Sunteți pe pagina 1din 14

2. STATUL DE DREPT.

NECESITATEA RESPECTĂRII
STATULUI DE DREPT

2.1. STATUL - O FORMĂ DE SOCIETATE

Societatea se prezintă ca o reţea complexă, un desen în culori


diferite; între oameni sunt posibile cel puţin tot atâtea combinaţiuni
sociale, câte combinaţiuni chimice există în natură.1
În cadrul societăţii şi pentru ea s-au creat şi există statul, dreptul,
politica, morala. Societatea umană determină sensurile şi scopurile
celorlalte categorii numite deseori, generos, dar înşelător, bine comun
sau fericire. Ea este punctul de plecare, dar şi de revenire pentru toate
construcţiile sociale, politice şi morale.
Interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să
existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar
structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de
neabandonat este Statul.2
Dacă noţiunea de societate, prin generalitatea sa, cuprinde în
sine orice fel de legături, există printre acestea una de o importanţă
deosebită şi cu un caracter bine definit: aceasta este legătura politică
sau juridică prin care oamenii se grupează în Stat. Statul este deci o
formă de societate. Aceasta se bazează pe complexul tuturor
legăturilor. Statul pe una singură, cea mai importantă şi cea mai solidă,
căci modelează mai energic şi determină în mod mai precis decât
oricare alta relaţiile vieţii comune. Toate celelalte legături sociale
resimt în mare măsură influenţa Statului, căci ele trebuie să se aşeze
în cercul său şi pe bazele sale.3

1 P.Leroy Beaulieu – Statul modern şi funcţiunile sale, Ed. ital.,p.839


2 I. Muraru –Drept constituţional şi instituţii politice – vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p.8
3 G.delVecchio – op.cit- p.273
În stat şi pentru stat, o mulţime de indivizi dobândeşte facultatea
de a voi şi de a lucra ca entitate autonomă şi poate da vieţii sale o
direcţie unitară şi coerentă. Se produce astfel o adevărată sinteză, o
unire a persoanelor particulare, aşa încât ele alcătuiesc o nouă
entitate. “Cum una sit omnium voluntas, pro una persona civitas
habenda est”- spune Thomas Hobbes. Statul este deci subiect de drept
prin excelenţă, având un caracter desăvârşit: el nu are nevoie de
recunoaştere, având-o prin sine însuşi şi nu atârnă de nici o altă
putere, deoarece el însuşi e puterea supremă. Toate celelalte subiecte
de drept, pentru a dobândi această calitate într-o ordine juridică
determinată au nevoie de recunoaşterea statului.
Ce este deci statul ?
Hegel arăta că “…în Stat se trezeşte spiritul lumii, care a adormit
în natură..”4, iar Kant preciza – vag – că Statul nu este altceva decât
“…Reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice…”.
Totuşi, oamenii pot trăi sub aceleaşi legi atât într-o simplă unitate
administrativă, într-o comună- de exemplu-, dar şi într-o instituţie
oarecare.
O definiţie mai complexă a dat juristul italian Georgio del Vecchio
arătând că “Statul este subiectul voinţei care stabileşte o ordine
juridică; sau Statul este subiectul ordinei juridice, în care se realizează
comunitatea de viaţă a unui popor.”5 el arată că ordinea juridică este-
de altfel – un element esenţial care deosebeşte fundamental societatea
de Stat. Nu întâmplător Statul a mai fost definit pe scurt expresia
potenţială a societăţii.
“Statul – afirmă Kelsen – este un concept şi o realitate, deşi,
paradoxal, el, ca unitate, nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici pipăit. 6 El
este o construcţie pe care mulţi o ignoră sau o detestă deseori, dar pe

4 Hegel- Principiile filosofiei dreptului- Bucureşti, 1969, p. 286


5 Giorgio Del Vecchio - Lectii de fillosofie juridicå -,p. 27
6 H.Kelsen – Teoria generală a statului – Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928, p.14
care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor este
pusă în pericol. Statul creează multora speranţe, altora durere,
nemulţumire şi chiar sentimentul revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi
insurecţiilor, dar oamenii dărâmă state, pentru a le înlocui tot cu state.7
Alcătuit din trei mari elemente constitutive – poporul, teritoriul şi
puterea politică – Statul are ca scop principal apărarea interesului
general sau, cum s-a spus adesea, menirea statului ar trebui să fie
fericirea oamenilor. Căci, “… dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă
scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă
pe picioare slabe…”8
Respectarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea
principiilor separării puterilor, respectarea regulilor democratice apte
să genereze decizii corecte se constituie în sarcini care dezvăluie
partea “bună “ a statului, după cum precizează M.Duverger. El arată
însă că statul are şi o “parte rea”, anume aceea că împinge pe oameni
pe panta periculoasă a pasiunilor politice şi a luptelor fratricide pentru
putere.9
Este interesant modul în care priveşte Georg Klaus poziţia
statului, apreciind-o ca suprastructurală. “Statul – scrie autorul –
aparţine în două privinţe suprastructurii: odată sub aspect
informaţional, ca ideologie structurată într-un anumit mod, apoi ca
structură specifică statală şi administrativă, ca formă specifică de
conducere…”10
Dezvoltând această idee, Mihai Drăgănescu introduce parţial
puterea de stat (statul) în realitatea economică a societăţii arătând că:
“…puterea politică poate fi considerată ca acţionând în interacţiune cu

7 I.Muraru – op. cit. – p. 9


8 Hegel – op. cit- p. 291
9 M.Duverger – Les deux faces de l’Occident, Paris, Payard, 1972
10 G.Klaus – Cibernetica şi societatea – Bucureşti, 1966, p. 102
sfera economică strictă, formată din sferele producţiei, consumului şi
comerţului exterior…” 11

Vorbind astăzi despre statul de drept, putem spune în încheierea


acestui subcapitol că statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa
orice activitate, să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în
forma dreptului, astfel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege,
deci pe manifestarea voinţei generale.

2.2. BAZA LIBERALĂ A STATULUI DE DREPT

Construcţia teoriei statului de drept nu este opera hazardului sau


produsul unei logici pur interne a câmpului juridic. Teoria a “înflorit” pe
un anumit teren ideologic , cel al dreptului natural, înrădăcinat într-o
anumită realitate socială şi politică.
Pe de altă parte, teoria este legată de un ansamblu de
reprezentări şi valori care, forjate încet pe firul istoriei ţărilor europene,
constituie condiţiile sale de posibilitate: statul de drept presupune o
viziune a statului, entitate abstractă şi colectivă, distinctă de
societatea civilă, dar şi o concepţie asupra dreptului exprimând idealul
de justiţie; el se bazează pe o concepţie a puterii şi libertăţilor
individuale care în Franţa s-au cristalizat în Revoluţia din 1789, în SUA
prin Declaraţia de Independenţă din 1776 şi prin Constituţia
Americană, în Anglia s-a cristalizat treptat timp de secole, începând cu
Magna Charta la 1215.12
Statul de drept se inspiră dintr-o neîncredere şi bănuială de
principiu faţă de stat, căruia caută să-i încorseteze puterea pentru ca

11 M.Drăgănescu – Informatica şi societatea – Bucureşti, 1987, p.381


12 P.Miculescu - Statul de drept- Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 182
aceasta să nu devină opresivă. Această problematică apare încă din
vechiul regim; faţă de teoreticienii absolutismului - Cardin le Bret,
Richelieu, Bossuet şi alţii13, filosofii încearcă să gândească raţional
politica, bazând-o pe ideea de consimţământ, a contractului social,
concept cheie al şcolii dreptului natural modern, jusraţionalismul
(Grotius, Hobbes, Pufendorf, Locke, J.J. Rousseau) şi atribuindu-I ca
finalitate securitatea colectivă şi protecţia fiecăruia dintre membri.
Exponent al luptei împotriva absolutismului monarhic, teoria
statului de drept va coincide cu apariţia unui stat liberal care înţelege
să limiteze intervenţiile statului în viaţa socială, în numele primatului
acordat individului şi a binefacerilor prezumate ale ordinii naturale14.
În inima statului de drept se află ideea fundamentală de limitare
a puterii prin triplul joc:
- al protecţiei libertăţilor individuale;
- al supunerii puterii faţă de naţiune;
- încredinţarea unui domeniu restrâns de acţiune pentru stat.
Structurarea ordinii juridice nu reprezintă decât un mijloc de
asigura şi a garanta această limitare prin mecanismele de creare a
dreptului. Astfel, statul de drept acoperă atât o concepţie despre
libertăţile publice, cât şi una despre democraţie, precum şi o a treia
despre rolul statului de drept care constituie fundamentul ordinii
juridice15.

1. Concepţia despre libertăţi a statului de drept

Presupune anumite raporturi între individ şi stat, care susţine


întregul edificiu politic şi juridic: puterea statului îşi găseşte limitele

13 Florence Braustein, Jean Francois Pepin - iMarile docrtine filosofice, politice, religioase,
economice,Ed. Antet, 1997, p.43-45
14 Ctin Nica- Liberalismul şi societatea modernă- Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p.16
15 J.J.Chevallier - L’etat de droit, Montchrestien, E.J.A., 1992, p.59
sale în drepturile fundamentale recunoscute indivizilor, fapt ce a creat
posibilitatea unei opoziţii faţă de putere bazată pe drept16. Aceste
drepturi sunt garantate, statul de drept se bazează pe afirmarea
primatului individului în organizarea socială şi politică, fapt ce
antrenează “instrumentalizarea statului”- al cărui scop este de a servi
libertăţile- şi “subiectivizarea dreptului”, adică naşterea şi
fundamentarea drepturilor naturale ale ale omului ca drepturi
subiective, ca prerogative sau facultăţi ale omului faţă de stat.17

2. Concepţia despre democraţie a statului de drept

Presupune că voinţa naţiunii exprimată prin intermediul


reprezentanţilor săi se găseşte contrabalansată de alte cerinţe. Din
această perspectivă, teoria statului de drept apare ca un compromis
între ideologia democratică şi valorile liberale; înregistrând în
întregime presiune democratică, teoria statului de drept înţelege să
încadreze statul şi să-l dirijeze prin drept. Exemplul german ilustrează
bine acest caracter ambivalent: substituirea lui “Polizeistaat” cu
“Rechtsstaat” acoperă un proces de democratizare a instituţiilor.18
Promovarea temei statului de drept se înscrie într-o problematică
generală de adaptare a regimurilor liberale corodate de izbucnirile
democratice, obiectivul fiind acela de a diminua prerogativele
parlamentului prin revalorizarea unui executiv împodobit cu toate
virtuţile şi prin introducerea câtorva elemente de democraţie
semidirectă - referendumul. Prin controlul constituţionalităţii legilor,
teoria statului de drept oferă o cale practică de reevaluare a rolului
adunărilor parlamentare. Punând accentul pe controlul juridic, mai mult
decât pe garanţiile juridice, ea tinde să încline în mod sensibil

16 Claude Lefort - Droits de l’homme et politique, Revue Libre, nr. 7/1980, p. 25


17 J.J.Chevallier - op.cit.-p. 60
18 Idem, p.64
concepţia despre democraţie, care nu mai este doar legea majorităţii,
ci este, de asemenea, respectul regulii jocului şi a valorilor înscrise în
normele superioare ale constituţiei. Învestit cu o funcţie esenţială de
reglementare-organizare socială, dreptul devine un element constitutiv
al democraţiei. Aceasta nu mai este văzută doar ca regulă sau principiu
al voinţei majorităţii, ci este văzută, mai ales, ca o tehnică sau o
modalitate de organizare sau exercitare a puterii, astfel încât cei ce
deţin puterea (temporar) să nu o poată deturna şi folosi în interes
personal sau de grup.19

3. Rolul statului în viziunea teoriei statului de drept

Statul de drept se bazează pe o anumită viziune a rolului atribuit


statului în viaţa socială. Reificarea20 distincţiei dintre public şi privat,
prin decupajul simbolic al spaţiului social în două “sfere” închise cu
mare grijă are ca principală funcţie să fixeze limitele influenţei statale
asupra vieţii sociale, de a stabili o treaptă de oprire peste care nu se
poate trece21 cu intervenţia şi amestecul statului în viaţa societăţii
civile. Statul nu le poate face pe toate şi nici nu trebuie să le facă;
există limite obiective ale activităţii statale, care rezultă din natura
lucrurilor, care, la rândul său reprezintă temelia dreptului natural22.
Regula este nonintervenţia, iar activităţile sociale sunt în
principiu libere: statul se vede învestit cu un câmp de acţiune foarte
restrâns, acoperind sarcinile sociale indispensabile, pe care doar el
este în stare să şi le asume, pentru că ele privesc suveranitatea sau

19 J.J.Chevallier - op.cit.- p. 66
20 Reificarea este un proces în cursul căruia relaţiile sociale îmbraca forma unor relaţii între
obiecte concrete, iar omul însusi devine din subiect al proceselor sociale obiectul acestora, asemeni unui
lucru. (Vezi Dicţionarul Explicaţiv al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,
p.910)
21 Luc Ferry, Alain Arnaut - Philosophie politique - PUF, Paris, 1988, p.130
22 J.J.Chevallier - op.cit.- p. 66
ordinea publică. Pentru restul activităţilor, mai ales pentru schimburile
economice, trebuie lăsat curs liber iniţiativei private, abţinându-se de
la orice intervenţie care ar risca să deformeze funcţionarea pieţei.23
J.J.Chevalier apreciază că “… statul de drept este indisolubil
legat de reprezentarea unui stat minimal, respectuos faţă de
autonomia socialului şi care nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime:
principiul libertăţii comerţului şi industriei (“laisser faire, laisser
passer”) apare astfel ca un element constitutiv al statului de drept.24
Se poate spune astfel că libertatea, democraţia şi justiţia,
ca şi binele, adevărul şi frumosul, nu sunt o chestiune de cantitate, ci
de calitate, respectiv de juste raporturi sau puncte de echilibru ale
relaţiilor sociale, realizate pe criterii de etică şi echitate25.

2.3. PERFECŢIONAREA ARHITECTURII FORMALE A


STATULUI DE DREPT
Statul de drept a fost confruntat cu un factor esenţial de destabilizare: creşterea
în putere a executivului prin emancipare juridică şi prin criza principiului legalităţii.
Paralel, la etajele superioare ale ordinii juridice, în timp ce constrângerile cooperării
internaţionale şi mai ales ale integrării europene duceau la integrarea izvoarelor de
drept externe în ierarhia normelor, supremaţia constituţională este garantată prin
introducerea controlului constituţionalităţii legilor.26
Controlul activităţii administrative reprezintă unul dintre elementele
esenţiale de arhitectură a statului de drept. El trebuie efectuat de un judecător
independent şi garantează respectul administraţiei faţă de ierarhia normelor;
intensitatea controlului va depinde de gradul de supunere a administraţiei faţă de
drept.
Lărgirea legalităţii este cel de al doilea element de arhitectură a statului de

23 Idem,p.66
24 Idem, p.67
25 P.Miculescu - op.cit-p.194
26 J.J.Chevallier- op.cit.- p.78
drept şi reprezintă dezvoltarea reglementărilor juridice prin străduinţa judecătorului.
Judecătorul are posibilitatea interpretării normelor juridice, cu toate că, normal ar fi ca
interpretarea să fie una unitară. Cu toţii ştim însa că există posibilitatea interpretării,
mai ales acolo unde reglementarea juridică este suficinent de neclară ca să dea naştere
la multiple interpretări.
Iată de ce teoria statului de drept poate servi ca mijloc de organizare şi
funcţionare socială şi politică. Astfel, libertatea nu poate fi considerată apanajul unui
stat minimal sau maximal şi nici o chestiune de etichetă, ci o realitate concretă.
Trebuie însa ţinut seama că libertatea înseamna responsabilitate, bazată pe acţiune,
pe realizări pozitive şi recunoaşterea altora în condiţii reciproce27.
Cel de al treilea element de arhitectură a statului de drept este reprezentat de
întarirea controlului jurisdicţional , garanţie efectivă a statului de drept alături de
subordonarea juridică a administraţiei faţă de lege.
Dezvoltarea jurisprudenţei pe principiile generale ale dreptului a permis
umplerea spaţiilor legalităţii, dar această cale, mai prestigioasă decât controlul strictei
legalităţi este semănată cu capcane, iar judecătorul nu le abordează decât cu
prudenţă: principiile generale ale dreptului sunt acolo pentru a sancţiona actele mai
puţin justificabile ale ale administraţiei.28

2.4. CONCEPŢII NOI DESPRE STATUL DE DREPT

Trecând peste elementele tradiţionale cu privire la statul de


drept, trebuie să menţionăm că există o serie de concepţii noi despre
acesta, concepţii bazate pe faptul că, dincolo de ierarhia normelor,
statul de drept trebuie înţeles ca implicând adeziunea la un ansamblu
de valori şi principii care vor beneficia de o consacrare juridică explicită
şi vor fi însoţite de mecanisme de garanţie specifice. Concepţia formală
se vede legată de o concepţie materială sau substanţială, care o
înglobează şi o depăşeşte: ierarhia normelor devine ea însăşi una

27 Brian Lancaster - Elemente de iudaism-, Ed. Ethos, Bucureşti, 1995, p.25


28 J.J.Chevallier - op.cit.-p. 86
dintre componentele statului de drept substanţial.
În toate ţările democratice se găseşte un fond comun de
principii, un corpus de reguli, asupra cărora există un consens şi care
sunt aproape identice. Acest fond comun este reluat de diferite texte
relative la drepturile omului, extinse la nivel european şi internaţional.29
Şocul statului de drept este astăzi constituit în majoritatea
statelor democratice de un ansamblu de drepturi fundamentale, care
sunt înscrise în texte cu o valoare juridică superioară ( de regulă,
Constituţia)30. Dacă Constituţia SUA de la 1787 şi Declaraţia Franceză
a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 au încercat să pună kla
adăpost aceste drepturi de orice atingere a puterilor instituite, astăzi,
drepturile fundamentale beneficiază de o consacrare juridică explicită,
fiind amplasate la cele mai înalte nivele ale ordinii juridice. Astfel,
ierarhia normelor juridice devine un mijloc de protecţie a drepturilor şi
cele două dimensiuni ale statului de drept - cea formală şi cea
materială sau substanţială - se sprijină una pe cealaltă31.
Pe de altă parte, în ciuda diversităţii tradiţiilor politice, blocul
drepturilor omului comportă aceleaşi aspecte de la o ţară la alta, mai
ales sub influenţa procesului de internaţionalizare: blocul drepturilor
omului s-a constituit pornind de la diferite straturi, la nucleul originar al
libertăţilor individuale şi politice, venind să se adauge în sec. al XX-lea
drepturile economice şi sociale; intervenţia jurisdicţiilor constituţionale
şi europene întreţine o dinamică constantă de lărgire şi aprofundare a
fiecăruia dintre aceste drepturi.32

2.5. SCURTĂ ANALIZĂ ASUPRA CONCEPTULUI DE


INTERES PUBLIC

29 P.Miculescu- op.cit.-p.238
30 J.J.Chevallier -op.cit.-p. 116
31 Idem, p.117
32 Idem, p.119
La baza conceptului de administraţie publică descoperim o
noţiune la fel de importantă: aceea a interesului public. Aceasta pentru
că însăşi administraţia publică reprezintă un interes general, şi anume
acela de a beneficia de politicile naţionale, de a trăi în linişte, pentru
a putea munci, pentru a contribui la bunăstarea generală a societăţii.
Dacă individul îşi vede satisfăcute propriile sale interese (sau măcar o
parte dintre acestea), se creează condiţiile satisfacerii interesului
public.
Administraţia publică are ca scop general satisfacerea interesului
general, fără a se avea în vedere un profit material, spre deosebire de
organizaţiile-întreprinderile private care urmăresc în mod constant un
câştig material. Orice instituţie publică are ca obiectiv final servirea
interesului public. Există însă cerinţe pe care iniţiativa particulară nu
le-ar putea satisface şi care sunt esenţiale pentru societate, în general,
şi pentru fiecare membru în parte. Asemenea cerinţe alcătuiesc tocmai
interesul public33.
Trebuie însă reamarcat faptul că interesul public, ca de altfel şi
conţinutul unui serviciu public, sunt întotdeauna precizate de puterea
politică. Practic, ridicarea unei nevoi sociale la rangul de interes public
presupune şi o consacrare legislativă care să precizeze, pe de o parte
nevoia socială, iar pe de altă parte limitele de acţiune pentru
satisfacerea acestei nevoi34.Atât timp cât nu există o minimă
reglementare legală, nu putem vorbi despre interes public, iar
autorităţile administraţiei publice nu au nici o obligaţie juridică.
Interesul public reflectă valorile pe care clasa politică aflată la
putere se preocupă să le promoveze. De aceea, el diferă nu numai de
la o ţară la alta, ci chiar în interiorul aceluiaşi stat de la o perioadă
istorică la alta ( înţeleasă şi în sensul de mandat, legislatură).

33 A.Androniceanu-Management public- Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 51


34 Idem, p.51
Normele juridice prin care este precizat interesul public sunt
întotdeauna norme imperative, pentru că interesul clasei conducătoare
este acela de a pomova şi proteja propriile sale valori.
Dacă abordăm problema aceasta din perspectivă internaţională,
trebuie să căutăm valorile care ar sta la baza a ceea ce putem numi
interes public internaţional. Valorile cele mai importante ale omenirii
sunt precizate în Carta Naţiunilor Unite, în art. 1. Ele se referă la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi la egalitatea
suverană a statelor. Aceste valori sunt însă condiţionate atât de
realizarea cooperării internaţionale în vederea rezolvării tuturor
problemelor de ordin economic, social, cultural sau umanitar, cât mai
ales de soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale.
Se pune însă întrebarea cine este în măsură să decidă acest tip
de interes public şi, mai ales, cine este îndrituit să vegheze la
satisfacerea lui. Răspunsul teoretic este clar: odată ce comunitatea
internaţională, ca şi dreptul internaţional are la bază voinţa statelor,
interesul public internaţional nu poate fi stabilit decât tot de state, în
baza voinţei lor. Cu toate acestea, nu putem spune că interesul public
internaţional este o sumă a tuturor intereselor naţionale. Aceasta,
pentru că în elaborarea şi promovarea opţiunilor de politică externă ale
statelor interesul naţional al fiecăruia se întâlneşte cu interesul
naţional al celorlalţi35. Problema este însă că acest tip de întâlnire ar
trebui să aibă la bază un climat de respect al personalităţii şi demnităţii
fiecărui popor, implicând deci o politică externă de pace şi cooperare
internaţională.
Acest aspect se poate aborda şi din punct de vedere al dreptului
comunitar. Interesul comunitar primează în faţa interesului naţional.
Instituţia care veghează la respectarea Tratatelor este Comisia
Europeană, care este abilitată să declanşeze o procedură de urmărire a
statului care nu le-a respectat, să aplice sancţiuni împotriva sa şi să

35 D.Mazilu- op. cit.-p.94


sesizeze Curtea de Justiţie în legătură cu lipsurile constatate.36
Din punct de vedere practic, asistăm însă la o repartizare din ce
în ce mai inegală a puterii pe mapamond, ceea ce poate genera o
mulţime de întrebări.

2.6. NECESITATEA RESPECTĂRII STATULUI DE DREPT

Prin statul de drept se certifică faptul că democraţia se sprijină pe convingerile


comune şi pe acordul intern al tuturor cetăţenilor în ceea ce priveşte respectarea şi
prezervarea drepturilor omului. Este şi motivul pentru care acest principiu al statului de
drept se alătură principiului democratic al deciziei majoritare şi principiului dinamic al
voinţei poporului în vederea protejării şi promovării democraţiei.
Statul de drept prevede de dragul democraţiei o mulţime de proceduri şi funcţii
de control, care dau formă şi măsură instanţelor publice. El oferă politicii o bază
legală, supune întreaga expresie a autorităţii statale controalelor justiţiei, garantând
astfel libertatea cetăţenilor. El nu obligă instanţele să i se supună, ci se bazează pe o
cooperare voluntară. Acest lucru este pentru guvern şi administraţie deseori incomod,
totuşi procedurile complicate ale statului de drept modern nu trebuie să fie discreditate
ca fiind ceva pur formal, chiar dacă — aşa cum scria odinioară Tocqueville —
"oamenii care trăiesc în vremuri democratice ... nu acceptă cu uşurinţă utilitatea
formelor; ei o subestimează instinctiv ... Formele le repugnă, le provoacă uneori chiar
ură. Şi pentru că, de regulă, oamenii nu sunt interesaţi decât de interesele lor
imediate, ei se năpustesc cu pasiune asupra tuturor obiectelor dorinţei lor, fără a
accepta nici o întârziere. Ei îsi transferă această atitudine asupra politicii şi
convenţiilor care îi împiedica să-şi ducă planurile la îndeplinire. Dar tocmai ceea ce
oamenii consideră un dezavantaj al convenţiilor este un element extrem de
necesar pentru libertatea dintr-o societate. Cea mai mare realizare a acestor
convenţii este capacitatea lor de a pune o barieră între cei puternici şi cei slabi,
între guvern şi populaţie, pentru a-i controla pe primii şi pentru a le da

36 A. Fuerea- Instituţiile Uniunii Europene- Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 76-78


răgazul celor din urmă de a reflecta. Cu cât sunt mai puternici şi mai activi
suveranii şi cu cât mai indiferenţi şi mai slabi sunt oamenii, pe atât mai necesară este
existenţa unor reguli şi convenţii. De aceea, popoarele democratice au nevoie de mai
multe prevederi formale decât alte popoare."
Ar fi greşit însa să definim statul de drept democratic numai din perspectiva
regulilor şi principiilor sale formale. Pentru că legitimitatea administraţiei nu rămâne
altceva decât un principiu formal, atâta vreme cât cei care fac legile pot face ce vor
fără ca ceva să le stea în cale. S-a întâmplat totuşi ca prin intermediul unor legi
corect elaborate să fie încalcate drepturile fundamentale şi principiile statului de drept
- vezi Legea de împuternicire din 1933. Acest lucru ar însemna sfârşitul tuturor
garanţiilor oferite de statul de drept. De aceea, Constituţia trebuie să treacă înaintea
oricărei alte legi pentru a contracara astfel eventualele abuzuri săvârşite de legislativ.
Pentru că şi puterea legislativă trebuie să se supună valorilor fundamentale ale ordinii
constituţionale. Asupra ei veghează în statul de drept jurisdicţia constituţională. Ea
reprezintă nucleul oricărui statul de drept. Existenţa acesteia certifică faptul că sfera
decizională trebuie să se supună legilor comunităţii. Dar nici ancorarea
constituţională a organelor legislative, controlate de Curtea Constituţională nu ar fi
decât una formală, dacă aceste organe cu drept de modificare a Constituţiei (în cazul
în care întrunesc o majoritate parlamentară de două treimi) ar încerca să desfiinţeze
principiile şi procedurile statului de drept şi, prin aceasta, şi drepturile fundamentale
ale cetăţenilor37.
Statul de drept este o garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor noastre,
de aceea nu trebuie să uităm, atunci când suntem învestiti într-o funcţie publică, că
suntem, în primul rând cetăţeni şi că funcţia este trecătoare. Cândva vom reveni la
“funcţia” de cetăţean şi vom fi puşi în situaţia de a ne cere drepturile, de a solicita
apărarea lor. Iată de ce trebuie să respectăm şi să apărăm valorile fundamentale ale
statului drept.

37 A se vedea şi
http://www.dadalos.org/rom/Demokratie/grundkurs_3/rechtsstaat.htm#Rechtsstaat