Captură de Ecran Din 2022-10-31 La 15.41.33

„O societate, chiar dacă s-ar compune
numai din Hanibali şi din Napoleoni,

ar fi mai bine, în caz de surpriză,
ca nu toţi să comande în acelaşi timp”1.
Capitolul I
„DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”

CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ
1.1. Aspecte introductive privind dreptul constituțional și sistemul constituțional
Statul, ca formă de organizare a societăţii umane, şi Constituţia, ca lege fundamentală a statului

reprezintă aspectele (elementele) centrale ale Dreptului constituţional, atât ca ramură de drept, cât şi ca
disciplină ştiinţifică.
Astfel, este general admis „faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună
numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de
neabandonat, este statul”2.
Cu alte cuvinte, statul poate fi considerat forma cea mai complexă de organizare a unei societăţi
umane. A apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, din raţiuni multiple3, dintre care cele
mai des menţionate sunt:
- apariţia necesităţii unei autorităţi (conduceri) în cadrul societăţii;
- diferenţierea dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Nevoia de autoritate a dat naştere unei puteri de comandă care a evoluat într-un „instrument de
organizare şi conducere al societăţii”4, ceea ce presupune o „entitate distinctă de guvernanţii temporari”5.
Astfel, statul poate fi considerat o organizaţie umană întemeiată pe un număr de reguli de drept,
organizaţie în cadrul căreia se desfăşoară activităţi în vederea satisfacerii unor interese generale (publice)
determinate6.
Iar în fruntea acestui ansamblu al normelor de drept, în forma lor cea mai generică şi sistematizată,
găsim Constituţia, legea fundamentală a unui stat.
Astăzi este de neconceput un stat modern în absenţa legalităţii, respectiv a obligaţiei tuturor de a
respecta legea. Iar între legi, una, Constituţia, este supremă7 în sistemul de drept al unui stat.
1
Chesterton, citat de G. Burdeau, Cours de droit constitutionnel, Ed. L.G.D.J., Paris, 1942, p. 2 citat în Tudor Drăganu,
Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 113.
2
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 2.
3
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 3.
4
5
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 117.
6
7
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, Ed.
Servo-Sat, Arad, 2003, p. 221.
1
Sistemul constituţional
Sistemul constituţional8 poate fi definit ca fiind un „ansamblu coerent şi armonios structurat al
instituţiilor politice şi al mecanismelor de guvernare consfinţite prin Constituţie, prin intermediul cărora
se realizează procesul de conducere socială”.
Din această perspectivă, componentele sistemului constituţional sunt:
- organismele de guvernare naţională – Parlamentul, Şeful statului, Guvernul;
- mecanismele de guvernare – instrumente de interferenţă şi colaborare între elementele componente
ale sistemului;
- normele şi principiile constituţionale care au o legătură organică cu procesul de guvernare.
Un sistem constituţional se fundamentează şi este influenţat şi de valorile politice pe care se bazează

instituţiile de guvernare, ideologia unui partid politic sau a altuia care au un rol precumpănitor în elaborarea
Constituţiei sau a exercitării efective a puterii de guvernare.
Indiferent de varietatea sistemelor constituţionale, fiecare are la bază o serie de principii şi concepţii
fundamentale9:
- „Omul-cetăţean” ocupă locul central în plan politic şi social, statul fiind dator să îi ocrotească viaţa,
proprietatea, să-i respecte demnitatea, libertatea şi drepturile ce i se cuvin şi îi sunt recunoscute de
Constituţie şi documentele internaţionale.
- Principiul suveranităţii – bazat pe teoria suveranităţii naţionale (suveranitatea aparţine poporului
care o exercită prin organele sale reprezentative); de regulă, reprezentanţii desemnaţi nu primesc un mandat
imperativ, ci unul reprezentativ;
- Principiul reprezentării – se pleacă de la ideea de bază că poporul nu poate exercita direct întreaga
gamă de atribute de conducere. Conceptul, reprezentarea constă într-un transfer de putere sau de voinţă
politică de către depozitarul legitim al acesteia (poporul) unui individ sau unui grup de indivizi desemnat
de colectivitate prin proceduri democratice repetate periodic (alegeri) la care au acces în condiţii de egalitate
juridică cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii. Participarea poporului la treburile publice constituie
esenţa democraţiei reprezentative.
- Principiul legalităţii – presupune, în primul rând, ca cele mai importante relaţii sociale să fie
reglementate prin norme juridice, care exprimă în mod real voinţa şi interesele fundamentale ale naţiunii
şi, în al doilea rând, presupune ca întreaga conduită a indivizilor, cât şi activitatea autorităţilor publice,
precum şi a organizaţiilor sociale să fie conforme normelor generale şi impersonale adoptate.
- Conceptul de libertate – concept extrem de larg şi abordat diferit nu numai din perspectivă juridică,
ci şi în raport cu gândirea filozofică sau morală: libertatea presupune participarea cetăţeanului la viaţa
politică (Grecia antică); libertatea este o trăsătură naturală a omului (sec. IV- Europa occidentală); libertatea
este o posibilitate recunoscută şi garantată de stat de a te bucura în mod nestingherit de un statut de
independenţă faţă de factorii politici (Revoluţia franceză); libertatea presupune afirmarea prerogativelor şi
drepturilor individuale sacre ale persoanei, precum şi limitarea strictă a rolului şi funcţiilor statului
(concepţia modernă occidentală).
- Democraţia şi pluralismul politic - democraţia este considerată singura alternativă la conducerea
tiranică şi poate fi sintetizată în formula „guvernarea poporului de către popor şi pentru popor” (Abraham
Lincoln – discursul ţinut la Gettysburg, 1863). Sunt considerate concepte-cheie ale democraţiei: egalitatea,
libertatea, drepturile omului şi ale cetăţeanului, responsabilitatea guvernanţilor faţă de guvernaţi (valori
promovate de Revoluţia franceză). Democraţia pune accent pe participarea cetăţenilor la adoptarea
deciziilor, proces bazat pe pluralism politic, respectiv o confruntare liberă, în lupta electorală pentru
cucerirea şi exercitarea puterii politice, între partidele şi formaţiunile politice. Înainte de toate, pluralismul
politic presupune libertatea de a-ţi exprima, de pe poziţiile unei platforme sau ale unui program politic sau
8
A se vedea pe larg Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 11-60.
9
A se vedea pe larg Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 16-59.
2
ale unei structuri organizatorice cu caracter de partid, opiniile privind orice aspecte ale vieţii sociale.
Pluralismul politic, ca fenomen sociologic, este sinonim cu existenţa şi funcţionarea, în condiţii de egalitate
juridică, a mai multor partide sau formaţiuni politice, care îşi dispută adeziunea electoratului. Opusul
pluralismului politic este sistemul partidului unic.
- Separaţia puterilor şi echilibrul existent în structurile de guvernare şi, în general, echilibru care
trebuie să existe în societate – separaţia puterilor în stat reprezintă principiul fundamental al organizării şi
funcţionării aparatului de stat în sistemele constituţionale occidentale şi nu numai. Viaţa socială dintr-un
stat, sub orice aspect, trebuie să se desfăşoare sub semnul echilibrului: echilibrul între puterile politice;
echilibrul între patronat şi sindicate; echilibrul între sectorul public şi sectorul privat; echilibrul între stat şi
biserică; echilibrul între autorităţile publice şi drepturile omului, între clasele sociale. Echilibrul social sau
politic limitează hegemonia unei puteri, a unui partid sau unei clase sociale.
- Importanţa valorilor general-umane ale religiei şi moralei în întreaga viaţa socială. Religia, în special
cea creştină, a avut un rol deosebit de important în conturarea unui sistem de guvernare prin introducerea
în filozofia şi practica guvernării a unei valori supreme: omul. Morala creştină şi preceptele sociale ale
creştinismului au furnizat o serie de premise/principii (solidaritatea umană, toleranţa şi iertarea; mila pentru
cei nevoiaşi) care s-au materializat sau au concurat la conturarea unor drepturi naturale (dreptul la viaţă,
onoare, demnitate, libertate etc.) sau principii (egalitatea între oameni şi între popoare, dreptul la
autodeterminare a popoarelor, ideea de justiţie). Poate cel mai important aspect este faptul că gândirea şi
practica creştină au impus o idee monumentală: toţi oamenii sunt egali între ei şi fiecare este dator să
respecte demnitatea celuilalt.
Clasificarea sistemelor constituţionale

Dezvoltarea unui sistem constituţional şi conturarea unor categorii de sisteme constituţionale sunt
strâns legate de apariţia şi dezvoltarea sistemelor juridice şi a marilor familii de sisteme juridice.
Ştiinţa comparativă are în vedere 16 sisteme juridice arhaice de relevanţă mondială: dreptul egiptean,
mesopotamic, ebraic, chinez, indian, grec, roman, japonez, musulman, celtic, slav, germanic, maritim,
ecleziastic, romanistic şi anglo-saxon10, care pot fi considerate ca pietre de temelie pentru actualele sisteme
juridice.
Trebuie menţionat faptul că sistemele juridice europene (atât cele continentale, cât şi cel anglo-saxon)
actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptări acestuia la situaţii economico-sociale
profund diferite. Este avută în vedere atât componenta privată, cât şi cea publică a dreptului roman11.
În secolul al XIX-lea are loc, aproape în toată Europa, un proces foarte intens de codificare a dreptului,
precum şi conturarea unei noi părţi a dreptului – dreptul comercial – prin desprindere din sfera dreptului
civil.
Dreptul public s-a conturat ulterior dreptului privat şi îşi are originile (vagi) în ultime trei cărţi din
Codul lui Iustinian, în care erau tratate problemele fiscale şi administrative ale Imperiului. Ulterior, începe
să se discute în termeni juridici despre structurile statului şi despre bazele puterii de stat. Ia naştere şi o
doctrină a statului. În cadrul dreptului public, din ce în ce mai bine conturat, se materializează şi ramurile
de drept public: constituţional (gravitând în jurul Constituţiei – o lege scrisă de rang superior şi având ca
suport sistemul constituţional), administrativ şi fiscal etc.12.
10
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, Ed. All
Beck, 2005, p. 7 - preluate din opera lui John Wigmore.
11
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, pp.
7-10.
12
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, pp.
10-12.
3
Pentru clasificarea sistemelor de drept pot fi avute în vedere mai multe criterii13:
1. În funcţie de apartenenţa la un anumit bazin de civilizaţie:
a. sistemul de drept anglo-saxon – caracterizat ca un drept consuetudinar (cutumiar);
b. sistemul de drept romano-germanic – caracterizat printr-o puternică codificare. În cadrul familiei de
sisteme de drept romano-germanice poate fi avută în vedere, în funcţie de ponderea influenţei franceze
(Codurile napoleoniene) sau a cele germane (Codul civil german de la 1900), următoarea subclasificare:
● sisteme de drept care cunosc o puternică influenţă franceză - Spania, Portugalia, România, Italia,
America Latină.
● sisteme de drept care cunosc o puternică influenţă germană - Elveţia, Rusia, Grecia, Italia într-o
oarecare măsură.
● sisteme de drept din ţările nordice:
c. dreptul hindus;
d. dreptul musulman;
e. dreptul chinez;
f. dreptul japonez;
g. dreptul rus.
2. În funcţie de sistemul de organizare socială:

a. dreptul sclavagist;
b. dreptul feudal;
c. dreptul burghez;
d. dreptul socialist.
Pot fi avute în vedere următoarele categorii de sisteme constituţionale14:

a. categoria sistemelor constituţionale de tip anglo-saxon – caracterizate prin pragmatism, rolul încă
predominant al cutumei constituţionale;
b. categoria sistemelor constituţionale europene – divizată în sisteme constituţionale occidentale
(indisolubil legate de un sistem statal democratic) şi sisteme constituţionale comuniste (asociate, în general,
cu structuri statale autoritare, chiar dictatoriale);
c. categoria sistemelor constituţionale sud-americane – puternic militarizate şi, de cele mai multe ori,
instabile şi autoritare;
d. categoria sistemelor constituţionale africane – puternic consuetudinare, arhaice;
e. categoria sistemelor constituţionale întemeiate pe principii religioase (islamice sau creştine).
O altă clasificare poate avea în vedere principiul separaţiei puterilor în stat (gradul de flexibilitate sau
rigiditate al separaţiei puterilor):
a. sisteme constituţionale prezidenţiale;
b. sisteme constituţionale parlamentare;
c. sisteme constituţionale mixte.
1.2. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei “Dreptul constituţional”
Noţiunea de „drept constituţional” a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi trebuie legată de

apariţia necesităţii de a studia sistematic constituţiile scrise apărute15.
13
A se vedea Luminiţa Gheorghiu, Evoluţia sistemelor juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, 2004, pp. 33-35.
14
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 5-7.
15
4
Primul pas a fost făcut când, în anul 1796, la Ferrara (Italia) a fost înfiinţată prima catedră de drept
constituţional, titular fiind Giuseppe Campagnoni de Luzo. Ulterior, în 1834 a fost înfiinţată o catedră de
drept constituţional la Paris. În 1837, la Academia Mihăileană din Bucureşti, se susţinea un curs având ca
obiect un studiu comparativ al legislaţiei diferitelor popoare16.
La începutul secolului al XIX-lea, denumirea de „Drept constituţional”, considerată a nu mai fi
suficient de cuprinzătoare (raportată fiind doar la Constituţie), a fost înlocuită cu denumirea de „Drept
constituţional şi instituţii politice”, denumire considerată mai potrivită şi suficient de cuprinzătoare pentru
a surprinde complexitatea fenomenului statal.
Relaţia interdependentă dintre Constituţie şi funcţionarea unui stat este astăzi, mai mult ca oricând,
evidentă. S-a susţinut recent în literatura de specialitate că sarcina principală a tuturor constituţiilor este
aceea de „a crea instituţiile politice”, atâta timp cât o „comunitate politică necesită instituţii în vederea
guvernării societăţii, aşa cum fiecare societate necesită reguli comune şi o metodă pentru elaborarea,
punerea în aplicare şi controlul acestora”17.
În Ţările Române, studierea conceptelor specifice dreptului constituţional s-a făcut, pentru început, sub
denumirea de „drept public”, ulterior de „drept constituţional” şi apoi de „drept constituţional şi instituţii
politice”. Dezvoltarea disciplinei „Dreptului constituţional” în România a fost marcată de elaborarea, apariţia
şi susţinerea unor cursuri în cadrul facultăţilor de specialitate şi publicarea unor materiale (Dimitrie Paul
Viforeanu – „Curs de drept constituţional”, 1859-1881; Simion Bărnuţiu – „Dreptul public al românilor”,
1867; G.G. Meitani – „Studiu asupra Constituţiei României”, 1880; C.J. Suliotis – „Elemente de drept
constituţional”, 1889; A. Codrescu – „Dreptul constituţional”, 1864; C.G. Stere – „Curs de drept
constituţional”, 1903, C.G. Dissescu – „Curs de drept constituţional”, 1915 etc.)18.
Cu privire la istoria dreptului comparat în România nu este la fel de veche, raportat la alte state, dar nu
se poate face abstracţie de ea. Începuturile pot fi plasate în prima jumătate a secolului al XX-lea, poate şi
sub impulsul generat de Congresul de Drept comparat de la Paris din 190019. Această perioadă este marcată
de apariţia a câtorva studii comparative efectuate de către specialişti români şi nu numai, materializate
într-o serie de cărţi, monografii, articole şi studii publicate în reviste de specialitate. Poate oarecum firesc,
primele studii româneşti de drept comparat s-au focalizat pe Dreptul civil, apoi şi pe Dreptul comercial.
Dar, nu a fost uitat nici dreptul public, mai ales dreptul constituţional şi administrativ, dar şi dreptul penal20.
Printre cele mai importante studii dedicate dreptului public pot fi avute în vedere:
G. Vântu, Introducere în studiul dreptului public comparat, Bucureşti, 1944; Alexandru Văleanu,
Controlul de constituţionalitate a legilor în dreptul român şi dreptul comparat, Bucureşti, 1936; Emil
Miclescu, Sistemul constituţional anglo-saxon, în Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice
organizate de Institutul Public Român, Tipografia Cultura Naţională, Bucureşti, 1922.
Tradiţia studierii comparative a dreptului a continuat şi a luat amploare, favorizată de dezvoltarea şi
globalizarea informaţiei şi accesului la informaţie şi după anul 199021.
16
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 31
şi 32.
17
A se vedea Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 79.
18
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 32-34.
19
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), p. 9.
20
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, în „Romanian Journal of
comparative law”, nr. 1/2010, pp. 10 și 11.
21
Cu titlu de exemplu, pot fi avute în vedere: Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat,
Ed. All, Bucureşti, vol. I 1997, vol. II 1998, vol. III 2001; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003; Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional european, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2008; Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol.
I-II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti,
2008; Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; Gheorghe Iancu, Instituţii de drept
constituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex etc.
5
Un aport deosebit l-a avut şi Societatea română de legislaţie comparată (Romanian Society of
Comparative Legislation), înfiinţată în anul 192422.
O analiză comparativă implică atât studiul aspectelor teoretice, cât şi al celor practice. Astfel, se
consideră că un studiu de drept comparat presupune abordarea aspectelor privind: natura sa, obiectul de
studiu, funcţiile şi metodele de studiu23.
Apoi, ar trebui să reprezinte un exerciţiu de comparare cu luarea în considerare a următoarelor
elemente24: noţiunea de drept - deoarece analiza comparativă a dreptului are ca obiect însuşi studiul
dreptului („chiar dacă nu se ştie ce este!!!” - Flaubert); traducerea juridică - deoarece studiile comparative
se confruntă inevitabil cu probleme de traducere (o teorie a traducerii ar permite nu traducerea cuvintelor,
ci a ideilor); interdisciplinaritatea - o analiză comparativă a dreptului implică, mai mult sau mai puţin, şi
cunoştinţe de antropologie juridică, lingvistică, sociologie, psihologie, filozofie;
alteritatea/multiplicarea - analiza comparativă nu ar trebui să aibă ca efect unificarea, ci multiplicarea;
dinamica puterii; subiectivitatea comparaţiei.
1.3. Obiectul de cercetare. Metodele de cercetare
Dreptul constituţional, ca orice ştiinţă, are un obiect propriu de cercetare şi metode ştiinţifice specifice.
Obiectul principal de cercetare al disciplinei Dreptul constituţional îl reprezintă Constituţia.

Sfera largă a obiectului de cercetare al Dreptului constituţional include aspectele privind: forma de stat,
forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte organe ale statului,
raporturile dintre acestea, raporturile dintre stat şi indivizi; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale oamenilor; alte aspecte reglementate prin însuşi textul Legii fundamentale25.
Metodele de cercetare
Metodele de cercetare utilizate în principal sunt:
1. metoda exegetică – constă în utilizarea interpretării gramaticale, logice şi sistematice, în scopul
stabilirii înţelesului diferitelor texte de lege26. Se utilizează mijloace specifice logicii: analogia, argumentele
logice (argumentul ad absurdum, a pari, per a contrario, a fortiori etc.). (exemplu: rezultă în mod clar din
„art. 131 alin. (1) din Constituţie că procurorii au un statut complet diferit de cel al judecătorilor, tocmai
din cauza faptului că ei nu înfăptuiesc justiţia, nu pronunţă hotărâri cu valoare de adevăr legal”)27.
2. metoda analitică-sintetică – constă în analizarea diferitelor norme juridice în vigoare, în scopul de a
găsi principiile juridice care stau la baza lor. Urmează cercetarea comparativă a acestora, pentru a putea
sintetiza o serie de principii superioare, fundamentale, prin intermediul cărora se vor interpreta celelalte
dispoziţii. Se folosesc procedee ale logicii formale, precum: analiza, sinteza, inducţia, deducţia28.
3. o metodă mixtă, constând în îmbinarea metodelor tradiţionale (exegetică şi analitică-sintetică) cu
metode moderne sociologice. Analiza modernă a aspectelor specifice Dreptului constituţional presupune
atât o analiză pur juridică (oferită de metodele tradiţionale), cât şi o analiză de natură sociologică şi politică.
S-a argumentat că nu este posibilă o înţelegere a fenomenului juridic al statului fără o cunoaştere şi
22
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, p. 12.
23
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, p. 11.
24
A se vedea Pierre Legrand, Dreptul comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 21-74.
25
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 35-37.
26
27
A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional, articol în Revista
„Dreptul” nr. 11/2002, p. 70.
28
6
înţelegere a aspectelor economice, sociale şi politice sau a convingerilor sau mentalităţilor membrilor
societăţii29.
1.4. Dreptul constituţional - ramură de drept
Definiţie
Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public şi este definit ca fiind ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile juridice de drept constituţional, respectiv cele care privesc forma
de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte instituţii
fundamentale ale statului, raporturile dintre acestea, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale oamenilor, precum şi orice alte aspecte prevăzute prin însuşi textul Constituţiei30.
Raportul juridic de drept constituţional
Raporturile juridice de drept constituţional sunt acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului
constituţional.
Sunt considerate raporturi juridice de drept constituţional acele relaţii sociale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat31.
Participanţii la aceste raporturi juridice sunt consideraţi subiectele raportului de drept constituţional.
Subiectele raportului de drept constituţional sunt oamenii, priviţi fie individual (persoană fizică), fie
colectiv (grupuri, persoane juridice)32.
Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt:
1. Poporul. Poporul este principalul subiect de drept constituţional33. Deşi există şi puncte de vedere
care contestă calitatea de subiect de drept a poporului, acesta deţine totuşi această calitate prin prisma
faptului că este deţinătorul suveranităţii naţionale (chiar în condiţiile în care o exercită prin organele sale
reprezentative). Poporul acţionează în calitate de subiect de drept constituţional în situaţia în care îşi
exprimă opţiunile în cadrul referendumului (de exemplu, cu privire la forma de guvernământ a statului, a
structurii de stat etc.) sau prin exercitarea dreptului de vot în cadrul alegerilor organizate pentru desemnarea
reprezentanţilor34.
2. Statul, în calitate de persoană juridică de drept public, apare ca subiect de drept constituţional fie
direct, fie reprezentant prin organele sale (de exemplu, în procedura acordării sau retragerii cetăţeniei; în
sfera dreptului internaţional; în cadrul relaţiilor dintre statul federal şi statele membre componente ale
federaţiei etc.)35.
29
30
Definiţia are în vedere de fapt sintagma de „Drept constituţional şi instituţii publice” - a se vedea Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 39 şi 40.
31
32
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, pp. 23-26; Ştefan
Deaconu, Drept constituţional, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 22.
33
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 25.
34
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 25; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 22.
35
7
3. Organele statului (autorităţile publice) – au calitatea de subiect de drept constituţional în situaţia în
care participă la raporturi de drept constituţional. Organele de stat care, de principiu, acţionează ca subiecte
de drept constituţional, sunt cele prevăzute chiar prin Constituţie ca organe de stat, în exercitarea atribuţiilor
ce le revin în această calitate. De exemplu, în cazul relaţiilor dintre Parlament, ca autoritate legiuitoare, şi
alte autorităţi, cum ar fi Curtea Constituţionale, în cazul exercitării controlului de constituţionalitate asupra
legilor; Avocatul Poporului are calitatea de subiect de drept constituţional atunci când îşi îndeplineşte
obligaţia de a prezenta un raport anual cu privire la activitatea desfăşurată în faţa Parlamentului36. Mai sunt
incluse în această categorie şi: birourile electorale, Autoritatea Electorală Permanentă37.
4. Partidele şi formaţiunile politice şi alte asemenea organizaţii – sunt subiecte de drept constituţional,
deoarece sunt structuri organizatorice prin intermediul cărora poporul participă la guvernare (propun
candidaţii la alegeri; partidul politic care deţine majoritatea în Parlament sau partidele politice reprezentate
în Parlament sunt consultate de către Preşedintele României cu privire la desemnarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru) sau care sunt implicate în procesul sufragiului (reprezentanţi ai partidelor şi
formaţiunilor politice fac parte din birourile electorale)38. Piese importante în funcționarea sistemului
politic încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, partidele politice dețin azi un rol esențial în funcționarea unui
sistem democratic, primind importante prerogrative constituționale39.
5. Cetăţenii – ca persoane fizice, sunt subiecte de drept care participă la raporturi de drept constituţional
în vederea realizării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale decurgând din deţinerea suveranităţii (de
exemplu, când candidează la o funcţie sau demnitate publică), dacă dobândesc şi deţin o funcţie sau
demnitate publică (raport de reprezentare)40.
6. Străinii şi apatrizii – pot apărea ca subiecte de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române sau a dreptului de azil politic ori a statutului de refugiat41.
Conţinutul raportului juridic de drept constituţional este alcătuit din drepturile şi obligaţiile care revin
participanţilor la acest raport.
Obiectul raportului juridic de drept constituţional este format din conduita subiectelor de drept
constituţional.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Este izvor formal de drept forma de exprimare a normei juridice edictate de stat. Nu toate izvoarele de
drept sunt şi izvoare ale dreptului constituţional, ci numai acelea care îndeplinesc următoarele două
condiţii42:
36
37
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 20 şi 21.
38
39
A se vedea Yves Poirmeur, Dominique Rosenberg, Droit européen des partis politiques, Ed. Ellipses, Paris, 2007, pp.
13 și 14.
40
41
42
8
a. îmbracă forma normelor juridice emise de organele reprezentative ale statului (de exemplu, legea);
b. normele juridice reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, organizarea alegerilor generale, înfiinţarea şi
organizarea unor instituţii fundamentale ale statului etc.).
Izvoarele dreptului constituţional român sunt:

1. Constituţia – este principalul izvor de drept constituţional, deoarece provine de la organul
reprezentativ suprem al poporului (Adunarea Constituantă) şi reglementează cele mai importante relaţii
sociale fundamentale pentru puterea de stat43.
2. Legile constituţionale – sunt legile de revizuire (modificare) a Constituţiei. Elaborate şi adoptate

după o procedură specială, după aprobarea lor prin referendum devin parte integrantă din Constituţie.
3. Legile organice şi ordinare – ca acte normative emise de Parlament, autoritatea legislativă a statului,
sunt izvoare ale dreptului constituţional numai în măsura în care reglementează relaţii sociale fundamentale
care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, Legea privind
cetăţenia română, Legea electorală etc.)44.
4. Regulamentele de organizare şi funcţionarea ale celor două Camere ale Parlamentului – sunt
izvoare de drept constituţional deoarece sunt acte normative care reglementează modul de organizare şi
desfăşurare a activităţii autorităţii reprezentative supreme (Parlamentul României), drepturile şi obligaţiile
parlamentarilor etc.45.
5. Ordonanţele guvernamentale – sunt izvoare ale dreptului constituţional în aceleaşi condiţii ca şi

legile organice şi ordinare.
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale46 – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii47:
a. să fie de aplicabilitate directă, nemijlocită;
b. să fie ratificate conform dispoziţiilor legale;
c. să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional (de exemplu, convenţiile încheiate între
state privind cetăţenia).
Constituţia României republicată reglementează strict problema raportului dintre dreptul intern şi
dreptul internaţional în art. 11 şi 20.
Astfel, conform art. 11 din Constituţia României, republicată, tratatele internaţionale ratificate48 de
Parlamentul României fac parte din dreptul intern49. Dar, în cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea acestuia poate avea loc doar după
revizuirea Constituţiei, în vederea eliminării contradicţiilor.
43
44
45
46
Despre tratate – definiție, elemente și clasificare – a se vedea Dragoș Chilea, Drept internațional public, Ed. Hamangiu,
București, 2007, pp. 19-22.
47
48
Pe larg despre ratificarea tratatelor și etapele procedurii elaborării tratatelor – a se vedea Dragoș Chilea, Drept
internațional public, pp. 22-28.
49
Despre aplicarea tratatelor în dreptul intern - a se vedea Dragoș Chilea, Drept internațional public, pp. 26-28.
9
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României, republicată conţine o dispoziţie specială referitoare
la tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Astfel, dispoziţiile
constituţionale privitoare la acestea vor trebui interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte acorduri la care România este parte. Mai mult decât atât,
conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între normele internaţionale
privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ratificate de România şi dreptul intern au
prioritate de aplicare normele internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia României sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Regula priorităţii dreptului internaţional se aplică numai în domeniul drepturilor omului şi numai în
cazul în care dreptul intern nu conţine dispoziţii mai favorabile.
De exemplu, Curtea Constituțională a României a apreciat în mai multe rânduri că legislația internă
conține dispoziții mai favorabile – „în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal
(art. 250 CPP) garanțiile unui proces echitabil, instituite prin art.6 din Convenție, nu sunt aplicabile,
întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală, se observă
căstandardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul
minimal, Legea fundamentală, jurisprudența Curții Constituționale sau orice altă convenție la care
România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanța unui drept (drept de proprietate
și drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor
art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție (a se vedea în acest sens Decizia nr.64 din 24
februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015). De
altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecție, oferind, potrivit
art.168 alin.(1), dreptul oricărei părți/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu
numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci și împotriva măsurii
înseși”50.
7. Cutuma (obiceiul juridic) – la început a fost singurul izvor de drept şi pentru multă vreme a
reprezentat principalul izvor de drept.
La ora actuală, cutuma reprezintă unul dintre izvoarele principale ale dreptului doar în sistemele
constituţionale bazate pe Constituţii cutumiare sau care fac parte din sistemul de drept anglo-saxon.
În ţara noastră, vechile Constituţii ale României au acordat cutumei rolul de izvor de drept în general
(Constituţiile din 1866, 1923, 1938).
În sistemul de drept actual, cutuma nu mai este considerată izvor de drept constituţional51. În schimb,
actuala Constituţie a României acordă cutumei rol de izvor de drept doar restrâns, cu titlu de excepţie,
numai pentru anumite domenii strict precizate şi este vorba, în special, de sfera dreptului privat52 [respectiv
în domeniul protecţiei dreptului de proprietate – art. 44 alin. (4) din Constituţia republicată53].
Desigur că anumite reguli cutumiare îşi găsesc şi azi aplicabilitatea în domeniul dreptului public (de
exemplu, sub forma aşa-numitelor practici parlamentare sau au fost preluate de către stat şi transformate
în reguli scrise54), dar este greu de acceptat că obiceiul juridic mai reprezintă azi izvor de drept
constituţional în sistemul juridic românesc.
50
DCC nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în M.Of. nr. 276 din 14 aprilie 2016.
51
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 26.
52
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
11.
53
Art. 44 alin. (4) din Constituţia României, republicată: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului”.
54
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 19; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice,
p. 11.
10
În schimb, este general recunoscut cutumei rolul completiv (obiceiul juridic intervine praeter legem,
respectiv, vine să completeze o lacună a Constituţiei) şi rolul interpretativ în domeniul dreptului
constituţional (intra legem – când, în cazul unei dispoziţii constituţionale neclare sau insuficiente, obiceiul
juridic poate interveni pentru a-i explica sau lămuri înţelesul)55.
8. Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate

gradele în scopul soluţionării conflictelor juridice de orice natură cu care au fost sesizate56.
În sistemul nostru constituţional, conform unui punct de vedere general acceptat, jurisprudenţa nu este
izvor de drept constituţional.
Un caz special îl reprezintă deciziile Curţii Constituţionale care, datorită caracterului lor general
obligatoriu şi al efectelor erga omnes pe care le au, trebuie respectate şi aplicate de toate subiectele de
drept.
„În ceea ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea a
reținut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin
efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor” (Decizia nr.847 din 8
iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008). În aceste
condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează
a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial — facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția
de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare
trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr.660 din 4 iulie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care
nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (în acest sens, Decizia nr.5 din 9 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.74 din 31 ianuarie 2007.”57
Având în vedere acest aspect, se poate susţine faptul că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
poate avea caracter de izvor de drept constituţional, cel puţin, într-un cadru limitat58.
În mod asemănător, un caz special îl constituie şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Plecând de la prevederea constituţională din art.
126 alin. (3) din Constituţia României, conform căreia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”,
se susţine în doctrina recentă că jurisprudenţa instanţei supreme are rol asemănător „precedentului judiciar”
din dreptul anglo-saxon59.
55
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 85 şi 86.
56
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2007, p. 27.
57
DCC nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în M.Of. nr. 185 din 11 martie 2016.
58
De exemplu, deciziile privind soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile statului – a se
vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 19. S-a exprimat şi un punct de vedere contrar conform căruia jurisprudenţa Curţii
Constituţionale nu poate fi considerată izvor de drept constituţional deoarece, chiar şi prin adoptarea unor decizii în cadrul
controlului de constituţionalitate, efectul nu poate consta în abrogarea, modificarea sau completarea vreunei norme juridice –
Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 11.
59
A se vedea Marieta Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală a Dreptului constituţional.
Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 57.
11
Capitolul II
TEORIA CONSTITUŢIEI
2.1. Noţiunea de Constituţie
Cuvântul „Constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă aşezare cu temei,
starea unui lucru1. În perioada Imperiului Roman cuvântul constitutio a fost utilizat pentru a desemna
legile care emanau de la împărat, chiar dacă nu toate se refereau la organizarea şi funcţionarea statului.
În perioada Evului Mediu, termenul constitutio a fost deseori utilizat pentru a desemna anumite reguli
monahale, iar apoi din ce în ce mai frecvent, cu sensul de lege2.
Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „Constituţie” începe să fie utilizat într-un sens apropiat celui
care îi este atribuit azi, respectiv acea lege care, reglementând organizarea şi funcţionarea statului,
limita puterea monarhului şi garanta anumite drepturi şi libertăţi fundamentale ale individului. Astfel,
termenul Constituţie nu mai este folosit în legătură cu orice lege, ci doar pentru a desemna o lege
fundamentală3, respectiv ansamblul de reguli referitoare la organizarea statului4. Este vorba de o
concepţie asupra noţiunii de „constituţie” care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei.
Sugestiv, este și faptul că Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august
1789 stipulează în art. XVI că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.
Treptat s-a format convingerea că numai o constituţie scrisă, prin precizia şi claritatea ei, putea fi o
armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste, afirmându-se tot mai pregnant necesitatea
unei constituţii rigide şi asigurarea supremaţiei ei faţă de orice altă normă juridică5.
Astăzi, Constituţia este definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică legea cu forţă
juridică superioară tuturor celorlalte legi şi care reglementează în mod sistematic atât principalele
structuri social-economice necesare organizării şi funcţionării statului, garantează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi6.
Considerarea Constituţiei „legea fundamentală” a unui stat are două consecinţe: 1. toate celelalte
legi interne ale statului trebuie să i se supună, trebuie să fie, prin conţinut, constituţionale; 2. exprimă,
sub aspect juridic, suveranitatea statului7.
Aşa cum s-a susţinut şi în doctrina română încă de la începutul secolului al XX-lea, Constituţia este
legea fundamentală a unui stat, ceea ce implică şi faptul că „o Constituţie trebuie să cuprindă numai
principiile fundamentale ale organizaţiunii unui stat, temelia pe care se clădeşte edificiul social, acele
norme de drept care construiesc baza acestui aşezământ. Şi aceste principii trebuie să fie de aşa fel
încât să corespundă nu numai cu starea actuală, ci mai ales cu dezvoltarea în viitor a societăţii”8.
1
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 135 – termenul latinesc „constitutio” înseamnă şi dispoziţie, ordin.
2
În România termenul Constituţie a fost utilizat pentru prima dată în Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740, dar a fost folosit
în sens de lege ordinară – a se vedea Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 25.
3
4
A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 32e edition, L.G.D.J., Paris, 2011, p. 27.
5
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 9.
6
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 7-31; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 43.
7
A se vedea Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114.
8
A se vedea Andrei Rădulescu, Puterea judecătorească, în „Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social
Român”, Tipografia „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1922, p. 195.
1
Profesorul George Alexianu susţinea: „Constituţia unui popor trebuie să fie în raport cu felul de
viaţă şi cu structura intimă a acelui popor”9.
Premisele apariţiei constituţionalismului10

Constituţionalismul este considerat doctrina care guvernează legitimitatea acţiunilor de guvernare
ale puterii de stat. Mai exact, acest concept implică limitarea puterii, separarea puterilor în stat şi o
guvernare competentă răspunzătoare11.
Procesul de constituţionalizare reprezintă un fenomen de dezvoltare continuă a dreptului
constituţional şi de perfecţionare a Constituţiilor, ceea ce presupune o îmbogăţire continuă a
prevederilor şi normelor constituţionale raportate permanent la cerinţele inedite care apar în viaţa
societăţii12.
Dar, pentru a putea vorbi de constituţionalism şi constituţionalizare, trebuie să existe o Constituţie.
Prima Constituţie, în sensul modern al acestui cuvânt, a apărut în Anglia şi constă într-un ansamblu
de obiceiuri juridice şi dintr-un număr de acte scrise, care pot fi însă modificate prin legi ordinare.
Modelul constituţionalismului britanic a fost utilizat şi în alte state din Europa, şi chiar în coloniile
engleze din America de Nord.
Doctrina şi, mai ales, practica constituţională americană şi-au pus amprenta asupra dezvoltării
constituţionalismului modern, contribuţia materializându-se în următoarele aspecte13:
- aici au fost adoptate pentru prima dată în istorie constituţii scrise sistematice (iniţial ale statelor
americane, apoi Constituţia federală), având ca obiect reglementarea, într-o ordine raţională, a
organizării şi funcţionării principalelor organe ale statului, precum şi garantarea drepturilor înnăscute
ale omului;
- practica americană a consacrat pentru prima dată ideea că adoptarea constituţiilor trebuie să fie
opera unor convenţii, adică a unor adunări anume alese în acest scop, precum şi corolarul ei, în sensul
căruia revizuirea poate fi făcută doar tot de o asemenea „convenţie”;
- fiind opera unor adunări constituante, constituţiile sunt învestite cu o forţă juridică superioară
legilor ordinare, care trebuie să le fie conforme;
- aprobarea Constituţiei prin referendum;
- constituţiile americane au proclamat principiul că orice putere îşi are originea în voinţa populară,
care singură o legitimează;
- prin intermediul constituţiilor americane s-a pus pentru prima dată în practică şi a fost ridicată la
rang de principiu constituţional teoria separaţiei puterilor în stat.
2.2. Clasificarea constituţiilor
Normele constituţionale pot fi sistematizate:

- fie în mai multe acte fundamentale (în formă scrisă) sau într-un sistem de norme scrise şi nescrise
(cutumiare), care în totalitatea lor formează constituţia (constituţie cutumiară)
- fie într-un act fundamental unic.
Astfel, în mod obişnuit, în funcţie de criteriul formal, constituţiile se clasifică în14:
9
A se vedea George Alexianu, Studii de drept public, Institutul de arte grafice „Vremea”, Bucureşti, 1930, p. 43.
10
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 7-31; Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 40.
11
A se vedea Hilaire Barnett, Constitutional & administrative Law, 6th edition, Routledge-Cavendish Publishing, 2006, p. 5.
12
A se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.
32.
13
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 18-27.
14
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 46 şi 47.
2
- constituţii cutumiare (nescrise) şi
- constituţii scrise
Constituţii cutumiare
Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri juridice (cutume) şi
un anumit număr de acte scrise elaborate şi emise de organele de stat învestite cu competenţă
legislativă.
Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli nescrise de conduită socială, rezultate dintr-o practică
socială îndelungată şi constantă (obicei, uz) şi care, deşi nu emană de la organele statului competente
să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt expresia convingerii unei colectivităţi
umane că răspund sentimentului uman de justiţie15.
Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri, care sunt simple practici (tradiţii) lipsite de
semnificaţie juridică.
Pentru ca un obicei (uz sau uzanţă) să se transforme în obicei juridic (cutumă) trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii16:
1. este necesar ca uzul să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apărea ca un simplu fapt
întâmplător;
2. este necesar să se formeze o practică îndelungată constantă, neîntreruptă de practici contrare;
3. trebuie să se impună în conştiinţa unui grup social ca regulă de conduită obligatorie.
Constituţii scrise
Constituţiile scrise sunt legi fundamentale elaborate şi emise sub forma unui text unitar şi
sistematic, realizând un tot unitar17.
Sunt considerate avantaje ale constituţiilor scrise18:
- claritatea şi lipsa incertitudinilor;
- permanenţa şi intangibilitatea (atâta timp cât nu intervine o procedură de revizuire);
- nu pot fi modificate după bunul plac al guvernanţilor, aceştia având şi ei obligaţia de a le respecta;
- reprezintă o garanţie a respectării principiului separaţiei puterilor în stat;
- conferă o poziţie superioară normelor conţinute în raport cu normele emise de autorităţile statului.
În funcţie de posibilitatea de modificare a lor, constituţiile se împart în:

- constituţii flexibile (suple)
- constituţii rigide.
Constituţiile flexibile (suple) se caracterizează prin faptul că pot fi modificate relativ uşor, conform
procedurii legislative obişnuite, deoarece normele constituţionale au aceeaşi forţă juridică cu a legilor
obişnuite19, fiind elaborate de legiuitorul ordinar în aceleaşi condiţii ca şi legile ordinare20 (obişnuite).
Constituţiile rigide sunt acele Constituţii al căror conţinut, datorită forţei juridice supreme, poate fi
modificat doar după o procedură specială, complexă şi mai dificilă decât cea prevăzută pentru
modificarea legilor obişnuite, în vederea asigurării protecţiei şi stabilităţii Constituţiei21.
15
16
17
18
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 34; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, p. 36.
19
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 45; Francis Hamon, Michel Troper, Droit
constitutionnel, p. 50.
20
A se vedea Paul Negulescu, Principiile fundamentale al Constituţiunii din 27 februarie 1938, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1938, p. 8.
21
3
Constituţiile scrise se supun unui regim juridic special constând în reguli specifice de adoptare,
modificare, suspendare şi abrogare.
Adoptarea
Adoptarea unei Constituţii scrise se face printr-o procedură specială care îi asigură rolul de lege
fundamentală supremă faţă de legile obişnuite. Regulile se referă în special la iniţiativa adoptării,
organul competent, intrarea în vigoare22.
Iniţiativa23 adoptării unei noi Constituţii aparţine fie unui organism statal, politic sau social (de
regulă, organul suprem, Parlamentul), fie voinţei populare, exprimată direct (iniţiativă populară).
Adoptarea Constituţiei se face fie de către o autoritate competentă să adopte o constituţie (şi este
organul care deţine sau care a fost învestit cu puterea constituantă originară24), fie chiar de către popor.
Modalităţile de exercitare sau dobândire a acestei puteri diferă de la un stat la altul25:
1. poporul exercită această prerogativă prin reprezentanţii săi direct aleşi în cadrul unei Adunări sau
Convenţii Constituante, care are ca unic scop adoptarea unei noi Constituţii. După îndeplinirea acestei
atribuţii, Adunarea Constituantă îşi poate continua activitatea ca şi autoritate legislativă obişnuită (de
exemplu, în România) sau se dizolvă;
2. Parlamentul în funcţiune se transformă, fără alegeri, în Adunare Constituantă şi adoptă o nouă
Constituţie (procedeu frecvent întâlnit în statele socialiste);
3. poporul îşi exercită direct puterea constituantă prin adoptarea unui proiect al Legii fundamentale
prin referendum (de exemplu, în Elveţia, Rusia).
În România, actuala Constituţie a fost elaborată şi adoptată în 1991. Conform art. 80 din
Decretul-lege nr. 92/199026, Adunarea (Camera) Deputaţilor şi Senatul s-au reunit în şedinţă comună,
ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul acesteia. În cadrul Adunării Constituante a fost
desemnată o comisie de redactare a proiectului noii Constituţii a României. Proiectul astfel întocmit a
fost supus dezbaterii şi votării în Adunarea Constituantă, fiind adoptat la 21 noiembrie 1991 şi publicat
în M.Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991. Textul Legii fundamentale a fost supus aprobării corpului
electoral, în cadrul referendumului organizat în data de 8 decembrie 1991, dată de la care a intrat în
vigoare. În anul 2003, Constituţia României a fost revizuită prin Legea de revizuire nr. 429 din 18
septembrie 2003, publicată în vederea aprobării prin referendum, în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie
2003, supusă ulterior, aprobării prin referendum naţional organizat în acest scop. La data de 29
octombrie 2003 a fost publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 (dată la care a intrat în vigoare),
odată cu publicarea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatului referendumului. Ulterior, Constituţia revizuită a fost republicată în M.Of. nr. 767 din 31
octombrie 2003 şi conţine 156 de articole, grupate în VIII titluri:
Titlul I – Principii generale
Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
Titlul III – Autorităţile publice
Titlul IV – Economia şi finanţele publice
Titlul V – Curtea Constituţională
Titlul VI – Integrarea euroatlantică
Titlul VII – Revizuirea Constituţiei
22
23
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 164; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol. I, p. 51.
24
Pentru amănunte despre conceptul de putere constituantă, a se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, pp. 50-52; Radu Carp,
Adunarea Constituantă, o soluţie pentru reforma sistemului constituţional românesc?, în Revista de drept public nr. 1/2008, pp. 105-113.
25
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 164.
26
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României emis de Consiliul Provizoriu de Uniunea
Națională, publicat în M.Of. nr. 35 din 18 martie 1990 (abrogat prin Legea nr. 69/1992).
4
Titlul VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii.
Modificarea (revizuirea27)
Gradul mare de stabilitate specific unei Constituţii scrise contribuie la afirmarea principiilor statului
de drept. Pentru a asigura stabilitatea Constituţiei s-a recurs la conceptul de rigiditate constituţională,
care presupune un ansamblu de mijloace şi procedee speciale de modificare (revizuire) a Constituţiei28.
Rigiditatea constituţională nu trebuie să devină un scop în sine, ci trebuie să reprezinte o garanţie
a stabilităţii Constituţiei29.
Revizuirea unei Constituţii trebuie fundamentată şi justificată de o necesitate reală (determinată de
schimbările sociale, economice, culturale, morale etc., care inevitabil ţin de o anumită direcţie de
transformare a unei societăţi umane) şi obiectivă (racordată la nevoile sau interesele generale ale unei
societăţi umane şi cu siguranţă nu la anumite interese partizane şi efemere) de a opera modificări –
schimbări, eliminări, completări – în textul iniţial al unei legi fundamentale30.
Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale31:

1. stabilirea unor condiţii speciale necesare în vederea exercitării iniţiativei de revizuire a
Constituţiei
Conform art. 150 din Constituţia României, republicată au drept de iniţiativă privind revizuirea
Constituţiei numai:
- Preşedintele României, la propunerea Guvernul;
- cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
- cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin ½ din judeţele
ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături.
Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei se supune din oficiu controlului de
constituţionalitate al Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. a) din Constituţia României.
2. stabilirea organului competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei

În sistemul nostru constituţional, organul competent să adopte o lege de revizuire (lege
constituţională) este tot Parlamentul, dar procedura adoptării unei asemenea legi prezintă unele aspecte
deosebite faţă de procedura legislativă obişnuită. Organimul competent să revizuiască o Constituție
rigidă are natura de putere constituțională derivată32.
Legea de revizuire se adoptă în Camera Deputaţilor şi în Senat cu o majoritate de cel puţin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). În cazul în care există deosebiri între textele
adoptate de cele două Camere, legea se trimite unei comisii de mediere (comisie comună a celor două
Camere). Dacă procedura medierii eşuează, legea de revizuire se supune dezbaterii şi votului în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul a cel
puţin 3/4 din numărul total al parlamentarilor (majoritatea calificată).
3. impunerea obligaţiei de a supune legea de revizuire aprobării finale prin referendum naţional
27
Revizuirea constă în modificarea Constituţiei prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau adăugarea unui text nou – a se vedea Cristian
Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 165.
28
29
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 337.
30
A se vedea Paul Popovici, Daniela Valea, Constituţionalizarea proprietăţii intelectuale, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
2/2013, p. 47.
31
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 47-57.
32
A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, p. 50.
5
Pentru a fi adoptată definitiv, legea de revizuire trebuie aprobată prin referendum, organizat în acest
scop, în cel mult 30 de zile de la data adoptării ei de către Parlament.
Termenul de 30 de zile este un termen de decădere, ceea ce înseamnă că, în situaţia în care nu este
respectat, legea de revizuire adoptată de Adunarea legislativă nu este validă33.
Legea de revizuire nu se supune promulgării.
4. declararea unor dispoziţii constituţionale ca nerevizuibile şi impunerea altor reguli privind

revizuirea
Conform art. 152 alin. (1) din Constituţia României, republicată, următoarele dispoziţii nu pot face
obiectul unei revizuiri:
- caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului [prevăzute de art. 1 alin. (1)];
- forma republicană de guvernământ [prevăzută de art. 1 alin. (2)];
- integritatea teritoriului [prevăzută de art. 3 alin. (1)];
- independenţa justiţiei [prevăzută de art. 124 alin. (3)];
- pluralismul politic [prevăzut art. 1 alin. (3) şi art. 8 alin. (1)];
- limba oficială [prevăzută de art. 13].
De asemenea, Constituţia României impune şi alte limitări care trebuie respectate în cazul
declanşării procedurii de revizuire a acesteia:
- nu pot fi suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor sau garanţii ale acestora [art.
152 alin. (2)];
- Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război
[art. 152 alin. (3)] şi în cazul prelungirii de drept a mandatului Parlamentului, în condiţiile art. 63 din
Constituţie.
Prevederile constituţionale care nu pot fi supuse revizuirii nu pot face nici obiectul unui referendum
popular prin care poporul este solicitat să-şi exprime părerea cu privire la probleme de interes naţional
(art. 3 din Legea nr. 3/2000 privind referendumul34). Referendumul este o „modalitate de participare
directă a poporului la exercitarea puterii publice”35; există trei categorii de referendum naţional
(referendum privind revizuirea Constituţiei; referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui
României şi referendum pentru probleme de interes naţional) şi două categorii de referendum local
(referendum privind probleme de interes local şi referendum pentru demiterea primarului).
5. Exercitarea controlului constituţionalităţii legilor – constă într-o verificare a conformităţii legilor

obişnuite cu textul Legii fundamentale. Aceste control este o necesitate, deoarece „fără existenţa acestui
control orice Constituţie nu poate păstra decât o rigiditate de formă”36, iar în sistemul constituţional
român este încredinţat Curţii Constituţionale.
Abrogarea
Abrogarea unei Constituţii se produce de regulă atunci când este elaborată şi adoptată o nouă
Constituţie şi constă în scoaterea din vigoare a celei anterioare pentru totdeauna37. Abrogarea poate fi:
33
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii,
p. 341.
34
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000. Referendumul naţional
constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituţiei; b) demiterea
Preşedintelui României; c) probleme de interes naţional.
35
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 133; Laviniu
Florin Uşvat, Pro sau contra referendum, în Revista de drept public, nr. 3/2008, pp. 64-72.
36
A se vedea George Alexianu, Studii de drept public, p. 43.
37
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 44.
6
- expresă sau explicită – atunci când prin Constituţia nouă se prevede expres abrogarea celei vechi
[de exemplu, aşa cum rezultă din art. 153 din Constituţia României – „Prezenta Constituţie intră în
vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi
rămâne în întregime abrogată” (subl.n.)];
- tacită sau implicită – atunci când, deşi nu se prevede expres abrogarea prin textul noii Constituţii,
aceasta este subînţeleasă, rezultând din faptul că nu pot exista, într-un stat, în acelaşi timp, două legi
fundamentale valide38.
Abrogarea mai poate fi: totală (constând în abrogarea în întregime a vechii Constituţii) sau parţială
(constând în abrogarea doar a unei părţi din textul constituţional, întâlnită, de fapt, în cazul revizuirii
constituţionale39).
Suspendarea
Poate fi avută în vedere şi o altă situaţie, mai deosebită: suspendarea Constituţiei, respectiv
încetarea provizorie40, pe o perioadă determinată de timp, a efectelor unei Constituţii. Suspendarea
Constituţiei intervine de obicei în situaţii deosebite, de criză, însoţite de schimbarea de regim politic.
O altă clasificare (clasică) a constituţiilor are în vedere modul de adoptare (care poate fi considerat
şi un criteriu cronologic). Astfel, pot fi avute în vedere ca forme41: carta concedată, statutul, pactul şi
convenţia.
1. Carta concedată se caracterizează prin faptul că este o emanaţie juridică exclusivă a puterii
absolute a monarhului, care din proprie iniţiativă, în aparenţă, dar, în realitate, constrâns de împrejurări
(presiuni din partea unor factori politici sau sociali), recunoaşte anumite drepturi fundamentale
cetăţeneşti şi îşi autolimitează prerogativele prin constituirea unei adunări reprezentative căreia i se
conferă atribuţii de legiferare şi stabileşte organizarea unei justiţii independente. Este considerată un act
de capitulare a monarhului faţă de forţele sociale progresiste în ascensiune (de exemplu: Carta din 4
iunie 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea).
2. Statutul (numit şi Constituţie plebiscitară) este, ca formă, tot o cartă concedată, deosebindu-se
de aceasta prin adoptarea lui pe cale plebiscitară (de exemplu, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, Constituţia României din 1938).
3. Pactul este consecinţa unui compromis (acord) între monarh şi adunarea sau adunările
reprezentative ale forţelor sociale progresiste în ascensiune (ca reprezentanţi ai poporului), cele două
părţi fiind, aparent, pe poziţii egale (de exemplu, Constituţia României din 1866 şi Constituţia României
din 1923).
4. Convenţia (numită şi Constituţie referendară) este constituţia adoptată de o adunare

reprezentativă a corpului electoral aleasă anume în acest scop, fără să fie necesar concursul vreunui alt
organ de stat (de exemplu: Constituţia S.U.A. din 1787, Constituţia României din 1991 - este cel mai
bun exemplu de constituţie, având în vedere acest criteriu).
38
39
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 44.
40
41
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 165; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat
elementar, vol. I, pp. 75-77; Ştefan Deaconu, Drept constituţional, pp. 36-38.
7
Există şi acte care au prezentat o anumită valoare constituţională pentru un stat şi care nu pot fi
încadrate în niciuna dintre categoriile prezentate, deoarece sunt acte internaţionale, rezultatului unei
convenţii internaţionale (de exemplu, Convenţia de la Paris din 1858 semnată de Austria, Franţa, Marea
Britanie, Prusia, Italia, Sardinia şi Poarta Otomană)42.
2.3. Supremaţia Constituţiei – fundament al statului de drept
Chiar şi înainte de existenţa unei constituţii - în sensul modern al cuvântului -, la baza tuturor
sistemelor de drept a stat fie respectul datorat unei legi superioare (Antichitate), fie preeminenţa
regulilor dreptului natural asupra regulilor dreptului pozitiv (Evul Mediu)43, fie preeminenţa legii scrise
asupra legii nescrise şi, ulterior, preeminenţa Constituţiei - lege fundamentală asupra celorlalte legi.
Preeminenţa Constituţiei asupra celorlalte legi are ca premisă supremaţia acesteia. Supremaţia
Constituţiei reprezintă acea „trăsătură a Constituţiei care o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din legea fundamentală sursa tuturor
reglementărilor din acel stat. ... Supremaţia Constituţiei este o noţiune complexă, în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a
Constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”44.
Aşa cum s-a susţinut în doctrină, poziţia supremă a Constituţiei în ordinea juridică a unui stat
„rezidă din faptul că aceasta este adoptată de o autoritate înzestrată de către popor ca putere
constituantă care, deşi utilizează puterea legislativă pentru dezbaterea şi votarea proiectului de
Constituţie, este superioară parlamentelor obişnuite”45.
Supremaţia Constituţiei este consecinţa mai multor factori: Constituţia legitimează puterea şi
conferă autoritatea guvernanţilor, determină competenţele autorităţilor publice, reglementează
raporturile dintre stat şi cetăţeni consacrând drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
acestora, conturează valorile politice, ideologice care stau la baza organizării şi funcţionării sistemului
politic, fundamentează şi garantează ordinea de drept şi reprezintă reperul decisiv pentru aprecierea
validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice46.
Supremaţia Constituţiei reprezintă astăzi nu numai un principiu fundamental al dreptului
constituţional, dar şi al întregului sistem de drept şi structuri politico-statale47.
Concret, supremaţia unei Constituţii se materializează în obligativitatea tuturor actelor normative
emise de autorităţile statului, indiferent de domeniu48, de a fi conforme cu aceasta, cât şi obligativitatea
tuturor subiectelor de drept de a nu acţiona contrar „literei şi spiritului” Constituţiei.
O asemnea caracteristică a unei Constituții, rezidă din caracterul fundamental al Constituției și
adoptarea Constituției de către puterea constituantă (reprezintă voința poporului).
Supremația Constituției presupune următoarele obligații:
→ obligația tuturor actelor normative emise de stat de a respecta Constituţia (coordonata juridică)
42
43
A se vedea Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19.
44
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 18.
45
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 3.
46
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 221.
47
A se vedea Cristian Ionescu, Principiul supremaţiei Constituţiei. Fundamentarea ştiinţifică şi legitimitatea controlului constituţionalităţii legilor, în
coord. Elena Simina Tănăsescu, Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 242.
48
Trebuie să fie vorba de orice parte a sistemului de drept, orice ramură sau subramură de drept. Principiul legalităţii se materializează la nivelul
fiecărei ramuri sau subramuri de drept – dreptul penal (a se vedea Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 43); dreptul procesual penal (a se vedea Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 34); dreptul administrativ (a se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ. Partea generală, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş,
2004, pp. 74-77); dreptul finanţelor publice (a se vedea Ioan Lazăr, Dreptul finanţelor publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 92); dreptul muncii
(a se vedea Romulus Gidro, Dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 22); dreptul civil (a se vedea Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile
Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, p. 507, p. 594) etc.
8
→ obligația tuturor subiectelor de drept (stat, instituții publice, particulari) de a respecta Constituţia
(coordonata politică).
Constituţia asigură coerența și stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat.
Necesitatea de a proteja caracteristica unei Constituții de a fi supremă a condus la instituirea unor
garanții ale supremației:
- controlul de constituționalitate (contencios constituțional) și
- controlul de legalitate (contencios administrativ).
Astăzi, supremaţia Constituţiei reprezintă un „adevăr universal valabil” acceptat de Dreptul

constituţional modern49, şi nu numai.
49
A se vedea Sorin Popescu, Elena Simina Tănăsescu în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole,
p. 1475.
9
CAPITOLUL III
TEORIA STATULUI
3.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat
Termenul „stat” îşi are originea în latinescul status, cu sensul de stare a unui lucru. Ulterior a căpătat
şi o semnificaţie juridică având sensul de situaţie juridică a unei persoane care face parte dintr-o
comunitate cu care are în comun un set de valori, apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi
obligaţii1.
Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum status rei romane şi status rei
publicae („starea lucrurilor publice” sau „situaţia conducerii vieţii publice”2) a dobândit şi o semnificaţie
politică.
Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-o accepţiune modernă – formă
de organizare a unei populaţii aşezate pe un anumit teritoriu şi cu o structură instituţionalizată,
independentă de persoanele care ocupă poziţiile supreme şi care exercită puterea suverană – în lucrarea
„Principele” de către Nicolo Machiavelli, lucrare în care autorul consideră că „toate statele, toate
stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate”3.
„Statul este organizarea politică ierarhizată a unei anumite societăţi omeneşti, aşezată pe un anumit
teritoriu determinat. Statul este o unitate juridică care se manifestă ca atare atât înăuntru, cât şi în afară”4.
Apariţia statului este un proces îndelungat şi complex.
Printre aspecte care au contribuit la apariţia şi formarea statului pot fi enumerate5:
- apariţia necesităţii unei autorităţi politice (conducere) în cadrul unei societăţi, fundamentată pe
ideea acceptării şi subordonării unei ordini legale sau cutumiare care supravieţuieşte indivizilor care o
deţin şi o exercită la un moment dat6;
- rolul jucat de Biserică în conservarea valorilor culturale eleno-romane şi prin faptul că, odată cu
căderea Imperiului Roman de Apus, aceasta şi-a asumat rolul de conducător al unui sistem de organizare
şi disciplinare socială (bazat pe supunerea spirituală a populaţiilor creştine);
- ca urmare a efortului Bisericii de a-şi menţine supremaţia într-o Europă divizată între Vest şi
Imperiul Roman de Răsărit, s-au intensificat alianţele în Europa Occidentală, ceea ce a permis apariţia
marelui imperiu a lui Carol cel Mare, structură susţinută prin administrare, gestionare financiară şi
armată;
- apariţia raporturilor de vasalitate (prestarea unor servicii de către vasal seniorului în schimbul unei
feude);
- stratificarea socială tot mai accentuată dintre aristocraţie şi burghezie şi apariţia „stărilor” ca forme
de organizare socială;
- apariţia adunărilor reprezentative;
- teritoriul nu a mai fost considerat proprietatea privată a unei persoane (monarhul), ci a unei entităţi
distincte, numită la început coroană, apoi stat7;
1
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 39.
2 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 40.
4 A se vedea Paul Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituţiunei din 27 februarie 1938, p. 85.
5 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, pp. 48-57.
6 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 114.
1
- acţiunea de guvernare este delimitată tot mai clar de persoanele care guvernează sau în numele
cărora se guvernează;
- accentuarea diferenţelor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi până la apariţia unui raport de
subordonare;
- fundamentarea legitimităţii absolute a monarhului şi impunerea guvernării centralizate;
- apariţia şi afirmarea unor teorii privind originea populară a suveranităţii puterii poporului;
- procesul de formare a naţiunilor şi conturarea sentimentului naţional.
3.2. Definiţia statului
Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un anumit teritoriu delimitat,
capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi organizată în vederea exercitării unor
activităţi specifice care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională8.
Caracterul instituţionalizat al statului rezultă din faptul că statul este o organizaţie umană ce are la
bază un ansamblu de reguli de drept (norme juridice), organizaţie în cadrul căreia se desfăşoară activităţi
în vederea realizării unor scopuri (interese) sociale generale şi determinate.
Ceea ce deosebeşte statul de alte instituţii este natura specifică a activităţii desfăşurate (legislativă,
executivă şi jurisdicţională) şi capacitatea de a-şi determina propria competenţă, în absenţa oricărei
intervenţii a vreunei autorităţi superioare, numită şi suveranitate9.
Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

- existenţa concomitentă a celor trei elemente: o populaţie, un teritoriu şi o putere de stat;
- liantul dintre cele trei elemente: guvernarea (o acţiune de conducere socială prin impunerea unor
reguli generale);
- structura organizatorică;
- un scop: satisfacerea unor interese generale ale unei comunităţi de oameni.
3.3. Personalitatea juridică (morală) a statului
Prin “personalitate juridică”10 se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect de drept de sine
stătător şi de a putea încheia, în nume propriu, acte juridice în cadrul unor raporturi juridice, pentru
dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii juridice corelative.
Încă de la început, statul a fost considerat titular a unor drepturi subiective şi obligaţii corelative,
ceea ce presupune acceptarea ideii că statul este o persoană juridică având personalitate juridică11.
Au fost elaborate mai multe teorii12 care au încercat să justifice sau să nege existenţa personalităţii
juridice (morale) a statului, o entitate organizatorică lipsită de voinţă proprie şi acţionând prin
intermediul voinţelor agenţilor săi.
9
10 Personalitatea juridică presupune existenţa a trei elemente: organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu afectat desfăşurării
unei activităţi specifice şi un scop conform cu interesul general – a se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, p. 299.
11 Poate fi numită şi personalitate morală, dat fiind faptul că iniţial a fost utilizat termenul de persoană morală pentru ceea ce în
prezent numim persoană juridică.

12 Conform prezentării pe larg, în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 121-126;
Lucian Chiriac, Drept administrativ – Partea generală, pp. 13 și 14.

2
I. Teoriile care neagă personalitatea juridică a statului susţin că statul nu are personalitate juridică
deoarece nu are voinţă proprie, aşa cum nu există nici conceptul de drepturi subiective. Singura realitate
este faptul că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt respectate, provoacă o
reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii ordinii de drept.
II. Teoria ficţiunii – conform acestei teorii numai indivizii, adică persoanele fizice, au voinţă
proprie, iar faptul că persoanele juridice (deci şi statul) sunt considerate persoane şi sunt titulare de
drepturi subiective şi îşi pot asuma obligaţii juridice în cadrul unor raporturi juridice se datorează unei
ficţiuni (necesare).
III. Teoria personalităţii morale realitate naturală – conform acestei teorii, persoanele juridice au
o voinţă proprie care este suma voinţelor indivizilor care compun fiecare persoană juridică. Contopirea
voinţelor individuale dă naştere unei noi voinţe, distinctă şi proprie persoanei juridice, ceea ce îi permite
acesteia să dobândească drepturi subiective şi obligaţii corelative în cadrul unor raporturi juridice.
IV. Teoria personalităţii morale realitate juridică – promovează ideea că personalitatea juridică este
o creaţie a legii, necesară pentru a oferi posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii
corelative, la fel ca în cazul persoanelor cărora, deşi statul nu le recunoaşte o voinţă proprie, le
recunoaşte şi le asigură posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii corelative (de exemplu,
în cazul minorilor sau al persoanelor lipsite de capacitate, reprezentate în raporturi juridice de
reprezentanţii lor legali sau mandatari). Astfel, printr-un procedeu tehnico-juridic, statul, o entitate de
sine stătătoare distinctă de indivizii ce compun colectivitatea ce stă la bază lui, dobândeşte drepturi
subiective şi obligaţii corelative intrând în raporturi juridice prin intermediul persoanelor fizice (agenţii
statului).
3.4. Elementele constitutive ale statului
Se consideră că existenţa unui stat depinde de existenţa cumulativă a trei elemente fundamentale:
1. populaţia;
2. teritoriul;
3. puterea de stat.
Populaţia
Populaţia reprezintă comunitatea umană aşezată pe teritoriul unui stat şi asupra căreia statul îşi
exercită autoritatea.
Astfel, fac parte din populaţie toţi indivizii supuşi legislaţiei statului respectiv: cetăţenii statului,
cetăţenii străini (străinii13) şi apatrizii aflaţi la un moment dat pe teritoriul statului respectiv.
Astfel, apare evident faptul că populaţia nu trebuie confundată cu naţiunea, nici cu poporul14, deşi
între cele trei concepte există o anumită conectivitate.
Naţiunea este definită ca fiind acea comunitate umană omogenă, perenă şi distinctă de alte
colectivităţi, rezultată în urma unui proces istoric complex şi îndelungat, care are la bază comunitatea
de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri,
la care se adaugă un trecut istoric comun şi, mai ales, voinţa de a fi împreună15.
13
Cu privire la noţiunile de „străin” (este cetăţeanul aparţinând unui stat aflat pe teritoriul altui stat) şi „apatrid” (este persoana fără
cetăţenie) – a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 195.
14 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 50.
15 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 262 şi 263 – autorul
considerând că naţiunea este de fapt element constitutiv al statului, conceptul de naţiune exprimă concis şi dens aspectul calitativ sau
psihologic al dimensiunii demografice.
3
Naţiunea este ceea ce dă caracteristica fundamentală a unui stat, ceea ce îi asigură distinctibilitatea
şi permanenţa16; astfel, Constituţia României a statuat că statul român este un stat naţional, stat
fundamentat pe o naţiune, cea română.
Ideea de stat naţional nu exclude însă existenţa în cadrul populaţiei statului a persoanelor de altă
minoritate, principiu ce stă la baza recunoaşterii existenţei minorităţilor naţionale17, cărora Constituţia
le recunoaşte şi le garantează un drept la identitate (art. 6 din Constituţie18).
Noţiunea de popor are în vedere suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul
unui stat, şi constituind, indiferent de naţionalitate, suportul demografic al statului19.
Teritoriul
Teritoriul este definit ca fiind acea parte din globul pământesc asupra căreia statul îşi exercită
suveranitatea20.
Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor statului.
Teritoriul este alcătuit din: sol, subsol, spaţiul acvatic, spaţiul aerian de deasupra solului şi apelor,
marea teritorială, platoul continental. Se consideră ca făcând parte din teritoriul statului şi zona
economică exclusivă, zona contiguă, navele şi aeronavele aflate sub pavilionul statului, spaţiul
misiunilor diplomatice şi consulare ale statului respectiv.
Solul este porţiunea de uscat din scoarţa terestră care oferă cadrul de desfăşurare a activităţii umane.
Subsolul este alcătuit din stratul aflat imediat dedesubtul solului şi al spaţiului acvatic, statul având
dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nicio îngrădire juridică internaţională.
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, fluviilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor (de
suprafaţă sau subterane)21.
Marea teritorială este porţiunea maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul litoralului unui
stat (urmând configuraţia acestuia), pe o distanţă care poate ajunge până la 200 de mile maritime de la
liniile de bază, stabilită prin convenţii internaţionale (în România, lăţimea mării teritoriale este de 12
mile marine)22.
Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic al unui stat, până la
înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în
prelungirea marii teritoriale, porţiune în care statele riverane pot revendica drepturi de exploatare,
conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice etc. sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în
soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea unor instalaţii.
Platoul continental este format din fâşia de sol şi subsol adiacente ţărmului, dincolo de marea
teritorială, până la o adâncime de cel mult 200 de metri.
16 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262 - naţiunea este mai
restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.

17 Cu privire la definiţia noţiunii de minoritate naţională, a se vedea Laura-Maria Crăciuneanu, Discuţii referitoare la o definiţie legală
a sintagmei de „minoritate naţională”, în Revista „Dreptul” nr. 11/2012, pp. 130-151.

18
Art. 6 din Constituţia României, republicată - „(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2) Măsurile de protecţie luate
de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu
principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni român”.
19
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262.
20 Într-o accepţiune mai largă, teritoriul poate fi definit şi ca „spaţiul” asupra căruia se exercită suveranitatea naţională - a se vedea
Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, Ed. Hamangiu, 2006. p. 11.
21 A se vedea Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale
României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.

22 Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue
ale României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.

4
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o
anumită distanţă (24 mile marine pentru România) şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a
exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii pe teritoriul său a unor fapte ilegale (din
domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat)23.
Art. 3 din Constituţia României reglementează cadrul general al teritoriului pe câteva coordonate:
- teritoriul României este inalienabil – nu poate fi înstrăinat altui stat sau abandonat ori pierdut24,
inalienabilitatea fiind una dintre trăsăturile fundamentale ale teritoriul;
- organizarea frontierelor se face prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional;
- organizarea administrativă a teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe,
comune);
- este interzisă orice formă de colonizare a teritoriului României cu populaţii străine. Această
prevedere o reiterează pe cea cuprinsă în art. 3 din Constituţia României din 192325.
Puterea de stat
Denumită şi „putere publică”, „autoritate publică” sau „autoritate de stat”, puterea de stat este cel
de-al treilea element constitutiv al statului. A fost mult timp identificată cu o singură persoană, ca în
cazul monarhiilor absolute (regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, obişnuia să spună „Statul sunt eu”),
pentru ca ulterior, în democraţiile moderne, să apară ca un sistem de organe, uneori completat cu diferite
procedee de consultare directă a populaţiei, care exercită cele trei funcţii esențiale ale statului26.
Puterea de stat este definită ca fiind capacitatea de a lua, pe calea unor manifestări de voinţă
unilaterale şi în absenţa oricărei subordonări faţă de vreo autoritate superioară sau concurentă,
măsuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul forţei de constrângere
constituite în acest scop27.
Dreptul de a impune reguli obligatorii în numele colectivităţii şi de a supraveghea la respectarea lor
aparţine unui sistem de organe special constituit prin voinţa generală.
Puterea de stat are 2 componente principale: componenta funcțională (capacitatea decizională) și
componenta organică (sistemul de organe).
Puterea de stat poate fi exercitată doar în măsura în care este legitimă, iar deciziile luate exprimă
voinţa generală. Un act normativ al puterii publice nu este legitim prin el însuşi, prin simplu fapt că
emană de la o autoritate, ci numai dacă, prin conţinutul şi forma lui, este legal, conform regulii de
drept28.
Caracteristicile puterii de stat sunt29:
23 Art. 7 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale
României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002

24 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 290.
25
Legiuitorul constituant al vremii a considerat necesară o asemenea prevedere pentru a proteja caracterul unitar național al
statului. „Colonizarea înseamnă fondarea unor orașe sau grupuri socială depărtate de metropolă” – a se vedea George Alexianu,
Dreptul Constituțional, Ed. Librăriei Socec&Co, București, 1926, p. 120.
28
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 77, 80 şi 211. Legitimitatea este
o judecată de valoare asupra unui sistem de guvernământ, reprezintă un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi a
sentimentelor dominante într-o colectivitate umană. Legalitatea reprezintă conformitatea cu legea aflată în vigoare, ceea ce presupune
obligaţia generală şi absolută de respectare a legii.
29 A se vedea: Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 299-302; Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pp. 55-57; Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1995, pp. 83-85; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
5
1. puterea de stat are un caracter social. Regulile generale de conduită sunt elaborate şi impuse
pentru a reglementa relaţii sociale între indivizi, precum şi între indivizi şi stat;
2. este o putere organizată. Exercitarea puterii de stat se face prin intermediul unui sistem de organe,
constituite şi organizate în acest scop;
3. puterea de stat este legitimă. Caracterul legitim se fundamentează pe normele de drept şi este o
consecinţă a constituirii puterii de stat prin intermediul alegerilor libere şi corecte, prin vot30;
4. puterea de stat este unică. Caracterul unic rezultă din faptul că singurul titular al puterii este
poporul;
5. puterea de stat este o putere coercitivă (de constrângere). Respectarea regulilor generale de
conduită, impuse prin norme juridice, poate fi asigurată, la nevoie, prin utilizarea de mijloace şi procedee
juridice de constrângere împotriva celor care nu se conformează de bunăvoie. Formele de constrângere
existente pot îmbrăca forma răspunderii juridice (disciplinară, administrativă, civilă, penală, comercială,
chiar constituţională);
6. puterea de stat este suverană – ceea ce înseamnă că are „vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune,
în toate problemele interne şi externe, cu respectare suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor
şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional”. Suveranitatea, ca trăsătură a puterii de
stat, presupune două componente: supremaţia şi independenţa.
● Supremaţia constă în capacitatea de a hotărî cu privire la toate aspectele vieţii societăţii prin
instituirea unor norme obligatorii, fără nicio îngrădire din partea altor „puteri” sociale, în toate probleme
economico-sociale, politice şi juridice.
● Independenţa constă în plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern.
În literatura de specialitate se face referire la cele două componente ale suveranităţii şi sub
denumirile de „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”31.
Pe de altă parte, se discută despre: „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”32:
- Teoria suveranităţii poporului statuează ideea că poporul este titularul suveranităţii, fundamentată
pe dreptul poporului de a-şi decide singur soarta. Fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate,
ceea ce îi conferă dreptul de a participa la guvernare (prin intermediul dreptului de vot).
- Teoria suveranităţii naţionale este legată de conturarea conceptului de naţiune şi se fundamentează
pe ideea de naţiune privită ca entitate distinctă de indivizii care o compun şi cu voinţă proprie. Astfel,
suveranitatea aparţine naţiunii (privită ca o premisă a formării statului) şi este una indivizibilă,
inalienabilă şi imprescriptibilă.
Deseori se consideră că suveranitatea populară şi suveranitatea naţională conturează, de fapt, un tot
unitar atotcuprinzător33 şi anume suveranitatea ca trăsătură a puterii de stat. Se pare că pentru această
abordare a optat şi constituantul român, Constituţia României, republicată, stabilind că „suveranitatea
naţională aparţine poporului român” [art. 2 alin. (1) prima teză]34. Având în vedere contextul modern
Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, pp. 47-53. Cu privire la particularităţile puterii politice, a se vedea Anton P. Parlagi, Consideraţii
juridice asupra conceptului de putere politică, în Revista de drept public nr. 2/2001, pp. 28-34.
30 Şi guvernele de fapt, rezultate în urma unei mişcări populare (violente sau nu), pot fi considerate legitime, urmând să fie şi legalizate
destul de uşor, prin convocarea corpului electoral pentru alegerea unei adunări constituante care să elaboreze o Constituţie, supusă eventual
votului. Astfel, guvernul de fapt legitim se transformă, în temeiul principiului suveranităţii naţionale, într-un guvern legal - a se vedea Tudor
Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 78.
31 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 204: suveranitatea internă, adică
însuşirea autorităţii publice de a-şi impune comandamentele tuturor persoanelor şi grupurilor umane de pe teritoriul său, fără a putea fi
mărginită în libertatea ei de acţiune de o autoritate superioară sau concurentă; suveranitatea externă, adică însuşirea autorităţii publice de a
reprezenta statul în raporturile sale cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară, însuşire
care se manifestă în special în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi primi reprezentanţi diplomatici etc.
32 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pp. 55 şi 56.
34 Pentru amănunte despre suveranitatea naţională, a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Principiile constituţionale ale reglementării
suveranităţii naţionale (comentarii la art. 2 din Constituţia României), în Revista de drept public, nr. 3/2008, pp. 15-28.
6
extrem de complex al orânduirii sociale, acesta făcând imposibilă autoguvernarea, legea fundamentală
prevede în continuare că poporul român îşi exercită suveranitatea „prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum” [art. 2 alin. (1) ultima
teză]. Prin organe reprezentative se va înţelege practic doar acele autorităţi publice care au „vocaţie
constituţională şi legitimitate electorală”, respectiv Parlamentul României şi Preşedintele României, având
în vedere faptul că, în primul rând, trebuie să fie organe alese de către întregul popor (corpul electoral) şi,
în al doilea rând, trebuie să fie reprezentative la nivel naţional35.
3.5. Funcţiile statului
Statul, prin menirea lui, desfăşoară o activitate specifică concretizată în trei funcţii esenţiale:
1. funcţia legislativă;
2. funcţia executivă;
3. funcţia jurisdicţională (sau judecătorească).
1. Funcţia legislativă
Funcţia legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită socială generale şi
impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi sancţionate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului36.
Regulile de conduită au caracter general şi impersonal deoarece sunt formulate în abstract (prezintă
un mare grad de generalizare) şi se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţiile astfel reglementate.
Funcţia legislativă are un caracter originar deoarece apare ca o manifestare directă a suveranităţii
poporului. Regulile generale de conduită sunt expresia voinţei organului reprezentativ al poporului şi
astfel dobândesc forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme juridice37.
Funcţia legislativă este încredinţată, ca regulă generală, unei adunări reprezentative constituite pe
baza votului corpului electoral, numită, de regulă, Parlament, Congres, Dietă etc. Regulile generale de
conduită astfel elaborate de Parlament îmbracă forma legilor.
Structura organizatorică (Parlamentul) şi activitatea specifică desfăşurată (legiferarea) formează
puterea legislativă a statului.
2. Funcţia executivă
Funcţia executivă (numită şi funcţie administrativă sau administrativ-executivă ori
guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legii, de organizare a aplicării şi
executării la situaţii concrete a legii, de asigurare a bunei funcţionări a structurii organizatorice a
statului38.
Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte
normative şi individuale, pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, sau prin efectuarea de operaţiuni,
prin care intervin în viaţa persoanelor prin reglementarea relaţiilor sociale şi prestarea diferitelor servicii.
35 A se vedea Cristian Ionescu, Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
titlul III – capitolul I - Parlamentul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 6-9.
36 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 213; Lucian Chiriac, Drept
administrativ - Partea generală, p. 23.

O altă definiţie a funcţiei legislative: „constă în adoptarea de către Parlament a regulilor de conduită obligatorii (având caracter general
şi impersonal), ce se adresează, prin urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi activităţi pe teritoriul unui stat” – a se vedea
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 121.
38 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214; Lucian Chiriac, Drept
administrativ - Partea generală, p. 23.

7
Actele normative şi individuale elaborate şi emise pentru realizarea funcţiei executive (numite, în
general, acte administrative) trebuie să fie conforme cu legea (ca o consecinţă a caracterului derivat al
funcţiei executive în raport cu funcţia legislativă a statului)39.
Activitatea specifică funcţiei executive şi ansamblul organele cărora le este încredinţată această
activitatea (Şeful statului şi Administraţia publică, condusă şi coordonată de Guvern) formează puterea
executivă a statului.
3. Funcţia jurisdicţională
Funcţia jurisdicţională constă în activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal şi autoritate
a lucrului judecat, a conflictelor juridice apărute între persoane sau între acestea şi stat, prin
intermediul hotărârilor judecătoreşti40.
S-a exprimat şi opinia conform căreia funcţia jurisdicţională nu este altceva decât o formă de
executare în concret a legilor, astfel că nu ar putea fi privită ca o funcţie distinctă de cea executivă. Dar,
obiectul şi procedura de realizare a acestei funcţii sunt diferite faţă de cele utilizate pentru realizarea
funcţiei executive, prezentând o serie de particularităţi care susţin ideea unei funcţii judecătoreşti
distincte41.
Funcţia jurisdicţională este încredinţată organelor jurisdicţionale (instanţe judecătoreşti) care îşi
desfăşoară activitatea cu respectarea unei anumite proceduri, bazată pe contradictorialitate, independenţă,
oralitate şi motivare, în vederea asigurării imparţialităţii.
Prin putere de adevăr legal se înţelege prezumţia că actul de soluţionare a litigiului se bazează
exclusiv pe lege şi exprimă adevărul. Prin autoritate de lucru judecat se înţelege prezumţia că hotărârea
judecătorească, exprimând adevărul, este definitivă, şi astfel părţile şi autorităţile publice sunt obligate
să se conformeze şi să o pună în aplicare42.
Organele jurisdicţionale şi activitatea specifică pe care o desfăşoară formează puterea
judecătorească43 a statului.
Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Atribuţiile statului pot fi atribuţii esenţiale şi atribuţii accesorii44.
Atribuţiile esenţiale ale statului sunt ansamblul prerogativelor care revin în exclusivitate statului şi
a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii. Sunt considerate atribuţii esenţiale ale statului:
- monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia);
- menţinerea cadrului juridic;
- conducerea relaţiilor internaţionale;
- emiterea monedei naţionale.
Atribuţiile accesorii ale statului nu au legătură nemijlocită cu exercitarea suveranităţii şi, ca atare,
în anumite condiţii, pot fi încredinţate şi unor persoane care nu au calitatea de autorităţi publice. De
exemplu:
- organizarea învăţământului;
39 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214. Funcţia executivă este definită
şi ca asigurarea sau organizarea legilor şi, de asemenea, adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi de administrare, pe
plan local şi central - a se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 122.
42 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 214 şi 215.
43 Chiar dacă Constituţia Românei foloseşte expresia de „autoritate judecătorească”, trebuie considerată ca fiind cea de-a treia putere
în stat.
8
- înfiinţarea şi organizarea unor organisme şi instituţii culturale, sportive, religioase, de sănătate
etc.;
- administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând proprietăţii publice a
statului (prin concesionare etc.).
Rolul statului modern45

În decursul evoluţiei sale statul şi-a extins din ce în ce mai mult sfera de activitate, ceea ce a
determinat şi o schimbarea a rolului său. Astfel, se poate vorbi, în funcţie de etapele parcurse:
1. statul-jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita în a interveni în domeniul poliţiei, apărării şi
în domeniul relaţiilor internaţionale;
2. statul-antreprenor (anii ’40 ai secolului al XX-lea) – începe să intervină şi să se manifeste în
domeniul industriei şi al economiei, prin înfiinţarea de agenţi economici ai statului;
3. statul-providenţă – are un rol omniprezent, intervenind în toate sectoarele de activitate;
4. statul-garant este statul care are obligaţia de a reglementa un cadru larg de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, de a asigura progresul şi de a garanta afirmarea condiţiei umane.
3.6. Principiul separaţiei puterilor în stat
3.6.1. Concept şi evoluţie istorică
Principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
constituţional şi una dintre premisele statului de drept.
Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei46
şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor individuale. El s-a conturat în viaţa statului
în măsura în care s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional. Iată de ce majoritatea
constituţiilor moderne consacră, cu diferite nuanţe, acest principiu47.
Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor funcţii ale statului
unor organe distincte şi independente unul faţă de altul48.
Apariţia controlului de constituţionalitate a legilor, implicarea partidelor politice din ce în ce mai
mult în desemnarea factorilor de decizie politică importanţi (adunări legislative, guverne) şi conturarea
unui nou raport de putere, cel între majoritatea parlamentară şi opoziţie, conturarea procedurii delegării
legislative, raţionalizarea puterii legislative, dar şi eforturile de a contrabalansa deprecierea forului
legiuitor au influenţat evoluţia şi conţinutul teoriei separaţiei puterilor în stat49.
3.6.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în stat

Pentru prima dată50, consacrarea constituţională şi punerea în practică a principiului separaţiei
puterilor în stat s-au realizat prin Constituţia S.U.A., teoria separaţiei puterilor în stat fiind astfel ridicată
la rang de principiu constituţional.
45 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, pp. 130 şi 131.
46 A se vedea Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 363.
47
A se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. II, ed. a II-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 938.
50 Trebuie menţionat că, de fapt, primele acte constituţionale în care a fost prevăzută regula separării puterii în stat sunt Constituţiile
fostelor colonii britanice în America de Nord, Massasuchetts, Meryland, New Hampshire, Virginia etc. - a se vedea Cristian Ionescu, Tratat
de drept constituţional contemporan, p. 241.
9
Constituţia S.U.A., adoptată în 1787, a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o independenţă
strictă între acestea. Astfel, puterea legislativă a fost încredinţată unui Congres bicameral51, puterea
executivă şefului statului52, iar puterea judecătorească instanţei supreme şi judecătoriilor53.
3.6.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional român
Principiul separaţiei puterii în stat poate fi legat, pentru prima dată54, de Regulamentele Organice
din 1831 (în Ţara Românească), respectiv 1832 (în Moldova). Ulterior, acest principiu este pus, în
aproape toate actele cu valoare constituţională sau Constituţiile româneşti, la baza organizării şi
funcţionării statului: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Constituţia României din 1866 (art. 32,
art. 35, art. 36), Constituţia României din 1923 (art. 34, art. 39, art. 40), Constituţia României din 1991.
Constituţia României din 1991, iniţial, nu conţinea o menţiune expresă privind principiul separaţiei
puterilor în stat, dar, aşa cum s-a susţinut frecvent în doctrină, îl recunoştea şi îl consacra55 implicit56.
În primul rând, art. 80 alin. (2) din Constituţia României consacră rolul de mediator al Preşedintelui
României între puterile statului57. În al doilea rând, faptul că principiului separaţiei puterilor este o
realitate de necontestat rezultată din ansamblul reglementărilor constituţionale privind organizarea,
funcţionarea şi relaţiile dintre instituţiile politice fundamentale ale statului. Mai mult, Curtea
Constituţională, în mod constant, a statuat că România este organizată şi funcţionează pe baza
principiului separaţiei puterilor în stat chiar dacă „Constituţia nu consacră în niciun text al său,
expressis verbis, acest principiu rezultând „din modul în care Legea fundamentală reglementează
autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora”58.
Doar prin Legea de revizuire a Constituţiei59 s-a introdus expres în Legea fundamentală română, în
art. 1 alin. (4), prevederea potrivit căreia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”. Astfel, acest principiu apare menţionat expressis verbis pentru prima dată.
Se insistă asupra necesitării realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea
şi controlul reciproc. Astfel, în România s-a optat pentru o separare suplă a puterilor în stat, spre
deosebire de S.U.A..
Principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul
democrației constituționale, așa cum este prevăzut expres în art. 1 alin. 4 din Constituția României
republicată presupune, nu numai o departajare clară între competențele fiecărei puteri, ci și o „cooperare
loială între autoritățile și instituțiile publice” în scopul „creării unui ansamblu statal echilibrat și
funcțional”60.
51 Art. I paragraful 1 din Constituţie prevede că „toate puterile legislative acordate prin această Constituţie vor fi exercitate de către
un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentaţilor”.

52 Art. II paragraful 1: „Puterea executivă va fi încredinţată unui Preşedintele al Statelor Unite ale Americii”.
53 Art. III paragraful 1: „Puterea judecătorească a Statelor Unite revine unei Curţi Supreme şi unor curţi inferioare, a căror înfiinţare
va fi ordonată de către Congres”.

54
O organizare politico-statală având la baza separaţia puterilor în stat a fost concepută şi prin proiectul „Constituţiei Cărvunarilor”
(1822), dar actul nu a fost niciodată adoptat formal – a se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 480.
55 A se vedea Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 12.
56 S-a susţinut că nici nu este nevoie de o prevedere expresă în Legea fundamentală, ci este suficient ca, din ansamblul dispoziţiilor
ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 265.
57 A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., p. 28.
58 Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în M. Of. nr. 163 din 15 iulie 1993; Decizia Curţii Constituţionale
nr. 209 din 17 februarie 2009, publicată în M. Of. nr. 76 din 21 februarie 2009.
59 Publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003.
60 Decizia Curții Constituționale nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în M.Of. nr. 801 din 3 octombrie 2019.
10
Punerea în practică a principiului separaţiei puterilor s-a făcut în diferite variante, în funcţie şi de
„expresia modurilor specifice de dezvoltare a fiecărei comunităţi”61, având astfel rol de criterii de
clasificare a regimurilor politice (prezidenţial, parlamentar, semi-prezidenţial, regim directorial,
guvernământul de adunare)62.
Principalele modalităţi de realizarea a colaborării şi controlului între puterile statului sunt:

- delegarea legislativă;
- atribuţia Preşedintelui României de a promulga legile adoptate de Parlament;
- atribuţia Preşedintelui României de a dizolva Parlamentul;
- posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea din funcţie, în vederea demiterii, a
Preşedintelui României;
- posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei moţiuni de cenzură);
- dreptul de iniţiativă legislativă a Guvernului (marea majoritatea a proiectelor legislative provin de
la Guvern);
- independenţa justiţiei;
- controlul parlamentar;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- controlul legalităţii exercitat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii desfăşurate de autorităţile
executive etc.
3.6.4. Critica principiului separaţiei puterilor în stat
Principiul separaţie puterilor nu a fost însă scutit de critici63:

- teoria separaţiei puterilor statului a fost considerată periculoasă, fracţionând puterea de stat şi astfel
putând provoca o slăbire a autorităţii statului, punând în primejdie existenţa lui mai ales în situaţii de
criză;
- teoria separaţiei puterilor statului pleacă de la o concepţie greşită. Organele statului nu pot
funcţiona izolat;
- statul are doar două funcţii importante: funcţia legislativă, care are ca obiect elaborarea de reguli
de conduită generale şi obligatorii, şi funcţia executivă, care are ca obiect aplicarea legilor la cazurile
individuale;
- contravine principiului indivizibilităţii suveranităţii;
- apariţia partidelor politice în lumea modernă duce la consecinţa că problema separaţiei puterilor
statului şi-a pierdut importanţa;
- pe lângă funcţiile tradiţionale (adică funcţia legislativă, executivă şi judecătorească), statul ar avea
şi alte funcţii noi, cum este controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor, controlul exercitat de
parlament asupra guvernului, controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative;
- aplicarea ei nu a dus nicicând la stabilirea unui echilibru real între Parlament, Guvern şi Justiţie
pentru că „este absurd să se creadă că «a face legea» este egal cu «a o executa»”.
61 A se vedea Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista „Dreptul” nr. 8/1990, p. 8.
62 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 266-274.
63 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 255-265; Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 8-10; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, pp. 49-52.
11
„Soarta” principiului este viu disputată: pe când unii cer înlăturarea lui ca fiind „arhaic” şi
„perimat”, iar alţii pledează pentru o „tinereţe fără bătrâneţe” a principiului, alţii optează pentru
„adecvarea” sau „modernizarea” lui64.
Astfel, cu toate criticile formulate şi mutaţiile intervenite, rămâne o constantă a constituţiilor actuale
şi o necesitate a sistemelor constituţionale contemporane. Mai ales, dacă se acceptă că, așa cum s-a
susținut în doctrină, „valoarea ... practică nu stă în impunerea unor granițe organizatorice și
funcționale între Legislativ, Executiv și autoritățile puterii judecătorești, ci în obligarea acestora să
colaboreze între ele”65.
„Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor statului constă în fantastica sa rezonanţă socială,
politică şi morală”66.
3.7. Forma de stat - structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic
Prin forma de stat se înţelege modalitatea de organizare şi exercitare a puterii de stat constituite
care îşi exercită autoritatea asupra unei populaţii şi a unui teritoriu67.
Sintagma formă de stat68 este una complexă şi include abordarea, cel puţin, a următoarelor aspecte
importante: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
3.7.1. Structura de stat
Prin structura de stat se înţelege modalitatea concretă de organizare şi exercitare a puterii de stat în
raport cu teritoriul asupra căruia îşi exercită autoritatea69.
Din acest punct de vedere, statele se împart în state unitare şi state compuse.
Statul unitar (numit deseori şi stat simplu) se caracterizează prin următoarele aspecte70:
- puterea de stat se exercită asupra întregului teritoriu şi a populaţiei în mod direct şi uniform, prin
intermediul unui singur sistem de organe (un Parlament, un şef de stat, un Guvern şi o administraţie
publică (centrală şi locală), un sistem jurisdicţional, o Curte de Conturi etc.), având configuraţie
piramidală, în cadrul unui sistem constituţional unic (construit pe o singură Constituţie);
- în relaţiile internaţionale acţionează ca unic subiect de drept;
- în general, are o singură limbă oficială şi o singură cetăţenie;
- dreptul este aplicat uniform asupra întregului teritoriu;
- de regulă, are, ca suport, o singură naţiune.
Exemple de state unitare: România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Spania etc.
65
Ioan Chelaru, Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții
Constituționale. Titlu V Curtea Constituțională, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 324.
67 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 98; Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 93; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 94.
68
Despre sfera şi conţinutul formei de stat a se vedea şi Dumitru Brezoianu, Consideraţii cu referire la forma de stat, în Revista
„Dreptul” nr. 2/2013, pp. 89-102.
69 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 61.
70 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 223; Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 61; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în
dreptul român, p. 90; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 98; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 94.
12
Statul compus este format prin unirea a două sau mai multe state (care devin astfel state membre
ale noii entităţi statele) şi acceptă să renunţe la o parte a suveranităţii lor71.
Formele statului compus în funcţie de relaţiile care se stabilesc între statele membre ale noii entităţi
statale72 sunt:
1. asociaţii de state73: uniuni personale (singurul element comun al celor două sau mai multe state
este şeful de stat, monarh sau preşedinte); uniuni reale (asociaţia de state care se bazează pe un şef de
stat comun şi alte câteva organe de stat comune cu competenţe mai ales în domeniul politicii externe,
de apărare şi securitate, finanţe etc.); confederaţii de state (asociaţie de state între care există relaţii
strânse de colaborare, stabilite de regulă printr-un tratat, dar în cadrul asociaţiei, statele membre îşi
păstrează suveranitatea, nedând naştere unei noi entităţi statale); state federale;
2. ierarhii de state: statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice (putând fi considerate forme
istorice), la care se pot adăuga teritoriile sub mandat74 şi statele sub tutelă internaţională.
Dintre formele de stat compus, astăzi, cea mai des întâlnită este cea a statului federal75.
Caracteristicile statului federal sunt următoarele76:
- există două niveluri ale structurilor de putere: la nivel federal (șeful de stat, Parlamentul federal,
Guvernul federal etc.) şi la nivelul fiecărui stat membru (Parlament, Guvern, instanţe judecătoreşti etc.),
în cadrul a două sisteme constituţionale complementare (primul, bazat pe Constituţia federală şi cel
de-al doilea bazat pe Constituţia fiecărui stat membru)77;
- există două sisteme legislative: la nivelul federaţiei (reglementând domeniile cele mai importante
de interese ale federaţiei) şi la nivelul fiecărui stat membru, acesta fiind competent să-şi elaboreze
propria legislaţie, în limitele competenţei stabilite78;
- populaţia are două cetăţenii, dar care se implică reciproc: cetăţenia statului federal şi cetăţenia
statului membru, dacă statele nu au decis altfel;
- în relaţiile internaţionale, subiect de drept este federaţia, dar în anumite condiţii poate fi şi statul
federat.
Exemple: S.U.A., Germania, India, Elveţia.
73
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 100; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
74 Conform DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 595 – teritoriul sub mandat este un teritoriu administrat de o ţară străină în baza hotărârii unui for
internaţional.
75 Hans Kelsen consideră că singura diferenţă dintre o confederaţie şi o federaţie este gradul diferit de (des)centralizare, statul federal
fiind o uniune pur şi simplu mai „consolidată” sau mai „centralizată” decât confederaţia – a se vedea Hans Kelsen, Das Problem des
Souveränität und die Theorie des Völkerrechts, Mokf, 1920, p. 195 apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p.
56.
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 62 şi 63; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, p. 92; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 99; Maria Năstase Georgescu, Simona Th.
Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 96.
77
Conform teoriei lui Carl Schmitt, uniunea federală are „o voinţă comună şi, ca atare, propria sa existenţă politică” şi spre deosebire
de statul unitar, federaţia se caracterizează prin dualism politic („În fiecare uniune federală coexistă două tipuri de organisme politice:
existenţa întregii federaţii şi existenţa individuală a fiecărui membru federal. Ambele tipuri de existenţă politică trebuie să rămână
coordonate pentru ca uniunea federală să rămână vie”) - a se vedea Carl Schmitt, Verfassungslehre (Duncker&Humbolt, 2003), partea a
IV-a: Verfassungslehre des Bundes, p. 371 apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p. 57.
78
De exemplu, cu privire la Statele Unite ale Americii şi la relaţia dintre ordinea federală şi cea de la nivelul statelor membre s-a spus
că (J. Madison) „puterile delegate de Constituţia propusă regimului federal sunt puţine şi determinate”, pe când „acelea care rămân în
competenţa statelor sunt numeroase şi nedefinite” – a se vedea A. Hamilton, J. Madison şi J. Jay în The Federalist nr. 45, (T. Ball ed.,
Cambridge University Press, 2003, p. 189, 227) apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p. 50.
13
Pot fi întâlnite şi forme hibride79 de state, ca de exemplu Marea Britanie, care este caracterizată ca
fiind un stat unitar complex80. Marea Britanie este compusă din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Marea
Britanie, alături de Irlanda de Nord, formează Regatul Unit. Parlamentul britanic adoptă atât o legislaţie
unică pentru întreg teritoriul, cât şi legi speciale aplicabile doar anumitor zone geografice, rezultând
astfel sisteme de drept distincte (chiar dacă nu foarte diferite). Mai mult, Guvernul Blair a acordat
Scoţiei, Ţării Galilor şi Irlandei de Nord dreptul de a-şi alege adunări reprezentative proprii şi de a-şi
constitui guverne locale, sub controlul guvernului central81.
Cu privire la natura Uniunii Europene, teoriile şi punctele de vedere formulate glisează de la

statutul de „organizaţie internaţională”82 la cel de „federaţie” sau structură cu „caracter federal”
(discutându-se din ce în ce mai des de un federalismul activ al Uniunii), intersectându-se şi cu cel de
structură „supranaţională” ori „uniune de state ... şi nu un stat fundamentat pe poporul unei singure
naţiuni europene (conform Deciziei „Maastricht” a Curţii Constituţionale a Germaniei)” sau „un caz
clasic de federalism fără federaţie”, „cu trăsături federale, însă nu o federaţie”. Ca principale
argumente pentru negarea unei posibile structuri (naturi) federale a Uniunii Europene sunt prezentate:
lipsa unui „popor european”, lipsa unei „constituţii” europene, lipsa „suveranității” proprii83 şi lipsa
„constituţionalismului” propriu (toate aceste „lipsuri” având ca fundament teoria indivizibilităţii
suveranităţii).
La polul opus, opinia conform căreia Uniunea Europeană poate fi considerată o federaţie de state
este fundamentată pe o teorie a divizibilităţii suveranităţii84. În plus, în favoarea teoriei este prezentat și
argumentul conform căruia Uniunea Europeană întrunește trei din caracteristicile unui stat federal:
existența unui executiv central (Comisia Europeană care asigură protejarea intereselor comunitare),
contrabalansat de un organism care reprezintă intereselor Statelor Membre (Consiliul) și, pe de altă
parte, există o adunare (Parlamentul ales prin vot universal direct). Sistemul instituțional este completat
de Consiliul european (echivalentul instituției șefului de stat în sistemele naționale), un organ
jurisdicțional (Curtea de Justiție a Uniunii Europene). În plus, Uniunea Europeană exercită o sferă largă
de atribuții mai ales în domenii importante precum politica monetară și de schimb. Și nu în ultimul rând,
dreptul comunitar (european) se impune direct în sistemul de drept intern al Statelor Membre85.
3.7.2. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este un concept folosit în două sensuri.

I. În primul sens, prin forma de guvernământ86 se înţelege modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele care exercită puterea de stat (sau regimul politic87). Se are în vedere, în mod
79 Termenul de „hibrid” a fost utilizat şi pentru a caracteriza în perioada „clasică a dreptului european” (Robert Schütze) Uniunea
Europeană ca fiind „aşezată între dreptul naţional şi dreptul internaţional” - a se vedea C. Sasse, The Common Market: Between
International and Municipal Law, în Yale Law Journal, (vol. 75, 1965-1966, p. 695) apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii
Europene, p. 58.
80 A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p. 102.
81 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 107 şi Regimuri politice contemporane, p. 103.
82 A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, p. 93.
83
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), Ed. Economica, Paris, 2010, p. 184; Francis
Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, pp.92 și 93 .
84
Pentru detalii, argumente şi analiză – a se vedea pe larg Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, pp. 61- 78.
S-a susţinut şi că Uniunea Europeană este „o formă specială de confederaţie” – a se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
85
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), p. 184.
86 Conform prezentării detaliate în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 58 şi 59.
87 A se vedea Genoveva Vrabie, O posibilă revizuire a Constituţiei. Regim politic parlamentar în România postdecembristă?, în
Revista de drept public nr. 2/2007, p. 95. Cele două sintagme au înţeles asemănător mai ales în sistemul constituţional nord-american – a
14
special, instituţia şefului statului (dobândirea şi exercitarea calităţii) şi relaţiile dintre acesta şi autoritatea
parlamentară. Luând în considerare aceste criterii, formele de guvernământ sunt: monarhia şi republica.
II. În al doilea sens, se are în vedere numărul persoanelor care exercită puterea de stat şi pot fi avute
în vedere trei tipuri ale formei de guvernământ: monocraţia, oligarhia şi democraţia88.
I.1. Monarhia
În cadrul monarhiei, funcţia de şef al statului este deţinută de un monarh (indiferent de denumire:
rege, prinţ, împărat, emir), funcţie dobândită ereditar sau prin alt procedeu specific (ereditar-electiv). În
general, funcţia de şef al statului este şi viageră (de exemplu, sunt monarhii state precum Marea Britanie,
Spania, Belgia, Japonia etc.)
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ şi a fost cea mai răspândită, pentru o lungă
perioadă de timp. În funcţie de relaţiile dintre monarh şi puterea legislativă, pot fi avute în vedere mai
multe tipuri de monarhie89:
- monarhia absolută – formă nemaiîntâlnită astăzi, caracterizată prin faptul că monarhul deţinea
puterea absolută în stat, pe care o exercita în mod discreţionar. Voinţa puterii se confunda foarte uşor
cu voinţă personală a monarhului. În general, adunarea sau adunările reprezentative aveau doar rolul de
a confirma sau întări deciziile monarhului;
- monarhia limitată (constituţională) – se caracterizează prin faptul că puterile monarhului sunt
limitate prin Constituţie, deşi monarhul păstrează mare parte din prerogativele puterii în defavoarea
Parlamentului;
- monarhia parlamentară dualistă – se caracterizează prin poziţiile egale pe care le ocupă monarhul
şi Parlamentul;
- monarhia parlamentară contemporană – formă întâlnită astăzi şi caracterizată prin faptul că
monarhul nu mai ocupă poziţia dominantă în stat, nefiind nici măcar pe poziţie egală cu Parlamentul.
Monarhul este doar o figură simbolică, deşi păstrează o serie de atribuţii importante, dar pe care este
foarte puţin probabil să le şi exercite (de exemplu, dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de veto etc.)
sau cu un rol extrem de restrâns90 (de exemplu, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Japonia etc.).
I.2. Republica
Republica este forma de guvernământ în care şeful statului (denumit, de obicei, preşedinte, dar în
mod cu totul special poate fi şi un organ colegial91) este ales prin vot universal, direct sau indirect, şi îşi
exercită atribuţiile pe o perioadă determinată de timp, numită mandat92.
În funcţie de modalitatea de alegere a şefului statului şi de relaţiile dintre acesta şi autoritatea
reprezentativă legislativă (acesta fiind şi unul dintre criteriile care permit clasificarea regimurilor
politice), republica poate fi:
se vedea Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 9 (nota
nr. 4).
88
A se vedea, pentru amănunte, Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 230-233, 235
şi 236.
90 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 102.
91
În mod cu totul special, instituţia şefului statului poate îmbrăca şi forma unui organ colegial [de exemplu, în Confederaţia Helvetică
(Elveţia)] – este vorba de către Consiliul Federal, format din 7 membri aleşi de către Adunarea legislativă şi fiecare dintre cei 7 membri
devine pentru o perioadă de un an, prin rotaţie, Preşedinte al Confederaţiei Elveţiene. Deoarece fiecare membru al Consiliului Federal
conduce câte un departament (minister), Consiliul cumulează atât funcţia de şef de stat, cât şi cea de Guvern – a se vedea Ioan Alexandru,
Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 197.
92 Cu privire la puterile conferite unui Preşedinte de Republică, a se vedea Alexandrina Şerban, Puterile Preşedintelui Republicii în
cadrul executivului, în Revista de drept public nr. 4/2008, pp. 14-26.

15
- republică parlamentară – în care şeful statului este ales de către Parlament, fapt care îi conferă o
poziţie inferioară acestuia şi care îl face răspunzător în faţa adunării legislative (de exemplu: Italia,
Austria, Germania, Grecia, Israel, Turcia etc.);
- republică prezidenţială – în care şeful statului este ales de corpul electoral fie direct, prin vot
universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale (într-o
primă fază, membrii colegiilor electorale - electorii - sunt aleşi de corpul electoral, după care electorii îl
aleg pe Preşedinte). Datorită modalităţii de dobândire a funcţiei, şeful statului are o poziţie egală cu a
Parlamentului şi de obicei nu este răspunzător în faţa acestuia (de exemplu: S.U.A., diferite state
sud-americane).
Există însă şi forme mixte, în cazul republicii semiprezidenţiale, în care şeful statului, deşi ales de
întreg corpul electoral prin vot universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, răspunde în faţa
Parlamentul (de exemplu: Franţa, România, deşi, având în vedere regimul constituţional şi politic
specific României postdecembriste, există o diversitate de puncte de vedere cu privire la tipul de
caracterizare a regimul politic, precum şi propuneri de îndreptare către un regim parlamentar93).
II.1. Monocraţia
Monocraţia este acea formă de guvernământ caracterizată prin faptul că puterea publică este
deţinută şi exercitată de o singură persoană (este de obicei asociată cu regimurile totalitare sau
tiranice)94.
II.2. Oligarhia
Oligarhia este acea formă de guvernământ în care puterea de stat este deţinută de un grup restrâns
de persoane, criteriile care stau la baza selecţiei acestora fiind diverse: vârstă (gerontocraţie), avere
(plutocraţie), naştere (aristocraţie)95, merit (meritocraţie), competenţe specializate (tehnocraţie) etc.
II.3. Democraţia
Democraţia este acea formă de guvernământ în care puterea de stat aparţine poporului, care o
exercită fie direct (democraţie directă), fie indirect, prin intermediul reprezentanţilor legal desemnaţi
(democraţie indirectă sau reprezentativă)96.
3.7.3. Regimul politic
În doctrină, conceptul de „regimul politic” a fost definit într-o varietate de sensuri.

Astfel, în concepţia unui autor regimul politic reprezintă „ansamblul unitar şi coerent structurat al
normelor juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice, social-economice, ideologice, prin
intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel spus, se realizează puterea politică”97.
Definiţia pune accent pe modul în care se exercită puterea98.
93 A se vedea Genoveva Vrabie, O posibilă revizuire a Constituţiei. Regim politic parlamentar în România postdecembristă?, în
Revista de drept public nr. 2/2007, pp. 95-103. Pentru o caracterizare a regimului politic din România, a se vedea şi Florin Vasilescu,
Consideration sur le régime politique actuel de la Roumanie, în Revue Française de Droit constitutionnel nr. 23/1995, pp. 151-181.
94
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 231; Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 119-122.
95 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 232; Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 122 şi 123.

16
Acelaşi autor clasifică regimurile politice (având în vedere mai multe criterii: principiul separaţiei,
natura raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic între instituţiile guvernante, caracterul
real al opoziţiei) în99:
1. regimuri politice pluraliste – caracterizate de existenţa şi respectarea pluralismului politic care
permite conturarea unui cadru general de disputare a luptei politice pentru cucerirea şi exercitarea
puterii. Inerent, pluralismul politic presupune o serie de principii şi norme precum: egalitatea juridică
între partide, dialogul şi consensul politic. Specific regimurilor pluraliste este şi: existenţa unor autorităţi
publice diferite, fiecare exercitând o anumită putere (legislativă, executivă şi judecătorească); principiul
participării poporului la exercitarea puterii politice (participare directă sau indirectă);
2. regimuri politice dictatoriale sau totalitare – caracterizate de anularea sau diminuarea substanţială
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici; impunerea unei
doctrine oficiale; manipularea opiniei publice prin discurs ideologic demagogic; întărirea aparatului
represiv; monopolul conducerii exercitate de un lider despotic care concentrează prerogativele puterii
şi ale autorităţii publice;
3. regimuri politice mixte – caracterizate prin faptul că întrunesc atât trăsături specifice regimurilor
politice pluraliste, cât şi trăsături ale celor autoritare sau totalitare, combinaţie care se materializează de
obicei în coexistenţa libertăţilor publice cu metode de guvernare autoritară.
Este de observat că acelaşi criteriu, organizarea puterilor în stat sub forma diferitelor variante ale
teoriei separaţiei puterilor în stat, este folosit pentru clasificarea fie a regimurilor politice100, fie a
regimurilor101 (sistemelor102) constituţionale contemporane sau chiar a formelor de guvernare103.
Astfel, în funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi puterea executivă, îndeosebi
între Parlament şi şeful statului, se distinge între: sisteme constituţionale prezidenţiale; sisteme
constituţionale parlamentare şi sisteme constituţionale semi-prezidenţiale. Dar şi între regimuri politice
prezidenţiale, parlamentare şi mixte (semi-prezidenţiale). La acestea mai sunt adăugate, de regulă,
regimul dictatorial, guvernământul de adunare104.
Deşi noţiunile sunt adeseori folosite ca sinonime, trebuie avute în vedere totuşi anumite nuanţări.
Astfel, prin sistem politic se înţelege „modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către
autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice”. Iar
regimul politic reprezintă „metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale
statului”105.
Sistemul constituţional este definit, într-un sens restrâns, ca fiind „ansamblul coerent şi armonios
structurat al instituţiilor politice şi al mecanismelor de guvernare consfinţite în Constituţie, prin
intermediul cărora se realizează procesul de conducere socială” 106.
99 A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 81-92.

100
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 126-137;
Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 19-39; Ioan Alexandru, Claudia
Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, pp. 42-48.
101 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 183-185.
103
A se vedea Genoveva Vrabie, O posibilă revizuire a Constituţiei. Regim politic parlamentar în România postdecembristă?, în
Revista de drept public nr. 2/2007, p. 95.
104 A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p. 5; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice,
p. 183; Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, pp. 19-39; Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane.
Forme de guvernare în 29 de state, pp. 22 şi 23.
106 A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p.5.
17
3.8. Caracterele fundamentale ale statului român
Prin caracter al statului se înţelege o trăsătură definitorie care îi conferă o individualitate proprie,
graţie căreia se deosebeşte de alt stat107.
Conform Constituţiei României republicate108, statul român este:
1. stat naţional;
2. stat suveran şi independent;
3. stat unitar şi indivizibil;
4. stat republican;
5. stat democratic;
6. stat de drept;
7. stat social;
8. stat pluralist.
Stat naţional
Caracterul naţional statuat prin legea fundamentală [art. 1 alin. (1) din Constituţia României,
republicată] materializează ideea conform căreia la baza statului român modern stă o naţiune, cea
română. Este un caracter care scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi naţiunea
română, formarea statului român şi formarea naţiunii române fiind două elemente integrate ale aceluiaşi
proces istoric. Astfel, prin includerea acestui caracter expres în textul Legii fundamentale este, de fapt,
subliniată originea comună a statului şi naţiunii române109.
Caracterul naţional al statului român nu exclude însă existenţa, în cadrul populaţiei statului, a
persoanelor de altă minoritate. Statul român recunoaşte existenţa minorităţilor naţionale, cărora
Constituţia şi legislaţia secundară, le recunosc şi le garantează un drept la identitate (prevăzut în art. 6
din Constituţie), le acordă drepturi egale, interzicând orice formă de discriminare pe considerente de
origine etnică sau naţionalitate [art. 4 alin. (1) din Constituţie].
Stat suveran şi independent

Caracterul suveran al statului român [art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată]
presupune capacitatea acestuia de a decide singur, fără nicio intervenţie din partea vreunei puteri străine
sau concurente, în toate problemele interne şi externe. Conceptul de suveranitate implică cele două
aspecte: supremaţia şi independenţa110, astfel că, menţionarea separată a caracterului independent poate
apărea ca un pleonasm111. S-a considerat că este totuşi necesar să fie scos în evidenţă şi caracterul
independent al României, în considerarea îndelungatei perioade istorice în care statul român –
Principatele Române – au fost lipsite de dreptul de decizie în relaţiile internaţionale, aşa cum alte multe
state, deşi se bucurau de unele prerogative ale suveranităţii, au fost lipsite, într-o mai mică sau mai mare
măsură, de independenţă112.
Constituţia României republicată, în art. 2, stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului,
care o exercită prin organele sale reprezentative. Caracterul reprezentativ este conferit doar prin voinţa
107
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 556.
108 Art. 1 din Constituţia României din 1991, republicată.
109 A se vedea şi Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 101.
110 Prezentate supra, cap. 3, subcap. 3.4., pp. 31 şi 32.
111 Sau chiar o greşeală – a se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 103.
112 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 300; Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 72.

18
populară, astfel că aceste organe trebuie să fie rezultatul exprimării voinţei corpului electoral, prin
alegeri sau prin referendum113.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al poporului român, este inalienabilă, astfel că nu poate fi
divizată şi împărţită pentru a fi exercitată doar de un grup sau de o persoană în nume propriu [conform
art. 2 alin. (2) din Constituţia României republicată].
Stat unitar şi indivizibil

Caracterul unitar şi indivizibil este prevăzut în art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
România este un stat unitar, în care puterea publică suverană (organizată într-un singur sistem
unitar) se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem omogen de organe de stat,
cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar
nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi
autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege114.
Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori fiecare dintre cele trei
elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte
puteri115. Caracterul indivizibil se referă în primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul
că acesta este inalienabil [art. 3 alin. (1) din Constituţia României, republicată], nu poate fi înstrăinat
sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.
Stat republican
Forma de guvernământ a României este republica [menţionată expres în art. 1 alin. (2) din
Constituţia României republicată], statul român având ca şef de stat un preşedinte ales direct de corpul
electoral prin vot universal şi pentru un mandat de 5 ani (deci pentru o perioadă determinată şi limitată).
Deşi este la fel de reprezentativ ca şi Parlamentul prin modalitatea de alegere, prin atribuţiile care îi sunt
conferite Preşedintele României nu are o poziţie egală cu a Parlamentului, cu atât mai puţin superioară,
ceea ce a permis doctrinei (cel puţin a unei părţi) să concluzioneze că România este o republică
semiprezidenţială.
Cu privire la tipul de republică, în funcţie de regimul politic conturat, în doctrina românească au
fost elaborate mai multe puncte de vedere care ar putea fi sistematizate în câteva mari opţiuni: regim
semiprezidenţial116; regim politic parlamentar prezidenţializat sau parlamentar prezidenţial117; regim
semiprezidenţial accentuat118; regim semiprezidenţial cu tendinţe prezidenţiale sau cu vocaţie
prezidenţială119; regim politic semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat120.
Stat democratic
Caracterul de stat democratic [art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată] presupune, în
esenţă, un regim politic de esenţa căruia este participarea poporului la guvernare.
113 Despre relaţia dintre „suveranitate” şi „stat” – în sensul că apariţia suveranităţii este strâns legată de apariţia statului – a se vedea, pe
larg, Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 12-17.
114
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 73.
116 A se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 253; Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme
politico-administrative europene, p. 47.

117
A se vedea Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, p. 162.
118 A se vedea Bogdan Dima, Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru din România. O abordare comparativă, în Revista
de drept public nr. 3/2006, p. 97.

119 A se vedea Cristian Ionescu, Raporturile Parlamentului cu Guvernul şi Preşedintele. Comentarii constituţionale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 356.

120 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia
României – comentată şi adnotată, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 184.

19
Constituţia este cea care stabileşte cadrul general - democraţia constituţională - al participării
poporului la guvernare. Este vorba de o participare indirectă, realizată prin câteva instrumente precum:
- deşi poporul este titularul puterii suverane, o exercită indirect, prin intermediul organelor
reprezentative alese prin alegeri libere, corecte şi periodice;
- prin referendum (obligatoriu pentru adoptarea Constituţiei sau a unei legi de revizuire a
Constituţiei);
- cetăţenii au drept de iniţiativă legislativă şi au dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei.
Caracterul democratic al statului presupune, de asemenea, şi alte trăsături: proclamarea egalităţii în
faţa legii a tuturor cetăţenilor; recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale;
asigurarea pluralismului politic; instituirea unui control al constituţionalităţii legilor şi al legalităţii
actelor şi activităţii autorităţilor publice; afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi
al independenţei acesteia121.
Pluralismul politic, ca o garanţie şi valoare supremă a democraţiei [rezultând din prevederile art. 1
alin. (3) din Constituţia României, republicată] presupune existenţa şi funcţionarea a mai multor factori
politici (partide politice), ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” [art. 8 alin. (1) din
Constituţia României].
Prin pluralism se înţelege „existenţa diversităţii partidelor, forţelor şi grupărilor politice, a
ideologiilor, opiniilor şi intereselor politice”. În acest context, partidele politice trebuie privite ca
„entităţi individualizate, întemeiate şi călăuzite de principii şi norme proprii de organizare şi
funcţionare, ale căror programe sau obiective sunt determinate de voinţa subiectivă a unor grupuri
sociale sau a unor lideri” 122.
Partidele politice sunt privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la
definirea, prin convingere, a voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot123, cu respectarea
suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei [art. 8 alin.
(2) din Constituția României, republicată]. Un partid politic poate fi declarat neconstituţional în
condiţiile în care, prin scopurile şi activitatea sa, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii teritoriale sau independenţei României [art. 40 alin. (2)
din Constituţia României, republicată].
Stat de drept124
Conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României republicată, statul român este un stat de drept.
Respectiv, este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga activitate, atât a statului şi a organelor
sale, cât şi a populaţiei, este reglementată exclusiv de lege. Astfel, Constituţia României republicată
prevede în art. 16 alin. (2) că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat şi
urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a libertăţilor inerente naturii umane, care asigură
stricta respectare a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate125.
Teoria statului de drept a apărut pe un teren fertil (atât ideologic, cât şi ancorat la o realizate socială
şi politică) şi presupune o viziune despre stat (entitate abstractă şi colectivă distinctă de „societatea
civilă”) şi drept (perceput ca exprimând idealul de „justiţie”). Statul de drept se bazează pe o concepţie
despre putere şi libertăţile individuale care s-a cristalizat în Franţa în perioada Revoluţiei şi se consideră
că a venit în întâmpinarea nevoii de a recurge la noi mecanisme de reglare, raportat în primul rând la
121A se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 105; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 194.
122A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, 2004, p. 81.
123 A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, p. 10.

124 După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 288-291.
125 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 290
20
ideologia liberală. Astfel, statul de drept apare ca „o organizare politică şi socială destinată să pună în
operă principiile democraţiei liberale”126.
Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt127:
- procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;
- organizarea unei justiţii independente;
- restrângerea drepturilor şi a libertăţilor oamenilor poate fi făcută doar temporar şi doar prin
lege. Este interzisă suprimarea drepturilor şi a libertăţilor indivizilor;
- garantarea accesului liber la justiţie.
Stat social
Caracterul social al statului român, statuat în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată,
scoate în evidenţă rolul - şi obligaţia -, din ce în ce mai pregnant, al implicării statului în activitatea
social-economică (organizarea economiei naţionale, sistemul de protecţie socială etc.), în scopul
realizării „binelui comun” şi de a asigura tuturor cetăţenilor o participare activă şi echilibrată la
beneficiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale128. Prin aceasta, statul social este „formula normativă
prin care, cuplând la realităţile concrete ale vieţii, constituantul tinde să contracareze imanenta şi
naturala tendinţă de inegalitatea care se manifestă în societate în contextul libertăţii. Ca tare, instaurarea
şi conservarea unei egalităţi acceptabile socialmente reclamă intervenţie normativă”129. Pot fi
considerate modalităţi de realizare a rolului de stat social: impunerea normativă a unui salariu minim pe
economie, recunoaşterea şi garantarea unor drepturi social-economice (dreptul la muncă, dreptul la
învăţătură, dreptul la protecţia socială a muncii etc.); impunerea unor forme de protecţie socială (ajutor
social, pensii de stat); asigurarea unui nivel de trai decent; impunerea unor obligaţii fiscale echitabile;
protecţia sănătăţii publice; dreptul la un mediu sănătos etc.130.
126 A se vedea J. Habermas, Droit et démocratie,1992, Gallimard, 1997: studiu fundamental despre relaţiile între drept şi democraţie,
citat în Jacques Chevallier, Statul de drept, Ed. Universul Juridic şi Ed. Universitară Craiova, 2012, p. 51.
127
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 291; Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 317.
129 A se vedea Nicolae Scutea, Principiul constituţional al statului de drept şi postulatul dreptăţii sociale, articol în Revista de drept
public nr. 4/2007, p. 73.

130 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 75; Ştefan Deaconu, Instituţii
politice, p. 105; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 194;

21
Capitolul IV
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
4.1. Noţiunea de cetăţenie
În sfera dreptului constituţional, termenului cetăţenie i s-au conferit mai multe sensuri:
1. cetăţenia este o instituţie juridică, adică un ansamblu de norme juridice care au un obiect
comun de reglementare1;
2. cetăţenia este situaţia juridică (statutul) creată prin normele de drept unei persoane şi care
presupune un complex de drepturi subiective şi de obligaţii ale persoanei respective, privită astfel
ca subiect de drept2;
3. cetăţenia este un raport juridic între o persoană şi colectivitatea de oameni care constituie
societatea, colectivitatea reprezentată în cadrul acestui raport prin stat3;
4. cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre individ şi stat4.
Chiar având în vedere multitudinea de sensuri, cetăţenia a fost definită ca fiind situaţia juridică
a unei persoane rezultată din apartenenţa acesteia la un stat determinat, legătură ce conferă
persoanei plenitudinea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale prevăzute de
Constituţia şi legislaţia statului respectiv, inclusiv drepturile politice şi obligaţia de fidelitate faţă de
patrie şi de apărare a ei5.
În încercarea de a stabili natura juridică a cetăţeniei au fost formulate mai multe teorii6:
- cetăţenia este un element component al capacităţii juridice ce caracterizează o persoană,
subiect de drept, cu precizarea că este vorba de capacitatea juridică cerută subiectelor de drept
constituţional. Dar, trebuie făcută şi menţiunea că cetăţenia este o calitate a persoanei cerută şi în
cazul altor tipuri de raporturi juridice (de exemplu, raport juridic de drept penal etc.);
- cetăţenia este un raport juridic. Dar, într-o asemenea accepţiune este greu a clasifica raportul
juridic de cetăţenie (raport juridic de drept constituţional, raport juridic de drept administrativ etc.);
- conform unui alt punct de vedere, cetăţenia este un element component al statului, alături
de teritoriu şi puterea de stat;
- s-a mai susţinut că cetăţenia este un contract între indivizi şi stat, dar lipsesc unele dintre
elementele specifice unui raport juridic contractual (de exemplu, lipsa acordului de voinţă, în cazul
dobândirii cetăţeniei prin naştere etc.);
3
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 132-133; deşi autorul combate
un asemenea punct de vedere susţinând că cetăţenia nu poate defini poziţia unei persoane doar în cadrul unui raport juridic, ci într-un
complex de raporturi juridice.
4 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 117.
6
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 120; Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 132; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, p. 275 şi 276; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 320.
- a fost exprimată şi opinia că cetăţenia reprezintă un statut personal caracterizat de elemente
precum vârsta, sexul, clasa socială, dar, acceptarea unei asemenea teorii, ar însemna să se reducă
conceptul de cetăţenie la câteva considerente de ordin biologic.
Definiţia legală a cetăţeniei române

Conform art. 1 al Legii nr. 21/19917, cetăţenia română reprezintă „legătura şi apartenenţa
unei persoane fizice la statul român”.
Conform art. 1 din Convenția Europeană asupra cetățeniei, cetățenia „legătura juridică dintre
o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei”8.
4.2. Principiile cetăţeniei române
Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române sunt9:

1. principiul egalităţii între cetăţeni privind drepturile şi îndatoririle, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere
sau de origine socială;
2. principiul conform căruia cetăţenia română nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o
prin naştere;
3. principiul conform căruia căsătoria nu produce niciun efect asupra cetăţeniei, cetăţenia
neputându-se dobândi sau pierde prin căsătorie – conform art. 3 din Legea
nr. 21/1991, republicată: „Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între
un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor”;
4. numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor şi ai libertăţilor fundamentale şi sunt
ţinuţi să respecte toate îndatoririle fundamentale, prevăzute de Constituţie şi de alte legi;
5. reglementările noi nu aduc atingere situaţiilor existente în momentul intrării lor în vigoare;
6. principiul conform căruia cetăţenii români se bucură de protecţia statului român10;
7. cetăţenia este în exclusivitate o problemă de stat, statul român având o competenţă
exclusivă privind reglementarea aspectelor legate de cetăţenie.
Drepturile şi obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean român

Anumite drepturi pot fi deţinute doar de cetăţenii români, precum:
7 Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată în M. Of. nr. 98 din 6 martie 2000 şi modificată ulterior prin Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013) şi Legea nr. 44/2013 pentru modificarea Legii
cetăţeniei române nr. 21/1991 (publicată în M. Of. nr. 148 din 20 martie 2013).
8
Convenția Europeană asupea Cetățeniei a fost adoptată la Strasbourg la 6 noimebrie 1997 și a intrat în vigoare
la 1 martie 2000. Romania a ratificat această Conveție prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2012, publicată în M.Of. nr.
490/9 iulie 2002.
9 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
pp. 121-123; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român,
pp. 277 şi 278; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 105.
10
O asemenea prevedere trebuie corelată cu prevederile dreptului european privind cetăţenia europeană care se adaugă celei
„naţionale” şi care conferă cetăţeanului o serie de drepturi specifice, inclusiv cel de „a fi protejat de autorităţile diplomatice şi consulare
ale oricărei alte ţări din Uniunea Europeană”.
1. dreptul de vot (art. 36 din Constituţia României, republicată), respectiv dreptul de a alege şi
de a fi ales în organele reprezentative ale statului român (art. 37 din Constituţia României,
republicată). Trebuie făcută precizarea că, prin revizuirea din 2003 a Constituţiei României,
conform art. 16 alin. (4), cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea
organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul autorităţilor administraţiei publice
locale;
2. dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa oriunde pe teritoriul României
[art. 25 alin. (2) din Constituţia României, republicată];
3. dreptul de a ocupa anumite funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare de către
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară [art. 16 alin. (3) din Constituţia,
republicată). Textul constituţional iniţial din 1991 atribuia acest drept persoanelor care aveau
numai cetăţenia română;
4. dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România [prevăzut la art. 19 alin. (1) din
Constituţie]. Tot Constituţia prevede, cu titlul de excepţie şi situaţia în care cetăţenii români vor
putea fi extrădaţi11, numai în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, conform art. 19 alin. (2), dar nu pot fi expulzaţi12;
5. dreptul de a dobândi cetăţenia română şi de a păstra această cetăţenie;
6. dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 2 şi 3 din Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate13).
Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană şi consecinţele acestui proces, se

impun o serie de observaţii cu privire la anumite drepturi (şi eventual obligaţii) care până la
momentul respectiv au fost considerate de către doctrină ca aparţinând exclusiv cetăţenilor
români. Pot fi avute astfel în vedere:
- dreptul la protecţie diplomatică (prevăzut la art. 17 din Constituţia republicată). Considerat
ca fiind un drept exclusiv aparţinând doar cetăţenilor români14, trebuie avut acum în vedere faptul
că, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, cetăţenia română este dublată de cea
europeană. Astfel, conform prevederilor Tratatului pentru funcţionarea Uniunii Europene, fiecare
cetăţean european se bucură de dreptul de „a fi protejat de autorităţile diplomatice şi consulare
ale oricărei alte ţări din Uniunea Europeană”.
- dreptul de a deţine în proprietate privată terenuri în România - a fost considerat un drept
exclusiv al cetăţenilor români15. Dar, conform art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată,
cetăţenii străini şi apatrizii vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală. Pentru aplicarea acestor prevederi constituţionale a fost
elaborată şi adoptată Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată
11
Extrădarea se aplică la solicitarea unui alt stat şi constă în predarea persoanei la care se referă cererea. Pe larg despre extrădare
conform reglementărilor europene – a se vedea Dragoș Chilea, The European regulation of extradition, în Revista „Curentul Juridic”,
nr. 2/2013, pp. 36-48.
12 Expulzarea se aplică la iniţiativa statului român şi constă în obligarea persoanei de a părăsi teritoriul României.
13 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 287.
14
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 133 şi 134; Bianca
Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 106.
asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice
străine16.
Obligaţii care revin doar cetăţenilor români:

1. obligaţia de fidelitate faţă de patrie (art. 54 din Constituţia României);
2. obligaţia (şi dreptul) de a-şi apăra patria [art. 55 alin. (1) Constituţia României];
3. obligaţia de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice [art. 56 alin. (1) din
Constituţia României]. Trebuie făcută precizarea că, deşi textul Constituţiei foloseşte termenul de
cetăţean, obligaţia privind contribuţiile fiscale îi vizează şi pe cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe
teritoriul României17, în principiu pentru veniturile realizate pe teritoriul României, conform unor
reglementări speciale (de exemplu, privind evitarea dublei impuneri).
Art. 17 din Constituţia României, republicată, impune cetăţenilor români respectarea

obligaţiilor pe care aceştia le au chiar şi atunci când nu se află pe teritoriul României, dacă
respectarea acestora nu este incompatibilă cu absenţa din ţară.
4.3. Dobândirea cetăţeniei române
În general, cetăţenia se poate obţine prin două modalităţi principale:

- dobândirea de drept;
- dobândirea prin efectul unui act juridic individual.
Dobândirea de drept
În dreptul comparat, s-au conturat două sisteme principale de dobândire de drept a
cetăţeniei18:
- jus sanguinis (dreptul sângelui) - sistem bazat pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii,
copilul dobândind automat cetăţenia părinţilor lui fără a fi necesară emiterea unui act juridic în
acest sens;
- jus soli sau loci (dreptul solului sau dreptul locului) - sistem bazat pe legătura dintre individ şi
teritoriul statului, copilul dobândind cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut.
Dobândirea cetăţeniei prin efectul unui act juridic individual - presupune, de regulă, o cerere
adresată autorităţii statale competente şi care, conform procedurii reglementate, urmează a fi
aprobată.
Statul român a adoptat ca sistem principal de dobândire a cetăţeniei române, cel bazat pe
principiul jus sanguinis, completat cu unele modalităţi secundare.
Conform art. 4 din Legea nr. 21/1991, republicată: „Cetăţenia română se dobândeşte prin: a)
naştere; b) adopţie; c) acordare la cerere”.
16
Publicată în M. Of. nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005.
18 A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, pp. 193 şi 194.
I. Modalităţile de dobândire de drept a cetăţeniei române sunt:
1. Dobândirea ca efect al naşterii

Sunt consideraţi cetăţeni români19 dobândind automat cetăţenia română:
a. copilul născut pe teritoriul României din cetăţeni români;
b. copilul născut pe teritoriul României, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean
român;
c. copilul născut pe teritoriul altui stat, dacă cel puţin unul dintre părinţi este cetăţean român.
2. Dobândirea cetăţeniei române de către copilul găsit pe teritoriul României din părinţi
necunoscuţi
Conform art. 5 alin. (3) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată: „Copilul găsit pe
teritoriul statului român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă niciunul
dintre părinţi nu este cunoscut”.
Procedura se bazează pe o prezumţie legală relativă, conform căreia copilul născut pe teritoriul
României este prezumat având părinţi cetăţeni români. Nu reprezintă o aplicare a principiului jus
soli.
Dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi cetăţeni
străini, minorul va pierde cetăţenia română. La fel se întâmplă şi în situaţia în care minorului i se
stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte rămâne necunoscut.
3. Dobândirea cetăţeniei prin adopţie

Conform art. 6 alin. (1) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, copilul cetăţean
străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţia lui de către părinţi cetăţeni
români. Dacă adoptatul este major, este necesar şi consimţământul acestuia.
În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor
va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord,
instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului,
ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar
consimţământul acestuia [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, republicată].
Minorul dobândeşte cetăţenia română şi în cazul în care adopţia se face de către un singur
adoptator dacă acesta este cetăţean român [art. 6 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, republicată].
Dacă adopţia este desfăcută, anulată sau declarată nulă, copilul adoptat, care nu a împlinit 18
ani, va pierde cetăţenia română numai dacă părăseşte teritoriul României pentru a domicilia în
străinătate (art. 7 din Legea nr. 21/1991, republicată).
4. Dobândirea cetăţeniei române prin stabilirea filiaţiei

Stabilirea filiaţiei unui copil, născut sau nu pe teritoriul României, faţă de un părinte, cetăţean
român, are ca efect dobândirea cetăţeniei române.
5. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul schimbării cetăţeniei părinţilor
19 Conform art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea cetăţeniei române.

Copilul care nu a împlinit 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau apatrizi, va dobândi
cetăţenia română odată cu părinţii săi. Cererea pentru obținerea de către copil a cetățeniei române
se depune o dată cu cererea/cererile pentru părinți. La data formulării cererii, copilul trebuie să
domicilieze pe teritoriul României. Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română,
părinţii vor stabili cu privire la cetăţenia copilului, iar dacă nu se înţeleg, va stabili instanţa
judecătorească de la domiciliul copilului (art. 9 din Legea nr. 21/1991, republicată20).
II. Dobândirea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual emis de autoritatea
publică competentă
Prin legislaţie sunt reglementate alte două modalităţi de dobândire a cetăţeniei române:
1. la cerere (sau încetăţenirea) - este un procedeu de dobândire a cetăţeniei române de către
persoanele care nu au avut niciodată cetăţenia română.
Legea prevede care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a
dobândi cetăţenia română21:
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul statului român sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani ori de
cel puţin 5 ani, dacă este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţean român; termenele pot fi reduse
până la jumătate pentru următoarele categorii de persoane:
- solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional;
- solicitantul este cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene;
- solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;
- solicitantul a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 euro22;
b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu
întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că
nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de
legislaţia privind regimul străinilor;
e) dă dovadă de o bună comportare şi nu a suferit nicio condamnare în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,
care să îi permită o bună integrare în viața socială;
g) cunoaşte prevederile Constituţiei române şi imnul naţional al României.
În mod excepțional, confom art. 81 și 82 din Legea nr. 21/1991 republicată23, cetățenia română
se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin care:
- a contribuit în mod deosebit la protejarea și promovarea culturii, civilizației și spiritualității
românești, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate,
dacă îndeplinește condițiile prevăzute la art. 8 alin. 1 șit. b), c) și e);
20
Așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 65/21 septembrie 2017.
21
A se vedea art. 8 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.
22
Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, republicată.
23
Introduse prin O.U.G. nr. 37 din 9 septembrie 2015, publicată în M.Of. nr. 697 din 15 septembrie 2015.
- poate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prin performanțe
deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în țară sau cu menținerea
acestuia în străinătate, dacă îndeplinește anumite condiții prevăzute de lege.
Procedura
Acordarea cetăţeniei se face pe baza unei cereri, făcută personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică.
Cererea se adresează Comisiei pentru cetăţenie competentă să constate îndeplinirea
condiţiilor de acordare a cetăţeniei, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie24. Pe baza
raportului comisiei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie aprobă sau respinge cererea privind
acordarea cetăţeniei române prin ordin. Cetăţenia română se acordă prin ordin al preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată
cu confirmare de primire, de îndată, de la data emiterii ordinului (art. 19 din Legea nr. 21/1991,
republicată).
Solicitantul dobândeşte calitatea de cetăţean român de la data depunerii jurământului de
credinţă faţă de România25, în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie (art. 20 din Legea nr. 21/1991, republicată). Jurământul se depune în termen de
6 luni de la data comunicării ordinului de acordare a cetăţeniei române. Nedepunerea jurământului
lipseşte de efecte juridice ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare
a cetăţeniei române.
2. prin repatriere – este modalitatea de redobândire a cetăţeniei române de către un cetăţean

străin sau apatrid care a avut în trecut cetăţenia română şi a pierdut-o, precum şi de către succesorii
acestora până la gradul II inclusiv.
Pentru a putea redobândi cetăţenia română persoanele trebuie să facă dovada că au avut
această cetăţenie, precum şi că îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b)-e) din Legea
nr. 21/1991, republicată [art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991 republicată]. Eventuala
cetățenie străină și/sau domiciliul în străinătate pot fi păstrate chiar și în condițiile redobândirii
cetățeniei române.
Persoanele care au fost cetățeni români, dar au pierdut cetățenie română din motive
neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii
acestora până la gradul III pot redobândi cetăţenia română, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute
la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Legea nr. 21/1991, republicată, [art. 11 alin. (1) din Legea nr.
21/1991, republicată].
Procedura
24 Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie este o instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată în subordinea
Ministerului Justiţiei, prin care se asigură cadrul instituţional şi tehnic în vederea aplicării prevederilor legale în materia
cetăţeniei - http://cetatenie.just.ro/.
25
Jurământul de credinţă faţă de România va avea următorul cuprins: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr
drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României” [art. 20 alin. (3) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991,
republicată).
Pot redobândi cetăţenia română persoanele care fac dovada că au avut această cetăţenie, pe
baza unei cereri adresate Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, nefiind obligatoriu să aibă domiciliul în România.
Ca şi în cazul acordării cetăţeniei române unei persoane care nu a mai avut această cetăţenie,
redobândirea cetăţeniei române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie pe baza propunerii Comisiei. Ordinul se comunică solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, de îndată, de la data emiterii ordinului.
Ordinul produce efecte de la data depunerii jurământului de credinţă faţă de România, dată
de la care se consideră redobândită cetăţenia română. În acest caz, jurământul se depune în faţa
şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara unde solicitantul domiciliază, tot în
termen de 6 luni. Nedepunerea jurământului lipseşte de efecte juridice ordinul preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de redobândire a cetăţeniei române.
Dobândirea cetăţeniei române în acest mod de către un soţ nu are niciun efect asupra
cetăţeniei celuilalt soţ.
4.4. Pierderea cetăţeniei române
Pierderea cetăţeniei române se produce numai ca efect al unui act juridic, în următoarele
situaţii (art. 24 din Legea nr. 21/1991, republicată):
1. retragerea cetăţeniei române;
2. aprobarea renunţării la cetăţenia română;
3. alte cazuri prevăzute de lege.
1. Retragerea cetăţeniei române

Retragerea cetăţeniei române este o sancţiune juridică aplicată din oficiu de către statul
român.
Conform art. 25 din Legea nr. 21/1991, republicată, este retrasă cetăţenia persoanei care:
a) aflată în străinătate, a săvârşit fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului
român sau lezează prestigiul României;
b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt
relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă grupări teroriste, ori a
săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Reiterând o prevedere constituţională [cea din art. 5 alin. (2) din Constituţia României,
republicată], Legea nr. 21/1991 republicată prevede în art. 25 alin. (2) că „Cetăţenia română nu
poate fi retrasă persoanei care au dobândit-o prin naştere”.
Fiind aplicată ca o sancţiune juridică, retragerea cetăţeniei române unuia dintre soţi nu
produce efecte faţă de cetăţenia celuilalt soţ sau a copiilor persoanei căreia i-a fost retrasă
cetăţenia.
Aprobarea retragerii cetăţeniei române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie, care se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, de îndată, de la data emiterii ordinului, dată de la care şi produce efecte juridice.
2. Aprobarea renunţării la cetăţenia română

Poate renunţa la cetăţenia română, cetăţeanul român care a împlinit 18 ani şi pentru motive
temeinice. În legătură cu solicitantul unei asemenea cereri, legea a stabilit o serie de condiţii (art.
27 din Legea nr. 21/1991, republicată):
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite pentru stat sau faţă de persoane juridice sau fizice din ţară
ori, având asemenea debite, le achită sau prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are garanţia că va dobândi cetăţenia unui alt stat.
Cererea de renunţare la cetăţenia română se aprobă prin ordin al preşedintelui Autorităţii

Naţionale pentru Cetăţenie, care se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, de îndată, de la data emiterii ordinului, dată de la care produce efecte.
Aprobarea cererii renunţării la cetăţenia română a unuia dintre soţi nu produce efecte faţă de
cetăţenia celuilalt soţ sau a copiilor minori. Copiii minori ai căror părinţi au renunţat la cetăţenia
română pierd totuşi cetăţenia română dacă părăsesc teritoriul României pentru a domicilia în
3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române prevăzute de lege:

a) în cazul adopţiei copilului minor de către un cetăţean străin, dacă, la cererea adoptatorului
sau adoptatorilor, minorul dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea străină.
Este necesar consimţământul minorului care a împlinit 14 ani [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 21/1991,
republicată];
b) în cazul stabilirii filiaţiei copilului găsit pe teritoriul statului român faţă de ambii părinţi,
cetăţeni străini ori faţă de un părinte, cetăţean străin, celălalt rămânând necunoscut, până la
împlinirea vârstei de 18 ani de către minor (art. 30 din Legea nr. 21/1991, republicată);
c) copilul ai căror părinţi au obţinut renunţarea la cetăţenia română şi se află împreună cu
părinţii în afara teritoriului statului român sau părăseşte acest teritoriu, pentru a domicilia în
4.5. Dovada cetăţeniei române
Conform art. 22 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, dovada cetăţeniei se face cu ajutorul
buletinului de identitate, a cărţii de identitate, a paşaportului sau a certificatului constatator
(eliberat de şeful misiunii diplomatice sau consulare), în condiţiile art. 22 din Legea nr. 21/1991.
În cazul copiilor sub 14 ani, dovada cetăţeniei se face cu pașaportul sau cu certificatul de
naştere, însoţit de buletinul de identitate, cartea de identitate ori paşaportul oricăruia dintre părinţi
sau a părintelui în al cărui document este înscris copilul. Dovada se poate face şi prin certificatul de
naştere al copilului în cazul în care nu este posibilă situaţia anterioară.
Pentru copilul găsit, dovada cetăţeniei se face cu certificatul de naştere, până la împlinirea
vârstei de 14 ani.
4.6. Cetăţenia română cu titlul de cetăţenie de onoare
Conform art. 36 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cetăţenia română cu titlul de
„cetăţenie de onoare” se poate acorda unor străini26 pentru servicii deosebite aduse statului şi
naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de onoare se face la propunerea Guvernului, de către
Parlamentul României, fiind un titlu onorific27.
Alineatul (2) al art. 36 din lege menţionează că persoana care a dobândit cetăţenia de onoare
se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului
de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.
Conform unei alte opinii exprimate în literatura de specialitate, cetăţenia de onoare este un
titlu exclusiv onorific, care nu are niciun efect juridic asupra statutului juridic al persoanei. Aceasta
rămâne cetăţean al statului căruia i-a aparţinut înainte de acordarea cetăţeniei de onoare,
nedobândind dublă cetăţenie28.
4.7. Cetăţenia română şi cetăţenia europeană
Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, prevederile normative

privind cetăţenia europeană se aplică şi cetăţenilor români.
Conform art. 20 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) (fostul art. 17 din
TCE) „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”.
Astfel, cetăţenia europeană se acordă automat şi direct29 tuturor cetăţenilor statelor membre
şi, tot automat, conferă acestora şi drepturile şi protecţia conferite de TFUE. Cetăţenia europeană
nu înlocuieşte cetăţenia română (ca de altfel pe niciuna dintre cetăţeniile celorlalte state membre),
adăugându-se la aceasta.
Sunt drepturi conferite cetăţenilor europeni (care se adaugă drepturilor şi libertăţilor conferite
de sistemul naţional al fiecărui stat membru):
- dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul Uniunii Europene30;
- dreptul de a vota şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la cele
municipale;
- dreptul de a fi protejat de autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărei alte ţări din
Uniunea Europeană;
26 Prin „străini” se înţelege doar cetăţenii străini, nu şi apatrizii – a se vedea Ştefan Deaconu în Ioan Muraru şi Elena Simina
Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 58.
27
A se vedea Ştefan Deaconu în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole,
p. 58.
29 http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm (vizualizat la 16 noiembrie 2013).
30
Despre dreptul la liberă circulație ca drept fundamental garantat cetățenilor Uniunii Europene – a se vedea Dragoș Chilea,
L’immigration comme phenomene majeur de l’elovution de l’integration européene, în Revista „Curentul Juridic”, nr. 4/2013, pp.
48-58.
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a formula plângeri către
Ombudsmanul European;
- dreptul de a contacta şi a primi un răspuns din partea oricărei instituţii a Uniunii Europene
într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene;
- dreptul de acces, în anumite condiţii, la documentele Parlamentului European, ale Comisiei
Europene şi ale Consiliului;
- dreptul la egalitate de acces la Serviciul Civil al Uniunii Europene31.
TFUE interzice discriminarea pe motive de naţionalitate.
31 Este vorba de EPSO – European Personnel Selection Office.

Capitolul V
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
5.1. Drepturile şi libertăţile fundamentale
5.1.1. Concept şi principii
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt definite ca fiind acele drepturi ale
cetăţenilor care, considerate esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică, pentru
dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării la
conducerea statului, sunt prevăzute şi garantate prin Constituţie1.
„Drepturile şi libertăţile sunt placa turnantă a oricărei democraţii”2.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective (deoarece sunt stabilite prin
norme juridice şi constau în facultatea subiectului activ al raportului juridic de a acţiona sau de a
pretinde o anumită conduită pentru a cărei realizare se bucură de sprijinul şi protecţia statului).
Sunt caracterizate ca esenţiale (definitorii pentru personalitatea umană) şi înscrise în acte distincte
(în dreptul internaţional – convenţii, pacte, tratate, protocoale – şi în dreptul intern – Constituţie,
legi, alte acte normative)3.
Conturarea conceptului de drepturi ale omului a reprezentat, în fond, o operaţiune de sinteză,
constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente juridice cu un bogat
conţinut moral şi politic, care au rezistat timpului4. Prin reglementarea acestor idei şi transpunerea
lor în norme juridice sub conceptul de „drepturi şi de libertăţi fundamentale” s-au conturat practic
mijloacele juridice de protecţie a cetăţeanului, ca individ, deoarece, s-a argumentat, chiar în
această postură individuală că cetăţeanul este cel mai vulnerabil5 în raporturile sale cu statul6.
Drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie privite şi reglementate ca atribute ale personalităţii
indivizilor consideraţi atât ca persoane fizice individuale, dar şi ca membrii ai colectivităţii în care
sunt integraţi7.
Conceptele de „drepturi” şi „libertăţi”, „drepturile şi libertăţile omului” şi „drepturile şi

libertăţile cetăţeanului”.
1 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 151.
2 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, p. 137.
3 A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 29
şi 30.
4 A se vedea Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.
148.
5 A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista „Dreptul
” nr. 2/1992, p. 3.
6 A se vedea şi Rodoljub Etinski, O analiză retrospectivă şi prospectivă a drepturilor omului în Uniunea Europeană, în „Noua
Revistă de drepturilor omului” nr. 3/2008, pp. 3-18.

7 A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista
„Dreptul” nr. 2/1992, p. 5.

Deşi termenii „drepturi” şi „libertăţi” sunt sinonime, deoarece reprezintă, de fapt, diferite
drepturi subiective, se poate considera că „libertăţile” sunt acele drepturi care pot fi exercitate
exclusiv pe baza aprecierii titularului lor, numai acesta putând decide asupra posibilităţii de a face
sau a nu face ceva (de exemplu, libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor etc.)8. Conform unei
opinii exprimate în literatura de specialitate, prin „drepturi” trebuie să se înţeleagă „drepturile
omului” în general, iar prin „libertăţi” trebuie avute în vedere aşa numitele „drepturi ale
cetăţeanului”9.
Prin „drepturile omului” se înţelege drepturile care revin oricărui individ (şi sunt echivalente
drepturilor fundamentale10), aflat pe teritoriul unui stat, indiferent de raportul său cu statul
respectiv. Prin „drepturile cetăţeanului” se înţelege acele drepturi care revin unei persoane tocmai
datorită calităţii de cetăţean, respectiv a legăturii de apartenenţă la un anumit stat11.
Deoarece, cele mai importante drepturi şi libertăţi ale omului, cele considerate esenţiale,
tocmai pentru a fi mai bine protejate, sunt prevăzute şi garantate prin însuşi textul Constituţiei,
prin exercitarea justiţiei constituţionale. Astfel, prin garantarea supremaţiei Constituţiei se asigură,
pe cale de consecinţă şi garantarea şi protejarea acestor drepturi şi libertăţi12.
Drepturile şi libertăţile omului – mijloace de protecţie

Astăzi, poate mai mult ca oricând nevoia de a proteja prin mijloace eficiente nu numai viaţa şi
libertatea indivizilor, ci întreaga pleiadă de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului este reală,
acută şi imperios necesară. În condiţiile în care lista acestor drepturi şi libertăţi ale omului se
completează constant – în concordanţă cu evoluţia societăţii civile – şi mijloacele, instrumentele şi
mecanismele de protecţie şi garantare a acestora trebuie să se adapteze permanent şi eficient13.
În principiu, protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se realizează:
a) prin intermediul documentelor internaţionale;
b) prin intermediul actelor normative naţionale (Constituţie, legi, alte acte normative) care
reglementează şi garantează aceste drepturi şi libertăţi;
c) prin instituirea unor principii cu valoare de ideal sau de idei călăuzitoare (sunt considerate
principiile generale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale14.
d) prin reglementarea expresă şi limitativă restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
fundamentale;
e) înfiinţarea şi organizarea unui cadru instituţional specific (Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi alte jurisdicţii internaţionale, jurisdicţiile naţionale de drept comun şi constituţionale).
Astfel, pentru a transpune în practică protecţia efectivă este nevoie de mijloace concrete de
acţiune. Între acestea accesul liber la justiţie este poate cel mai eficient. În contextul mai larg al
9 A se vedea Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, p. 21.
10 A se vedea Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, p. 18.
12 A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the Constitution
and the role of protector of the fundamental rights and freedoms. Case study: Romania, în Revista „Curentul Juridic” nr. 3/2013, pp.
21-26.
13 A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the constitution
21-26.
14 A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a XII-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 159-164.
justiţiei – şi apoi într-un context şi mai larg, cel al unui sistem constituţional şi al unui regim
democratic – un loc aparte îl ocupă, nu de multă vreme, justiţia constituţională, respectiv
instrumentul de realizare a acesteia – o jurisdicţie constituţională15.
Documente care impun şi garantează drepturile şi libertăţile omului

Cele mai importante documente care impun şi garantează drepturile şi libertăţile omului16
sunt:
- „Magna Charta Libertatum” (1215, Marea Britanie);
- „Petiţia drepturilor” (7 iunie 1628, Marea Britanie);
- „Habeas Corpus Act” (26 mai 1679, Marea Britanie);
- „Bill of Rights” (13 februarie 1689, Marea Britanie);
- „Declaraţia de independenţă a statului Virginia” (12 iunie 1776);
- „Declaraţia de independenţă” (S.U.A., 4 iulie 1776);
- „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” (26 august 1789, Franţa);
- „Carta Naţiunilor Unite” şi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” (Adunarea generală
a O.N.U., 10 decembrie 1948 - cuprinde două categorii de drepturi:
a) drepturi civile şi politice, şi
b) drepturi economice, sociale şi culturale);
- „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”
(3 ianuarie 1976) şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”
(23 martie 1976);
- „Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului” (20 noiembrie 1989);
- „Convenţia europeană a drepturilor omului” (4 noiembrie 1950, Consiliul Europei) şi
protocoalele adiţionale la această Convenţie;
- „Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale”17 (7-10 noiembrie 2000, Nisa,
Parlamentul European – cuprinde următoarele categorii de drepturi şi libertăţi:
a) demnitate: dreptul la viaţă; dreptul la integritatea persoanei; interzicerea torturii şi a
pedepselor ori a tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
interzicerea practicilor eugenice (de intervenţie în patrimoniul genetic al grupurilor umane);
interzicerea clonării reproductive a fiinţelor umane; interzicerea comerţului cu fiinţe umane etc.;
b) libertăţi: dreptul la libertate şi siguranţă; respectarea vieţii private şi familiale; protecţia
datelor cu caracter personal; libertatea gândirii, a conştiinţei şi libertatea religioasă; dreptul la
educaţie; dreptul la proprietate; dreptul la azil; libertatea de exprimare; libertatea întrunirilor;
libertatea artelor şi a ştiinţelor etc.;
15 A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the constitution
21-26.
16 A se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 61-87.
17 Reuneşte într-un singur text toate drepturile personale, civice, politice, economice şi sociale de care se bucură persoanele
din Uniunea Europeană şi a devenit obligatorie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. În decembrie 2009, odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în al cărui conţinut a fost inclusă, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
i-a fost conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie, ca şi aceea a tratatelor. Totodată, deoarece Uniunea Europeană a aderat la
Convenţia europeană a drepturilor omului, pe cale de consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a devenit
competentă să controleze şi actele Uniunii Europene (http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/index_ro.htm).
c) egalitate: interzicerea discriminării; diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică; egalitatea
între femei şi bărbaţi; drepturile copilului; drepturile persoanelor vârstnice; integrarea persoanelor
cu handicap;
d) solidaritate: dreptul lucrătorilor la informare şi consultate; dreptul la negociere şi la acţiuni
colective; dreptul la acces de servicii de plasare; protecţia în caz de concediere nejustificată; dreptul
la condiţii de muncă juste şi echitabile; interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă;
protecţia vieţii familiale şi a vieţii profesionale; securitate socială şi ajutor social; accesul la servicii
de interes economic general; protecţia mediului; protecţia consumatorilor;
e) cetăţenie: dreptul de a vota şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European;
atributele sufragiului; dreptul de a vota şi de a candida la alegeri locale; dreptul la o bună
administraţie; dreptul de acces la documente; dreptul de a sesiza Mediatorul Uniunii; dreptul de
petiţionare; libertatea de circulaţie şi de şedere; protecţia diplomatică şi consulară.
Principiile generale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Sunt reguli călăuzitoare care sintetizează în cel mai înalt grad esenţa protecţiei şi garantării
drepturilor şi libertăţilor omului şi le regăsim, în principal, în cap. I al titlului II din Constituţia
României, dar şi alte texte precum art. 1, 4, 6 sau 53 din Constituţie.
1. Principiul universalităţii. Conform art. 15 alin. (1) din Constituţia României, republicată,
cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie şi de alte acte normative
şi au obligaţiile prevăzute de acestea. Universalitatea presupune vocaţia abstractă a fiecărui individ
(a tuturor indivizilor) de a-i fi recunoscute şi a avea acces la ansamblul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, fără discriminare. Astfel, universalitatea se raportează atât la sfera titularilor
drepturilor şi libertăţilor, cât şi la plenitudinea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale18.
2. Principiul neretroactivităţii este consacrat prin art. 15 alin. (2) al Constituţiei României19,
conform căruia legea produce efecte numai pentru viitor. Astfel, o nouă lege trebuie aplicată doar
situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare, pe simplul considerent că subiectul de drept se
conformează ordinii de drept existente, deci cunoscute, neputând să i se pretindă să acţioneze în
baza unei reguli care nu există la momentul respectiv20. Reprezintă o deosebit de importantă
garanţie constituţională21 a drepturilor şi libertăţilor omului.
De la acest principiu, există câteva excepţii:
- retroactivitatea legii penale şi a legii contravenţionale mai favorabile (melior lex) – ultima teză
a art. 15 alin. (2) din Constituţia României;
- retroactivitatea legii interpretative22.
18 A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 159.
19 De asemenea, neretroactivitatea legii este reglementată şi prin art. 6 (fostul art. 1) din Codul Civil (adoptat prin Legea nr.
287/2009, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011), art. 11 din Codul penal. Prin includerea lui în textul Legii fundamentale,
regula neretroactivităţii a fost ridicată la rang de principiu constituţional, reprezentând un principiu fundamental al dreptului,
aplicabil astfel tuturor ramurilor de drept – a se vedea şi Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 124.
21 A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 125; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia

22 S-au exprimat rezerve cu privire la caracterul de excepţie al principiului neretroactivităţii legilor interpretative, susţinându-se
că acestea nu ar reprezenta veritabile excepţii, întrucât ele doar clarifică conţinutul normei interpretate, fără a adăuga sau modifica
ceva, fără a fi însă excluse - a se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 160.
Deşi art. 15 alin. (2) din Constituţia României foloseşte termenul „lege” evident în sens larg (de
act normativ, adică de o regulă generală de conduită obligatorie, emis de organul competent, după
o procedură reglementată), sub incidenţa principiului neretroactivităţii intră şi deciziile de
interpretare ale legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (au valabilitate numai
pentru viitor), precum şi deciziile Curţii Constituţionale [au putere numai pentru viitor – art. 147
alin. (4) din Constituţia României, republicată]23.
3. Principiul egalităţii în drepturi este unul dintre cele mai importante principii ale exercitării
drepturilor şi a libertăţilor oamenilor. Presupune o egalitate de şanse şi o egalitate de tratament al
tuturor cetăţenilor în faţa legii. Premisă esenţială a democraţiei şi a statului de drept, principiul şi-a
găsit consacrarea şi în Constituţia României, precum şi în legislaţia aferentă. Astfel, conform art. 4
alin. (2) din Constituţia României, republicată, „România este patria comună şi indivizibilă a
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex,
de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Iar, art. 16 din Constituţia
României, republicată, intitulat chiar „Egalitatea în drepturi”, impune câteva repere ale egalităţii24:
- alin. (1) - egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi fără
discriminări [în condiţiile art. 4 alin. (2) - indiferent de domeniul de activitate sau alte aspecte, fără
nicio discriminare pe considerente de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială), ceea ce presupune o egalitate de şanse25;
- alin. (2) - conform căruia: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Reiterând26 această obligaţie
a tuturor (persoane şi stat) de a respecta legea, propoziţia sintetizează excepţional pietrele de
temelie ale democraţiei: „respectarea persoanei umane şi a statului de drept”27.
- alin. (3) - conform căruia: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”. Deşi pare
curioasă plasarea unei asemenea prevederi în cuprinsul unui articol intitulat „Egalitatea în
drepturi”28, existenţa acesteia şi limitarea care rezultă din prima teză a alineatului este justificată
de natura specială a funcţiilor şi demnităţilor publice, care implică exercitarea puterii de stat29 şi
implicit, o obligaţie de fidelitate faţă de ţară a titularilor30. Cea de-a două teză a alineatului
reprezintă o aplicaţie particulară a egalităţii şi, totodată asumarea de către statul român a obligaţiei
23 A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 152.
24 Reprezintă cadrul general, deoarece Constituţia mai cuprinde alte aplicaţii particulare determinate de consideraţii de ordin
social sau natural – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 186.
25 A se vedea Ioan Muraru în Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia
României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 21, precum şi în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României
– comentariu pe articole, p. 151.
26 S-a exprimat şi opinia conform căreia textul putea lipsi, se pare fără consecinţe deosebite, din Constituţie – a se vedea Ioan
Muraru în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 152.
27 Conform Cartei de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 181 din 9 septembrie 1991 –
„Democraţia are ca fundament respectarea persoanei umane şi a statului de drept. Democraţia reprezintă cea mai bună garanţie a
libertăţii de expresie, a toleranţei faţă de orice grupuri ale societăţii şi a egalităţii şanselor pentru fiecare persoană. Democraţia, prin
caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitate faţă de electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi
exercitarea imparţială a justiţiei. Nimeni nu este deasupra legii”.
28 Articolul cuprinde o aparentă excepţie de la principiul egalităţii, exceptând astfel toate persoanele care nu au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară - a se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 126.
de a promova şi garanta egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor
respective, nefiind de altfel singura consacrare constituţională a egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
- alin. (4) - conform căruia: „În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice”. Includerea în textul Legii fundamentale a acestei manifestări particulare a
egalităţii se înscrie în şirul consecinţelor aderării României la Uniunea Europeană. Reprezintă un
drept al cetăţenilor europeni31 conferit prin Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)
şi Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
Egalitatea în drepturi reprezintă astfel o garanţie prevăzută de Constituţie, dar care se referă
la toate drepturile şi libertăţile (prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative).
Egalitatea nu presupune însă uniformitate, respectiv principiul egalităţii nu interzice ca o lege
să stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situaţii deosebite32. De
exemplu, o măsură de protecţie socială nu poate fi considerată un privilegiu sau o discriminare33.
4. Accesul liber la justiţie – reprezintă o garanţie a respectării şi apărării drepturilor şi

libertăţilor34, sintagma sintetizând totalitatea mijloacelor juridice35 puse la dispoziţia cetăţenilor de
a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor şi a libertăţilor împotriva oricărui abuz sau
vătămare. Este consacrat în art. 21 din Constituţia României, republicată, conform căruia „Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.”, textul constituţional prevăzând totodată şi garanţii ale realizării efective: „(2) Nicio lege
nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt
facultative şi gratuite”. Aşa cum s-a susţinut şi în doctrină, accesul liber la justiţie presupune nu
numai un drept al persoanei de a se adresa justiţiei, ci şi obligaţia corelativă a instanţei judecătoreşti
competente de a se pronunţa asupra demersului justiţiabilului36.
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate, dar şi a cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe

teritoriul României.
Principiul protecţiei cetăţenilor români în străinătate este înscris în art. 17 din Constituţia
României, republicată, şi se bazează pe legătura politică şi juridică dintre stat şi proprii cetăţeni. În
baza acestui principiu, cetăţenii români, oriunde s-ar afla în lume au dreptul să apeleze şi să solicite
protecţia şi sprijinul statului român, iar acestuia îi revine obligaţia constituţională de a le acorda
respectiva protecţie37. Corelativ, evident, le revine şi cetăţenilor români obligaţia de a-şi îndeplinii
obligaţiile, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
31 http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm (vizualizat la 16 noiembrie 2013).

32 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 307 din 21 decembrie 1993;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în M. Of. nr. 189 din
22 iulie 1994.
33 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 71 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 305 din 23 decembrie 1993.
35 Pentru amănunte, a se vedea Nicoleta Adriana Odină, Consideraţii cu privire la mecanismele de protecţie şi garantare a
drepturilor omului, în Revista „Curentul Juridic” nr. 1-2/2006, pp. 12-17.

36 A se vedea Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7.
37 A se vedea Ioan Muraru în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p.
161.
Principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe teritoriul României este înscris în
art. 18 din Constituţia României, republicată, şi se bazează pe statutul de fiinţă umană, precum şi
pe consacrarea obligaţiei generale a statului de a reglementa statutul şi de a respecta drepturile şi
libertăţilor tuturor oamenilor. Conform art. 18 alin. (1) din Constituţia României, republicată,
cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor
şi a averilor, protecţie garantată de Constituţie şi de alte legi. Practic, în baza acestei prevederi
constituţionale, cetăţenii străini şi apatrizii se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile conferite
de legislaţia României (inclusiv a celor asumate prin aderarea României la tratate şi convenţii
internaţionale), cu excepţia acelora care sunt accesibile doar persoanelor care au (şi) cetăţenia
română. În mod special, alin. (2) al art. 18 din Constituţia României, republicată, reglementează, cu
privire la cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României, dreptul la azil, prevăzând că acesta
se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la
care România este parte.
O formă specială de protecţie, atât a cetăţenilor români, cât şi a celor străini şi apatrizi se
asigură prin reglementarea de principiu a extrădării şi expulzării.
În primul rând, art. 19 alin. (1) din Constituţia României, republicată interzice extrădarea sau
expulzarea cetăţenilor români, dar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează şi o derogare:
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Rezultă că cetăţenii români nu pot fi expulzaţi de pe
teritoriul României.
În al doilea rând, art. 19 alin. (3) din Constituţia României, republicată, impune ca extrădarea
sau expulzarea cetăţenilor străini şi a apatrizilor să se facă numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
În al treilea rând, conform alin. (4) al art. 19 măsura expulzării sau a extrădării intră în
competenţa decizională a justiţiei.
6. Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi a libertăţilor

omului. Este prevăzut în art. 20 din Constituţia României, republicată, conform căruia dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte [alin. (1)], iar în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate de
aplicare normele internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.
Astfel, art. 20 din Constituţia României, republicată, impune regula priorităţii dreptului
internaţional asupra dreptului intern, dar numai în domeniul drepturilor omului şi numai în cazul
în care dreptul intern nu conţine dispoziţii mai favorabile.
7. Caracterul de excepţie al restrângerii unor drepturi şi al unor libertăţi. Principiul38 conform

căruia restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi poate avea doar caracter de excepţie (deci
38 Despre definirea principiului exerciţiului unor drepturi şi libertăţi în doctrină şi jurisprudenţă pe larg, a se vedea Dumitru V.
Big, Restrângerea exerciţiului libertăţilor publice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 16-30.
de strictă interpretare şi aplicare) se constituie într-o garanţie importantă pentru protecţia
drepturilor şi a libertăţilor omului39. Este prevăzut în art. 53 din Constituţia României, republicată,
şi este permisă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale, doar ca
măsură excepţională, dacă este necesară într-o societate democratică şi cu caracter temporar.
8. Principiul recunoaşterii dreptului la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale. Conform art. 6 din Constituţia României republicată „(1) Statul recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
Constituţia României nu defineşte sintagma de minoritate naţională, aşa cum nu o fac nici
instrumente internaţionale cu caracter obligatoriu40. Definiţii găsim în diferite documente cu rol de
recomandări41. În România, legiuitorul ordinar a abordat problematica statutului minorităţilor
naţionale42.
Deşi textul constituţional, ca de altfel toate instrumentele internaţionale aplicabile în materie,
foloseşte termenul de „persoană aparţinând minorităţilor naţionale”, fiind avute în vedere ca
subiecte titulare de drepturi persoanele şi nu minorităţile ca atare, prin art. 6 din Constituţie, statul
român şi-a asumat obligaţia de a recunoaşte şi garanta persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Pentru conturarea sferei sintagmei de „identitate etnică, culturală, lingvistică şi religioasă” pot
fi avute în vedere următoarele aspecte: dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de
a se bucura de propria cultură, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi propria limbă,
inclusiv în relaţiile cu autorităţile publice, dreptul la nume în propria limbă, drepturi legate de
educaţie.
Pe de altă parte, textul constituţional instituie în sarcina statului român obligaţia corelativă de
a lua măsuri de protecţie pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale şi care trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
40 A se vedea Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (adoptată la Strasbourg la
1 februarie 1995 şi intrată în vigoare la 8 februarie 1998. A fost ratificată de România prin Legea nr. 33/1995, publicată în M. Of. nr.
82 din 4 mai 1995).
41 Recomandările nr. 1134/1990 şi nr. 1201/1993 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europenei.
42 Încă din 2005 a fost iniţiată procedura de adoptate a unei legii privind statutul minorităţilor naţionale [a se vedea proiectul
PL-x nr. 502/2005, procedura nefiind finalizată până în acest moment (noiembrie 2013)]. După ce a fost supus dezbaterii în plenul
Camerei Deputaţilor, proiectul legii a fost retrimis Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale - http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect? cam=2&idp=6778, vizualizat la data de 23 noiembrie 2013), art. 3 din
proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale din România definind minoritatea naţională ca fiind „orice comunitate de
cetăţeni români, care trăieşte pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern, numeric inferioară populaţiei
majoritare, având propria identitate etnică, exprimată prin cultură, limbă sau religie, pe care doreşte să o păstreze, să o exprime şi să
o dezvolte”. A se vedea şi Laura-Maria Crăciuneanu, Discuţii referitoare la o definiţie legală a sintagmei de „minoritate naţională”, în
Revista „Dreptul”, nr. 11/2012, pp. 130-151.
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Alte prevederi constituţionale conturează
cadrul legislativ necesar43: art. 32 alin. (3), art. 62 alin. (2), art. 120 alin. (2), art. 128 alin. (2).
5.1.2. Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
În doctrina de specialitate au fost avute în vedere mai multe criterii de clasificare, dintre care
cele mai importante sunt:
I. După criteriul cronologic44:

1. drepturi şi libertăţi fundamentale din prima generaţie – sunt drepturi din sfera civilă şi
politică [dreptul la viaţă, interzicerea torturii, libera circulaţie, libertatea conştiinţei, libertatea
exprimării, dreptul de proprietate, dreptul la vot (este adevărat, cenzitar, într-o primă fază)], între
care „egalitatea şi libertatea ca reprezentând căile de acces la guvernare a celor care au luptat
pentru dreptate socială”45. S-au format pe baza revendicărilor societăţii burgheze devenite
stindarde ale luptei revoluţionare şi sunt considerate „libertăţi revendicate şi obţinute contra
statului şi prin raportare la el” şi presupun obligaţia generică a statului de a se abţine să facă ceva
ce ar aduce atingere persoanelor46. Au constituit primele categorii de drepturi reglementate
normativ de către state, fiind şi cele mai uşor de asigurat, presupunând doar măsuri de ordin
legislativ47;
2. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a doua” – sunt drepturi din sfera
economico-socială şi culturală (dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, dreptul la muncă) şi
presupun o obligaţie din partea statului de a interveni, de a acţiona48, inclusiv prin măsuri
economice, politice şi sociale incluse într-o politică socială mai amplă49;
3. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a treia” („drepturi de solidaritate
umană”) - dreptul la pace şi securitate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la un mediu social
corespunzător etc., consacrate în cadrul amplificării relaţiilor pe plan internaţional;
43 Art. 32 alin. (3) – „Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea
fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”; art. 62 alin. (2) –
„Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate
în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi
numai de o singură organizaţie”; art. 120 alin. (2) – „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”; art. 128 alin. (2) –
„Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în
condiţiile legii organice”.
44 A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, pp. 534-550; Bianca
Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 121 şi 122.

45 A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 28;
a se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista „Dreptul ” nr.
2/1992, p. 6.
46A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, p. 532.
47 A se vedea Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 19.
48 A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, p. 522.
49 A se vedea Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, p. 20.
4. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a patra”50 – dreptul la protecţia vieţii
private, dreptul la protecţia datelor personale, drepturi ale persoanei legate de bioetică51; drepturi
legate de internet şi de spaţiul virtual etc.
II. Pornind de la triada structurii umane (omul este o fiinţă biopsihică socială)52:
1. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică;
2. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca entitate socială, în considerarea
apartenenţei la statul român;
3. drepturi şi libertăţi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea sau cu statul, exercitate
individual;
4. drepturi ale colectivităţilor de persoane.
III. După criteriul conţinutului53:

1. inviolabilităţile (de exemplu, dreptul la viaţă etc.);
2. drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (de exemplu, accesul la cultură, dreptul
la muncă etc.);
3. drepturile exclusiv politice (de exemplu, dreptul la vot);
4. drepturile şi libertăţile social-politice (de exemplu, libertatea de exprimare etc.);
5. drepturile-garanţii (drepturi care, prin conţinutul lor, joacă rol de garanţii constituţionale, de
exemplu, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei care se consideră vătămate de a solicita
respectarea dreptului încălcat şi legala reparare).
IV. După scopul urmărit54:

1. libertăţi individuale;
2. drepturi social-economice;
3. drepturi politice;
4. drepturi social-politice (libertăţi publice);
5. egalitatea în drepturi.
V. Se mai face distincţie între drepturi individuale (dreptul la nume, dreptul de proprietate,
libertatea conştiinţei etc.) şi drepturi colective (dreptul la asociere în partide politice, sindicate etc.,
egalitatea între sexe etc.55)
5.1.3. Drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de Constituţia României

republicată
50 Deşi necunoscută în doctrina clasică a domeniului – a se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I, p. 144; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 122.
51 A se vedea Dragoș Chilea, The legal nature’s of the person’s genetic identity in European Law, în Revista „Curentul Juridic”,
nr. 4/2010, pp. 54-69.

52 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 420-467.
53 A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, pp. 156 şi 157.
54 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I,
pp. 154-187.
55 A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 29.
1. Libertăţi individuale – categoria libertăţilor individuale cuprinde drepturile şi libertăţile
fundamentale care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii private faţă de orice ingerinţă
din afară56:
● dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică (art. 22 din Constituţie) – este un
drept natural al persoanei57, suprem58, sunt interzise orice atingeri aduse vieţii omului, atât sub
aspect fizic (sunt interzise orice acţiuni prin care un om ar putea fi privat de viaţă, este interzisă
pedeapsa cu moartea sau acţiuni care ar vătăma integritatea fizică), cât şi privind psihicul şi
demnitatea umană (prin interzicerea oricărei forme de tortură59, pedeapsă sau tratament
degradant ori inuman). Aplicarea unui anumit tratament timp de mai multe ore şi care cauzează,
chiar dacă nu leziuni evidente, cel puţin suferinţe fizice şi morale, a fost considerat tratament
inuman de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Tot CEDO a considerat tratament
degradant şi acela de natură să provoace victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de
inferioritate, tocmai în scopul de a le umili sau înjosi60.
● libertatea individuală (art. 23 din Constituţie care proclamă ca inviolabile libertatea
individuală şi siguranţa persoanei) – astfel că textul constituţional garantează atât libertatea fizică
a individului de a se comporta şi mişca liber, dar şi garanţia oferită de Constituţie fiecărui cetăţean
că autorităţile publice vor acţiona legal în situaţiile care presupun privarea de libertate a
persoanelor61. Astfel:
- singurele situaţii în care o persoană poate fi privată de libertate sunt: reţinerea,
percheziţionarea şi arestarea, care trebuie făcute numai în condiţiile stabilite de lege;
- pentru a oferi o mai mare garanţie cetăţenilor, Constituţia prevede că arestarea preventivă
poate fi dispusă de judecător şi numai în cursul procesului penal, pe anumite perioade (termene
care nu pot depăşi 30 de zile), dar fără depăşirea unui termen de 180 de zile în tot cursul urmăririi
penale;
- există obligativitatea de a aduce de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute sau arestate
motivele reţinerii sau arestării ori învinuirii, prezenţa unui avocat, numit din oficiu sau ales, fiind
obligatorie;
- procedura eliberării provizorii;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul legalităţii pedepsei;
- sancţiunea privativă de libertate este doar de natură penală, putând fi aplicată în condiţiile
legii, numai pentru săvârşirea unei fapte penale.
● dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum şi dreptul la liberă circulaţie (art. 25 din
Constituţie) – asigură libertatea de mişcare a persoanei.
59 Pentru amănunte, a se vedea Tiberiu Constantin Medeanu, Tortura în practica instanţelor naţionale şi internaţionale, în
Revista de drept penal nr. 1/2009, pp. 51-56.

60 A se vedea Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 51.
● dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26 din Constituţie) – presupune
obligaţia autorităţilor de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială ori privată62 şi de a permite
persoanei de a dispune de ea însăşi (libertatea corporală63). În sfera acestui drept pot fi incluse:
dreptul la avort, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi, dreptul de a folosi
anticoncepţionale etc.64. Exercitarea acestui drept este limitată de obligaţia persoanei de a nu
aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altor indivizi, ordinii publice şi bunelor moravuri.
● inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art. 27 din Constituţie) – interzice oricărei
persoane de a intra în domiciliul sau reşedinţa altei persoane fără acordul acesteia. Sunt interzise,
de asemenea, percheziţiile în timpul nopţii, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Pătrunderea în
domiciliul unei persoane fără acordul acesteia este permisă numai în următoarele situaţii:
executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii
privind viaţa, integritatea fizică sau psihică ori bunurile unei persoane; apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii.
● secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare (art. 28 din Constituţie) – prin
declararea ca inviolabile, textul constituţional garantează persoanelor dreptul de a comunica în
scris sau oral fără ca mijloacele utilizate să fie interceptate sau deschise de un terţ. Deşi art. 28 nu
mai face trimitere la eventuale derogări ca în cazul altor drepturi sau libertăţi, există situaţii strict
prevăzute de lege în care secretul corespondenţei nu mai este protejat, restrângerea putând
interveni numai din necesitatea de a descoperi infracţiuni sau infractori65.
● libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (art. 29 din Constituţie) – garantează posibilitatea
unei persoane de a avea orice opinii, idei, concepţii, precum şi orice opţiuni religioase, fără a-i putea
fi impuse.
● dreptul la informaţie (art. 31 din Constituţie) – garantează accesul persoanei la informaţiile
de interes public, ceea ce presupune obligaţia din partea autorităţilor şi a mijloacelor de informare
în masă de a asigura o informare corectă, promptă, fără discriminare.
2. Categoria drepturilor social-economice – cuprinde drepturile şi libertăţile fundamentale

care au ca scop exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a indivizilor66 (legate de baza
economică şi socială a societăţii67):
● accesul liber la justiţie68 (art. 21 din Constituţie) – garantează, fără nicio îngrădire, dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime.
62 S-a apreciat că „ ... o condiţionare, prin dispoziţiile de lege criticate - art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 - , a emiterii ordinului
de protecţie de convieţuirea victimei cu agresorul, indiferent de felul cum aceasta condiţie a fost interpretată de instanţele
judecatoreşti, echivalează cu încălcarea obligaţiei autoritătilor publice de a ocroti viaţa intimă şi privată a cetaţenilor” - Decizia
Curţii Constituţionale nr. 264 din 27 aprilie 2017, publicată în M.Of. nr. 468 din 22 iunie 2017, prin care s-a constatat că sintagma
„în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie este neconstituțională.


„Dreptul ” nr. 2/1992, p. 9.

68 Considerat şi principiu fundamental al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale (a se vedea Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 163), dar şi un „drept”, respectiv un drept public, o libertate publică
Soluţionarea conflictelor trebuie să se facă în cadrul unui proces echitabil69 şi într-un termen
rezonabil. Pentru a oferi o mai mare posibilitatea de acţiune în vederea protejării unor drepturi şi
interese legitime, este reglementat dreptul persoanei de a apela opţional şi la jurisdicţiile speciale
administrative, în condiţii de gratuitate.
● dreptul la învăţătură (art. 32 din Constituţie) – Constituţia garantează accesul la educaţie prin
organizarea învăţământului general obligatoriu, precum şi al altor forme de învăţământ de stat,
inclusiv în condiţii de gratuitate. Este garantat dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa în limba maternă. Învăţământul se poate organiza şi în sistem particular sau
confesional, dând astfel expresie concretă libertăţii religioase.
● dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34 din Constituţie) – este garantat, astfel încât statul este
obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, să organizeze asistenţa medicală,
asigurările sociale, controlul exercitării profesiilor medicale, protecţia sănătăţii fizice şi psihice, în
condițiile stabilite de lege.
● dreptul la un mediu sănătos70 (art. 35 din Constituţie) – presupune obligaţia statului de a lua
toate măsurile necesare împotriva acţiunilor şi activităţilor poluante şi care afectează echilibrul
ecologic, corelativ cu obligaţia persoanelor de a nu polua.
● dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii (art. 41 din Constituţie) – dreptul la muncă nu
poate fi îngrădit, ca o expresie a libertăţii persoanei de a decide cu privire la viaţa şi persoana sa,
orice persoană fiind liberă să-şi aleagă orice muncă sau profesie doreşte71. Mai mult, statul
stabileşte condiţiile generale de desfăşurare a muncii, în vederea asigurării protecţiei sociale a
salariaților: durata normală a zilei de lucru, egalitatea de tratament dintre femei şi bărbaţi, dreptul
la negocieri colective în materie de muncă, caracterul obligatoriu al convențiilor colective.
● interzicerea muncii forţate (art. 42 din Constituţie) – munca forţată este interzisă. Prin muncă
forţată se înţelege orice fel de activitate desfăşurată care este impusă, fără ca persoana respectivă
să-şi dorească acest lucru sau să o fi ales sau impunerea unui loc de muncă împotriva voinţei sale.
Nu constituie muncă forţată: munca desfăşurată în vederea îndeplinirii sau a înlocuirii îndatoririlor
militare, munca unei persoane condamnate, prestaţiile impuse în situaţii de calamitate sau alt
pericol, obligaţiile civile.
● dreptul la grevă (art. 43 din Constituţie) – greva reprezintă o modalitate de protejare a
drepturilor şi intereselor profesionale, economice şi sociale recunoscută numai salariaţilor. Este o
modalitate de protest împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorului. Greva se poate
desfăşura numai în condiţiile legii şi cu asigurarea serviciilor esenţiale pentru societate (furnizarea
de utilităţi, sănătate, asigurarea ordinii și liniștii publice etc.).
● dreptul de proprietate privată72 (art. 44 din Constituţie) – proprietatea privată este garantată,
textul legii fundamentale stabilind și mijloacele specifice de garantare:
– a se vedea E. Glasson, A. Tissier, Traité théorique et practique d’organisation judiciaire, de compétence et de procédure civile, Paris,
1992, ed. III, tom I, p. 415 apud Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7.
69 A se vedea Dragoș Chilea, The right to a fair trial, în Revista „Curentul Juridic”, nr. 3/2010, pp. 29-50.
70 Pentru detalii, a se vedea Ernest Lupan, Dreptul la un mediu sănătos în legislaţia românească, în Revista „Curentul Juridic”
nr. 3-4/2003, pp. 120-134.

71 A se vedea şi Ovidiu Ţinca, Statuări ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene în privinţa discriminării în raporturile de
muncă, în Revista „Dreptul” nr. 1/2009, pp. 76-91.

72 Dreptul de proprietate este considerat unul dintre fundamentale societăţii umane – „Primul om care, împrejmuindu-şi un
teren, a îndrăznit să spună: acesta este al meu şi a găsit oameni destul de săraci cu duhul încât să-l creadă a fost adevăratul
întemeietor al societăţii civile” – a se vedea J.J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Ed. Best
- recunoaşterea dreptului de proprietate, prin garantarea și ocrotirea în mod egal, tuturor
persoanelor (inclusiv cetăţenilor străini şi apatrizi, în condiţiile rezultate din tratatele şi acordurile
internaţionale la care România este parte şi în condiţii de reciprocitate);
- interzicerea exproprierilor fără motiv de utilitate publică şi fără o dreaptă şi prealabilă
despăgubire;
- sunt interzise orice fel de naţionalizări sau alte forme de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică pe considerente discriminatorii;
- interzicerea confiscării averii legal dobândite, caracterul legal al averii fiind prezumat.
● libertatea economică (art. 45 din Constituţie) – garantează oricărei persoane dreptul de a
iniţia, organiza şi desfăşura o activitate economică73.
● dreptul la moştenire (art. 46 din Constituţie) – este un corolar al dreptului de proprietate,
care astfel poate fi dobândit şi pe cale succesorală, beneficiind de aceeaşi protecţie.
● dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie) – este o consecinţă a caracterul
social al statului român, acesta fiind obligat să acţioneze în vederea asigurării unui nivel de viaţă
decent în societate, inclusiv prin sistemul de protecţie socială (pensii, asigurări sociale de sănătate,
ajutor de şomaj etc.)
● dreptul la întemeierea unei familii prin căsătorie (art. 48 din Constituţie) – recunoaşte fiecărei
persoane posibilitatea de a-și întemeia o familie, a se căsători dacă doreşte, protecţia şi egalitatea
soţilor, inclusiv prin stabilirea statutului egal al copiilor din căsătorie sau din afara ei74.
● dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 49 din Constituţie) – copiilor şi tinerilor le este
garantată şi oferită o protecţie specială din partea statului român, constând în: alocaţii speciale,
ajutor pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori cu handicap, interzicerea exploatării minorilor sau
folosirea lor în orice activităţi dăunătoare, interzicerea angajării copiilor sub 15 ani, asigurarea
participării tinerilor la viaţa politică, economică, socială, culturală etc.
● dreptul la protecţie a persoanelor cu handicap75 (art. 50 din Constituţie).
● dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 52 din Constituţie) – presupune
posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept subiectiv recunoscut de
lege sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termen a unei cereri, de a cere recunoaşterea dreptului sau a interesului pretins,
anularea actului ilegal şi repararea pagubei suferite. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
provocare de erori judiciare, ca de altfel şi magistraţii vinovaţi de producerea erorii, ca urmarea a
neglijenţei grave sau dacă au acţionat cu rea-credinţă.
Publishing, 2001, p. 58. În general, despre dreptul de proprietate, a se vedea Ovidiu Ungureanu, Ion Traian Ştefănescu, Reflecţii
privind conţinutul şi definiţia dreptului de proprietate, în Revista „Dreptul” nr. 4/2009, pp. 54-76.
73 Pentru amănunte privind libertatea economică a se vedea George Gîrleşteanu, Libertatea economică – nou drept
fundamental, în Revista de drept public nr. 4/2008, pp. 38-59.

74 A se vedea şi Cristina Nicolescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la titularii şi limitele dreptului
la căsătorie şi la întemeierea unei familii, în Revista „Dreptul” nr. 4/2009, pp. 108-126.
75 Pentru amănunte, a se vedea Cristina Otovescu Frăsie, Drepturile persoanelor adulte cu handicap în România, în Revista de
drept penal nr. 1/2009, pp. 88-97.

3. Categoria drepturilor exclusiv politice – cuprinde drepturile care asigură participarea
cetăţenilor la conducerea statului76, la exercitarea şi controlul puterii publice şi „definesc poziţia
cetăţeanului în societate, raporturile sale cu statul”77:
● dreptul de vot (art. 36 din Constituţie) – garantează cetățenilor posibilitatea de a-şi exprima
opţiunea, în vederea alegerii unor reprezentanţi, în cadrul alegerilor. Au drept de vot doar cetățenii
care au împlinit 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv, fiind astfel excluşi minorii, pe considerentul
lipsei de discernământ. De asemenea, nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puși sub
interdicție şi cei condamnaţi la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă.
● dreptul de a fi ales (art. 37 din Constituţie) – presupune capacitatea de a candida pentru
ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice. Au dreptul de a fi alese cetățenii care au drept de vot
și care îndeplinesc anumite condiții specifice: au cetăţenia română şi domiciliul în ţară; nu le este
interzisă asocierea în partide politice; îndeplinesc şi condiţia de vârstă, specifică anumitor funcţii
sau demnităţi publice (23 de ani, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau în autorităţi locale, 33
de ani, pentru a fi ales în Senat, 35 de ani, pentru a fi ales Preşedinte al României). Orice încălcare
a dreptului de a fi ales atrage nulitatea alegerii.
● dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 38 din Constituţie).
● dreptul de a-şi exprima opinia în cadrul referendumului (art. 90 din Constituţie) – presupune
exprimarea unei opţiuni cu privire la o problemă care constituie motivul organizării unui
referendum.
● dreptul de iniţiativă legislativă (art. 74 alin. (1) din Constituţie).
● dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art. 150 alin. (1) din Constituţie).
4. Categoria drepturilor social-politice – cuprinde acele drepturi şi libertăţi care pot fi

exercitate de către persoane, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale sau
culturale, cât şi în scopul participării la conducerea statului78, şi implică posibilitatea garantată
indivizilor de a acţiona, în limitele legii, fără constrângere în raporturile lor cu alţi indivizi:
● dreptul la azil (art. 18 alin. (2) din Constituţie) – este un drept recunoscut doar cetăţenilor
străini şi apatrizilor care locuiesc pe teritoriul României, care se referă la protecţia generală a
persoanei şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
● dreptul la apărare (art. 24 din Constituţie) – presupune posibilitatea recunoscută şi garantată
oricărei persoane acuzate de încălcarea legii de a se apăra, de a contesta acuzaţiile ce i se aduc, de
a prezenta adevărul şi de a-şi susţine şi dovedi nevinovăţia. Pentru a da eficienţă acestui drept, se
stabileşte posibilitatea acesteia de a beneficia de o apărare specializată şi profesională, fiind
asistată, pe tot parcursul unui proces, de un avocat, ales sau numit din oficiu. Mai mult, în anumite
faze ale procesului penal sau cu privire la anumite infracţiuni, prezenţa avocatului este obligatorie.
De asemenea, dreptul la apărare presupune şi dreptul la interpret.
„Dreptul” nr. 2/1992, p. 9; Gheorghe Iancu, Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, în Revista de drept public
nr. 3/2008, pp. 90-95.
● libertatea de exprimare (art. 30 din Constituţie) – vizează orice modalitate de exprimare a
ideilor, gândurilor, opiniilor, credinţelor, opţiunilor, inclusiv prin presă sau mijloace de comunicare
în masă. Cenzura de orice fel este interzisă.
● accesul la cultură (art. 33 din Constituţie) – este un corolar al dreptului la învăţătură, dar şi al
libertăţii de exprimare, având ca scop asigurarea dezvoltării spiritualității și asigurarea accesului la
valorile culturii naționale și universale. Textul instituie și o obligație în sarcina statului român: de a
lua măsurile necesare pentru păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității
contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României.
● libertatea întrunirilor (art. 39 din Constituţie) – presupune posibilitatea recunoscută
oamenilor de a se întruni în reuniuni publice sau private, cu respectarea unor condiţii: caracterul
paşnic şi interzicerea folosirii armelor de orice fel în cadrul manifestaţiilor respective.
● libertatea de asociere (art. 40 din Constituţie) – recunoaşte dreptul persoanelor de a constitui
sau a face parte din diferite forme de asociere (politice, sociale, culturale, economice, sindicale,
sportive etc.), atâta timp cât au caracter public, asociaţiile cu caracter secret fiind interzise. Datorită
rolului special pe care îl au în procesul dobândirii şi exercitării puterii publice, partidele politice, ca
formă de asociere, sunt reglementate în mod special:
- pot fi interzise, ca neconstituţionale, partidele politice care, prin scopurile sau activitatea lor,
militează împotriva pluripartidismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii,
integrităţii sau independenţei României;
- anumite categorii profesionale sau de funcţionari ori demnitari publici nu pot face parte
dintr-un partid politic: Preşedintele României, judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii,
Avocatul Poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii etc.
● dreptul de petiţionare (art. 51 din Constituţie) - în vederea asigurării şi protejării unor drepturi
şi interese legitime, persoanele au dreptul de a adresa petiţii autorităţilor competente, în condiţii
de gratuitate, şi a primi un răspuns în termenele şi condiţiile stabilite prin lege.
5.1.4. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale
Constituţia României permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi
fundamentale79, doar ca măsură excepţională, dacă este necesară într-o societate democratică şi
are caracter temporar80.
Conform art. 53 din Constituţia României, restrângerea se poate face numai prin lege,
condiţionat (numai dacă este necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o, aplicată nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii), temporar şi numai în următoarele scopuri:
79 Pentru amănunte, a se vedea Elena Simina Tănăsescu în I. Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României –
comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 530-546; Dan Claudiu Dănişor, Consideraţii privind reglementarea
constituţională a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2008, pp. 3-22.
80 De exemplu, reducerea veniturilor salariale ale angajaţilor bugetari cu 25% în perioada iulie-decembrie 2010, impusă prin
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în M. Of. nr. 441 din 30 iunie
2010.
- apărarea securităţii naţionale81;
- apărarea ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice82;
- apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
- desfăşurarea instrucţiei penale83;
- prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori sinistru deosebit de
grav84.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi se poate face numai prin lege, fiind avut în
vedere sensul restrâns al termenului lege, respectiv doar actele normative purtând această
denumire emise de Parlamentul României în calitate de unică autoritate legislativă. Sunt astfel
excluse chiar şi actele normative delegate (emise ca urmare a delegării legislative, respectiv
ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului)85.
Condiţionarea impunerii unei asemenea restrângeri de necesitatea ei într-o societate
democratică se fundamentează pe nevoia de a limita totuşi competenţa statelor de a recurge la
măsuri restrictive (eventual cu un vădit caracter antidemocratic) în situaţii care depăşesc sfera
normalului, asigurându-se astfel legitimitatea unei asemenea măsuri86.
Caracterul temporar al unei astfel de decizii se bazează pe aceeaşi condiţie, măsura să fie
necesară într-o societate democratică, respectiv să nu existe o altă cale de acţiune pentru salvarea
sau apărarea valorilor puse în pericol87.
Respectarea principiului proporţionalităţii în cazul aplicării unor restrângeri ale exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi în baza art. 53 din Constituţie se materializează într-o relaţie justă şi
81 Prin siguranţă naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică
necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept,
precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit
principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie – art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României,
publicată în M. Of. nr. 163 din 7 august 1991. Legea nr. 51/1991 enumeră şi situaţiile şi faptele care constituie ameninţări la adresa
securităţii naţionale (art. 3).
82 Morala este considerată în doctrină ca fiind o „formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele
de comportare privind raporturile dintre indivizi şi colectivitate”. „Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele
şi valorile acesteia” –Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a XII-a, p. 7.
83 Prin „instrucţie penală” se înţelege „activitatea procedurală înăuntrul căreia au loc sau se iau măsuri cu caracter jurisdicţional
ce implică inclusiv restrângerea exerciţiului unor libertăţi publice” - a se vedea Dumitru V. Big, Restrângerea exerciţiului libertăţilor
publice, p. 120.
84 Sunt situaţii care toate trebuie să se circumscrie noţiunii mai largi de „stare de criză”, chiar dacă Constituţia României nu
defineşte în mod expres această stare. În sfera „situaţii de criză” se includ: starea de necesitate (stare de asediu şi stare de urgenţă –
O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă); dezastre (a. fenomene naturale distructive de origine
geologică sau meteorologică ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de
masă: cutremure, alunecări de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile; b. evenimente
cu urmări deosebite de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente – Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă,
republicată în M. Of. nr. 554 din 22 iulie 2008).
85 Punctul de vedere este împărtăşit de marea majoritate a doctrinei, mai ales după revizuirea Constituţiei României care a avut
loc în 2003 – a se vedea E.S. Tănăsescu în I. Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, pp.
535-537. Pentru un punct de vedere contrar, conform căruia textul legii fundamentale nu exclude posibilitatea reglementării unor
restricţii şi prin instituţia delegării legislative (respectiv prin acte normative cu o forţă juridică egală cu a legii), atâta timp cât norma
constituţională nu prevede expres că asemenea limitări sunt de domeniul legii organice – a se vedea Dumitru V. Big, Restrângerea
exerciţiului libertăţilor publice, p. 37.
86 A se vedea E.S. Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, pp. 537 şi
538.
87 A se vedea E.S. Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 538.
rezonabilă dintre măsura respectivă (şi implicit mijloacele utilizate) şi scopul urmărit prin luarea
unei asemenea măsuri88.
Textul constituţional impune în mod special ca şi în situaţia restrângerii exerciţiului unor
drepturi şi libertăţi să fie respectat principiul fundamental al egalităţii, prin aplicarea măsurii
restrângerii în mod nediscriminatoriu.
5.2. Îndatoririle fundamentale
Îndatoririle fundamentale sunt definite ca fiind obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale
pentru realizarea intereselor generale, şi tocmai de aceea înscrise în Constituţie şi asigurate prin
convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului89.
Au fost prevăzute şi reglementate prin acte fundamentale mai târziu decât drepturile şi
libertăţile fundamentale, abia după ce s-a încetăţenit ideea că nu pot exista drepturi cetăţeneşti
fără obligaţii fundamentale corespunzătoare90.
În doctrină sunt avute în vedere două91 mari categorii de îndatoriri fundamentale:

I. Îndatoriri destinate să apere statul şi societatea:
a. obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării (prevăzută chiar în art. 1 alin. (5) din
Constituţie) – este o obligaţie care revine atât indivizilor, cât şi organelor statului, fiind o aplicare
practică a principiului legalităţii care stă la baza organizării şi funcţionării unui stat;
b. obligaţia de fidelitate (prevăzută în art. 54 din Constituţie) – obligaţia de fidelitate faţă de
ţară este sacră92. Reprezintă o consecinţă firească şi, în acelaşi timp, cea mai importantă, a
statutului de cetăţean93. Această obligaţie are o semnificaţie aparte pentru anumite categorii de
cetăţeni (de exemplu, funcţionarii şi demnitarii publici, militarii). Încălcarea acestei îndatori atrage
răspunderea juridică, inclusiv de natură penală94;
c. obligaţia de apărare a patriei (art. 55 din Constituţie) – este un drept, dar şi o obligaţie, care
se exercită în condiţiile stabilite prin lege organică95. Revine, în principiu, tuturor cetăţenilor (fără
distincţie, femei sau bărbaţi) care acţionează voluntar, dar, conform art. 55 alin. (3) din Constituţie,
88 A se vedea Elena Simina Tănăsescu în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe
articole, p. 541.
89 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 148.
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 147.

91 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
pp. 188-191.
92 Conform DEX, „sacru” are două sensuri, dintre care, în context constituţional, trebuie avut în vedere sensul în care „sacru”
înseamnă „ceva care inspiră sentimente de veneraţie; scump” – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 942.
93 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 190; Bianca Selejan-Guţan în
I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 547.

94 A se vedea Bianca Selejan-Guţan în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p.
548 - legea penală incriminează ca infracţiuni fapte care presupun o încălcare a acestei îndatoriri precum trădarea (art. 155 C. pen.),
trădarea prin ajutarea inamicului (art. 156 C. pen.), trădarea prin transmiterea de secrete (art. 157 C. pen.), capitularea (art. 338 C.
pen.).
95 Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, publicată în M. Of. nr. 172 din 7 iulie 1994, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede la art. 2 alin. (2) că „Măsurile adoptate privind apărarea naţională sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării, pentru
autorităţile şi instituţiile publice şi private şi pentru toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate”.
şi cetăţenilor care pot fi încorporaţi. Încorporarea se face numai în anumite condiţii (cea principală
fiind vârsta);
d. obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la acoperirea cheltuielilor publice (art. 56 din
Constituţie) – cu respectarea principiului egalităţii în materie fiscală, legalităţii şi justiţiei.
II. Îndatoriri destinate să apere convieţuirea paşnică între oameni: obligaţia cetăţenilor români,
a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale cu
bună-credinţă (bona fides) şi fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere) (art.
57 din Constituţie). Art. 57 din Constituţia României ridică astfel la rang de principiu constituţional
cele două principii de drept: bona fides şi neminem laedere96.
96 A se vedea Elena Simina Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 563.

Captură de Ecran Din 2022-10-31 La 15.41.33

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Captură de Ecran Din 2022-10-31 La 15.41.33

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„O societate, chiar dacă s-ar compune

numai din Hanibali şi din Napoleoni,

„DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”

1.1. Aspecte introductive privind dreptul constituțional și sistemul constituțional

Statul, ca formă de organizare a societăţii umane, şi Constituţia, ca lege fundamentală a statului

Un sistem constituţional se fundamentează şi este influenţat şi de valorile politice pe care se bazează

Clasificarea sistemelor constituţionale

2. În funcţie de sistemul de organizare socială:

Pot fi avute în vedere următoarele categorii de sisteme constituţionale14:

1.2. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei “Dreptul constituţional”

Noţiunea de „drept constituţional” a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi trebuie legată de

1.3. Obiectul de cercetare. Metodele de cercetare

Obiectul principal de cercetare al disciplinei Dreptul constituţional îl reprezintă Constituţia.

1.4. Dreptul constituţional - ramură de drept

Raportul juridic de drept constituţional

Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

Izvoarele dreptului constituţional român sunt:

2. Legile constituţionale – sunt legile de revizuire (modificare) a Constituţiei. Elaborate şi adoptate

5. Ordonanţele guvernamentale – sunt izvoare ale dreptului constituţional în aceleaşi condiţii ca şi

6. Tratatele şi convenţiile internaţionale46 – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional trebuie să

8. Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate

2.1. Noţiunea de Constituţie

Premisele apariţiei constituţionalismului10

2.2. Clasificarea constituţiilor

Normele constituţionale pot fi sistematizate:

Astfel, în mod obişnuit, în funcţie de criteriul formal, constituţiile se clasifică în14:

În funcţie de posibilitatea de modificare a lor, constituţiile se împart în:

Procedee de realizare a rigidităţii constituţionale31:

2. stabilirea organului competent să adopte legea de revizuire şi procedura dezbaterii ei

4. declararea unor dispoziţii constituţionale ca nerevizuibile şi impunerea altor reguli privind

5. Exercitarea controlului constituţionalităţii legilor – constă într-o verificare a conformităţii legilor

4. Convenţia (numită şi Constituţie referendară) este constituţia adoptată de o adunare

2.3. Supremaţia Constituţiei – fundament al statului de drept

Astăzi, supremaţia Constituţiei reprezintă un „adevăr universal valabil” acceptat de Dreptul

3.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat

3.2. Definiţia statului

Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

3.3. Personalitatea juridică (morală) a statului

prezent numim persoană juridică.

Lucian Chiriac, Drept administrativ – Partea generală, pp. 13 și 14.

3.4. Elementele constitutive ale statului

restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.

a sintagmei de „minoritate naţională”, în Revista „Dreptul” nr. 11/2012, pp. 130-151.

României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.

ale României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.

României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002

3.5. Funcţiile statului

administrativ - Partea generală, p. 23.

administrativ - Partea generală, p. 23.

Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Rolul statului modern45

3.6. Principiul separaţiei puterilor în stat

3.6.1. Concept şi evoluţie istorică

3.6.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în stat

3.6.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional român

un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentaţilor”.

va fi ordonată de către Congres”.

Principalele modalităţi de realizarea a colaborării şi controlului între puterile statului sunt:

3.6.4. Critica principiului separaţiei puterilor în stat

Principiul separaţie puterilor nu a fost însă scutit de critici63:

3.7. Forma de stat - structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic

3.7.1. Structura de stat

Cu privire la natura Uniunii Europene, teoriile şi punctele de vedere formulate glisează de la

3.7.2. Forma de guvernământ