Tema 2: Statul și dreptul

1. Noţiunea de stat
Dacă în unitatea de învăţare tratată în precedent, am văzut care sunt accepţiunile date
noţiunii de „drept”, precum şi care sunt marile „opere”, „monumente legislative” din istoria
dreptului, cu precizarea factorilor principali de configurare a evoluţiei instituţiilor juridice, în
unitatea de faţă vom afla cum se înfăţişează relaţia dintre drept şi stat.
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană,
asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi
aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.
Termenul de stat a cunoscut următoarele accepţiuni:
 statul reprezintă puterea centrală, în opoziţie cu comunităţile locale(regiuni,
departamente, oraşe, comune);
 statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea unei societăţi;
 statul reprezintă o modalitate istorică de organizare socială prin care grupurile sociale şi-
au promovat interesele comune.
 statul desemnează o societate politică organizată(statul român, statul francez, statul
german etc.).
Giorgio del Vecchio defineşte statul ca fiind „subiectul ordinii juridice, în care se realizează
comunitatea de viaţă a unui popor, coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se
dispun diversele ţesuturi sociale, expresia potenţială a societăţii”.

2. Apariţia statului
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, istoria statului fără să
coincidă cu istoria societăţii umane.
Apariţia statului a fost precedată de o foarte prelungită perioadă de dezvoltare lentă a
forţelor de producţie în epoca comunei primitive, în care principalele forme de organizare
cunoscute au fost : ginta, fratria, tribul, uniunea de triburi.
Cu alte cuvinte, statul a apărut ca răspuns la anumite cerinţe într-un anumit moment al
evoluţiei sociale.
Însă cea mai importantă formă de organizare socială, premergătoare apariţiei statului, a
fost democraţia militară, care corespundea organizării militare a vieţii comunităţilor în care
purtarea războaielor devenise o preocupare permanentă.
În acest stadiu al organizării comunităţilor apare şi se consolidează proprietatea privată,
care generează diferenţele sociale în clase. Întregul complex al vieţii materiale reclamă cu
necesitate o formă superioară de organizare socială, adică statul, formă de organizare care adoptă
drept criteriu fundamental teritoriul. Astfel, au apărut primele organizări statale constituite în
Orientul antic, în Egipt, Babilon, China, India, Persia, în urmă cu aproape 6000 de ani. O
definiţie a statului, rămasă celebră până în epoca modernă, atribuită lui Marcus Tullius
Cicero(106 – 43îHr.), este în sensul că statul este res populi adică este cauza poporului(o grupare
de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea lor la aceleaşi legi şi printr-o comunitate de
interese).
Un alt moment important în contextul origini şi apariţiei statului, îl constituie răspândirea
creştinismului, acesta transformând învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor săi schimbând în
profunzime societatea ultimului Imperiu Roman, premergător evului mediu. Aceste idei creştine
erau în sensul că cel care conduce, fie că este sau nu rege, nu este decât un locţiitor al lui
Dumnezeu, iar legea divină era considerată superioară oricărei legi elaborate de om.
Învăţăturile lui Hristos recomandă omului supunere faţă de puterea instituită. În epistola
către romani, sfântul apostol Pavel, afirmă că „orice persoană trebuie să fie supusă suveranilor
pentru că nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu”, glorificând astfel supunerea faţă
de autorităţile civile, cât şi ascultarea, nesupunerea faţă de acestea echivalând cu înfruntarea lui
Dumnezeu, care le-a stabilit.
După crizele politice din prima jumătate a se colului a XVII- lea, gândirea politică din
Franţa şi Spania este preocupată de justificarea monarhiei absolute, considerată forma de
conducere preferabilă tuturor celorlalte, mai ales pe motivul unicităţii deţinătorului puterii.
Absolutismul va cunoaşte forma sa deplină în Franţa, începând cu Henric al IV-lea(1589 - 1610)
şi terminând cu modelul impus de Ludovic al XIV-lea(1643 - 1715), supranumit „Regele soare”,
pentru acesta suveranitatea absolută a regelui trebuia să se manifeste în domeniile legislativ,
executiv, judiciar dar şi religios.
Materialismul dialectic şi istoric(de inspiraţie marxistă), a plasat problematica statului în
contextul nemijlocit al luptei de clasă, statul fiind conceput ca un instrument de dominaţie a unei
clase asupra alteia.
În concepţia marxistă, istoria omenirii demonstrează opoziţia dintre proletariat şi
burghezie, această din urmă clasă exploatând economic şi politic proletariatul, fără a fi dispusă
să renunţe la această dublă putere.
Prin urmare, a fost fundamentată necesitatea unei revoluţii proletare care să asigure
răsturnarea burgheziei de la putere, urmată de o perioadă tranzitorie a dictaturii proletariatului în
cursul căreia să se realizeze exproprierea colectivă a mijloacelor de producţie iar burghezia să
dispară ca şi clasă socială.
 Societatea comunistă, fiind etapa următoare, în cadrul acestei doctrine caracterizată, din
punctul de vedere al situaţiei economice prin planificare, muncă liberă şi voluntară, politica
reducându-se la o disciplină socială liber acceptată de cetăţeni. În această etapă, ultimă de
dezvoltare, societatea comunistă, proprietatea particulară urma să fie desfiinţată, iar lupta de
clasă este privită ca inexistentă.
Fascismul, doctrină politică totalitară, dezvoltată de Benito Mussolini în Italia, se opune
principiului separaţiei puterilor în stat, libertăţilor individuale, şi proclamă statul totalitar,
conceput a fi condus de un partid unic. Statul trebuie să controleze toate domeniile: politic,
educaţional, religios şi economic, autoritatea supremă fiind Ducele, acompaniat de Marele
Consiliu Fascist.
Nazismul, altă doctrină politică totalitaristă, dezvoltată de Adolf Hitler în lucrarea sa
„Mein Kampf”(„Lupta mea”), în Germania, a instituit şi amplificat conceptul de rasă umană, a
clasificat rasele în inferioare şi superioare. Din această concepţie rasială decurgea natura statului
nazist: poporul era reprezentat de statul condus de fuhrer care nu trebuie ales din moment ce el
corespunde unei chemări, unei necesităţi interioare a poporului. Statul german trebuia să
îndeplinească idealul purităţii rasei, prin eliminarea fiinţelor inferioare, a bolnavilor, prin
interzicerea căsătoriilor mixte dintre arieni şi nearieni, iar în politica externă acelaşi stat german
trebuia să dobândească „spaţiul vital” prin război.

3. Elementele constitutive ale statului

Statul se identifică şi se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut necesare pentru
a putea vorbi de stat în înţelesul deplin şi modern al cuvântului.
a) Elementul personal – reprezentat de populaţie,
denumită generic colectivitate umană, socială, cea asupra căreia acţionează statul. Între populaţie
determinată generic, fiecare membru al acesteia şi instituţiile statului există o legătură juridică
(cetăţenie), morală şi, uneori, tradiţionalist-religioasă.
Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor, se raportează la un
anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii, dar şi interese.
b) Elementul material ( teritoriul ), acesta reprezintă un criteriu politic în baza căruia
statul îţi stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi construieşte o structură specială a aparatului de
conducere şi se conştientizează conceptul de suveranitate.
Giorgio del Vecchio, referindu-se la teritoriu spunea că acesta este „o suprafaţă de
pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia” .
Teritoriul uni stat este reprezentat de spaţiul geografic alcătuit de suprafaţa de pământ, de
subsol, ape şi coloana de aer de deasupra acestora, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea.
Cu alte cuvinte, teritoriul unui stat este compus din: partea terestră; partea acvatică, formată din
apele interioare şi teritoriale; subsolul părţilor terestră şi acvatică; spaţiul aerian de deasupra
părţilor terestră şi acvatică, până la limita superioară a atmosferei.
Dreptul statului asupra întregului teritoriu este un aspect al suveranităţii sale.
c) Forţa publică(puterea de stat). Statul îşi creează un aparat din ce în ce mai complex pe
care îl utilizează, potrivit ordinii juridice, pentru apărarea ordinii în societatea respectivă. Acest
element – puterea de stat, devine cel mai caracteristic criteriu al statului, o componentă esenţială
a conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de
autoritate(în societate existând următoarele forme de autoritate: morală, politică, religioasă,
juridică).
Puterea de stat se deosebeşte de celelalte categorii sau forme de autoritate prin
următoarele trăsături: are caracter politic, are o sferă generală de aplicabilitate, dispune de
structuri specializate care o realizează(la nevoie, prin mijloace violente) şi este suverană. Aceste
caracteristici sunt cu atât mai importante în epoca actuală când conceptul de stat naţional face
obiectul unor analize şi abordări în contradicţie cu doctrina clasică.
Aşa cum a rezultat de mai sus, puterea de stat este suverană, suveranitatea desemnând
prerogativa(dreptul) statului de a organiza şi conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte
state, prerogativă care este privită atât sub aspectul laturii sale interne, cât şi sub aspectul unei
laturi externe.
Astfel, latura internă a suveranităţii statului este cea care se referă la puterea acestuia de a
conduce societatea, de a comanda în ultimă instanţă, prerogativă ce se materializează în
elaborarea normelor juridice şi în urmărirea aplicării acestora în practică, pentru realizarea
idealului său, acela al ordinii de drept.
Mai mult, fiecare stat îţi organizează „treburile interne”, potrivit ideologiei pe care o
promovează şi filosofiei pe care o dezvoltă în numele acesteia. În consecinţă, statul, prin
intermediul dreptului, stabileşte modul de organizare şi mecanismul de funcţionare a puterilor
publice, statutul juridic al cetăţenilor, regimul proprietăţii, organizarea partidelor politice, cadrul
general al obiectivelor economice de importanţă strategică.
Sub aspectul laturii sale externe, suveranitatea reprezintă ansamblul activităţilor ce
alcătuiesc comportamentul statului în raporturile cu celelalte state, demersurile sale concrete în
vastul teritoriu de acţiune al societăţii naţiunilor. Această latură a suveranităţii este denumită şi
independenţa puterii sau neatârnarea acesteia.
Statul îşi stabileşte singur, fără amestecul vreunui alt stat, politica sa internă şi externă,
manifestându-şi astfel independenţa în domeniul relaţiilor internaţionale, fiind obligat în acelaşi
timp să respecte normele dreptului internaţional, precum şi drepturile suverane ale altor state.
4. Funcţiile statului
Statul are următoare funcţii, astfel: funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă,
funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
a) Funcţia legislativă – stabileşte dreptul, normele generale şi obligatorii de conduită;
b) Funcţia executivă – prin care se organizează aplicarea legilor, punerea lor în aplicare în
cazuri concrete;
c) Funcţia judecătorească – sancţionează încălcarea legilor şi soluţionează litigiile
juridice;
d) Funcţia economică – organizează activitatea economică;
e) Funcţia socială – organizează un sistem de protecţie socială, asigurări sociale şi de
sănătate;
f) Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de instruire şi educare a
tuturor cetăţenilor.

5. Forma statului
Forma statului este un concept complex care exprimă modul de organizare a conţinutului
puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt : forma de guvernământ, structura de stat şi
regimul politic.
a) Forma de guvernământ – desemnează modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme ale statului, iar din acest punct de vedere, cele mai întâlnite forme de
guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.
Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh(rege, domn,
împărat, prinţ, emir) ereditar sau desemnat, potrivit unor proceduri specifice, în funcţie de
tradiţiile regimului constituţional. Cele mai cunoscute tipuri de monarhii sunt: monarhiile
constituţionale(caracterizate prin limitarea puterilor monarhului de către legea fundamentală a
statului, pe care monarhul nu o poate modifica, însă acesta poate dizolva Parlamentul, poate
organiza noi alegeri, având dreptul de a respinge legile votate de parlament) şi monarhiile
parlamentare(caracterizate printr-o autoritate redusă a monarhului, Parlamentul fiind, în fapt,
abilitat să formeze guvernul pe baza majorităţii parlamentare, formă de guvernământ care există
astăzi în Anglia, Belgia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).
Republica este forma de guvernământ în care cetăţenii aleg un şef de stat denumit, de
regulă, preşedinte, iar în cadrul acesteia guvernarea se realizează prin reprezentanţii aleşi după
proceduri electorale stabilite prin lege. Preşedintele poate fi ales direct prin vot universal sau de
către parlament. Cele mai cunoscute forme de republică sunt republicile parlamentare şi
republicile prezidenţiale. Republicile parlamentare sunt caracterizate prin aceea că şeful statului
este ales de către parlament, în faţa căruia răspunde, iar ca urmare, poziţia acestuia este inferioară
parlamentului. Astfel de forme de guvernământ întâlnim în prezent în Germania, Austria, Italia,
Finlanda, Ungaria. Republicile prezidenţiale sunt caracterizate prin alegerea şefului statului fie
direct, prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat de către cetăţeni, fie indirect, prin
intermediul colegiilor electorale sau al electorilor(cazul alegerii preşedintelui SUA). În cadrul
acestor forme de guvernământ, prerogativele preşedintelui sunt puternice(în SUA, preşedintele
este şi şeful Guvernului).

6. Structura de stat
Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,
criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare(simple) şi state compuse(federale).
Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi a
unui singur rând de organe centrale de stat(un singur legiuitor, un singur guvern, un singur organ
judecătoresc suprem). Sunt state unitare: România, Bulgaria, Italia, Suedia, Ungaria, Franţa.
Statul federativ(compus sau unional), este format din două sau mai multe state membre,
din unirea cărora se creează un stat nou – federaţia, ca subiect unitar de drept. În aceste state
există două rânduri de organe de stat centrale: organele federaţiei(Parlament, Guvern, organ
suprem de justiţie) şi organele statelor membre, în sensul că fiecare stat are un Parlament, un
Guvern şu un organ de justiţie suprem propriu. Parlamentul federal este, de regulă, bicameral.
Sunt state federative: Statele Unite ale Americii, Mexicul, Canada, Argentina, Brazilia, India,
Germania, Australia, Elveţia.

7. Regimul politic
Ca latură componentă a formei statului, regimul politic reprezintă modalităţile practice
prin care puterea politică este organizată într-o ţară determinată.
Din punct de vedere al regimului politic, statele se clasifică în: state democratice, state
oligarhice şi state monocratice(despotice).
Statele democratice se caracterizează prin faptul că autoritatea publică se întemeiază pe
voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte, autoritate care proclamă şi garantează
libertăţile publice, sistemul pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, exercitarea imparţială a
justiţiei, separarea puterilor în stat, respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
Statele oligarhice se caracterizează prin aceea că autoritatea publică este deţinută şi
exercitată de o categorie restrânsă de persoane, de o minoritate, aceştia din urmă nedeţinând
puterea în baza unui mandat acordat de popor, ci pe baza unor criterii prestabilite ca, de
exemplu: vârstă (geontocraţia), avere (plutocraţia), naştere (aristocraţia). Statele monocratice se
caracterizează prin faptul că autoritatea publică, puterea în expresia ei directă, este exercitată de
o singură persoană(rege, împărat, prinţ, conducător, preşedinte). Monocraţia a dus, în cele din
urmă, la totalitarism, la tiranie şi despotism(exemplu: Germania, sub conducerea lui Hitler;
Italia, sub conducerea lui Mussolini; URSS, sub conducerea lui Stalin; România, sub dictatura
lui Ceauşescu).
Aşa cum rezultă din cuprinsul Constituţiei, Republica Moldova este stat naţional,
suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social.
Statul de drept este acela în care domnia legii este evidentă, în care sunt proclamate,
garantate şi valorificate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în care se realizează echilibrul
colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice, în care este garantat şi se realizează accesul
liber la justiţie.
În statul de drept se stabilesc competenţe clare pentru fiecare autoritate publică, astfel
încât substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
Orice autoritate publică are obligaţia de a-şi duce la îndeplinire sarcinile şi prerogativele
cu care a fost investită.
Republica Moldova este şi un stat social pentru că trebuie să imprime tuturor acţiunilor
economice şi politice un conţinut social pregnant, fundamentat pe valori etice şi umane, care să
permită exprimarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, valorificarea egală a şanselor.