Horovei Iulia

Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese

Anul II, Grupa I

Evoluţia pluripartidismului post-decembrist în România – Clasa politică

românească

-prezentare-

 Clasa politică în noul context

Supusă schimbării este clasa politică românească, cea care este afectată cel mai mult de
procesul tranziţiei. Astfel că au existat elemente care au determinat evoluţia politicii
româneşti, fiind necesară raportarea la context, politicienii români fiind nevoiţi să se
adapteze. Principalul factor la care au trebuit aceştia să se raporteze a fost întru totul poporul.
De ce? Deoarece acesta reprezintă electoratul care poate decide soarta fiecărei formaţiuni
politice.

Ce anume a mai fost necesar în schimbarea regimului în România? Ei bine, în lipsa lumii
exterioare care este reprezentată de către civilizaţia europeană, s-a dovedit că nu se poate
guverna, ci doar se poate cuceri puterea. Reformele politice, economice, dar mai ales cele
sociale au depins de comunitatea internaţională, deoarece domeniul financiar a reprezentat
problema principală în condiţiile desfăşurării actelor de evoluţie a statului. Adică, concret,
România consumă mult mai mult decât produce, iar de aceea, are nevoie de capital, adică
trebuie să menţină relaţii bune spre cât mai bune cu întreaga comunitate internaţională.

 Structura clientelară

Presiuni s-au identificat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, evidenţiindu-se grupuri
de interese şi presiune. La nivel naţional, populaţia presa clasa politică, dar nu la un nivel
unitar, menţionând anumite clase ca putând fi privilegiate în creşterea bunăstării. Cu
precădere, cetăţenii se îndreptau spre domeniul nivelului de trai, iar administraţia şi
patronatele din proprietatea statului îşi creau o sferă de a-şi impune interesele în faţa
guvernanţilor. Pe de altă parte, în contextul internaţional, se identifică cerinţele continue în
privinţa reformelor, în contextul în care există o populaţie care doreşte cu ardoare creşterea
nivelului de trai.
Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
În urma acestor presiuni, clasa politică s-a împărţit în 3 componente: guvernanţii,
parlamentarii şi politicienii locali. Guvernanţii au responsabilitatea de a prelua guvernul şi
implicit, preluarea adminstraţiei centrale, a instituţiilor statului şi marele obiectiv – acela de a
realiza un program de reforme în contextul tranziţiei. Factorul extern influenţează cel mai
mult această categorie care este formată atât din politicieni, cât şi din specialişti şi manageri.
În acelaşi timp, guvernanţii sunt supuşi criticilor şi devin obiectul nemulţumirilor
electoratului, fiind cea mai vizibilă clasă. Membrii guvernului sunt principalii dependenţi de
legitimarea prin vot de către populaţie.

În plus, tot această categorie trebuie să satisfacă cerinţele clientelei şi presiunilor

administraţiei şi grupurilor de interese din societate. O ideologie a reformei a fost adoptată
atât de clasa politică, cât şi de Occident, aceasta fiind bazată pe două premise fundamentale:
faptul că reformele au costuri sociale, adică tranziţia de la regimul comunist la cel capitalist
se realizează într-o perioadă intermediară de scădere a nivelului de trai; iar cea de-a doua,
referitoare la existenţa unor forţe conservatoare sau a unor duşmani ai reformelor, care vor
presa şi vor ridica obstacole în vederea adoptării reformelor. Acest tip de ideologie a fost
consacrat de toţi politicienii români, dar susţinut şi de specialiştii occidentali. Potrivit
străinilor, tranziţia constă în stabilizare, liberalizare şi restructuare economică. Toate aceste
laturi presupun perioade de adaptare, care redau reducerea veniturilor reale.

Cel de-al doilea grup important din politica românească este reprezentat de către
parlamentari. Aceştia au o situaţie mult mai independentă, presiunea externă fiind mult mai
redusă. Nici în plan intern, aceştia nu întâlnesc influenţe atât de ridicate precum guvernanţii,
mai ales în condiţiile în care aceştia sunt votaţi pe listă, şi nu nominal. Astfel că o alegere a
unui parlamentar depinde de popularitatea partidului din care face parte, şi nu de relaţiile sale
cu cetăţenii. Mai importantă decât relaţia cu electoratul este cea cu organizaţiile locale şi
centrale, care propun şi în final, definitivează listele.

Politicienii locali sunt cei care formează a treia categorie de membri ai clasei politice
româneşti, ei fiind reprezentaţi de conducerile organizaţiilor judeţene şi ale localităţilor, dar
şi de aleşii în administraţia locală. Despre influenţa factorilor externi, putem identifica un
nivel minim, dar nu trebuie să ne gândim că aceştia nu sunt implicaţi în relaţiile
internaţionale sau sunt delimitaţi de cerinţele Occidentului. Presiunea populaţiei, însă, este
Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
mult mai semnificativă, dar, ca şi în cazul parlamentarilor, ea este atenuată de raporturile lor
cu organizaţia locală, pe de o parte, şi de raporturile lor cu elitele locale, pe de altă parte.
Succesul unui politician local depinde mult de poziţia pe care o are în elita locală, depinzând
de relaţiile inter-personale cu adminstraţia, patronatele, cu intelectualitatea locală.

Această structură politică s-a complicat pe parcurs prin asocierea grupurilor clientelare.
Grupurile clientelare reprezintă persoane/organizaţii care, în schimbul unor servicii prestate
oamenilor politici sau partidelor, solicită şi primesc excepţii de la regulile domeniului în care
activează. Asemenea excepţii nu sunt neapărat ilegale şi, prin urmare, nu pot fi de fiecare
dată identificate cu corupţia.

Rolul pe care îl joacă grupurile clientelare în structurarea şi funcţionarea partidelor

politice din România de după revoluţie se datorează tocmai clasei politice în general, şi nu
acestor tipuri de grupuri. Construirea partidelor politice ca reţele de grupuri clientelare a
reprezentat soluţia care s-a evidenţiat în practica politicii cotidiene la principala problemă:
redistribuirea avuţiei socialiste. După abolirea regimului comunist, principala opţiune, care a
fost adoptată de către clasa politică românească, a fost trecerea la un sistem politic
democratic şi implicit, la o economie de piaţă. Evident că au existat nenumărate presiuni din
exterior, comunitatea internaţională sprijinind această idee, dar se poate observa că atât clasa
politică, cât şi populaţia au fost de acord cu o astfel de măsură.

Un aspect pe care occidentalii îl considerau mai degrabă tehnic, însă, a fost privatizarea –
aceasta devenind principala miză a politicii. Pentru comunitatea internaţională, privatizarea
consta în trecerea proprietăţii de stat în proprietatea oricui altcuiva, decât a statului,
neridicând dificultăţi speciale. Proiectul extern presupunea indiferenţa privind celor care
preiau proprietatea de stat, naivitate de care au dat dovadă occidentalii. De ce? Ei bine, pe tot
parcursul tranziţiei, problema politică a societăţii româneşti a fost cine şi cât preia din fosta
proprietate de stat. Clasa politică s-a învârtit în jurul acestei probleme, iar electoratul s-a
poziţionat în funcţie de cine acordă o mai mare distribuire – împărţeală.

Greşeala pe care au realizat-o factorii externi a constat în luarea ca model a unor

privatizări obişnuite din state capitaliste, şi nu au luat în calcul faptul că întreaga avuţie
naţională trebuie, acum, să fie împărţită egal şi transformată în proprietate privată. Ca în
Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
orice societate care nu se bazează pe proprietatea statului, există inegalităţi sociale, acestea
fiind cel mai greu de realizat în perioada post-decembristă. Au existat eforturi de a redefini
categorii sociale privilegiate – cum ar fi fost foştii proprietari care urmau să fie
reîmproprietăriţi sau despăgubiţi – dar asemenea categorii au ocupat în întregul proces un loc
secundar, împroprietărirea urmând să fie inegală. Toate aceste aspecte au influenţat
organizarea şi funcţionarea partidelor politice româneşti, ele constituindu-se ca organizaţii de
participare la marea împărţire, astfel că structura lor clientelară nu este un accident nefericit
al unei perioade trecătoare a tranziţiei.

 Conflicte şi tensiuni

Efectul acestor împroprietăriri privilegiate este reprezentat de un conflict continuu în

interiorul partidelor şi alianţelor de partide. Dar care sunt cei mai afectaţi de aceste aspecte?
Evident, tot guvernanţii, care pe lângă factorul extern şi electorat, aceştia întâmpină şi clienţii
guvernanţilor care sunt cei mai problematici, deoarece sunt singurii care interferează direct
cu factorul extern, prin amploarea intereselor.

Conflictul dintre aceştia şi factorii exteriori a fost adesea prezentat ca un conflict între
capitalul autohton şi capitalul străin. În realitate, acest conflict este o ciocnire între două
mecanisme de funcţionare a politicii: cel al grupurilor de interese, reprezentat aici de factorul
extern şi a cărui presiune se îndreaptă spre stabilirea de reguli general valabile şi cel al
clientelei, reprezentat aici de „marele” capital autohton, a cărui presiune se îndreaptă spre
obţinerea de excepţii de la regulă. S-a dovedit, în timp, că această contradicţie se rezolvă
întotdeauna în favoarea grupului de interese, adică al factorului extern, dar numai după un
număr semnificativ de cazuri de satisfacere a intereselor clienţilor.

Un exemplu în acest sens este desfiinţarea Bancorex în timpul guvernării 1996-2000, care
era principala sursă de finanţare a clientelei politice (atât capital privat autohton, cât şi capital
de stat). Această presiune contradictorie a factorului extern şi a clientelei autohtone produce
tensiuni sau conflicte de interese în interiorul grupului aflat la guvernare. Rezultatul final este
o serie de interese contradictorii care, pentru a nu destrăma guvernarea, au nevoie de un
management special, care să poată decide asupra priorităţilor. Acesta este unul dintre
Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
motivele principale pentru care alianţele de partide au şanse mici de a guverna eficient în
România, exceptând cazurile în care un partid dominant îşi poate controla sateliţii politici.

Altfel, partidele aflate în coaliţie se vor confrunta între ele pentru a stabili a cui clientelă
va fi sacrificată presiunii externe şi a cui va beneficia în continuare de avantajul de a fi o
clientelă. Acest tip de contradicţie a măcinat alianţa dintre CDR-USD-UDMR în perioada
1996-2000 şi a dus la o prăbuşire aproape totală a guvernării până în decembrie 2000, când
un guvern condus de un tehnician a cărui prioritate absolută a fost răspunsul la cerinţele
factorului extern – guvernul Mugur Isărescu – a introdus autoritatea de guvernare
indispensabilă sistemului.

Acesta a dominat, din poziţia de şef al guvernului, partidele şi a echilibrat raportul de

putere cu preşedintele, în ciuda faptului că, teoretic măcar, era un tehnician. Guvernul PSD,
instalat după alegerile din 2000, a făcut un pas mai departe în instituţionalizarea poziţiei de
putere a guvernului, trimiţând în funcţia de prim-ministru pe noul preşedinte al partidului,
Adrian Năstase. Doar că tensiunile duse până la conflict între grupurile clientelare nu
afectează doar partidul de guvernământ, ci toate partidele din Parlament, cu precizarea că în
interiorul fiecărui partid, competiţia dintre grupuri va fi cu atât mai puternică cu cât partidul
va avea un rol politic mai important.

Faptul că întreaga clasă politică românească este formată dintr-o reţea de grupuri
clientelare care interacţionează între ele după criterii care au o legătură slabă cu politicile
propriu-zise, explică în bună măsură dinamica foarte ridicată din interiorul acestora. Trecerea
masivă a unor politicieni de la un partid la altul guvernământ, de exemplu după alegerile din
2000; toate aceste lucruri se răsfrâng asupra electoratului care realizează, evident, această
situaţie şi reacţionează pe două căi identificabile prin sondajele de opinie. În primul rând,
prin deteriorarea încrederii în partidele politice, care rămâne constant extrem de scăzută, în
ciuda faptului că unele dintre personalităţile politice pot avea un capital substanţial de
încredere. În al doilea rând, prin convingerea că partidele politice guvernează ţara mai ales în
propriul interes şi abia după acea în interesul populaţiei.

 Evoluţiile clasei politice

Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
Organizarea partidelor politice româneşti a avut loc în timp şi s-a desfăşurat sub
dubla presiune a opiniei publice şi a grupurilor de interese din societate şi a factorului
extern. Factorul extern este cel care a impus crearea sistemului de instituţii specifice
democraţiei politice, inclusiv partidele şi o bună parte din modul de funcţionare a
acestora. Tendinţa diferitelor grupări politice româneşti a fost iniţial de a se delegitima
reciproc, dar presiunea externă a introdus regulile privind respectarea pluralismului
politic. Pe plan intern însă, se identifică organizarea clasei politice româneşti ca structură
clientelară şi refuzul acesteia de a se reforma.
Clasa politică românească a evoluat, dar nu s-a restructurat. Se pot observa
diferenţe în privinţa personajelor politice ale anilor `90 comparativ cu anii 2000, dar nu şi
în spectrul proiectelor sau direcţiei guvernării. Spre deosebire de aceştia, electoratul a
înţeles şi s-a adaptat la realităţile vremii. Aceste aspecte distincte între clasa politică şi
popor au dus la o continuă critică oferită de cel din urmă, partidele politice fiind ancorate
într-o realitate învechită.
Se observă schimbări majore şi în cadrul statusurilor sau trăsăturilor personale: de
la jurişti, intelectuali, profesori etc., în numai zece ani de zile, majoritatea erau mici/mari
afacerişti. Astfel, acest curent s-a extins şi la guvernanţi sau politicieni locali. Alegerile
din 2000 au provocat o nouă restructurare a clasei politice.
Aceasta a avut loc prin eliminarea vechilor generaţii de politicieni şi prin
schimbarea componenţei politicienilor activi. Noua clasă politică a întărit şi mai mult
legătura cu lumea afacerilor, tinzând să transforme ceea ce până acum a fost doar
clientelism, într-o oligarhie politico-economică. Acestea au consacrat atât la nivelul
guvernărilor locale, cât şi la nivelul guvernării naţionale forţa asocierii dintre afaceri şi
politică, în forma unor reţele de interese personale – de natură politică şi comercială –
comune. Ideologia şi mesajul politic au început să conteze mai puţin în raport cu
notorietatea, capacitatea financiară şi capacitatea electorală a potenţialilor candidaţi, iar
evoluţia realităţilor ca urmare a efectelor reformelor şi a tranziţiei spontane a afectat
politica românească prin efectele pe care le-a avut asupra redistribuirii puterii în interiorul
partidelor.
În concluzie, clasa politică românească a evoluat de la situaţia de grupuri
purtătoare a unor politici specifice, la consorţii de grupuri clientelare dispuse să împartă
Horovei Iulia
Specializarea Ştiinţe Politice Partide politice și grupuri de interese
Anul II, Grupa I
între ele avantajele guvernării. Politica începe să devină tot mai mult demagogie susţinută
propagandistic, această tendinţă anulând influenţa reală a politicienilor în favoarea
grupurilor clientelare. În plus, partidele se redefinesc ca reţele de interese imediate, de
natură non-politică, care transcend relaţiile politice la vârf şi tind să se constituie ca o
oligarhie politico-economică. Lăsată în voia ei, o asemenea evoluţie conduce aproape
automat de la democraţie la oligarhie. Există, însă, factori care acţionează în sens contrar,
clasa politică românească fiind nevoită să se adapteze la cele două categorii de presiuni –
cea internaţională şi cea internă – care, în momentele critice, au prioritate inclusiv în
raport cu interesele oligarhiei.
Viitorul clasei politice româneşti depinde, de acum încolo, de capacitatea
fiecăruia dintre cei doi factori organizaţi – capitalul străin şi grupurile clientelare – de a-şi
asocia populaţia la obiectivele politice pe termen lung. La rândul său, această capacitate
depinde de posibilitatea de a transfera bunăstare şi avuţie dinspre companii concrete către
grupuri concrete de populaţie.

Bibliografie
Vladimir Pasti, „Sociologie Politică”, 2003 – pag.228-260 Sociologie-politica.pdf