Drept constituţional şi instituţii politice

Capitolul I.
STATUL ŞI DREPTUL ÎN SISTEMUL PUTERII

1. Noţiunea, criteriile şi esenţa statului

Noţiunea de stat s-a format din verbul latin „statuo", care înseamnă „a pune, a
aşeza, a întemeia". Statul este considerat cea mai importantă instituţie sau chiar
instituţie politică. Cuvântul „stat" are două accepţiuni1; într-o accepţiune, prin stat este
înţeleasă importanţa a trei elemente: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. în
această accepţiune statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele,
oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile.
Într-o a doua accepţiune (în sens restrâns) prin stat se înţelege forma organizată a
puterii poporului, concret - mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune
strict juridică. Statul este produsul istoriei societăţii umane. El a apărut pe o anumită
treaptă a evoluţiei societăţii umane, din raţiuni multiple. Strict juridic, statul este un
ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi
alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. 1q aceste
organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi
publici.
Prin acestea, statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de
nevoie (silit).
Statul se impune pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are
implicaţii asupra trăsăturilor şi procedeelor utilizate de state, dar nu asupra conceptului
în sine.
Statul are o serie de funcţii: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia
jurisdictională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale,
funcţii sociale, funcţii represive. Statul se înfăţişează ca fenomen esenţialmente istoric.
El apare la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică,
institutionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere politică oficială, legitimă.
în concluzie, statul este o formă perfecţionistă a societăţii.
Termenul "stat" poate fi reperat din perspective diferite. Din perspectivă
sociologică, statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice,
societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane
relativ omogene, întruchipând naţiunea şi care este guvernată de o putere
institntionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei
părţi din colectivitate ca voinţă generală.
Această voinţă poate aparţine, în condiţii concret-istorice, unui grup restrâns sau
unui grup majoritar.
Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă,
stabilă şi permanenţi, detaşată de persoanele fizice care în calitatea lor de agenţi ai
puterii exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. Persoana morală
este un centru organizat de interese legitime şi juridic protejate. Calitatea de persoană
morală publică este inerentă statului şi absolut trebuitoare pentru a desemna titularul
abstract şi permanent al puterii. Ca asemenea persoană, el este subiect de drept, titular
de prerogative şi responsabilităţi.
In sens restrictiv, concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el
desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.
Criteriile statului. Personalitatea juridică a statului constituie unul dintre criteriile
sale. Statul este aşa cum afirmă un clasic francez - o „persoană a dreptului, în care se
rezumă abstract colectivitatea naţională". O „persoană a dreptului", nu o persoană fizică;
pe scurt, statul este o „persoană morală" sau .juridică". Aşadar, acest prim criteriu al
statului trebuie reţinut.
In cadrul statului, pe temeiul şi în condiţiile legii, există numeroase alte persoane
morale de drept public sau de drept privat (de exemplu: comuna, oraşul, judeţul sau
unele asociaţii, societăţi). Pentru doctrina clasică, altă calitate nu poate fi decât
suveranitatea.
Autoritatea statală este deci o autoritate suverană şi tocmai de aceasta ea este o
autoritate exclusivă. Nici o altă autoritate, în interiorul statului sau în afara lui, principial,
nu se poate opune autorităţii siatale şi nici nu o poate concura.
Esenţa statului. Privitor la esenţa statului, două sisteme doctrinare s-au conturat şi
cristalizat:
a) Concepţia potrivit căreia statul este un fenomen al forţei, un instrument
deconstrângere;
b) Concepţia comform căreia statui este, prin excelenţă, un fenomen
voluntar.Ideea comună primului sistem doctrinar este aceea de constrângere, de
dominaţie. Chiar dacă dominaţia nu reprezintă caracteristica sau dimensiunea
exclusivă a statului, aceasta este, totuşi, - susţin promotorii acestei doctrine
-dimensiunea lui esenţială. în acest sens. concepţiile sociologice, propunându-şi să
depăşească „pozitivismul juridic" necesar, dar insuficient pentru a explica fenomenul
statal, pun în evidenţă ideea de forţă, de constrângere.
Dacă dreptul este produsul „solidarităţii sociale", iar această solidaritate este o
necesitate a vieţii sociale spune L. Duguit, atunci statul răspunzând cerinţei de a
menţine ordinea socială, se înfăţişează ca „forţă irezistibilă de constrângere.
Ideea comună celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul". Este o
doctrină mai realistă, generoasă şi fertilă în procesul articulării mecanismului statal şi al
definirii funcţiilor acestuia, mai presus de toate, aceea de a realiza acordul de voinţă
între guvernaţi şi gw.ernanţi. Este, de asemenea, o doctrină nu numai compatibilă cu
democraţia, ci chiar spriiinindu-se pe ea, asigurându-i efectivitatea şi expresivitatea.
Varietatea concepţiilor posibil a fi integrate în acest sistem doctrinar concurează
rezultatele lui benefice.

2. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o comunitate politică ocupând un anumit teritoriu, având un

guvem şi beneficiind de suveranitate, atât în interior, cât şi în afara graniţelor sale. într-o
analiză politologică, statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi
organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi
restul populaţiei.
Modul de constituire şi organziare diferă de la stat la stat şi poate fi generat de
factori naturali (aşezarea geografică, conformaţia solului), militari (cuceriri teritoriale),
economici (bogăţiile naturale).
De aici rezultă cel puţin patru elemente definitorii ale noţiunii de stat:
• organizarea politică a unei comunităţi umane;
• gradul de coeziune a colectivităţii respective;
• raporturile de comandă/supunere (subordonare) existente între guvernanţi şi
guvernaţi;
• legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către guvernanţi.
Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice sau politice
cumulate calitativ. Acestea sunt:
1) naţiunea,
2) teritoriul,
3) autoritatea politică exclusivă sau suverană.
 1. Naţiunea. Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi
umane. Cu alte cuvinte, populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un
teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat.
Naţiunea, ca formă superioară de comunitate umană, inconfundabilă cu alte
colectivităţi, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă
şi este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine
etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţie şi de
idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe
un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al
coeziunii statului şi al permanenţei lui. în acest sens, în art. 1 (alin. 1) din Constituţia
României se proclamă:
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil."
Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi
culturale comune, situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale, nu întotdeauna
aceste elemente pot fi întrunite, fără, ca naţiunea să fie afectată. în acest sens, cele
două state germane au format, până la reunificare (octombrie 1990) o singură naţiune,
deşi unele elemente ale acesteia nu au fost întrunite (comunitatea economică de viaţă).
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din
România constituie un element etnic unic. Cele două state coreene cuprind împreună o
singură naţiune. îndeosebi în perioade de crize militare şi politice, analiştii s-au întrebat
dacă există una sau mai multe naţiuni arabe.
Toate aceste exemple arată cât de relativ poate fi conceptul de naţiune, el
situându-se, aparent, în afara oricărei definiţii.
Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei, dar nu o
uniformitate absolută.
Identificarea Stat-Naţiune este considerată, în doctrina constituţionalistă
occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună, pentru că ea asigură cea mai profundă
solidaritate în rândul populaţiei3. De fapt noţiunea Stat-Naţiune reprezintă o componentă
a doctrinei tratatelor de pace încheiate după primul război mondial şi rămâne un factor
structuram al relaţiilor internaţionale.
Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi
formarea statului naţional în 1859. La 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit statul naţional
unitar român. în ceea ce priveşte Statul Multinaţional, acesta este statul a cărui
populaţie este formată din diferite rase sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având
culturi şi un trecut istoric diferite.In asemenea state, coeziunea naţională este dificil de
asigurat, dar nu imposibil de realizat.
2. Teritoriul. Dimensiunea materială a statului este teritoriul. Teritoriul de stat
este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloana aeriană de
deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea exclusivă şi
deplină. Această definiţie cuprinde elementele teritoriului din perspectiva dreptului
internaţional.
Teritoriul îndeplineşte un rol de maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict
al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute câteva dintre
funcţiile acestuia:
1) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui
de alte state;
2) El constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-
ounitate coerentă a populaţiilor indefinite şi instabile;
3) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planul
realităţii concrete;
4) Teritoriul determină, sub aspect fizic şi în anumite limite, întinderea şi prero-
gativele puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia;
5) Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a
cetăţenilor.trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;
6) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât „cine deţine solul
 deţine locuitori", imprimând acestora un sens comun de existenţă.
Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are caracterul unei puteri publice
continuu exercitate, care este suprapusă dreptului de proprietate. Fiind un element
constitutiv al statului, teritoriul capătă automat unele trăsături ale acestuia.
(A se vedea. Cristian Ionescu. Instituţii Politice fi Drept Constituţional. Editura
Economică. Bucureşti.2002)
De aceea, puterea statului asupra teritoriului naţional este mai presus decât
dreptul de proprietate, care presupune posibilitatea juridică a schimbării titularilor săi.
Elementele constitutive ale teritoriului. Teritoriul este partea din globul
pământesc care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a
apelor, asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Indiferent de întinderea lui,
teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte acelaşi rol.
Solul, principalul element al teritoriului este alcătuit din uscatul aflat sub
suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere georgafic.
Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică
internaţională, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv. Spaţiul acvatic
este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, băilor ca
ape interioare, precum şi din porţiunea maritimă, de o anumită lăţime, care se întinde
de-a lungul ţărmului în afara limitelor apelor interioare şi care poartă denumirea de
„mare teritorială" sau „ape teritoriale". O prelungire a teritoriului statului este „platoul
continental", adică solul şi subsolul mării adiacente coastelor, dar situate dincolo de
marea teritorială, în principiu până la o adâncime de 200 m. Spaţiul aerian reprezintă
coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic.
Delimitarea teritoriului. Fixând în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului
trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul cosmic.
Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt liniile reale sau imaginare trase între
diferite puncte din globul pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt
terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face,
deocamdată, fie prin manifestarea unilaterală de voinţă a statului respectiv, fie prin
convenţii internaţionale încheiate de statele interesate.
Frontierele făcând parte din teritoriu sunt, de asemenea, inviolabile. Constituţia
României, în art. 3 (alin. 2) postulează inviolabilitatea frontierelor, precizând că aceastea
sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional.
Se pune întrebarea: există vreo relaţie între teritoriu şi populaţie? Răspunsul este
da. Orice societate, orice stat presupun un minimum de populaţie stabilă- Este necesar
ca populaţia să prezinte anumite caracteristici specifice? Răspunsul este afirmativ.
în cadrul populaţiei unui stat se găsesc, în general, două categorii de locuitori:
locuitori având aceeaşi cetăţenie (cei mai numeroşi); locuitori care nu au calitatea de
cetăţeni ai statului respectiv.
Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o legătură juridică -„cetăţenie".
Această legătură este determinată în mod suveran de către stat pe anumite criterii: jus
sanguinis sau jus lori (jus soli). Străinul este cetăţean al altui stat şi rămâne supus
acestuia din punctul de vedere al îndatoririlor'cetăţeneşti. în această categorie intră şi
indivizii fără cetăţenie (apatrizii). O categorie suplimentară şi nesemnificativă o formează
indivizii cu dublă cetăţenie.

Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică multiple probleme de ordin
economic, financiar, politic, social, cultural, religios, etnic.
Aspectul cantitativ al populaţiei se pune în raport cu fenomenul demografic. în
această privinţă este dreptul statului de a stabili o anumită rată de creştere demografică
â populaţiei sau măcar de a o controla.
Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporţie
mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. în funcţie de această
regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale.

Organizarea administrativă a teritoriului

Teritoriul este organizat, sub aspect adminstrativ, în comune, oraşe şi judeţe. în
condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii4.
Prin „organizarea administrativă a teritoriului" se înţelege delimitarea acestuia în
„unităţi administrativ-teritoriale" în scopul situării autorităţilor administraţiei publice
locale şi judeţene, precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca şi în scopul aplicării
principiilor autonomiei locale şi al descentralizaţii serviciilor publice.
Ordinea nominalizării unităţilor administrativ-teritoriale nu este întâmplătoare,
comuna şi oraşul constituind unităţile de bază.
3. Autoritatea politică exclusivă sau suverană este o formă superioară de
organizare socială care, alături de naţiune şi teritoriu concură la alcătuirea statului.
în condiţiile autonomiei locale şi ale descentralizării administrative, consiliile locale
de la nivelul comunelor şi oraşelor dispun de largi prerogative, mult apropiate de cele ale
autorităţilor centrale. Comunele şi oraşele nu sunt totuşi state, autoritatea lor politică şi
juridică nefiind „suverană", nici măcar în parte.
Autoritatea politică este instituţionalizată, impersonalizată. Ea există în „instituţii",
în ea însăşi, nu în oamenii care o exercită efemer. Tocmai această instituţionalizare sau
impersonalizare îi asigură permanenţa. Deci, schimbarea a autorităţii politice nu
afectează identitatea şi continuitatea statului. în societate există multiple şi diverse
„autorităţi" sau „puteri".
Puterea de stat ca formă instituţionalizată a puterii politice este ireductibilă la
celelalte „puteri" din societate, în considerarea câtorva trăsături specifice.
între acestea, suveranitatea este neîndoios cea mai importantă şi singura cu
adevărat proprie.
Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga populaţie
prerogativele sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea
respectivă împotriva oricărei agresiuni.
Unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul său
inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat,
organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean;
raporturile personale şi patrimoniale între indivizi, prin intermediul normelor juridice.
Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor de
drept, instituirea unei ordini juridice stricte constituie, astfel, una dintre
caracteristicile definitorii ale suveranităţii puterii de stat, singura îndrituită să îmbrace în
haină normativă voinţa poporului şi să-i confere acesteia, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului, autoritate şi obligativitate generală.
Legătura indisolubilă dintre suveranitatea puterii de stat şi ordinea juridică dintre
stat şi drept are rădăcini istorice adânci, apariţia şi cristalizarea diferitelor formaţiuni
sociale desfăşurându-se ca un proces istoric complex, în care latura politică a activităţii
sociale, rolul statului suveran s-au împletit armonios cu elaborarea şi aplicarea normelor
de conduită.
Prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăţi ca putere
suverană. într-un anume sens, comunitatea socială este sinonimă cu ordinea, iar
autoritatea serveşte drept fundament pentru instituirea ordinii pe care societatea o
reclamă. Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei
constituţionale adoptate în mod democratic.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de
către majoritatea populaţiei. O condiţie de bază a legitimităţii este respectarea de către
putere a Constituţiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorită
activităţii sale. Lipsa de legitimitate într-o asemenea situaţie se exprimă prin pierderea
de către guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor
parlamentare. Elementele legitimităţii puterii politice sunt:
1) legalitatea instituirii puterii cu respectarea Constituţiei;
 2) corecta folosire a acestei puteri în conformitate cu legile statului.
Este important faptul că, în numele legitimităţii sale, instituţia politică exercită
dominaţia socială. La rândul său, populaţia se supune ordinelor primite de la
guvernământ (instituţia politică), în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care, de altfel, i-a
conferit-o prin sprijinul său electoral.
Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica
puterii (a sursei, naturii şi organizării sale de a fi conformă cu ceea ce crede preferabil
sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate).
Din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere
şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune o anumită recunoaştere a
acestui drept de către guvernanţi.

3. Noţiuni generale despre drept; subiectele de drept şi izvoarele

dreptului

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul

creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului.
Creând dreptul, statul impune regulile de conduită, norme obligatorii pentru toţi.
Prin drept, statul îşi exprimă puterea de comandă formulând exigenţe economice,
umane, politice. La fel ca şi statul, categoria „drept" cunoaşte două accepţiuni: dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv se înţelege totalitatea normelor
juridice. Dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror
aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei
persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes
personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea
unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Normele juridice care formează
sistemul de drept al unui stat se grupează în ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul
obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în dreptul public şi
drept privat. Este o clasificare exactă, corectă, făcută încă de jurisconsulţii romani.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi
raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc
prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de
drept: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor
particulare, fizice sau juridice (morale şi raporturilor dintre ele). în dreptul privat sunt
cuprinse dreptul civil, dreptul comercial.
In esenţa sa, dreptul este instrumentul principal prin care autoritatea statală,
puterea de stat îşi exercită, în virtutea suveranităţii sale, rolul şi funcţiile de consolidare
şi apărare a organismului social, a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a
comportamentului uman, astfel încât să nu lezeze valorile economice, sociale, politice,
juridice, etice pe care se întemeiază o anumită comunitate socială şi de care beneficiază
prin vocaţie fiecare individ.
Subiectele de drept sunt persoanele fizice şi juridice. Calitatea de subiect de
drept nu este dobândită automat sau din oficiu, ea este conferită de stat cu respectarea
anumitor condiţii; aceste condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică şi
juridică pentru a i se recunoaşte calitatea de subiect de drept diferă, în general, de la un
stat la altul şi de la o epocă istorică la alta.

Fiecare stat suveran deţine prerogativa de a stabili condiţiile necesare

recunoaşterii calităţii de subiect de drept. Atribuirea calităţii de subiect de drept în
anumite raporturi juridice presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice,
adică a posibilităţii de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit.
Capacitatea juridică a unui subiect de drept poate avea un caracter general (posibilitatea
legală de a avea drepturi şi obligaţii) sau un caracter special (posibilitatea legală de a
avea şi exercita anumite drepturi şi obligaţii care formează statutul persoanei fizice sau
juridice). De aici, se.poate distinge capacitatea juridică a alegătorului de cea a
candidatului la o funcţie electivă, capacitatea juridică a militarilor, cea a miniştrilor, cea a
membrilor Parlamentului.
In concluzie, subiectele de drept sunt oameni luaţi individual ori în considerarea
funcţiei lor în cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale, confesionale, precum şi
persoanele juridice. Şi unii şi alţii sunt participanţi la anumite raporturi juridice şi dispun
de capacitatea juridică, adică sunt titulari de drepturi şi obligaţii specifice acestora.
Termenul de „capacitate" este strâns legat de persoana omului şi de personali-
tatea sa. Personalitatea omului este un produs al societăţii şi al culturii sale. În sens
sociologic se consideră că personalitatea determină valoarea omului, capacitatea lui de
acţiune.
Capacitatea juridică apare ca o premisă iniţială, legală şi teoretică, a calităţii de
subiect de drept; ea este deci o condiţie sine qua non a drepturilor şi obligaţiilor concrete
ce revin sau incumbă părţilor într-un raport juridic.
Subiectele de drept (persoana sau organizaţiile acesteia), dispunând de capacitate
juridică, nu apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în
raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea
drepturi şi obligaţii în viitor.
Subiectul de drept este un fenomen social real şi poartă amprenta tipului formelor
de organizare economico-sociale, în care oamenii îşi duc existenţa.
Persoana - cetăţenii, străinii, apatrizii - apare în raporturile juridice ca subiectul cu
raza de participare cea mai largă.
Cetăţenii statului pot, în principiu, să participe la toate raporturile juridice
bucurându-se, în acest sens, de capacitatea juridică generală. Cetăţenii pot intra în
raporturi de drept atât între ei, cât şi cu statul, cu organele statului, cu organizaţiile
economice sau cu organizaţiile nestatale.
Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care
capacitatea sa juridică se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Acţionând ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale,
oamenii îşi satisfac drepturile şi interesele legitime, garantate de Constituţie şi alte legi.
Participarea cetăţenilor ca subiecte de drept în raporturile juridice concrete apare
astfel ca o formă importantă de realizare a contactului social, a cooperării în procesul
convieţuirii.
În anumite limite pot participa ca subiecte de drept străinii şi persoanele fără
cetăţenie.
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturile juridice interne,
cât şi în raporturile juridice de drept internaţional. în dreptul intem, statul apare ca
subiect de drept mai întâi în raporturile de drept constituţional7. Spre exemplu, statul
apare ca subiect de drept constituţional în raporturile de cetăţenie.
În raporturile sale cu persoanele care au cetăţenie română, statul are o serie de
drepturi şi obligaţii. De asemenea, statul acordă cetăţenie, aprobă renunţarea la
cetăţenie, retrage cetăţenia, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii
altor state.
Statul apare totodată ca subiect în raporturile de drept constituţional prin
intermediul cărora se realizează federaţia, precum şi în raporturile statului privit ca
întreg şi unităţile administrativ-teritoriale.
Statul mai apare ca subiect de drept în raporturile rezultate din donaţii şi legatele
în favoarea statului. Bunurile fără stăpân sau confiscate trec, de asemenea, în
proprietatea statului.
Organele statului sunt subiecte de drept. în procesul de realizare a dreptului,
participarea organelor de stat - organele puterii legislative, organele administraţiei,
organele justiţiei, organele procuraturii - se realizează comform competenţei rezervate
prin Constituţie şi legile de organizare şi funcţionare fiecărei categorii de organe, precum
şi fiecărui organ în parte. Ca subiecte de drept, organele statului îndeplinesc cel puţin
trei categorii de competenţe: exercitarea conducerii de stat în diverse domenii,
soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept
faţă de altele şi asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii
de drept încălcate, recuperarea prejudiciilor. Parlamentul este subiect de drept
constituţional în relaţiile care privesc, spre exemplu, alegerea sau revocarea guvernului,
controlul activităţii unor organe. în relaţiile administrative apar ca subiecte de drept
organele administraţiei de stat centrale sau locale.
In domeniul ocrotirii ordinii sociale, al apărării şi garantării exercitării libere şi
nestingherite a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, al apărării proprietăţii publice
sau private şi orânduirii de stat participă ca subiect de drept organele de justiţie, de
procuratură şi cele ale Ministerului de Interne. Aceste organe participă în numele statului
la raporturi juridice complexe, de drept material şi procedural, în care se manifestă
autoritatea statală, exprimată în volumul drepturilor conferite organelor şi care le
determină competenţe şi numeroase garanţii şi drepturi procesuale şi un sistem special
de control.
Organele statului, în afara participării lor ca purtătoare ale autorităţii, apar uneori
şi ca persoane juridice, în raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea
competenţei lor (de exemplu, raporturile în care intră o instanţă cu o cooperativă în
vederea reparării mobilierului din sălile de judecată).
În concluzie, participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezintă o
deosebită importanţă pentru viaţa economică şi social-culturală a ţării.
Izvoarele dreptului. Conceptul de „izvor de drept" are o dublă accepţiune; izvor
în sens material şi izvor în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi
„izvoare reale" sunt concepute ca un adevărat „dat" din afara dreptului şi exterior
acestuia, care justifică şi determină acţiunea legiuitorului.
Izvorul de drept în sens formal este forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică:
lege, regulament, decret, decret-lege, ordonanţă etc. Deşi dreptul însumează un
ansamblu de norme juridice, acestea sunt cuprinse potrivit unor criterii şi reguli precise,
în anumite acte juridice. Tocmai aceste acte contituie izvorul de drept.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului sunt
următoarele:
• Obiceiul juridic (cutuma);
• Doctrina;
• Practica judiciară şi precedentul juridiciar;
• Contractul normativ;
• Actul normativ (legea).
Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială,
obiceiul precedă dreptului, el apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii.
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei practici.
Cutumele reprezintă o practică înrădăcinată, încât oamenii socotesc că prin ele îşi
exercită un drept pozitiv. Romanii numeau obiceiul juridic "mores majoram" (moravurile
bătrânilor).
Obiceiul apare astfel ca un fel de convenţie tacită a membrilor societăţii sau a
grupurilor sociale.
Obiceiul este încă prezent în dreptul privat (civil şi comercial), în dreptul public
(constituţional şi administrativ).
în dreptul constituţional el este prezent în mod deosebit sub forma tradiţiilor
(tradiţiile constituţionale, parlamentare, republicane, monarhice, tradiţiile organizării
administrativ-teritoriale).
Sistemele de drept aparţinând familiei anglo-saxone (Common law) menţin şi
astăzi dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
În dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de
tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului statelor cu
privire la recunoaşterea unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în
relaţiile dintre ele.
Doctrina este considerată izvor de drept; cuprinde analizele, investigaţiile,
interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. In istoria
dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit. Doctrina a jucat un rol important în
Evul Mediu. Cu timpul, atunci când obiceiurile au fost strânse şi publicate în culegeri,
rolul doctrinei a scăzut, fără să dispară.
Practica juridiciară şi precedentul judiciar. Practica judecătorească, denumită
şi jurisprudenţă este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
către instanţe de toate gradele.
Atitudinea de rezervă faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept
jurisprudenţei este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor.
Într-un stat de drept, crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor
judecătoreşti revenindu-le sarcina aplicării legilor la cazuri concrete.
În plan istoric, jurisprundenţa a jucat un rol important ca izvor de drept în dreptul
roman. În sistemele juridice conectate la bazinul de civilizaţie anglo-saxon, jurisprudenţei
continuă să i se recunoască rolul de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) este
alcătuit de hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice. Precedentul judiciar joacă un rol
foarte important, iar judecătorul nu este simplu interpret al legii, ci un creator de lege
(juge made law). O cauză poate fi soluţionată pe baza unui precedent pronunţat cu sute
de ani înainte.
În dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia
organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Federaţiile se creează, în
general, ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc să
compună federaţia.
În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale, contractul normativ este izvor de
drept, sub forma contractelor colective de muncă în care se prevăd condiţiile generale
ale organizării procesului muncii într-o ramură determinată şi pe baza cărora sunt
încheiate apoi contracte individuale de muncă.
În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă
izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimţământului liber al
statelor şi numai în această măsură el este izvor de drepturi şi obligaţii pentru statele
semnatare.
Actul normativ juridic (legea) este izvor de drept. Legea, ca izvor de drept,
apare la romani, ca un acord între magistrat şi popor (magistratul propune - rogat
-poporul acceptă — iubeţ - propunerea făcută).
în sensul larg şi comun al termenului, legea - însemnând orice regulă de drept
obligatorie - cuprinde orice izvor de drept. Actul normativ este izvorul de drept creat de
organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative (parlament, guvern,
organe adminstrative locale). Actul normativ cuprinde norme general obligatorii, a căror
aplicare poate fi realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a statului.
Sistemul actelor normative juridice este compus din legi, decrete, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor
administrative locale. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Lucrul
este firesc, deoarece legea este actul normativ elaborat de Parlament, organul puterii
legiuitoare, care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor.
în cadrul legilor, se remarcă, prin importanţă şi prin note fundamentale, legile
constituţionale. Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a
ordinii într-un stat. Constituţia, această „lege deasupra legilor", formulează valorile
fundamentale într-o formă normativă şi creează "convingerea că există o regulă de drept
superioară a puterii publice, pe care o limitează şi căreia îi impune sarcini."
Străbătând toate raporturile societăţii, Constituţia trebuie să rezulte firesc din
relaţiile unui popor.
în acest sens. Legile, în general, dar în mod special Constituţia trebuie să fie
oglindită în starea unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare şi de înţelegere.

Capitolul II.
NOŢIUNEA DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
NOŢIUNEA DE INSTITUŢII POLITICE

1. Raporturile şi normele de drept constituţional

În opinia noastră, relaţiile sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii. Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care
formează obiectul de reglementare al dreptului constituţional este faptul că ele apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
În stabilirea obiectului dreptului constituţional se ivesc mai multe dificultăţi. O
primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire
la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum
diferită a procesului de instaurare şi menţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei
dreptului constituţional.
O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de
întrebarea dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.
Există opinii în sensul cărora Constituţia ar cuprinde, în afara normelor de drept
constituţional, şi norme de drept civil, drept administrativ, drept judiciar.
Conform acestor opinii, folosindu-se criteriul obiectului pentru delimitarea
ramurilor de drept, se consideră că normele din Constituţie privitoare la proprietate sunt
norme de drept civil, că cele privitoare la administraţia de stat sunt norme de drept
administrativ, deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice ramurilor de drept
indicate.
Majoritatea juriştilor, cu precădere specialiştii în drept constituţional, nu împăr-
tăşesc aceste opinii, deoarece ei consideră că toate normele cuprinse în Constituţie sunt
norme de drept constituţional. Astfel s-a considerat că normele din Constituţie care
privesc sistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social nu reglementează
relaţii sociale, ci consfinţesc esenţa statului, bazele acestuia (economică şi socială), că
relaţiile de proprietate, de repartiţie sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului.
Dreptul reglementează relaţiile de proprietate ca relaţii între oameni care apar ca
subiecte de drept. Cât priveşte raporturile de proprietate şi cele ce privesc repartiţia este
clar că reglementarea lor se face în primul rând prin Constituţie, iar normele dreptului
civil sau alte ramuri de drept nu fac decât să dezvolte aceste reglementări de principiu,
fundamentale.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter
deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru
menţinerea şi exercitarea puterii. In sistemul de drept ar exista deci două mari categorii
de norme juridice, şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii
dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul
de reglementare.
În concluzie, se impun două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri
de drept, şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor
fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul
obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din Constituţie sunt norme de
drept constituţional pleacă de la ideea că legea fundamentală, Constituţia,
reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului
civil, dreptului administrativ, dreptului muncii.
Reglementarea lor şi de către Constituţie nu rămâne fără consecinţe; cât priveşte
natura lor juridică, ele dobândesc în acelaşi timp şi caracterul de raporturi de drept
constituţional. Ceea ce atribuie acestor raporturi şi caracterul de raporturi de drept
constituţional este faptul că principiile stabilite de Constituţie trebuie respectate de către
Parlament atunci când procedează la elaborarea legilor ordinare.
În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şi anume:
• relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care, fiind reglementate
şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către
Constituţie,devenind implicit şi raporturi de drept constituţional;
• relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de regle-
mentare numai pentru normele de drept constituţional.
Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul
complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
În concluzie, formează obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se
nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele
puterii şi bazele organizării puterii. Sunt de asemenea, relaţii de drept constituţional cele
care apar în activitatea de exercitare a puterii.
În ceea ce priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care
generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii
economici şi factorii sociali. Ele impun în stat existenţa unor reguli care să stabilească
drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să asigure atingerea scopurilor
societăţii. Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare
statului. dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei.
Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional
este chemat să reglementeze, în privinţa teritoriului, relaţiile privind structura de stat şi
organizarea administrativ teritorială, iar pentru populaţie, relaţiile privind cetăţenia şi
drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat, sunt de drept constituţional,
deoarece în funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat, prin unul sau mai
multe organe legiuitoare.
De asemenea, sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în
legătură cu organizarea administrativ-teritorială, căci aceasta indică aşezarea teritorială
şi a organelor statale. Raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridic al cetăţeanului
sunt raporturi de drept constituţional şi privesc direct instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. La fel sunt raporturi de drept constituţional, acele raporturi care se
nasc în exercitarea puterii.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele
reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor
activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau
grupaţi pe colective. Ca trăsături specifice ale subiectelor raporturilor de drept
constituţional, acestea sunt: unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie
statul, fie un organ reprezentativ şi aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un
raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
După unii autori, se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte
ale raporturilor de drept constituţional. în opinia altor autori, se ajunge la concluzia că
unităţile administrativ-teritoriale pot apărea ca subiecte şi în raporturile de drept
constituţional, dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege •
colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a teritoriului ţării, cu condiţia de
a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept
constituţional.
În opinia noastră, unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, dar nu înţelese ca părţi de teritoriu, ci ca grupuri de
populaţii organizate pe teritoriu.
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt:
 • Poporul;
• Statul;
• Organele statului (autorităţile publice);
• Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii.
• Cetăţenii;
• Străinii şi apatrizii.

Poporul. Unii autori contestă poporului calitatea de subiect de drept. Alţi autori
admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit,
alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
În opinia noastră, poporul este subiect al raporturilor juridice de drept consti-
tuţional, deoarece îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia Constituţiei ţării, potrivit
căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei
unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimar.
Poporul român are, în mâinile sale, întreaga putere şi singur are dreptul să decidă
asupra sorţii sale, lucru pe care-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere
şi exercitare a puterii.
Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa în mod direct, nu prin intermediul
altor organe. El poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia
stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului.
Statul este un alt subiect al raporturilor de drept constituţional. El poate apărea ca
subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca
subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.
Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept
constituţional. Organele legiuitoare apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept
constituţional.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de
drept constituţional. Acestea sunt comisiile parlamentare care, deşi nu pot emite acte de
conducere obligatorii îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control.
Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii pot fi subiecte ale raporturilor de
drept constituţional, ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare.
Constituţia şi unele legi (izvoare de drept constituţional) stabilesc expres
posibilitatea acestora de a fi participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţi-
nerea şi exercitarea puterii. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a
propune candidaţi la alegeri (articolul 4 din Constituţia României).
Pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi de senatori se constituie birouri
electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de drept
constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane învestite cu anumite
demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe
circumscripţii electorale.
In primul caz, ei intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional pentru
realizarea drepturilor lor fundamentale, iar în al doilea caz, apar ca subiecte ale
raportului de reprezentare, care este un raport de drept constituţional, iar în ultima
situaţie, apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de deputaţi, de senatori sau a şefului de
stat.
Străinii şi apatrizii pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în
raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic.

3. Normele de drept constituţional

 Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita
oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte
normative care sunt izvoare de drept constituţional.
După unii autori de drept constituţional, discutând dispoziţiile constituţionale ce
reglementează relaţiile sociale care privesc aspecte sociale şi economice, se consideră
că acestea au caracter de consacrare.
în opinia lor, se arată că normele de drept constituţional nu s-ar conforma
structurii logico-formale a normei juridice, în sensul că unora le-ar lipsi sancţiunea.
O asemenea susţinere este de natură să ducă la concluzia că dreptul constituţional
nu este un veritabil drept, din moment ce normele sale, fiind lipsite de sancţiuni nu pot fi
aduse la îndeplinire şi pot fi deci ignorate.
Pentru a înţelege corect sensul normelor dreptului constituţional, trebuie să se ştie
ce este norma juridică, urmând ca apoi să se regăsească elementele generale în norma
de drept constituţional şi, totodată, să se urmărească ce anume trăsături proprii are
aceasta din urmă. Norma Juridică3 este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă
socială de conduită generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat
în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în
conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă de
condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
Orice normă juridică este un comandament impus de puterea publică, formulat
uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. în conţinutul oricărei norme
juridice este înmagazinată o anumită reprezentare conştientă a legiuitorului în legătură
cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relaţiile sociale. Norma
juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate
exista şi nici nu poate fi explicat în afara realităţii sale normative. în general, cuvântul
„normă" este echivalat cu cel de „regulă."
Plecând de la caracterul general al normei juridice, Hegel caracterizează norma ca
o determinare universală care trebuie aplicată la cazul concret.
Norma juridică are un caracter general şi impersonal. Caracterul general şi
impersonal al normei juridice necesită unele nuanţări. Astfel, prin faptul că norma
juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe
întreg teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii.
Există norme juridice care vizează părţi determinate ale teritoriului (zona de
frontieră, domeniul silvic, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite
categorii de subiecte (căsătoriţi, militari, comercianţi, elevi, studenţi). Nu se poate afirma
că o normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai mult sau mai puţin
impersonală pentru motivul că are sau nu o sferă de aplicare ce coincide cu întregul
teritoriu sau cu întreaga populaţie. Această trăsătură este reală şi
caracteristică oricărei norme juridice din momentul intrării sale în vigoare.
Norma juridică are un caracter obligatoriu intervenind în domenii esenţiale ale
societăţii, domenii care fie sunt contingente guvernării, fie privesc finanţarea socială
publică sau privată a individului; norma juridică conţine prevederi care nu sunt lăsate la
liberul arbitru al subiectului: ele sunt impuse acestuia, într-o varietate de modalităţi.
Pentru a deveni obligatorie norma juridică se bucură, spre deosebire de toate celelalte
norme sociale, de exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de asigurare a traducerii
în viaţă, eventual prin constrângere).
În acest scop, nu este suficientă forţa ce o impune, această forţă trebuie să fie o
forţă eficace şi legitimă.
Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere exterioară, prin
sancţionarea juridică. „Niciodată — scria Sofocle - nu vor fi respectate legile într-un stat
unde nu există frică de pedeapsă".
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite trăsături; obligativitatea
normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în
care intervin (public sau privat), de forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă
norma, ca drept pozitiv, de câmpul aplicabilităţii sale.
Astfel, o normă juridică cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca şi o normă
juridică cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie normativă a organului
administrativ local.
Scopul normei de drept scop realizat de Justiţie, de activitatea cu caracter juridic a
administraţiei şi de cetăţean - este acela de a asigura relaţiilor sociale securitatea
esenţială precum şi armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor.
Norma juridică îşi va realiza scopul în măsura în care răspunde interesului pe care-1
reprezintă.
In concluzie, norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de
conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit
unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc
bazele puterii, definesc unele instituţii.
Prevederile care conţin formularea unor principii sau definiţii nu pot fi excluse din
sfera noţiunii normei juridice, deoarece şi ele au un caracter normativ. Conceptul de
normă juridică face parte din ansamblul de noţiuni şi categorii ale gândirii juridice, prin
intermediul cărora realitatea juridică este explicată. Din punctul de vedere al structurii
sale logice norma juridică este alcătuită din următoarele elemente:
• Ipoteza;
• Dispoziţia;
• Sancţiunea.
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia
sau sancţiunea normei. în ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean.
părinte, copil, soţ/soţie, gestionar, etc.) sau în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în
mod generic (persoană fizică, persoană juridică).
Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. în dispoziţie sunt cuprinse drepturile
şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. De aceea
se afirmă că dispoziţia normei de drept formează conţinutul acesteia. Ea cuprinde
imperativul, comandamentul normei sau elementul său raţional (reprezentarea
conştientă a legiuitorului faţă de exigenţele vieţii în comun).
Dispoziţia normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită
(exemplu: obligaţia instanţei de judecată de a dispune citarea părţilor la primirea
acţiunii; obligaţia comerciantului de a solicita înmatricularea în registrul comerţului).
Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sancţiunea conţine
urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei
(sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea
promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă). Sancţiunea are rolul de a descuraja în
mod deliberat comportarea particulară nelegală.
Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem, armonizat de valori şi
criterii. Sancţiunea juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau
religioasă.
Sancţiunea juridica apare ca un complex de urmări nefavorabile - obligarea la
dezdăunare, lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi,
privarea de libertate, urmări care sunt expresia autoapărării sociale faţă de
comportamentul deviant al membrilor săi. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă
faptul că norma nu a fost respectată, cu toată garanţia ce i-o conferă sancţiunea.
Legiuitorul, scria Lucian Blaga, trebuie să reglementeze nu doar spiritul de
supunere, ci şi spiritul de libertate care există în oameni.
Corespondenţa, intuită în filozofie de Kant, între moralitate şi legalitate, aşază, în
perspectivă, pe alte baze legătura dispoziţiei normei juridice cu sancţiunea sa.
 Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că
ea acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi. Norma juridică română
se aplică asupra cetăţenilor săi (principiul cetăţeniei active). Ea are incidenţă şi asupra
cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra apatrizilor (persoanelor fără
cetăţenie).
Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură
este faptul că, în ultimă instanţă, respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere
statală. În dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale
sancţiunilor.
Sancţiunile din dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea
mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a
unui act normativ etc. în ceea ce priveşte normele dreptului constituţional, acestea pot fi
clasificate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. Normele
juridice sunt edictate în vederea aplicării lor.
Legiuitorul are în vedere în procesul elaborării normative interese sociale majore,
urmăreşte să ofere garanţii bunei dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze
valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul,
spaţiul şi persoana.
In principiu, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu
dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic
în cadrul acestui spaţiu.
în domeniul dreptului public, este de principiu că aplicarea imediată a normei noi
este de strictă necesitate. Normele de drept public (de drept constituţional, normele care
organizează puterile şi autorităţile publice, normele care privesc exerciţiul drepturilor
cetăţeneşti, normele de competenţă, normele de procedură) se aplică imediat,
înlăturând normele vechi.
Tot astfel se prezintă şi cazul dispoziţiilor imperative din domeniul dreptului privat
(care interesează ordinea publică) cum ar fi normele care reglementează organizarea
proprietăţii funciare, normele privind starea şi capacitatea persoanelor.

4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

Izvoarele formale ale dreptului constituţional român au la bază două criterii care
sunt în măsură să ajute la identificarea lor: autoritatea publică emitentă şi conţinutul
normativ al actului.
Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român sunt:
• Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei;
• Legea, ca act juridic al Parlamentului.
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în
accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Legile ordinare sunt izvoare ale
dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar
în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului
constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale.
Regulamentele Parlamentului. Sunt izvoare de drept constituţional pentru că
reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume:
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă
îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii.
Tratatul internaţional. Constituţia actuală a României acordă tratatelor
internaţionale o atenţie sporită. Tratatul trebuie să fie licit căci numai tratatele licite sunt
izvoare de drept. Exemple în acest sens sunt convenţiile încheiate cu alte state privind
reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Obiceiul (cutuma) a fost şi este unul din izvoarele principale ale dreptului şi,
implicit, este considerat în unele sisteme constituţionale (Anglia) ca fiind şi izvor al
dreptului constituţional. La întrebarea dacă obiceiul (cutuma) poate fi izvor al
dreptului constituţional român, răspunsul nu poate fi simplu.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al
dreptului sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în
baza acestora.
Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era admis ca izvor de
drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o
spunea expres.
Teoretic, este greu de admis obiceiul în rândul izvoarelor dreptului constituţional.
Explicaţia stă în exigenţa reglementării prin norme scrise, clare şi precise a relaţiilor
sociale, exigenţa imperioasă în reglementarea raporturilor sociale care privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinată. încât oamenii socotesc că prin
ele îşi exercită un drept pozitiv.
Cutuma implică o îndelungată practică socială, de aceea se socoteşte că în
conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică. Cutuma se întemeiază pe cazuri
concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca precedente.
Se degajă astfel o noţiune generală, alcătuită din ceea ce este comun unor cazuri
concrete repetate. Aceasta este norma generală consacrată prin cutumă. Legiuitorul
poate consacra printr-o normă legală obiceiul sau poate face trimitere la acesta.

5. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Cuvântul „drept" este folosit în mai multe accepţiuni. în limba latină, cuvântul care
corespundea substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şi
în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie - droii la francezi, diritto la italieni. derecha la
spanioli, recht la germani, right la englezi.
Într-o primă accepţiune, cuvântul „drept" semnifică ştiinţa dreptului -ansamblul de
idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul
poate fi gândit.
Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, în egală măsură, tehnică şi artă. Dreptul, ca
ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii
umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere societatea de excese.
Într-o altă accepţiune, cuvântul „drept" mai semnifică şi facultatea unui subiect de
a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
În diverse declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea
accepţiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria
de libertate.
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de
drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus
la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a
unor instanţe sociale special abilitate.
Dreptul este însă şi o artă. adică un ansamblu de mijloace pe care le
întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. Cuvântul „drept"
mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală (ex: om drept, acţiune
dreaptă, pedeapsă dreaptă). în afara termenului „drept", se întrebuinţează şi termenul
de „Juridic". Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă juridică, raport juridic), cât şi
într-o accepţiune ce excede noţiuni de drept (obiectiv sau subiectiv).
întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de
societate, de la formele sale primitive de organizare sau dimpotrivă dacă dreptul apare,
ca şi statul, doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului. Răspunsul la
întrebare este legat de modul în care este conceput dreptul; este el doar apanajul
statului? sau, în general, orice grup social este capabil să formuleze reguli juridice?
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept -"Ubi
societas ibi jus". Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de
vedere, credinţa lor în veşnicia dreptului corespundea celei în veşnicia societăţii, şi
anume a societăţii romane şi, bineînţeles, a dreptului roman.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi
aflate pe o treaptă primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste
comunităţi raporturile membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce
exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de
norme sociale.
O normă socială -scrie Hoebel- devine normă de drept din momentul în care
neglijarea sau încălcarea ei urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de
aplicarea unei forţe fizice, exercitate de un individ sau de un grup ca privilegiu
socialmente recunoscut al acestuia.
Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe
ramuri de drept. Plecând de la ideea că dreptul constituţional, ca ramură a dreptului,
îndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea comune
întregului sistem de drept, ceea ce, de altfel, asigură integrarea sa în acest sistem, se
impune să se arate ce loc ocupă el în sistemul dreptului unitar român.
Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două aspecte:
importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea
formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale,
devine drept (izvoarele de drept).
Cercetarea acestor aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este
■ramura principală în sistemul de drept; Constituţia, ca izvor principal al dreptului
constituţional este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul drept, cuprinzând
reglementări de cea mai mare generalitate, care privesc activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare statală a puterii, în toată complexitatea ei.
Constituţia conţine, printre alte reglementări, reglementari privind proprietatea,
organele executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt
apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, organizării
judecătoreşti.
La o analiză a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului, se constată că
orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. De aici,
reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările
de mare generalitate cuprinse în Constituţie.

Capitolul III
TEORIA CONSTITUŢIEI

1. Noţiuni generale despre Constituţie

Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un

sistem de rigori şi, prin aceasta, reluând cuvintele lui IHERING, ea este „sora geamănă a
libertăţii; Constituţia este un „pact social" între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul
prin care s-a „naţionalizat puterea"; Constituţia este „statutul" persoanei morale-stat,
forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului".
Încercarea de definire a Constituţiei trebuie să pornească de la fenomenul puterii,
obiectivat prin instituţia politică a statului. Constituţia este instrumentul prin care se
instituţionalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate şi de legitimitate
al puterii. Constituţia poate fi definită pornind de la două criterii diferite şi, de fapt,
conjugabile: criteriul material şi criteriul formal.
Potrivit criteriului material, Constituţia reprezintă ansamblul regulilor, indiferent de
sursa şi de forma lor, prin care se instituie puterea şi conform cărora ea se exercită
(reguli având ca obiect statutul guvernanţilor, modul în care ei dobândesc prerogativele
puterii şi le exercită, independenţa şi interdependenţa autorităţilor puterii, raporturile
dintre autorităţi şi guvernanţi, drepturile şi libertăţile acestora).
Potrivit criteriului formal sau organic, - cu alte cuvinte - criteriul regimului juridic,
Constituţia este ansamblul regulilor, indiferent de obiectul lor, adoptate în forme
procedurale specifice, distincte, exclusive. Normele constituţiei se înfăţişează astfel ca
norme „privilegiate şi protejate special".
Constituţia ar fi deci ansamblul regulilor juridice, adoptate după o procedură
specifică şi fiind superioare tuturor celorlalte norme juridice, prin care se instituie
puterea şi se limitează exercitarea ei.
Străbătând toate raporturile societăţii. Constituţia trebuie să rezulte firesc din
relaţiile unui popor., A dori - scria Hegel - să dai unui popor a priori o constituţie, ar
nesocoti tocmai momentul în care constituţia ar fi mai mult o născocire a gândirii; fiecare
popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine".
Napoleon, spre pildă, a dorit să dea spaniolilor o constituţie a priori, mai raţională
decât ceea ce avuseseră ei mai înainte, pe care însă au respins-o.
Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării
sale de fapt, astfel ea va exista în chip exterior, ar rămâne fără semnificaţie.
În acest sens, legile, în general, dar în mod special Constituţia trebuie să fie
oglindite în starea unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare şi de înţelegere.
Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile Constituţiei sunt clar exprimate în actele
constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Prima
Constituţie scrisă în lume este Constituţia americană din anul 1787.
Faţă de importanţa şi semnificaţiile Constituţiei, Constituţia este şi trebuie să fie
aşezământul politic şi juridic fundamental care, reflectând şi consolidând cuceririle
oamenilor şi proiectarea direcţiilor definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii,
statorniceşte cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice şi politice precum
şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor'.
Intre constituţie şi lege nu se pune semnul egalităţii, deşi este simplu de observat
că, sub aspect juridic, Constituţia este şi ea o lege, adică un act normativ; apoi, se
impune precizarea în sensul căreia Constituţia este o categorie istorică, ea apărând pe o
anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, anume într-o perioadă în care organizarea
statală feudală nu a mai corespuns şi a trebuit să fie înlocuită de o altă organizare.
Noţiunea de „constituţie" apare cu mult mai târziu decât cea de lege. Constituţia
exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoci în care s-a impus ca
însăşi legea să fie subordonată unor principii fundamentale. Constituţia a fost creată
pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică, ideologie determinată desigur de
transformările economice şi sociale ce s-au conturat puternic începând în deosebi cu
secolul al XVIII-lea.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „constituţie" provine de la latinescul
„Constitutio" care înseamnă „aşezarea cu temei", „starea unui lucru". Termenul
„constituţie" continuă a avea accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, când i se
dă un sens nou, acela de lege fundamentală. în opinia noastră, această accepţiune este
astăzi încetăţenită în toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de organizare
(statute) a unor organisme internaţionale se numesc tot constituţii: Organizaţia
Naţiunilor Unite Pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.); Organizaţia
Internaţională a Muncii (O.I.M.); Organizaţia Naţiunilor Unite Pentru Alimentaţie şi
Agricultură (F.A.O.), aceasta marcând importanţa deosebită ce se acordă acestora.
Profesorul Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde
principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele
puteri ale statului", precum şi drepturile omului (drepturile publice).
în concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se
înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului.
Profesorul Constantin Dissescu defineşte Constituţia ca fiind „organizarea
exerciţiului suveranităţii".
Profesorii Tudor Drâganu şi Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege
care, având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic
atât principiile structurii social-economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului;
bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte
datoriile corespunzătoare acestor drepturi. Analizând aceste definiţii, se poate constata
că elementul comun, surprins în toate definiţiile, este elementul stat sau putere (puteri)
de stat.
Acest element este definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-1
consfinţesc şi reglementează relaţiile sociale ce se nasc în acest domeniu. Alături de
elementul putere se mai adaugă şi alte elemente de formă cum ar fi faptul că este un
text scris, adoptat în forme solemne. în stabilirea conceptului de constituţie s-au
conturat în timp o serie de elemente definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce
trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterul de
lege al Constituţiei, deoarece Constituţia este o lege şi acest element, deşi surprins prin
denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în toate definiţiile formulate. Fiind o
lege. Constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme de fapt
exprimă voinţa celor care deţin puterea. Constituţia este legea fundamentală, trăsătură
ce o identifică în ansamblul legilor.
Caracterul de lege fundamentala rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile
sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. în acest sens se
constată că ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează Constituţia în vârful
ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile
din constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este
forma scrisă a Constituţiei
Încă din secolul al XVIII-lea, Constituţia scrisă s-a impus, ea fiind preferată
Constituţiei cutumiare din foarte multe motive.
Cu toate acestea, astăzi mai există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum
Anglia, Noua Zeelandă şi Israelul. Multe definiţii ale Constituţiei reţin ca o trăsătură
solemnitatea adoptării, iar altele forma sistematică, plecându-se de la ceea ce afirma
Thomas Paine (1737-1809): „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar"
După opinia profesorului Ioan Muram, Constituţia trebuie considerată a fi legea
fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forţă juridică
supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
Într-o concepţie autentic democratică, esenţa Constituţiei constă în reflectarea
politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat,
precum şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva
procesului de cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitare a
acesteia pentru înfăptuirea „binelui comun" al poporului.
Scopul unei constituţii scria, în acest sens, sociologul român Dimitrie Gusti este „de
a formula, politic şi juridic, în mod solemn, psihologia socială, starea economică,
dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etnice ale naţiunii.
În ceea ce priveşte conţinutul Constituţiei cutumiare, acesta este format din
tradiţii, obiceiuri, practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că
reglementează modul de organizare şi de funcţionare a organismelor de guvernare şi
raporturile între ele, statutul indivizilor. Esenţial este ca obiectul de reglementare a
tradiţiilor constituţionale să fie format din relaţii sociale fundamentale, de natura celor
reglementate în constituţiile scrise (relaţiile de putere).
Forţa juridică a unei Constituţii cutumiare nu este, însă, diminuată dacă
guvernanţii şi guvernaţii recunosc legea fundamentală în această accepţiune.
În acest fel, Parlamentul va legifera, potrivit tradiţiilor constituţionale, guvernul va
aplica legile în acelaşi spirit, iar judecătorii vor judeca dând câştig de cauză persoanelor
ale căror interese sau drepturi, izvorâte din tradiţia constituţională, au fost încălcate fie
de către stat, fie de către o persoană particulară.
În prezent, sistemul de guvernare în Marea Britanie, Canada, Israel, Noua Zeelandă
este reglementat atât de cutuma constituţională, cât şi de legi scrise.
Sistemul constituţional britanic se bazează pe următoarele elemente:
Common Law - cutumele sancţionate de judecător;
Obiceiurile (alegerea primului-ministru din rândul membrilor Camerei
Comunelor; prezentarea mesajului Tronului în Camera Lorzilor; „obligativitatea" semnării
de către suveran a legilor votate de Parlament);
Statutele - legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate de
Parlament.
În Israel, Parlamentul a adoptat o serie de legi constituţionale, alături de care se
aplică cutuma constituţională. Aşadar, rezultă că doar parţial constituţiile statelor
respective sunt cutumiare. Practic, ele îmbină cutuma cu acte politice şi juridice
conţinând dispoziţii constituţionale.
Spre deosebire de Constituţia cutumiară, cerinţa unei constituţii scrise a fost
puternic resimţită în Europa medievală, cu excepţia Angliei, veacuri de-a rândul.
În Europa, prima Constituţie scrisă a fost cea a Poloniei (3 mai 1791). A urmat cea
a Franţei în noiembrie 1791.
Constituţia scrisă asigură, în principiu, o mai mare stabilitate şi securitate a
instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Acest avantaj al
Constituţiei scrise faţă de cutumă a fost în mod special subliniat în filosofia politică din
secolul al XVIII-lea.
Într-adevăr, regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei; prin
intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare a puterilor, se sanc-
ţionează încălcarea abuzurilor de putere.
Pe de altă parte, cei guvernaţi, beneficiind de posibilitatea de a studia Constituţia
scrisă, pot să cunoască exact prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor şi, mai important,
să-şi cunoască drepturile şi modalităţile de exercitare şi de apărare a acestora.
În Constituţie sunt înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva
tiraniei şi abuzului de putere.

2. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea Constituţiei

Unii autori consideră că prima Constituţie a apărut în Anglia, alţi autori consideră
că acestea au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii
subliniază că, dacă din punct de vedere cronologic Constituţia americană a apărut
înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care
le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume, întâietatea revine actelor
cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze.
În aprecierea momentului apariţiei Constituţiei în lume, nu trebuie considerat că, o
dată cu instaurarea burgheziei la putere, apare şi Constituţia. Un asemenea punct de
vedere face trimitere numai la Constituţia scrisă, rămânând în afara cercetării Constituţia
cutumiară, precum şi Constituţia mixtă (reguli cutumiare şi reguli scrise).
În opinia autorilor de drept constituţional, apariţia Constituţiei este privită ca un
proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care
burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit, prin adoptarea constituţiei scrise.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de
norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea
marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa
regulilor juridice. Aşa cum am arătat prima Constituţie scrisă este Constituţia americană
din anul 1787 (Constituţia de la Philadelphia), iar în 'Europa prima Constituţie scrisă este
adoptată în Franţa în anul 1791. După adoptarea Constituţiei franceze, şi alte state
europene şi-au elaborat constituţii precum Suedia (8 iunie 1809); Norvegia (17 mai
1814); Olanda (24 august 1815).
Adoptarea Constituţiei trebuie privită ca un proces complex, cu profunde
semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar cel puţin trei elemente:
iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea
constituantă), modurile de adoptare.
Cât priveşte iniţiativa adoptării Constituţiei, se pune problema de a şti ce organism
sau forţă politică, obştească sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu,
iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic, sau social
,care ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt este cel mai în
măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. La întrebarea de a şti
cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie, adeseori s-a răspuns şi se
răspunde prin teoria puterii constituante.
Prin putere constituantă se înţălege , de fapt , organul care beneficiează de o
autoritate politică specială , are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă
apare sub două forme:
• Putere constituantă originară
• Putere constituantă instituită

Puterea constituantă originară intervine atunci când nu esxistă sau nu mai există
constituţii în vigoare ( cazul revoluţiilor , state noi) , iar puterea constituantă instituită
este prevăzută de Constituţia în vigoare ( sau anterioară) atât în ce priveşte organizarea,
cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica ( se mai numeşte şi putere de revizuire) sau
adopta o Constituţie.
În literatura juridică se arată că puterea constituantă originară ridică o serie de
probleme: de a stii cui aparţiine puterea constituantă originară, de a-justifica
legitimitatea operei sale constituţionale. Organismul chemat să adopte o Constituţie se
bucură şi trebuie să se bucure de o autoritate politică şi juridică aparte, deosebită,
tocmai pentru că el adoptă legea fundamentală a Unui stat.
Adoptarea Constituţiei a canoscut şi cunoaşte diferite moduri. Modul de adoptare
a unei Constituţii este specific fiecărei ţări işi este determinat de stadiul de dezvoltare
economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării Constituţiei,
de raporturile sociale. Adoptarea Constituţiilor a cunoscut în general următoarele
moduri:
Constituţia acordată;
Statutul (constituţia plebiscitară);
'Pactul;
Constituţia convenţie;
Constituţia parlamentară.

Constituţia acordată. Constituţiile acordate, cunoscute şi sub numele de „charte

concedate", sunt Constituţiile "adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi
exercită puterea sa. Această formă de Constituie este considerată a fi cea mai
rudimentară. Exemple de Constituţii acordate sunt: Constituţia dată în Franţa de Ludovic
al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848,
Constituţia Japoneză din 11 februarie 1889.
Statutul sau (Constituţia plebiscitară), cum este denumit în literatura de
specialitate, este o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul
este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" de adoptare a constituţiilor
autoritare. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului
constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente.
În categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care
devine Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit. Constituţia regală din
România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27
februarie 1938.
Pactul sau Constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor.
Poporu este leprezentat prin Parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea
intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor)., deoarece monarhul trebuie să ţină
seama de pretenţiile acestora.Pactul poate fi urmarea unei mişcări revendicative sau, de
asemenea, putea fi folosit şi a fost folosit ca um mod de acces al unui principe străin pe
tronul unui nou stat ceea ce s-a produs în Belgia şi în ţările din Balcani. Exemplu de pact
este Charta de la 14 august 1830 din Franţa, când Louis Philipe D Orleans este chemat la
tronul Franţei rămas liber şi acceptă Constituţia propusa de Parlament, devenind astfel,
în urma acordului său cu Parlamentul, rege al Franţei
Exemplele Constituţii pact: Constituţia română de la 1866, precum şi Constituţia
română din 1923
Constituţia convenţie este opera unei adunări denumite convenţie. Această
adunare era special aleasă pentru a adopta Constituţia; ea exprima convenţia intervenită
între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a
stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.
Exemple de Constituţii adoptate: Constituţiile franceze din 1793 a anului III (1795)
şi din 1946, Constituia României, adoptată în anul 1991, poate fi fără rezervei
Considerată o constituţie referendară.
Constituţia parlamentară. După cel de-al .doilea război mondial, adoptarea
Constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente, folosindu-se următoarea
procedură: iniţierea, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea
proiectului de către parlament cu o majoritate calificată de cel puţin 2/3 din numărul
total al membrilor parlamentului. Astfel au fost adoptate Constituţiile ţării noastre din
anii 1948,1952;1965

Modificarea( revizuirea) Constituţiei

Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice Constituţie exprimă, realităţile
politice existente în momentul adoptării sale. În cazul schimbării profunde a acestor
realităţi, este firesc să se modifice şi Constituţia. Din punct de vedere juridic, fiind în
esenţa sa o lege, Constituţia este supusă în mod firesc modificării. În articolul 28 din
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, ce figurează ca preambul al Constituţiei
Franceze din 1793, se arată, de altfel, că „un popor are întotdeauna dreptul de a
reexamina, corecta şi de a schimba propria Constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu
legile sale generaţiile viitoare".
Prin urmare, orice Constituţie este supusă modificării, indiferent care ar fi forma
acesteia (reformularea ori abrogarea unul articol sau introducerea unei dispoziţii
constituţionale noi). De obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire sunt expres
prevăzute chiar în textul legii fundamentale.
Constituţia nu poate fi modificată oricând, o asemenea practică este posibilă, în
special în regimuri politice nedemocratice, fiind iniţiată fie de un partid politic având o
largă majoritate parlamentară, fie de un lider susţinut de anumite cercuri sau forţe
politice în scopul de a-şi consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a realiza anumite
interese de natură politici şi economică sau particulare.
Fără a ceda unor presiuni sau influenţe politice conjuncturale, în vederea revizuirii
facile şi repetate a legii fundamentale, se poate conchide că soluţia optimă o constituie
stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe şi alegerea corectă în momentului
revizuirii, precum şi stabilirea clară a conţinutului acestuia.
În orice situaţie, trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului
sau a reprezentanţilor săi.
Conform Constituţiei României din 2003, în articolul 150 alineatul (1) este prevăzut
că revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel putin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. .
în articolul 150 (alineatul 2) din Constituţie sunt stipulate următoarele:
 Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul .membrilor fiecărei Camere. Dacă
prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legiuitorul a stabilit in articolul 152 alineatul (1) limitele revizuirii, arătând astfel că
nu fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială a statului român.
De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia ţării nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi nici în timp de război. .
Din punctul de vedere al procedurii de revizuire, Constituţiile sunt:
• Constituţii suple;
• Constituţii rigide.
Constiiuţia suplă este o Constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic, prin
votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Prin aceasta, chiar principiul
supremaţiei Constituţiei este compromis.
Se înţelege că o Constituţie cutumiară este suplă şi deci întotdeauna adaptabilă la
schimbările din societate. în epoca modernă, exemple de asemenea Constituţii sunt
puţine. In literatura de specialitate este menţionată, în acest sens, Constituţia Africii de
Sud din 1961.
Constituţia României din 1965 a fost, în realitate, o Constituţie suplă, deşi votul
cerut pentru a fi modificată era de 2/3 din numărul total al deputaţilor din Marea
Adunare Naţională (M.A.N.)
Ea a fost modificată expres de 10 ori şi, implicit, o dată prin decretul-lege
numărul2/1989.
Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă
decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică, în general,
colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică
2/3 din numărul membrilor Parlamentului. În epoca contemporană, tendinţa
constituanţilor este de a adopta Constituţii rigide.
Aprecierea unei Constituţii ca fiind rigidă impune analiza dispoziţiilor
constituţionale, ci şi a vieţii politice în general. Profesorul C. Dissescu sublinia că
americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărţirea Constituţiilor în rigide şi flexibile.
Sunt Constituţii rigide, Constituţiile scrise, care conţin o reţea de principii, limitând
puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile flexibile sunt Constituţiile nescrise,
cutumiare, care se remarcă prin elasticitatea lor.
Motivele revizuirii unei Constituţii sunt foarte diferite, nu numai de la ţară la ţară,
dar chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Transformările profunde în viaţa socială, care afectează
vreuna dintre instituţiile de guvernare sau diferite alte norme constituţionale, impun
revizuirea legii fundamentale; o Constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză
politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia.
Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:
• producerea unui eveniment politic marcant (constituţiile unor foste ţări
socialiste au fost modificate după 1989 prin abrogarea expresă a dispoziţiilor
constituţionale referitoare la rolul conducător al partidului comunist în
societate);
 • schimbări produse în structura organismelor guvernamentale (exemplu,
instituirea funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român din 1947);
• transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea
publică (exemplu, transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări
Naţionale în Consiliul de Stat)
• producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora
dintre organismele prin care se exercită guvernarea (reforma constituţională
din Franţa din 1962 a schimbat procedura alegerii indirecte a Preşedintelui
Republicii prin votul direct al tuturor alegătorilor).
Încetarea provizorie (suspendarea) Constituţiei înseamnă scoaterea din vigoare, în
total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor
constituţionale. Cercetarea acestei probleme se impune, deoarece în practica
constituţională au fost cazuri în care Constituţiile au fost suspendate în total sau în parte.
Unele Constituţii interziceau posibilitatea suspendării lor. Exemplu; Constituţia
română din 1866 prevedea în articolul 127 „Constituţiunea de faţă nu poate fi
suspendată nici în tot, nici în parte".
Alte Constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii cit privire la suspendare. în
practica constituţională, Constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice,
atunci când guvernanţii renunţau la formele democratici de conducere.
În general,'s-a suspendat Constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin
proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat
În ce priveşte suspendarea Constituţiei, doctrina juridici a mers, de principiu, pe
ideea ilegalităţii acestor acte, dar, în practică, ele au fost justificate prin teoria
necesităţii.
În ce priveşte, abrogarea Constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă
Constituţie.

3. Supremaţia Constituţiei

După unii autori supremaţia Constituţiei este „legea supremă".

Alţi autori consideră că supremaţia Constituţiei pe plan juridic :este o rezultantă a
faptului că modificarea ei trebuie adoptată de către Parlament cu majoritatea calificată
de 2/3 din numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare care pot fi
adoptate,.modificate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ cu majoritatea de
jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc.
In opinia altor autori, supremaţia Constituţiei se explică prin faptul că ocupă un loc
principal, fiind o lege fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţii, adâugându-se că supremaţia se exprimă faţă de legile
ordinare în deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică, r
Supremaţia Constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una politico -
juridică. Supremaţia Constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se
cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice; care exprimă poziţia
supraordonată a Constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-
polinc al unei ţări.
Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ
complex, dar, bineînţeles, şi importante consecinţe statale şi juridice.
Unii autori consideră că supremaţia Constituţiei s-ar fundamenta pe principiul
legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate,
de la ideea că legalitatea, în sensul cel mai general, se sprijină pe principiul
constituţionalităţii.
În opiniile altor autori există ideea că supremaţia Constituţiei este fundamentată
pe conţinutul şi forma ei.
Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se
bazează pe Constituţie.
Cât priveşte supremaţia formală a Constituţiei, ea este explicată prin divizarea
Constituţiilor în Constituţii rigide şi Constituţii suple, precizându-se că redactarea
Constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţiilor sale. Supremaţia
Constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism.
Argumentele converg în următorul punct Constituţia este unul dintre mijloacele
juridice principale de realizare, în organizarea şi activitatea de stat, a democratismului.
Nivelele succesive în care s-a realizat fundamentarea ştiinţifică a
supremaţieiConstituţiei constau în
• fundamentarea pe Constituţie însăşi, pe conţinutul, forma şi forţa juridică a
normelor pe care le conţine;
• fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare
aorganelor statului;
• fundamentarea pe trăsăturile puterii (puterilor) de stat

Furidamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii trebuie căutată în dialectica

fenornenului statal juridic, în complexitatea şi logica fenomenelor economice, politice'
sociale şi juridice, în interrelatiile dintre ele; identificând corect cauzele şi conditiile de
efectele şi consecinţe şi binenşeles , de garanţii.
Ca lege fundamentală, Constituţia are un conţinut şi o forma deosebite, dar
fundamentarea supremaţiei sale pe conţinut şi pe formă nu este satisfăcătoare.
Conţinutul şi forma Constituţiei sunt rezultatul unor cauze economice,sociale şi juridice.
Ca lege, Constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţă strâns legată
(condiţionată, determinată) de contextul economic;' social, politic şi cultural, concret din
societatea în care este edictată. Această trăsătură explică conţinutul şi forma
Constituţiei
Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei
guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Funcţiile Constituţiei sunt deci
determinate de funcţiile puterii, iar puterea este determinată în conţinutul său de
anumiţi factori exteriori statului, şi anume, factori economici şi sociali.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei se regăseşte în totalitatea
acestor factori economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află îrttr-o strânsă
legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu Constituţia în
indivizibilitatea lor.
Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
• Controlul general al aplicării Constituţiei;
• Controlul constitutionalitătii legilor
• Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.

Controlul general al aplicării Constituţiei este rezultatul faptului că întreaga

activitate statală este organizată prin Constituţie.
Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat,
categoriile de organe ale statului.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei Constituţiei.
Controlul constitutionalitătii legilor este activitatea organizată, de verificare a
conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde
regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat
precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri
Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor,
supremaţiei Constituţiei. Ea se asigură ca prevederile din Constituţie să fie aplicate şi
respectate de către cetăţeni.
Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia
Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă,
de fapt, tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale
şi culturale ale societăţii.
4. Controlul constituţionalităţii legilor
 Una dintre problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi
practice, privitoare la supremaţia Constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor.
Prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor
normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi a altor
acte normative cu dispoziţiile legii fundamentale
Sediul acestor norme juridice se găseşte în Constituţie. Pentru a verifica
conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse, în principal,două
sisteme:
• controlul exercitat de către un organism politic;
• controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional.
Cele două sisteme mai sunt cunoscute şi sub denumirea de control preventiv,
respectiv control posterior.
Modalităţile politice sau juridice prin care se asigură conformitatea actelor
normative cu dispoziţiile constituţionale diferă de la o ţară la alta.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic.

Acest gen de control este controversat, deoarece organismul învestit cu

prerogativele de control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o
autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa
parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului.
în realitate, controlul politic al constituţionalităţii nu impietează cu nimic asupra
prerogrativelor Parlamentului şi se exercită în baza Constituţiei. Caracterul politic al
controlului rezultă, în primul rând, din conţinutul politic al legii fundamentale. Cu alte
cuvinte, controlul politic are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de
exercitare a puterii politice. Totodată, caracterul politic este imprimat şi de organismul
care exercită controlul.
Acest organism trebuie să exprime, prin reprezentare, voinţa suverană (politică) a
poporului. Autoritatea care exercită un asemenea control se pronunţă asupra voinţei
politice a parlamentarilor, precum şi a guvernului care a iniţiat legea respectivă. Prin
urmare, există cel putin trei factori care imprimă caracterul politic al acestui control.
Astăzi, în lume, controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic se
realizează în multe state. În ţara noastră, dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor
a aparţinut Parlamentului sub regimul Constituţiei din anul 1965. În Franţa, controlul
constituţionalităţii legilor este exercitat de către Consiliul constituţional care cuprinde, pe
de o parte, pe foştii preşedinţi ai Republicii în viaţă şi, pe de altă parte, pe membrii
desemnaţi pentru nouă ani şi al căror mandat nu poate fi reînnoit
În ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl
consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul, fiind
acela care votează şi Constituţia, este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre
legea şi Constituţia pe care le-a adoptat
Alţii consideră că acest control al Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de
garanţie, căci, deşi există sancţiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta ar fi o
sancţiune îndepărtată, greu de realizat în practică

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ

jurisdicţional

Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care
folosesc, însă, o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către
organele judecătoreşti propriu-zise.
Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al constituţionalităţii
legilor. Acest control s-a impus în practica constituţională a multor state,astăzi
exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare, sau pur şi simplu, întemeiul
dreptului pe care organele judecătoreşti singure şi l-au arogat.
Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu Constituţia s-a justificat
prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită colaborare a puterilor în
vederea realizării aceloraşi scopuri. Se consideră că judecătorul, prin formaţia sa, prin
obiceiurile sale va judeca cu imparţialitate..
Avantajele sale constau, printre altele, în faptul că asigură un control specializat şi
omogen din punctul de vedere al soluţiilor pronunţate . De asemenea, deciziile privind
constituţionalitatea sau, după caz, neconstitutionalitatea actelor normative supuse
controlului au efecte erga omnes.
În plus, organismul învestit cu jurisdicţia constituţională poate fi folosit şi în alte
scopuri (verificarea constituţionalităţii partidelor politice, controlul legalităţii unor
operaţiuni electorale, avize privind diferite probleme de interes public major,
soluţionarea unor conflicte care pot apărea între legislativ şi executiv, încălcarea
drepturilor cetăţeneşti).
În state precum Spania, Portugalia, Belgia, Germania, Italia, Austria, Ungaria,
Polonia, există un control judecătoresc al constituţionalităţii legilor. De regulă se folosesc
două procedee: controlul pe calea acţiunii, şi controlul pe cale de excepţie. în ce priveşte
controlul pe calea acţiunii este considerat a fi un procedeu ofensiv care permite atacarea
unei legi în faţa unui tribunal determinat, căruia i se cere să examineze validitatea
constituţională; şi să pronunţe anularea.
Controlul constituţionalităţii pe cale de excepţie este considerat un procedeu
defensiv, când, pentru a ataca, trebuie să aştepte ca legea";sa se aplice.În funcţie de
modul cum este înscris în Constituţie controlul constituţoonalităţii legilor, poate fi un
control explicit sau un control implicit Se realizează un control explicit arunci când în
mod expres, Constituţia îl prevede. Controlul explicit se întâlneşte în România, Franţa,
Elveţia, Austria. Se realizează un control implicit atunci când Constituţia nu-l prevede în
mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalităţii. Un control implicit
al constituţionalităţii legilor a existat în dreptul nostru în perioada 1944-1965.
În funcţie de, timpul în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor,
acesta din urmă se divide în control anterior adoptării legilor şi controlul posterior
adoptării legilor.
Controlul anterior adoptării legilor denumit şi controlul prealabil sau preventiv, se
exercită în faza de proiect al legii. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi,
deci, de constituţionalitate
Controlul posterior adoptării legilor, se exercită asupra legilor .deja adoptate sau
asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, în cadrul controlului
explicit, de regulă organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de
stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile.
Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor. Actele supuse
controlului de constituţionalitate sunt:
• Legile ca acte juridice ale Parlamentului;
• Iniţiativa de revizuire a Constituţiei;
• Regulamentele Parlamentului
• Ordonanţele Guvernului
• Intiţiativele legislative populare

Capitolul IV

CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

.Necesitatea unei Constituţii ca fundament al organizării instituţional-politice s-a

conturat în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a întregiivieţi
social-economice,politice şi culturale- de la sfârşitul secolului aL XIX-lea: şi începutul
secolului al XX-lea, în contextul pătrunderii şi difuzării, ideilor Revoluţiei franceze,afirma
în 1938 Nicolae Iorga , care desemna ideea de Constituţie ca „cea dintâi necesitate în
statele româneşti'l:
Un prim proiect de Constituţie, „cererile cele mai însemnătoare ce se fac din
partea obştei Moldaviei” aşa numita „Constituţie a Cărvunarilor” elaborat la Iaşi, la 13
septembrie 1822, indica tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, prin
afirmarea, indirectă, a necesităţii separării puterilor în stat (puterea executivă revenind
şefului statului, puterea legislativă, a „hotarârei" - Sfatului Obştesc şi domnitorului).
Acceptată de domnitorul Moldovei, Ioan Sandu Sturdza, această „Constituţie" nu a
depăşit însă stadiul de proiect, datorită opoziţiei Rusiei şi Turciei.
Proiectele boierimii române din anii 1827-1828, vizând îmbunătăţirea organizării
instituţional-politice a ţării s-au finalizat în 1831 prin introducerea în Ţara Românească şi
Moldova a Regulamentelor Organice, un fel de Constituţii, aprobate de curţile de la Sankt
Petersburg şi Istambul, care vor rămâne în vigoare până la 1858. Bazate pe principii
identice, Regulamentele Organice au avut un rol important în modernizarea ţărilor
române şi, indirect, în facilitarea unirii lor de facto după 1859.
Prevederile constituţionale stabilite (unele inspirate din gândirea politică
occidentală) rămân însă pur teoretice, influenţa consulilor ruşi fiind
determinantă,emanciparea de dominaţia politică şi militară a Rusiei în urma Războiului
Crimeei are implicaţii profunde şi asupra cadrului constituţional al principatelor române,
structurat în conformitate cu Convenţia de la Paris din 1858, rod al acordului
dintreputerea suzerană — Imperiul Otoman — şi marile puteri europene garante,
semnatare ale Tratatului de pace de la Paris din 1856.
În Principatele Unite, concepute ca state confederate, este instaurat acum pentru
prima oară explicit statul de drept, marcându-se astfel o ruptură radicală de guvernarea
autoritaristă şi absolutistă, specifică epocilor de dominaţie otomană şi rusească.
Prin lovitura de stat din 1864, A. I Cuza a impus un nou act constituţional,Statutul,
încercare, de scurtă durată, de îmbinare a democraţiei (principiul separării puterilor este
menţinut) cu domnia personală (cele mai importante prerogative legislative revenind
domnitorului, Adunarea Legislativă fiind redusă la un rol pur decorativ).
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât Constituţiile din ţările
europene ( Franţa , Italia ) . Perioada premergătoare apariţiei Constotiţiei Române s-a
caracterizat prin puternice frământări şi prin mişcări care au fost forma de manifestare a
luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român , pentru înlăturarea orânduirii
feudale, pentru revendicări cu caracter democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice al primei Constituţii din România îl
constituieînfăptuirea , în a859 a statului unitar naţional , prin unirea Munteniei cu
Moldova sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza . În timpul domniei lui I.A. Cuza , s-a
realizat o serie de reforme importante , precum reforma agrară şi a altor reforme
politice, administrative şi culturale , care au avut ca urmare crearea şi dezvoltarea unor
instituţii statale .
Constituţia din 1866 , care consacra monarhia constituţională , reprezintă prima
Constituţie a României moderne, inaugurând un sistem politic bazat pe principiile
liberalismului şi democraţiei. Ea s-a inspirat din legea fundamentală a Belgiei din 1831 ,
considerată la acea vreme , cea mai liberală Constituţie din Europa. Această Constituţie
a rămas practic în vigoare, cu unele modificări ( cea mai importantă fiind cea din 1923)
până în 1938 , anul înlocuirii regimului parlamentar cu cel auroritar al regelui Carol al II-
lea, fenomen Consfiinţit prin noua Constituţie care pune capăt separării puterilor în stat
După al doilea război mondial , în 1949 şi 1952 , au fost adoptate Constituţii după
modelul sovietic , care nu au reprezentat nici un fel de realitate românească , acceptată
de condiţia naţională. Decenii de-a rândul , milioane de români au trait cu o Constituţie
formală , fără nici o concordanţă cu realitatea cotidiană. Prin modul de adoptare, prin
conţinutul şi consecinţele negative , aceste modele se aflau în opoziţie programată cu
ceea ce a scris Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român , în cuvântul de
deschidere a celor 23 de prelegeri politice privitoare la Noua Constituţie a României ,
despre ce trebuie să fie legea fundamentală a fiecărui stat: „ O constituţie nu poate fi
deci împrumutată şi nici nu poate fi opera unui legislator inspirat , căci ea nu are a creea
sau inventa nimic, ci numai de formula politiceşte ţo juridiceşte , în mod solemn,
psihologia socială, starea economică ,dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etice al
naţiunii”
„ O constituţie contemporană – arată Dimitri Gusti - este îsăţi conştiinţa naţională
codificată , este adică mai mult decît o formulare tehnică, juridică a totalităţii normelor
aplicate la funcţionarea puterilor politice” Ea trebuie „ să fie conform cu experienţa
socială a epocii şi în acelaşi timp să aibă şi uncaractre de particularitate, adică să fie
adaptată la experienţa socială specifică naţiunii”.
Constituţiile Române sunt :
- Constituţia României adoptată la 29 Iunie 1866
- Constituţia României din 29 martie 1923
- Constituţia României din 28 februarie 1938
- Constituţia României din 13 aprilie 1949
- Constituţia României din din 25 septembrei 1952
- Constituţia României din din 21 august 1965
- Constituţia României din 8 decembrie 1991
- Constituţia României din 18 -19 octombrie 2003

CONSTITUŢIA DIN 1866

Redactată într-un timp scurt , Constituţia are ca model legea fundamentală a

Belgiei din 1831, considerată la acea vreme cea mai liberală din Europa. Toate
principiile Constituţiei belgiene se regăsesc , cu mici modificări , în proiectul întocmit de
Consiliul de Stat , care conţine opt titluri şi 114 articole. Proiectul a suferit importante
modificări din partea noului domnitor , Carol I şi a comitetului delegaţilor şi a fost votat
numai de Adunarea Electivă la 29 Iunie 1866. Fără a fi fost dizolvat , Corpul Ponderator
( Senatul ) nu a fost convocat pentru votarea Constituţiei , suspectat fiind de ostilitate
faţă de noul regim instituit după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Sancţionată de domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 , Constituţia a fost publicată în „
Monitorul Oficial „ nr. 142 din 1 Iulie 1866.
În cele opt titluri şi 133 articole, Constituţia consacră făurirea statului naţional
Rămân, procalmă monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor , precum şi
drepturile şi lebertăţile cetăţeneşti. Religia, alta decăt cea de rit creştin , nu mai este
socotită un obstacol la împămăntenire . Cetăţenii sunt declaraţi egali în faţa legilor,
privilegiile fiind abolite. Sunt proclamate libertatea individuală şi inviolabilitatea
domiciliului. Cofiscarea averilor şi pedeapsa cu moartea , cu excepţia unor cazuri
speciale , sunt interzise.
Proprietatea de orice natură ste declarată sacră şi inviolabilă . Libertatea fără nici o
rezervă a cultelor , ca şi a învăţămîntului precum şi libertatea întrunirilor publice şi de
asociere, sunt recunoscute.
Titlul I - „ Despre teritoriul României” consacră faptul că „Principatele Unite
Române constitue un singur stat indivizibil sub numele de România” (art. 1.) al cărui
teritoriu „este nealienabil” , limitele sale „ neputând fi schimbate sau rectificate decât în
virtutea unei legi” ( art.2). Teritoriul româniei „ nu se poate coloniza cu populaţiuni de
gintă străină” (art. 3) şi este „ împărţită în judeţe, judeţele în plăşi, , plăşile în comune”
( art. 4).
Titlul II – „ Depre drepturile românilor ( art. 5 -30 ) proclama drepturile şi libertăţile
cetăţenilor: „ Românii se bucură de libertatea conştiinţei , de libertatea învăşământului,
de libertatea presei , de libertatea întrunirilor” (art.5) . Constituţia prevede că aceste
drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţenii români.
Cetăţenia poate fi acordată srăinilor numai printr-o lege specială. Cei ce nu erau de
rit creştin nu puteau dobândii împământenirea. ( art. 7).
 Toţi românii sunt declaraţi egali în faţa legii, fără deosebire de clasă ( art.10) ,
toate privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasp fiind „ oprite pentru todeauna în
statul român „ ( art.12) .Titlurile de nobleţe rămân neadmise ăn statul român. Libertatea
individuală este garantată ( art.13) , ca şi domiciliul inviolabil (art.15). pedepsele nu pot
fi înfiinţate sau aplicate decât în virtutea unei legi (art.16)
Pedeapsa cu moartea nu se reînfiinţa „afară de cazurile prevăzute de codul penal
militar.in timp de răsbel”
Articolul 19 declară „sacră şi inviolabilă proprietatea de orice natură, precum şi
toate creanţele asupra statului, stabilind că nu se pot face exproprieri decât pentru
cazurile de utilitate publică", legalmente constatate şi după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire".
Cazurile; de utilitate publici sânt limitate la „comunicaţiunea şi salubritatea
publică precum şi lucrările de apărare a ţării". Rămân în vigoare, totodată, legile
privitoare la alinierea şi lărgirea străzilor din comune, precum şi la malurile apelor care
curg prin ele ,sau pe lângă ele.
Articolul 20 prevede că „proprietatea dată ţăranilor prin legea şi despăgubirea
garantată proprietarilor prin aceea lege nu vor putea atinse
Proclamând libertatea absolută a conştiinţei, articolul 21 garantează libertatea
tuturor cultelor care nu aduc atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia
ortodoxă a Răsăritului este proclamată „religiunea dominantă a statului român",
învăţământul este .declarat liber,şi,fără «plată în şcolile statului. Se proclamă
obligativitatea învăţământului primar pentru toţi tinerii români, „pretutindeni unde se vor
afla instituite şcoli primare"
Libertatea de a comunica prin grai, prin scris şi prin presă nu poate fi restrânsă
„nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau distribuirea
oricărei publicaţi neputându-se reînfiinţa".
În titlul III ,„Despre puterile.statului" (art. 31-107), se proclamă principiul separaţiei
puterilor, cu precizarea că ele emană „de la naţiune" şi că se exercită numai „prin
delegaţiune". „Puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentaţiunea
naţională" (art. 32). Activitatea legislativă se exercită numai prin acordul dintre domn şi
reprezentanţa naţională, formată din Adunarea Deputaţilor şi din Senat. Fiecare dintre
cei trei factori - domn, Adunarea Deputaţilor şi Senat -se bucură de iniţiativă legislativă
(art. 33). Legile sunt supuse sancţiunii domnului numai după ce erau discutate şi votate
liber de majoritatea ambelor adunări (art. 32).
Puterea executivă este încredinţată domnului, „care o exercită în modul regulat
prin Constituţie", adică prin miniştri, numiţi şi revocaţi de el. în acelaşi timp, domnul are
„dreptul de a acuza pe miniştri şi a-i trimite dinaintea înaltei Curţi de Casaţiune şi
Justiţie" (art. 101), dar „nu poate ierta sau micşora pedeapsa hotărâtă miniştrilor de
către înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie" (art. 103).
Cea de-a treia putere în stat, puterea Judecătorească, se exercită de către curţi şi
tribunale, ale căror hotărâri se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele
domnului (art. 36). în toate materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presă se
statorniceşte juriul (art. 105).
Normele sistemului electoral, prevăzute în Titlul III au fost dezvoltate în legea
electorală promulgată la 28 Iulie 1866; pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era
împărţit în patru colegii, după criteriul averii si al originii sociale".
Din colegiul I fac parte marii proprietari cu un venit funciar mai mare de 300 de
galbeni (art. 59). Din colegiul II proprietarii rurali mijlocii având un venit funciar de la
300 la 100 galbeni inclusiv. în colegiul III sunt incluşi comercianţii şi industriaşii care
plătesc către stat o dare de 80 lei (art. 61). Sunt scutiţi de acest cens toţi cei care
exercită profesiuni libere şi ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului.
Colegiul IV este alcătuit din ţărani şi mununcitori, „toţi acei care plătesc o dare
către stat şi care nu intră în nici unul dintre primele trei colegii. Pot fi aleşi deputaţi
„ românii de naştere sau naturalizaţi care se bucură de drepturile civile şi politice, au
domiciliul în România şi au împlinit 25 de ani. Membrii Adunării Deputaţilor sunt aleşi
pentru patru ani. Membrii Senatului sunt aleşi de către două colegii, colegiul I format din
proprietarii de fonduri rurale din judeţ, având un venit funciar de cel puţin 300 galbeni;
colegiul II al oraşelor reşedinţe, alcătuit din proprietarii de imobile în oraşe şi în judeţ cu
un venit de până; la 300. galbeni- Ceje două colegii votează separat şi aleg fiecare câte
un neprezentant la Senat.
Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimit,.fiecare câte un membru la Senat ales de
către profesorii Universităţii respective. Pot fi aleşi senatori: românii de naştere sau
naturalizaţi care se bucură de drepturile civile şi politice, domiciliaţi în România, care au
împlinit 40 de ani şi posedă un venit de orice natură de 800 galbeni.;
Sunt membrii de drept ai Senatului moştenitorul tronului, precum şi mtitropoliţii şi
episcopii eparhaţi. Membrii Senatului sunt aleşi pe opt ani, jumătate din numărul lor se
înnoieşte la fiecare patru ani, prin tragere la sorţi a câte unui membru din fiecare judeţ,
membrii ieşiţi fiind eligibili.
Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi
legitimă a principelui Carol I „din bărbat In bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu
excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor" (art. 82) .
În articolul 92 este proclamată persoana domnului „neviolabilă". Toate actele sale
au valabilitate numai dacă sunt contrasemnate de un ministru, care devine, astfel,
răspunzător de actul respectiv.
În atribuţiile domnului intrau numirea şi revocarea miniştrilor, sancţionarea şi
promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau
micşora pedepsele în materie criminală, numirea şi confirmarea în toate funcţiile publice,
conferirea gradelor militare şi a decoraţiilor româneşti, dreptul de a bate monedă,
încheierea de convenţii pentru comerţ şi navigaţie cu statele străine (care pentru a
deveni aplicabile, trebuie aprobate de puterea legislativă). Domnul este în acelaşi timp
capul puterii armate.
Titlul IV ,,Despre Finanţe" (art. 108-117) statuează că impozitele statului se pot
stabili şi percepe numai în puterea unei legi (art. 109) şi numai în folosul statului,
judeţului sau comunei. Privilegiile în materie de impozite sunt interzise (art. 111), iar
diferite fonduri provenite din case speciale, de care guvernul dispune sub anumite titluri,
sunt cuprinse în bugetul general al statului.
Titlul V, „Despre puterea armată" (art. 118-123) prevede că „tot românul face
parte sau din armata regulată, sau din miliţie, sau din garda cetăţenească" (art 118),
contingentul armatei stabilindu-se printr-o lege votată anual. O lege specială
reglementează menţinerea gărzii cetăţeneşti, a cărei mobilizare se poate realiza doar în
virtutea unei legi. Nici o trupă străină nu poate fi admisă în serviciul statului, nici ocupa
teritoriul României, nici trece pe el decât în puterea unei anumite legi.
„Dispoziţiunile generale” cuprinse în Titlul Vl (art. 124-128) statuează „culorile
Principatelor Unite” albastru galben şi roşu - capitala statului şi reşedinţa guvernului
în.oraşul Bocureşti obligativitatea publicarii „în chipul hotărât de lege" a tuturqr legilor şi
regulamentelor de administraţie generală , judeţeană sau comunală , precum şi
interzicerea suspendarii, în parte sau total a Constituţieie
Titlul VII „Despre revizuirea constituţiunii (art. 129) prevede;dreptul puterii
legiuitoare de a declara necesitatea revizuirii dispoziţiilor Constituţiei, dizolvarea de
drept a ambelor adunări şi convocarea altora, care procedează în acord cu domnul la
modificarea punctelor supuse revizuirii prin votul a cel puţin 2/3 a membrilor.'
„Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare „ cuprinse în Titlul VIII (art 130 -133) prevăd
elaborarea în scurt timp a unor legi speciale referitoare la descentralizarea
administiativă, responsabilitatea miniştrilor,stăvilirea abuzurilor cumulului, modificarea
legii pensiilor, admiterea şi înaintarea .în funcţiunile administraţiei publicei':precum şi la
dezvoltarea căilor de comunicaţie, exploatarea minelor şi pădurilor ,Ia fluviile şi râurile
navigabile sau flotabile, la organizarea armatei, a justiţiei rnilitare ,la revizuirea codicelor
şi a legilor existente „spre a le pune în armonie cu Constituţia de faţă

CONSTITUŢIA DIN 1923

 Realizarea statului naţional unitar şi suveran România - în 1918, reclama
unificarea organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii
naţiuni. Trei din cele patru proiecte de Constituţie întocmite completau sau dezvoltau
prevederile Constituţiei din 1866: proiectul Partidului Liberal, proiectul redactat de R.
Boilă la Cluj, sub influenţa Partidului Naţional din Transilvania şi proiectul lui C. Berariu.
Al patrulea proiect, întocmit de:C Stere, reprezentând punctul de vedere al
Partidului Ţărănesc, conţinea unele "dispoziţii deosebite de Constituţia din 1866;
sistemul Camerei unice reprezentative,reprezentarea proporţională şi consultarea
poporului prin plebiscit. ' .
Preluând puterea în 1922, Partidul Liberal a reuşit să-şi impună propriul proiect
care a fost votat în Cameră la 26 martie 1923, iar în Senat, la 27 martie 1923,
Constituţia a fost promulgată la 28 martie 1923 şi publicată în „Monitorul Oficial"
numărul 282 din 29 martie 1923.
Cele opt titluri cuprind 138 articole. Faţă de Constituţia din 1866 au fost înlocuite
sau modificate radical 20 articole şi s-au adăugat şapte articole noi. S-a modificat
redactarea şi au primit adaosuri 25 articole. Din vechea Constituţie au fost menţinute în
întregime 76 articole.
Constituţia consacră principiul suveranităţii naţionale, exercitate prin delegaţiune,
principiul separaţiei puterilor în stat, principiul legalităţii şi cel al descentralizării, precum
şi libertăţile şi drepturile românilor, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de
religie, egalitatea înaintea legii a tuturor românilor, fără deosebire de naştere sau clasă
socială, dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice, fără nici o piedică
determinată de deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de originea etnică şi de
limbă, garantarea proprietăţii de orice natură şi a creanţelor asupra statului,
naţionalizarea zăcămintelor miniere.
Titlul I, „Despre teritoriul României" (art 1- 4) precizează că „Regatul României
este un stat naţional unitar şi indivizibil" (art 1), iar teritoriul său ,este nealienabil" (art
2), „Teritoriul României nu se poate coloniza populaţiuni de gintă străină" (art 3).
Din punct de vedere administrativ, teritoriul naţional se împarte „în judeţe,
judeţele în comune, al căror număr, întindere şi subdiviziuni teritoriale se vor stabili după
formele prevăzute în legile de organizare administrativă".
Titlul II, „Despre drepturile românilor" (art 5-32) stipulează principiile libertăţii şi
egalităţii tuturor românilor. „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine
etnică şi de limbă (art. 7) nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi
politice şi a le exercita". Legi speciale, votate cu majoritate de 2/3, vor determina, se
arată în (art. 6) „Condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice".
Conform art 8, „numai ei, românii sunt admisibili în funcţiile şi demnităţile publice,
civile şi militare".
Libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi urmărit sau
percheziţionat decât în cazurile şi după formele prevăzute de legi; nimeni nu poate fi
reţinut sau arestat decât în puterea unui mandat judecătoresc, motivat, care trebuie să
fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 ore după reţinere sau
arestare.
Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţie, iar ,Biserica
ortodoxă română, fiind religia marii majorităţi a românilor, este biserica dominantă în
statul român; iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte".
Românilor „fără deosebire de originea etnică, de limbă sau religie", li se dă dreptul
„de a se aduna paşnic şi fără arme" pentru a trata diverse chestiuni, fiind supuse legilor
poliţieneşti numai „întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile şi pieţele publice"
(art 28).
Constituţia garantează „proprietatea de orice natură", precum şi creanţele asupra
statului (art 17), admiţând, ca o derogare de la acest principiu, exproprierea
proprietăţilor imobiliare, însă numai pentru satisfacerea cauzelor de utilitate publică
anume enumerate şi după o „dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie".
 Un principiu afirmat pentru prima dată în Constituţia României din 1923 este cel al
naţionalizării subsolului: „zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale
subsolului sunt proprietatea statului (art. 19)
Garantarea proprietăţii este însoţită de „o egală ocrotire" a tuturor factorilor
producţiei, statul putând „interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a
preveni conflicte economice sau sociale".
Titlul III, „Despre puterile statului (art. 33-108) consacră principiul conform căruia
„toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţie potrivit unor principii şi reguli aşezate în textul Constituţiei".
Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională
(art. 34), alcătuită din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Puterea executivă
e încredinţată regelui, „care o exercită în mod regulat prin Constituţie" (art. 39), în timp
ce puterea judecătorească se exercită de organele ei, hotărârile, acestora se pronunţă în
virtutea legii şi se execută în numele regelui.
Constituţia prevede că „puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în, linie
coborâtoare directă şi legitimă a majestăţii sale regelui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea
perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor .(art. 77), precum şi, procedurile de urmat în
diferite situaţii în legătură cu succesiunea la tron (art. 78);'vacanţa tronului (art. 79),
regenţa (art. 83).
Persoana regelui este declarată inviolabilă, iar responsabilitatea actelor sale o au
miniştrii, orice act al suveranului trebuie să fie contrasemnat de un ministru care devine
astfel răspunzător de acel act.
Prerogativele regale prevăzute în Constituţie sunt: numirea şi revocarea mi-
niştrilor, sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică,
dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale, confirmarea în funcţiile
publice, conferirea gradelor militare şi decoraţiilor române, dreptul de a bate monedă şi
de a încheia convenţii cu alte state, deschiderea şi închiderea sesiunii parlamentare,
convocarea în sesiune extraordinară a adunărilor, amânarea lor cu o lună, dizolvarea
acestora
. Titlul IV ,,Despre finanţe" (art. 109-118) statuează principii moderne, unitare
pentru toate provinciile româneşti unite cu ţara în 1918. Impozitele, indiferent de natura
lor, nu se pot stabili şi percepe decât pe baza unor legi (art. 109).
Titlul V, „Despre puterea armată" (art. 119-123) prevede că „tot românul, fără
deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, face parte din unul din elementele
puterii armate", care se compune din „armata activă cu cadrele ei permanente, rezerva
ei şi miliţiile" (art. 119). Măsurile necesare pentru organizarea apărării naţionale intră în
atribuţiile Consiliului Superior al Apărării Ţării, care urma a se înfiinţa (art. 122). Trupe
străine nu pot fi admise în serviciul statului, nu pot intra sau trece pe teritoriul României
decât în puterea unei anume legi.
„Dispoziţii generale", cuprinse în Titlul VI (art. 124-128) statuează culorile
drapelului României: albastru, galben şi roşu, aşezate vertical (art. 124), limba română
ca limbă oficială a statului român (art. 126), interzice suspendarea, în totul sau în parte,
a Constituţiei (art. 128). Starea de asediu generală sau parţială se poate institui, în caz
de pericol de stat, numai prin lege.
Titlul VII, „Despre revizuirea Constituţiei (art. 129-130). Iniţiativa revizuirii poate fi
luată de rege sau oricare dintre adunările legiuitoare (art. 129). Ambele adunări,
întrunite separat, trebuie să se pronunţe „cu majoritate absolută dacă este locul ca
dispoziţiile constituţionale să fie revizuite".
O comisie mixtă, aleasă de ambele Corpuri legiuitoare propune textele din
Constituţie care urmează a fi supuse revizuirii. Conform articolul 130, adunările noi, în
acord cu regele, procedează la modificarea punctelor supuse revizuirii. Deliberările
adunărilor au loc în prezenţa a cel puţin 2/3 a membrilor lor,- schimbările fiind adoptate,
numai dacă vor întruni cel puţin 2/3 din voturi.
Titlul VIII, „Dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare'' (art. 131-138) confirmă
caracterul constituţional al dispoziţiilor din legile agrare privitoare la pământurile
cultivabile, pădurile şi bălţile expropriabile, în total sau în parte, la starea lor juridică, la
subsol, la evaluare, la modul de plată, aşa cum sunt formulate în articolele legilor agrare
(Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea din 17 iulie
1921). Legea pentru reforma agrară din Basarabia din 13 martie 1920; Legea pentru
reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş din 30 Iulie 1921, care, în
întregul lor, fac parte din Constituţie şi, ca atare, nu se pot modifica decât conform
prevederilor pentru revizuirea Constituţiei

CONSTITUŢIA DIN 1938

Proiectul noii Constituţii întocmit de profesorul universitar Istrate Micescu, pe baza

sugestiilor date de regele Carol al II-Iea este definitivat de rege şi sfetnicii săi la 19
februarie şi publicat la 20 februarie 1938. În aceeaşi zi, prin decretul regal numărul 901,
populaţia este chemată să se pronunţe, la 24 februarie, prin plebiscit, asupra „primirii"
Constituţiei care-i este supusă spre „bună ştiinţă şi învoire". Participarea la vot este
obligatorie, alegătorii se pronunţă verbal în faţa biroului electoral instituit prin „pentru"
sau „contra". Din cei 4.303.064 cetăţeni care s-au prezentat la vot, 4.297.581 au votat
pentru noua Constituţie şi 5483 (0,13%) au votat contra acesteia.
Constituţia este promulgată la 27 februarie 1938 şi publicată în „Monitorul Oficial"
la 28 februarie 1938.
Prin cele opt titluri şi 100 articole, Constituţia consacră principiul supremaţiei
regelui şi suprimă separaţia puterilor. Puterea legislativă o exercită regele prin
intermediul Parlamentului bicameral, limitat numai la legiferare şi având un caracter
corporativ.
Puterea executivă o exercită tot regele, prin guvern, numit şi revocat de el însuşi,
fără răspundere politică faţă de Parlament. Sunt restrânse considerabil libertăţile şi
drepturile la democraţie
Titlul I, „Despre teritoriul României" (art. 1-3) proclamă că „Regatul României este
un stat naţional, unitar şi indivizibil" (art. 1), teritoriul ţării este inalienabil (art. 2) şi „nu
se poate coloniza cu populaţii de seminţie străină" (art. 3). Titlul II „Despre datoriile şi
drepturile românilor" (art. 4-28) conţine două capitole intitulate „Despre datoriile
românilor" (art. 4-9) şi „Despre drepturile românilor" (art. 10-28), primul nefiind întâlnit
sub o asemenea formulare în cele două Constituţii anterioare (1866 şi 1923); conform
articolului 4, toţi românii sunt datori: „a socoti patria drept cel mai de seamă temei al
rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei,
a contribui prin muncă la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică", a îndeplini cu
credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bunăvoie la
îndeplinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui". Ei sunt
declaraţi egali în faţa legii căreia îi datorează respect şi supunere" (art.5) Preoţilor li se
interzice ,,a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice(art.8), precum
şi a îngădui propaganda politică în locaşurile destinate cultului.
Capitolul II ,,Despre drepturile românilor" stipuleaza dintru început că în condiţiile
statornicite prin lege românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de
libertatea tovăţământului de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg
drepturi (art. 10).Libertatea individuală este garantată, iar domiciliul inviolabil (art 14).
Pedeapsa cu amoartea se aplică în timp de război, conform codului de justiţie militară ,
Consiliul de Miniştri putând decide însă această pedeapsă şi în timp de pace pentru
atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, şefilor statelor străine şi
demnitarilor statului din mobile îegătură cu exerciţiul funcţiunilor ce le sunt încredinţate
precum şi în cazurile de tâlhărire cu omor şi asasinat politic (art 15). Proprietatea de
orice natură, precum şi creanţele, atât asupra particularilor cât şi asupra statului, sunt
inviolabile şi garantate ca atare (art 16).
Pedeapsa confiscării averilor este interzisă, cu excepţia cazurilor de „înaltă trădare
şi delapidare de bani publici", exproprierea fiind admisă numai „pentru cauză de utilitate
publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită de justiţie, conform legilor"
învăţământul este liber „în condiţiile stabilite prin legi speciale" şi în măsura în
care „nu va fi contrar bunelor moravuri; ordinii publice şi intereselor de stat" (art. 21).
Învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în şcolile statului.Numai cetăţenii
români au dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, datorită „caracterului majoritar
şi creator de stat al naţiunii române" (art. 27). Numai cetăţenii români şi cei naturalizaţi
români pot dobândi orice titlu şi deţine imobile rurale în România, străinii având dreptul
numai la valoarea acestor imobile (art. 27).
Puterea de stat era asumată în mod integral de rege, care era „Capul statului" (art.
30). Puterea legislativă se exercită de rege prin Reprezentanţa Naţională, alcătuită din
două adunări; Senatul şi Adunarea Deputaţilor (art. 31). Regele sancţionează şi promulgă
legile, putând refuza sancţionarea lor fără motive, tot el având iniţiativa legilor (art 31).
Puterea executivă este încredinţată regelui, care o exercită prin guvernul său în modul
stabilit prin Constituţie (art. 32).
Persoana regelui este inviolabilă, actele sale sunt contrasemnate de un ministru
care „prin aceasta însăşi, devine răspunzător de ele". În atribuţiile suveranului, intră,
conform articolelor 45-46, convocarea şi dizolvarea adunărilor legiuitoare, deschiderea,
amânarea şi închiderea sesiunilor, numirea lor, şi revocarea miniştrilor, iertarea sau
micşorarea pedepselor criminale, numirea sau confirmarea în funcţiile publice,
declararea războiului şi încheierea păcii, conferirea gradelor militare şi a decoraţiilor
române, acreditarea ambasadorilor pe lângă şefii statelor străine, baterea monedei,
încheierea tratatelor politice şi militare cu statele străine, precum şi a convenţiilor de
comerţ şi navigaţie.
Titlul IV,-„Despre finanţe" (art 80-87) preia prevederea conform căreia „ Nici un
impozit de orice natură nu se poate stabili şi percepe decât pe baza unei legi" „ (art.80).
Controlul preventiv şi cel de gestiune al tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului
se exercită de înalta Curte de Conturi, care urmează, a semnala, „neregulile ce ar fi
săvârşite de miniştri în aplicarea bugetului" (art. 84). În articolul 87,se prevede că
„delapidarea de bani publici se califică crimă şi se pedepseşte ca atare".
Titlul V, „Despre oştire" (art. 88-91) prevede că „toţi cetăţenii români sunt datori a
face parte din unul din elementele oştirii", conform legilor (art 88), iar „contingentul
oştirii se votează pentru fiecare an de adunările legiuitoare" (art 90).;
Tilul VI (art 92-96) stabileşte culorile drapelului României albastru galben, roşu,
aşezate vertical (art. 92), reşedinţa guvernului, care e în capitala ţării (art 93); limba
oficială a statului limba română (art. 94). Se stabileşte şi faptul că nici un jurământ nu
leagă şi nu poate fi impus decât în puterea unei legi, care hotăraşte şi formula lui (art
95) că nu poate fi suspendată nici în total, nici în parte Constituţia, iar în caz de pericol
de stat, se poate institui starea de asediu generală sau parţială (art.96)
Titlul VII, consacrat „Revizuirii Constituţiei" prevede în (art 97) că aceasta se poate
realiza, total sau în parte, numai „din iniţiativa regelui", şi cu consultarea prealabilă a
Corpurilor Legiuitoare care urmează a indica şi textele.de revizuit.
Titlul VIII (art. 98-100) precizează că dispoziţiile legilor pentru reforma agrara din
1920 şi 1921, introduse în (art. 131) din Constituţia din 1923 rămân cu caracter
constituţional.
Acelaşi caracter îl au drepturile politice dobândite în virtutea decretelor-legi
ratificate prin articolul 133 al Constituţiei privitoare la încetăţenirea evreilor care locuiau
în Vechiul Regat. Constituţia din 1923 s-a abrogat din ziua promulgării noii Constituţii
(28februarie 1938).
Prin Decretul regal numărul 3053 din 5 septembrie 1940 (publicat în „Monitorul
Oficial" numărul 205 din 5 septembrie 1940), Regele Carol al II-lea a suspendat
Constituţia din 1938 şi a dizolvat Parlamentul, iar printr-un decret din aceeaşi zi, intitulat
„pentru învestirea cu depline puteri a preşedintelui Consiliului de Miniştri şi restrângerea
prerogativelor regale". Carol al II-lea şi-a redus mult puterile, transferând dreptul de
conducere autoritară a statului generalului Ion Antonescu.
Potrivit acestui decret, regele are următoarele prerogative: este capul oştirii; are
dreptul de a bate monedă, de a conferi decoraţii, de graţiere şi amnistie, de a acredita şi
primi reprezentanţi diplomatici şi de a încheia tratate; de asemenea, el are dreptul de a
modifica legile organice şi de a numi miniştrii şi subsecretarii de stat.
Cu toate aceste substanţiale diminuări ale puterii sale, Carol al II-lea abdică la 6
septembrie 1940 în favoarea fiului său Mihai. În aceeaşi zi, prin Decretul regal numărul
3067 din 6 septembrie 1940 (publicat în „Monitorul Oficial" numărul 206 bis din 6
septemie 1940), generalul Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri pentru
conducerea statului român. Regele nu şi-a mai păstrat nici dreptul de a numi miniştrii şi
subsecretarii de stat."
Prin Decretul regal numărul 3072 din 7 septembrie 1940 (publicat in Monitorul
Oficial" numărul 208 din 8 septembrie 1940), generalul Ion Antonescu a fost învestit cu
depline puteri pentru conducerea statului, iar prerogativele regelui au fost restrânse la
„cap al Oştirii” baterea monedei conferirea de decoraţii, primirea şi acreditarea de
reprezentanţi diplomatici, amnistierea şi graţierea precum şi numirea primului ministru
Generalul Ion Antonescu nu a mai constituit un Parlament şi a guvernat ţara prin
decrete-legi Prin Decretul din 14 septembrie 1940, România fost declarată „stat naţional
legionar”. La 15 februarie 1941, acest decret a fost abrogat.
După 23 august 1944, s-a istituit un regim constituţional de tranziţie, până la
convocarea AdunăriiConstituante, care urma să elaboreze o nouă Constituţie. Soluţia a
constat în repunerea în vigoare a dispoziţiilor Constituţiilor din 1866 şi 1923.
Conform articolului 3, Consiliul de Miniştri era împuternicit să organizeze
Reprezentanţa Naţională (prin Decretul dat la 15 iulie 1946 s-a adoptat sistemul
unicameral desfiinţându-se Senatul şi s-a acordat dreptul de vot tuturor cetăţenilor în
vârstă de cel puţin 21 de ani împliniti, inclusiv femeilor).
Prin articolul 4 s-a menţinut desfiinţarea juriului şi s-a hotărât ca o viitoare lege
specială să statornicească condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
La 30 decembrie 1947 după semnarea actului de abdicare de către regele Minai I,
Adunarea Deputaţilor a votat legile cu caracter constituţional numărul 363 şi 364. Prin
legea numărul 364 - din 30 decembrie 1947, România adoptă denumirea de Republica
Populară Română.
„Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi"
(art. 1). Articolul 2 al legii abrogă „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie
1923 şi acelea din 1 septembrie 1944". :
Până la intrarea în vigoare a noii Constituţii, puterea executivă este exercitată de
un Prezidiu compus din cinci membri aleşi cu majoritate de Adunarea Deputaţilor dintre
personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale ţării (art 6). Prin legea numărul 364
din 30 decembrie 1947 a fost numit Prezidiul Republicii Populare Române, alcătuit din CI
Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, Ion Niculi, iar prin decretul numărul
3 din 8 ianuarie 1948 s-au stabilit atribuţiile acestui nou organ de stat.

CONSTITUŢIA DIN 1948

Proiectul Constituţiei, alcătuit după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, este

publicat de Frontul Democraţiei Populare (creat, sub conducerea Partidului Muncitoresc
Român, la 27 februarie 1948) la 6 martie 1948. Este dezbătut la 9 aprilie 1948 şi aprobat
de Marea Adunare Naţională, în unanimitate, la 13 aprilie 1948. Constituţia din 1948 are
Zece Titluri.
Titlul I „Republica Populară Română" (art 1-4) proclamă că „Republica Populară
Română este un stat popular, unitar şi suveran" (art. 1), care a luat fiinţă prin lupta dusă
de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului" (art. 2). în România, „întreaga putere de stat emană de la popor şi
aparţine poporului, care "îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot
universal, egal, direct şi secret" (art-3). Conform articolului 4, cei aleşi „în toate organele
puterii de stati sunt răspunzători în faţa poporului şi pot fi revocaţi prin voinţa
alegătorilor în conditiile stabilite de lege" .
Titlul II „Structura scial - economică" (art. 5-15), naîntâlnit în Constituţiile
anterioare, indică esenţa a trei aategorii de proprietate: „mijloacele de producţie aparţin
sau statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperatiste, sau
particularilor, persoane fizice sau juridice" (art. 5).
Munca este proclamată datoria fiecărui cetăţean „factorul de bază al vieţii
economice, a statului":(art 12), acesta acordând sprijin celor ce muncesc ,pentru a-i
apăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul lor de trai.
Articolul 15 introduce în viaţa social-economici României principiul îndrumării şi
planificării economie naţionale în vederea „dezvoltări puterii economice a ţării,
asigurarea bunăstării poporului şi garantării independenţei nationale”
Statul asigură, treptat dreptul la muncă prin organizarea şi dezvoltarea planificată
a economiei naţionale" (articolul 19). Femeii i se recunosc drepturi egale cu bărbaţii şi
salarizare egală în toate domeniile de activitate (art. 21). Statul asigură „organizarea şi
dezvoltarea-învăţământului primar obligatoriu şi gratuit prin "burse de stat acordate
elevilor şi studenţilor merituoşi şi prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului
profesional şi tehnic" (art. 22).
Se statuează dreptul tuturor naţionalităţilor conlocuitoare de folosire a limbii
materne în învăţământul de toate gradele - predarea limbii şi literaturii române fiind
obligatorie în şcolile de orice grad precum şi în administraţie şi justiţie.
Titlul IV, „Organul suprem al puterii de stat" (art. 37-65) statuează că în Repu blica
Populară Română organul suprem al puterii de stat este "Marea Adunare Naţională (art.
37), unicul organ legislativ al ţării (art. 38), care are în competenţa sa directă: alegerea
prezidiului M.A.N, formarea guvernului, modificarea Constituţiei, votarea bugetului
statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului lor de
percepere, hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului, decizia privind consultarea
poporului prin referendum, acordarea amnistiei (art. 39).
Titlul V, „Organele administraţiei de stat Consiliul de Miniştrii şi ministerele" (art.
66-74) proclamă că guvernul este „organul suprem executiv şi administrativ al R. P. R."
(art. 66).
Guvernul are în sarcina sa conducerea administrativă a statului. El coordonează şi
dă directive generale ministerelor de resort, dirijează şi planifică economia naţională,
realizează bugetul statului, asigură ordinea publică şi securitatea statului. Conduce
politica generală a statului în domeniul relaţiilor internaţionale. Organizează şi
înzestrează forţele armate.
Prezidiul M.A.N. poate anula deciziile Consiliului de Miniştri, neconforme cu
Constituţia sau cu legile (art. 72).
Titlul VI, „Organele locale ale puterii de stat" (art 75-85) menţine împărţirea din
punct de vedere administrativ în: comune, plăşi, judeţe şi regiuni, dar precizează că
„prin lege se pot aduce; modificări acestor împărţiri2 (art.75). Organele locale ale puterii
de stat sunt consiliile populare locale (art 76) alese pe 4 ani prin vot universal, direct,-
egal şi secret (art 77). Ele îndrumează şi conduc activitatea economică, 'socială şi
culturală locală, conform legilor şi dispoziţilor organelor administrative superioare.
Titlul VII „Organele judecătoreşti şi parchetull” (art,86 - 98) precizează că
„instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, una pentru întreaga ţară, tribunalele şi
judecătoriile populare" (art 86) prin lege putându-se înfiinţa ,instanţe speciale pentru
anumite ramuri de activitate" (art. 87).
Titlul VIII, „Stema, sigiliul, drapelul şi capitala" (art. 99-102) prevede „Stema
Republicii Populare Române" ireprezintă munţi impăduriţii deasupra cărora se ridică
soarele. În mijloc se află o
sondă, iar în jurul stemei o coroană de spice de grâu".(art 99) .Pe sigiliul statului este
reprezentată stema ţarii ( art. 100) . Drapelul se compune din culorile: albastru, galben şi
roşu, aşezate vertical, în mijloc fiind aşezată stema ţării (art. 101), iar capitala tării este
oraşul Bucureşti ( art. 102)
Titlul IX, „iModificarea Constituţiei" (art 103-104) prevede că iniţiativa modificări
„în parte sau în total", aparţine guvernului sau unei treimi din membrii M. A.N. (art. 103),
modificarea necesitând votul a două treimi din numărul total al membrilor M.A.N. (art.
104).
Titlul X (art. 105) statuează revizuirea tuturor codurilor şi legilor existente în sensul
punerii lor de acord cu Constituţia, precum şi desfiinţarea tuturor dispoziţiilor din legi,
decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor Constituţiei.

CONSTITUŢIA DIN 1952

Proiectul noii Constituţii, elaborat de o comisie aleasă de Marea Adunare Naţională
la 27 martie 1952, a fost dat publicităţii la 18 iulie şi votat de M.A.N. la 24 septembrie
acelaşi an.
Publicată în „Buletinul oficial" numărul 1 din 27 septembrie 1952, Constituţia era
modificată la 29 ianuarie 1953 (art. 43 şi 50), 26 ianuarie 1954 (art. 43 şi 50), 21 aprilie
1954 (art. 35), 2 iunie 1955 (art. 43 şi 50), 4 aprilie 1956 (art. 18, 19, 50), 28 martie
1957 (art. 43, 56), 25 martie 1961 (capitolul II, articolele 43, 44, 75). Constituţia are
capitol introductiv, 10 capitole şi 102 articole.
Capitolul introductiv proclamă România „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi
sate". Făurirea şi întărirea statului „democratic-popular", prietenia şi alianţa cu marea
Uniune Sovietică asigură, independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea
Republicii Populare Române".
în Capitolul I, „Orânduirea socială" (art 1-15) se arată că „Republica Populară
Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate" (art 1), iar baza puterii o
constituie „alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător
aparţine clasei muncitoare (art 2). Puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate
care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare". Proprietatea
socialistă are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma
proprietăţii cooperatist colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a
organizaţiilor cooperatiste)"(art.6, aliniatul 1).
Rezultatele naţionalizărilor din anii 1948 - 1950 care au urmat celei din iunie 1948,
sunt consacrate prin articolul 7 care prevede: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului,
fabricile, uzinele, minele, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie de
orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful,
telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia şi teatrul, gospodăriile agricole de
stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile comunale, şi partea naţionalizată a
fondului de locuinţe de la oraşe constituie proprietatea de stat, bun comun al poporului".
Se recunoaşte ţăranilor, membri ai gospodăriilor agricole colective dreptul de a
avea „în folosinţa personală un lot de pământ pe lângă casă şi, în proprietate
personală, gospodăria de pe acest lot, casa de locuit animale productive, păsări, inventar
agricol mărunt, în conformitate cu statutul gospodăriei agricole colective"
(art.9,aliniatul2)
Constituţia consacră, în articolul 12 dreptul de proprietate personală asupra
veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei
auxiliare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de
moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor". Preponderenţa proprietăţii de
stat are ca scop dezvoltarea vieţii economice a României „pe baza planului de stat al
economiei naţionale, în interesul construirii socialismului".
Articolul 15 proclamă munca drept „o datorie şi o chestiune de onoare pentru
fiecare cetăţean capabil de muncă", după principiul „cine nu munceşte nu mănâncă" şi
stipulează, totodată, că în România se înfăptuieşte tot mai larg principiul „de la fiecare
după capacităţile sale, fiecăruia după munca sa"
Capitolul II, „Orânduirea de stat" (art 16-21) statuează regimul de stat, forma de
stat, împărţirea administrativ-teritorială şi cetăţenia. Conform articolului 16, „ regimul de
stat al României este „regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea oamenilor
muncii", iar statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de
partidul comunist.
 Sarcinile statului decurgând din funcţia economico-organizatorică şi cultural -
educativă (specifică statului democrat-popular) constau în: întărirea şi dezvoltarea
forţelor de producţie ale ţării prin industrializarea socialistă; transformarea socialistă
treptată a agriculturii; organizarea şi dezvoltarea economiei planificate; stabilirea,
impozitelor, taxelor şi veniturilor necesare pentru nevoile statului; conducerea ,
învăţământului public de toate gradele; asigurarea dezvoltării culturii poporului român şi
a culturii minorităţilor naţionale, socialiste în conţinut, naţionale în formă; aplicarea şi
respectarea Constituţiei şi legilor ţării, ele fiind expresia voinţei şi a intereselor poporului
muncitor.
„Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române", statuat în
Capitolul III (art 22-41) este Marea Adunare Naţională (art. 22), „unicul organ legiuitor
al Republicii Populare Române" (art. 23).
Capitolul IV, „Organele administraţiei de stat al Republicii Populare Române
(art. 42-50) precizează că „organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat al
Republicii Populare Române este Consiliul de Miniştri (art. 42), constituit de către Marea
Adunare Naţională (art. 43).
Capitolul V, „Organele locale-ale puterii de stat" (art .51-63) defineşte „Sfaturile
populare'' ca organe ale puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune (art 51). Ele
sunt alcătuite din deputaţi aleşi pe timp de doi ani şi „îndrumă munca organel0r
administrative subordonate lor, conduc activitatea locală pe tărâm economic şi cultura,
asigură menţinerea ordinii publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturile cetăţenilor,
întocmesc bugetul local
Capitolul VI, „Instanţele judecătoreşti şi procuratura" (art 64-76) stabileşte că în
România „justiţia se înfăptuieşte de către Tribunalul Suprem al Republicii Populare
Române,, tribunalele regionalei şi tribunalele populare, precum şi de către instanţele
judecătoreşti speciale înfiinţate prin Iege" (art. 64).
Sarcina tribunalelor este de a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle
poporului muncitor", de a asigura legalitatea populară, proprietatea obştească şi
drepturile cetăţenilor" (art. 65).
Capitolul VII consacră „Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor" (art. 77-
92). Dreptul la muncă este asigurat cetăţenilor prin dreptul de a îndeplini o muncă
garantată şi plătită potrivit cu cantitatea şi calitatea ei (art. 77), în condiţiile dezvoltării
sectorului socialist al economiei naţionale.
Este garantat dreptul la învăţătură prin învăţământul de stat elementar general
obligatoriu şi gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate studenţilor şi elevilor
merituoşi din instituţiile învăţământului superior, mediu şi elementar şi prin organizarea
învăţământului profesional gratuit pentru cei ce muncesc (art. 80).
Constituţia prevede inviolabilitatea persoanei (art. 87), ocrotirea inviolabilităţii
domiciliului cetăţenilor şi secretul corespondenţei (art. 88). Datoriile fundamentale ale
cetăţenilor (art. 90-92) constau în: obligaţia fiecărui cetăţean de a respecta Constituţia şi
legile statuiui de democraţie populară, de a păzi, întări şi dezvolta „proprietatea
obştească socialistă", de a respecta disciplina muncii şi de a contribui activ „la întărirea
regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării" (art.
90).
Capitolul VIII (art 93-101) statorniceşte principiile fundamentale ale „Sistemului
electoral". Alegerile de deputaţi pentru M.A.N şi pentru sfaturile populare se face prin vot
universal, având dreptul de a alege toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani şi de a
fi aleşi cetăţenii care au împlinit vârsta de 23 de ani (art 94), inclusiv femeile (art. 96) -
egal (art. 95), direct (art 98) şi secret (art. 99).
Dreptul de a depune candidaturi este asigurat „Organizaţiilor Partidului
Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi
altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale (art. 100).
Capitolul IX, „Stema, drapelul şi capitala Republicii Populare Române" (art. 102-
104) prevede că stema „reprezintă munţi împăduriţi deasupra cărora se ridică soarele. În
partea stângă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de
grâu. În partea desus a stemei se află o stea în cinci colţuri. În partea de jos a stemei,
spicele sunt înfăşurate într-o panglică tricoloră pe care sunt scrise literel , R.P.R (art.
102). Drapelul poartă culorile roşu, galben şi albastru, dispuse vertical, cu albastru lângă
lance în mijloc fiind aşezată stema ţării (art 103). Capitala este oraşul Bucureşti(art.
104).
Capitolul X, -„Procedura de modificare a Constituţiei Republicii Populare Române"
stabileşte că aceasta se poate face „numai prin lege votată de M.A.N. cu cel puţin 2/3
din numărul total al membrilor acesteia" (art. 105).

CONSTITUŢIA DIN 1965

Proiectul Constituţiei, elaborat de o comisie a M.A.N., este examinat şi aprobat de

Plenara C.C. al P.C.R. la 28 iunie 1965. Este dezbătut încadrul Congresului al IX- lea al
P.C.R. din.iulie;1965. Exercitând atribuţii de Adunare Constituantă, M.A.N aleasă la 7
martie 1965 discută şi adoptă la 21 august 1965 ”Constituţia Republicii Socialiste
România".
Publicată în „Buletinul Oficial" numărul 1 din 21 august 1965, Constituţia este
modificată prin legile: numărul 1 din 16 februarie 1968, numărul 56 din .26 decembrie
1968, numărul 1 din 13 martie 1969, numărul 26 din 17 decembrie 1971, numărul 1 din
24 aprilie 1972, numărul 1 din 28 martie 1974, numărul 26 din 23 decembrie 1974,
numărul 2 din 21 martie 1975, numărul 19 din 19 decembrie 1979, numărul 19 din 27
octombrie 1986.
În cele 9 titluri şi 114 articole, Constituţia statuează existenţa economiei bazată pe
„proprietatea socialistă" asupra mijloacelor de producţie, rolul conducător al P.C.R. în
întreaga viaţă a societăţii, „Conducerea Colectivă'' ca principiu călăuzitor în activitatea
de stat.
Titlul I, „Republica Socialistă România" (art 1-16) statuează că „România este
Republică Socialistă, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi
unitar", teritoriul său fiind inalienabil şi indivizibil" (art 1). Forţa politică conducătoare a
societăţii este Partidul Comunist Român (art. 3). Economia naţională este bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie" (art 5) — de stat şi cooperatistă
(art.6).
Proprietatea personală a ţăranilor cooperatori este alcătuită din „casa de locuit şi
construcţiile anexe, terenul pe care acestea se află, precum şi, potrivit statutului
cooperativelor agricole, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt" (art. ;7)
Pentru realizarea scopurilor sale, „statul socialist român" organizează, planifică şi
conduce economia naţională, „apără proprietatea socialistă, garantează exercitarea
deplină a drepturilor cetăţeneşti, asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept,
dezvoltă învăţământul de toate gradele, asigură condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei,
artei şi culturii, înfăptuieşte ocrotirea sănătăţii, asigură apărarea.ţării şi organizează
forţele sale armate", organizează relaţiile cu alte state (art. 13).
Teritoriul României este organizat în unităţi administrativ-teritoriale: regiunea,
raionul, oraşul şi comuna (art. 15). Capitala este oraşul Bucureşti (art. 15).
„Drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor" le este consacrat Titlul II
(art 11-41)
Conform articolului 17, statul proclamă şi garantează egalitatea în drepturi a
detăţenilor săi şi pedepseşte prin lege manifestările care au ca scop „propaganda
naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale". Asigurarea dreptului la muncă,
remunerată după cantitatea şi calitatea ei" şi stabilirea prin lege a măsurilor de protecţie
şi securitate a muncii sunt statuate la articolul (18).
Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general, obligatoriu, prin
gratuitatea învăţământului de toate gradele, precum şi prin sistemul burselor de stat.
Cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani au dreptul de a alege deputaţii M.A.N. şi
ai sfaturilor populare. Dreptul de a fi aleşi îl au cei care au împlinit vârsta de 23 de ani.
Dreptul de proprietate personală al cărui obiect îl constituie, potrivit Constituţiei,
„veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea
şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal" (art. 36), ca şi
dreptul de moştenire sunt ocrotite de lege (art. 37).
Îndatoririle cetăţenilor români sunt reglementate în articolele 39-41, care prevăd
că fiecare cetăţean al României „este dator să respecte Constituţia şi legile, să apere
proprietatea socialistă, să contribuie la întărirea şi dezvoltarea orânduirii socialiste" (art.
39), să satisfacă serviciul militar în rândurile armatei române (art. 40), să apere patria -
„datorie sfântă a fiecărui cetăţean" (art. 41).
„Organele supreme ale puterii de stat", M.A.N şi Consiliul de Stat alcătuiesc
materia Titlului III (art 42-69).
M.A.N are ca atribuţii principale: adoptarea şi modificarea Constituţiei;
reglementarea sistemului electoral; adoptarea planului de stat al economiei naţionale, a
bugetului de stat şi a contului general de încheiere a exerciţiului bugetar.
M.A.N este alcătuită din 465 de deputaţi (art. 44), mandatul său neputând înceta
înainte de expirarea termenului pentru care a fost aleasă (art. 45). Ea adoptă legi şi
hotărâri cu votul majorităţii deputaţilor şi poate adopta sau modifica Constituţia cu votul
a cel puţin 2/3 din numărul total al deputaţilor (art. 56).
Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară, pot fi reţinuţi, arestaţi şi trimişi în
judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a M.A.N. sau a Consiliului de Stat numai în
caz de infracţiune flagrantă (art. 61).
Titlul IV, „Organele centrale ale administraţiei de stat" (art. 70-78) consacră
Consiliul de Miniştri „organul suprem al administraţiei de stat", care exercită conducerea
generală a activităţii executive, având ca atribuţii: stabilirea măsurilor generale pentru
ducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe a statului; organizarea şi asigurarea
executării legilor, elaborarea proiectului bugetului de stat şi a proiectului bugetar de
stat, înfiinţarea de întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat şi de interes
republican.
Titlul V, „Organele locale ale puterii de stat şi organele locale ale administraţiei de
stat"(art. 79-93) statuează rolul şi atribuţiile sfaturilor populare, care sunt organele
locale ale puterii de stat, în regiuni, raioane, oraşe şi comune.
Atribuţiile principale ale sfatului popular sunt: adoptarea bugetului şi a planului
economic local, aprobarea contului de încheiere a exerciţiului bugetar, alegerea şi
revocarea comitetului executiv al; sfatului popular; înfiinţarea de intreprinderi,
organizaţii economice şi instituţii de stat de interes local; conducerea, îndrumarea şi
controlarea activităţii comitetului său executiv, a secţiunilor de specialitate ale
administraţiei de stat, a întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor
subordonate.
Titlul VI, „Organele judecătoreştii (art. 94-104) prevede că ,justiţia se înfăptuieşte
prin Tribunalul Suprem, tribunalele regionale, tribunalele populare, precum şi prin
tribunalele militare înfiinţate potrivit legii" (art. 94).
Prin activitatea de judecată, tribunalele, „apără orânduirea socialistă şi drepturile
persoanelor" (art. 95).
Titlul VII „Organele Procuraturii” (art. 105-108) statuează că procuratura exercită
supravegherea rcspectăriii legii de către ministere şi celelalte organe , ale administraţiei
de stat, organele de urmărire penală, tribunale pecum şi de către funcţionari şi ceilalţi
cetăţeni (art. 105).
Procurorul general este ales de MAN pe durata legislaturii, iar procurorii sunt
numiţi de procurorul general (art.107). Procurorul general răspunde în faţa M.A.N de
activitatea procuraturii (art 108), iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului de
Stat.
Conform Titlului VIII, „Însemnele Republicii Socialiste. România" (art. 109- 112),
stema ţării reprezintă munţi împăduriţi, deasupra cărora se ridică soarele." În partea
stângă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu.Îîn
parte de sus a stemei se află o stea în cinci colţuri, iar în partea de jos spicele sunt
înfăşurate într-o panglică tricoloră, pe care este scris „Republica Socialistă România"
(art. 109).
Drapelul poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastrul
lângă lance, iar în mijloc, este aşezată stema (art. 111). Imnul de stat se aprobă de către
M.A.N. ; ,
Ultimul Titlu IX, „Dispoziţii finale" (art. 113-114) precizează că „prezenta
Constituţie intră în vigoare la data adoptării ei" (art. 113), dată la care Constituţia din 24
septembrie 1952, precum şi orice dispoziţii din legi, decrete şi alte acte normative
contrare prevederilor Constituţiei prezente sunt abrogate (art. 114).

CONSTITUŢIA DIN 1991

Camera Deputaţilor şi Senatul, rezultate în urma scrutinului de la 20 Mai 1990,

stabilesc în şedinţa comună de la 11 Iulie 1990 componenţa Comisiei de redactare a
Proiectului Constituţiei României, alcătuite din 28 de membri, deputaţi, senatori,
specialişti în dreptul constituţional şi în alte discipline socio-umane. Comisia redactează
„tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie", a căror dezbatere începe la 13
februarie 1991.
Constituţia este adoptată, de Adunarea Constituantă la 21 Noiembrie 1991.
Constituţia cuprinde şapte Titluri şi 152 de articole, a fost publicată în „Monitorul
Oficial al României număiul 233 din 21 Noiembrie 1991./
Conform Legii numărul .67 din 23 Noiembrie 1991, privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului naţional asupra Constituţiei României, la 8 decembrie
cetăţenii ţării sunt chemaţi la urne.
Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
Noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul Naţional din
8 decembrie 1991.
Titlul I, .Principii generale"; (art. 1-14). Primul articol reglementează elementele
definitorii ale statului român ,.România este stat naţional, suveran şi independent, unitar
şi indivizibil". Forma de guvernământ este republica, „România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi .libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul, politic reprezintă valori
supreme şi sunt garantate".
Teritoriul României este inalienabil, frontierele ţării fiind consfinţite prin lege
organică. Pe teritoriul statului român, organizat sub aspect administrativ în comune,
oraşe şi judeţe, nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine (art. 3); statul are ca
fundament unitatea poporului român, România fiind „patria comună şi indivizibilă a
tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de originea etnică, de
limbă, religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială"
(art.4
Exprimând apartenenţa unei persoane la statul român, caracterizată prin
plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor reciproce prevăzute de Constituţie şi de celelalte
legi, art. 5 stabileşte că „cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de lege".
Respectând legislaţia statului pe teritoriul căruia se află persoanele de origine
română, „statul român sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării
şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase".
Pentru prima oară după decretul constituţional din 31 august 1944, articolul (8)
consacră pluralismul în societatea românească ca „ o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale". Partidele politice, constituite şi desfăşurându-şi activitatea în condiţiile
legii, „contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile
democraţiei" (art. 8).
Sindicatele îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutul lor, în condiţiile legii,
contribuind la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale salariaţilor.
Reglementarea in extenso a modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei
române s-a realizat prin Legea numărul 21/1991. Legea cetăţeniei române publicată în
„Monitorul Oficial" al României numărul 44/6.03.1991.
Articolele (12-14) consfinţesc faptul că ,drapelul României este tricolor, culorile
sunt aşezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben; roşu"
că ziua naţonală a României este „1 Decembrie imnul naţional al României este
„Deşteaptă-te Române" . stema ţării şi-sigiliul statului urmând a fi stabilite prin legi
organice" (art.12), iar capitala României este oraşul Bucureşti; limba oficială este limba
română (art. 13).
Titlul II „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" are patru capitole şi 43
articole (art.s 15-57).
Capitolul I „Dispoziţii comune" consacră principiul universalităţii drepturilor şi
îndatoririlor. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriuzisă a
drepturilor cât şi la titularii acestora şi este consacrată în art- 15
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi
;prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" «Este garantată egalitatea
cetăţenilor.în faţa legii şi a autorităţilor publice” fără privilegii şi discriminări” .nimeni
nefiind mai mai presus de lege. Cetăţenii .români se bucură în strîinîtate de protecţia
statului român,la rându lor, cetăţenii străini şi apatrizii din România beneficiează de
toate drepturile şi libertăţile, -afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impune
calitatea de cetăţean român
Capitolul II este consacrat ,”Drepturilor şi libertăţilor fundamentale" (art. 22-49).
„Dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică" sunt garantate,
pedeapsa cu moartea, tortura, pedeapsa sau tratamentul inuman ori degradant fiind
interzise (art. 22). Articolul (23) proclamă libertatea individuală şi siguranţa persoanei ca
inviolabile şi stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări
statuează totodată prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, precum şi
eliberarea provizorie a arestatului preventiv sub condiţia controlului judiciar sau a
cauţiunii
Dreptul la libera circulaţie, receptat în Constituţie din Pactul internaţional privitor la
drepturile civile şi politice, ca un drept fundamental nou, este consfinţit în articolul 25,
potrivit căruia „dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat", fiecărui
cetăţean fiindu-i „asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară".
Dreptul la învăţătură, ca partea cea mai importantă a dreptului la educaţie,
constituie, conform articolului 32, şi o îndatorire. Formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură sunt: învăţământul general obligatoriu, învăţământul
liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Autonomia universitară este
garantată. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română.
Se garantează gratuitatea învăţământului de stat în condiţiile legii; aliniatul (3)
garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba
lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă.
Dreptul fundamental de vot, reglementat prin articolul (34) stabileşte că „cetăţenii
au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Dreptul
de a fi ales se acordă cetăţenilor cu drept de vot cărora nu le este interzisă asocierea în
partide politice, dacă au împlinit vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în
Camera Deputaţilor şi cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de
Preşedinte al României (art. 35)
Libertatea de opinie este 'concretizată prin „recunoaşterea dreptului de asociere a
cetăţenilor în partide politice ,în sindicate şi alte forme de asociere " şi înterzicerea , ca
neconstituţionale a asociaţiilor cu caracter secret, precum, şi a partidelor care „militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României
Potrivit sistemului proprietăţii consacrat în Constituţie, aceasta este publică sau
privată „Dreptul de proprietate, precum.şi creantele asupra statui sunt garantate.
Protecţia constituţională aupra proprietăţi private este esenţială. Dreptul de proprietate
este inviolabil (aliniatul 3 , aliniatul 4) , iar limitele proprietăţii private sunt cuprinse în
( aliniatele 1,6) , condiţionarea exproprierii sau a folosirii subsolului unei proprietăţi prin
dreptul la despăgubire sunt stabilite de lege.
Capitolul III statuează „ Îndatoririle fundamentale” (art. 50-54) , reprezentând
fundamentul celorlalte îndatoriri constituţionale ale cetăţenilor „fidelitatea faţă de ţară
este sacră” ; cetăţenii cărora la sunt încredinţate funcţii publice , precum şi militarii
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, şi în acest scop, depun
jurământul cerut de lege (art.50 )
Capitolul IV „ Avoxcatul poporului” (art.55 -57 ) consacră, pentru prima dată în
legislaţia României, instituţia "Avocatului Poporului”; care nu se substituie organelor
conmpetente să acorde un drept sau să rezolve un conflict de interese. Avocatul
Poporului, numit de Senat pe o durată de 4 ani, are menirea de a depista şi combate
fenomenele care, prin natura lor, reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, prerogativele sale urmând să fie stabilite printr-o lege organică (articolul
55). Avocatul Poporului are obligaţia de a acţiona la cererea celui al cărui drept sau
libertate este lezată. Autorităţile publice au obligaţia să asigure Avocatului Poporului
sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale (art. 56, aliniatul 2). Fiind prin natura şi
finalitatea sa un procuror parlamentar, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere al
Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestora.
Titlul III „ Autorităţile publice"cuprinde 6 capitole şi 76 articole (art. 58-133).
Capitolul I „.Parlamentul" (art. 58-79) are 3 secţiuni consacrate organizării şi
funcţionării Parlamentului, statutului deputaţilor şi senatorilor, procedurilor de legiferare.
Ocupând primul loc în rândul autorităţilor publice, „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" şi este
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 58). Camera Deputaţilor şi Senatul sunt
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform legii electorale.
Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală. în raport cu
populaţia ţării (aliniatul 3).'
Durata mandatului deputaţilor şi senatorilor este de 4 ani. El poate fi prelungit prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 60).
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu
(art 61). Cele două Camere lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune,
întruniindu-se în două sesiuni ordinare pe an
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa
majorităţii membrilor
Şedinţele lor sunt publice, dar ele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.
Imunitatea parlamentară, instituită prin articolul 69 are rolul de a proteja parlamentarii
împotriva unor măsuri represive, arbitrare, care ar putea veni din partea puterii
executive, a puterii judecătoreşti sau chiar a unor persoane particulare.
Constituţia interzice. reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea ;în
judecată penală sau contravenţională a deputaţilor şi senatorilor (art 69). Imunitatea nu
este absolută, ea putând fi ridicată în urma încuviinţării măsurilor juridice de către
Camera din care face parte deputatul sau senatorul.
Parlamentul României, singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege
relaţiile sociale, emite legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (art 72). Iniţiativa
legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel
puţin "250.000 de cetăţeni cu drept de vot". Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a
cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României,
care poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii sau verificarea
constituţionalităţii acesteia, m care caz promulgarea se face în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea (art. 77).
 Ultimul articol al Capitolului I al Titlului III este consacrat Consiliului Legislativ,
organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte
normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii (art. 79).
Capitolul II „Preşedintele României" (art 80-100). Potrivit prevederilor aliniatului
(1), Preşedintele României reprezintă statul român în exerciţiul funcţiilor sale,
personificând autoritatea statală atât în relaţiile interne, cât şi în cele internaţionale,
Preşedintele României, în calitatea sa de şef al statului, este garantul independenţei, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, el exercită funcţia
de mediere între puterile statului', precum şi între stat şi societate (art. 80, aliniatul 2).
„Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat",
în două tururi de scrutin (art 81). El.poate îndeplini înalta funcţie „pentru cel mult două
mandate". Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de Ia data
depunerii jurământului (art 83) până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art 83,
aliniatul 3).
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării". El poate declara, cu aprobarea
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate şi ia măsuri, în caz de
agresiune armată îndreptată împotriva ţării, pentru respingerea' agresiunii (art. 92).
Instituie conform legii -starea de asediu " sau starea de urgenţă; solicitând
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate,
Atribuţiile Preşedintelui legate de poziţia sa ca şef al statului vizează conferirea
decoraţiilor şi a titlurilor de onoare,'acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral,
numirea în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege, acordarea graţierii individuale
(art. 94).
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei; de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Aprobarea suspendării reclamă organizarea, în cel mult 30 de zile, a
unui referendum pentru demiterea Preşedintelui.
Capitolul III „Guvernul" * (art.101-109) Articolul (101) stabileşte statutul
constituţional al Guvernului, care, potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii Interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor (art. 102). Primul-ministru şi membrii Guvernului
depun jurământul individual în faţa Preşedintelui României (art 103)
Actele Guvernului, hotărârile şi ordonanţele se semnează de primul ministru şi se
contrasemnează de miniştri, care au obligaţia executării lor: Ele sunt publicate în
„Monitorul Oficial" al României, cu excepţia celor cu caracter militar, care sunt
comunicate instituţiilor interesate. Din punct de vedere politic, Guvernul răspunde numai
în faţa Parlamentului pentru întreaga activitate, iar fiecare membru al Guvernului
răspunde politic, solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele
acestuia.
În Capitolul IV sunt statuate „Raporturile Parlamentului cu Guvernul" (art. 110-
114). Obligaţia de informare a Parlamentului este strâns legată de controlul parlamentar
al activităţii Guvernului şi al administraţiei publice. Guvernul îşi poate angaja
răspunderea politică în faţa camerei Deputaţilor şi a Senatului, întrunite în şedinţă
comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege (art. 113), care completează sau modifică programul de guvernare pe baza
căruia a fost învestit.
Capitolul V .Administraţia publică" articolele (115-122) are două secţiuni:
Administraţia publică centrală de specialitate (art. 115-118) şi Administraţia publică
locală (art. 119-122).
Atât ministerele, cât şi autorităţile administrative autonome se înfiinţează prin lege
(articolul 116), iar articolul 117 este consacrat armatei că instituţie publică de interes
naţional.
Principiile de bază, de ordin constituţional, ale administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale - principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării
serviciilor publice sunt statuate în articolul (119). Autonomia locală în comune şi oraşe se
realizează prin două autorităţi: consiliul local, respectiv primarul,ambele alese în
condiţiile legii. Autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor
comunale şi orăşeneşti este consiliul judeţean, care a fost ales şi funcţionează în
condiţiile legii
Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
Acesta „este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
descentralizate ale misterelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile
administrativ-teritoriale"
Capitolul VI, .Autoritatea judecătorească" are 3 secţiuni (instanţele judecătoreşti,
Ministerul Public,Consiliul Superior al Magistraturii) şi 11 articole (art 123-133). ;
Primul articol al capitolului proclamă faptul că justjtia se înfăptuieşte în numele
legii şi statuează principiul potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se, supun
numai legii (art. 123
Realizarea independenţei judecătorilor este garantata .de: principiul
inamovibilităţii lor reglementat de prevederile articolului 124.;Şedinţeie de judecaţi sunt
publice, .(art.126) iar procedura se desfăşoară în limba română
Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a vorbi în instanţă prin
interpret.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi pe o durată de 4
ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună (art. 132). Consiliul propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia
celor ;stagiari, în condiţiile legii.; îndeplineşte rolul de Consiliu de disciplină a
judecătorilor (art. 133).
Titlul IV „Economia şi finanţele publice" (art. 134-139). Formarea, administrarea şi
controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale
instituţiilor publice sunt reglementate prin lege (art. 136), ca garanţie constituţională
împotriva unei gestionari abuzive sau ineficiente prin deturnarea de la finalitatea sa a
banului public. Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale de stat pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului (art. 137).
Articolul (139) este consacrat Curţii de Conturi, autoritate publică, care exercită controlul
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public.
Titlul V este consacrat „Curţii Constituţionale" (art. 140-145), organul politico-
jurisdicţional special şi specializat pentru a asigura supremaţia Constituţiei în sistemul
juridic normativ. Curtea Constituţională este alcătuită din 9 judecători numiţi pentru un
mandat de 9 ani de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României. O treime din
membrii Curţii Constituţionale este înnoită din trei în trei ani (art. 140).
Curtea Constituţională are atribuţii de control, rezultatul exercitării acestora
exprimându-se prin decizii şi atribuţii consultative şi de urmărire a respectării
Constituţiei în cadrul unor anumite prevederi. Atribuţiile de control privesc
constuţionalitatea legilor, a regulamentelor Parlamentului, a ordonanţelor, a iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei şi constituţionalitatea unui partid politic. „j^îî-":
Titlul VI, „Revizuirea Constituţiei" (art. 146-148) stabileşte că aceasta poate fi
iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din numărul
deputaţilor sau al senatorilor precum şi cel putin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot
(art. 146). Procedura de revizuire cuprinde două etape :
• Dezbaterea şi adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire în cele două
Camere ale parlamentului
• Definitivarea prin referendum
Nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile Constituţiei privind „caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic si limba oficială (art.
148), precum şi suprimarea drepturilor şi a liberaţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora
Constituţia nu'poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
nici în timp de război (art. 148, aliniatul3).
Titlul VII „Dispoziţii finale şi transzitorii” art. ( 149-152) prevede că legea
fundamentală a României, Constituţia, intră în vigoare la data aprobării ei prin
referendum, dată la care Constituia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată (art 149).

CONSTITUŢIA DIN 2003

Legea de revizuire a Constituţiei României numărul 429/2003 a fost aprobată prin

referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat m vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I numărul 758 din
29 octombrie 2003, pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003, privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Această Constituţie este alcătuită din 156 de articole şi este sistematizată pe VIII
Titluri, care cuprind următoarele: principii generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale, autorităţile publice, economia şi finanţele publice. Curtea Constituţională,
Integrarea euro-atlantică, Revizuirea Constituţiei, Dispoziţii finale şi tranzitorii.
Titlul I cuprinde Principii generale referitoare la Statul român, Suveranitatea,
Teritoriul, Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, Cetăţenie, Românii din
străinătate, simbolurile naţionale, limba oficială, capitala!
Potrivit articolului 1 (aliniatul 1), România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republica.
Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale.
În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie. Conform articolului (3) teritoriul României este inalienabil. Teritoriul este
organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. în condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii. România este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.
Conform prevederilor articolului (7) Statul Sprijină întărirea legăturilor cu românii
din afara frontierelor ţarii şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea'sau exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase cu respectarea legislaţiei
statutului ai cărui cetăţeni sunt. Cetăţenia română se dobândeşte" se. păstrează sau se
pierde în condiţiile prevăzute de Legea numărul 21/1991 – Legea cetăţeniei romane.
Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere..
Prevederile articolului (8) statuează că pluralismul în societatea românească este o
condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele
contribuie la definirea şi la.exprimarea voinţei politice a cetăţenilor respectând
suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept, principiile democraţiei.
În ceea ce.priveşte, sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, ele se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele
contribuie la apărarea drepturilcr şi la promovarea intereselor profesionale, econo mice
şi sociale ale membrilor lor.
Articolul (12) se referă la simbolurile naţionale. Drapelul României este tricolor,
culorile sunt aşezate vertical în ordinea următoare începând de la lance: albastru,
galben, roşu. Ziua naţională a României.este 1 Decembrie. Imnul naţional al României
este JDeşteaptă-te române". Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
În România, limba oficială este limba română. Capitala României este municipiul
Bucureşti.
Titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale cuprinde patru capitole.
Capitolul I articolul 15 stipulează că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de
acestea. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege articolul 16 (aliniatul 21.
Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia
generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. în ceea ce
priveşte accesul liber la justiţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil.
Capitolul II se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale: dreptul la viaţă şi la
integritate ; fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie,
viaţa intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la
învăţătură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la mediu sănătos,
dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,munca şi
protecţia socială muncii interzicerea muncii .forţate, dreptul la grevă, dreptul de
proprietate privată, niveul de trai, familia, dreptul de petiţionare.
Capitolul III, se refeă la îndatoririle fundamentale:fidelitatea faţă de ţară articolul
54, apărarea ţării articolul 55 contribuţii financiare articolul 56, exercitarea drept urilor
şi libertăţilor
CapitoIui IV se referă la numirea şi rolul Avocatului Poporului. Articolul 58
stipulează că Avocatul Poporului este numit pe o durată de cinci ani pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt
specializaţi pe domenii de activitate. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini
nici; o altă functie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege. Avocatul Poporului
prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau .la cererea acestora .
Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă naură , pentru
ocrotirea drepturilor şi libertăţii cetăţenilor
Titlul III Aztorităţile Publice cuprinde şase capitole: capitolul I Parlamentul capitolul
II Preşedintele României, capitolul III Guvernul, capitolul IV Raporturile Parlamentului cu
Guvernul, capitolul V Administraţia publică, capitolul VI Autoritatea judecătorească
Capitolul I Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţări. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi
Senat articolul 61 (aliniatele 1,2). t
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, potrivit legii electorale. Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru
un mandat de patru ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război,
de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit
regulamentului fiecărei Camere. Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
separate. Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri, şi moţiuni în prezenţa
majorităţii membrilor.În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului.
Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, care
avizează proiectele de acte normative, în vederea sistematizării, unificării şi coordonării
întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
Capitolul II se referă la Preşedintele României care reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului.Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de âncredere acordat de Parlament.
Capitolul III Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe. a ţării, şi
exercită conducerea generală, a admmistraţiei publice (articolul 102 aliniatul (1)).
tGuvernul este alcătuit din prim- ministru,-miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia
respectând atribuţiile ce le revin.
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe articolul 108 (aliniatul 1). Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei,legi speciale
de abilitare,-în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta Guvernul răspunde politic
numai în faţa Parlamentului pentru înreaga sa activitate
Capitolul V,;Adrninistratia publică. În terneiul articolului 116, ministerele se
organizează numai în subdrdinea Guyemului.În art. 120; se arată-că administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe .principiile descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Consiliile locale şi primarii funcţionează în condiţiile, legii, ca autorităţi
administrative autonome; şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean.
Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (articolul
125 (aliniatul 1))..
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
din unităţile administrativ-teritoriale.
Capitolul VI, „Autoritatea judecătorească.” în articolul 124, se stipulează că justiţia
se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite prin lege. .
Articolul 133 prevede Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independenţei justiţiei. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri.
Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de şase ani. ,
Titlul IV, Economia şi finanţele publice se referă la economie, proprietate, impozite,
taxe şi alte contribuţii, Curtea de Conturi, Consiliul Economic şi Social.
Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. Proprietatea este publică sau privată. Proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. Impozitele,taxele şi
orice alte venituri ale bugetuluide stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat
stabilesc numai prin lege.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi
de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de
gestiune ale pugetului public naţional în exerciţiu bugetar expirat , cuprinzând şi
neregulile constatate
La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului Curtea de Conturi controlează
modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate. Consilierii
de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit.
Memebrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe toată durata acestuia.Curtea de Conturi se înnoieşte cu o teime din
consilierii de contrui numiţi de Parlament, din trei în trei ani., în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii. Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către
Parlament , în condiţiile prevăzute de lege.
Titlul V, „Curtea Constituţională” este garantul supremaţiei Constituţiei (art. 142).
Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de
nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Cameră
Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, "prin vot secret preşedintele acesteia,
pentru o perioadă de trei ani. Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie 'să aibă pregătire
juridică superioară , înaltă cmpetenţă profesionalî şi o vechime de cel puţin 18 ani în
activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Curtea Constituţională are ca atribuţii: se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori," precum şi din oficiu asupra 'iniţiativelor de revizuire a Constituţieii se pronunţă
asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului
soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; veghează la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Titlul VI, Integrarea euro-atlantică. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de
Nord se face prin lege adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu
o majoritate de 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 149).
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele .României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor,
precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot Cetăţenii care iniţiază
revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin ¾ din numărul deputaţilor şi
senatorilor..-
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Nu pot forma obiectul revizuirii: forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială, caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român. Constituţia nu poate fi revizuită pe
durata stării de asediu, sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Titlul VIII se referă la Dispoziţii finale şi tranzitorii. Conform articolului 155,
Constituţia intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum.
 CAPITOLUL V

ASPECTE CONSTITUŢIONALE PRIVIND FORMA

DE STAT A ROMÂNIEI, TERITORIUL ŞI POPULAŢIA.
CARACTERISTICILE STATULUI ROMÂN

în Dreptul Constituţional, prin forma de guvernământ se înţelege, în general,

modul în care sunt constituite şi funcţionează, organele supreme. Ea este raportată în
principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stai şi la raporturile sale cu puterea
legiuitoare. Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, cele mai utilizate au fost şi
sunt:
• Monarhia
• Republica

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că "şeful statului

este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat, după
proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monarhia este
cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ.
Sunt cunoscute următoarele forme de monarhii: monarhia absolută, monarhia limitată
(constituţională), monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară
contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin
puterea discreţionară în stat a monarhului. Această formă specifică până la Revoluţia
Franceză (1789) a existat până la începutul secolului XX, când existau încă două imperii
absolute (Imperiul Rus şi Imperiul Otoman).
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterilor
monarhului prin legea fundamentală a statului (Constituţia). Cu toate aceste limitări
monarhul are un rol important, atribuţiile parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care
monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană (Anglia, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave)
reprezintă o expresie a tradiţiei şi a istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter
simbolic. Monarhul păstrează prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul,
dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.
Republică este aceea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii
se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit preşedinte. În
republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale.
Şeful de stat, denumit preşedinte de republică este ales fie direct prin vot universal, fie
de către parlament. Se cunosc două forme de republică: republica parlamentară şi
republica prezidenţială.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde. Datorită acestui lucru, poziţia: legală a
şefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin
intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A.). În Republica prezidenţială,
prerogativele şefului de stat sunt puternice, preşedintele de republică, din punct de
vedere legal este situat pe o poziţie egală cu parlamentul. În S.U.A., preşedintele
republicii este şi şeful guvernului.
Conform Constituţiei României (1991), dar şi Constituţiei României din 2003 din
articolul 1 (alin. -2), formă de guvernământ a statului Român este republica. În articolul 1
(alin. 4) al Constituţiei din 2003 se arată că statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul
democraţiei constituţionale. În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie. Forma de guvernământ a României, ca republică a fost
consacrată prin Constituţiile din anii 1948, 1952, 1965,1991.

2. Structura de stat; noţiunea şi formele structurii de stat

Una dintre bazele organizării puterii statale este teritoriul. Structura de stat nu
este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, indicân-duse
dacă un stat este constituit dintre unul sau mai multe state membre. În articolul 3
(alineatul 1) din Constituţia României dint 2003 se arată că teritoriul României este
inalienabil. Teritoriul ţării este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe. In condiţiile legi, unele oraşe sunt declarate municipii. De asemenea, în articolul
3 alineatul (4) din Constituţie se arată că pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate
sau colonizate populaţii străine.
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil articolul 1
alineatul (1) din Constituţie.
Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii
sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla
activitatea acestora. In societatea în care puterea de stat aparţine întregului popor,
suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat
Din punctul de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în două categorii:
.
o state unitare
o state compuse
În afară de aceste două categorii principale, istoria constituţională a unor state
consemnează forme particulare ale categoriilor menţionate.
Statul unitar are următoarele caracteristici:
• a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme prin care se exercită
puterea politică la nivel central şi local; b) activitatea de guvernare se difuzează de la
centru pe cale ierarhică; c) există o singură ordine juridică, întemeiată pe o Constituţie
unică; d) populaţia are o singură cetăţenie. Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi
împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, structura unitară a statului s-â format, în
general, odată cu apariţia statului însuşi. Structura unitară a statului este, în principiu,
concepută pe principiul centralizării, ea presupunând un ansamblu unic de instituţii şi
puterea de control a autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale. Aceasta
înseamnă că statul unitar are o singura Constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură
organizare admimstrativ-teritorială, un singur Parlament, un singur şef al statului şi un
Guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se
extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie.
Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de
decizie, care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru
întregul teritoriu al statului.
În statul modem, întemeiat pe principiile statului de drept, centralizarea joacă un
rol asemănător cu cel din monarhiile absolute, dar cu mijloace şi obiective diferite, în
statele modeme, centralizarea puterii şi distribuirea ei de către un centru unic de decizie
nu se mai fac în beneficiul unei singure persoane, ci al întregului popor. Din punct de
vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele Parlamentului şi ale
Guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului.
Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc
care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. In acest caz. aparatul local este
supus controlului ierarhic al centrului.
O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un unic centru de
putere (instituţiile de guvernare), în special de către puterea executivă.
Cu toate acestea concentrarea puterii şi exercitarea ei în mod centralizat nu sunt
posibile. De aceea se recurge la deconcentrarea puterii.
Deconcentrarea constă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unor
autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală a dreptului de a
lua decizii pe plan local.
Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale, pe
care le distribuie acestor autorităţi publice locale. Prefecţii sunt însărcinaţi să transmită
şi să ia toate măsurile pentru a asigura respectarea ordinelor Guvernului şi, în anumite
limite, să decidă ei înşişi în calitate de împuterniciţi ai Guvernului Central
Prin deconcentrare, sunt scoase din competenţa puteri centrale anumite probleme
de interes local, ce urmează, a fi soluţionate de autorităţile locale înfiinţate în acest scop.
Deconcentrarea nu anulează Autoritatea puteri centrale. Principiului centralizării i s-a
adus, pe lângă deconcentrare, un corectiv principal, descentralizarea , care este o
alternativă, la centralizarea excesivă şi constă în posibilitatea, recunoscută de puterea
centrală colectivităţilor locale de a adopta, în unele domenii sau la nivel teritorial,
anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau fără a cere
aprobarea acestuia. Prin descentralizare, sunt scoase din competenţa puterii şi a
autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de
activitate si transferatei în sarcina unor, autorităţi ale administraţiei publice locale.
Aceste autorităţi (primarul işi consiliile locale) beneficiază de ,o anumită| dependenţă
faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia
autorităţilor administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste organisme sunt
alese şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile administraţiei publice locale au
patrimoniu propriii şi organizare internă de sine stătătoare.
Descentralizarea este,,la fel ca şi centralizarea o metodă de organizare şi
conducere statală. Aceste două noţiuni nu se exclud una pe alta. Descentralizarea nu se
opune centralizării politice a statului, nu are nimic comun cu raporturile existente între
statul federal şi componentele federaţiei. Descentralizarea are la bază principiul potrivit
căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernantul central şi pot
gestiona cu mai multă eficienţă resurse ce li se alocă în acest scop.
Conform doctrinei de specialitate, descentralizarea.presupune înfiinţarea unor
subiecte de drept speciale care beneficiază de autonomie pe plan local (descentralizare
teritorială) sau cărora li se stabileşte o competenţă materială în anumite domenii
(descentralizarea serviciilor publice). ;
Statul unitar complex este una dintre formele imperfecte ale categoriei de „stat
unitar"
Statul unitar complex este statul unitar care, fără a pierde unitatea sa de structură,
prezintă în acelaşi timp mari diversităţi locale administrative de legislaţii, chiar de
jurisdicţie, datorită cărora, în interiorul său sunt păstrate enclave istorice, având
particularităţi de dezvoltare politică, social-economică şi juridică.
Originea formării statului unitar complex are caracter istoric. Guvernanţii trebuie
să ţină seama de varietatea aspiraţiilor şi intereselor populaţiei, mai mult sau mai puţin
omogenă. în practica constituţională sunt considerate state unitare complexe „uniunea
incorporată" şi „regionalismul".
Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în
interiorul căruia există, pe lângă un fond juridic comun, o diversitate de legislaţii
corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate" statului. În această
situaţie există un singur Parlament, dar acesta votează legi distincte, care nu sunt
aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populaţii distincte (exemplu Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică,
spirituală, cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acestea
optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea
unei autonomii, de regulă largi, unor colectivităţi regionale. Problema regionalismului se
pune cu acuitate în multe ţări occidentale cu sisteme politice şi administrative
centralizate. Regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice
probleme, nu să le rezolve. României, stat naţional unitar, i s-a impus un gen de
regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul
1968.
Statul compus. Spre deosebire de statul unitar, statul compus este format din mai
multe „entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi
juridice mai mult sau mai puţin strânse. Statul compus este aproape întotdeauna o formă
artificială, deoarece rezultă din conjuncturi politico-militare.
Arhetipul statului compus este statul federal.
Statul federal este o asociase de state care decide în mod liber în virtutea
suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le conferă o parte jdin compe-
tenţele lor, îndeosebi în domeniul militar,al diplomaţiei sau financiar. Statul federal este
format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de autonomie în
materie constituţională, legislativă şi judecătorească şi se subordonează acestuia.
În relaţiile internaţionale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. În
S.U. A. Constituţia federală se impune tuturor Constituţiilor celor 50 de state care
compun statul federativ. Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:
Unitatea pe plan internaţional.
Diversitatea Constituţională şi Juridică pe plan intern.
Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

3. România stat de drept, democratic şi social

în articolul 1 (alineatul 3) din Constituţia României 2003, sunt stipulate

următoarele: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt
garantate".
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus mult
mai târziu, în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile
publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Statul de drept a apărut ca
o replică dată statului despotic spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX -lea; s-a formulat ideea conform căreia scopul fundamental al statului este de a
asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea (guvernanţii) sunt supuşi
dreptului şi limitaţi prin drept. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina
germană sub numele de „statul de drept". Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au
început să clasifice statele în starul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor
juridice şi statul despotic, în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.
Lion Duguit afirmâ; următoarele: „statul făcând legea, este obligat să o respecte
atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga, dar atâta timp eât ea există, el
nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional, decât în limitele
fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept.
Ca atare, statul de drept are un conţinut complex, simt respectate drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi realizează echilibrul, colaborarea şi controlul
reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat democratic. Caracterul democrafic al statului înseamnă că
autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi
corecte. De asemenea implică proclamarea şi garantarea libertăţilor pubuce. Totodată
democraţia implică un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a
se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi
inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de
drept.
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun
reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde
supremaţia Constituţiei este asigurată.
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului, cât mai
ales din funcţiile sale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu
observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă, să ia
măsuri care să asigure realizarea binelui comun.
Statul trebuie să ia măsuri pentru respectarea prevederilor constituţionale cum
sunt: garantarea dreptului la învăţătură, obligaţia statului de a lua măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice, măsuri privind protecţia persoanelor handicapate,
măsuri privind protecţia copiilor şi tinerilor, asigurarea salariului minim pe economie etc.

4. Cetăţenia română; noţiunea şi principiile generale ale cetăţeniei

române

Cetăţenia română este prevăzută în articolul 5 din Constituţia României din 2003.
Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce
persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice,
deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi numai astfel ei pot participa la guvernarea
societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi.
Cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică
şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea
de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile
României
Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi
legile ţării. Aceste drepturi se referă la: dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în
organele reprezentative; dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa
nestingherit pe acest teritoriu; dreptul de a fi proprietar de terenuri în România; dreptul
de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării
(pentru ocuparea funcţiei de judecător, cadru militar, în poliţie); dreptul de a nu fi
extrădat sau expulzat din România (art 19) din Constituţie; dreptul de a fi protejat
diplomatic, atunci când se află în străinătate (art. 17) din Constituţie; accesul liber la
justiţie (art 21) din Constituţie
De asemenea, numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile
stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: obligaţia de
fidelitate faţă de ţară: art. 54 aliniatul (1) arată că fidelitatea faţă de ţară este sacră;
obligaţia de apărare a ţării: articolul 55 (aliniatul. 1) - „Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să
apere România" - articolul 55 (aliniatul 3). Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20
de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, articolul
56 (aliniatul 1) cetăţenii români sunt egali în drepturi, funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară- art. 16 aliniatul (1,3).
Noţiunea juridică de cetăţenie rezultă cu preponderenţă din ştiinţa dreptului
constituţional, celelalte ramuri ale dreptului reglementând mai degrabă modurile de
dobândire sau pierdere a cetăţeniei decât conţinutul propriu-zis al acesteia. În doctrină
se susţine constant că cetăţenia poate fi privită atât ca instituţie juridică, cât şi ca statut
al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea de cetăţean al unui anumit stat. În
calitate de instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de norme juridice care
reglementează modul de dobândire sau pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile
sociale de cetăţenie.
Unii autori au definit cetăţenia română ca fiind situaţia juridică ce rezultă din
raporturile statornicite care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând
apartenenţa persoanei la stat, situaţie caracteristică prin plenitudinea drepturilor şi
obligaţiilor reciproce predeterminate de lege.
Alţi autori au definit cetăţenia română ca acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică
şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea
de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile
României.
După opinia profesorului universitar Cristian Ionescu, cetăţenia română exprimă
legătura principală şi statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia
aceasta participă ia diferite proceduri legale, prin care se exprimă voinţa suverană a
poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează
statul care în acelaşi timp îi impune anumite îndatoriri fundamentale.
Principiile generale ale cetăţeniei române decurg atât din Constituţie,cât şi din alte
legi, în primul rând din legea cetăţeniei române; ele sunt totodată şi o expresie a
trăsăturilor şi însuşirilor psiho-sociale ale uniri anumit popor. Pot fi,considerate ca
principii generale ale cetăţeniei române:
Cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ,Jus sangvinis", ceea ce înseamnă că
dobândeşte automat cetăţenia romană, indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui
părinţi sau numai unul dirntre ei sunt cetăţeni români;
Stabilirea modului de dobândire sau pierderea cetăţeniei, ca şl a drepturilor şi a
îndaioririlor fundamentale ale cetăţenilor reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi
suveran al statului
Catăţenii romîni au , de regulă , o singură cetăţenie, dar potrivit legii romîne a
cetăţeniei pot dobândii a dou cetăţenie;
Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor, iar la schimbarea
cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ;
Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere;
Egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex ,de opinie, de apartenenţă polotică , de avere sau de
origine socială , articolul 4 aliniatul (2 ) din Constituţie.

5. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme:

" a) sistemul care are la bază principiul „Jus sanguinis" (dreptul sângelui);
b) sistemul care are la bază principiul „Jus loci" sau „jus soli" (dreptul locului),
adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană.
Conform sistemului ,Jus sanguinis", copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se
naşte din părinţi care amândoi, sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv.
În ţara noastră este aplicat sistemul „Jus sanguinis", el fiind expresia legăturii
dintre părinţi şi copii. Legea cetăţeniei române, stabileşte patru moduri în care cetăţenia
română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (Jus sanguinis) şi unele
moduri derivate, care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni
români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se
acordă. Modurile de dobândire a cetăţeniei române sunt.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere;
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere;
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere;
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României;

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere.

În ţara noastră este aplicat sistemul, Jus sanguinis", el fiind expresia legăturii
dintre părinţi şi copii. Legea cetăţeniei române, stabileşte patru moduri în care cetăţenia
română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (Jus sanguinis) şi unele
moduri derivate, care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni
români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se
acordă. Modurile de dobândire a cetăţeniei române sunt.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere;
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere;
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere;
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României.

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Conform sistemului „Jus sanguinis", legea cetăţeniei române stabileşte că este
”'cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţenii români. De asemenea, este
cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau
fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază
unul sau ambii părinţi nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia copilului”.
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit cetăţenia
română, o redobândeşte ca efect al repatrierii. Cererile de repatriere se depun la
Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri revine guvernului la propunerea ministrului
Justiţiei. Cât priveşte copilul minor al repatriatului legea prevede că părinţii hotărăsc
pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14
ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul .Dacă părinţii nu cad de acord, va
decide tribunalul de la domiciliul minorului ţinând cont de interesele acestuia.
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie .
Cetăţenia română poate fi dobândită prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea,
cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin
adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români, sau atunci când adopţia se face de o
singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar, în toate cazurile, cel adoptat
nu a împlinit vârsta de optsprezece ani. În cazul în care, dintre cei doi adoptatori, numai
unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în
caz de dezacord, va decide instanţa de judecată, în funcţie de interesul adoptatului.

Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere.

Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei
la cerere. Astfel se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această
cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, în al
doilea caz se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut
niciodată această cetăţenie, dar o cere. Data la care se dobândeşte cetăţenia română
este cea în care s-a depus jurământul de credinţă.
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu
procură specială şi autentică şi se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de
acordare a cetăţeniei de pe lângă Ministerul Justiţiei. Acordarea cetăţeniei române se
face prin Hotărâre a Guvernului, care se publică în Monitorul Oficial al României.
Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• a împlinit vârsta de 18 ani;
• are asigurate mijloacele legale de existenţă;
• este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate, pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
• cunoaşte limba română în măsura suficientă pentru a se integra în viaţa
socială;
• dovedeşte prin comportare şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi
poporul român
• s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, ori, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin
cinci ani sau de cel puţin cinci ani în cazul în care este căsătorit cu un
cetăţean român.
 Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situaţie ce poate fi întâlnită în practici şi care şi-a găsit o reglementare
corespunzătoare în lege este cea a copilului găsit pe teritoriul României. Potrivit legii
române, copilul găsit pe teritoriul, român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi
nu este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul „Jus sanguini”
rezumându-se că cel puţin unul dintre părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care
filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să
împlinească vârsta de 18 ani ,faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie
străină ,el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia
copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte
a rămas necunoscut.

6.Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Cetăţenia română se pierde în principal prin:

• retragerea cetăţeniei române;
• renunţarea la cetăţenia română;
• adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini;
• stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la
pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini;
• anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români.

Retragerea cetăţeniei române

Apare ca o sancţiune, conform articolul 5 alineatul (2) din Constituţie cetăţenia
română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Se retrage cetăţenia
română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotărâre, Ia
propunerea Ministerului Justiţiei.
Cetăţenia română în aceste cazuri se pierde din data publicării în Monitorul Oficial
a hotărârii de retragere.

Renunţarea la cetăţenia română

Legea stabileşte ci se poate, aproba renunţarea la cetăţenia română, numai
cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice.
Poate cere renunţarea la cetăţenia români cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice
din ţară, sau, având debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor
Cererea de renunţare la cetăţenia română trebuie să fie individuală şi nu produce
efecte decât faţă de cel ce o face şi nu şi faţă de soţ sau copii. Cetăţenia se pierde pe
data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia
română,

Adopţia unui copil minor, cetăţean român de către cetăţenii străini. Legea prevede
că, în cazul în care un copil minor, cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin el
pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă
adoptatul este considerat, conform legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.
Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce de asemenea, la
pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini. În această situaţie, a
copilului găsit pe teritoriul României, dacă se stabileşte raportul de rudenie (filiaţia),
dintre copil şi părinţii săi care sunt cetăţeni străini, această situaţie duce la pierderea
cetăţeniei române.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţenii
români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost
anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o
dobândise ca efect al adopţiei sale.

7. Dovada cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române a prevăzut ca dovada acesteia se face cu :
• Cartea de identitate;
• Paşaportul sau certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de
naştere, însoţit de Cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi.
În cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia
dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face până la vârsta de 14 ani cu certificatul de
naştere.

Cetăţenia de onoare
Conform legii, se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi
naţiunii române cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României,
la propunerea Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate
drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor
electorale şi de a ocupa o funcţie publică.
Dubla cetăţenie
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Situaţia s-a impus
pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni romani care, în perioada 1944-
1989, locuind în afara graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română.

8. Cetăţenia europeană
O NOUĂ IDENTITATE
„Cetăţenia europeană" a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene,
semnat în 1992 la Maastricht incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică,
cetăţenia europeană vizează consolidarea imagini şi a identităţii Uniunii Europene şi
implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.
Articolul 17 al Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene stipulează că este
cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele
membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine
în completarea cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile
cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara
din care provine, aşa cum se întâmpla înainte). În plus, cetăţenia europeană are la bază
principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul
libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale şi principiul statului de drept şi decurge din drepturile fundamentale ale
omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului european (dreptul de liberă circulaţie
şi drepturi civice), descrise în Tratat.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 Mai 1999 întăreşte protecţia
drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la
informaţie şi protecţia consumatorilor.
 Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre
ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte precum: Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declaraţia universală a drepturilor omului
(1948), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Uniunea şi statele sale membre sunt deci obligate să respecte aceste valori,
organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naţionale şi Curtea
Europeană de Justiţie. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale şi valorile
democratice în mod flagrant şi sistematic, Uniunea poate să îi impună sancţiuni politice
sau economice.
Una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea
Europeană este respectarea acestor drepturi fundamentale.
Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2001, când a
fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest document este
structurat în şase capitole: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi
Justiţia, cuprinzând în total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii
Europene şi drepturile civile, politice, economice şi sociale ale cetăţeanului european.
Primele capitole ale Cartei sunt dedicate demnităţii umane, dreptului la viaţă,
dreptului la integritatea persoanei, libertăţii de exprimare şi libertăţii de conştiinţă.
în capitolul „Solidaritatea" sunt introduse drepturile sociale economice precum:
dreptul la grevă;
• dreptul salariaţilor la informaţie şi la consultări;
• dreptul de a avea atât viaţă de familie, cât şi viaţă profesională;
• dreptul la protecţia socială şi la serviciile sociale din interiorul Uniunii
Europene, protecţia sănătăţii.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea,
egalitatea între sexe şi introduce drepturi precum: protecţia datelor, interzicerea
practicării eugeniei şi a donajului fiinţelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile
copilului şi ale persoanelor în vârstă sau dreptul la o bună administrare.
Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi
consolidează protecţia intereselor acestora:
• dreptul la libertatea circulaţiei, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la
muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii, legislaţia Uniunii
stabileşte, însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi.
Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur.
Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni
de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată
(la fel şi pentru expulzare);
• dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul
European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu
cetăţenii statului respectiv;
• dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (Stat care nu este membru
al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor
diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine
nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;
• dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la
Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor
de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor
comunitare.
Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supra-
veghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte
periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.
În Tratatul de la Amsterdam este specificat că orice cetăţean european şi orice
persoană fizică sau juridică având sediul într-un stat membru are drept de acces la
documentele Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene şi ale Comisiei
Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat.

CAPITOLUL VI
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o

realitate, ci şi finalitate întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi
democratice. De multe ori, s-au definit drepturile, fundamentale ca simple drepturi
subiective, fără a evidenţia ceea ce este specific, pentru acestea. Acestea sunt:
• Drepturi subiective;
• drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
• datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi
declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţă,
pentru libertatea, pentru personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în
raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Datorită importanţei lor,
drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi,
legi fundamentale.
În concluzie, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
În sistemul constituţional român, instituţia juridică a drepturilor şi a îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor a fost consfinţită pentru prima dată într-o concepţie
modernă în Constituţia din 1866.
Constituantul din 1866 a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţeneşti într-o concepţie
politico-juridică proprie gândirii filozofice şi politice a Europei Occidentale din prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Această concepţie era înrâurită, la rândul ei, de spiritul
Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei
în 1789.
Constituţia din 1923 a preluat drepturile proclamate în Aşezământul fundamental
din 1866. Pe lângă acestea, a consfinţit votul universal şi contenciosul administrativ.
Altor drepturi cetăţeneşti proclamate în Constituţia din 1866, Legiuitorul constituant din
1923 Ie-a dat o redactare mai clară. Exercitarea drepturilor cetăţeneşti sub imperiul
Constituţiei din 1938 şi al legislaţiei adoptate în timpul guvernării mareşalului Ion
Antonescu a purtat amprenta celor două regimuri politice autoritare.
Chiar în condiţiile suspendării Constituţiei din 1938 prin actele din septembrie
1940, drepturile cetăţeneşti au fost, în general, respectate. Cu excepţia perioadei
septembrie 1940-ianuarie 1941, nu se poate vorbi de violări masive şi grave ale
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Caracterul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti proclamate în Constituţiile din
1948, 1952, 1965, a reflectat natura Regimului politic Socialist în diferitele sale perioade.
În perioada 1948-1964, caracterul represiv al guvernării nu poate fi contestat.
Constituţia din 1965 a consacrat o anumită tendinţă de liberalizare a instituţiei juridice, a
drepturilor cetăţeneşti atât cât putea permite natura sistemului politic socialist.
Guvernul socialist a pus accentul, îndeosebi, pe drepturile social - economice (mai
puţin dreptul Ia grevă, dreptul la un nivel de trai decent). Este ,însă adevărat că datorită
garantării lor insuficiente, populaţia nu a beneficiat în mod satisfăcător de cadrul
constituţional al proclamării acestora
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile şi politice consacrate în Constituţia
din 1965, acestea au căpătat în practica socială un preponderent caracter formal.
Schimbarea regimului politic după 22 decembrie 1989 a atras cu sine o nouă
concepţie a legiuitorului român asupra rolului statului în ceea ce priveşte proclamarea şi
garantarea reală a drepturilor, şi libertăţilor cetăţeneşti. Noile structuri de putere,
constituite pe cale revoluţionară în decembrie 1989 şi, ulterior, pe baze reprezentative
rezultate din alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1990 au "promovat şi susţinut
racordarea României la standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului.
România a aderat la Convenţiile internaţionale privind ocrotirea anumitor drepturi
cetăţeneşti, la care nu era parte, dar şi-a retras rezervele la alte acorduri în materie.
Legiuitorul Constituant din 1991 a inclus în Constituţia României întreaga gamă de
drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, consacrate în documentele internaţionale
de referinţă în acest domeniu. Constituţia României abordează problematica drepturilor
şi libertăţilor fundamentale într-o viziune sistemică, globală şi, totodată, integrală.
Caracterul sistemic al viziunii Constituantului are în vedere drepturile şi libertăţile
ca un ansamblu coerent de unităţi între care există raporturi de interferenţă şi de
condiţionare reciprocă. La rândul său, întregul ansamblu de drepturi se raportează la
stat, conferindu-i acestuia, împreună cu alţi factori, caracterul democratic, precum şi
caracterul de stat de drept.
Caracterul global al abordării drepturilor şi libertăţilor fundamentale constă în
faptul că Legiuitorul Constituant le priveşte ca o entitate atotcuprinzătoare, exercitarea
fiecăruia dintre drepturi fiind o condiţie a exercitării celorlalte.
Caracterul integral al abordării constituţionale a drepturilor pune în evidenţă faptul
că drepturile sunt consacrate şi garantate în mod deplin, aparţin în totalitate tuturor
cetăţenilor, sunt ocrotite în mod egal de către stat.
De asemenea, Constituţia marchează şi universalitatea drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale sub un dublu aspect:
• fiecare cetăţean are vocaţia de a beneficia în mod direct de libertăţile şi
drepturile constituţionale;
• cetăţenii se bucură de toate drepturile şi libertăţile fără excepţii1.

În ceea ce priveşte raporturile statului român cu cetăţenii străini şi apatrizii

rezidenţi în România, Constituţia prevede că aceştia se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, prevăzută în legislaţia internă, articolul 18 aliniat (1).
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi
a convenţiilor internaţionale la care România este parte. În ceea ce priveşte extrădarea
cetăţenilor străini şi a apatrizilor, aceştia pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, articolul 19, aliniat (3).
Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele îşi cu celelalte tratate, la care România este parte (art. 20, aliniat (1). Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii
mai favorabile.
Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în articolul (1) sunt stipulate
următoarele: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte
în spiritul fraternităţii".
Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără nici o deosebire în special de rasă,
de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de
origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice alte situaţii.
în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi protocoalele sale
adiţionale, în articolul 18 sunt prevăzute următoarele: „Orice persoană are drept la
libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a
adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular, prin
cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
Alături de drepturi, membrii unei colectivităţi umane au şi îndatoriri în societatea în
care trăiesc. îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor
societăţii, constituind, în acelaşi timp, garanţii printre alte garanţii, că drepturile
fundamentale se pot realiza efectiv.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale
de către popor, pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate
în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Clasificările sunt diferite de la autor la autor, în funcţie de criteriul avut în vedere

de către fiecare dintre aceştia. Cea mai importantă clasificare, pentru vremea sa, este
cea dată de Pellegrino Rossi, în timpul când, în Franţa se fonda învăţământul dreptului
constituţional.
• drepturi private
• drepturi publice
• drepturi politice
Profesoral Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii: în libertăţi
primordiale sau primare şi libertăţi secundare sau complementare.
Alţi autori de drept constituţional le clasifică în drepturi individuale şi drepturi
colective.
În categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la auto
determinare, la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate,
egalitatea naţională, egalitatea între sexe. în categoria drepturilor individuale sunt in-
cluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conştiinţei.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români se pot clasifica în mai
multe categorii. O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, - articolul (22) din Constituţie -
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa
domiciliului persoanei fizice. În această categorie intră: dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală - articolul (23),
dreptul la apărare - articolul (24), dreptul la libera circulaţie - articolul (25), dreptul la
viaţa intimă, familială şi privată - articolul (26), inviolabilitatea domiciliului - articolul
(27).
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile
sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. În această
categorie intră: dreptul la învăţătură - articolul (32), dreptul la ocrotirea sănătăţii -
articolul (34), dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii - articolul (41), dreptul la
grevă - articolul (43), dreptul la proprietate privată - articolul (44), dreptul la moştenire -
articolul (46), dreptul la un nivel de trai decent - articolul (47), dreptul de a avea familie -
articolul (48), dreptul la protecţia copiilor şi a tinerilor - articolul (49), protecţia
persoanelor cu handicap - articolul (50).
A treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice. În această categorie intră:
dreptul de vot - articolul (36) şi dreptul de a fi ales - articolul (37).
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele
drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere,
fir prntru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la
guvernare. În această categorie intră libertatea conştiinţei – articolul (29) , libertatea de
exprimare – articolul (30) dreptul la informaţie articolul (31) , libertatea întrunirilor -
articolul (39), dreptul la asociere - articolul (40), secretul corespondenţei - articolul (28).
A cincia categorie este formata din drepturile garanţii, adică din acele drepturi
care, prin conţinutul lor, joacă în principal, rolul de garanţii constituţionale. În această
categorie intră: dreptul de petiţionare - articolul (51), dreptul persoanei vătămate de
către o autoritate publică - articolul (52), accesul liber la Justiţie - articolul (21), dreptul la
apărare - articolul (24).

3. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Caracterul corelativ al îndatoririlor cetăţeneşti faţă de drepturi este pe deplin justificat şi
nici o persoană fizică sau juridică nu se poate prevala doar de drepturi, fără a-şi asuma şi
obligaţii corespunzătoare.
Îndatoririle fundamentale sunt esenţiale, vitale pentru stat, în aceeaşi măsură în
care drepturile şi libertăţile sunt esenţiale pentru individ.
Legiuitorul constituant a prevăzut două categorii de destinatari ai îndatoririlor
fundamentale, cetăţenii statului român şi cetăţenii străini, precum şi apatrizii rezidenţi
în România
Cetăţenilor români li se rezervă în exclusivitate îndatoriri specifice cum ar fi:
• fidelitatea faţă de ţară - articolul (54);
• îndeplinirea cu bună credinţă a funcţiilor publice încredinţate;
• apărarea ţării - articolul (55)
• contribuţia la cheltuielile publice, cetăţenii au obligaţia să plătească impozite
şi taxe - articolul (56)
Alte îndatoriri fundamentale angajează, deopotrivă, pe cetăţenii români, ca şi pe
cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul ţării.
Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este o îndatorire general
obligatorie. De asemenea, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor
constituţionale este o obligaţie generală.
Constituţia prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
• fidelitatea faţă de ţară;
• respectarea Constituţiei şi a legilor,
• apărarea ţării;
• contribuţiile financiare;
• exercitarea cu bună, credinţă a drepturilor şi libertăţilor

Fidelitatea faţă de ţară (art. 54). Constituţia prevede că fidelitatea faţă de ţară este
sacră. Fidelitatea decurge , în primul rând , din calitatea de cetăţean al statului.
Constituţia nu distinge între cetăţenii români şi cetăţenii aparţinând minorităţilor
naţionale. Întrucât statul nu face deosebire între cetăţenii ei, protejându-i fără
discriminare, este legitim ca el să solicite din partea fiecăruia dintre ei fidelitate pentru
ţară.
În al doilea rând, fidelitatea este, o expresie a patriotismului, o legătură
psihosocială ce leagă cetăţeanul român faţă de ţara în care s-a născut.
Respectarea Constituţiei şi a legilor (art. 1 alin.5). În România, respectarea
Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Aceasta este o obligaţie
elementară ce revine tuturor "persoanelor domiciliate sau rezidente în România
indiferent dacă sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.
Apărarea ţarii - articolul (55)
Şi această îndatorire are un caracter elementar. Legiuitorul constituant a conturat
o dublă perspectivă asupra acestei îndatoriri: a) apărarea ţării este un drept: b) apărarea
ţării este o obligaţie.
Titularii dreptului şi îndatoririi de apărare a ţării sunt cetăţenii români. În acest
sens, Constituţia prevede că serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţeni
români, care au împlinit vârsta de 20 de ani
 Prestarea contribuţiilor financiare – articolul (56). . 1
Conform Constituţiei, cetăţenii au obligaţia să contribuie pentru plata impozitelor
şi taxelor, stabilite prin lege , la cheltuielile publice. Constituantul a prevăzut însă că
sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De
asemenea, orice prestaţii sunt interzise, in afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.
Exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale - articolul
(57).
Această îndatorire este o concretizare a principiului din dreptul român potrivit
căruia titularul unui drept nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

4. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Acestea sunt:
• Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale - articolul
(15)
• Neretroactivitatea legii; .
• Egalitatea m drepturi a cetăţenilor - articolul (16);
• Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor - articolul (17);
• Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică -
articolul (18);
• Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România - articolul
(19);
• Accesul liber la justiţie - articolul (21);
• Prioritatea reglementărilor internaţionale (Tratatele internaţionale privind
drepturile omului) - articolul (20);
• Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi - articolul (53);
• Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul m ţară (fidelitatea faţă de ţară - articolul (54),
apărarea ţării - articolul

Capitolul VII PARTIDELE POLITICE

1. Noţiunea de partid politic, scopul asocierii cetăţenilor în partide

politice;
funcţiile partidelor politice

In societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile.

Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentarismului, deci, cu ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul
instituţiilor unei societăţi, cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice,
care, desigur nu trebuie confundate.
Statul exprimă, colectivitatea, în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi
interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii. Conform articolului (8) din
Constituţia României, pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie
a democraţiei constituţionale. În articolul 8 (alineatul 2) al Constituţiei, se arată că:
„Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii". Ele
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile
democraţiei.
De asemenea , Constituţia stabileşte că unele categorii de persoane nu se pot
asocia în partide politice şi anume: magistraţii, avocatul poporului, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabiliţi prin lege organică.
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie,
partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca
manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid.
Cetăţenii au dreptul să se asocieze liber în partide politice, în sindicate şi în alte
forme de asociere. In articolul (9) din Constituţie sunt stipulate următoarele: „sindicatele,
patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit
statutelor lor, în condiţiile legii." Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.
Prin asociere, cetăţenii devin membrii de partid. Cel mai adesea rezultă că
scopurile partidelor sunt de a exprima, defini, determina voinţa politică a cetăţenilor,
voinţa populară, politica naţională. Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în
articolul 8 alineatul (2), articolul 9 - sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale,
articolul 40 - dreptul la asociere.
Conform articolului 40 (1) din Constituţie, se prevăd următoarele: cetăţenii se pot
asocia liber în partide politice. în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
Partidele sau organizaţiile care prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau a
independenţei României sunt neconstituţionale. În articolul 40 (alineatul 4) se prevede
că asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Examinând prevederile constituţionale şi legale se observa că numai partidele
politice au anumite drepturi. Astfel, partidul politic care are majoritatea absolută în
Parlament sau în lipsa acestei majorităţi, partidele politice reprezentate în Parlament
sunt consultate de către Preşedintele României, atunci când acestea desemnează uni
candidat pentru funcţia de prim-ministru, articolul (85) din Constituţie; candidaturile
pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de partide şi alte
formaţiuni politice, partidele politice pot face coaliţii electorale, numai partidele
formaţiunile politice desemnează reprezentanţi în birourile electorale, numai partide şi
formaţiunile politice care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o
subvenţie de la bugetul de stat (legislaţia electorală)
Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor
articolului (8) din Constituţie, în sensul că partidele politice contribuie definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Definirea partidului politic nu poate fi
concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. În doctrină, scopurile
partidelor sunt prezentate ca fiind promovarea, prin eforturile comune ale membrilor, a
interesului naţional, pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de
acord, să procure şefilor lor puterea în sânul unui grup şi militanţilor activi ,şanse ideale
sau materiale de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de a le
realiza pe amândouă, realizarea unui program politic, urmărirea realizării unei ideologi
cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii, contribuţia la exprimarea sufragiului,
propunând programe şi prezentând candidaţi în alegeri.
Scopurile partidelor sunt politice, desigur; aceste scopuri exprimă ideologii,
filozofii, interese, de aceea, orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea
guvernării. Partidele încearcă să atragă cetăţenii, să-i facă să recepteze fundamentele
lor teoretice. Viaţa partidelor nu se reduce numai la sfera membrilor lor, ci tinde a
cuprinde cât mai mulţi cetăţeni care, receptând platformele şi ideologiile, urmează să le
sprijine în aplicarea acestor platforme, o aplicare eficientă, practică şi care se poate
înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Partidele
trebuie să-şi asigure o bază electorală solidă, care să le permită propulsarea
reprezentanţilor lor marcanţi în sfera guvernării, mai ales în Parlament.
Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghiile eficiente
(pârghiile puterii) prin care îşi pot instituţionaliza platformele lor, politica lor putând
deveni politică de stat, voinţa lor putându-se impune ca voinţă obligatorie pentru
societate. Această voinţă politică se va exprima juridic în legi. Juriştii, politologii,
sociologii, s-au aplecat cu precădere asupra partidelor politice şi le-au definit după
trăsăturile care le caracterizează, în special, voinţa de a exercita puterea, trăsătură
esenţială ce le diferenţiaţi de grupele de presiune, le deosebeşte de cluburi, care nu
participă la alegeri si viaţa parlamentară, ci fac presiuni asupra partidelor, guvernului.
Partidele politice fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se
urmăreşte, pe baza unei platforme (program) definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor ,asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării
Profesorul Paul Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social,
scria că poate fi înţeleasa mai bine formarea partidelor, dacă sunt cercetate motivele
care pot să determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică, pe un
drum sau altul. Autorul arată că aceste motive sunt numeroase, dar el se opreşte, la
două categorii principale: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie
priveşte valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a
doua folosul personal pe care membru lor pot să-i tragă direct sau indirect, individual
sau ca unităţi ale unei categorii sociale.
Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în Constituţie. După
opinia unor autori, funcţiile partidelor politice constau în formarea opiniilor , selectarea
candidaţilor, coordonarea aleşilor, astfel că partidele politice trebuie să îndeplinească
trei funcţii principale:
• funcţia electorală; , ,
• funcţia de control şi de orientare a organelor politice;
• funcţia de definire şi exprimare a poziţiilor politice.
Alţi autori, consideră, că funcţiile partidelor politice ar fi următoarele:
a) de a fi intermediari între popor şi putere;
b) de a-şi asuma, atunci când sunt la putere, direcţionarea politici
raţionale.
În România, articolul (8) din Constituţie stabileşte clar că partidele politice
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
Această funcţie esenţială se dimensionează în raport cu valorile democraţiei
constituţionale, astfel cum sunt ele definite, îndeosebi prin articolul 8, precum şi prin
întreg Titlul II al Constituţiei.

2. Categorii şi variante de partide politice

Partidele politice, în doctrină au cunoscut următoarele clasificări:

I. Partidele confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă,
partide etnice.
Această clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor, fiind corelată cu
marile probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de formarea
naţiunilor şi a statului modern.
• Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase
( spre exemplu , Partidul Catolic din Belgia - 1830, Partidul Popular Italian, constituit
după primul război mondial);
• Partidele regionale reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui
stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional, neajuns încă la unificare .
(exemplu partidele din S.U.A-)
• Partidele naţionale au apărut în secolul XIX , odată cu confirmare principiul
naţionaliaţilor (spre exemplu, Partidul din Imperiul Austro-Ungaria ,Partidul Naţional
Liberal din Prusia, 1866- 1870);
• Partidele de clasă exprimă interesele unei clase sociale, au apărut în secolul XIX
- (partide socialiste, partide agrariene, partide ţărăneşti);
• Partidele etnice sunt specifice continentului african; având în vedere că aici
formarea naţiunilor nu precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a
fost considerată de conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea
naţiunilor (exemplu „Confederaţia Asociaţiilor din Katanga” - 1958).

II. Partidele democratice , partide liberale, partide conservatoare, partide social –

democrate , partide de stânga , partide de centru , partide de dreapta

Integrarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unui asemenea
clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme, precum
raporturile dintre individ şi societate, raporturile dintre stat şi biserică şi raporturile
dintre stat şi compartimentele sale.

III. Partide de cadre şi partide de mase.

• Partidele de cadre unesc reprezentanţii elitelor sociale, stau la originea
democraţiei în epoca votului restrâns. Partidele de cadre mai sunt numite şi partidele
patronilor (exemplu: Partidul Radical Francez—1901, partidele conservatoare);
• Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprinzând un
mare număr de membri (exemplu: partidele socialiste, partidele comuniste, partidele
democrat-creştine).

IV. Partidele suple şi partidele rigide.

Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid
dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens

V. Partide unice, partide unificate, partide dominante.

Există o distincţie între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat este o
uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun,
adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează între uniunea naţională şi partidul
unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcţii unice
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte sau i se
stabileşte poziţia dominantă (exemplu: Partidul Comunist Chinez, legea democratică a
Chinei, legea pentru autonomia democratică a Taivanului (fondată în noiembrie 1947).

Sisteme de partide politice. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide

cuprinde: partidul unic, bipartidismul (dualismul), multipartidismul

• Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă

cetăţenilor o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă.
Bipartidismul presupune acordul celor două partide asupra problemelor fundamentale
ale societăţii. - Se practica în S.U.A. şi Marea Britanic
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale.
La nivelul puterii are efecte diferite, în funcţie de modalităţile de practicare. Pentru
constituirea echipei guvernamentale, de regulă, sunt necesare coaliţiile de partide.
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide
(peste o sută). Ele s-au organizat după Revoluţia din 1989, în baza Decretului – Lege
numărul 8/1989.
Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război
mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale, până când prin
Decretul Lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice,
s-a stabilit că toate grupările sau partidele existente şi care s-au constituit în vederea
propagării ideilor politice sau a realizării lor sunt dizolvate.
Sfârşitul anului 1947 anunţa desfiinţarea pluralismului şi perspectiva partidului
unic (partidul muncitoresc, apoi partidul comunist).
Revoluţia din decembrie 1989 a descătuşat viaţa politică, iar legile adoptate au
reafirmat pluralismul politic.

Capitolul VIII
DREPTURILE ELECTORALE
ALE CETĂŢENILOR ROMÂN
 1. Noţiunea, condiţia, structura şi organizarea corpului electoral

Prin legea electorală sunt identificate mai multe drepturi ale cetăţenilor români ,
cum ar fi: dreptul cetăţenilor români de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a
face întâmpinări împotriva omisiunilor / înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de
a contesta candidaturile. Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt
nominalizate prin Constituţie.
Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege.
Aceste drepturi sunt: dreptul de vot (articolul 36); dreptul de a fi ales (articolul 37);
dreptul de a fi ales în Parlamentul European (articolul 38).
Dreptul de Vot conform articolului 36 (alineatul 1), cetăţenii au drept de vot de la
vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. Conform articolului 36
(alineatul 2), nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie şi nici
persoanele condamnate prin, hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale; conform Constituţiei, votul este universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a
condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.
O distincţie, des întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-l
putem denumi şi vot selectiv . Votul restrâns este explicat la rândul său, sub două
aspecte, şi anume: votul cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar a fost exprimat în Constituţii îndeosebi prin condiţia de avere
impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care, deseori, era denumit votul
contribuabililor. Votul capacitar implică, din partea alegătorului, un anumit grad de
instrucţie. În unele state, dreptul de vot era acordat celor care puteau citi şi explica
Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul S.U.A., în ideea de a exclude de la
vot pe negri. Abia în 1965 acest procedeu a fost înlăturat. Votul universal este o
necesitate pentru că într-un stat de drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie
chemată la urne.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluţie specifică,
sistematizată pe trei etape:
• votul universal masculin;
• accesul femeilor la electorat;
• scăderea vârstei minime.
în România, femeile nu au avut drept de vot sub imperiul constituţiilor din 1866:
1923. Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu
egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnic
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau, origine socială
Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean e dreptul la un singur vot pentru
alegerea aceluiaşi organ de stat, circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi
orgi de stat sunt egali ca număr de locuitori.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau
dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin
reprezentanţi sau delegaţi. Secretul votului exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-
şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii 'propuşi, fără ca această manifestare
să poată fi cunoscută de alţii.
Sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de votare, unde
alegătorul intră singur şi votează după propria sa voinţă şi convingere. După ce votează
alegătorul , alegătorul îndoieşte buletinul de vot şi personal îl introduce în urna de vot.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau
nu la alegeri, iar în cazul în care participă de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o
anumită listă de candidaţi sau pentru un anumit candidat.
 Dreptul de a fi ales. Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot, articolul 37
alineatul (1). Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de
cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele publice locale,
vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârstă de cel puţin 35 de ani
pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
Conform articolului (38) din Constituţie, în condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul
European.

2. Scrutinul
Prin scrutin se înţelege modalitatea prin care alegătorii desemnează deputaţii,
senatorii şi consilierii. Se cunosc două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de
atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate.
Sistemul majoritar este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au
obţinut cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante:
• Scrutinul uninominal;
• Scrutinul de listă.
Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat
într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor
comunelor şi oraşelor.
Scrutinul de listă presupune ca alegătorul, să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze
deci pentru o listă de candidaţi. În acest sistem, partidele politice joacă un rol important
şi scrutinul este mai mult o opţiune politici decât alegerea unui om, alegătorul alege o
listă şi nu un candidat. (Acest sistem este practicat şi la noi)
Sistemul reprezentării proporţionate este sistemul care asigură şi reprezentarea
minorităţilor în flecare circumscripţie, în proporţie cu voturile obţinute.
Reprezentarea proporţională presupune deci scrutin de listă şi un singur tur de
scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii, cât şi minorităţii.
Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin
atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului care se află în
frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este
stabilit de lege se practică atunci când, în primul tur de scrutin sunt aleşi numai
candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate plus unul dintre voturile
celor înscrişi în liste. Conform Constituţiei noastre, este declarat Preşedintele României
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor
înscrişi în listele electorale. în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi
clasificaţi în ordinea voturilor obţinute la primul tur. Este declarat ales candidatul care, la
al doilea tur de scrutin a obţinut cel mai mare număr de voturi.

3. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

În practica electorală, s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin
60 de zile înaintea votării. Data alegerilor poate fi stabilită prin lege sau printr-un act al
Guvernului. Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se
desfăşoară alegerile. Există o strânsă corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale
şi numărul celor ce vor fi aleşi. Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de
circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o
circumscripţie electorală desemnează un deputat sau dup caz, un senator ori consilier.
Scrutinul de listă, potrivit căruia fiecare circumscripţie electorală desemnează mai
mulţi deputaţi sau, după caz, senatori ori consilieri, presupune un număr mai mic de
circumscripţii. Astfel, legea electorală română din 1990, adoptând scrutinul de listă, a
stabilit că fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti constituiau o circumscripţie electorală.
Deci în temeiul legii, s-au constituit 41 de circumscripţii electorale pentru fiecare judeţ,
câte una, şi una în municipiul Bucureşti.
În alegeri, este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales
identificarea şi evidenţa acestora. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor
cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale, care pot fi de două
feluri: permaăenl sau întocmite a prilejul fiecărei alegeri. Listele electorale sunt întocmite
de autorităţile publice competente: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.
Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în]
localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care domiciliază în străinătate,
aceşti pot fi înscrişi, la cererea lor în listele electorale permanente ale localităţii în care s-
a născut sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară.
Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în
care domiciliază sau direct la Consiliul local. Listele electorale permanente se întocmesc
la comune pe sate sau la oraşe, municipii, pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea
numărului imobilelor în care locuiesc.
Listele electorale speciale se întocmesc de către biroul electoral al secţiei de
votare şi cuprind numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi seria actului de
identitate al alegătorului care votează în altă localitate, unde se află în trecere, faţă de
localitatea unde alegătorul ar trebui să voteze şi are domiciliul.
Cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale permanente, se
eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care
domiciliază. Această modalitate, legală exclude posibilitatea eliberării mai multor cărţi
de alegător aceleiaşi persoane. Întocmirea cărţilor de alegător revine în sarcina
primarului localităţii de domiciliu a alegătorilor, eliberarea acestora făcându-se numai
titularilor, pe baza actului de identitate sub semnătură.
Întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se realizează sub
directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice,
guvernului, prefecţilor, primarilor, revenindu-le obligaţiile de asigurare a bazei materiale,
a ordinii publice.
Legea electorală instituie trei birouri: Biroul Electoral Central, Biroul Electoral de
Circumscripţie, Biroul Electoral al Secţiei de Votare.
Biroul Electoral Central este alcătuit din şapte judecători şi şaisprezece reprezen-
tanţi ai partidelor politice, desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului
listelor de candidaţi pe care le-au propus în numărul circumscripţiilor electorale, pe
întreaga ţară. Atribuţiile sale sunt: veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea
acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea, în mod legal, a candidaturii lor asigură
interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale; verifică şi înregistrează rezultatul
alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin conform legii.
Biroul Electoral de Circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor şi
senatorilor dintr-o circumscripţie electorală din judeţ şi este alcătuit din trei judecători şi
cel mult opt reprezentanţi ai partidelor politice care participă la alegeri în judeţ sau
municipiul Bucureşti.
• Atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie sunt:
• vegherea la organizarea secţiilor de votare;
• înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea rămânerilor definitive;
• realizarea publicaţiilor şi afişelor necesare;
• rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi a
contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de
votare;
• totalizarea rezultatului alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către
Biroul Electoral Central a Procesului - Verbal cuprinzând numărul de voturi
valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi;

Biroul Electoral al Secţiei de Votare conduce operaţiunile de alegere ce se

desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Este alcătuit din: un preşedinte, un locţiitor al
acestuia şi din şapte membri

4.Atribuţiile birourilor electorale ale secţiilor de votare

Acestea sunt:
• Conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul
secţiei de votare şi în jurul acesteia.
• fac numărătoarea voturilor şl consemnează rezultatul votului;
• rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate ;
• înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale,
cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele
la care acestea se referă:

Secţiile de votare
În vederea exercitării dreptului de vot se organizează secţii de votare, în comune,
oraşe şi municipii. De asemenea se mai formează secţii de votare pe lângă unităţi
militare, spitale, maternităţi, sanatorii, cămine de bătrâni, misiuni diplomatice şi oficii
consulare ale României. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi pentru elevii cu drept de
vot care nu îşi au domiciliul în localitatea în care urmează studiile, se formează câte o
secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi, pentru 500-2000 alegători.
Propunerile de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la Biroul Electoral
Central, iar cele pentru Parlament, primari, consilieri locali la Birourile Electorale de
Circumscripţii.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi, în situaţia în care
aparţin partidelor, sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor
independenţi. Termenul până la care se pot propune candidaturile este cel mai târziu cu
30 de zile înainte de data alegerilor.
În ceea ce priveşte buletinele de vot, hârtia pentru buletinul de vot va fi de culoare
albă şi suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat.
În patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de candidaţi, în
ordinea rezultată din tragerea la sorţi, efectuată de către biroul electoral de
circumscripţii. Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinul de vot, legea prevede
obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate, de către preşedintele biroului
electoral circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor. Este un mijloc de
publicitate a documentelor electorale şi o garanţie a corectitudinii alegerilor
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de
votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile: ştampila de control a secţiei de
votare şi ştampila cu menţiunea votat. Alegerile se caracterizează printr-o susţinută
campanie electorală, activităţi în cadrul cărora partidele şi formaţiunile, politice,
candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune,
platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea electoratului.
Campania electorală începe odată cu publicarea actului prin care s-a stabilit data
alegerilor şi se încheie cu două zile înaintea votării.
Votarea se realizează la secţiile de votare, unde există amenajate cabine de vot
cernele şi ştampile necesare votului. Răspunderea pentru buna desfăşurare a votata
revine preşedintelui Biroului Electoral al secţiei de votare care este investit cu dreptul de
a da dispoziţii obligatorii în tot cursul alegerilor. Votarea se desfăşoară într-o zi
(duminica) si începe la orele şapte dimineaţa şi se încheie la orele douăzeci şi unu.
Alegătorii, când se prezintă la vot trebuie să prezinte Actul de identitate şi Cartea
de alegător. Se verifică identitatea Alegătorului înscrierea sa în listele de alegători i se
înmânează buletinul de vot şi ştampila pentru votare pe baza semnăturii în lista
electorală, apoi alegătorul intră singur în cabina de votare şi personal votează în cabina
de vot. Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare, atâta timp cât alegătorul îşi
exercită dreptul de vot, apoi alegătorul îndoaie buletinul de vot, în aşa fel încât ştampila
de control să rămână în afară, introduce personal buletinul în urnă, restituie ştampila de
vot comisiei, iar comisia aplică ştampila pe Cartea de alegător şi părăseşte locul secţiei
de votare.
Seara, la orele douăzeci şi unu, preşedintele secţiei de votare declară votarea
închisă în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se
procedează la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu menţiunea votat, la numărarea şi
anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor de
pe urnele de votare. Preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin,
lista de candidaţi care a fost votată sau, după caz, numele, prenumele candidatului
independent votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi. Dacă buletinul este nul se va
prezenta şi acest lucru. La sfârşit, se încheie un Proces-Verbal cu situaţia votării, care se
semnează de preşedintele şi membrii biroului ,situaţia buletinelor nule, a contestaţiilor şi
toate acestea vor fi predate Biroului electoral de circumscripţie în cel mult 24 de ore,
transportul şi predarea făcându-se cil pază militară. Biroul Electoral Central conduce
operaţiunile electorale pentru alegerea Preşedintelui României, în această mare
circumscripţie electorală care este întreaga ţară. Cât priveşte alegerea deputaţilor şi
senatorilor, rolul Biroului Electoral Central este, de asemenea, important, pentru că o
parte din mandate se repartizează direct la nivelul circumscripţiilor electorale.

Capitolul IX
PARLAMENTUL ROMÂNIEI

1. Funcţiile Parlamentului României

În istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a impus, ca o

realitate teoretică şi practică, parlamentul. Apariţia parlamentului trebuie considerată ca
exprimând cerinţa umană de participare la facerea (înfăptuirea) legilor, participare care
este, de fapt, prima dintre legile democraţiei.
Este semnificativ că, astăzi, aproape toate constituţiile lumii, consacrând puterea
(suveranitatea) poporului (naţiunii), stabilesc că aceasta se exercită prin reprezentare şi
prin referendum. S-au căutat garanţii privind exercitarea acestui ,mandat de către
parlament, mai ales pentru ca parlamentul să nu se îndepărteze de a împuternicirile
date. Printre cele „mai importante garanţii este referendumul-consultarea populară,
modalitate larg folosită astăzi în sistemele constituţionale.
Parlamentul apare, deci, ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai
multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de
membri (deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin
importantă.
Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate dintr-un
număr mai mic de membri şi, de regulă, de către camerele sale şi nici cu adunările
consultative, care nu au puteri de decizie.

Funcţiile Parlamentului

Parlamentul trebuie să aibă şi are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal.

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii
statale. Ca atare, funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii
deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi
are dreptul să exercite puterea poporului. Conform Constituţiei României, în articolul 61
este stipulat că: Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Studierea funcţiilor
parlamentului presupune o clasificare a lor, clasificare pe criteriul conţinutului acestora
(mai exact al atribuţiilor parlamentului).
Potrivit acestui criteriu ştiinţific, funcţiile parlamentului sunt:
 a. Funcţia legislativă a parlamentului (adoptarea legilor); .
b. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţilor social-economice, culturale,
statale şi juridice;
c. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
statale;
d. Controlul parlamentar;
e. Conducerea în politica externă;
f. Organizarea şi funcţionarea proprie.

a) Funcţia legislativă a Parlamentului

Prin articolul 61 din Constituţia României se arată că Parlamentul este unic
autoritate legiuitoare a ţării; exercitarea funcţiei legislative aparţine ,teoretic, numai
Parlamentului, care o exercită singur. În practică însă, el „împarte" această funcţie sau
unele aspecte ale acestei funcţii cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile
proprii. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă ,
legislaţia delegată , promulgarea legilor , dreptul de veto.
De aceea, pe bună dreptate se vorbeşte , uneori, de limitele puterii legislative a
Parlamentului limite rezultând din însăşi noţiunea de lege, din principiul democraţiei
directe sau indirecte, din teoria stării de necesitate.
Conform dispoziţiilor Constituţiei României, Parlamentul poate adopta trei categorii
de legi, şi anume: Legi constituţionale, legi organice, legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
Legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea
referendumului , organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Tării,
regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă, pedepsele şi regimul executării acestora ,
acordarea amnistiei sau graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii , a instanţelor judecătoreşti , a ministerului Public şi a Curţii de
Conturi, statutul funcţionarilor publici ,regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii,
regimul general privind raporturile de muncă ,sindicatele şi protecţia socială
,organizarea administraţiei locale ,a teritoriului , regimul general privind autonomia
locală, reglementarea celorlalte domenii, pentru care în Constituţie , se prevede
adoptarea de legi organice .
Rămân în sfera legilor ordinare celălalte relaţii sociale , asupra cărora legislativul
poate hotărî.

b) Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale

şi juridice.
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor,
Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt
prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege. Aceste împuterniciri pot fi exercitate
fie de Parlament în întregul său, fie de una dintre Camerele Parlamentului, în cazul
structurii bicamerale, desigur. În acest sens, revin în general Parlamentului următoarele
atribuţii: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului, declararea mobilizării
generale sau parţiale, reglementarea alegerilor, reglementarea organizării şi desfăşurări
referendumului, organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor
politice, organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale, stabilirea infracţiunilor şi a
pedepselor, stabilirea sistemului general al impozitelor şi al taxelor, emisiunea de
monedă, stabilirea procedurilor jurisdicţionale .
Cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici sunt avute în vedere
conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare.

c) Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale.
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la an
sistem constituţional la altul. Această funcţie exprima o anumită preeminenţă a
Parlamentului faţă de alte puteri publice , un anumit drept în legătură cu
instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale. Parlamentul României , conform
Constituţiei, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României-articolul 95 (alineatul
1),acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului articolul (102),
poate retrage încrederea acordată Guvernului – articolul 112.
Senatul României numeşte Avocatul Poporului - articolul (58) pe o durată de cinci
ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabileşte prin lege organică.

d) Controlul parlamentar.
Realizarea controlului de către Parlament are o importanţă deosebită. Acest
control este necesar şi deplin. El este necesar deoarece Parlamentul, ca organ de stat
căruia poporul îi delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct cum sunt
respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-1
au în mecanismul statal.
Controlul exercitat de către Parlament este un control deplin. Controlul
parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative. El se exercită fie direct
de către întregul Parlament, fie de una dintre Camerele sale (în sistemul bicameral), fie
prin alte mijloace şi forme de control.
Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar pot fi
sistematizate astfel:
• Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte,
programe; .
• Controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
• Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
• Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi, obţine informaţii necesare;
• Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor,
• Controlul exercitat prin Avocatul Poporului.
• Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte,
programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.
Conform Constituţiei, unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau
uneia dintre Camerele sale, mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Au asemenea
obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guvern.
Astfel, Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii - articolul (88) din Constituţie, ascultă
şi aprobă programul Guvernului - articolul (102), ascultă, anual raportul Curţii de Conturi
- articolul 140 alineatul (2), ascultă rapoartele Avocatului Poporului - articolul (60 ).

• Controlul exercitat prin Comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient, practicat destul de des în sens larg, toate comisiile
parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt, de regulă, încredinţate unor
comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au, deseori puteri judiciare,
citează martori care au obligaţia legală de a apărea în faţa Comisiei şi de a răspunde.

• Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat
(îndeosebi Guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament
sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer
anumite informaţii, precizări etc. Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că
întrebarea constă într-o simplă cerere, de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o
informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice
înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor
sau de Comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o
problemă determinată.
În legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind
forma sub care pot fi formulate, conţinutul şi timpul în care pot fi formulate (ziua,
orele),conţinutul şi durata timpului de răspuns, timpul pentru replică, anumite efecte
juridice.
Întrebările pot fi formulate oral sau în scris, fapt ce implică anumite nuanţări
procedurale. Cât priveşte conţinutul, nu sunt admise întrebările privind probleme de
interes personal sau particular, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, care pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele
care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice din
Regulamentul Camerei Deputaţilor. Primului-ministru i se pot adresa numai întrebări
privind politica generală a Guvernului. Întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de
luni, timp de 30 de minute, de la orele 18:30. Ele trebuie depuse la preşedintele
Camerei, cel mai târziu până la ora 15 a zilei de luni. Întrebările scrise se pot depune la
preşedintele Camerei, în fiecare zi de luni, la încheierea orei ministeriale.
Cât priveşte Senatul, acesta stabileşte o zi din săptămână consacrată întrebărilor
şi răspunsurilor la acestea. Durata în timp a întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită
pe minute. De asemenea, sunt stabilite reguli privind răspunsul la întrebările scrise, care
poate fi scris sau oral.
Miniştrii nu răspund la întrebări, dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în
sala de şedinţe. Pentru a se evita abuzul de întrebări se prevede că nici un parlamentar
nu poate adresa mai mult de două întrebări în aceeaşi şedinţă.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin
regimul lor juridic deosebit stabilit către regulamentele parlamentare.
Obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui
Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de
îndată sau în care anume şedinţă.
Interpelarea, de regulă presupune un vot, ,ea pune în joc responsabilitatea
guvernului în faţa Parlamentului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere adresată
Guvernului, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme
importante ale activităţii sale interne, şi externe. Regulamentul Senatului arată că sensul
constituţional al interpelării este o cerere adresată de un senator Guvernului sau unui
membru al acestuia.
Interpelările se deosebesc de întrebări şi prin procedura ce li se aplică.
Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari precum şi de un
grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o
dezvoltare în, Camera Deputaţilor sau cu motivare la Senat. Ea se citeşte de către
preşedintele grupului parlamentar sau de către parlamentar în şedinţă publică şi se
transmite preşedintelui Camerei.
La Camera Deputaţilor, acest lucru se realizează în ziua de luni consacrată
întrebărilor şi interpelărilor, între orele 19-20, iar la Senat în ziua stabilită de către
acesta. Preşedintele Camerei transmite interpelarea primului ministru sau ministrului
interpelat. Interpelările se înscriu în ordinea prezentării lor, într-un registru special şi se
afişează la sediul Camerei,
Dezvoltarea interpelării are loc în şedinţa de luni, ea neputând depăşi cinci minute.
La Senat, dezvoltarea se face în ziua dedicată interpelărilor. În şedinţa consacrată pentru
dezvoltarea interpretării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-ministru. Aceştia
pot, după dezvoltarea interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a
răspunde.
Conform Constituţiei, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin
care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

• Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţi necesare.

 Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi
senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi, desigur, obligaţia acestora de a le
furniza.
Conform Constituţiei, Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în
cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligaţi să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Comisiile parlamentare,
prin intermediul preşedinţilor acestora.
.Astfel, deputaţi pot cere de la organele administraţiei publice informaţii sau
documente în copie certificată, utile pentru activitatea lor. În acest sens, ei adresează
preşedintelui Camerei Deputaţilor o cerere,
Documentele primite se restituie organului respectiv după ce au fost consultate.
Cât priveşte informarea senatorilor , în principiu se aplică aceleaşi reguli

• Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările şi
dezacordurile. Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerele
Parlamentului, deoarece deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii Cetăţenilor şi pot fi
intermediari între cetăţeni şi guvern. Este mijlocul prin care miniştrii şi guvernul pot
cunoaşte doleanţele cetăţenilor, este deci un aspect al apărării intereselor particulare.
Petiţiile trebuie să fie scrise şi să conţină datele de identificare ale petiţionarului.
Ele se înscriu intr-un registru şi se transmit spre soluţionare comisiilor competente.
Comisia poate decide soluţionarea, sesizarea autorităţii publice competentei a soluţiona ,
clasarea, sesizarea Camerei. În toate cazurile, petiţionarul este în cunoştinţă de soluţia
dată.

Controlul exercitat de Avocatul Poporului (numit fi OMBUDSMAN).

Instituţia Ombudsmanului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi
în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri: comisarul parlamentar, apărătorul
poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul
parlamentar.
OMBUDSMANUL este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către
Parlament, pentru a supraveghea administraţia.
Instituţia cunoaşte două forme importante: OMBUDSMANUL cu competenţă
generală şi OMBUDSMANUL cu competenţa specială.
Ombudsmanul cu competenţă generală are misiunea de a primi toate plângerile
cetăţenilor contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de a face şi de a interveni pe
lângă guvern.
Ombudsmanul cu competenţă specială controlează anumite servicii (în Germania,
controlează armata ).
În România, Avocatul Poporului este denumirea sub care instituţia Ombudsmanului
se regăseşte în Constituţie (articolul 58).
Conform Constituţiei, articolul 58 alineatul (1), Avocatul Poporului este numit pe
durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, îndeosebi în
raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive.
Pe durata mandatului său, Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie
publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. El îşi
exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor lezate în drepturile şi
libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a
prezenta acestuia rapoarte. În aceste rapoarte, Administraţia Publică poate face şi
recomandări privind legislaţia sau luarea unor masuri pentru ocrotirea libertăţilor

e) Conducerea în politica externă

Parlamentului n revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin
de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii, în acest domeniu sunt: ratificarea
şi denunţarea tratatelor internaţionale, declararea stării de război, decizia de suspendare
sau încetare a ostilităţilor militare.
În cadrul atribuţiilor mandatului privind organizarea internă şi funcţionarea sa sunt
cuprinse următoarele:
• validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
• adoptarea regulamentului de funcţionare;
• alegerea organelor interne de lucru;
• aprobarea bugetului propriu;
• unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.

2. Structura Parlamentului

Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate dintr-o

singură adunare (cameră) sau din două sau mai multe adunări Parlamentele formate din
o singură cameră sunt parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din două
sau mai multe camere sunt parlamente cu structuri bicamerală sau multicamerală.
Conform Constituţiei României, Parlamentul este alcătuit din două Camere: Camera
Deputaţilor şi Senatul (articolul 61, alineatul 2).
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, conform legii electorale. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în
Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii
unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu
populaţia ţării.
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani, care se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la
încetarea acestora.
Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult trei
luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentai nou ales
se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament în
această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau
abrogate legi organice.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabileşte prin regulament propriu
- articolul 64 (aliniatul 1). Fiecare cameră îşi alege un birou permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata
mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul
fiecărei sesiuni. Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare conform
regulamentului fiecărei Camere, articolul 64 (aliniatul 3).
Fiecare Cameră îşi constituie Comisii permanente şi poate instituii Comisii de
anchetă sau alte Comisii speciale. Camerele îşi pot constitui Comisii comune. Camera
Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate, articolul 65 alineatul (l). Camerele îşi
desfăşoară lucrările în şedinţe comune, conform unui regulament adoptat cu majorităţii
deputaţilor şi senatorilor pentru:
• primirea mesajului Preşedintelui României;
• aprobarea bugetelor de stat şi â bugetului asigurărilor sociale de stat
• declararea mobilizării generale sau parţiale;
• declararea stării de 'război, suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare,
aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării,' examinarea rapoartele
Consiliului Suprem de apărare a ţării
• numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor, serviciilor
informaţii şi exercitarea controlului asupra acestor activităţi, a acestor
servicii;
 • numirea Avocatului Poporului;
• stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
celorlalte drepturi ale acestora:
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune
începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Cameral
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui
României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin 1/3 din numărul,
deputaţilor sau a senatorilor. Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. ' T|
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului'
(articolul 69, aliniatul 1). Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data,
întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii. Calitatea de
deputat sau de senator, încetează la data întrunirii legale a Camerelor alese sau în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilităţi sau de deces.
Conform articolului 71 (aliniatul 2), calitatea de deputat sau de senator este
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
membru al Guvernului.
Imunitatea Parlamentară este prevăzută în articolul 72 din Constituţie: „Deputatul
sau senatorul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi
trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi
trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine deci înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Grupurile parlamentare. Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei
populare, urmăresc, în lupta electorală, trimiterea a cât mai mulţi reprezentanţi ai lor în
Parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă In interiorul
Camerelor prin formarea de grupări politice care reunesc, parlamentari ai aceluiaşi partid
sau care au aceleaşi idei, aceleaşi afinităţi politice. Constituirea grupurilor parlamentare
este, în general, o opţiune (o facultate) şi nu o obligaţie, este la alegerea deputatului sau
senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta deoarece
deputaţii şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund, cu precădere în
faţa alegătorilor, conform mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ)
Statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul partidului, iar
membrii pot realiza această obligaţie, dar ca persoane particulare, nu ca senatori sau
deputaţi, pentru aceştia producând efecte mandatul parlamentar.
Recunoaşterea grupurilor parlamentare implică şi acordarea de drepturi pentru
membrii acestora precum: dreptul de a participa la lucrările celor mai importante
organisme parlamentare, dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt pentru
preşedinţii grupurilor, punerea la dispoziţia lor de birouri şi de secretari în Palatul
Parlamentului. În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare, conform Regulamentului fiecărei, Camere ,.-,_ articolul 64 (aliniatul s3).
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în
prima lor şedinţă. Deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite
din cel puţin zece membri la Camera Deputaţilor şi cinci membri la Senat, care au figurat
în alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.
După constituire, grupul parlamentar îşi alege un lider (preşedinte) şi, după caz,
unul sau mai mulţi vicepreşedinţi.
Preşedintele grupului parlamentar comunică Camerei Deputaţilor sau, după caz,
Senatului numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuţii:
 • propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere;
• propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor
birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
• prin preşedintele lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;
• pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau
înlocuirea unui membru;
• pot propune membri în Comisia de mediere;
• pot cere modificarea ordinii de zi;
• pot prezenta amendamente;
• pot cere preşedintelui Camerei prin preşedinţii lor , verificarea îndeplinirii
cvorumului,

După alegerile din 1992 (septembrie) în Camera Deputaţilor s-au constituit Grupuri
parlamentare: Grupul parlamentar al Frontului Democrat al Salvării Naţionale ; Grupul
parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat; Partidul Ecologist Român;
Grupul parlamentar al Unităţii Naţionale; Grupul parlamentar al U.D.M.R.; Grupul
parlamentar al Partidului România Mare; Grupul parlamentar liberal; Grupul parlamentar
al Partidului Alianţei Civice.
În Senat după alegerile din septembrie 1992 sau constituit următoarele grupuri
parlamentare: Grupul parlamentar al Frontului Democrat al Salvării Naţionale ; Grupul
parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat ; Grupul parlamentar al
U.D.M.R.; Grupul parlamentar Partida Naţională.
Pentru alegerea vicepreşedinţilor , secretarilor şi chestorilor , propunerile se fac de
către grupurile parlamentare , în cadrul numărului de locuri din biroul permanent stabilit
de Cameră pentru fiecare grup parlamentar.
Secretarii biroului permanent au următoarele atribuţii:
• Întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;
• prezentarea propunerilor , amendamentelor şi a oricăror altor comunicări
adresate adunării;
• efectuarea apelului nominal;
• notarea rezultatului votului;
• tinerea evidenţei hotărârilor adoptate;
• vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale;
• asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin.

Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului

Camerei, exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezentarea în
Cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual, asigurarea
menţinerii ordinii în localul Camerei.
Comisiile Parlamentare sa un rol deosebit în pregătirea lucrărilor şi în exercitarea
funcţiilor parlamentare, cu deosebirea celor legislative şi a celor de control. Comisiile
parlamentare sunt de diferite categorii; în funcţie de timpul pentru care sunt alese, sunt
comisii parlamentare permanente şi comisii parlamentare temporare.
Comisiile permanente sunt importante deoarece ele sunt alese pe durata
mandatului Camerei (Parlamentului) sau a sesiunii. Ele sunt specializate pe domenii de
activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ
Comisiile temporare (ad-hoc) sunt comisiile care pot fi alese pentru orice probleme
sau domenii de activitate, pentru o problemă determinată.
Sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru
exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate. Comisiile
temporare există până când şi-au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese (pentru
anchete; în calitate de comisii speciale).
În afara comisiilor permanente şi temporare, mai există şi alte comisii cum ar fi :
comisiile speciale, comisiile de anchetă şi comisiile de mediere.

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o

problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări Camerei parlamentare. Ele
examinează foarte rar proiecte de legi, sunt alese pentru o durată de timp necesară
rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. În unele cazuri pot fi alese pe întreaga
durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind comisii speciale ale sesiunii. Constituţia
României, prin articolul 64 (aliniatul 4) prevede posibilitatea înfiinţării de comisii
speciale

Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către,

adunările parlamentare. De regulă, aceste comisii sunt comisii temporare şi, desigur,
speciale. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor şi Regulamentului Senatului,
fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de anchetă, la cererea unei treimi din membrii
săi. Comisia de anchetă poate cita ca martori orice persoană care poate avea cunoştinţe
despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza
în care formează obiectul activităţii comisiei. Regulamentul Senatului prevede că nu pot
fi chemaţi în faţa comisiei Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere,
Avocatul Poporului, membrii Curţii Constituţionale şi ai Curţii de Conturi, judecătorii
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general.
Regulamentul Senatului interzice propunerea de întrebări privind viaţa personală a
celui audiat sau a familiei acestuia. În vederea aflării adevărului, comisiile de anchetă au
dreptul de a solicita experţi şi expertize. La cererea comisiei de anchetă, orice persoană
care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la
cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

Comisiile de mediere se formează în Parlamentele cu structură bicamerală, atunci

când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere.
Deoarece legea este opera Parlamentului, ea trebuie să conţină reglementări unitare. în
asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul din mijloacele
prevăzute de către lege este tocmai Comisia de mediere. Aceasta este alcătuită din
şapte deputaţi, şapte senatori, desemnaţi de Birourile Permanente la propunerea
grupurilor parlamentare.
Comisia de mediere se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizată de
la Camera care a adoptat ultima proiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de lucru şi
termenul până la care va prezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se realizează prin
rotaţie de către un deputat şi un senator, stabilită de comisie. Hotărârile se iau eu
majoritatea membrilor, iar în caz de paritate, votul preşedintelui este hotărâtor. Atunci
când comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportul
comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă, se supun dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv cu votul
majorităţii membrilor lor, pentru legile organice sau cu votul majorităţii membrilor
prezenţi , pentru legile, ordinare.

3. Actele Parlamentului
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
Prin lege organică se reglementează următoarele:
• sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
• organizarea , funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
• statutul deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora;
• Organizarea şi desfăşurarea referendumului
• Organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
 • Regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de
război
• regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; "
• infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
• acordarea amnistiei sau a graţierii colective; ,'
• statutul funcţionarilor publici;
• contenciosul administrativ;
• regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
• organizarea generală a învăţământului;
• organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală
• regimul privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
• organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
• statutul minorităţilor naţionale din România; .
• regimul general al cultelor,
• alte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă cuprinde în conţinut

posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelate de obligaţia
Parlamentului de a examina dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. în general, au
iniţiativă legislativă: Camerele parlamentelor, comisiile parlamentelor, deputaţii,
senatorii, Guvernul, organul suprem judecătoresc, organizaţiile politice sau cetăţeneşti,
cetăţenii.
În România, conform Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine după caz,
Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau a unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot.
Cetăţenii care-şi manifestă dreptul la iniţiativa legislativă trebuie să provină din cel
puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele
cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege
către Camera competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativa legislativă pot
prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră
sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri precum şi proiectele legilor organice.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termeni de 45 de zile. Pentru Coduri şi alte
legi, de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor
termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv.
Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte
de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită conform
regulamentului fiecărei Camere.

Promulgarea şi intrarea în vigoare a legii

Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face
în termen de cel mult 20 de zile de la primire. înainte de promulgare, Preşedintele poate
cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult zece zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzură în textul ei.
Consiliul Legislativ este organul consultativ de specialitate al Parlamentului care
avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării
întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, se stabilesc prin lege
organică.

Capitolul X
PUTEREA EXECUTIVĂ

1. Guvernul, actele Guvernului, răspunderea membrilor Guvernului şi

angajarea răspunderii Guvernului

În cadrul puterilor statului, se distinge, prin conţinutul şi trăsăturile specifice,

puterea executivă. Interes pentru Dreptul Constituţional prezintă următoarele structuri
executive: Şeful de Stat ,Guvernul, Ministerele, şi celelalte organe centrale ale
administraţiei publice ,organele locale ale administraţiei publice.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh
sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ;
Guvernul este consacrat în Constituţii sub denumiri diferite precum cele de:
Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Guvernul are două componente: şeful guvernului
(Prim-ministru) şi miniştrii şi secretarii de stat;
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în
domeniile lor de activitate. Ele se subordonează guvernului;
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ-teritoriale.
GUVERNUL, conform programului său de guvernare, acceptat de Parlament asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. '
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea
organică.
Preşedintele-României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în
urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există
o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen-de zece zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a
Guvernului. Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi 3e Senat în
şedinţă comună.
Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor. Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun individual în
faţa Preşedintelui României, jurământul. Funcţia de membru al Guvernului este
incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, «u excepţia celei de
deputat sau de senator.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, i pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi' alte cazuri
prevăzute de lege.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor;
respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea prezintă Camerei Deputaţilor sau
Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu
prioritate.

Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit

pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărâri sau a
ordonanţelor.

Răspunderea membrilor Guvernului. Guvernul răspunde politic numai în faţa

Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei
lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune
suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului
atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de
regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi
exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz cu
privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Moţiunea de Cenzură este prevăzută în articolul (113) din Constituţie. Camera

Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în
şedinţa comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea.

Angajarea răspunderii Guvernului este stipulată în articolul (114) din Constituţia

României.
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de
trei zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a
proiectului de lege, a fost votată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat ,modificat sau
completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar
aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru
Guvern.
În articolul (115) din Constituţia României este prevăzută Delegarea legislativă.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili,
în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de
abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, conform procedurii
legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage
încetarea efectelor ordonanţei. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedura de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu, în cinci zile
de la depunere sau, după caz, de la trimitere.
Dacă în termenul de cel mult treizeci de zile de la depunere, Camera sesizată nu
se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte
Camere care decide, de asemenea, în procedură de urgenţă.
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu
pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

2. Administraţia Publică

Conform Constituţiei României, administraţia publică este cuprinsă în articolul

(116). Administraţia publică este structurată în:
• Administraţia publică centrală de specialitate;
• Administraţia publică locală.
În articolul (116) din Constituţie este prevăzută administraţia publică centrală de
specialitate. Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. Alte organe de
specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului sau a ministerelor sau ca autorităţi
administrative autonome.
Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează conform legii. :
Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de
specialitate în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.
Autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.
Administraţia publică locala este prevăzută în articolul (120) din Constituţie.
Administraţia publică din unităţile administrative teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţilor naţionale
respective în scris şi oral ia relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
serviciile publice deconcentrate în condiţiile prevăzute de legea organică.) .
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, conform legii.
Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean articolul (122) este autoritatea administraţiei publice pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales şi funcţionează conform legii
215/2001.

Prefectul
Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti-articolul
(123) din Constituţie.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
din unităţile administrativ-teritoriale. Atribuţiile prefectului sunt stabilite conform legii
215/2001.
 Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primarii, precum şi consiliile
judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului
Judeţean, al Consiliului local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.
Actul atacat este suspendat de drept.

Capitolul XI
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat.

Instituţia şefului de stat îşi are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Din totdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus în
contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colectivităţi
umane grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au
cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului statului.
De asemenea şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie
colegiale. Cei care au ocupat această înalta demnitate statală s-au numit sau se numesc
regi, principi emiri, împăraţi ,preşedinţi
În unele State, executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori un
preşedinte, care-şi legitimează împuternicirile pe votul universal. Acestea sunt regimuri
prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de o echipă care îl ajută în atribuţiile
sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari, şi nu guvernanţi.
Într-un al doilea grup de state, puterea executivă este realizată de două organe de
stat
• Şeful de stat;
• Guvernul.
Conform Constituţiei României, prin articolul 80 aliniatul (1), Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare
a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele Ţării, exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această
calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin prin definiţie şefului statului.
Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat
modelul executivului bicefal sau dualist. Conform acestui model, puterea executivă este
repartizată echilibrat între şeful statului şi guvern.
În sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au
legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite.
Astfel, Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, rezultat al
alegerii sale directe de către corpul electoral, iar guvernul în ansamblul său este numit
de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care acesta o are ca şef
al statului, patru funcţii principale: '
• funcţia de reprezentare (articolul 80, aliniatul 1);
• funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării (articolul 80, aliniatul 1);
• veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice (articolul 80, aliniatul 2);
• funcţia de mediere (articolul 80, aliniatul 2).
Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi în această
calitate ocupă demnitatea de şef al statului. Ca şef al statului preşedintele reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării.
Preşedinte României, ca şef al statului se identifică cu statul român. În politica
internă şi internaţională a României, pot fi identificate diverse modalităţi prin care
preşedintele reprezintă pe plan intern şi extern statul român,
Pe plan intern se pot menţiona, în acest sens, promulgarea legilor, acţiune prin
care legea este învestită cu formulă executorie sau garantarea independenţei ţării. Pe
plan extern, sunt de menţionat acreditarea ambasadorilor ,primirea scrisorilor de
acreditare, semnarea unui acord. internaţional în numele României.
În calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor arătate, preşedintele dispune de
importante prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, este
comandantul suprem al forţelor armate, poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate, instituie, conform
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă.
Preşedintele României uzează de atribuţiile sale de garant al independenţei pentru
a iniţia, organiza sau conduce, din punct de vedere politic, actul de ripostă împotriva
oricărui atentat provenind din interiorul sau din afara ţării, prin care s-ar urmări
afectarea independenţei statale, dar şi a independenţei naţiunii române. Preşedintele
României este garantul unităţii ţării. Sintagma „unitatea ţării", trebuie raportată, în
special, la caracterul unitar al statului român .
Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. În această calitate,
preşedintele acţionează, prin excelenţă, în virtutea articolului (92) din Constituţie, este
comandantul suprem al forţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în aliniatul
(2) al articolului 92, mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate.
Aliniatul (2), articolul 80 din Constituţie învesteşte pe Preşedintele României cu
prerogativa de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice.
În ceea ce priveşte respectarea Constituţiei, prin acest concept se are în vedere
îndatorirea generală ce revine cetăţenilor români, ca şi autorităţilor publice centrale şi
locale, partidelor politice, organismelor care desfăşoară activitate economică
organizaţiilor de cult, organizaţiilor ne guvernamentale, sindicatelor, respecta litera şi
spiritul Constituţiei.
Preşedintele veghează, totodată şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
Aliniatul (2) al articolului 80 din Constituţie precizează că pentru a Veghea da
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate;
Este de subliniat opinia că funcţia de mediere, care presupune activitate de
arbitraj, inclusiv concesii reciproce între părţile aflate în divergenţă, corespunde
prerogativei prezidenţiale de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice. În
opinia noastră, funcţia de mediere a Preşedintelui nu poate avea ca scop asigurarea
respectării Constituţiei.
Medierea între puterile statului se referă în mod clar la arbitrarea unui Conflict
între cele trei puteri constituţionale, Ca mediator sau arbitru, preşedintele este imparţial.
Imparţialitatea preşedintelui este facilitată şi de faptul că acesta nu este membru al
vreunui partid politic:

2. Alegerea, validarea mandatului, durata mandatului Preşedintelui

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, conform articolului 81 aliniatul (1) din Constituţie.
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea
de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.
în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur.
Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o
persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult
două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de
Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Candida

tul a cărui aleger

e a fost validat

ă depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, jurământul

faţă de ţară şi

de respectare a Constituţiei ţării.

Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului, articolul 83 alineatul (1).
Preşedintele ţării îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid
politic şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

3. Numirea, consultarea şi participarea la şedinţele , Guvernului de către

Preşedintele României
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votul de încredere acordat de către Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Preşedintele României
poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită.
Preşedintele ţării poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat, probleme de
interes naţional, privind politica externă , apărarea ţării; asigurarea ordinii publice şi, la
cererea primului-ministru, în alte situaţii,
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
De asemenea, preşedintele ţării adresează Parlamentului mesaje cu privire la
principalele probleme politice ale, naţiunii. După consultarea preşedinţilor celor două
Camere şi a liderilor grupărilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitură (articolul 89 ).
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată, conform articolului
89 alineatul (2). Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu, sau de
urgenţă.
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi
exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.

4.Atribuţiile Preşedintelui României

Înţelegerea mai clară a atribuţiilor prezidenţiale presupune clasificarea acestora

conform anumitor criterii Unii autori folosesc drept criteriu condiţiile de exercitare a
atribuţiilor respective.
 Conform acestui criteriu; atribuţiile Preşedintelui României pot fi clasificate în două
mari categorii:
• atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui sunt
supuse unor condiţii exterioare (aprobarea Parlamentului, contrasemnarea
decretelor emise de şeful statului, consultarea cu alte organisme sociale);
• atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui nu sunt
supuse nici unei condiţii exterioare.
Alţi autori clasifică atribuţiile Preşedintelui după criteriile conţinutului acestor
atribuţii :
• atribuţii privind legiferarea;
• atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
• atribuţii privind alegerea formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice
• atribuţii în domeniul politici interne
• atribuţii în domeniul apărării şt asigurării ordinii publice;
• luarea de măsuri excepţionale
• atribuţii în domeniul politicii externe;
• alte atribuţii.
Această clasificare are, pe lângă suportul doctrinar şi un suport formal constând în
diferite texte constituţionale ce grupează, ele însele, unele atribuţii ale şefului statului, în
funcţie de domeniul în care acestea se exercită . În ceea ce priveşte atribuţiile în
domeniul politici externe , preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României
, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celălalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie , se aprobă sau se ratifică
, conform procedurii stabilite prin lege.
Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice
Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele
României.

Atribuţiile în domeniul apărării. Preşedintele României este comandantul forţelor

armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării -
articolul 92 alineatul (1).
El poate declara, cu aprobarea prealabili a Parlamentului, mobilizarea parţială sau
totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului, în cel puţin cinci zile de la adoptare.
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului,
printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune el se convoacă de drept în 24 de
ore de la declanşarea agresiunii. În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestei stări, iar dacă nu se află în sesiune, se
convoacă de drept, în 24 de ore de la declararea lor.

Luarea de măsuri excepţionale. Preşedintele României instituie conform legii,

starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel
mult 5 zile de la luarea acesteia -articolul 93 aliniatul (1).
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de
ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată
durata acestora.

Alte atribuţii. Preşedintele României , îndeplineşte şi alte atribuţii, care sunt

stipulate în articolul 94 din Constituţie; acestea sunt:
 • conferă decoraţii şi titluri de onoare;
• acordă gradele de mareşal , de general şi de amiral;
• numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege
• acordă graţierea individuală.

5. Suspendarea din funcţie si punerea sub acuzare a Preşedintelui

României

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei ,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de către
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor , după
consultarea Curţii Constituţionale.
În aceste situaţii , Preşedintele ţării poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui.
Conform articolului 96 (aliniatul 1) din Constituţie, Camera deputaţilor şi Senatul ,
în şedinţă comună ,cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor , pot
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea
de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se
aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui României, pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.. De la data punerii sub acuzare şi până la demitere,
preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele ţării ,este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.

6. Vacanţa funcţiei, interimatul funcţiei şi răspunderea preşedintelui

interimar.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de

demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces,
articolul 97 (aliniatul 1) din Constituţie.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte
al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă său dacă Preşedintele este suspendat
din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor.
Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României
săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, atunci se aplică
prevederile articolului 95, adică este suspendat din funcţie sau prevederile articolului 98,
adică interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor.

7. Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, conform

articolului 100 (alineatul 1) din Constituţie. Decretele se publică în Monitorul Oficial al
României; nepublicarea acestora, atrage inexistenţa decretului.
Decretele pot avea caracter normativ sau pot fi individuale. De pildă, decretul
prezidenţial prin care se declară mobilizarea parţială sau generali a forţelor armate sau
decretul prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgenţă ar avea caracter
normativ.
 Decretul prin care, de exemplu, se conferă decoraţii sau prin care se acordă gradul
de general ori prin care Preşedintele numeşte în funcţii publice are caracter individual.
În afară de decrete, care sunt acte juridice, Preşedintele poate întocmi acte
politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.
Unele decrete emise de Preşedintele României trebuie contrasemnate de primul-
ministru, care angajează astfel răspunderea Guvernului pentru conţinutul şi efectele
acestora.
În ceea ce priveşte mesajele, acestea au ca suport constituţional articolul 88 din
Constituţie, potrivit căreia Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii.
Mesajul este un act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile
sale privind principalele probleme politice ale naţiunii. Este de subliniat opinia că, deşi
Constituţia prevede conţinutul acestor mesaje la probleme politice, credem că
Preşedintele României se poate referi şi la probleme de natură economico-socială etc.
Conform articolului 101 din Constituţie, indemnizaţia şi celelalte drepturi ale
Preşedintelui României se stabilesc prin lege.

Capitolul XII
AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ

1. Noţiunea de autoritate judecătoreasca

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie

distinctă şi ca sistem distinct
Termenul „justiţie" are două sensuri. Într-un sens, 'prin justiţie se înţeleg organele
judecătoreşti, iar într-un al doilea sens, se înţelege activitatea de soluţionare a
proceselor civile, administrative , comerciale , penale, de muncă , de aplicare de
sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbaj obişnuit
„a face justiţie” înseamnă „ a face dreptate”
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcţie de judecare a proceselor şi
de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin
încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul ea
privind direct chiar exerciţiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra
modului cum guvernanţii acţionează în limitele dreptului, adică în realizarea principiului
legalităţii.
Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare conform Constituţiei şi legilor, în mod
firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le
poată interpreta şi aplică concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile
cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei
autorităţi (puteri) distincte, învestite cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie
să fie independentă şi imparţială.
Justiţia este partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. Activitatea
jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, dar
şi o integrează într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiilor şi legilor.
Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează, drept. El aplică dreptul creat
de către Parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din
diferite motive reale sau sentimentale, deoarece este ştiut că legea este aspră, dar este
dreaptă („dura lex sed lex").

2. Principiile fundamentale conform cărora se realizează Justiţia

Aceste principii sunt:

• Principiul legalităţii;
 • Justiţia este unică şi egală pentru toţi;
• Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne şi a interpretului în Justiţie;

În activitea juridică, Ministerul Public reprezinta interesele generale al societăţi şi

apără ordinea de drept ,precum şi drepturile şi libertaţile cetaţenilor .Ministerul Public işi
exercita atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Parchetele funcţionază pe lânga instanţe de judecată , conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiie judiciare ăn condiţiile legii.
Procurorii îşi desfăşoara activitatea confocm principiului legalitaţii, al impasibilitaţii şu al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministerului justiţiei.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice alta funcţie publica sau privată cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţămîntul superior .

5. Rolul, structura şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii

Coniliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţieie ,conform

art. 133 aliniatul 1 din Constituţie.
Este alcătuit din 19 membrii din care 14 sunt aleşi în adunările generale ale
magistraţilor şi validaţi de Senat; doi sunt reperezentanţi ai societăţii civile, specialişti în
domeniul dreptului, care se bucură de o înaltă reputaţie profesională şi morală aleşi de
Senat; Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie şi Procurorol
General al Parchetului de pe lângă Ănalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii etse ales pentru un mandat de un
an, ce nu poate fi reînnoit . Durata mandatului membrilor Consiliului Superiro al
Magistraturii este de şase ani. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin
vot secret, sunt definitive şi irevocabile.
Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, la
care participă.

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii:

Consiliul Superior al Magistraturii propune preşedintelui României numirea în

funcţie a judecătorilor şi a procurorilor cu excepţia celor stagiari , în condiţiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin
secţiile sale , în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor,
conform procedurii stabilite de legea organică.
În anumite situaţii , Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
au drept de vot.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară nu pot fi
atacate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superiro al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege
organică, în realizarea rolului sau de garant al independenţei justiţiei.
În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii, şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete ,în condiţiile
legii.
Parchetele, funcţionează pe lângă instanţe de judecata , conduci şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare în condiţiile legi.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea conform principiului legalităţii, al imparţialităţii
şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
 Capitolul XIII.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor puterii de

stat.

În mai 1990 , Adunarea Constituantă aleasă a trebuit să opteze între controlul

jurisdicţional al constituţionalităţii legilor şi controlul politic al acestora , fiecare dintre ele
având avantajele şi dezavantajele sale. Legiuitorul constituant a optat pentru un tip de
control al constituţionalităţii legilor exercitat de o autoritate publică politico -
jurisdicţională , special instituită pentru acest scop.
Această autoritate publică este Curtea Constituţională , ca şi alte autorităţi , cum
ar fi Curtea de Conturi, Înalta curte de Casaţie şi Justiţie, are un statut constituţional ,
întrucât principiile sale de organizare sunt stabilite de Constituţie.
Caracterul politic al controlului constă , în primul rând , în procedura de desemnare
a candidaţilor în funcţia de judecător constituţional şi de alegere a şase dintre aceştia de
către cele două Camere ale Parlamentului.
Caracterul politic al jurisdicţiei constituţionale rezultă , de asemenea . din
conţinutul politic al normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin
efectuarea controlului. În fine, unele atribuţii conferite aceste autorităţi sunt: aprecierea
constituţionalităţii unui partid politic , avizul pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României ; aceste atribuţii întăresc caracterul politic al autorităţii
publice investite cu soluţionarea contenciosului constituţional.

Caracterul jurisdicţional rezultă , înainte de toate , din procedura de verificare a

constituţionalităţii unei dispoziţii legale, din statutul judecătorilor, din modul de
organizare şi funcţionare a autorităţilor publice respective.
Curtea constituţională are, pa lângă prerogativele de control constituţional şi alte
atribuţii care vizează asigurarea supremaţiei normelor constituţionale în domenii de
interes social şi politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Preşedintelui
României, exercitarea de către cetăţeni a dreptului de iniţiativă legislativă, revizuirea
Constituţiei, contestarea constituţionalităţii unui partid politic.
Atribuirea acestor prerogative Curţii Constituţionale se explică prin caracterul ai
independent faţă de toate celălalte autorităţi publice şi prin poziţia Curţii de garant
suprem al Constituţiei.
Scopul Curţii Constituante este garantarea supremaţiei Constituţiei. Acest scop pe
care Curtea îl înfăptuieşte în condiţii de exclusivitate nu se intersectează cu atribuţia
Preşedintelui României, prevăzută la articolul 80 ( aliniatul 2) din Constituţie, potrivit
căreia şeful statului veghează la respectarea Legii fundamentale.
Curtea Constituţională este garantul Constituţiei – articolul 142 ( aliniatul 1) din
Constituţie. Curtea Constituţională se compune din nouă judecători numiţi pentru un
mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg. Prin vot secret, preşedintele acesteia pentru
o perioadă de trei ani. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei,
din trei în trei ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară ,
înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul juridic superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor din învăţământul superior.
 Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe durata acestuia.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. În cadrul plenului ,
deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor Curţii. Plenul
Curţii îndeplineşte atribuţiile conferite acesteia , care pot fi realizate numai prin cerere
adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
De asemenea , plenul este competent să ia orice măsură necesară pentru buna
desfăşurarea a activităţii Curţii Constituţionale.
Şedinţele plenului se convoacă de preşedintele Curţii din proprie iniţiativă sau la
cererea altui judecător. Plenul Curţii este atât organ de jurisdicţie constituţională, cât şi
organ care asigură buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale.
Conform Legii numărul 47/1992, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi să
respecte următoarele:
să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul
Constituţiei;
să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea
consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ,
abţinerea de la vot nefiind permisă;
să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care-l exercită;
să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială
sau propagandă de orice fel;
să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrară independenţei şi
demnităţii funcţiei lor
Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a acestor îndatoriri.
Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare
a acestora este de competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale.
Ca înalţi demnitari în stat, judecătorii beneficiază de un regim special de
imunitate. Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în
judecată penală sau contravenţională decât cu aprobarea Biroului Permanent al
Camerei Deputaţilor, a Biroului Permanent al Senatului sau a Preşedintelui României,
după caz şi la cererea procurorului general.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii
Constituţionale aprţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. De la data
trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat din funcţia
sa.
În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare,
suspendarea încetează.

Conform Legii organice a Curţii Constituţionale, mandatul de judecător încetează:

• la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale ,de excludere de drept ori de deces;
• în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de
judecător mai mult de şase luni;
• în cazul în care este membru al unui partid politic sau are alături de
cetăţenia română, o altă cetăţenie ori nu are domiciliul în ţară;
• încălcarea gravă a obligaţiilor ce îi revin conform Legii numărul 47/1992.

2. Competenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională, ca autoritate publică jurisdicţională exercită un control de

legalitate şi nu unul de oportunitate. Curtea Constituţională statuează numai asupra
problemelor de drept.
În ceea ce priveşte actele supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de
Legea fundamentală, acestea sunt: '
• legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât şi cele intrate
în vigoare;
• regulamentele celor două Camere legislative; Ordonanţele Guvernului;
• iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de iniţiatori şi iniţiativele
legislative prezentate de cetăţeni.

Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul anterior).

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu cinci zile
înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi se depune la secretarul general de la Camera Deputaţilor şi de la
Senat. În cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgenţă , termenul este de
două zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor Parlamentului
se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 ore.
Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului
lucrează în plen.
Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei
de secretarul general de la Camera respectivă.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de către unul dintre preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de înalta Curte, de Casaţie şi
Justiţie , preşedintele Curţii Constituţionale , va comunica Preşedintelui României
sesizarea primită în ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României , de parlamentari sau de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie , Curtea Constituţională o va comunica , în 24 ore de la
înregistrare , preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând
şi data când vor avea loc dezbaterile . Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta , în scris, punctul lor de vedere.
Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului
ministru.
Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului,
ministru..., ",',.'
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale cu participarea judecătorilor
Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra
prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate
Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se
comunică Preşedintelui României. De asemenea, decizia prin care se constată
neconstitutionalitatea legii se comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, astfel că legea respectivă, se trimite spre reexaminare Parlamentului,
ceea ce echivalează cu un veto suspensiv.
Dacă Parlamentul adoptă legea în aceeaşi formă, dar cu o majoritate de cel puţin
2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstitutionalitate este
înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.
Conform articolului 77 (aliniatul 1) din Constituţie, Legea se trimite spre
promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20
de zile de la primire. . ,
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult zece zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i
s-a confirmat constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei

Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului

Curtea Constituţională se pronunţă, asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului este un control
posterior.
Acest control poate fi declanşat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în
Monitorul Oficial, adică după ce este pus în aplicare.
Dacă sesizarea se face de către parlamentari, aceasta se trimite Curţii
constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte în ziua
depunerii iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 48 ore de la
înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea.;
Până la data dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al
Biroului Permanent. Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării
şi a punctelor de vedere primite,
Decizia se pronunţă cu votul majorităţi judecătorilor Curţii şi se aduce la cunoştinţă
Camerei al cărei regulament a fost dezbătut.
Curtea Constituţională nu este însă competenţă să se pronunţe asupra actelor de
aplicare a regulamentelor parlamentare.

Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate (controlul posterior).

Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor Dacă în cursul
judecării, instanţa din oficiu sau una dintre părţi invocă neconstituţionalitatea unei
prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care depinde judecarea cauzei, excepţia
ridicată se trimite Curţii Constituţionale spre a se pronunţa asupra constituţionalităţii
acelei prevederi.
Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale a căror
constituţionalitate a fost stabilită de Curtea Constituţională, prin controlul prealabil.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere.
Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau
combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile
depuse de părţi.
În cazurile în care excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie
motivată, ea cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Decizia prin
care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei
legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate într-un proces civil.
În procesele penale, decizia de neconstituţionalitate constituie temei legal pentru
rejudecarea cazurilor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale
declarate ca neconstituţională .

4. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform Constituţiei României principalele atribuţii-ale Curţii Constituţionale sunt:

• Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
 acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două
Camere ,a 'Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ,a Avocatului Poporului,
a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum
şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a' Constituţiei
• Se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţional la sesizarea unuia dintre preşedinţi celor două Camere , a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
• Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau
a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
• Hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
• Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două
Camere, a Primului-ministru sau a Preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
• Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului;
• Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi Guvernului;
• Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României;
• Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
• Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni;
• Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic;
• Îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de Legea Organică a Curţii.

4. Deciziile Curţii Constituţionale

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituţionale , îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept. ,
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea
lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la
data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

5. Competenţa Curţii Constituţionale privind revizuirea Constituţiei

Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (articolul 150, aliniatul 1).
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti,
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
 Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
de Senat cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
în ceea ce priveşte caracterul naţional independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială a statului român, acestea nu pot forma
obiectul revizuirii.
De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Constituţia ţării nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, sau a stării de
urgenţă şi nici în timp de război.