Capitolul IV.

PRINCIPIILE ȘTIINȚEI ADMINISTRAȚIEI

1. CONSIDERAȚII GENERALE
Ca în orice demers științific, legat de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, trebuie
ca alături de determinarea obiectului științei administrației, să iden tificăm și principiile care
guvernează această știință și o particularizează în raport cu celelalte științe sociale.
Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început.1
Semnificația sa mai poate fi și de element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și
cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă
de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.
Acest domeniu de activitate este, în cazul nostru, admi nistrația publică - obiect al științei
administrației - a cărei deosebită importanță constă „în faptul că ea permite desfășurarea vieții
statului”.2
Altfel spus, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care
îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăși colectivității umane
organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Cu alte cuvinte, statul, o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de
coeziune, nu poate trăi decât dispunând de o administrație care are ca obiectiv general satisfacerea
nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.
Administrația publică trebuie amintit aici, este cea care înfăptuiește sarcinile sta bilite de
puterea politică3 și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în confor mitate cu
concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.
Ea apare prin însăși natura sa, fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt
exterioare; ea își trage legitimitatea, în mod evident, din sistemul de valori dominante, din puterea
politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și
mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.4
Ca atare, se spune în mod curent că administrația publică este permanent plasată sub nivelul

1 Dicționar de filosofie, Ed. Politică 1978, p. 556.

2 H. Puget, Les institutions administratives etrangeres, Paris, Dalloz, 1969, p. 7.
3 A. Negoiță, Judicioasa stabilitate și buna realizare a sarcinilor administrației de stat în contextul științei
administrației, în „Revista română de drept”, 1971, nr. 7, p. 28.
4 C. Debbasch, Science Administrative, Administration Publiquei, Dalloz, 1971, p. 1.
1
politic, subliniindu-se, astfel, că deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice
care facilitează existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu
deciziile instituțiilor politice.

2
 Pe de altă parte, pentru a putea identifica principiile științei administrației, credem că trebuie
să observăm însuși modul cum este definită administrația publică, în literatura noastră de
specialitate, ea fiind:
Acea activitate care constă în organizarea și asigurarea executării nemijlocite a prevederilor
Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile
statului de drept.
Reiese, astfel, că în activitatea sa, administrația publică se subordonează și normelor
juridice, „însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii
acestora”.5
Drept urmare, din Constituția României, ca de altfel și din întreaga legislație, vom
desprinde și principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice - a
statului și a colectivităților locale, ele devenind, în fapt, și principii ale științei administrației
românești.
2. PRINCIPIILE GENERALE ALE ȘTIINȚEI ADMINISTRAȚIEI
Formularea unor principii ale științei administrației românești, ne referim aici la principiile
generale, trebuie, raliindu-ne și la alte opinii exprimate în doctrină, 6 să pornească de la prevederile
constituționale care, în acest cadru, devin deosebit de importante. în acest sens, este de menționat
faptul că, întreaga activitate de „instaurare, menținere și exercitare a puterii statale”, 7 a raporturilor
dintre guvernant și guvernați, se desfășoară potrivit principiilor generale prevăzute de
Constituție.
Aceste principii reflectă și consacră în formele politico-juridice caracterul structurilor de
guvernare și relațiile dintre ele în procesul exercitării puterii, stabilesc direcțiile generale de
activitate ale statului, iar unele dintre ele fixează, totodată, cadrul general în care poporul, titularul
suveran al puterii, exercită atributele acesteia.
Este vorba, după cum afirmă Jean Dabin, de principii generale rezultate din con fruntarea
intereselor politice care cârmuiesc raporturile de guvernare, în înțelesul cel mai larg, sau deduse pe
baza experiențelor din practica socială. Ele indică, în același timp, natura regimului politic al

5 A se vedea M.T. Oroveanu, Introducere în știința administrației de stat, Ed. Enciclopedică Română, 1975, pp. 31 și
urm.
6 I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IX-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex,
București, 2001, p. 26.
7 A se vedea J. Dabin, Theorie generale du droit Dalloz, Paris, 1969, p. 31
3
societății date.8
În vederea identificării principiilor generale (sau fundamentale) ale științei administrației
românești, este necesar să analizăm dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 8, art. 78 și
art. 120 alin. (1) din Constituția României, astfel cum a fost modi ficată și completată prin Legea de
revizuire constituțională. Din aceste dispoziții vom constata principii generale de valoare
constituțională pe care le considerăm că sunt aplicabile, în același timp, și științei administrației.
Aceasta decurge din faptul că ele stau la baza organizării și activității tuturor autorităților
statului și, deci, se aplică în mod explicit și administrației publice și implicit științei administrației.
Aceste principii generale, cu valoare constituțională, sunt: principiul puterii suverane,
principiul separației și echilibrului puterilor în stat, principiul supremației Constituției sau al
legalității, principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării, principiul
unității poporului român.

2.1. Principiul puterii suverane sau al suveranității naționale

Principiul suveranității naționale, în acest context, îl vom înțelege în sensul că puterea politică
are în mod necesar un titular - poporul român și că acesta deține în mod natural puterea politică
(suveranitatea). Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare
socială care, alături de națiune și teritoriu, concură la alcătuirea statului. Puterea publică este o
putere suverană. Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii publice.
Ea exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și
populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și
populații. Suveranitatea se exprimă, pe plan intern, prin supremație, iar, pe plan extern, prin
independență.
Dacă primele două elemente definitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter
obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter
subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii.
În acest sens, de altfel, sunt și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituția României, potrivit
cărora Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

8 Ibidem

4
 Din această dispoziție constituțională rezultă că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de
către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-
direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte. în această ultimă situație
se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, „ceea ce înseamnă că poporul, națiunea,
deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească.

2.2. Principiul separației și echilibrului puterilor în stat

Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția
esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea. Acesta este un principiu fundamental
al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României Ia art. 1 alin. (4) și conform
căruia „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor - legislativă,
executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.”
Potrivit acestui principiu, celor trei puteri le corespund atât categorii de funcții fundamentale cât
și autorități diferite, astfel: de edictare a regulilor generale sau funcția legislativă, exercitată de către
Parlamentul României (constituit din Camera Deputaților și Senat); aplicarea sau executarea acestor
reguli sau funcția executivă, exercitată bicefal de Președintele României și de către Guvern, prin
autoritățile administrației publice centrale și locale; rezolvarea litigiilor care apar în procesul
aplicării legilor sau funcția judecătorească, exercitată prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin
celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Așa după cum reiese și din dispozițiile constituționale mai sus menționate, orga nizarea celor
trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la
înțelegerea principiului în mod rigid, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei
sociale și garanția libertății umane. Sau altfel spus, nu ar fi vorba atât de o separație a puterilor, cât
mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă - echilibrul puterilor.
Cât privește formele și modalitățile de exprimare a acestui principiu în întreaga activitate a
administrației publice românești, ele sunt stabilite de Constituție și realizată, în mod expres, prin
legile organice.
2.3. Principiul supremației Constituției sau al legalității
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție care

5
precizează că „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie’'.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură
stabilitatea juridică, drepturile și libertățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților
autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului
fundamental statuat în Constituție”.9
„Constituția”, spune Ion Deleanu, „se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice”.
Această afirmație se susține prin faptul că:
⮚ Legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voința de stat;
⮚ Conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea;
⮚ Determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice;
⮚ Consacrând drepturile și îndatoririle fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni,
dintre ei și autoritățile publice;
⮚ Indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale, sub
semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic;
⮚ Constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept și
reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea reprezintă „elemente substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie:
supremația materială a constituției”.
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii
subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constituționalității Legii -
realizată de către Curtea Constituțională (art. 142-147 din Constituție) și prin principiul controlului
jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
O consecință care decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției
și a legilor - art. 1 alin. (5), este publicitatea tuturor actelor normative, regle mentată, în mod
expres, prin art. 78, art. 108 alin. (4) din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale. Publicarea
actelor normative reprezintă garanția aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca necunoașterea
Legii drept motiv al încălcării acesteia (nemo censetur ignorare legem). De altfel, în literatura
noastră de specialitate se atenționează asupra faptului că nepublicarea actelor normative „constituie

9 F. Bucur Vasilescu, Constituționalitate și Constituționalism, Ed. Național, Colecția juridică, București, 1998, pp. 26
și urm.
6
o practică ilegală” care „se poate transforma într-un obstacol în calea aplicării eficiente a Legii”.
Tocmai pentru a se preîntâmpina asemenea situații, legiuitorul constituant a precizat că
„nepublicarea atrage după sine inexistența” actelor normative respective.

2.4. Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării

Principiul este consfințit de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție prin receptarea
reglementărilor internaționale, potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților
publice fără privilegii și fără discriminări”. De asemenea, conform art. 4 alin. (2) din Constituție,
„România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de
avere sau de origine socială”.
În același timp, acest principiu stabilește și faptul că nimeni nu este mai presus de lege [art.
16 alin. (2) din Constituție]. Drept urmare, toate autoritățile publice sunt obligate să asigure deplina
egalitate în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, juridice și altele pentru toți
cetățenii fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,
naștere sau orice altă situație.
2.5. Principiul unității poporului român
Acesta este un alt principiu stabilit de Constituția României în art. 4 alin. (1) și art. 8. Potrivit
acestor dispoziții constituționale, „statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bazată
pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea „pluralismului în societatea românească” ca „o
condiție și o garanție a democrației constituționale”. 10 În acest context, „partidele politice se
constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. „Ele contribuie la definirea și la exprimarea
voinței politice a cetățenilor respectând suvera nitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de
drept și principiile democrației”.
Activitatea partidelor politice, subliniază profesoru Ioan Alexandru, ca de altfel și a altor forme
de asociere politică sau apolitică, trebuie să contribuie la asigurarea poporului, ca fundament al
statului; în caz contrar, activitatea acestora fiind anticonstituțională și va fi supusă rigorilor Legii, de

10 A se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 262 și urm. unde enumera, printre altele, Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14); Carta socială europeană (art. E); Declarația universală a
drepturilor omului (art. 2, pct. 1); Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 2, pct. 1); Pactul
internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 2, pct. 1).
7
a cărei aplicare este răspunzătoare administrația publică.

2.6. Alte principii generale

Alături de aceste principii de valoare constituțională, doctrina11 mai propune și alte principii
generale:
2.6.1. Administrația publică este în serviciul omului
Acest principiu semnifică faptul că însăși finalitatea științei administrației se împletește cu cea
a administrației publice și „constă în mai buna organizare și funcționare a administrației publice, în
vederea unei mai bune serviri a omului.”12
Sensul termenului de „a servi” trebuie înțeles ca rațiune de a exista a „administrației și științei
ei” pe care însăși etimologia ei administrația o reamintește. „Știința administrației trebuie să
amintească oamenilor, care devin funcționari administrativi (funcționari publici), că ei au intrat în
administrație pentru a servi”; desigur, pentru a servi cetățeanul, omul.
Este principiul care exprimă totodată, umanismul administrației, în opinia unor autori un
autentic principiu al administrației publice, în sensul că activitatea administrativă trebuie să aibă o
bază morală puternică, fiind fundamentată pe respectul față de om, exclu zând orice atitudini ori
comportamente incompatibile cu caracterul democratic și social al statului român, în cadrul căruia
demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea, reprezintă valori supreme, fiind garantate13.
2.6.2. Adaptarea administrației publice potrivit exigențelor actuale și de perspectivă
Acest principiu pornește de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele mereu
crescânde ale acestora în perioada actuală. Ca atare, administrația publică trebuie să fie organizată și
să funcționeze în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele
strategice ori cu realitățile politico-juridice ale țării.
Desigur, o astfel de adaptare continuă, subsumată constant obiectivului de realizare a unei
activități administrative raționale și eficiente impune în prealabil cunoașterea cerințelor sociale
actuale, după cum și prevederea exigențelor viitoare ale comunităților umane, în general, ale
cetățeanului, în particular, în acord cu valorile statuate la nivelul instituțiilor politice.

11 D. Brezoianu, M. Oprican, Administrația publică în România, Ed. C.H. Beck, 2008, București, p.18-19.
12 M.T. Oroveanu, op. cit., p. 136.
13 M.T. Oroveanu, Tratat de știința administrației, Editura Cerma, 1996, București, p.129 și urm.
8
 2.6.3. Principiul subsidiarității
Principiul subsidiarității, constituie un nou principiu care încearcă să răspundă unor nevoi de
reașezare instituțională și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la
luarea deciziilor care îi privesc, fiind pus în valoare încă de la adoptarea Tratatului Uniunii
Europene de la Maastrich din 1992, întărit prin Tratatului de reformă a UE de la Lisabona, din
2009.
Potrivit acestui principiu al subsidiarității14, în filosofia pe care o exprimă, extrapolându-se
mecanismele decizionale în relația organismelor comunitare cu autoritățile statelor naționale, la
spațiul administrativ concret al statelor membre, „deciziile se iau la acele paliere administrative
situate cel mai aproape de cetățeni”. De altfel, principiul este definit și totodată, adaptat la
funcționarea administrațiilor publice în relaționarea autorități centrale - autorități teritoriale -
autorități locale, prin Carta Europeană a Autonomiei Locale, în al cărui art. 4, se stipulează că
„exercițiul responsabilităților publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferință acelor
autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități
trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de
economie''.
În acest sens, Consiliul Europei a recomandat unele orientări în vederea aplicării principiului
subsidiarității, ca de pildă:
⮚ Principiul subsidiarității este un principiu permanent care trebuie să ghideze pe
legislatori și pe guvernanți, mai ales cu prilejul unor reforme sectoriale;
⮚ Principiul subsidiarității va trebui să țină seama și de existența celorlalte principii de
organizare și funcționare a statului, în mod deosebit unitatea sa de acțiune, eficacitatea,
unitatea de aplicare și de solidaritate;
⮚ Principiul subsidiarității este un principiu esențial politic, întrucât el vizează apropierea
cât mai mult posibil a deciziei de cetățean;
⮚ Principiul subsidiarității implică și o viziune mai puțin formală în sensul că inițiativa
poate fi lăsată la nivelul fiecărei colectivități locale, prin participarea autorităților locale și

14 A se vedea C. Manda, C.C. Manda, Administrația publică locală din România, Lumina Lex, 1999, p. 124-128; Les
collectivites decentralisees de l’Union Europeene, sous direction d’Alain Delcamp, C.N.F.P.T., Paris, 1994, p. 8.
Raport CDLRE, Definition et limites du principe de subsidiar ite. Communes et regions d’Europe, Les editions du
Conseil de l’Europe, 1994; C. Bădescu, I. Alexandru, introducere în procesul de cooperare interregională, Ministerul
învățământului, SNSPA, Ed. Sylvi, pp. 58 și urm.
9
regionale de a-și defini propriile competențe (puteri), sugerându-le să recurgă la metoda
contractuală, o dată cu stabilirea echilibrată între competențele transferate și mijloacele de
exercitare.

3. PRINCIPIILE SPECIALE ALE ȘTIINȚEI ADMINISTRAȚIEI

Știința administrației cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii,
denumite speciale, întrucât sunt specifice administrației publice. Asemenea principii urmează să se
aplice numai în anumite domenii de activitate ale administrației, precum organizarea, conducerea,
metodele, dar și cu referire la funcționarea sistemului administrativ, din perspectiva obiectului
specific al disciplinei știința administrației, dar mai cu seamă, în raport de finalitățile propuse.
Aceste principii speciale sunt:
3.1. Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice
Principiul semnalează, în contextul diversității formelor organizatorice, pe de o parte,
necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea administrației publice, prin
subsumarea tuturor componentelor structurale ale acestui sistem față de un singur pol administrativ.
Astfel, indiferent de apartenența unei autorități, organ sau instituții administrative, fie subsistemului
administrației de stat, la nivel central sau teritorial, fie subsistemului administrației colectivităților
locale, fundamentat pe baza autonomiei și descentralizării serviciilor publice, în contextul unui stat
unitar descentralizat, precum este România, acestea se supun, de ansamblu, autorității plenare a
Guvernului, în virtutea rolului său conferit și asumat pe cale constituțională, anume cel de
conducător general al admi nistrației publice.
Este un alt mod de a exprima o realitate incontestabilă a organizării administrației publice,
anume că, dincolo de situarea autorităților administrative în subsisteme diferite, caracterizate de
reguli și principii extrem de diverse, ce traversează întreaga gamă de relații administrative, de la cele
de subordonare, generate de ierarhie, chiar și în contextul deconcentrării administrative, până la cele
de co-participare, determinate de autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice, sistemul
administrației publice din România se identifică prin unicitate și unitate. Sunt de altfel, trăsături ce
pun în lumină nevoia obiectivă, și totodată stringentă, de a asigura o organizare unitară.

10
 3.2.Principiul autonomiei de organizare
Principiul se desprinde din proprietatea structurilor sociale de a fi autoreglabile. El
este în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administrația publică
beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă. Altfel spus, elementele
componente ale subsistemului administrației publice - autoritățile administrative, au posibilitatea de
adaptare și de realizare într-o anumită măsură a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului
global.

3.3.Principiul adaptabilității organizării și funcționării administrației publice

Acest principiu specific este o consecință a principiului general al adaptării la exigențele
reale, posibile, actuale și de perspectivă a administrației. El are în vedere, mai ales,
adaptabilitatea, în contextul stabilității relative a administrației publice, ceea ce face ca ea să
răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.
În raport de cerințele mediului social-politic și economic, aflate în permanentă evoluție și
amplificare, administrația publică trebuie să fie pregătită să facă față oricăror circumstanțe, în sensul
de a fi capabilă de a îndeplini, cu resursele de care dispune, sarcinile pe care le generează continuu
atât puterea politică, dar mai cu seamă dinamica vieții sociale, găsind cele mai judicioase soluții care
să-i permită adaptarea la condiții.

3.4. Principiul simplificării structurii și activității administrației publice

Principiul, așa cum o exprimă și denumirea sa, vizează operarea unei simplificări în ambele
laturi ale administrației, atât în latura sa organică - structura, cât și în cea materială, corelativă,
anume - activitatea autorităților administrației publice.
În primul rând, trebuie precizat că aplicarea unui astfel de principiu nu trebuie să se constituie ca
un scop în sine, ci dimpotrivă, el impunându-se ca o necesitate obiectivă, în raport de starea de
moment a administrației, ce nu mai corespunde exigențelor mediului în care este organizată și
funcționează. Din acest punct de vedere, simplificarea, realizată cu orice preț, fără o temeinică
justificare, poate avea consecințe deosebit de negative, transformându-se chiar în dezorganizare,
motiv pentru care simplificarea trebuie, deci, efectuată numai în consonanță cu realitățile constatate
în cadrul administrației publice.
11
 În al doilea rând, simplificarea reprezintă o soluție concretă și eficace, ce acoperă o gamă largă
de problematici subsecvente sistemului administrativ, de la aspectele organi zatorice, precum
reconsiderarea unor structuri administrative, inclusiv sub aspect relațional, restrângerea
compartimentelor interne, redimensionarea numărului de personal, funcționari ori contractuali, până
la cele de ordin funcțional reflectate în reevaluarea unor formalități, proceduri și mecanisme
administrative, uneori împovărătoare pentru cetățean și extrem de greoaie pentru funcționarea
autorităților administrative, ce alimentează gradul birocrației.
Nu în ultimul rând, această operațiune se impune a fi analizată temeinic în prealabil și
pregătită, de-o manieră riguroasă și fundamentată, și în niciun caz decisă sub presiunea timpului,
alegându-se nu numai cele mai bune soluții de simplificare, dar sondându-se totodată, efectele
directe și indirecte ale acesteia, evitându-se eventuale situațiile de blocaj administrativ ori
consecințele nefaste, pe care le poate antrena, pe termen mediu și lung, simplificarea.
Simplificarea cunoaște două modalități, și anume:
⮚simplificare externă, atât a activității - a relațiilor dintre autoritățile administrației
publice, cât și a structurilor - a cadrului de organizare de ansamblu al autorităților admi nistrației
publice, în vederea eliminării paralelismului;
⮚simplificare internă, deci numai în cadrul unei sau unor autorități ale adminis trației
publice dar, atât ca structură, cât și ca activitate, în vederea eliminării activităților paralele și a
verigilor intermediare.
3.5. Principiul raționalizării
Acest principiu aflat în strânsă legătură cu principiul simplificării, acționând cu predilecție în
domeniul organizării, constă în efortul de raționalizare atât a structurii, cât și a activității autorităților
administrației publice, având ca finalitate realizarea unei îmbunătățiri a sistemului administrativ.
Se are în vedere astfel, construirea unor structuri administrative suple, cu un număr redus de posturi
și niveluri ierarhice, apte să răspundă operativ și în condiții de bună calitate, sarcinilor pe care le au
de îndeplinit.
Una dintre cele mai uzitate modalități de raționalizare în contextul multiplicării aparatului
administrativ, caracteristice unei administrații aflate într-o permanentă expan siune, vizează
reducerea, la strictul necesar, a numărului de funcționari, însă nu prin recurgerea la măsuri
radicale, ci prin respectarea unor anumite exigențe.

12
 În acest sens, orice demers ce vizează reducerea numărului de funcționari urmează a fi
corelată cu îmbunătățirea activității aparatului administrativ și cu creșterea eficienței sale, astfel încât
o atare măsură sa nu perturbe activitatea administrativă, obișnuită, prejudiciind cetățeanul din
perspectiva serviciilor publice ori afectând nemijlocit calitatea actului de administrație.
Aplicarea principiului va avea efecte concrete care vor putea duce la:
a) Creșterea operativității autorităților administrației publice prin sporirea eficienței muncii de
conducere și de execuție, dar mai cu seamă prin utilizarea judicioasă a spe cialiștilor;
b) Reducerea funcționarilor publici la nivelul absolut necesar pentru realizarea sarcinilor autorității
administrației publice și îndrumarea personalului disponibilizat către Agenția Națională a
Funcționarilor Publici (A.N.F.P.);
c) Reducerea numărului funcționarilor publici trebuie să fie corelată cu perfecțio narea activității,
dar și cu creșterea eficienței funcționarilor rămași în sistem.
3.6. Principiul îmbunătățirii stilului, metodelor și tehnicilor din administrația publică
Acest principiu se constituie într-un imperativ al administrației publice și, implicit, al științei
administrației care trebuie să asigure, astfel, adaptarea sa permanentă la realitățile societății
contemporane, sub aspectul racordării continue a activității administrative la realizările științei și
tehnicii contemporane, atât la nivel de comandă, cât și de execuție.
Un astfel de efort vizează îmbunătățirea permanentă a tuturor acelor elemente de ordin
managerial, al tehnicilor, metodelor, după cum și mijloacelor proprii sistemului de administrație
publică, ce pot concura la optimizarea, eficientizarea și eficacitatea activității administrative.

3.7. Principiul urmăririi finalității

Principiul decurge din scopul practic pe care îl urmărește știința administrației, anume
perfecționarea structurilor și activității autorităților administrației publice. El constă în urmărirea și
realizarea finalității sale prin căutarea și identificarea celor mai bune soluții, respectiv a celor mai
adecvate metode, care să servească mai bine scopului propus.
Și aceasta întrucât, numai prin optimizarea soluțiilor, prin utilizarea unor metodele judicioase, și
mai mult decât atât, prin valorificarea la maximum a potențialului adminis trativ, în special a
resursei umane, evidențiind aici, pe fundamentul unei temeinice pregătiri profesionale, calitățile
personale ce ar trebui atașate, firesc, vocației de bun administrator ai problemelor publice, se

13
poate realiza rațional și eficient înfăptuirea țelului fundamental al administrației care trebuie să
acționeze de-o manieră unitară, pe baze democrate, legale și morale pentru servirea cetățeanului și
satisfacerea de ansamblu a interesului general.

14