Sunteți pe pagina 1din 12

COORDONATOR: STUDENTǍ:

Conf. univ. dr. Mioara Nedelcu Dănilă I. Ioana,


administraţie publică,
ID, anul 2
I. NOŢIUNEA DE STAT
“Nimeni, niciodată, n-a văzut Statul. Totuşi cine i-ar putea nega realitatea,
existenţa? Locul pe care îl ocupă în viaţa noastră cotidiană este atât de important, încât
nu ar putea fi retras fără a compromite posibilităţile noastre de viată. Noi îi împrumutăm
toate pasiunile umane: el este generos sau zgârcit, ingenios sau stupid, crud sau
îngăduitor, discret sau invadator. Şi pentru că îl considerăm subiect al acelor mişcări ale
inteligenţei sau sufletului care sunt proprii omului, ne îndreptăm spre el cu sentimente pe
care, de obicei ni le inspiră persoanele umane: încrederea sau teama, admiraţia sau
dispreţul, deseori ura, dar uneori şi un respect timorat sau o adoraţie atavică şi
inconştientă a forţei se amestecă cu nevoia pe care o avem de a crede că destinul nostru
nu este abandonat hazardului. Ni se întâmplă uneori să blestemăm acest stat, dar simţim
că, la bine şi la rău, suntem legaţi tot mai mult de el.” George Burdeau (profesor francez
de drept constituţional).
Pornind de la originea etimologică a cuvântului stat, precizez ca acesta provine de
la cuvântul latin status, care semnifică “stare”, “situaţie” a unui lucru sau a unei persoane.
Niccolo Machiavelli, în lucrarea Principele (1515) a folosit pentru prima dată termenul de
stat, în sens de entitate politică. Pentru a înţelege conceptul de stat am apelat la definiţiile
date statului de mai mulţi profesorii şi psihologi. Profesorul C. Dissescu considera în
cursul său statul ca fiind reuniunea mai multor oameni, formând o persoană organică
şi morală, pe un teritoriu dat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor sau, mai pe
scurt, ca persoană politică a naţiunii. Celebrul sociolog Max Weber susţine că statul
este o intreprindere politică cu caracter instituţional a cărei conducere
administrativă revendică cu succes, în aplicarea legilor, monopolul violenţei fizice
legitime. În doctrina contemporană, în sens restrâns, tehnic – juridic, conceptul de stat
desemnează forma organizată a puterii publice (Ioan Muraru, Simina Tănăsescu). Într-
o altă definiţie se subliniază caracterul instituţional al statului, cuprinzăndu-se elementele
şi funcţiile acestuia: o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un
spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi
organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile:
legislativă, executivă şi jurisdicţională (Tudor Drăganul). Într-o definiţie din dicţionar,
statul apare ca organizaţie politică şi juridică a naţiunii pe care o personifică (Pierre
Avril şi Jean Gicquel). Din perspectiva dreptului constituţional, putem defini statul ca
fiind puterea politică organizată într-un anumit teritoriu, exercitată asupra unei
comunităti de persoane, dinstinct de persoana guvernanţilor şi având capacitatea de
a-şi determina propria competenţă (suveranitatea internă şi externă). Conceptul de
stat are şi o semnificaţie proprie dreptului internaţional public. Astfel, statul apare ca
subiect de drept internaţional şi este definit ca sumă a trei elemente: un teritoriu
determinat, o populaţie stabilă şi capacitatea de a încheia relaţii cu alte state sau
suveranitate externă.
Statul este un fenomen complex, care desemnează o societate organizată, cu o
conducere autonomă.1 “În sens restrâns, prin stat înţelegem un sistem orgnizaţional, care
realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi
aplicării dreptului”.2 Statul este aşadar o instituţie juridică, dorită şi creată de naţiune,
care i-a acordat acestuia puterea suverană.3 Naţiunea are ca elemente specifice:
comunitatea de viaţă; comunitate de patrimoniu spiritual; comunitate de interese,
comunitate de aspiraţii.
Statul se caracterizează prin următoarele trăsături: este o naţiune organizată; se
supune unei conduceri unice; are legi comune; este expresia interesului general (binelui
comun). Pentru existenţa statului sunt necesare trei condiţii şi anume: naţiunea; teritoriul;
puterea publică.
II. DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE STATULUI DE
DREPT
Profesorul Ioan Deleanu, analizând determinările statului de drept, remarcă
evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă
numeroase “percepţii doctrinare” între care: statul de drept corespunde unei “necesităţi
antropologice”(H. Ryffel); el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă (J.
Chevallier); un pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil “care
mutilează de factură arbitrară alte două concepte (A. Hauriou)4”ş.a. Asemenea evaluări
sunt expresia unor abordări din perspective diferite ale premiselor şi mecanismelor
fenomenului statal în corelaţie cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea unor
multiple semnificaţii ale conceptului “stat de drept”. Câteva dintre acestea sunt: statul de
drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J.Gicquel); este un sistem de

1
Vezi Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi instituţii politice contempoane. Edit. Fundaţia
“Chemarea”, Iaşi 1992 cap.56
2
Genoveva Vrabie, op.cit., pag.47
3
Suveranitatea este reglementată în titlul I din Constituţie, intitulat: Principii generale (art.2)
4
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 100 –
101
organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului
(J.P.Henry); statul în care puterea este subordonată dreptului, toate manifestările statului
fiind legitimate şi limitate prin drept (M.J.Redor); statul de drept înseamnă garanţii
fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor (J.L.Quermonne); statul de
drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor (G. Duhamel); este
statul în măsură ă concilieze libertatea şi autoritatea (M. Miaille); statul de drept este
ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată (J.Dabin) ş.a
În condiţiile contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare
comuniste care au durat câteva generaţii şi care au introdus modificări radicale în toate
structurile societăţii – economice, politice, ideologice, culturale – şi în viaţa oamenilor,
reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit
conceptul statului de drept care să orienteze evoluţia fostelor ţări socialiste în
conformitate u valorile sociale autentice din statele democratice dezvoltate. În acest
context şi în doctrina juridică românească, s-au propus diverse definiţii care, într-o
formulare sau alta, încearcă să releve nucleul conceptual al statului de drept. Astfel într-o
opinie statul de drept este “un concept politico – juridc ce defineşte o formă a regimului
democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere
şi lege prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
în exercitarea puterii5”. Alt autor remarcă organizarea statului de drept pe baza
principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală
independenţă şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente
naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul
organelor de stat în întreaga lor activitate6.
Referindu-se la caracteristicile statului de drept, Paul Cosmovici sintetizează că
acesta “trebuie să acţioneze pe baza şi respectând forma dreptului, ca expresie a voinţei
generale. Trăsăturile sale caracteristice se aseamănă, de altfel, ideilor esenţiale ale unui
regim juridic democratic din societăţile moderne şi anume: suveranitatea poporului care
îşi găşeşte expresia în alegeri libere şi un sistem politic pluralist, separaţia puterilor şi
limitarea prerogativelor prezidenţiale , independenţa judiciarului, egalitatea cetăţenilor în
faţa legii, libertatea de opinie şi de expresie, dreptul de asociere etc. adică promovarea şi
protecţia drepturilor omului”.

5
I. Ceterchi, Actualitatea conceptului statului de drept, “Statul de drept şi economia de piaţă”, simpozion,
Cluj, octombrie 1991.
6
T Drăganu, introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1992, p.9-10
Într-o prestigioasă monografie consacrată dezbaterilor ştiinţifice contemporane
referitoare la statul de drept, autoarea Sofia Popescu semnalează diferite aspecte dedicate
acestei problematici aparţinând unor cunoscuţi specialişti din diferite ţări ale lumii,
identificând în acest sens aspecte semnificative la peste 100 de autori doar în aria analizei
conceptuale şi a trăsăturilor definitorii ale statului de drept, fapt ce remarcă, între altele,
complexitatea şi importanţa acestui subiect. Astfel, de exemplu, , în concepţia autorului
belgian Franqois Rigaux, trăsăturile definitorii ale statului de drept sunt:
- subordonarea puterii faţă de drept;
- structura piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare de organisme;
- garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului;
- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii prin duoă modalităţi: a) controlul
jurisdicţional al respectării dreptului de către organele statului, prin recursul
jurisdicţional împotriva actelor ilegale ale autorităţii şi b) controlul de natură
politică, exercitat prin adunări alese;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri: legislativă, executivă şi
judecătorească de către celelalte două. Statul de drept a fost chiar definit ca
separare şi divizare a puterilor;
- ierarhizarea puterii executive şi a puterii judecătoreşti care să permită
controlul între autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri.
S-a remarcat de curând în cadrul analizelor post totalitare dedicate statului de
drept necesitatea instaurării societăţii civile cu o condiţie sine qua non a realizării statului
de drept. S-a relevat că societatea civilă implică asigurarea circulaţiei nestănjenite a
informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei
şi luarea de atitudini, la nivel colectiv, spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea
socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii
regionale şi profesionale care nu sunt controlate direct de instituţii statale. Una dintre
condiţiile statului de drept este considerată autonomia dreptului, respectarea statului
contemporan al dreptului şi, în general, a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde poate
fi dreptul. Din această perspectivă se relevă primatul dreptului, emanciparea şi
independenţa sa relativă în raport cu statul, individualizarea dreptului ca fiinţă socială
distinctă.
“Statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuieşte domnia legii în
întreaga lui activitate, fie în raporturile cu cetăţenii, fie cu feritele organizaţii sociale de pe
teritoriul lui”.7
Statul de drept implică numeroase şi complexe aspecte şi anume:
 Nu apare, în mod direct, în raporturile juridice interne şi uneori în cele
externe decât prin organele sale;
 Exercită suveranitatea prin poporul român, cu ajutorul organelor sale
reprezentative şi prin referendum8, conform art.2 alin 1 din Constituţie;
 Are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi
(art.4 alin.1 din Constituţie);
 Este o organizaţie instituţionalizată.9;
Legea fundamentală română instituie democraţia reprezentativă în cadrul căreia
conducerea societăţii este realizată de popor, prin organele sale reprezentative.
Statul organizat la parametrii democraţiei reprezentative, acţionează în mod
obişnuit în relaţiile concrete prin trei categorii principale de organe: parlamentul ,
organele executive şi organele judecătoreşti, ultimele două categorii de organe putând
fi sau alese sau numite.10
III. CONDIŢIILE SOCIAL – POLITICE ALE STATULUI DE
DREPT
Statul de drept caracterizat prin domnia legii necesită, pentru apariţia sa unele
condiţii social-economice şi anume:
a) crearea unui sistem democratic de adoptare a legii;
b) separaţia puterilor în stat;
c) asigurarea şi desfăşurarea independenţei justiţiei;
Toate formele de activitate în statul de drept trebuie realizate (desfăşurate) pe baza
legii ce urmează a fi respectată şi aplicată corespunzător, ea reprezintă sinteza aspiraţiilor
întregii societăţi.

7
Art.1 alin.3 prevede: “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, puterile
şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptate şi pluralismul politic reprezintă
valori supreme şi sunt garantate de stat”.
8
Aliniatul 2 al art.2 din Constituţie stabileşte că: “Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu”.
9
Despre statul de drept a se vedea : Genoveva Vrabie şi Sofia Petrescu (Cap. VII: Stat şi Drept. Statul de
drept) p.183 – 197
10
Art.90 din Constituţie prevede: “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere
poporului să-şi expreime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”.
Teoria şi practica statului de drept evidenţiază că este imposibilă participarea
tuturor cetăţenilor la elaborarea legii, care în practică, se adoptă cu majoritate de voturi a
adunării legislative (ale celor două camere ale parlamentului). Acest sistem de elaborare a
legilor este mai puternic democratizat prin aplicarea referendumului şi a iniţiativei
populare.

IV. ELEMENTELE STATULUI


Sensul larg al noţiunii de stat, utilizat în special în dreptul internaţional public,
este acela de sumă a trei elemente: teritoriu, populaţia şi puterea de stat.
TERITORIUL
Teritoriul este denumit şi “elementul material” al statului. El poate fi definit ca
acel cadru spaţial, geografic, în limitele căruia se exercită puterea instituţionalizată statal.
Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate,
funcţiile statale, fără niciun fel de ingerinţă din afară. Delimitarea teritorială se realizează
prin reglementarea frontierelor de stat. Frontierele reprezintă acele linii reale sau
imaginare trasate între diferite puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului
statal. În dreptul internaţional public, frontiera reprezintă linia de democraţie a limitelor
teritoriale în care statul îşi exercită suveranitatea. Frontierele pot fi clasificate după mai
multe criterii. După aliniamentul urmat, ele pot fi: naturale, artificiale sau geometrice sau
astronomice. Frontierele naturale sunt stabilite urmând o anumită formă de relief sau altă
formă geografică. După criteriul componentelor teritoriale pe care se situează, frontierele
pot fi: frontiere terestre, fluviale, maritime, aeriene. Alte elemente ale teritoriului, cu o
mai mare în dreptul internaţional public, sunt: zona contiguă, zona economică exclusivă şi
platoul continental.
POPULAŢIA
Populaţia reprezintă gruparea de oameni supusă ordinii juridice a unui stat
determinat. Pentru a constitui un stat, o astfel de grupare de oameni trebuie să aibă
scopuri comune, să dezvolte un anumit tip de raporturi, să aibă o anumită structură. În
acest context trebuie făcute unele precizări cu privire la asocierea termenilor populaţie şi
popor, populaţie şi naţiune. În concepţia normativistă,există o identitate între conceptele
de populaţie şi popor. Poporul este în acastă viziune, totalitatea indivizilor care constituie
baza apariţiei statului, unit prin caracteristici comune de limbă, tradiţii, origine, cultură. O
altă concepţie despre populaţie aparţine teoreticienilor epocii revoluţionare franceze, care
au identificat statul şi implicit populaţia cu naţiunea. În această viziune, naţiunea este
considerată o entitate juridică distinctă de indivizii care o compun, o persoană juridică
aparte, care reprezintă însuşi fundamentul statului. Definitorie pentru noţiunea de
populaţie este astăzi instituţia cetăţeniei: populaţia reprezintă suma cetăţenilor unui stat.
alături de aceştia, populaţia poate să cuprindă şi cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi sub
jurisdicţia acelui stat. aşadar populaţia unui stat poate cuprinde, pe de o parte, toţi
indivizii aflaţi pe teritoriul statului şi supuşi jurisdicţiei acestuia, indiferent de cetăţenie, şi
pe de altă parte, toţi cetăţenii statului respectiv, indiferent pe ce teritoriu se află aceştia.
SUVERANITATEA
Suveranitatea sau “elementul formal” al statului, este un concept ce poate fi
înţeles în mai multe sensuri: trăsătură a puterii de stat, care o face să fie supremă altor
puteri din cadrul societăţii; însăşi puterea de stat, adică acel ansamblu de competenţe
proprii specifice statului; calitate a titularului puterii statale, ce îi conferă acestuia o
anumită poziţie în mecanismul statal. De asemenea, termenul “suveranitate” a fost utilizat
pentru a desemna anumite prerogative ale unor entităţi politico – etatice, în funcţie de
contextul în care se manifestă: suveranitatea naţională, suveranitatea de stat etc.
V. SOCIETATEA CIVILǍ
Conceptul de societate civilă, înainte de a fi reţinut de limbajul sociologic, s-a
conturat graţie filosofiei politice şi teoriei privitoare la guvernământul modern. Conceptul
dat are geneză teoretică veche. Încă în Roma Antică e atestată expresia “societas civilis”;
termenul “civilis” desemna la ei atât cetatea ca grup politic organizat cât şi societatea cu
indivizii pe care îi integra.
În elaborarea ideii de societate civilă, un loc important îi revine lui Tomas
Hobbes. Conform concepţiei sale, toţi oamenii sunt înzestraţi cu aceleaşi calităţi fizice,
morale şi intelectuale ceea ce îi face egali între ei. Oamenii se nasc liberi şi în acţiunile lor
se conduc de interesele personale, iar forţa motrică a conduitei lor este atingerea
bunăstării materiale în viaţă. Deoarece oamenii au aceleaşi drepturi la acţiune, incercarea
de a le realiza îi conduce la ciocniri de interese. Lipsa însă a distincţiei dintre “al meu ” şi
“al tău” duce la războiul “tuturor împotriva tuturor”, care ameninţă întreaga omenire.
Legile naturale care exprimă aşa virtuţi ca: dreptatea,libertatea compătimirea, bunătatea,
ş.a nu sunt îndeajuns pentru păstrarea păcii. De aceea se impune obiectiv trecerea de la
starea naturală şi legile naturale la o altă societate, şi legi civile. Ea mai apoi este numită
“societate civilă”.
Diferenţierea nu doar semantică ci şi conceptuală a raportului dintre stat şi
societatea civilă a consacrat-o în plan teoretic G.W.F.Hegel. La începutul secolului al
XIX-lea în lucrarea “Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi ştiinţa
statului”(1821) el a întreprins o diferenţiere semantică a termenilor. Cu acestă diferenţiere
conceptuală distinctă Hegel contribuia la clasificarea unei relaţii evidente, totodată se
propunea o explicare a realităţii sociale din vremea sa în termeni mai adecvaţi. Într-o
măsură mai pronunţată decât în secolele anterioare această organizare marchează o
delimitare relativ netă între două planuri majore: cel al vieţii politice generale concentrată
în stat ca putere sau expresie a intereselor generale, pe de o parte şi cel al indivizilor şi al
grupurilor umane particulare ce deveneau tot mai proeminente pe de altă parte. Termenul
de societate civilă a fost astfel detaşat de cel de stat şi folosit de Hegel pentru a denumi
acea sferă a activităţii concrete, rezervată urmării de către oameni a scopurilor private,
egoiste, a intereselor personale concepute de ei ca scop prioritar. Domeniul societăţii
civile se dezvoltă în spaţiul dintre mediul familiei tradiţionale, aflat în proces de slăbire a
solidarităţii şi nivelul superior de organizare – statul. În general definiţia pe care o găsim
la Hegel este: “Societatea civilă este o diferenţiere dintre familie şi stat” Hegel totuşi
susţine că statul este o treaptă superioară de dezvoltare în comparaţie cu societatea civilă.
În stat şi nu în societatea civilă se ţine cont de voinţa comună a cetăţenilor. Societatea
civilă apare doar ca o arenă de interacţiune, colaborare şi contradicţie a diferitor interese
şi tendinţe de amplificare a unor elemente din contul altora. Nu întotdeauna societatea
civilă e în stare să oprească conflictele dintre interesele particulare şi cele comune fără a
atrage statul. Aşa deci, este permisă în anumite condiţii acapararea societăţii civile de
către stat. doar menţinând societatea civilă în supunere, susţine Hegel, statul îi poate
asigura libertatea cetăţeanului. În sensul larg al cuvântului soceitatea civilă este ceea ce
nu este stat, cea până la care nu ajunge influenţa statului. Ea se distinge odată cu apariţia
statului ca sferă autonomă şi independentă de el. Pentru înţelegerea societăţii civile aşa o
determinare nu este insă suficientă. În primul rând, în ea se spune numai despre ceea ce
nu este societatea civilă, însă nu ne dă o închipuire despre ceea ce ea este ca atare. Prin
societate civilă, însă nu ne dă o închipuire despre ceea ce ea este ca atare. Prin societatea
civilă, în sensul propriu al acestei expresii cel mai des se subânţelege o sferă aparte a
vieţii sociale care este independentă de stat dar există de rând cu acesta, şi este compusă
din diferite grupuri şi mişcări sociale, uniuni şi comunităţi culturale, naţionale, teritoriale
şi serveşte ca o formă de exprimare a multiplelor interese ale personalităţii. Societatea
civilă ne-o putem închipui şi ca un fel de spaţiu social în care oamenii interacţionează în
calitate de indivizi independenţi în stat.
Valoarea şi importanţa societăţii civile se concentrează în funcţiile pe care le
îndeplineşte. Distingem şase funcţii de bază:
1. Funcţia integrativă. Societatea civilă uneşte oamenii în grupuri şi
comunităţi pe baza principiului binevol. Funcţia aceasta determină
normele şi graniţele capabile de a bloca potenţele distructive ale luptei
dintre forţele sociale şi în acelaşi timp capabile de a le îndrepta într-o
direcţie constructivă.
2. Funcţia instrumentală. Funcţie care asigură atingerea scopurilor
colective.
3. Funcţia distributivă. Funcţia de împărţire a rolurilor şi recompenselor
în cadrul societăţii civile.
4. Funcţia reproductivă. Funcţia care asigură reproducerea vieţii şi a
relaţiilor sociale. La nivel inferior ea constă în acordarea minimului de
mijloace de existenţă pentru bolnavi, bătrâni, orfani, invalizi ş.a.
5. Funcţia regulativă. Ea constă în reglarea şi controlul asupra
comportamentului oamenilor prin intermediul normelor şi sancţiunilor
sociale. Societatea singură, independentă de stat, dispune de mijloace şi
sancţiuni cu ajutorul cărora poate impune individul să respecte aceste
norme.
6. Funcţia comunicativă. Prin intermediul ei se efectuează atingerea
înţelegerii, a consensului dintre interesele contradictorii şi orientate
diferit a indivizilor, organizaţiilor, asociaţiilor, mişcărilor sociale ş.a.
Din cele expuse mai sus putem concluziona că toţi cercetătorii fenomenului
disting unele caracteristici comune ale societăţii civile dezvoltate de astăzi. Aceste
caractersitici sunt:
♦ Indivizi, instituţii, uniuni, asociaţiiindependente una de alta şi
independente faţă de stat;
♦ Surse de venit autonome;
♦ Multitudinea formelor de proprietate existente în paralel cu dominarea
formelor de proprietate privată şi economia de piaţă;
♦ Structura societăţii în clase şi preponderenţa clasei de mijloc;
♦ Caracterul istoric al formării societăţii civice;
♦ Înradăcinarea valorilor democratice;
♦ Legătura nemijlocită cu statul de drept;
Din cele relatate aici se reliefează totodată unele distincţii nete dintre stat şi
societatea civilă. Spre deosebire de stat, care cunoaşte diverse forme de guvernare şi
conducere, societatea civilă este posibilă numai în condiţiile unui regim democratic. Dacă
statul poate fi preindustrial şi industrial, atunci societatea civilă ia naştere numai pe o
platformă industrială. Statul, după natura şi destinaţia sa tinde către stabilitate, chiar
putem spune spre conservatism, societatea civilă însă e schimbătoare, dinamică în esenţa
ei. Statul şi societatea civilă sunt însă genetic legate una de alta. În procesul dezvoltării
ele coexistă uneori paşnic, uneori tinzând să-şi acapareze reciproc sferele de influienţă.

În concluzie, societatea civilă este în acelaşi timp: 1) o sferă (un domeniu) a vieţii
sociale, reglementată de o anumită ordine legală (un set de reguli, cutume), dar autonomă
în raport cu statul, în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi
grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor, aspiraţiilor private şi de grup; precum
şi 2) diversitatea formelor de organizare (de asociere) prin care se exprimă public şi se
încearcă promovarea acestor interese, de la cele economice, culturale, informaţionale,
educative, profesionale până la cele civice şi politice.
BIBLIOGRAFIE

1. Maria Harbădă, “Introducere în drept”, Editura Universitatea


Alexandru Ioan Cuza, p. 26 – 37;
2. Bianca Selejan Gutan, “Drept Constituţional şi instituţii politice”,
Editura Hamangiu, Bucureşti 2008, p.87 – 96;
3. Ion Craiovan, “Tratat elementar de Teoria generala a statului şi
dreptului” Editura All Beck, Bucureşti, p.156 – 161;
4. Dumitru Mazilu, “Teoria generală a dreptului” Editura All Beck,
Bucureşti, p. 98 – 106;