UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE: DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
ANUL II- IFR

PROIECT DREPT ADMINISTRATIV

TEMA:
Regimul juridic aplicabil domeniului public

PROFESOR STUDENT
Lector univ. Manu Dumitru Gabriel Moraru Andrei Cosmin
 CUPRINS

1.Introducere ...…........................................................... pag.2

2.Inalienabilitatea bunurilor proprietate publica ............ pag.2

3.Imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publica .... ..pag.4

4.Insesizibilitatea domeniului public …............................pag.5

5.Servitutile …...................................................................pag.6

6.Bibliografie …................................................................pag.7
 Regimul juridic al domeniului public

Regimul juridic al domeniului public desemneza anasmblul regulilor care se

aplica bunurilor apartinand domeniului public al statului si unitatilor
administrativ-teritoriale, pe de o parte, precum si raporturile juridice care se
stabilesc intre acesti titulari ai dreptului de proprietate publica si particulari
(persoane fizice sau/si juridice) cu privire la aceste bunuri, pe de alta parte.
Odata cu fundamentarea unui nou concept de domenialitate publica, doctrina
si jurisprudenta au admis ca domeniului public ii sunt aplicabile si alte reguli
specifice, care ulterior si-au gasit si reglementarea legala in Capitolul II al Legii
nr.213/1998, art.7-17.
Potrivit dispozitiilor art.136 alin.4 din Constitutia Rominiei, bunurile
proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii, ele pot fi date in
dministrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice sau pot fi concesionate
ori inchiriate.
Bunurile domeniului public al unitatilor administrativ-teritoriale sunt supuse
unui regim derogaoriu de la dreptul comun. Caracterele juridice specifice sunt
inalienabilitatea,imprescriptibilitatea si insesizabilitatea.
Regimul juridic al bunurilor apartinand proprietatii publice este stabilit de
art.136 alin.4 din Constitutie si de alte acte normative. Astfel, Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care in
art.5 alin.1 stipuleaza ca: ,,Regimul juridic al dreptului de proprietate publica
este reglementat de prezenta lege, daca prin legi organice speciale nu se dispune
astfel” , Capitolul II al legii fiind intitulat chiar ,,Regimul juridic al proprietatii
publice”, de art.122 al Legii nr.215/2001-legea administratiei publice locale, de
art.5 alin.1 din Legea nr.18/1991-legea fondului funciar.
Prin inalienabilitatea bunurilor proprietate publica se intelege faptul ca aceste
categorii de bunuri nu pot fi instrainate cu alte cuvinte, ele sunt scoase din
circuitul civil.
Datorita caracterului inalienabil, dreptul de proprietate asupra bunurilor
proprietate publica nu poate fi transmis unei alte persoane fizice si/sau juridice,
asupra acestora nu se pot constitui alte drepturi reale, dezmembraminte ale
dreptului de proprietate, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitatia, servitutea si
superficia, iar, pe de alta parte, bunurile care compun domeniul public nu pot
face obiectul altor drepturi reale accesorii, cum ari fi gajul sau ipoteca.
In ceea ce priveste bunurile mobile, aprtinand domeniului public, regula
inalienabilitatii devine operanta numai in cazul celor care au efectiv nevoie de o
atare protectie, spre pilda: operele de arta din muzee, colectiile unor biblioteci,
lacasuri de cult, tehnica militara ,materialul rulant al cailor ferate etc., ele fiind
apreciate, in principiu, alienabile, dupa o procedura speciala (licitatie). Astfel de
bunuri alienabile sunt: bancile unei scoli, mobilierul unei institutii publice etc.
Referitor la inalienabilitatea bunurilor apartinand domeniului public
explicabila, intemeiata pe afectatiunea lor uzului si/sau interesului general,
trebuie sa precizam ca spre deosebire de caracterul inalienabil absolut si general
care se aplica vechiului domeniu al ,,Coroanei”, de mai mult timp s-a impus
teza potrivit careia inalienabilitatea domeniului public are in prezent un caracter
relativ si limitat.
Caracterul relativ al inalienabilitatii decurge din faptul ca regula nu se aplica
decat domeniului public si exclusiv pe durata in care bunul mobil sau imobil
apartine acestui domeniu. Din momentul in care un bun nu mai face parte din
domeniul public putand fi, de exemplu, declasat (termen utilizat frecvent in
cazul drumurilor si al altor mijloace fixe) si apartine domeniului privat, regula
inalienabilitatii nu se mai aplica.
Al doilea principiu ce caracterizeza domeniul public este
imprescriptibilitatea. Bunurile mobile ale domeniului public nu pot fi
dobandite prin prescriptie, oricat de lunga ar fi aceasta, ele fiind imprescriptibile
Caracterul imprescriptibil al domeniului public sub aspect achizitiv se exprima
prin faptul ca dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu poate fi dobandit
de catre o alta persoana pin uzucapiune, in cazul bunurilor imobile, sau prin
posesia de buna credinta,in cazul bunurilor mobile.
Sub aspectul extinctiv, prin imprescriptibilitatea trebuie sa intelegem faptul ca
actiunea in revendicare a unui astfel de bun apartinand domeniului public, nu se
stinge prin neexercitare, fara nici un fel de exceptie, ea neputand fi paralizata
prin invocarea uzucapiunii ca in cazul bunurilor din domeniul privat sau
proprietate privata.
Cele doua caractere-inalienabilitatea si imprescriptibilitatea-au fost
explicate in doctrina romaneasca interbelica drept consecinta directa a faptului
ca domeniul public a fos afectat unui interes general. Pentru ca bunurile mobile
si imobile sa serveasca interesul general caruia au fost afectate, ele au fost
declarate inalienabile si imprescriptibile. In cazul acesta, ceea ce se discuta in
legatura cu principiul inalienabilitatii domeniului privat nu este problema
existentei dreptului de proprietate, deoarece acest drept exista, ci numai
problema modului cum acest drept de proprietate poate fi exercitat de
administratie.Exercitiul dreptului de proprietate asupra domeniului public este
restrans din cauza ca bunurile servesc unui interes general.Bunurile din
domeniul public sunt deci numai scoase din comert, ele sunt numai res extra
comercium.
Al treilea principiu il constituie insesizibilitatea domeniului public, principiu
care deriva, este o consecinta fireasca a inalienabilitatii.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publica trebuie inteles in
sensul ca bunurile din domeniul public nu pot fi urmarite de creditorii celor care
le stapanesc, in vederea realizarii creantelor lor, prin executare silita.
Daca bunul ar putea fi urmarit de creditori, inalienabilitatea ar fi lipsita de
continut, ar avea un caracter iluzoriu si ar putea fi ocolita, un creditor oarecare
n-ar avea decat sa urmareasca bunul, si in final sa-l vanda in mod silit, ceea ce
echivaleaza cu alienarea lui. Ori, in legatura cu acest aspect, s-a conscrat teza
potrivit careia statul si unitatile administrativ-teritoriale sunt intotdeauna
solvabili, datoriile acestora stingandu-se potrivit unor reguli derogatorii de la
dispozitiile de drept comun referitoare la urmarirea silita.

Aceste principii care guverneaza si in acelasi timp dau particularitate

regimului juridic al domeniului public si-au gasit consacrarea in art.11 al Legii
nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care are
urmatoarea componenta:
Articolul 11 alin.1: ,,Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile si imprescriptibile, dupa cum urmeaza:
a) nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau
inchiriate, in conditiile legii;
b) nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii
reale;
c) nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul
posesiei de buna-credinta aupra bunurilor mobile.
In alineatul 2 al artiolului precedent, legiuitorul nostru a prevazut si sanctiunea
actelor juridice incheiate cu incalcarea dispozitiilor inscrise in alineatul 1,
acestea fiind lovite de nulitatea absoluta.
Al patrulea principiu care particularizeaza regimul juridic al domeniului public
este cel care priveste servitutile asupra acestor bunuri.
Potrivit opiniei prof.Antonie Iorgovan aceasta teza trebuie privita ,,intr-un sens
relativ nu absolut”, existand opinii in literatura de specialitate din Franta dar si
din tara noastra care sustin ca se pot stabili servituti si asupra bunurilor
apartinand domeniului public (ex.servitutea de vedere).
Aceasta din urma teza isi gaseste consacrarea legala, in articolul 13 din Legea
nr.213/1998 care are urmatoarea redactare:
Alineatul 1: ,,Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile
numai in in masura in care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau
interesul public caruia ii sunt destinate bunurile afectate”.
Alineatul 2: ,,Servitutile valabil constituite anterior intrarii bunului in domeniul
public se mentin in conditiile prevazute la alin.1”.
Servitutea este definita ca fiind o ,,sarcina impusa asupra unui imobil pentru
uzul si utiliatatea altui imobil, avand un alt stapan”. Bunurile nu pot constitui
ipoteci legale dar servitutiile constituite urmate de inchiderea bunurilor in
domeniul public pot fi mentinute cu conditia sa nu contravina afectatiunii si
utilizarii normalea bunului. Dupa includerea bunului in domeniul public
constituirea de servitutii nu mai este posibila. Legea prevede insa o serie de
sarcini denumite servituti admninistrative, pentru titularii dreptului de
proprietate invecinati cu bunurile care constituie domeniul public obiect al
proprietatii publice.
Servitutiile administrative se constituie numai pentru dependintele domeniale
pentru care au fost prevazute expres de lege. Pe de alta parte, ele nu privesc
neaparat un fond dominant ca in cazul servitutiile civile ci sunt stabilite pentru
satisfacerea unui scop de utilitate generala. Unele servituti rezulta direct din
lege, altele din actele unilaterale ale autoritatilor publice.
Litigiile in legatura cu servitutiile administrative se solutioneza de instantele de
contencios administrative.
Dupa izvorul lor, servitutile se calsifica in:
a) servituti naturale, care nasc din situatia pozitionarii loturilor de teren, potrivit
legii ( ex.: servitutea de scurgere a apelor naturale de pe locurile superioare pe
cele inferioare, servitutea de ingradire etc.);
b) servituti legale, care sunt stabilite direct prin lege (ex.: servitutea de trecere,
servitutea de vedere, servitutea de amplasare a plantatiilor sau constructiilor);
c) servituti conventionale, care se stabilesc prin fapte juridice, dupa caz, prin act
juridic sau prin uzucapiune.
Alte categorii de servituti:
a) servituti de urbanism, in care potrivit legii realizarea unei constructii este
conditionata de eliberarea unui certificate de urbanism care va cuprinde regimul
juridic al imobilului, regimul economic al imobilului si regimul ethnic al
imobilului cu incadrarea in perimetrul respectiv.
b) Servitutii in domeniul militar (interdictia de construire la o distanta
determinata de obiectivele cu caracter militar, de circulatie si acces in zonele in
care sunt amplasate unitatile militare,etc.);
c) Servitutea in interesul aeroporturilor si al securitatii instalatiilor de control si
dirijate a traficului aerian;
d) Servitutea pentru prevenirea si comaterea poluarii apelor curgatoare, a
lacurilor, a apelor maritime interioare si a marii teritoriale, etc.;
e) Servitutea in ceea ce priveste frontiera de stat;
f) Servitutea pentru trecerea pe proprietatea privata a liniilor telegrafice,
telefonice, electrice, de transport a apei potabile si gazelor naturale, a retelelor
de canalizare.
Pe langa cele patru principii specifice regimului juridic al domeniului public,
Legea nr.213/1998, Legea nr.215/2001 privind administratia publica locala,
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publica, stabilesc si alte reguli care asigura
protectia juridica a domeniului public, astfel:
a) administrarea domeniului public si privat al comunelor, oraselor si judetelor
s-a dat in competenta exclusiva a consiliilor locale si judetene (art.38 alin.5,
lit.a si art.104 alin.1, lit.1 din Legea nr.215/2001).Aceste autoritati deliberative
autonome ale administratiei publice hotarasc cu privire la concesionarea si/sau
inchirierea bunurilor apartinand domeniului publicde interes local.
b) concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate publica se face prin
licitatie publica sau prin negociere directa, in cazurile in care licitatia publica nu
a condus la desemnarea unui castigator.
c) Bunurile proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, si/sau
institutiilor de utilitate publica.

Bibliografie

1.http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/16209
2.http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/73070