualista si democratia majoritarista

Arend Lijphart este un renumit politolog specializat în politică comparată, alegeri

şi sisteme de vot, instituţii democratice, etnie şi politică. În cartea publicată în
1999, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI, Arend Lijphart continuă studiul
democraţiei în societăţile plurale început în cartea sa Democrații apărută în 1986.
Obiectivul prioritar al autorlui este de a surprinde cât mai exact „realitatea”
fenomenelor politice, care deseori sunt greu de cuantificat. Punctul de plecare al
acestuia este constatarea empirică a existenţei unor diferenţe între diversele sisteme
democratice, în privinţa modului în care este generată decizia publică. În unele ţări,
acest mod se apropie mai mult de concepţia tradiţională a democraţiei, ca sistem în
care voinţa majorităţii are câştig de cauză asupra voinţei minorităţii, iar procesul
decizional este unul mai curând conflictual, marcat de confruntarea continuă şi
tranşantă între minorităţi şi majorităţi (această confruntare este specifică modelului
majoritarist). În alte cazuri, decizia este mai degrabă rezultatul unui compromis, al
eforturilor de a realiza un consens mai larg între actori şi de a proteja mai bine
interesele minorităţilor ( modelul consensualist).

Modelul majoritarist este utilizat pentru a numi principalele trăsături ale

instituțiilor guvernamentale și parlamentare britanice (Parlamentul Regatului Unit,
funcționând în Palatul Westminster din Londra). Caracteristicile modelului
Westminster sunt ilustrate în trei democrații : Regatul Unit, Noua Zeelandă și
Barbados, dar elemente ale acestuia au fost exportate și în țări precum: Canada,
Australia și în fostele colonii britanice din Asia, Africa și Caraibe, când acestea au
devenit independente. Esenţa modelului majoritarist este aceea că guvernarea este
realizată de majoritatea poporului şi în concordanţă cu interesele şi dorinţele
acestei majorităţi.

Modelul consensualist este mai potrivit pentru țările mai puțin divizate, dar
eterogene, fiind o alternativă la modelul Westminster, acesta întâlnindu-se în țări
precum Elveţia și Belgia, dar și în conducerea Uniunii Europene. Modelul
consensualist presupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al
elitelor politice care să aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în
condiţiile unei culturi politice segmentate şi ale unei societăţi plurale, adică
„societăţi care sunt puternic divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice,
lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile
lor partide politice, grupuri de interese şi canale de comunicare”. Când se întâlnesc
astfel de societăţi, guvernarea conform modelului majoritar este nedemocratică şi
periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la putere, se vor simţi excluse şi
treptat îşi vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste condiţii, este necesar să
se construiască o formă de guvernare care să fie bazată pe consens, negocieri,
compromisuri.

Din principiile consensualiste şi majoritariste pot fi deduse zece diferenţe în

privinţa celor mai importante reguli şi instituţii democratice. Aceste zece variabile
sunt strâns legate între ele, dar se separă pe două dimensiuni clar diferenţiate.
Prima dimensiune ( dimensiunea executiv – partide ) grupează cinci caracteristici
ale distribuirii puterii executive, sistemelor de partide şi electorale şi grupurilor de
interese, iar a doua ( dimensiunea federal – unitară ) uneşte cele cinci diferenţe
referitoare la distincţia dintre federalism şi guvernarea unitară. Aceste zece
caracteristici ale celor două modele de democraţie sunt descrise într-o formă
preliminară şi exemplificate prin intermediul unor schiţe ale cazurilor relativ pure
de democraţie majoritaristă – Regatul Unit, Noua Zeelandă şi Barbados – şi ale
cazurilor relativ pure de democraţie consensualistă – Elveţia, Belgia şi Uniunea
Europeană. Cartea scrisă de Lijphart ne arată că democraţiile pur sau aproape pur
majoritariste sunt destul de rare – limitate la Marea Britanie, Noua Zeelandă ( până
în 1996 ) şi fostele colonii britanice din Caraibe ( dar numai în privinţa dimensiunii
executiv – partide). Majoritatea democraţiilor au calităţi semnificativ sau chiar
predominant consensualiste. Mai mult, aşa cum demonstrează Arend Lijphart în
cartea sa, democraţia consensualistă poate fi considerată mai democrată decât
democraţia majoritaristă, în cele mai multe aspecte.

În altă ordine de idei, Arend Lijphart încercă să nuanţeze caracteristicile modelului

consensualist al democraţiei, prin comparaţie cu ceea ce numeşte modelul
majoritarist (sau Westminster) al democraţiei. Demersul comparativist pune în
lumină diferenţele principale ale celor două modele, politologul susţinând că
„guvernarea majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi
simple (...), în timp ce modelul consensualist încearcă să împartă, să disperseze şi
să limiteze puterea în diverse moduri.
Analiza comparativă pe care politologul american o realizează între cele două
modele empirice ale democraţiei intenţionează să înlăture puternica tendinţă de a
identifica sistemul politic democratic cu democraţia majoritaristă şi să demonstreze
că, dimpotrivă, democraţia consensualistă (sau consociaţională, cum o numeşte
Giovanni Sartori) este un model alternativ care deţine aceeaşi legitimitate. În acest
sens, Lijphart deduce, din principiile celor două modele, 10 diferenţe care privesc
cele mai importante reguli şi instituţii ale democraţiei.

Cele zece diferenţe sunt orientate în funcţie de două dimensiuni:

• dimensiunea executiv-partide, care vizează distribuirea puterii politice executive,

sistemele de partide şi electorale şi grupurile de interese;

• dimensiunea federal-unitar, ce cuprinde acele trăsături asociate distincţiei dintre

guvernarea federală şi cea unitară.

Asadar, în funcţie de aceste două dimensiuni, devin evidente cele 10 diferenţe

dintre democraţia majoritaristă şi cea consensualistă.

Dimensiunea executiv-partide

 Democraţie majoritaristă

1.concentrarea puterii executive în cabinet majoritare monocolore

2.relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant

3.sistem bipartidist

4.sistem electoral majoritar şi disproportional

5.sistem pluralist al grupurilor de interese

 Democraţie consensualistă

1.împărţire a puterii executive în coaliţii largi, multipartidiste

2.echilibru al puterii între executiv şi legislative

3.sistem multipartidist

4.reprezentare proportionala
5.sistem coordonat şi „corporatist”, al cărui scop este compromisul şi concertarea

Dimensiunea federal-unitar

 Democraţie majoritaristă

1.guvernare centralizată şi unitară

2.concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral

3.constituţii flexibile care pot fi amendate de către majorităţi simple

4.sisteme în care legislativele au ultmul cuvânt în privinţa constituţionalităţii

propriei legislaţii

5.bănci centrale dependente de executiv

 Democraţie consensualistă

1.guvernare descentralizată şi federală

2.separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite
diferit

3.constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare

4.sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi

constituţionale sau supreme

5.bănci centrale independente

Dar, pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre modelul democraţiei majoritariste
şi cel al democraţiei consensualiste, este necesar să neîndreptăm atenţia înspre cel
mai important element care defineşte fiecare model în parte: sistemul electoral.
Astfel, vom observa că primul model al democraţiei foloseşte sistemul electoral
majoritar sau al pluralităţii, în circumscripţii uninominale.

Este vorba despre unsistem în care „învingătorul ia totul”, ceea ce înseamnă că acel
candidat care e susţinut decel mai mare număr al alegătorilor este cel care câştigă,
în timp ce ceilalţi alegători rămân nereprezentaţi. Acest tip de sistem electoral
poate fi divizat în următoarele formule electorale: 1. formula pluralităţii; 2. formula
mixtă majoritate-pluralitate; 3. Formula votului alternativ.

Avantajul acestui tip de sistem electoral este că el conferă stabilitate sistemului,

determinând existenţa unui sistem bipartidist pur (precum în SUA) sau cu două
partide şi jumătate (bipartidismimpur, precum în Marea Britanie), în vreme ce
principalul dezavantaj e că el este mai puţin democratic,în sensul că nu permite
reprezentarea intereselor tuturor grupurilor existente în societate.

Pe de altă parte, sistemul electoral specific modelului democraţiei consensualiste

este unul care are, ca scop principal, atât reprezentarea majorităţii, cât şi a
minorităţii, precum şi transformarea proporţională a voturilor în locuri
parlamentare, pentru a evita astfel suprareprezentarea sau subreprezentarea unui
partid. Este vorba despre sistemul electoral al reprezentării proporţionale (RP),
care, la rândul său, cunoaşte următoarele formule: 1. formula reprezentării
proporţionale pe liste; 2. formula proporțională mixtă;3. formula votului unic
transferabil

Avantajul acestui tip de sistem electoral este că asigură o reprezentare lărgită

a intereselor diverselor grupuri existente în societate, fiind, din această perspectivă,
mai democratic. Principalul dezavantaj constă în faptul că influenţează formarea
unui sistem multipartidist, ceea ce determină imposibilitatea ca un singur partid să
cumuleze 50%+1 din voturi, astfel încât să asigure guvernarea.

Spre final, Arend Lijphart în cartea sa formulează doua concluzii. Prima este că
varietatea de reguli şi de instituţii formale şi informale pe care le-am descoperit în
democraţii pot fi reduse la un model bidimensional, pe baza contrastului dintre
guvernarea majoritaristă şi cea consensualistă. O a doua concluzie importantă are
de-a face cu performanţa politică a guvernelor democratice : democraţiile
majoritariste nu întrec democraţiile consensualiste în managementul
macroeconomic şi controlul violenţei ( democraţiile consensualiste au rezultate
putin mai bune) , dar democraţiile consensualiste depăşesc evident democraţiile
majoritariste în prvinţa calităţii democraţiei şi a reprezentării democratice. În plus,
instituţiile federale ale democraţiei consensualiste au avantaje evidente în ţările
mari, iar băncile centrale independente servesc efectiv scopul controlării inflaţiei.
Aşadar, democraţia consensualistă este o opţiune mai atractivă pentru ţările care
elaborează primele lor constituţii democratice sau care intenţioneză să adopte
reforme democratice.

1) Din punct de vedere al dimensiunii federal-unitare cum era guvernarea

democrației majoritariste și cea a democrației cosensualiste? guvernare
centralizată şi unitară; descentralizata si federala.

2) Cărui model îi aparține ideea că decizia este mai degrabă rezultatul unui
compromis, al eforturilor de a realiza un consens mai larg între actori şi de a
proteja mai bine interesele minorităţilor?

Modelul consensualist

3) Care este avantajul unui sistem electoral majoritar sau al pluralității?

Avantajul acestui tip de sistem electoral este că el conferă stabilitate sistemului,

determinând existenţa unui sistem bipartidist pur (precum în SUA) sau cu două
partide şi jumătate (bipartidismimpur, precum în Marea Britanie).