CURSUL NR.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUȚIONAL

1. Obiectul de studiu; definirea titulaturii cursului

Tematica de studiu a acestei discipline este astfel gândită încât să ofere cursanţilor
o imagine coerentă şi desluşită despre organizarea şi funcţionarea statului modern, în
care puterea este legitimată de masele guvernate, legitimare ce ia forma unei legi
fundamentale, numită Constituţie.
Disciplina indică, chiar prin denumirea ei, că baza juridică de organizare şi
funcţionare a statului n-ar putea fi pe deplin înţeleasă dacă nu s-ar studia, concomitent,
şi instituţiile politice. Aceasta pentru că însuşi Constituţia, ca lege supremă în stat, este
o construcţie juridică rezultată în urma unui amplu proces politic, care antrenează
schimbări fundamentale în structura statului, iar prin conţinutul său ea statuează
distribuţia puterii între instituţiile publice, precum şi locul şi rolul acestora în
funcţionarea statului ca organizaţie politică a societăţii.
În timp ce dreptul constituţional, ca ramură de drept, are un conţinut juridic şi,
bineînţeles, un obiect de reglementare, bine conturat în ansamblul relaţiilor sociale,
Instituţia politică se referă la autoritatea sau organul care îndeplineşte anumite
prerogative de putere în stat precum şi la normele care îi reglementează asemenea
atribute. Sunt instituţii politice, în această accepţiune, Preşedintele României,
Guvernul, Parlamentul etc.
Având în vedere că dreptul constituţional priveşte tocmai constituirea, menţinerea
şi exercitarea puterii în stat, acesta fiind, de fapt, obiectul său de reglementare, este
absolut necesară şi studierea instituţiilor politice ce îndeplinesc astfel de atribute. Deci
este justificată asocierea celor două expresii pentru a defini o disciplină de studiu.
Dacă expresia de „instituţii politice” are la început un conţinut juridic, care rămâne
esenţial, ei i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia sa de cea
de regimuri politice. Regimul politic este rezultanta jocului forţelor politice, în principal
al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările
istorice, ideologice, economice etc.
Studierea simultană a dreptului constituţional şi a instituţiilor politice permite
plasarea dreptului în contextul său sociologic şi determinarea adevăratei sale
semnificaţii. Această asociere exprimă, totodată, legătura strânsă dintre politic şi
juridic.
Structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute, făcându-se
abstracţie de politică. Aceasta pentru că nu există o guvernare apolitică, o asemenea

1
guvernare fiind un non sens. Cum ar putea exista un parlament apolitic când el este
alcătuit din persoane politice, care reprezintă partide politice sau sunt promotorii unor
doctrine şi a unor programe politice.
Pornind de la definiţia politicii ca fiind o formă de activitate socială ce antrenează
grupuri de diferite orientări, clase, naţiuni, popoare în lupta pentru putere şi că ea
presupune confruntarea a diferite ideologii, doctrine şi programe politice, din care
rezultă, în final, o anumită structură a statului şi un anumit tip de guvernare,
consacrate în Constituţie, vom consta că, cel puţin în timpurile moderne, dreptul este
un produs politic. Prin urmare, studiul dreptului prin ignorarea fenomenului politic,
este un demers neştiinţific şi poate crea serioase dificultăţi de percepţie a realităţii
juridice, ce se pot reflecta negativ nu numai în plan teoretic dar şi practic.
2. Ramura dreptului constituţional
2.1. Noţiunea de drept constituţional
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de conduită socială, elaborate, acceptate
sau recunoscute de stat şi care exprimă, în definitiv, voinţa puterii politice a statului
respectiv, reguli a căror respectare sau aplicare sunt garantate de forţa de
constrângere a statului.
Ca ansamblu de reguli de conduită socială, dreptul presupune un proces complex de
sistematizare, aceasta ca o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea sa. El este
organizat în instituţii, ramuri şi părţi.
Unitatea de bază în care se grupează aceste reguli este ramura de drept. Astfel
dreptul românesc este împărţit în mai mute ramuri cum ar fi dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial
etc. Unele dintre acestea aparţin de dreptul public, altele de dreptul privat, acestea ca
părţi ale dreptului în întregul său ca sistem.
Dreptul constituţional reprezintă ramura fundamentală sau principală a dreptului.
Ea grupează normele juridice care consacră şi ocrotesc cele mai importante valori
economice, sociale şi politice ale statului.
În evoluţia istorică a dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează abia
la sfârşitul secolului al VIII–lea, când puterea politică a statului se vede constrânsă de
presiunea maselor guvernate să accepte unele reguli în propria ei organizare şi
funcţionare. Aceste reguli se înfiripează ca norme fundamentale ale statului şi vor
alcătui ceea ce mai târziu se va numi constituţie.
După cum se ştie dreptul îşi are începuturile în primele forme de organizare politică
a societăţii, deci odată cu apariţia statului. Multă vreme însă norma juridică a
reprezentat emanaţia discreţionară a guvernanţilor, ei nefiind limitaţi în actul de
legiferare şi de înfăptuire a dreptului de nici o regulă. Conduita politică le era dictată de
propriul interes, forţa tradiţiei, spiritul religiei şi bunul plac. Chiar dacă guvernanţii s-au
văzut constrânşi, uneori, să ia decizii în favoarea maselor, să statueze reguli spre binele
tuturor şi al societăţii, în general, n-au făcut-o dintr-un imbold de bunăvoinţă publică ci

2
din nevoia de a-şi întări autoritatea, de a rezista în faţa presiunilor, de a evita actele de
revoltă împotriva stăpânirii.
Stă în firea omului, în general, şi a omului politic, în special, de a nu accepta reguli
care să-i limiteze acţiunea şi conduita pe care ar dori s-o aibă într-o împrejurare sau
alta. Din aceste motive, reguli care să reglementeze actul de guvernare s-au impus de
abia atunci când masele au început să joace un rol mai activ în viaţa politică, atunci
când acţiunea lor, fiind mai bine organizată, a devenit mai eficientă şi factorii de putere
n-au mai fost capabili s-o ignore. Se produce un proces de maturizare politică a
maselor. Toate acestea se întâmplă către sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui de-
al XIX, pe fondul intensificării luptelor revoluţionare, când, în multe state din lume, se
produc răsturnări violente ale guvernărilor despotice şi odată cu această se întăreşte
ideea că puterea nu-i veşnică, nu-i infailibilă, nu-i intangibilă, indiferent de suportul
legitimităţii sale. Experienţa istorică şi teama ca oricare altă formulă de guvernare să nu
devină, la rândul ei, despotică fac să se nască şi să se statueze reguli de guvernare, la
care, de această dată, se văd nevoiţi să se supună, tocmai cei care, până mai ieri, având
posesia absolută a puterii şi dreptul exclusiv de legiferare stabileau reguli exclusiv
pentru alţii.
Deci, sub presiunea schimbărilor care se produc în raporturile de putere, a
progresului pe care societatea l-a înregistrat în evoluţia ei, fiind de remarcat, în acest
sens, creşterea gradului de cultură şi responsabilitate civică din partea maselor, se
intensifică preocuparea pentru legiferarea actului de guvernare, gândită, pentru
început, ca o piedică în calea tentaţiilor abuzive şi discreţionare din partea factorilor de
putere. Începe, astfel, să se afirme în viaţa juridică a societăţii reguli noi, având ca
obiect relaţiile de putere şi de guvernare, reguli care vor constitui începuturile unei noi
ramuri de drept şi anume dreptul constituţional.
Dreptul constituţional reprezintă deci o prezenţă mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea altor ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, comercial sau penal.
Afirmarea acestei noi ramuri de drept s-a reflectat deopotrivă şi în învăţământul
juridic. Prima catedră de „drept constituţional” s-a înfiinţat în Italia în 1797, la
universitatea din Ferrara. Apoi, în 1834 la Paris. Cu timpul, noţiunea de „drept
constituţional” se răspândeşte şi în alte ţări. Ea a fost cunoscută şi sub denumirea de
„drept de stat” în ţări ca Austria, Germania şi Rusia.
În ţara noastră dreptul constituţional s-a predat, iniţial, împreună cu dreptul
administrativ, purtând denumirea de drept public. Ca disciplină de studiu de sine
stătătoare, ea se afirmă odată cu elaborarea şi predarea de către profesorul Constantin
Stere la Facultatea de drept din Iaşi a cursului intitulat „Drept constituţional”, în 1910.
În 1915 un curs similar începe să fie predat şi la Facultatea de drept din Bucureşti de
către profesorul Constantin Dissescu.
Denumirea de „Drept constituţional”, cu referire atât la ramura dreptului cât şi la
disciplina de studiu, s-a păstrat până în zilele noastre, asemenea titulatură fiind

3
întâlnită aproape în toate statele. În Germania este cunoscută sub denumirea de
„Drept de stat”.
Pentru definirea dreptului constituţional, ca ramură de drept, este necesar, mai
întâi, să se facă o delimitare din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc sistemul de
drept a acelora care se circumscriu acestei grupări. Se ştie că dreptul, în ansamblul său,
reglementează relaţiile sociale. Acestea fiind de o mare diversitate se înţelege că şi
normele care le reglementează se deosebesc unele de altele, în funcţie de obiectul
reglementării, adică relaţiile sociale care intră sub incidenţa lor.
Unele relaţii sociale iau naştere în domeniul economic, comercial, de familie, de
menţinere a ordinii sociale şi apărare a valorilor pe care le consacră societatea la un
moment dat etc. Altele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de
stat. Pe acestea din urmă le putem considera relaţii fundamentale pentru că ele au
forţa de a influenţa şi chiar determina naşterea şi evoluţia celorlalte, tocmai prin faptul
că ele determină organizarea statului şi modul său de guvernare. Aceste relaţii
constituie obiect de reglementare pentru acele norme juridice care alcătuiesc ramura
dreptului constituţional.
Deci, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului alcătuită din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Noţiunea de „drept constituţional” nu trebuie confundată cu cea de „constituţie”.
Constituţia pentru Dreptul constituţional este un izvor de drept, desigur cel mai
important, dar nu singurul. Apoi, trebuie să avem în vedere că în anumite momente
istorice, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, constituţiile sunt abrogate
sau suspendate. Asta nu înseamnă că dreptul constituţional, ca ramură de drept, îşi
încetează existenţa. El continuă să existe, alimentat fiind de alte surse normative.
În prezent, se manifestă tot mai insistent tendinţa de a se extinde denumirea de
„Drept constituţional” în afara perimetrului juridic al statului. Această tendinţă reflectă,
de fapt, un anumit stadiu al procesului de integrare europeană. Ştiut fiind faptul că
integrarea în Uniunea Europeană presupune, printre altele, şi un transfer de putere
suverană către organismele comunitare, este justificat să se contureze şi la acest nivel o
ramură de drept constituţional. Denumirea de „Drept constituţional comunitar” se
impune, din ce în ce mai mult, atât în practica politică şi juridică comunitară cât şi în
domeniul ştiinţelor ce se ocupă de acest fenomen.
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională atipică cu puternice
valenţe suprastatale şi vădite tendinţe de tip federalist. Ea s-a constituit prin integrarea
statelor membre şi nu pe baza unor relaţii de cooperare, aşa cum au luat fiinţă celelalte
organizaţii internaţionale.
Integrarea presupune şi un anumit grad de întrepătrundere a sistemelor juridice ale
statelor membre, proces obiectiv având în vedere necesitatea constituirii şi funcţionării
unor instituţii juridice la nivel comunitar. Sunt particularităţi care determină un anumit

4
specific al relaţiilor dintre statele membre care au acceptat să exercite în comun
anumite competenţe care până atunci erau proprii doar suveranităţii lor de stat.
Se conturează, astfel, un drept constituţional comunitar. El grupează atât norme
juridice care reglementează relaţiile sociale care tradiţional intrau în sfera de
reglementare a dreptului constituţional ca ramură de drept intern (instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii în interiorul graniţelor statale) cât şi relaţiile sociale
legate de exercitarea în comun cu alte state a numitor atribuţii sau competenţe
specifice puterii statale dar pe care participanţii la procesul de integrare au fost de
acord să le transfere la un nivel supranaţional.
3. Obiectul (domeniul) de reglementare constituţională
După cum s-a mai arătat, sistemul dreptului este organizat în instituţii ramuri şi
părţi. Această organizare este determinată, în primul rând, de necesitatea garantării
funcţionalităţii fiecărei norme juridice în parte şi a sistemului de drept în ansamblul
său. Mai ales în timpurile actuale, când procesul legislativ s-a amplificat şi aria de
acoperire juridică se extinde din ce în ce mai mult, ar fi imposibil chiar şi de imaginat
eficacitatea oricărei norme juridice în absenţa acestei organizări şi structurări.
Criteriile care stau la baza acestei organizări sunt impuse, în primul rând, din
considerente de ordin practic, apoi ele au devenit şi temă de studiu pentru disciplinele
de specialitate. Este vorba de obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
principiile comune, interesul social şi caracterul sancţiunii. Se detaşează ca importanţă
obiectul de reglementare, fără însă a se neglija importanţa celorlalte.
Obiectul de reglementare priveşte relaţiile sociale care intră sub incidenţa normei
juridice, respectiv acele raporturi care, odată ce regula a fost adoptată şi a intrat în
vigoare, vor trebui să se desfăşoare potrivit dispoziţiei sau prescripţiei ei. Din acest
moment astfel de relaţii sociale devin raporturi juridice.
Pornind de la acest fundament teoretic, va trebui să identificăm în câmpul relaţiilor
sociale pe acele care, prin specificul lor, intră sub incidenţa de reglementare a normelor
de drept constituţional. S-a spus că aceste relaţii sunt fundamentale pentru organizarea
şi funcţionarea statului, a tuturor instituţiilor ce exercită puterea politică în stat.
Elementul lor comun îl reprezintă faptul că ele iau naştere în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii în stat.
Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este
instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul
lor. În timpurile moderne, odată cu democratizarea vieţii publice şi a instituţiilor
statului şi creşterea rolului politic al maselor, un asemenea obiectiv nu mai poate fi
realizat printr-o voinţă arbitrară a puterii. Este necesar ca în modul de organizare şi
exercitare a puterii interesul maselor şi respectiv cel public să prevaleze. Numai aşa
poate fi îndeplinit şi interesul celor care deţin puterea politică în stat.
Pentru aceasta s-au impus reguli atât ca o garanţie că interesul public nu va fi
compromis, cât şi în scopul organizării şi exercitării cu cât mai multă eficienţă a puterii

5
politice în stat. Aceste reguli, având ca obiect de reglementare relaţiile sociale ce iau
naştere în domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii politice în stat alcătuiesc
ramura dreptului constituţional.
Delimitarea obiectului de reglementare a acestei ramuri necesită şi unele clarificări
de ordin teoretic şi doctrinar.
În primul rând, s-a susţinut cu mai mulţi ani în urmă în literatura juridică teza
potrivit căreia dreptul constituţional ar include şi alte ramuri de drept cum ar fi dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, s-a
afirmat că sfera sa de cuprindere ar fi mai limitată decât cea propriu-zisă şi acceptată
astăzi în literatura de specialitate.
Ideea unui drept constituţional extins şi asupra altor ramuri nu poate fi admisă din
mai multe motive. În primul rând i s-ar diminua importanţa şi locul rezervat în
ansamblul sistemului de drept. Poziţia ei este una superioară, iar toate celelalte ramuri
trebuie să i se supună, respectiv normele lor vor trebui să satisfacă cerinţa
conformităţii cu normele de drept constituţional. Dacă am admite că şi alte norme ar fi
de drept constituţional, elementul de referinţă, reprezentat de acesta, şi-ar diminua cu
mult importanţa. În al doilea rând, organizarea sistemului de drept presupune, printre
altele, o delimitare cât mai riguroasă a sferei de reglementare, nefiind excluse, desigur,
din aceleaşi considerente de eficienţă, zonele de contact şi interferenţă. Într-o
asemenea concepţie teza de mai sus nu face altceva decât să creeze confuzie cu efecte
nedorite nu numai în plan teoretic dar chiar şi practic.
Nu poate fi admisă nici ideea unui drept constituţional restrâns, respectiv un drept
care să se rezume numai la acele norme care reglementează organizarea şi
funcţionarea organelor reprezentative ale statului. Pentru că dreptul constituţional s-a
născut tocmai dintr-o confruntare istorică dintre guvernanţi şi guvernaţi este absolut
necesar ca legea fundamentală să reflecte deopotrivă şi drepturile şi libertăţile tuturor
cetăţenilor, aceasta ca o garanţie împotriva abuzurilor şi tendinţelor arbitrare în
exercitarea actului de autoritate statală. De asemenea dreptul constituţional
determină, la nivel de principii şi linii directoare, trăsăturile fundamentale ale
sistemului social-politic şi valorile pe care societatea, în ansamblul său, le consacră şi le
recunoaşte în momentul istoric respectiv.
Polemici doctrinare a provocat şi teza potrivit căreia nu toate normele juridice
incluse în legea fundamentală ar fi de drept constituţional. Aşa după cum s-a mai
precizat, Legea fundamentală, respectiv, Constituţia, reprezintă doar un izvor de drept
pentru ramura dreptului constituţional. În acelaşi timp ea, prin reglementările sale
referitoare la relaţiile sociale de proprietate, de administraţie, de familie etc.
reprezenta şi un izvor de drept pentru dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul
familiei etc. Plecându-se de la această realitate s-a considerat, în mod greşit, că aceste
norme ar fi nu de drept constituţional ci de drept civil, administrativ, de familie etc.

6
 Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat cel puţin din următoarele
motive:
În primul rând, ar fi lezată valoarea de lege fundamentală pe care Constituţia o are,
atât ca poziţie cât şi ca funcţie, în ansamblul sistemului legislativ.
În al doilea rând, reglementările constituţionale, indiferent de domeniul la care se
referă, beneficiază de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte reguli ale sistemului.
De aceea ele reprezintă repere obligatorii în actul de legiferare. Un asemenea rol n-ar
mai putea fi îndeplinit dacă le-am aşeza pe aceeaşi poziţie cu celelalte reglementări.
De fapt, toate reglementările din legea fundamentală nu sunt exclusiv de drept
constituţional. Prin faptul că ele reglementează la modul general şi cu caracter de
principiu relaţiile sociale, reprezentând pentru funcţia legislativă a statului, indiferent
de cine este aceasta îndeplinită, coordonate fundamentale, pot fi socotite şi ca
reglementări pentru alte ramuri de drept. Aceasta însă nu le afectează valoarea şi
statutul lor constituţional.
4. Normele juridice de drept constituţional
Normele juridice ce intră în componenţa ramurii dreptului constituţional au ca
obiect de reglementare relaţiile sociale ce iau naştere în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii de stat. Ca izvoare de drept pentru astfel de reglementări sunt, în
primul rând, constituţia, dar şi alte acte ce îndeplinesc condiţiile de a fi considerate
norme fundamentale ale statului.
Pentru a realiza fizionomia unei reglementări de drept constituţional este necesar,
mai întâi, să stabilim elementele definitorii ale normei juridice, în general.
Astfel, norma juridică este definită ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi
obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să
asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi
voinţa guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din
societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.
În ceea ce priveşte conţinutul reglementator al constituţiei precum şi al altor acte
cu caracter constituţional este de lămurit în primul rând faptul că toate acestea sunt
norme şi, prin urmare, elementele definitorii de mai sus li se potrivesc şi lor. Chiar dacă
unele sunt formulate ca principii sau definiţii, caracterul lor normativ nu este afectat.
Este de precizat acest lucru deoarece structura lor nefiind una clasică se creează
impresia că nu le-ar corespunde statutul de norme juridice.
De exemplu, se pleacă de la faptul că unele din aceste norme n-ar fi prevăzute cu
sancţiuni, prin sancţiune înţelegându-se forma clasică de ripostă faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei. Nu trebuie să se ignore însă faptul că în afara
sancţiunilor specifice dreptului constituţional cum ar fi revocarea mandatului de
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea neconstituţionalităţii unui act
normativ etc., normele de drept constituţional sunt întărite în ceea ce priveşte
obligativitatea şi prin sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri de drept, norme

7
care au la bază şi dezvoltă conţinutul reglementator al Constituţiei şi a celorlalte acte
cu un asemenea conţinut.
5. Subiectele dreptului constituţional
Subiectele oricărei relaţii sociale şi a unui raport juridic, în general, sunt oamenii,
luaţi individual sau grupaţi în colectivităţi legal constituite.
Dreptul constituţional fiind o ramură de drept public, rezultă că într-o astfel de
relaţie unul dintre subiecte va fi întotdeauna statul, fie în întregul său fie reprezentat
de una dintre autorităţile ce intră în compunerea sa.
S-a pus problema dacă unităţile administrativ teritoriale ar putea deveni subiecte
într-un raport de drept constituţional. Răspunsul este afirmativ, dacă acţionează ca
purtătoare de autoritate de stat. De exemplu, cu prilejul alegerilor, unităţile
administrativ teritoriale se organizează în circumscripţii electorale. Întrucât procedura
alegerilor reprezintă o etapă a procesului de constituire a puterii de stat (obiect de
reglementare pentru dreptul constituţional) rezultă că raporturile în care intră
circumscripţiile electorale sunt raporturi de drept constituţional.
5.1. Poporul
În legătură cu faptul dacă poporul ar putea deveni subiect într-un raport de drept
constituţional în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră că poporul, în întregul său, n-ar putea avea o asemenea
calitate, el fiind, de fapt, reprezentat în raporturile juridice concrete de diversele sale
organizaţii. Statul fiind organizaţia politică a poporului rezultă, potrivit unei astfel de
concepţii, că în raporturile de drept constituţional apare statul şi diversele sale
componente. Desigur că avem dea face cu o concepţie greşită pentru că statul, ca
organizaţie politică a societăţii este expresia unui act de voinţă a poporului, voinţă care
se formează într-un proces complex de relaţii de natură constituţională şi în care
poporul are calitatea de subiect de drept. De exemplu, în cadrul scrutinului universal,
electoratul, ca parte activă, din punct de vedere politic, a poporului, intră în raporturi
de drept constituţional cu autorităţile publice ce administrează procedura electorală.
Dintr-o altă perspectivă se susţine că poporul ar putea avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept constituţional numai în relaţiile internaţionale. Într-adevăr, în
anumite situaţii poporul poate intra, separat şi independent de autorităţile statului, în
relaţii cu diferite subiecte ale dreptului internaţional, relaţii care dacă au ca scop
probleme privind organizarea sa politică şi sistemul de guvernare, devin de natură
constituţională. A nu se înţelege că poporul intră în astfel de relaţii în mod direct, ceea
ce practic este imposibil. El este reprezentat de anumite organizaţii care sunt
independente şi, uneori, chiar în opoziţie cu puterea publică. Astfel de situaţii se pot
întâlni la popoarele care luptă pentru autonomie şi urmăresc constituirea de state
independente, când se reclamă la organismele internaţionale aspecte de derapaj
democratic din partea autorităţile publice, când se solicită arbitrajul extern în disputele

8
dintre organizaţiile reprezentative ale poporului şi puterea publică sau când procesul
electoral este supravegheat de reprezentanţii unor instituţii internaţionale.
În sfârşit, se afirmă şi faptul că o asemenea calitate poate s-o aibă şi în raporturile
interne. Într-un regim democratic, adevăratul deţinător al puterii este poporul.
Autorităţile care se constituie în urma procesului electoral şi alcătuiesc structura
instituţională a statului sunt investite cu o putere delegată. Ele acţionează în virtutea
mandatului de reprezentare, precum şi în limitele programului politic validat de popor.
Rezultă aceasta şi din dispoziţiile Constituţiei României potrivit cărora suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat sau o exercită direct prin
referendum. Apare deci evident, cel puţin teoretic, că poporul român concentrează în
mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-l
face în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. De asemenea, poporul
este solicitat să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu diverse probleme de stat
cum ar fi forma de guvernământ, structura de stat etc.
5.2. Statul
Statul apare ca subiect de drept constituţional fie direct, fie reprezentat de organele
sale. Ca subiect direct apare în raporturile juridice privitoare la acordarea sau
retragerea cetăţeniei sau în raporturile juridice care se stabilesc între un stat federal şi
entităţile sale componente. De asemenea, şi în relaţiile cu organismele Uniunii
Europene, statul român apare ca subiect de drept constituţional, aceasta pentru că
aderarea s-a făcut printr-un transfer de suveranitate către aceste organisme,
suveranitatea fiind, până în acest moment, un atribut exclusiv al statului şi deci o
chestiune de drept constituţional. După semnarea Tratatului de la Lisabona, considerat
a fi o constituţie a Uniunii Europene, aceste raporturi dobândesc o semnificaţie
constituţională şi mai pronunţată.
5.3. Organele statului (autorităţile publice)
Organele statului pot avea, fără nici un rezerve, calitatea de subiect al raportului de
drept constituţional. Condiţia este ca raportul ca atare să fie de natură constituţională.
De exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de
drept constituţional, cu condiţia ca raportul la care participă să fie de drept
constituţional.
5.4. Partidele şi formaţiunile politice, alte organizaţii
Partidele politice şi alte organizaţii ale cetăţenilor pot deveni şi ele subiecte ale
raporturilor juridice de drept constituţional. Partidele politice, mai ales, prin activitatea
pe care o desfăşoară având drept scop ajungerea la putere pentru punerea în aplicare a
programelor lor de guvernare devin veritabile subiecte în diverse raporturi juridice de
drept constituţional (alianţe politice, susţinerea sau criticarea unor iniţiative legislative
ale guvernului sau ale comisiilor de specialitate, iniţierea şi depunerea unor moţiuni de
cenzură etc.) De fapt întreaga activitate a partidelor politice, fie că sunt la putere, fie în

9
opoziţie este legată nemijlocit de actul guvernării ceea ce face ca o bună parte a
relaţiile lor să devină raporturi de drept constituţional. Pot deveni, de asemenea, astfel
de subiecte şi diverse alte organizaţii cum ar fi cele sindicale sau ale societăţii civile.
5.5. Cetăţenii
Cetăţenii pot avea calitatea de subiect într-un raport juridic de drept constituţional
distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-
un organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. Ca persoane fizice, de
exemplu, cetăţenii pot intra în astfel de raporturi cu scopul de a-şi apăra drepturile
fundamentale consfinţite în constituţie. În cazul în care sunt investiţi cu anumite
demnităţi, prezenţa lor într-un raport de drept constituţional poate avea ca scop
reprezentarea intereselor anumitor categorii sociale. În cel de-al doilea caz raportul de
drept constituţional ia naştere cu prilejul alegerilor, situaţie în care unul dintre subiecte
îl reprezintă circumscripţia electorală în care sunt organizaţi cetăţenii cu drept de vot.
5.6. Străinii şi apatrizii
Raporturile juridice de drept constituţional în care aceştia se pot afla ca subiecte
participante au ca obiect acordarea sau retragerea cetăţeniei, acordarea azilului politic
etc.
6. Izvoarele dreptului constituţional
Prin izvoare ale dreptului se înţelege forma de exprimare a normelor. Respectiv
atunci când facem referire la o anumită reglementare este necesar a se indica şi actul
normativ (lege, hotărâre, ordonanţă, decret, ordin, instrucţiune etc.) ca sursă a acestei
reglementări.
Cel puţin două criterii ne ajută să identificăm izvoarelor dreptului constituţional:
organul emitent care trebuie să fie o autoritate publică reprezentativă şi conţinutul
reglementării, respectiv aceasta să se refere la relaţii sociale fundamentale ce iau
naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.
Sistemul dreptului are o structură piramidală, respectiv componentele sale (norme,
instituţii, ramuri, părţi) sunt dispuse pe nivele ierarhice în funcţie de forţa lor juridică.
Aceasta este dată de poziţia în structura organelor statului a organului emitent, de
procedura de reglementare şi conţinutul actului normativ, respectiv relaţiile sociale la
care se referă. Având în vedere o asemenea realitate şi forţa juridică a actului normativ
poate să devină un criteriu de identificare a izvoarelor dreptului constituţional. Însă dat
fiind faptul că în prezent se intensifică interferenţele sistemelor de drept naţionale şi se
dezvoltă o ordine juridică internaţională şi supranaţională (drept internaţional public,
drept comunitar) un asemenea criteriu trebuie luat cu rezerve.
6.1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Izvorul principal al ramurii dreptului constituţional este Constituţia. Toate
dispoziţiile sale sunt de natură constituţională. Deci ea este în totalitate izvor de drept
constituţional. Constituţia reglementează cele mai importante relaţii sociale pentru
puterea de stat. Pe aceeaşi poziţie se situează şi legile de modificare a Constituţiei.

10
 6.2. Legea
Pe poziţia secundă în categoria izvoarelor dreptului constituţional se situează legea
ca act normativ elaborat de Parlament. Nu toate legile au o asemenea calitate ci numai
cele care reglementează relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Sunt, de
exemplu, izvoare ale dreptului constituţional legea cetăţeniei române, legile electorale
etc.
6.3. Regulamentele parlamentare
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale camerelor Parlamentului sunt
izvoare de drept constituţional pentru că sunt emise de principala autoritate
reprezentativă a statului şi reglementează relaţii sociale fundamentale ce iau naştere în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
există trei categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
6.4. Actele Guvernului
Guvernul este o autoritate a administraţiei publice centrale, calitate în care are
sarcina de a executa sau de a organiza executarea legilor. Dat fiind poziţia sa în rândul
celorlalte organe ale statului şi, mai ales, faptul că el reprezintă puterea executivă în
stat nu este de acceptat să îndeplinească şi atribuţii legislative. S-ar încălca principiul
separaţiei puterilor în stat. Deci actele sale, purtând denumirea de hotărâri, nu pot
constitui izvoare ale dreptului constituţional.
Guvernul poate însă să emită acte cu putere de lege cum sunt ordonanţele, simple
sau de urgenţă. Ele se situează în zona legislaţiei delegate. Însă aceste acte normative,
aşa cum prevede însăşi Constituţia României, nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale. Ar putea fi considerate şi ordonanţele emise de guvern ca izvoare ale
dreptului constituţional dacă reglementează, de exemplu, proceduri electorale sau
diferite condiţii de acordare şi pierdere a cetăţeniei. Avem în vedere că prin
modificările aduse constituţiei, în 2003, Guvernului i se permite să emită şi ordonanţe
în domeniile rezervate legilor organice, legi considerate a fi o prelungire a dispoziţiilor
de natură constituţională.
6.5. Tratatul internaţional
Tratatele internaţionale pot fi şi ele izvoare ale dreptului constituţional dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- să fie licite, respectiv în deplin acord cu ordinea juridică internă;
- să fie de aplicaţie directă, nemijlocită (să nu se refere doar la declaraţii sau
angajamente cu privire la diferite probleme ce preocupă lumea contemporană, de
exemplu);
- să fie ratificate;
- să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional.

11
 Sunt, de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional convenţiile bilaterale privind
reglementarea cetăţeniei, tratatele multilaterale în domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti etc.
Constituţia României acordă o importanţă deosebită tratatelor internaţionale, fapt
ce face ca ele să devină veritabile izvoare de drept, în general, şi de drept
constituţional, în mod special. Din examinarea art. 11 şi 20 din Constituţie, care se
referă la tratatele internaţionale, se pot deduce următoarele reguli:
- Pentru ca un tratat să devină izvor pentru dreptul intern el trebuie obligatoriu
ratificat;
- Statul român se obligă să respecte prevederile tratatelor la care este parte şi care,
prin ratificare, intră în ordinea juridică internă;
- În cazul în care un tratat cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei el nu poate fi
ratificat. Eventual acest act se poate produce după modificarea Constituţiei şi realizarea
concordanţei sale cu prevederile tratatului;
- Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice se
va face în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care România este parte;
- Reglementările internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului,
rezultate din pacte şi tratate la care România este parte, au prioritate în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
6.6. Obiceiul juridic
Obiceiul juridic se naşte dintr-o practică socială îndelungată şi devine regulă prin
receptarea ca atare de către opinia publică. El a reprezentat multă vreme principalul
izvor al dreptului în general şi chiar al celui constituţional. Dacă pentru perioadele de
început situaţia se explică prin stadiul incipient de dezvoltare a instituţiilor statului şi a
tehnicii legislative, în timpurile moderne motivaţia este de ordin practic, cel puţin în
privinţa dreptului constituţional.
O mare parte a doctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele
dreptului pozitiv, însă el nu poate interveni contra legii şi, mai mult decât atât, nu poate
modica sau abroga dispoziţii dintr-o lege constituţională. Obiceiul nu poate decât să
completeze eventualele lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând
interpretarea acestuia.
Constituţia scrisă este, de regulă, opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de
avantajul eleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-l construiesc, decât
de eficacitatea sa practică. Acest lucru iese în evidenţă în practica politică, unde, pentru
depăşirea unor situaţii se recurge la uzanţe şi practici care o completează sau clarifică,
prin interpretare, unele din dispoziţiile sale.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al
dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în

12
baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca
izvor de drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci
când legea prevedea expres acest lucru.
Actuala constituţie face o trimitere la obicei în cuprinsul art. 44 alin. 7 care dispune
că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.” Această referire priveşte o chestiune de drept
privat.
Actuala Constituţie a României, mai ales după revizuirea din octombrie 2003, are
multe prevederi neclare, care s-au dovedit ineficiente în a oferi soluţii la diversele
probleme ce-au apărut, de exemplu, în procesul de constituire şi investire a
guvernului, precum şi în raporturile dintre instituţiile de putere ale statului. Prin
urmare, s-a avansat în doctrină, şi ideea suplinirii acestor neclarităţi şi lacune cu reguli
izvorâte din practica guvernării şi viaţa parlamentară, receptate, sub diferite forme, în
tezaurul juridic constituţional.
În condiţiile actuale, când se accentuează confruntările din viaţa politică şi nici
măcar legea scrisă nu se dovedeşte eficientă pentru constituirea unor formule de
guvernare care să satisfacă interesul public şi să se înscrie în orizontul de aşteptări al
electoratului, este nefiresc să acceptăm ca obiceiul, caracterizat în primul rând de
incertitudine, ar putea să răspundă mai eficient necesităţilor de reglementare a
modului de exercitare a puterii în stat.
Cerinţa imperativă a timpurilor actuale este ca reglementarea în materie
constituţională să fie clară şi precisă, să previzioneze, pe termen lung, evoluţia politică
a societăţii şi să ofere soluţii acceptabile pentru diversitatea problemelor care pot să
apară în guvernarea ţării. O asemenea cerinţă nu poate s-o satisfacă obiceiul. Fiind
rezultatul unei practici îndelungate el reflectă trecutul şi înmagazinează o experienţă,
într-o formulă după care s-ar cere să se acţioneze în viitor. Dar viaţa politică, după cum
se constată, înregistrează schimbări care se îndepărtează foarte mult de practica
trecutului şi deci asupra acestui domeniu obiceiul nu poate avea aplicabilitate, fiind
depăşit de realitatea pe care s-ar cere s-o reglementeze.
Nu se exclude însă posibilitatea ca anumite practici sau obişnuinţe din activitatea
diferitelor autorităţi ale statului să fie preluate în dispoziţii legale elaborate şi scrise.
7. Locul dreptului constituţional în sistemul dreptului
Sistemul dreptului este structurat în instituţii, ramuri şi părţi, acestea fiind dispuse
într-o anumită ordine de natură să asigure fiecărei norme în parte funcţionalitate şi
eficienţă. Dintr-un anumit punct de vedere structura sa este şi una piramidală,
determinată de forţa juridică şi importanţa diferită a normelor care-l alcătuiesc. Prin
urmare, atât normele juridice, luate individual, cât şi ramurile şi instituţiile din care fac
parte ocupă o anumită poziţie în cadrul sistemului, determinată, mai concret, de

13
importanţa relaţiilor sociale reglementate şi formele juridice în care se exprimă voinţa
guvernanţilor.
În ceea ce priveşte ramura dreptului constituţional vom constata că normele sale
reglementează cele mai importante relaţii din cadrul unei societăţi organizate ca stat.
Ele iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Importanţa lor rezultă din faptul că reprezintă fundamentul întregii vieţi economice,
sociale şi politice. Toate forţele politice luptă pentru dobândirea puterii şi aceasta cu
scopul de a-şi pune în aplicare programele pe baza cărora şi pentru care s-au constituit.
Ajungând la putere aceste programe se vor reflecta, prin intermediul dreptului, în
întreaga societate şi în toate domeniile ce ţin de puterea politică, guvernare şi
administrare. Acesta este motivul pentru care astfel de relaţii sunt fundamentale şi ele
reprezintă obiect de reglementare pentru dreptul constituţional.
În al doilea rând, importanţa acestor reglementări este întărită şi de formele
juridice în care ele sunt exprimate, fiind vorba de acte normative de reglementare
primară. Deci, aceste relaţii sunt reglementate, în primul rând, de constituţie, legea
fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Normele sale
stabilesc principii care stau la baza organizării şi funcţionării întregului sistem de drept.
Prin urmare, constituţia şi legile constituţionale reprezintă izvor de drept pentru fiecare
ramură în parte şi pentru sistem în ansamblul său.
Constituţia reglementează procesul de legiferare, organizarea şi atribuţiile
organelor executive, administrative, judecătoreşti etc. Statuează drepturile,
îndatoririle şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, stabileşte de principiu regulile
care guvernează regimul proprietăţii etc. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi
detaliat reglementate prin normele celorlalte ramuri de drept. De fapt, fiecare ramură
de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele de drept constituţional. Având o
poziţie superioară în cadrul sistemului, aceste norme impun ca toate celelalte să
urmeze linia de principiu pe care ele o trasează, respectiv să fie conforme cu dispoziţiile
lor. Aceasta nu înseamnă neapărat o subordonare în sensul strict al cuvântului, ci mai
mult absenţa unor contradicţii între dispoziţiile de drept constituţional şi celelalte
norme ale sistemului. De aici rezultă şi consecinţa că ori de câte ori se modifică legea
fundamentală este necesar, pentru respectarea regulii conformităţii, să se modifice în
mod corespunzător şi celelalte legi.
De la primele începuturi ale înfiripării sale ca ramură de drept, dreptul
constituţional a evoluat continuu. Tocmai forma şi conţinutul său actual sunt cele mai
evidente argumente în această privinţă.
Cel puţin patru din coordonatele evoluţiei sale după cel de-al doilea război mondial
i-au imprimat fizionomia pe care o are astăzi.
Desacralizarea legii. Datorită acestei schimbări de concepţie, legea nu mai este
considerată ca fiind de natură celestă, intangibilă, iar legiuitorul în afara oricăror
bănuieli de eroare. Ea trebuie să îndeplinească condiţia conformităţii cu legea

14
fundamentală atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi procedura de adoptare. Pentru
aceasta s-au creat şi proceduri speciale de control.
Constituţionalizarea dreptului. După evenimentele din decembrie 1989, în România
a început a un proces complex de democratizare a vieţii publice şi a societăţii în
general. Toate aceste împliniri au avut nevoie de un suport care să le garanteze
inviolabilitatea. Acesta s-a dovedit a fi Constituţia. Datorită acestui fapt legea
fundamentală a ţării s-a întărit de la o etapă la alta, consfinţind, în dispoziţiile sale,
reguli şi principii care să garanteze o ordine juridică naţională cât mai ferită de abuzuri
şi acte arbitrare. Prin urmare, putem considera constituţionalizarea dreptului ca o
garanţie pentru funcţionarea, în acord cu principiile democratice, a tuturor instituţiilor
statului.
Consacrarea în Constituţie a drepturilor omului. Prin adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, document eminamente de natură politică, la nivel
mondial s-a produs o largă răspândire a ideologiei drepturilor omului. Prin urmare,
protecţia lor a intrat în preocupările statelor şi organismelor internaţionale,
reflectându-se aceasta şi în diferite instrumente adoptate în acest scop. La nivel
naţional, fundamentul juridic în privinţa drepturilor omului îl reprezintă Constituţia,
prin includerea unui capitol special intitulat „Drepturile, Libertăţile şi Îndatoririle
Fundamentale”. De asemenea şi modul de constituire, menţinere şi exercitare a puterii
în stat, obiect de reglementare pentru dreptul constituţional, reprezintă o garanţie
pentru respectarea acestor drepturi.
Apariţia şi răspândirea justiţiei constituţionale. Justiţia constituţională a devenit, în
timpurile actuale, element fundamental al oricărui sistem de drept modern. Ea are ca
scop asigurarea conformităţii tuturor regulilor sistemului cu cele constituţionale,
precum şi sancţionarea şi corectarea abaterilor şi derapajelor în funcţionarea
autorităţilor de putere ale statului.
Dat fiind procesele de asociere şi integrare interstatală ce se desfăşoară pe arii
geografice din ce în ce mai extinse, chiar cu tendinţă globalistă şi care, pe undeva,
implică şi un transfer de suveranitate către organisme suprastatale, prinde contur, în
anumite abordări, ideea că dreptul constituţional ar fi în declin. Chiar şi faptul că, în
anumite privinţe, au întâietate reglementări cu caracter internaţional, ar putea
constitui un argument pentru susţinerea acestei teze.
Dacă avem în vedere şi faptul că la nivel european s-a adoptat deja un tratat
(Tratatul de la Lisabona), care, prin conţinutul său, se doreşte a deveni un act normativ
cu valenţe constituţionale la nivel european, care să înlocuiască, pe o bază nouă,
tratatele de constituire a Uniunii Europene şi care ar avea drept scop jalonarea regulilor
şi principiilor fundamentale de realizare a guvernării la nivel comunitar, se pare că, într-
adevăr, nu se mai poate vorbi în aceeaşi termeni despre forţa juridică a dreptului
constituţional intern.

15
 Cu toate acestea, dreptul constituţional continuă să-şi exercite rolul de garant
pentru ordinea juridică internă a fiecărui stat şi exercitarea puterii de pe o bază
democratică, potrivit principiilor statului de drept.

16