Sunteți pe pagina 1din 66

TEMATICA DETALIATĂ

Dreptul mediului
An universitar 2008-2009

Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului

a. Conferinţa mondială de la Stocholm:


A avut loc între 5 şi 16 iunie 1972 şi au participat 114 state, inclusiv România.
Ordinea de zi a cuprins: planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea
asigurării calităţii mediului înconjurător, gestionarea resurselor naturale ale mediului,
determinarea poluanţilor de importanţă internaţională, dezvoltarea şi mediul, informarea
opiniei publice asupra mediului etc.
Documente adoptate au fost următoarele:
- „Declaraţia asupra mediului înconjurător”. Documentul cuprinde 26 de principii
privind drepturile şi obligaţiile statelor în domeniul mediului, căile şi mijloacele de
dezvoltare a cooperării internaţionale. Prin document s-au pus bazele dezvoltării
dreptului internaţional al mediului.
- „Planul de acţiune privind mediul înconjurător”. Planul cuprinde 109
recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului. Ziua de 5 iunie a fost
proclamată „Ziua mondială a Mediului Înconjurător”.
b. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro.
Scopul general a fost reprezentat de elaborarea de strategii şi măsuri care să
contribuie la combaterea degradării mediului în toate ţările.
Conferinţa s-a desfăşurat în două etape:
- 3-12 iunie 1992, la care au participat miniştrii mediului şi alţi
reprezentanţi ai unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de
state;
- 12.13 iunie 1992, intitulată „Earth Summit”, ocazie cu care au luat
cuvântul 58 preşedinţi de ţări şi 50 şefi de guverne;
Documentele adoptate cu ocazia Conferinţei au fost:
- Declaraţia de principii, numită şi Carta pământului. În document sunt enumerate
27 de principii după care omenirea trebuie să se conducă atât în relaţiile interumane cât
şi în relaţiile dintre om şi natură. Dintre principii fac parte: statele au dreptul la o viaţă
sănătoasă şi productivă în armonie cu natura, dreptul statelor de a-şi exploata propriile
resurse, poluatorul plăteşte, obligaţia naţiunilor de adopta legi eficiente cu privire la
mediu. Declaraţia de principii completează Declaraţia de la Stocholm. În cadrul acesteia
dezvoltarea durabilă ocupă un rol important. De asemenea, se evidenţiază faptul că
statele trebuie să coopereze pentru aplicarea principiilor din Declaraţie.
- Agenda 21. Reprezintă un program de acţiune aplicat de guverne, agenţii de
dezvoltare, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale independente, în fiecare
sector unde activitatea economică afectează mediul înconjurător.

1
- Convenţia privind schimbările climatice. Reprezintă un angajament ferm al
ţărilor semnatare de a reduce, până în anul 2000, emisiile de bioxid de carbon la nivelul
anului 1990.
- Convenţia privind diversitatea biologică. Prevede măsurile ce trebuie luate
pentru protejarea ecosistemelor şi diverselor forme de viaţă.
- Declaraţia de principii privind conservarea şi exploatarea pădurilor. S-a dorit a fi
o convenţie, dar a rămas doar o declaraţie de principii privind conservarea pădurilor
tropicale, crunt exploatate în ultimul timp.
c) Conferinţa mondială de la Johanesburg:
A avut loc între 26 august - 4 septembrie 2002, fiind dedicată dezvoltării durabile.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au figurat: apa şi sistemul de salubritate publică,
energia, sănătatea, agricultura, managementul ecosistemelor.
Documente adoptate:
- „Declaraţia de la Johanesburg”. Cuprinde angajamentul statelor de a promova şi
consolida principiile dezvoltării durabile. Se reafirmă sprijinul ce trebuie acordat ţărilor
mai puţin dezvoltate.
- „Planul de implementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu”.
Conferinţa nu s-a ridicat la nivelul celorlalte două , de la Stocholm şi Rio de
Janeiro.

Obiectul dreptului mediului

Îl constituie o categorie distinctă de relaţii sociale care iau naştere în procesul de


conservare, ameliorare şi protecţie a mediului înconjurător.
Obiectul este cuprins în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi într-o serie de
reglementări speciale care privesc protecţia diferitelor componente ale mediului.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, mediul reprezintă
ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul,
aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea mediului.
Ca ramură de drept distinctă, dreptul mediului are ca obiect:
- raporturile juridice referitoare la utilizarea resurselor naturale;
- raporturile juridice referitoare la protecţia, conservarea şi ameliorarea
componentelor mediului şi a mediului înconjurător în general;

2
Metoda de reglementare

În general, metoda de reglementare constă în poziţia sau atitudinea statului în


reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale de către normele de drept.
Având în vedere că mediul înconjurător reprezintă o problemă de interes naţional,
statul intervine în mod direct în activitatea de reglementare, conferind un caracter de
autoritate, imperativ reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu.
Ceea ce este specific, din punct de vedere al analizei ştiinţifice, pentru dreptul
mediului, este metoda sistematică de analiză, având în vedere complexitatea elementelor
componente ale mediului şi a relaţiilor dintre acestea.
Este evidentă şi interdisciplinaritatea dreptului mediului, având în vedere că
pentru evitarea transferării poluării dintr-un mediu în altul este necesară adoptarea unor
măsuri integrate, corelate şi coordonate.
De asemenea, dinamica şi evoluţia factorilor de mediu impun o flexibilitate
deosebită a reglementărilor şi politicilor de mediu.

Definiţia dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care


reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni în legătură cu atitudinea lor faţă de
mediu, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
mediului, precum şi în procesul de protecţie, conservare şi ameliorare durabilă a
acestuia.
Semnificaţia termenilor fundamentali este următoarea:
- folosire: utilizarea resurselor naturale şi a componentelor mediului;
- conservarea: menţinerea şi reproducerea factorilor naturali de mediu prin măsuri
specifice de ocrotire şi conservare;
- ameliorarea: condiţii de viaţă tot mai bune prin dezvoltarea valorilor naturale,
ameliorarea factorilor de mediu;
- protecţia: prevenirea şi combaterea poluării, refacerea elementelor afectate sau
deteriorate, utilizarea raţională a resurselor;
Dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:
1. dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice
interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului;
2. dreptul comunitar al mediului, format din regulamentele, directivele,
recomandările şi alte documente privind mediul, adoptate în cadrul Uniunii Europene;
3. dreptul internaţional al mediului, constituit din tratate, cutume şi alte izvoare
specifice de drept internaţional public, referitoare la această materie.

3
Caracterul normelor juridice

Întrucât respectarea normelor juridice de drept al mediului prezintă o importanţă


deosebită, normele acestei ramuri de drept sunt în mare parte norme imperative
(onerative sau prohibitive). Normele imperative de drept al mediului stabilesc, pentru
subiectele raporturilor juridice, drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii.
În majoritatea lor covârşitoare normele juridice de drept al mediului sunt norme
tehnice sancţionate pe cale juridică, stabilind termene şi modalităţi stricte de realizare a
unor obiective, prescriind conduite şi atitudini precise. Ca atare, dreptul mediului este
marcat de strânsa interdependenţă cu ştiinţele naturii şi cu tehnologia.
Tehnicitatea dreptului mediului favorizează unificarea şi uniformizarea
reglementărilor în materie, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea unor
documente internaţionale globale.

Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă forma specifică de exprimare a normei


juridice de drept al mediului.
Categorii de izvoare de drept al mediului:
a) legea: Constituţia (art. 35, art. 44, art. 135), codul (Legea nr. 46/2008 Codul
silvic), legea propriu-zisă (Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului), decrete –legi, tratatele şi
convenţiile internaţionale (Convenţia de la Basel (Elveţia) privind controlul
transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, 1992),
hotărârile şi ordonanţele de guvern, ordinele miniştrilor, actele autorităţilor publice
locale;
b) cutuma (obiceiul juridic);
c) uzurile internaţionale;
d) mijloace auxiliare:
- jurisprudenţa (selecţie de hotărâri şi ordonanţe în materie). În sistemul
nostru nu este considerată izvor de drept propriu-zis, ci are un rol auxiliar. În dreptul
mediului jurisprudenţa se află într-o fază incipientă.
- doctrina (totalitatea principiilor fundamentale ale unui sistem de drept);
- dreptul comparat;
e) dreptul comunitar: în urma aderării României la Uniunea Europeană dreptul
comunitar a devenit izvor de drept direct pentru dreptul intern, inclusiv dreptul mediului.
Prevederile din Tratatele constitutive şi alte reglementări obligatorii, au prioritate faţă de
dispoziţiile interne contrarii şi un efect direct.

4
Principiile dreptului mediului

Sunt definite ca fiind reguli esenţiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza
ramurii de drept.
Clasificarea principiilor dreptului mediului:
a. principii interne şi principii internaţionale;
b. principii de bază şi principii decizionale;
c. principii tradiţionale şi principii noi;
d. principii afirmate expres în legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;
e. principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale;

A. Principii pe plan intern

În art. 3, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia


mediului, cu modificările şi completările ulterioare, enunţă principiile şi elementele
strategice care stau la baza reglementărilor juridice privind protecţia mediului şi a
activităţilor practice consacrate asigurării unei dezvoltări durabile:
- a. principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- b. principiul precauţiei în luarea deciziei;
- c. principiul acţiunii preventive;
- d. principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
- e. principiul "poluatorul plăteşte";
- f. principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
- g, utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- h. informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la
justiţie în probleme de mediu;
- i. dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

a) Principii de bază:

1. Protecţia mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major;


Principiul este stipulat în art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/2005
privind protecţia mediului şi este valabil pentru toate componentele de mediu care
reclamă ocrotire: valorile generale ale mediului, reglementate în O.u.G. nr. 195/2005, şi
valorile ce fac obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale ( regimul
deşeurile periculoase, regimul pesticidelor, protecţia atmosferei etc.).
Susţine principiul faptul că protecţia mediului înconjurător produce efecte, directe
şi indirecte, pe termen lung, în toate compartimentele sistemului social, uman. Această
activitate se desfăşoară după o concepţie unitară, la nivel naţional şi local, reclamând, pe
de o parte menţinerea integrităţii mediului şi pe de altă parte reconstrucţia şi recuperarea

5
factorilor de mediu degradaţi, fia ca urmare a unor erori în strategia de dezvoltare, fie a
unor catastrofe naturale.
De asemenea, protecţia mediului este o responsabilitate publică, o obligaţie a
statului, ceea ce implică reglementarea activităţilor de protecţie a mediului şi control
public asupra acestora. În acest scop, ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale
administraţiei publice, persoanele juridice şi fizice prin a căror activitate se pot aduce
daune mediului ambiant, au, în afară de atribuţiile lor specifice, obligaţii şi răspunderi
privind mediul: elaborarea de programe proprii pentru protecţia mediului, elaborarea de
planuri de protecţie şi intervenţie în caz de poluare, integrarea politicilor de mediu în
politicile specifice, asigurarea transmiterii către autorităţile de mediu a informaţiilor şi
documentaţilor necesare obţinerii avizelor de mediu şi altor documente specifice,
participarea publicului la luarea deciziilor.
Cadrul instituţional pentru îndrumarea şi coordonarea unitară a activităţilor de
protecţie a mediului este reprezentat de Ministerul Mediului, autoritate publică centrală
şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, autoritate de execuţie şi implementare.
Principiul produce o serie de consecinţe juridice:
- în cadrul asociaţiilor şi fundaţiilor, pentru a fi recunoscute ca fiind de utilitate
publică, activitatea acestora trebuie să se desfăşoare în interes general sau al unei
colectivităţi. În cazul asociaţiilor de protecţia mediului această cerinţă este îndeplinită.
- cu privire la limitarea dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului
unei proprietăţi imobiliare private. Potrivit art. 44 din Constituţie, pentru lucrări de
interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare,
cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daune aduse solului, plantaţiilor,
clădirilor. Activitatea de înlăturare a consecinţelor poluării este de interes general.
- în materie de exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Utilitatea publică se
declară pentru lucrări de interes naţional sau local. Potrivit Legii nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt de utilitate publică, printre altele,
instalaţiile pentru protecţia mediului, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime,
protecţia şi punerea în valoare a monumentelor naturale şi istorice.
- stabilirea criteriilor pentru determinarea bunurilor care alcătuiesc proprietatea
publică. Noţiunea de interes public folosită de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia nu se identifică cu cea folosită de art. 1 din O.u.G.
nr. 195/2005, dar ele se influenţează reciproc;

2. Integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;


Principiul presupune integrarea politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale:
agricultură, transport, industrie, sănătate, etc.
Integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale, preocupările pentru
promovarea instrumentelor economice în administrarea mediului, relaţia mediu –
privatizare, constituie priorităţi în construcţia societăţii a căror scop constă în
îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării durabile. Principiul are la

6
bază interacţiunea dintre sectoarele economico-sociale şi constituie un obiectiv prioritar
al autorităţii publice centrale de protecţie a mediului.
În baza principiului, este absolut necesar ca factorii de decizie din diferite domenii
să caute metode de rezolvare simultană a unor probleme de mediu şi să evite transferarea
acestora de la o componentă a mediului la alta.

3. Exercitarea de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale în


conformitate cu interesul naţional şi politica sa ecologică;
Potrivit Rezoluţiei Adunării Generale ONU nr. 2153/1996, statele au dreptul de a
exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale şi bogăţiilor naţionale, în
interesul propriei lor dezvoltări.
Constituţia României, în art. 135, consacră obligaţia statului de a exploata
resursele naturale în concordanţă cu interesul naţional.
Regimul juridic privind mediul înconjurător nu este unitar, ci diferă în funcţie de
existenţa suveranităţii de stat şi a jurisdicţiei naţionale sau de inexistenţa acestora.
Astfel, partea de mediu care se află în limitele frontierelor naţionale sau supusă
jurisdicţiei naţionale, este guvernată de regimul juridic stabilit potrivit legilor interne ale
fiecărui stat iar partea de mediu situată dincolo de jurisdicţia naţională cade numai sub
incidenţa regimului juridic instituit prin convenţii şi acorduri internaţionale.
Suveranitatea permanentă şi deplină a statelor asupra resurselor presupune:
posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor resurse.

4. Acţiunea preventivă;
Principiul este consacrat în art. 3 lit. c din O.u.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului. Potrivit principiului, o bună politică în domeniul mediului trebuie să aibă în
vedere evitarea de la început a poluării şi degradării acestuia.
Aplicarea principiului reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să ducă la
evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
Ne vom afla într-o situaţie de prevenţie atunci când există o certitudine în privinţa
unui fenomen şi în privinţa consecinţelor unei acţiuni faţă de acesta. Cunoscând riscul,
dorind să-l stăpânim, vom lua măsuri în raport cu riscul cunoscut şi măsurabil.
În cadrul activităţii preventive un rol principal revine:
- evaluării de mediu, ceea ce înseamnă integrarea obiectivelor şi cerinţelor de
protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea anumitor planuri şi programe care pot
avea efecte semnificative asupra mediului;
- evaluării impactului aspra mediului, proces menit să identifice, în funcţie de
fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare efectele directe şi indirecte,
principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului;
- folosirii celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţi care produc poluări
semnificative, stadiul de dezvoltare cel mai avansat;

7
- evaluarea riscului, respectiv probabilitatea provocării de pagube materiale sau
prejudicii aduse persoanelor şi probabilitatea apariţiei unor asemenea efecte;

5. Conservarea biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic


natural;
Conform Convenţiei privind diversitatea biologică, adoptată de Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Înconjurător de la Rio de Janeiro, din anul
1992, acest principiu are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:
a) menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport ale vieţii;
b) prezervarea diversităţii genetice;
c) utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor;
În legislaţia specială din România, principiul este expres prevăzut în art. 3 lit. f
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Constituţia României, în art. 135, stipulează faptul că statul trebuie să asigure
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.
Pentru protejarea unor specii şi organisme rare, ameninţate cu dispariţia, pentru
conservarea biodiversităţii, se instituie arii protejate, la propunerea Academiei Române;

6. Poluatorul plăteşte;
Principiul este prevăzut în art. 3 lit. e din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/ 2005 privind protecţia mediului şi consacră răspunderea ce revine persoanelor
fizice sau juridice care prin activitatea lor produc poluare.
Principiul a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menţinere sub
control a poluării.
În mod generic,obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de
poluare de către autorul acesteia, iar în mod particular, executarea şi suportarea de către
întreprinzătorul poluator a obligaţiilor ce converg spre evitarea, limitarea şi eliminarea
sau diminuarea poluării.
În legislaţia unor ţări (Turcia), principiul poate fi aplicat direct, ca o taxă de
poluare sau ca o penalitate.
Dacă poluatorul omite să întreprindă acţiunile necesare pentru a opri, reduce sau
elimina poluarea şi măsurile vor fi luate de un sector al administraţiei publice, totalitatea
cheltuielilor va fi imputată poluatorului.

b) Principii decizionale:

1. Precauţia în luarea deciziei;


Principiul este prevăzut în art. 3 lit. b din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 privind protecţia mediului.
Principiul se justifică mai ales atunci când din datele ştiinţifice nu rezultă cu
exactitate dacă o activitate este periculoasă pentru mediu. Altfel spus, când datele

8
ştiinţifice sunt neconcludente în ceea ce priveşte efectele uni activităţi, decizia de mediu
trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.
Precauţia este o atitudine care constă în a lua măsuri faţă de un risc necunoscut
sau rău cunoscut.
Principiul are în vedere raportul de cauzalitate în care decizia iniţierii şi realizării
unei acţiuni de risc poate fi cauza unor consecinţe negative pentru mediu, având ca efect
distrugerea degradarea sau poluarea mediului. A fost consacrat în anul 1987 de către
Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare.

2. Reţinerea poluanţilor la sursă;


Principiul este reglementat în art. 3 lit. d din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Potrivit acestuia, evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acţionând direct
în procesul de apariţie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de
fabricaţie care să nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minimum.
Instalaţiile trebuie astfel concepute, încât să corespundă mai întâi acestui scop.
Reţinerea poluanţilor la sursă se poate realiza numai prin asocierea măsurilor de
ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional, acestea din urmă fiind menite
să dezvolte conştiinţa ecologică a oamenilor.
În evitarea poluării un rol deosebit de important revine sistemelor de supraveghere
şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu
(Sistemul Naţional de Monitoring Integrat).

3. Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu;


Principiul este consacrat, pe plan intern, în art. 3 lit. h din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005, Constituţia României, Hotărârea Guvernului nr. 878/2005
privind accesul publicului la informaţia de mediu, şi presupune:
- dreptul unui individ de a fi informat despre planurile sau proiectele care ar putea
ameninţa mediul său;
- dreptul de a participa la procesul de decizie în probleme de mediu;
- dreptul de a se asocia în organizaţii neguvernamentale pe probleme de mediu;
- dreptul de a declanşa proceduri legale şi de a cere plata daunelor asupra
mediului;
Pe plan extern, principiul este prevăzut în Declaraţia de la Rio şi Agenda 21,
Convenţia de la Aarhus, Danemarca, 1998, precum şi în majoritatea convenţiilor şi
tratatelor internaţionale, mai vechi sau mai noi, referitoare le protecţia mărilor şi
oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor, rezervaţiilor naturale, etc.

9
B. Principii externe:

1. Sic utere tuo;


Principiul presupune obligaţia statelor de a asigura ca activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor state şi a fost
recunoscut prima dată în secolul al XIX, ca un principiu specific dreptului fluvial.

2. Buna vecinătate;
Potrivit acestui principiu statele vecine trebuie să prevină şi să reducă anumite
consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale. Statele trebuie să manifeste
toleranţă când efectele negative sunt nesemnificative în raport cu avantajele
considerabile pentru propria populaţie.

3. Informarea şi cooperarea între state;


Principiul presupune schimb de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale
când condiţiile mediului unei ţări pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe ţări.
Cooperarea trebuie să existe mai ales pentru factorii de mediu situaţi în afara jurisdicţiei
naţionale, pentru care protecţia are loc în conformitate cu tratatele internaţionale în
vigoare;

4. Protejarea patrimoniului comun al umanităţii;


Conceptul s-a conturat spre sfârşitul anilor 1960, fiind aplicat marilor adâncimi
marine, Lunii şi celorlalte corpuri cereşti, Antarcticii, spectrului frecvenţelor
radioelectrice şi al orbitei sateliţilor geostaţionari;
Potrivit principiului, protecţia juridică a acestor bunuri are ca scop prevenirea şi
eliminarea tensiunilor internaţionale, împiedicarea exploatării neraţionale a resurselor
naturale.

5. Prevenirea;
În plan extern, principiul are cel puţin trei interpretări: prevenirea înseamnă
protecţie la sursă, prevenirea înseamnă respectarea principiului „minimizării” care se
bazează pe ideea că poluarea minimă este cea mai bună cale de prevenire şi prevenirea
trebuie să ia în considerare interesele generaţiilor viitoare.
Implică elaborarea unor reglementări juridice în acest sens.

C) Principii specifice cu caracter restrâns:

1. Nediscriminarea;
Principiul este prevăzut de Convenţia Nordică din anul 1974 şi presupune
asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante cu
cele ce se produc sau se vor produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate.

10
De asemenea, politicile privind mediul nu trebuie să fie mai puţin severe în afara
graniţelor , decât în ţara de origine a poluării.

2. Interzicerea poluării;
Principiul a fost stipulat de Conferinţa Internaţională asupra Mediului de la
Stocholm, din anul 1972.
Interzicerea poluării trebuie abordată atât la scară naţională cât şi la scară globală
şi presupune colaborare între toate ţările în condiţii de egalitate, prin încheierea de
acorduri bilaterale şi multilaterale.
Limitarea sau oprirea poluării presupune costuri uriaşe care nu pot fi suportate de
către toate statele. Se caută soluţii pentru combaterea unor fenomene determinate de
ploile acide, despăduriri, deşertificări, eliminarea deşeurilor periculoase, poluarea
electromagnetică etc.

3. Poluatorul plăteşte;
Principiul este prevăzut în Declaraţia Consiliului Europei din 1968. Potrivit
acestuia, toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să
cadă în sarcina autorului.

Definiţia şi caractere specifice ale raportului juridic de mediu

Raportul juridic de mediu constă în relaţia socială care ia naştere între persoane în
legătură cu prevenirea şi combaterea poluării, protecţia, conservarea şi dezvoltarea
durabilă a elementelor mediului, relaţii reglementate de normele dreptului mediului;
Trăsături ale raportului de drept al mediului:
- comune cu celelalte raporturi juridice din sistemul nostru de drept:
- sunt o categorie a raporturilor sociale;
- sunt raporturi ideologice;
- au un caracter dublu voliţional;
- proprii:
- ia naştere între persoane numai în legătură cu protecţia, conservarea şi
dezvoltarea mediului;
- complexitatea protecţiei mediului determină şi complexitatea şi varietatea
raporturilor juridice de mediu;
- în principiu, în raportul juridic de drept al mediului participă, atât ca
subiect activ, cât şi ca subiect pasiv, orice persoană: statul, prin organele sale, alte
persoane juridice şi persoanele fizice;
- subiectele raportului juridic sunt, de regulă, pe poziţie juridică de
subordonare;
- se nasc, în general, prin voinţa statului exprimată în lege, fără
manifestarea de voinţă făcută în acest scop, din partea subiectelor de drept.
11
Izvoarele raportului juridic de drept al mediului

Izvoarele raportului juridic de drept al mediului sunt acele fapte juridice care dau
naştere unor raporturi concrete de drept al mediului. Nu orice fapt social dă naştere,
modifică sau stinge un raport de drept al mediului, ci numai acelea de care legea
mediului leagă astfel de consecinţe.
Premisa naşterii raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridică.
Constituie izvoare ale raportului juridic de drept al mediului:
a. evenimentele naturale (inundaţii, cutremure, alunecări de teren etc.) care se
produc independent de voinţa omului şi produc efecte distructive asupra componentelor
naturale şi artificiale ale mediului.
b. acţiunile omeneşti care pot fi săvârşite fără intenţia de a degrada mediul, dar
care produc o asemenea degradare, ori sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte, ce
au ca scop prevenirea şi combaterea poluării sau îmbunătăţirea calităţii mediului.

Calitatea subiectelor raportului juridic

Pot fi subiecte ale raportului juridic de drept al mediului:


a. statul, prin organele şi instituţiile de stat, atât pe plan intern cât şi pe plan
internaţional;
b. persoanele juridice (unităţile administrativ – teritoriale, alte persoane juridice,
organizaţiile neguvernamentale), publice sau private, de naţionalitate română sau
străină;
c. persoanele fizice: cetăţeni români, persoanele cu cetăţenie străină, apatrizii,
persoanele cu dublă cetăţenie;
Caracterul de interes general al protecţiei mediului conferă o dimensiune
universală titularilor de drepturi şi obligaţii adecvate.

Categorii de raporturi de drept al mediului

Raporturile de drept al mediului diferă în funcţie de felul şi natura activităţii în


legătură cu care iau naştere, se modifică sau se sting.
În acest sens distingem:
- raporturi în legătură cu prevenirea poluării mediului, născute în cadrul procedurii
de reglementare, de creare a normelor privind realizarea obligaţiilor de a nu polua;
- raporturi în legătură cu diminuarea sau eliminarea efectelor păgubitoare ale
poluării mediului, care intervin între cel ce poluează şi organul competent şi vizează
refacerea factorilor de mediu;
- raporturi juridice de sancţionare a agentului poluant, în virtutea principiului
„poluatorul plăteşte”, care iau naştere între cel ce poluează şi organul competent în
activitatea de realizare a dreptului;

12
- raporturi juridice născute în procesul de îmbunătăţire şi refacere a condiţiilor de
mediu care iau naştere între organul de stat competent şi persoana care participă la
aceste acţiuni;
- raporturi născute în cadrul realizării activităţilor de dezvoltare durabilă a
mediului, între organele de stat competente şi persoanele fizice şi juridice care participă
la acest proces);
- raporturi de drept internaţional al mediului, când apare un elemente de
extraneitate. Participă organizaţiile internaţionale, pe de o parte, şi statele sau persoanele
juridice, pe de altă parte;

Conţinutul raportului juridic de drept al mediului

Este dat de drepturile şi obligaţiile ce aparţin subiectelor de drept, în legătură cu


conservarea şi dezvoltarea diferitelor componente ale mediului sau cu mediul
înconjurător în ansamblul său. Sunt prevăzute în legea cadru şi în reglementările
sectoriale, specifice fiecărui factor de mediu.
Ca o particularitate a normelor juridice de drept al mediului este faptul că dau
naştere la drepturi şi obligaţii pentru toţi.
Unele drepturi şi obligaţii prevăzute în Constituţie (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii) au ca premisă generală dreptul
fundamental al omului la un mediu sănătos.
Drepturile şi obligaţiile fundamentale protejează, direct sau indirect, valorile
mediului în general.
Drepturile şi obligaţiile specifice sunt cuprinse în legea cadru a protecţiei
mediului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, precum şi în celelalte
reglementări ce o completează şi privesc fiecare factor de mediu.
Raporturile juridice de drept al mediului vizează:
a) autorităţile pentru protecţie mediului, care creează cadrul instituţional specific,
creează sistemul de informare propriu, stabilesc condiţiile privind accesul liber la
informaţiile de mediu şi participarea publicului la decizii, supraveghează şi controlează
modul de aplicare a reglementărilor de mediu, aplică sancţiuni pentru neconformare etc.
b) autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, care asigură comunicarea
informaţiilor solicitate de autorităţile pentru protecţia mediului, asigură integrarea
politicilor de mediu în politicile sectoriale, asigură funcţionarea compartimentelor
proprii de protecţia mediului etc.
c) persoanele fizice şi juridice, care au obligaţia de a proteja mediul, suportă
costul pentru repararea prejudiciului cauzat şi înlătură urmările produse, au dreptul la
despăgubiri în cazul în care suferă un prejudiciu etc.

13
Obiectul raportului juridic de drept al mediului

Constă în conduita subiectelor raportului juridic, adică în acţiunile sau inacţiunile


pe care aceste subiecte sunt obligate sau îndreptăţite să le săvârşească.
Obiectul este deosebit de variat şi complex datorită faptului că atât poluarea în
sine cât şi activităţile pentru prevenirea şi combaterea ei sunt complexe şi diversificate.
Subiectele au conduite diferite, drepturi şi obligaţii diferite, şi sunt legate între ele
până la stingerea raportului respectiv. De regulă este prestabilit de lege;

Delimitarea dreptului mediului de celelalte ramuri de drept

Delimitarea are menirea de a reliefa o serie de conexiuni, interferenţe dar şi de


particularităţi, care concură la stabilirea caracterului autonom al acestei ramuri de drept.
a) Delimitarea faţă de dreptul constituţional:
Dreptul constituţional cuprinde norme fundamentale care stau la baza tuturor
celorlalte ramuri de drept, inclusiv a dreptului mediului.
Legătura dintre dreptul constituţional şi dreptul mediului se manifestă pe mai
multe planuri:
- Constituţia cuprinde norme care consacră semnificaţii ale principiilor dreptului
mediului, cum ar fi obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic, prevenirea poluării etc.
- printre drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este consacrat de
Constituţie dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. De
asemenea, se stabileşte faptul că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului.
- organele şi instituţiile fundamentale ale statului reglementate de Constituţie
prezintă şi competenţe generale în domeniul mediului, iar dispoziţiile constituţionale
cuprind şi principiile fundamentale ale instituţiilor speciale în domeniu. De asemenea,
legea fundamentală consacră principiul autonomiei locale şi descentralizării serviciilor
publice.
- garanţiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos şi ale altor drepturi
fundamentale conexe sunt consacrate în Constituţie şi completate prin reglementările
speciale.
Între cele două ramuri există şi deosebiri care ţin, în principal, de obiectul supus
reglementării;
b) Delimitarea faţă de dreptul civil:
Interferenţele se regăsesc, în principal, în exercitarea dreptului de proprietate şi a
desmembrămintelor sale asupra factorilor naturali de mediu supuşi protecţiei legale.
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.
Răspunderea pentru daune ecologice are ca temei răspunderea civilă delictuală;

14
Deosebirile au în vedere faptul că în timp ce în raporturile juridice civile părţile se
află pe poziţii de egalitate juridică, în raporturile de drept al mediului se află într-o formă
de subordonare specială. De asemenea, în timp ce conţinutul raportului juridic civil este
stabilit prin voinţa părţilor, în raportul de drept al mediului acesta este determinat de
lege. Dacă în raportul juridic civil subiectul activ este determinat, în timp ce subiectul
pasiv este nedeterminat, în cazul raportului de drept al mediului acesta este determinat
prin stabilirea obligaţiei de „a face” sau „a nu face” ceva privind protecţia, conservarea
şi dezvoltarea mediului înconjurător.

c) Delimitarea faţă de dreptul administrativ:


Dreptul mediului se apropie cel mai mult de dreptul administrativ datorită, în
principal, rolului statului şi importanţei regulilor de protecţie în materie.
Problemele legate de mediu şi-au pus amprenta asupra evoluţiei dreptului
administrativ, prin instituirea unei administraţii special organizate, formarea şi
dezvoltarea unor instituţii specifice de drept administrativ cum ar fi garda de mediu.
În ambele raporturi părţile se află în poziţie de subordonare, deşi în raporturile de
drept al mediului aceasta are o natură specială, având în vedere că nu întotdeauna una
dintre părţi este un organ al adminstraţiei de stat, aşa cum se întâmplă în raporturile de
drept administrativ.
În timp ce dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale pentru realizarea
activităţii executive, raporturile de drept al mediului iau naştere pentru realizarea
protecţiei şi conservării mediului, ca obiectiv de interes public major;
d) Delimitarea faţă de dreptul agrar
Pământul, ca element fundamental al mediului, constituie obiectul comun dar şi
diferit al reglementărilor celor două ramuri de drept:
Dreptul agrar se ocupă de drepturile de proprietate asupra pământului, de folosirea
completă şi raţională a fondului funciar, în timp ce dreptul mediului are ca obiect
fundamental protecţia solului în general, atât prin utilizarea raţională a terenurilor cât şi
prin măsuri de prevenire şi combaterea a degradării şi poluării acestuia;

Funcţiile specifice ale dreptului mediului

Dreptul mediului are câteva funcţii specifice:


a. funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în scopul protecţiei şi
ameliorării mediului. Se are în vedere faptul că se creează şi se perfecţionează continuu
cadrul instituţional specific.
b. funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile care presupune
integrarea protecţiei mediului în cadrul procesului de dezvoltare economico-socială;
c. funcţia de protecţie, conservare şi ameliorare a mediului. Dispoziţiile şi normele
tehnice asigură prevenirea, limitarea şi dimensionarea poluării factorilor de mediu,
precum şi înlăturarea efectelor negative produse de activităţile umane.

15
d. funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei
mediului. Normele de drept al mediului permit intensificarea şi diversificarea cooperării
în domenii ce privesc pregătirea de specialişti, transferul de tehnologie, asigurarea
asistenţei tehnice, combaterea şi reducerea efectelor negative ale poluării
transfrontaliere.

Cadrul instituţional de mediu

Apariţia şi dezvoltarea problemelor protecţiei mediului şi în special multiplicarea


preocupărilor în această privinţă, care au culminat, în anul 1972, cu organizarea primei
Conferinţe a O.N.U. privind mediul, au determinat şi o vastă mişcare de adaptare şi
instituţionalizare a politicilor ecologice, atât în plan naţional cât şi internaţional.
Consecinţele politicilor mediului asupra administraţiei publice s-a manifestat în
special prin instituirea de organisme autonome în domeniu mediului, stabilirea unui
minister al mediului într-un număr tot mai mare de ţări, crearea unei instanţe de
coordonare şi de colaborare interministerială, evoluţii ale rolului autorităţilor locale.
În România, încă din a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, în cadrul
ministerelor apar o serie de servicii, consilii etc. specializate în gestionarea anumitor
factori de mediu, care, chiar dacă nu vizau direct şi protecţia şi conservarea acestora,
contribuiau, într-un fel sau altul la realizarea unor asemenea obiective.
În anul 1974, a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului
Înconjurător, însărcinat cu coordonarea şi urmărirea îndeplinirii măsurilor privind
ocrotirea naturii.
Prin Decretul nr. 11 din 28 decembrie 1989 a Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, în România s-a înfiinţat Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului
Înconjurător, care consacra o nouă formulă organizatorică, cu competenţe de
administrare şi gestionare, de exploatare şi protecţie a factorilor naturali de mediu.
Instituţia, chiar dacă a purtat denumiri diferite, a funcţionat apoi cu continuitate, ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului.
În prezent, organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului este reglementată
prin Hotărârea Guvernului nr. 57/2009.
Ministerul are următoarele funcţii:
a) de strategie, prin care se elaborează, în conformitate cu politica Guvernului,
Strategia naţională de dezvoltare durabilă şi Strategia în domeniul mediului şi
gospodăririi apelor;
b) de reglementare, prin care se asigură dezvoltarea cadrului normativ şi a celui
instituţional pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate;
c) de administrare, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private
a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil, în
domeniile sale de activitate;
d) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului,
reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniile sale de activitate;
16
e) de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea şi respectarea reglementărilor
legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea, sub autoritatea şi în coordonarea sa;
f) de coordonare a utilizării asistenţei financiare nerambursabile acordate
României de Uniunea Europeană în domeniul mediului;
g) de gestionare a creditelor externe, altele decât cele comunitare, în domeniile
sale de activitate.
În subordinea Ministerului Mediului funcţionează, ca instituţii publice cu
personalitatea juridică, finanţate integral din bugetul de stat:
1.Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului;
Agenţia este organizată şi funcţionează în baza Hotărârii Guvernului nr. 459/2005,
modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1528/2007 şi Hotărârea
Guvernului nr. 57/2009, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului exercită, în condiţiile legii, atribuţii privind
planificarea strategică, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea activităţilor cu
impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel
naţional, regional şi local, stabilite de către Ministerul Mediului prin regulamentele de
organizare şi funcţionare.
În subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului se află 8 agenţii
regionale pentru protecţia mediului şi 42 de agenţii teritoriale (judeţene) pentru protecţia
mediului.
2. Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării";
A fost constituită prin Legea nr. 82/1993, modificată şi completată prin Legea nr.
69/1996, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2000, aprobată prin Legea nr.
454/2001, ca o instituţie publică de o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică
deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi universal, fiind supusă unui regim
special de administrare în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea
aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de
suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale.
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific, format
din 15 membri, în subordinea căruia se află Colegiul executiv, ca organ de aplicare a
hotărârilor Consiliului ştiinţific. Guvernatorul este preşedintele Consiliului ştiinţific şi al
Colegiului executiv.
În componenţa Administraţiei Rezervaţiei funcţionează Corpul de inspecţie şi
pază. Corpul de inspecţie şi pază realizează supravegherea întregului teritoriu al
rezervaţiei şi sancţionează nerespectarea măsurilor de protecţie stabilite în statutul
rezervaţiei.
3. Garda Naţională de Mediu;
Este organizată şi funcţionează în baza Hotărârii Guvernului nr. 112/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, ca instituţie publică de inspecţie şi control.

17
Garda Naţională de Mediu este responsabilă de aplicarea legislaţiei naţionale
armonizate cu cea comunitară în domeniul protecţiei, are atribuţii în aplicarea politicii
Guvernului în materia prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale
privind protecţia mediului, inclusiv a nerespectării reglementărilor prevăzute în legile
specifice domeniului controlului poluării industriale şi managementului riscului,
substanţelor şi preparatelor periculoase, biodiversităţii şi ariilor naturale protejate,
fondului de mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare.
De asemenea îndeplineşte un rol activ pentru asigurarea securităţii mediului prin
acţiuni de prevenire a riscurilor şi limitarea ameninţărilor de ordin ecologic, respectiv
poluarea resurselor de apă, a aerului, diminuarea fertilităţii solului, poluarea
transfrontalieră şi altele.
Garda Naţională de Mediu participă împreună cu celelalte autorităţi ale statului,
după caz, la educarea populaţiei pentru o protecţie activă şi responsabilă a mediului,
desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a cetăţenilor, editează publicaţii
de specialitate în domeniul protecţiei mediului.
Totodată, cooperează cu instituţii cu atribuţii similare din alte state, pe baza
tratatelor internaţionale la care România este parte, a protocoalelor încheiate sau pe bază
de reciprocitate, precum şi cu organisme internaţionale de drept public şi privat din
cadrul Uniunii Europene în cauzele de interes comun sau în ceea ce priveşte derularea
proiectelor/programelor internaţionale.
De asemenea, funcţionează în subordinea Ministerului Mediului, şi alte instituţii
sau organisme specifice: Organisme Intermediare pentru Programul Operaţional
Sectorial "Mediu", la nivel de regiune, Unităţi de management şi de implementare a
proiectului, Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate.
Totodată, sub autoritatea Ministerului Mediului funcţionează Administraţia
Naţională de Meteorologie iar in coordonarea acestuia: Institutul Naţional de Cercetare-
dezvoltare pentru Protecţia Mediului – ICIM, Institutul Naţional de Cercetare-dezvoltare
Marină "Grigore Antipa" - I.N.C.D.M., Institutul Naţional de Cercetare-dezvoltare
"Delta Dunării" - I.N.C.D.D.D., Administraţia Fondului pentru Mediu şi Administraţia
Naţională "Apele Romane".

Norme tehnice de conduită

Una din tehnicile de reglementare vizând protecţia mediului este reprezentată de


instituirea de norme şi standarde ecologice sau de mediu.
Acestea pot fi de patru tipuri:
- norme de calitate a mediului, care stabilesc niveluri maxime admisibile de
poluare în mediile receptoare: apă, aer, sol;
- norme de emisie, care fixează cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de poluanţi
care pot fi degajaţi de o sursă dată, pe unitatea de timp sau în cursul unei operaţiuni date;
- norme de procedeu, care enunţă un anumit număr de specificaţii cărora trebuie
să le corespundă instalaţiile fixe;
18
- norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăţi fizice sau chimice pentru un
anumit produs, fie reguli de ambalare, prezentare etc.

Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe

Este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 1076 din 8 iulie 2004 privind
stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe. Prin
Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 995/2006 este aprobată lista
planurilor şi programelor care intră sub incidenţa Hotărârii Guvernului nr. 1026/2004.
Scopul evaluării de mediu este de a asigura un nivel înalt de protecţie a mediului
şi de a contribui la integrarea consideraţiilor cu privire la mediu în pregătirea şi
adoptarea anumitor planuri şi programe.
Planurile şi programele se referă inclusiv la cele cofinanţate de Comunitatea
Europeană, ca şi orice modificări ale acestora, care se elaborează şi/sau se adoptă de
către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori care sunt pregătite de o
autoritate pentru adoptarea, printr-o procedură legislativă, de către Parlament sau
Guvern.
Evaluare de mediu presupune: elaborarea raportului de mediu, consultarea
publicului şi a autoritarilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi
programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor
consultări în procesul decizional, asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planului sau programului şi
se finalizează înainte de adoptarea acestuia ori de trimiterea sa în procedură legislativă.
Se supun evaluării de mediu toate planurile şi programele care:
a) se pregătesc pentru următoarele domenii: agricultură, silvicultură, pescuit şi
acvacultură, energie, industrie, inclusiv activitatea de extracţie a resurselor minerale,
transport, gestionarea deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţii, turism,
dezvoltare regională, amenajarea teritoriului şi urbanism sau utilizarea terenurilor;
b) datorită posibilelor efecte afectează ariile de protecţie specială avifaunistică sau
ariile speciale de conservare reglementate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice.
Se supun evaluării de mediu numai dacă pot avea efecte semnificative asupra
mediului planurile şi programele, din cele menţionate mai sus, care determină utilizarea
unor suprafeţe mici la nivel local, modificările minore la planurile şi programele supuse
evaluării de mediu sau planurile şi programele care stabilesc cadrul pentru emiterea
viitoarelor acorduri unice pentru proiecte.
Procedura nu se aplică planurilor şi programelor al căror unic scop este apărarea
naţională sau protecţia civilă, a celor financiare sau bugetare, precum şi a celor privind
sprijinul pentru dezvoltarea rurală prin Fondul European de Orientare şi Garantare a
Agriculturii, Secţiunea Garantare.
19
Etapele procedurale sunt: etapa de încadrare, etapa de definitivare a proiectului de
plan sau de program şi de realizare a raportului de mediu, etapa de analiză a calităţii
raportului şi de luare a deciziei.
Procedura de evaluare de mediu se aplică de autorităţile titulare de plan sau
program în colaborare cu autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu
consultarea autorităţilor publice centrale sau locale de sănătate şi cele interesate de
efectele implementării planurilor şi programelor, după caz, precum şi a publicului şi se
finalizează cu emiterea avizului de mediu pentru planuri sau programe.
Avizul de mediu este un act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în
planul sau programul supus adoptării.
Funcţia lor esenţială este de a asigura receptarea exigenţelor ecologice în
documente tehnico-juridice. Neconstituind acte administrative de sine stătătoare, ci doar
operaţiuni tehnico-juridice deosebit de importante, avizele nu pot fi contestate în justiţie
decât odată cu actul pe care îl condiţionează.
Avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă de valabilitate
ca şi planul sau programul pentru care a fost emis, cu excepţia cazului în care intervin
modificări ale acestora.
Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu este valabil până la
îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia cazului în care intervin
modificări ale condiţiilor în care a fost emis.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii
lui, avizul de mediu se revizuieşte.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului iau decizia de emitere a avizului
de mediu în termen de 15 zile calendaristice de la data dezbaterii publice.
Persoanele atestate, împreună cu experţii angajaţi, după caz, analizează măsurile
propuse de titularul planului sau programului, precum şi programul de monitorizare şi
întocmesc raportul de mediu.
Raportul de mediu este documentul care identifică, descrie şi evaluează
potenţialele efecte semnificative asupra mediului ale implementării planului sau
programului, precum şi alternativele rezonabile ale acestuia, luând în considerare
obiectivele şi aria geografică ale planului sau programului.
Anexa nr. 2, din Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004, evidenţiază conţinutul-
cadru al raportului de mediu: conţinutul sau obiectivele principale ale planului sau
programelor, caracteristicile de mediu ale zonei, problemele de mediu existente,
obiectivele de protecţia mediului, măsurile preventive propuse etc.

Reglementarea activităţilor cu impact asupra mediului

Baza legală este reprezentată de Hotărârea Guvernului nr. 1213 din 6 septembrie
2006 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru
anumite proiecte publice şi private.
20
Evaluarea impactului asupra mediului reprezintă procesul menit să identifice, să
descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în
vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale
unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului: a) fiinţe umane, fauna şi flora; b)
sol, apa, aer, clima şi peisaj; c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural; d) interacţiunea
dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c).
Noţiunea de proiect, în concepţia actului normativ menţionat mai sus, presupune
execuţia lucrărilor de construcţii sau a altor instalaţii sau amenajări, alte intervenţii
asupra cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implică extragerea resurselor
naturale.
Evaluarea este parte integrantă din procedura de emitere/respingere a acordului de
mediu.
Acordul de mediu reprezintă actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile
de realizare a proiectului, din punctul de vedere al impactului asupra mediului şi, de
asemenea, decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul
titularului de proiect să realizeze proiectul din punctul de vedere al protecţiei mediului.
Acordul de mediu este un act de reglementare care se emite numai pentru
promovarea şi aprobarea investiţiei şi se eliberează în paralel cu celelalte acte de
reglementare emise de autorităţile competente, potrivit legii. Este valabil pe toată
perioada de punere în aplicare a proiectului. Neînceperea lucrărilor de investiţii în
termen de doi ani de la data emiterii atrage pierderea valabilităţii acordului, cu excepţia
cazurilor proiectelor cu finanţare externă, când îşi păstrează valabilitatea până la
finalizarea investiţiei.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii
lui, acordul de mediu se revizuieşte.
Ca operaţiune de întrerupere temporară a efectelor juridice ale actului
administrativ, suspendarea operează şi în privinţa acordului de mediu, cu titlu
excepţional şi sub cele două ipostaze posibile: amânarea temporară a producerii
efectelor juridice ale actelor administrative sau încetarea vremelnică a acestora. Pe
perioada suspendării, desfăşurarea proiectului sau activităţii este interzisă.
Acordul de mediu poate fi revocat pentru motive de ilegalitate.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului presupune parcurgerea mai
multor etape şi începe prin depunerea solicitării de emitere a acordului de mediu în faza
de studiu de prefezabilitate a proiectului. Procedura este condusă de autorităţile
competente pentru protecţia mediului, cu participarea autorităţilor publice centrale sau
locale, după caz, care au atribuţii şi răspunderi specifice în domeniul protecţiei mediului.
Proiectele publice sau private pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării
evaluării impactului asupra mediului sunt următoarele:
a) cele prevăzute în anexa nr. 2;1

1
agricultura, silvicultura şi acvacultura, industria extractivă, industria energetică, producerea şi prelucrarea metalelor,
industria mineralelor, industria chimică, industria alimentară, industria textilă, a pielăriei, a lemnului şi a hârtiei, industria
cauciucului, proiecte de infrastructură, turism şi recreare etc.
21
b) cele realizate în cadrul unei arii naturale protejate, indirect legate de
aceasta sau necesare pentru managementul ariei naturale protejate care, fie individual,
fie împreună cu alte proiecte, pot avea efecte semnificative asupra ariei naturale
protejate, având în vedere obiectivele de conservare a acesteia, aşa cum sunt prevăzute
în legislaţia privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice.
Analizarea proiectelor se realizează de către autorităţile competente pentru
protecţia mediului, luând în considerare informaţiile furnizate în cadrul solicitării de
emitere a acordului de mediu, depusă de titular, care fac publică decizia de
emitere/respingere a acordului de mediu şi pun la dispoziţia publicului informaţiile de
rigoare.

Pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru începerea unor activităţi


noi cu impact semnificativ asupra mediului este necesară autorizaţia de mediu sau
autorizaţia integrată de mediu.
Baza legală este reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152 din 10
noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.
1. Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile competente
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
funcţionare a unei activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia în funcţiune.
Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu este aprobată prin Ordinul
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 1798/2007.
În sens administrativ, autorizaţiile de mediu sunt autorizaţii libere, acte
administrative individuale, care stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru
subiectul căruia i se adresează. Activităţile supuse astfel autorizării sunt stabilite prin
sistemul listei.
Clasificându-le după activitatea pe care o reglementează, avem, pe de o parte,
autorizaţiile care permit realizarea de activităţi care, în mod direct sau indirect, presupun
contaminarea sau deversarea asupra unei surse naturale iar, pe de altă parte, autorizaţii
care permit efectuarea de activităţi, care în plus, este posibil sau au un impact
semnificativ asupra mediului.
Autorizaţiile de mediu au un caracter de sinteză, în sensul că se emit după
obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii ale organelor competente, potrivit legii şi
exprimă cerinţele definitorii pentru cazul respectiv.
Este valabilă 5 ani.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii
ei, autorizaţia de mediu se revizuieşte.
Suspendarea operează şi în privinţa autorizaţiei de mediu, cu titlu excepţional şi
sub cele două ipostaze posibile: amânarea temporară a producerii efectelor juridice ale
actelor administrative sau încetarea vremelnică a acestora.
Autorizaţia de mediu poate fi revocată pentru motive de ilegalitate.
22
2. Autorizaţia integrată de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile
competente potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, care acordă dreptul de a exploata în
totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii care sa garanteze că instalaţia
corespunde prevederilor legale. Poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii sau
pentru părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator
Autorizaţia este emisă de autoritatea competentă în condiţiile legii, în scopul
asigurării unui nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său, cu respectarea
reglementărilor privind calitatea aerului, apei şi a solului. Autorizaţia integrată de mediu
cuprinde valorile limită de emisie pentru poluanţi, în special pentru cei prevăzuţi în
anexa nr. 2,2 care pot fi emişi în cantităţi semnificative, ca rezultat al funcţionării
instalaţiei, luându-se în considerare natura lor, precum şi potenţialul de transfer al
poluării dintr-un mediu în altul, respectiv: apă, aer, sol. De asemenea, poate cuprinde şi
cerinţe specifice în scopul asigurării protecţiei solului şi a apei subterane, precum şi
măsuri suplimentare cu privire la managementul deşeurilor generate de instalaţie.
Este valabilă 10 ani.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii
ei, autorizaţia de mediu se revizuieşte.
Suspendarea operează şi în privinţa acordului de mediu, cu titlu excepţional şi sub
cele două ipostaze posibile: amânarea temporară a producerii efectelor juridice ale
actelor administrative sau încetarea vremelnică a acestora.
Operatorul are obligaţia de a solicita şi de a obţine de la autoritatea competentă
autorizaţia integrată de mediu pentru activităţile prevăzute în anexa nr. 1.3
Exploatarea instalaţiei se poate efectua numai în baza autorizaţiei integrate de
mediu, emisă în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.
Orice instalaţie nouă este pusă în funcţiune numai după obţinerea autorizaţiei
integrate de mediu, emisă potrivit prevederilor legale;
La aplicarea procedurii de autorizare integrată de mediu, pentru instalaţii noi sau
pentru modificări substanţiale, se iau în considerare orice informaţii, concluzii sau
decizii relevante rezultate ca urmare a aplicării prevederilor legislaţiei naţionale în
domeniul evaluării impactului asupra mediului.
Autoritatea competentă emite autorizaţii integrate de mediu, le revizuieşte şi
actualizează condiţiile prevăzute de acestea.

Răspunderea civilă delictuală

În cadrul răspunderii civile se sancţionează conduita reprobabilă, antisocială a


subiectelor de drept care sunt fie persoane fizice, fie persoane juridice şi care, prin

2
Dioxidul de sulf şi alţi compuşi ai sulfului, oxizi de azot şi alţi compuşi ai azotului, monoxidul de carbon, compuşi
organici volatili, metale şi compuşii acestora, pulberi, azbest, clorul şi compuşii acestuia, fluorul şi compuşii acestuia,
arsenul şi compuşii acestuia, cianuri, compuşi organofosforici, hidrocarburi persistente, metalele şi compuşii acestora etc.
3
Industrii energetice, producţia şi prelucrarea metalelor, industria mineralelor, industria chimică, gestiunea deşeurilor, alte
activităţi.
23
faptele lor ilicite (comisive sau omisive), produc pagube factorilor de mediu sau
mediului în ansamblul său.
Prevederile constituţionale privitoare la mediu, cuprinse în art. 35, 44 şi 135, au
consacrat cadrul juridic general pentru ocrotirea prin mijloace drept civil a victimelor
acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice. Instituţiile civile pot interveni în
soluţionarea delictelor civile prin care s-au produs prejudicii ecologice şi orice autoritate
publică va putea fi acţionată în justiţie pentru daune aduse mediului în situaţii expres
specificate.
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului este
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare, care, în art. 95, ridică la nivel de principiu
caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu.
Sistemul clasic al răspunderii pentru prejudicii, reglementat de Codul civil, se
aplică rar în materie de pagube produse mediului, unde există o serie de particularităţi
privind elementele răspunderii şi chiar formele răspunderii civile delictuale.
Funcţiile răspunderii civile (normativ-educativă, preventivă şi reparatorie) ca şi
principiile clasice ale răspunderii civile se vor aplica şi în dreptul mediului pentru
situaţiile în care acest fel de răspundere intervine.
În domeniul protecţiei mediului înconjurător s-a apelat la două categorii de norme
de drept civil:
a) normele referitoare la raporturile de vecinătate ce privesc concilierea intereselor
agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se astfel atât limitele
admisibile poluării cât şi obligaţia corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce
poluează;
b) norme ce reglementează răspunderea civilă reparatorie.
Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept ale
mediului înconjurător.

A. Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului


Mediul natural, prin definiţie, nu este subiectul victimă care să reclame o
reparaţie, ci este o valoare fundamentală ocrotită de lege în plan intern şi internaţional.
În cadrul dreptului intern subiect poate fi statul, unităţile administrativ-teritorială, o
persoană fizică sau juridică, publică sau privată căreia i s-a produs un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, efect al nerespectării normelor de protecţie a factorilor de mediu.
Progrese notabile s-au înregistrat în situaţia în care legea a recunoscut asociaţiilor
neguvernamentale dreptul de a acţiona pentru obţinerea reparării vătămărilor cauzate
intereselor colective.
În concluzie, cei îndreptăţiţi să ceară repararea pagubei sunt:
- cei ce invocă o vătămare a integrităţii fizice;
- cei care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;

24
- cei care acţionează în virtutea calităţii lor de gestionari, obligaţi legal la
repararea anumitor elemente de mediu.

B. Persoana responsabilă
Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de către autorul daunelor:
Datorită caracterului difuz al daunelor, într-un mare număr de cauze
reglementările juridice au constituit un responsabil determinabil, în mod prealabil
realizării pagubei.
Dintre sistemele mai des folosite în acest domeniu, pot fi menţionate:
a) desemnarea, înainte de producerea prejudiciului, a persoanei responsabile care
este obligată, printre altele: să subscrie o garanţie (răspunderea pentru daune nucleare),
să constituie unui fond de indemnizare a victimelor din contribuţiile depuse de poluatori,
reglementări fiscale etc.
b) desemnarea victimei.

C. Particularităţile răspunderii civile delictuale în dreptul mediului


Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite următoarele
condiţii:
- să se fi comis o faptă cu caracter ilicit;
- să existe un prejudiciu;
- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
- culpa autorului faptei ilicite;
- în momentul săvârşirii faptei autorul să fi avut discernământ.
Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv, şi,
în acelaşi timp, încalcă şi dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate.
În domeniul protecţiei mediului natural, instituţia răspunderii civile prezintă unele
particularităţi, în sensul că faptele generatoare ale răspunderii includ fie conduite ilicite
prin care se produc pagube mediului natural şi reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă
de activităţi curente, normale, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămării produse
mediului.
Conduitele ilicite atrag răspunderea subiectivă (întemeiată pe culpă) iar activităţile
licite curente atrag răspunderea obiectivă (întemeiată pe risc).
Cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei ce pot fi luate în seamă
în dreptul mediului sunt: starea de necesitate, consimţământul victimei dat în mod
valabil, culpa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, forţa
majoră şi, în domeniul pagubelor nucleare, actele de conflict armat, războiul civil sau
insurecţia armată.
Prejudiciul constă în efectul cuantificabil în cost al daunelor aduse sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, fiind provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori
dezastre. Prejudiciul reprezintă orice atingere adusă factorilor de mediu sau
componentelor unor sisteme ecologice, urmând să fie evaluat pecuniar, respectiv să fie
estimate cheltuielile necesare pentru refacerea echilibrului natural lezat.
25
Legislaţia de mediu foloseşte denumirea de „prejudiciu adus mediului”, mai
potrivită decât denumirea de „prejudiciu ecologic”, întrucât mediul include, pe lângă
ansamblul elementelor naturale şi elementele create prin activităţile umane, aflate în
interacţiune şi interdependenţă, de care ecologia nu se ocupă.
În domeniul mediului, reparaţia în natură nu este în principiu posibilă. În fapt nu
urmează a se restabili o situaţie anterioară prin deplasarea de elemente naturale de la
autorul responsabil la victima care încearcă prejudiciul, ci se stabileşte obligaţia cu
privire la plata unor sume de bani ce acoperă doar uneori integritatea cheltuielilor care
trebuie făcute pentru refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi.
Şi în domeniul mediului prejudiciul trebuie să fie cert. Sunt certe însă nu numai
prejudiciile actuale ci şi cele viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor produce şi
sunt elementele necesare pentru a le determina întinderea. Dacă nu se poate cunoaşte
întreaga întindere a pagubei, instanţa se va limita numai la obligarea reparării
prejudiciului constatat cu certitudine.
Potrivit art. 94 lit. i din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, persoanele fizice şi juridice suportă costul pentru repararea
prejudiciului şi înlăturarea urmărilor produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare
producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”. Din analiza textului
rezultă obligaţia de reparaţiune, care include nu numai prejudiciul propriu-zis ci şi
costurile necesare prevenirii şi restaurării echilibrului ecologic.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este de cele mai multe ori
greu de stabilit. Trebuie să se ţină seama de împrejurarea că orice faptă se desfăşoară
într-o infinită serie de relaţii cu alte fapte, ori cu o serie de factori exteriori.
Astfel, de exemplu, în cazul poluării atmosferei, un rol important revine
condiţiilor meteorologice sau de altă natură, care accelerează sau întârzie producerea
efectelor. De asemenea, în cazul accidentelor nucleare, unde relaţia dintre un accident,
produs la mii de kilometri şi zeci de ani înainte, şi consecinţele acestuia, este greu de
stabilit. Uneori aceiaşi cauză poate produce efecte diferite, datorită variaţiei condiţiilor.
Practica noastră judiciară pleacă de la premisa coexistenţei dintre cauză şi
condiţii, incluzând în raportul de cauzalitate nu doar faptele necesare ci şi condiţiile,
adică faptele ilicite care au făcut posibilă şi au mediat acţiunea cauzală.
În condiţiile în care prejudiciul este cauzat de acţiunea ilicită a mai multor
persoane, pentru a considera un rezultat ca fiind cauzat în comun este necesar ca faptele
ilicite ale persoanelor să constituie, în ansamblul lor, ca un tot indivizibil, cauza
prejudiciului.
Elementul subiectiv de răspundere civilă este culpa. Caracterul ilicit şi cel culpabil
al faptei cauzatoare de prejudicii sunt condiţii distincte faţă de care nu există răspundere
civilă. Dacă caracterul ilicit al faptei este o condiţie a caracterului culpabil, în schimb nu
orice faptă ilicită este în mod necesar şi culpabilă. Pentru ca fapta ilicită să devină
culpabilă trebuie să se fi produs un anumit ecou pe plan psihologic, adică să capete un
contur subiectiv (intelectiv şi volitiv).

26
Culpa nu este unicul temei, deoarece răspunderea civilă se fundamentează şi pe
ideea de risc (daunele nucleare).

D. Formele răspunderii civile delictuale în dreptul mediului


În literatura de specialitate şi în practică sunt susţinute două forme de răspundere
civilă delictuală:
a. Răspundere obiectivă:
Este fundamentată pe ideea de risc, în sensul că activitatea care creează pentru
altul un risc, face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate produce
sau cauza. Riscul ecologic are unele particularităţi date de faptul că poluarea este de cele
mai multe ori rezultatul unor acumulări lente, cu efecte prelungite în timp, depăşind
pragurile naturale de echilibru şi producând efecte deosebit de grave pentru existenţa şi
funcţionarea sistemului natural. El poate afecta concomitent mai multe componente ale
mediului.
Potrivit art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 răspunderea
pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă, iar în cazul
pluralităţii autorilor răspunderea este solidară. Aceasta înseamnă că victima se poate
îndrepta împotriva oricăruia dintre autori spre repararea totală a pagubei iar acesta
rămâne să se îndrepte împotriva celorlalţi, între care obligaţia devine divizibilă.
b. Răspundere subiectivă:
Se aplică rar, reclamantul trebuie să dovedească faptul că: i s-a produs un
prejudiciu real, direct şi personal, culpa autorului faptei, cuantumul prejudiciului,
precum şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Proba culpei este greu de
făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare, datorită naturii diverse a poluanţilor, a
modului lor de răspândire şi remanenţă etc.
Prin derogare de la principiul răspunderii obiective, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 prevede, în art. 95, că în mod excepţional răspunderea poate fi
şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale,
conform reglementărilor specifice.
c. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate
Tulburările de vecinătate sunt anormale. Anormalitatea pagubei se apreciază
ţinând cont de circumstanţele de timp şi de loc.
Dreptul la despăgubire se fundamentează juridic pe dreptul fiecăruia de a nu fi
privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de avantajele pe care
le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei.
Natura juridică a relaţiilor de vecinătate este cea a servituţilor naturale şi legale.
În dreptul mediului normele juridice ce intră în structura conceptului juridic al
bunei vecinătăţi sunt chemate să asigure, atât la nivel naţional cât şi la nivel
internaţional, cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protecţie a mediului pentru
salvgardarea Terrei în faţa pericolelor privind: exploatarea neraţională a resurselor
neregenerabile, poluarea cu diferitele ei forme, abuzul de drept.

27
În lipsa reglementării naţionale şi internaţionale care să prevadă temeiurile îşi
procedurile de recuperare a prejudiciilor aduse mediului înconjurător, în dreptul
internaţional s-a recurs la negocierea soluţiilor pentru recuperarea prejudiciilor cauzate
prin efectele transfrontaliere ale unor delicte ecologice produse pe teritoriul unui stat şi
ale căror efecte s-au propagat şi în alte state. Astfel, Raportul Comisiei Mondiale pentru
Mediul Înconjurător şi Dezvoltare - Raportul Brundland - menţionează două principii
consacrate răspunderii statelor pentru daune provocate mediului:
- statele sunt ţinute să întrerupă acele activităţi care violează obligaţiile
internaţionale asupra mediului înconjurător şi trebuie să procedeze la repararea daunelor
provocate;
- statele sunt ţinute să aibă o comportare paşnică referitoare la controversele
privind mediul înconjurător în situaţia în care un acord mutual sau o altă soluţie nu poate
să reglementeze controversa în timp de 18 luni, soluţionarea acestuia poate fi adusă în
faţa unei instanţe de conciliere şi dacă nici aceasta nu dă rezultate, se recurge la un
arbitraj al unei instanţe judecătoreşti ce aparţine unuia din statele interesate.

Răspunderea contravenţională

Joacă un rol important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică şi


are în acelaşi timp un rol economic, fiind totodată şi un mijloc de prevenire.
În dreptul mediului se recurge des la răspunderea contravenţională având în
vedere avantajele pe care le prezintă: este mai rapidă şi mai suplă în raport cu celelalte
proceduri judiciare, măsurile dispuse sunt executorii, permite o intervenţie urgentă în
cazul unor acţiuni cu impact asupra mediului, se aplică de către personal specializat.
Contravenţia este stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre de Guvern,
hotărâri ale consiliilor locale, judeţene etc.
Răspunderea contravenţională se stabileşte pentru incidentele mai puţin
dăunătoare pentru societate cu privire la protecţia mediului înconjurător şi a resurselor
naturale, săvârşite cu vinovăţie, din aceasta deducându-se faptul că răspunderea
contravenţională este bazată pe culpă, nefiind deci o răspundere obiectivă.
Ca orice faptă contrară ordinii de drept, contravenţia constituie o manifestare a
conduitei umane exteriorizată în societate - un ansamblu de acte ale omului aflate sub
controlul voinţei şi a raţiunii sale. Ilicitatea faptei convenţională va fi realizată numai
atunci când subiectul acţiunii sale (agentul uman) a avut libertatea de a alege o conduită
socială negativă în raport cu normele dreptului mediului înconjurător.
Fapta ilicită care constituie contravenţie în domeniul protecţiei mediului
înconjurător poate consta dintr-o acţiune sau inacţiune legată de o anumită atitudine
psihică a autorului acestor fapte faţă de consecinţele lor negative.
Sub aspectul periculozităţii sociale dată atât de faptă, prin valorile sociale pe care
le vătăma, cât şi de periculozitatea acesteia pentru societate, prin atitudinea sa subiectivă
faţă de fapta, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar se situează deasupra
celorlalte abateri administrative.
28
Sancţiunile care se aplică faptelor contravenţionale sunt principale şi
complementare. Sancţiunile principale sunt avertismentul, amenda contravenţională şi
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii iar cele complementare: confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea,
după caz, a avizului, a acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi,
închiderea unităţii, suspendarea activităţii agentului economic, blocarea contului bancar,
retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului la
starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei. Pentru una şi a ceea şi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile.
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la
data săvârşirii faptei.
Contravenţiile la regimul mediului sunt reglementate în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 precum şi în celelalte acte normative care asigură protecţia
fiecăruia dintre factorii de mediu: aer, apă, sol etc.
Subiectul pasiv al răspunderii contravenţionale în materie de mediu este întreaga
comunitate, reprezentată formal-juridic de către stat. Subiectul activ al răspunderii
contravenţionale este persoana fizică sau juridică responsabilă de săvârşirea
contravenţiei.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării
de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei
involuntare complete, erorii de fapt, minorităţii. Cauzele care înlătură caracterul
contravenţional al faptei se constată numai de către instanţele de judecată.
Constatrea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunii intră în competenţa următoarelor
categorii de persoane: comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de
Mediu şi Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, autorităţile administraţiei
publice locale şi personalul împuternicit al acestora, Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi
Internelor, prin personal împuternicit, în domeniile lor de activitate, precum şi
personalul structurilor de administrare şi custozii ariilor naturale protejate, numai pe
teritoriul ariei naturale protejate.

4.Răspunderea penală

Insuficienţa şi ineficienţa normelor de recomandare în domeniul mediului a impus


incriminarea acţiunilor de poluare, între care unele drept infracţiuni.

29
Specificul angajării răspunderii penele cu privire la protecţie mediului este
determinat de natura obiectului ocrotit de lege, a cărui atingere este adusă printr-o
abatere săvârşită cu vinovăţie.
Pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să aibă pericol social ridicat
şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor naturale sau chiar să ameninţe viaţa şi
sănătatea oamenilor şi animalelor.
Diferenţa principală între infracţiunile ecologice şi contravenţiile ecologice constă
tocmai în periculozitatea socială a încălcării normelor ecologice. Elementul de diferenţă
specifică este prevăzut de lege astfel: dacă a fost comisă în astfel de condiţii, încât,
potrivit legii penale, nu constituie infracţiune. Aceasta se referă la determinarea gradului
de pericol social al încălcării ecologice.
Infracţiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte
periculoase, prin săvârşirea cărora se aduc relaţiilor sociale a căror ocrotire este
condiţionată de apărarea elementelor naturale şi antropice ale mediului, atingeri care se
concretizează din punct de vedere al consecinţelor, într-o pagubă adusă persoanelor
fizice şi juridice care le menţin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole
pentru sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau producerea de pagube economiei
naţionale.
În funcţie de elementele lor constitutive, infracţiunile ecologice pot fi clasificate
astfel:
- din punct de vedere al subiectului: infracţiuni cu subiect simplu şi infracţiuni cu
subiect calificat;
- sub aspectul laturii subiective infracţiunile pot fi comise cu intenţie sau din
culpă;
- din punct de vedere al laturii obiective infracţiunile ecologice, în marea lor
majoritate, au la origine acţiuni poluante sau acţiuni nepoluante de natură fizică, care
distrug ecosistemele, îndeosebi cele naturale;
- sub raportul obiectului infracţiunile ecologice se pot subclasifica, în funcţie de
anumite nivele protejate, în nivelul mediului vizat de acţiunea sau inacţiunea
infracţională (atmosferic, acvatic, terestru etc.) sau nivelul florei şi faunei specifice
fiecăruia din aceste medii;
Infracţiunile ecologice sunt cuprinse în Codul penal (art. 302, 311, 312),
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului precum şi în
acte normative care reglementează protecţia fiecăruia din factorii de mediu.
În prezent regimul juridic general al infracţiunilor ecologice este confuz şi, în
multe privinţe, chiar contradictoriu.
Infracţiunile ecologice pot fi grupate în trei mari categorii:
- infracţiuni având ca efect distrugerea, degradarea ori provocarea de daune
ecologice;
- infracţiuni la regimul de exercitare al activităţilor ce prezintă un risc pentru
mediu şi care presupun, în consecinţă, obţinerea unei autorizaţii prealabile şi respectarea
condiţiilor prevăzute de aceasta;
30
- neexecutarea unei măsuri de siguranţă ori a unei sancţiuni administrative sau
penele prevăzute în vederea protecţiei mediului.

Protecţia atmosferei în dreptul intern

A. Reglementări de bază:
Actele normative de bază care reglementează protecţia atmosferei sunt:
- O.u.G. 195/2005 privind protecţia mediului, modificată şi completată prin legea
nr. 265/2006, O.u.G. nr. 57/2007 şi O.u.G. nr. 114/2007;
- O.u.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, modificată şi completată prin
Legea nr. 655/2001 şi O.u.G. nr. 12/2007;
În scopul prevenirii, eliminării, limitării deteriorării şi ameliorării calităţii
atmosferei, autoritatea publică centrală care răspunde de mediu a elaborat:
a) Strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei, aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr. 731/2004, care are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea şi
implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii aerului, eficient economic.
Strategia este structurată în două perioade de timp: 2004-2006, perioada de preaderare,
şi 2007-2013, România membră a U.E.
Liniile strategice pentru perioada 2007-2013, vizează:
- evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii aerului;
- implementarea cerinţelor de prevenire şi control integrat al poluării;
- implementarea cerinţelor de limitare a emisiilor de poluanţi în aer proveniţi de la
instalaţiile de mare ardere;
- implementarea cerinţelor de limitare a emisiilor de compuşi organici volatili
proveniţi din utilizarea solvenţilor în anumite activităţi şi instalaţii;
- implementarea cerinţelor de eliminare a substanţelor care distrug stratul de ozon;
b) Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Atmosferei, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 738/2004, care cuprinde metodele prin care se vor îndeplini obiectivele
propuse în Strategie.
Obiective, pentru perioada 2004-2010, vizează:
- finalizarea transpunerii integrale a acquis-ului de mediu în toate domeniile;
- întărirea capacităţii instituţiilor guvernamentale de mediu pentru a pune în
aplicare noua legislaţie şi standardele de mediu;
- dezvoltarea ţi implementarea unui sistem complet de monitorizare a mediului;
- integrarea politicii de mediu în alte politici sectoriale;
- creşterea nivelului de informare a publicului şi implicarea acestuia în procesul de
luare a deciziilor;
- revizuirea planurilor de implementare;
- protecţia mediului, conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale;

B. Evaluarea calităţii aerului


Conform art. 16 din O.u.G. 243/2000, se efectuează pe baza:
31
- valorilor limită, care reprezintă nivelul fixat, pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în
scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii omului sau
mediului, care se atinge într-o perioadă dată şi care nu trebuie depăşit după ce a fost
atins;
- valorile de prag, care constituie nivelul pragurilor de alertă, care odată ce au fost
depăşite determină luarea de măsuri de către autorităţile competente;
Pentru evaluarea calităţii aerului a fost creat, prin Hotărârea Guvernului nr.
586/2004, Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului, care
include:
a) Sistemul naţional de monitorizare a calităţii aerului;
b) Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi în atmosferă;
Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se stabilesc prin
ordin al ministrului de resort, în vigoare Ordinul nr. 745/2002.
Pe baza evaluării calităţii aerului înconjurător, autoritatea publică centrală pentru
mediu, întocmeşte, prin ordin al ministrului, lista cuprinzând zone şi aglomerări în care
nivelurile unuia sau mai mulţi poluanţi sunt:
- mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă, sau mai mari decât
valoarea limită, în caz că nu a fost fixată o marjă de toleranţă;
- între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă;
- mai mic decât valoarea limită;
Situaţii ce pot rezulta în urma evaluării şi gestionării calităţii aerului:
1. când valorile concentraţiilor în aerul înconjurător, pentru unul sau mai mulţi
poluanţi, depăşesc pragul de alertă, autoritatea publică teritorială pentru protecţia
mediului iniţiază elaborarea: planului de gestionare sau a planului integrat de gestionare
(mai mulţi poluanţi);
2. când valorile concentraţiilor, pentru unul sau mai mulţi poluanţi, depăşesc
pragurile de informare şi de alertă autoritatea publică teritorială pentru protecţia
mediului iniţiază elaborarea: programului de gestionare sau a programului integrat de
gestionare (mai mulţi poluanţi);
Planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului se elaborează în colaborare
cu: administraţia publică locală, organele descentralizate ale administraţiei publice
centrale, titularii de activitate, alţi factori interesaţi;
Pe baza planurilor şi programelor de gestionare, autoritatea publică centrală
elaborează Planul naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei, care se aprobă prin
hotărâre de Guvern (în vigoare, Hotărârea Guvernului nr. 738/2004)

C. Surse de emisii poluante:


Există trei categorii de surse de emisii poluante:
1. Surse fixe:
Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza
acordului/autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu, eliberate în urma

32
abordării integrate a impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în
vigoare;
2. Surse mobile:
Includ mijloacele de transport: rutiere, feroviare, navale etc. Valorile limită ale
poluanţilor emişi se stabilesc în conformitate cu standardele europene şi internaţionale,
după caz, de către: autoritatea publică centrală pentru transporturi, autoritatea publică
centrală pentru industrie, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Utilizatorii au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare
tip de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor tehnice, conform prevederilor legii.
3. Surse difuze:
Includ sursele neclare, lipsite de organizare;

Regimul juridic al apelor în România

Este stabilit prin Legea nr. 107/1996 legea apelor, cu modificările şi completările
aduse prin: H.G. nr. 948/1999, Legea nr. 192/2001, O.u.G. nr. 107/2002, Legea nr.
404/2003, Legea nr. 310/2004, Legea nr. 112/2006 şi O.u.G. nr. 12/2007.
Actul normativ consacră principiul potrivit căruia apa este un patrimoniu natural,
care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare.
Prevederile legii au ca scop, printre altele:
- conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă precum şi asigurarea unei
curgeri libere a apelor;
- refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
- satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a
transporturilor, acvaculturii etc.
- promovarea utilizării durabile a apelor;

A. Proprietatea asupra apelor:


Apele fac parte din domeniul public al statului. Conform art. 1 din Legea nr.
107/1996, cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de
apă sunt acţiuni de interes general. Potrivit art. 136 din Constituţie: „apele cu potenţial
energetic valorificabil, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental” fac obiectul exclusiv al proprietăţi publice.
Potrivit art. 3 din Legea 107/1996, aparţin domeniului public al satului:
- apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi. Albia minoră reprezintă suprafaţa de teren
ocupată permanent sau temporar de apa, care asigura curgerea nestingherita, din mal în
mal, a apelor la niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturala a
apelor;
- malurile şi cuvetele lacurilor;
33
- apele subterane;
- faleza şi plaja mării cu bogăţiile lor şi potenţialul lor energetic valorificabil;
- marea teritorială şi fundul apelor maritime;
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu
depăşesc 10 km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice
titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei
aparţin proprietarului albiei apei.
Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului numai în măsura în care
este utilizată în mod liber.
Apele de izvor, conform art. 579 Cod civil, cel ce este proprietarul terenului este
şi proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. Excepţii, când
proprietarul fondului vecin a dobândit un drept propriu asupra izvorului şi când apa
izvorului este necesară locuitorilor unei localităţi rurale. În acest caz suntem în prezenţa
unei restricţii aduse dreptului de proprietate. Proprietarul terenului poate opri apa
izvorului, poate desfiinţa izvorul sau să-i schimbe cursul. Din momentul în care apa
trece pe terenul vecin, apa izvorului devine, prin accesiune, proprietatea titularului
acestui fond.

B. Administrarea şi folosinţa apelor şi a albiilor


Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale „Apele
Române”, de către Ministerul Mediului.
Administrarea bazinelor hidrografice naţionale, menţionate de lege ca bazine
hidrografice, se face la nivelul districtelor de bazin de către direcţiile de apă ale
Administraţiei naţionale „Apele Române”.
Apele, malurile şi albiile, indiferent de persoana fizică sau juridică ce le
administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
Suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei
„Delta Dunării” sunt în administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei „Delta
Dunării”;
Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane poate fi:
- liberă, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti,
dacă pentru aceste din urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de
capacitate mică, de până la 0,2 litri/secundă;
- pe bază de autorizaţie, pentru apele de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor
arteziene, în cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea
energiei electrice, navigaţie, pescuit;
În cazul în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor folosinţelor, Legea nr.
107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o serie de priorităţi:
- satisfacerea cerinţelor de apă ala populaţiei are prioritate faţă de folosirea apei în
alte scopuri;
34
- alimentarea cu apă pentru animale;
- refacerea rezervei intangibile de apă după incendii;
- debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatelor acvatice;
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare:
- când din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale debitele de apă nu pot fi
asigurate tuturor utilizatorilor;
- restricţiile se stabilesc prin planuri speciale elaborate de direcţiile de ape, după
consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul Administraţiei Naţionale „Apele Române”;
Planurile se aduc la cunoştinţa publicului;

Folosirea albiilor se poate face:


- în mod liber pe malurile apelor aparţinând domeniului public, dacă nu sunt
impuse restricţii, de către orice persoană, pe propria răspundere, pentru plimbare sau
recreare, cu condiţia de a nu aduce prejudicii albiilor, malurilor şi riveranilor;
- folosirea autorizată: priveşte albiile minore, plajele şi ţărmul mării, în alte
scopuri decât pentru plimbare sau recreare;
În legătură cu folosirea apei şi albiilor legea prevede o serie de servituţi:
- art. 26 – consacră servitutea naturală, instituită pentru deţinătorii terenurilor din
aval, de a primi apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte;
- art. 28 – instituie servituţile legale permanente pe care sunt obligaţi riveranii să
le acorde, fără a percepe taxe, în zone anume stabilite de comun acord cu Administraţia
Naţională „Apele Române”, pentru:
a. trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea
apelor, în scopul îndeplinirii acestora;
b. amplasarea în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură şi control
sau alte aparate necesare executării de studii privind regimul apelor precum şi accesul
pentru întreţinerea instalaţiilor destinate acestor activităţi;
c. transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru intervenţii
operative privind apărarea împotriva inundaţiilor;
d. transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia
acestora şi a personalului, în cazul executării de lucrări de întreţinere, reparaţii precum şi
pompări experimentale în cazul forajelor hidrogeologice care fac parte din reţeaua
naţională de observări şi măsurători.
Sunt scutite de servituţi permanente: clădirile, curţile, grădinile aferente
locuinţelor, monumentele publice, cimitirele şi bisericile precum şi parcurile declarate
monumente ale naturii.
Pentru executarea unor lucrări de amenajare a bazinelor hidrografice şi a altor
lucrări hidrotehnice de utilitate publică pot fi expropriate, cu justă despăgubire, sau
ocupate temporar, contra plată, terenuri şi clădiri în condiţiile legii.
Pentru exploatarea apelor de suprafaţă sau subterane autoritatea publică centrală
din domeniul apelor poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor.
Excepţii: apele geotermale, a materialelor din acestea şi din maluri, valorificarea
35
vegetaţiei din albiile minore şi de pe maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea
luciului de apă pentru piscicultură, pescuit, agrement, ori sporturi nautice.
Exploatarea agregatelor minerale este permisă numai cu respectarea condiţiilor de
scurgere a apelor şi de asigurare a stabilităţii malurilor şi fără afectarea construcţiilor din
zone ce au legătură directă sau indirectă cu regimul de curgere a apelor. Este interzisă
exploatarea din albiile majore sau terase la o distanţă mai mică de 300 m din axul
digurilor de contur al lacurilor de acumulare, fără avizul deţinătorului construcţiei
hidrotehnice.

C. Gospodărirea apelor
Gospodărirea implică: cunoaşterea, planificarea şi reglementarea resurselor de
apă, realizarea de investiţii de infrastructură pentru ape, coordonarea exploatării
lucrărilor, inspecţia, controlul şi cooperarea internaţională în domeniu.
Autoritatea publică centrală din domeniul apelor: elaborează strategii şi politici
naţionale în domeniul gospodăririi apelor, stabileşte regimul de folosire a resurselor de
apă, indiferent de forma de proprietate, asigură coordonarea şi controlul aplicării
reglementărilor legale, interne şi internaţionale în domeniu.
Obiectivul general al Strategia naţionale în domeniul apelor îl constituie
gospodărirea raţională a resurselor de apă şi protecţia acestora împotriva epuizării şi
poluării, în interdependenţă cu principiile protecţiei mediului şi asigurării dezvoltării
durabile.
Gospodărirea apelor se bazează pe principiile: solidarităţii umane şi interesului
comun, poluatorul plăteşte.
Gospodărirea se organizează şi desfăşoară pe bazine hidrografice, ca entităţi
geografice indivizibile de gospodărire cantitativa şi calitativă a apelor, având în vedere
cunoaşterea ştiinţifică complexă.
Informaţiile hidrometeorologice, hidrologice şi cele de gospodărire a apelor se
obţin prin unităţi specializate ale Administraţiei Naţionale „Apele Române”, de la unităţi
specializate, autorizate şi direct de la utilizatori. Ele constituie Fondul naţional de date
de gospodărire a apelor, care se întocmeşte şi se ţine de Administraţia Naţională „Apele
Române” şi este inclus în Cadastrul apelor. La informaţii au acces persoanele fizice şi
juridice, în baza unei proceduri stabilite de autoritatea publică centrală. Accesul poate fi
refuzat, motivat, în situaţia în care este afectează siguranţa naţională, desfăşurarea unor
activităţi în curs de urmărire penală sau judecată sau confidenţialitatea industrială şi
comercială.
Formează reţeaua naţională de observaţii pentru gospodărirea apelor: unităţile şi
instalaţiile autonome care furnizează informaţii hidrologice, hidrogeologice şi
meteorologice specifice gospodăririi apelor precum şi informaţii privind caracteristicile
cantitative şi calitative ale resurselor de apă.

36
D. Protecţia apelor:
Conform art. 2 indice 1 din Legea nr. 107/1996, obiectivele protecţiei apelor şi a
mediului acvatic, până în anul 2015, sunt, printre altele: prevenirea deteriorării tuturor
corpurilor de apă de suprafaţă, protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de
apă de suprafaţă în scopul atingerii stării bune a acestora, protecţia şi îmbunătăţirea
tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic modificate, protecţia, îmbunătăţirea şi
refacerea tuturor corpurilor de apă subterane şi asigurarea unui echilibru între debitul
prelevat şi încărcarea apelor subterane etc.
Protecţia apelor are la bază principiile: precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la
sursă, poluatorul plăteşte.
Se realizează sub două aspecte:
- cantitativ: economisire prin folosire judicioasă;
- calitativ: poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă;
Activitatea de prevenire a poluărilor accidentale şi de înlăturare a efectelor lor este
organizată de Administraţia Naţională „Apele Române”, prin direcţiile de ape, pe bază
de planuri aprobate în funcţie de condiţiile specifice bazinelor hidrografice şi natura
substanţelor poluante.
Legea instituie şi o serie de interdicţii, dintre care:
- punerea în funcţiune de obiective noi fără punerea în funcţiune, concomitentă, de
reţele de canalizare şi staţii de epurare;
- respectarea prevederilor impuse de autorizaţia de gospodărire a apelor;
- aruncarea sau introducerea, în orice mod, în ape, a deşeurilor;
- evacuarea de ape uzate în apele subterane, bălţi, iazuri, heleşteie etc.
În scop de protecţie a apelor de suprafaţă sau subterane, au fost stabilite zone de
protecţie speciale. De asemenea s-a creat un registru de evidenţă pentru fiecare tip de
zonă protejată.
Pentru protecţia calitativă a apei potabile, în jurul surselor şi instalaţiilor de
alimentare cu apă potabilă, al surselor de ape minerale şi al lacurilor şi nămolurilor
terapeutice, se instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever sau regim de restricţii,
precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică;

E. Protecţia albiilor minore, a malurilor şi a lucrărilor de gospodărire a apelor


Albiile minore sunt delimitate de către Administraţia Naţională „Apele Române”,
autoritatea de cadastru funciar, deţinătorii terenurilor riverane. Regimul de protecţie este
stabilit de către autoritatea publică centrală.
În situaţia în care un curs de apă îşi formează o albie nouă, părăsind în mod
natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin derogare de la
dispoziţiile art. 496 Cod civil, în termen de un an, aprobarea „Apelor Române” pentru
readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala lor. Dacă în termen de un an de la sfârşitul
anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează o cerere în sensul arătat mai sus,
albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albie naturală

37
şi se înregistrează în Cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de „Apele
Române”;

F. Regimul lucrărilor care se construiesc pe ape sau în legătură cu apele


Intră în categoria acestor lucrări:
- construcţii şi instalaţii care asigură gospodărirea complexă a apelor;
- lucrări de folosire a apelor, cu construcţiile şi instalaţiile aferente;
- lucrări, construcţii şi instalaţii pentru protecţia calităţii apelor;
- construcţii de apărare împotriva acţiunii distructive a apelor;
- traversări de cursuri de apă, cu lucrările aferente;
- amenajări şi instalaţii de extragere a agregatelor minerale din albiile sau malurile
cursurilor de apă;
Legea prevede obligaţia utilizatorilor de apă de a solicita şi obţine:
a. la faza de proiectare, un aviz de gospodărire a apelor;
b. la punerea în funcţiune sau exploatarea acestor lucrări, a autorizaţiei de
gospodărire a apelor, care se emite de Administraţia Naţională „Apele Române”, în
condiţiile legii. Autorizaţia poate fi revizuită, se poate elibera o nouă autorizaţie, poate fi
modificată sau retrasă fără despăgubiri, poate fi suspendată;
Avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor, emise în baza Ordinului
Ministerului Mediului şi Gospodării Apelor nr. 662/2006 pentru aprobarea Procedurii şi
a competenţelor de emitere a avizelor şi a autorizaţiilor de gospodărire a apelor precum
şi refuzul de emitere a acestora, pot fi contestate potrivit Legii contenciosului
administrativ, nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare.

G. Apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase


şi accidentelor la construcţii hidrotehnice
Este o activitate de protecţie civilă a populaţiei, de interes naţional.
Activitatea presupune;
a. măsuri de prevenire şi de pregătire pentru intervenţii;
b. măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor
periculoase cu urmări grave;
c. măsuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare;
Apărarea contra inundaţiilor constituie o obligaţie pentru toate persoanele fizice şi
juridice, cu excepţia persoanelor cu handicap, a bătrânilor şi a altor categorii
defavorizate.
Elaborarea strategiei şi concepţiei de apărare revine autorităţii publice centrale din
domeniul apelor.
- Strategia naţională de management al riscului la inundaţii a fost aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr. 1854/2005 şi are la bază următoarele principii: dezvoltarea
durabilă, abordarea strategică, simplitatea şi transparenţa, abordarea bazinală, abordarea
interdisciplinară a problemelor inundaţiilor, principiul solidarităţii, menţinerea unui
echilibru între măsurile şi acţiunile preventive, aplicarea celor mai bune practici propuse
38
de U.E., apa este parte a unui întreg, acumulaţi apa, mai mult spaţiu pentru râuri,
convieţuirea cu viiturile, cooperarea în reducerea riscurilor la inundaţii în condiţiile
reglementărilor internaţionale;
Planuri şi programe ale activităţii de management:
- Planul de Management al Riscului la Inundaţii elaborat la nivel de bazin
hidrografic sau spaţiu geografic;
- Programul Naţional de Prevenire, Protecţie şi Diminuare a Efectelor
Inundaţiilor, la nivelul teritoriului naţional;
- planuri bazinale, judeţene şi municipale, orăşeneşti şi comunale de apărare
împotriva inundaţiilor;
Acţiunea de apărare se declanşează:
- în momentul în care se constată apariţia fenomenului periculos;
- când posibilitatea de apariţie este stabilită prin prognoză;
Se deosebesc trei situaţii, care diferă între ele prin gradul de pericol ce-l prezintă:
1. situaţia de atenţie – care nu reprezintă neapărat un pericol;
2. situaţia de alarmă – o evoluţie a fenomenelor în direcţia în care poate conduce
la un anumit pericol;
3. situaţia de pericol – pericolul devine iminent şi este necesară luarea unor măsuri
excepţionale

Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă


a solului în ţara noastră

Sunt reglementate în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind


protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 46/2009 Codul
silvic.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie şi de titlu pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din
care fac parte, constituie fondul funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri
adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare, obligatorii pentru toţi
deţinătorii, indiferent de titlul juridic.
În acest scop, potrivit art. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005,
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea celorlalte autorităţi
publice centrale competente, stabileşte sistemul de monitorizare a calităţii mediului
geologic, în scopul evaluării stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acesteia.
Protecţia juridică a terenurilor în general şi a acelor agricole în special se
realizează printr-o serie de reglementări menite:
- să asigure conservarea şi ameliorarea solului;
- să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol;

39
- să determine ca aceste terenuri să fie folosite exclusiv pentru producţia
agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a deţinătorilor de a le folosi
potrivit destinaţiei lor;
- să combată poluarea solului cu diferite substanţe chimice;
A. Protecţia calitativă a terenurilor
Presupune lucrări de conservare şi ameliorare a solului, în care scop organele de
cercetare şi proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare
cu cele de amenajare a teritoriului. Lucrările se execută de către deţinătorii terenurilor
sau prin grija acestora, de către unităţi specializate.
Conform art. 82 şi următoarele din Legea nr. 18/1991, terenurile care prin
degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie pentru
culturi agricole sau silvice se constituie în perimetre de ameliorare:
- grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc de comun
acord de către autorităţile publice centrale din domeniul agriculturii şi protecţiei
mediului, în baza situaţiilor înaintate de către comune, oraşe, municipii;
- deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrele de
ameliorare , păstrând dreptul de proprietate asupra lor;
- includerea, de către primărie a unui teren în această categorie se face
numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face
propuneri motivate prefecturii, care va decide;
- în cazul în care prefectul decide includerea terenului în perimetrul de
ameliorare, consiliul local este obligat să-i atribuie în folosinţă, titularului terenului în
cauză, o suprafaţă de teren corespunzătoare, pe toată durata lucrărilor de ameliorare;
- dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător
pentru rezolvarea situaţiei de mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească un
alt teren la distanţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de
utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994;
- ordinul emis de prefect poate fi contestat în faţa instanţelor de contencios
administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare;
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului suportând,
parţial sau total, cheltuielile în limita alocaţiei bugetare alocate, pe baza notelor de
fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele
agricole de specialitate judeţene şi aprobate de către autoritatea publică centrală din
domeniul agriculturii.
Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de
ameliorare, care în mod individual sau asociaţi, vor să facă din proprie iniţiativă
înierbări, împăduriri, corectare a reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare a
terenurilor, beneficiază din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au
primit asemenea materiale şi nu le-au folosit în vederea realizării scopului pentru care
le-au cerut, sunt obligaţi să plătească contravaloarea lor.
În cazul în care se constată că anumite suprafeţe eu fost scoase din producţia
agricolă sau silvică prin degradare sau poluarea solului, datorită faptei culpabile a unor
40
persoane fizice sau juridice, proprietarul, primăria sau organul agricol ori silvic pot cere
suportarea de către cel culpabil a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere şi
ameliorare a solului.
Dezvoltarea Sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare
cu privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice:
Se realizează:
- pe baza unui sistem informaţional, cu asigurarea unei bănci de date la
nivelul ţării şi al judeţului;
- de către autorităţile publice centrale din domeniul agriculturii şi protecţiei
mediului, împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu
Siseşti”, care propun protecţia şi ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii
capacităţii de producţie;
Prin Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 242/197/2005 a fost
organizat Sistemul naţional de monitoring integrat al solului , de supraveghere, control
şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole şi de
management a reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile şi
potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi;
- pentru combaterea poluării solurilor cu nitraţi proveniţi din activităţi
agricole;
- pentru implementarea Directivei 91/676/EEC privind protecţia apelor
împotriva poluării cauzate de nitraţi proveniţi din surse agricole;
Prin Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 1182/2005 a fost
aprobat Codul de bune practici agricole.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare:
- sunt reglementate de Legea nr. 138/2004 a îmbunătăţirilor funciare, cu
modificările şi completările ulterioare;
- scopul – de a preveni şi înlătura, prin măsuri specifice, acţiunea factorilor
de risc asupra fondului funciar, cauzate de fenomene naturale: secetă, inundaţii, exces de
umiditate, activităţi antropice;
- lucrările contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi
a plantelor, precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive;
- are loc, la nivel naţional, pe baza programelor şi strategiei sectoriale, iar,
la nivel local, conform nevoilor autorităţilor, persoanelor fizice sau juridice;
Combaterea deşertificării:
- prin Legea nr. 111/1998, România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite
pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de deşertificare,
adoptată la Paris, în 17 iunie 1994;
- părţile se obligă să aplice strategii integrate pe termen lung, acţionând
simultan în zonele afectate pentru creşterea productivităţii terenurilor, reabilitarea şi
conservarea resurselor de sol şi apă, condiţii de viaţă îmbunătăţite;

41
Prin Hotărârea Guvernului nr. 474/2004, a fost înfiinţat, organizat şi
funcţionează Comitetul Naţional pentru Combaterea Secetei, a Degradării Terenurilor şi
a Deşertificării.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 923/2007 a fost aprobat Planul de măsuri
pentru elaborarea Strategiei naţionale pentru reducerea efectelor secetei pe termen scurt,
mediu şi lung.
B. Protecţia cantitativă:
Conform art. 101 din Legea nr. 18/1991, titularii obiectivelor de investiţii sau de
producţie care deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie sunt
obligaţi să ia măsurile de amenajare şi nivelare, dându-le, pe cât posibil, o folosinţă
agricolă.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 18/1991, liniile de telecomunicaţii şi cele de
transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentarea cu
apă, canalizare, produse petroliere, gaze şi alte instalaţii similare se vor grupa şi amplasa
de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii, diguri, canale de irigaţii
pentru a nu stânjeni producţia agricolă.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul

- activitatea de gestionare spaţială a teritoriului:


- se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului,
care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la:
- dezvoltarea spaţială echilibrată;
- protecţia patrimoniului natural şi construit;
- îmbunătăţirea condiţiilor de viata în localităţile urbane şi rurale;
- asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi
european.
- potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, la elaborarea
planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului se prevăd, în mod obligatoriu:
- măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic
al fiecărei zone şi localităţi;
- condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate;
- măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, de protecţie sanitară a captărilor de
apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor;
- este reglementată în România prin Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul;
- activitatea de amenajare a teritoriului:
- trebuie să fie:
- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un
ansamblu integrat;
- funcţională, trebuind sa ţină seama de cadrul natural şi construit
bazat pe valori de cultura şi interese comune;
42
- prospectivă, trebuind sa analizeze tendinţele de dezvoltare pe
termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi
sa ţină seama de acestea în aplicare;
- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor
ei politici la adoptarea deciziilor.
- scopul de bază îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a
politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local
pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale tarii, urmărindu-se
creşterea coeziunii şi eficientei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea;
- obiectivele principale sunt următoarele:
a) dezvoltarea economică şi socială echilibrata a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale, cu protecţia mediului şi a
peisajului cultural;
d) utilizarea raţională a teritoriului;
e) conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale;
- urbanismul:
- trebuie sa reprezinte o activitate:
a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor
planurilor de amenajare a teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind
gestionarea teritoriului localităţilor;
c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor,
definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi
plantaţii.
- scopul principal este stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin
realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung;
- cuprinde toate localităţile tarii, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi
distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu;
- principalele obiective sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi
locuitorii;
b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice
adecvate; extinderea controlată a zonelor construite;
d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi
natural;
e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate
localităţile urbane şi rurale;
43
f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
- aplicarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism
aprobate se asigura prin eliberarea certificatului de urbanism, care este actul de
informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau
locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile
necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni
imobiliare, potrivit legii;
- activitatea de amenajarea a teritoriului şi de urbanism:
- trebuie să se desfăşoare:
- cu respectarea autonomiei locale;
- pe baza principiului parteneriatului, transparenţei, descentralizării
serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi al
dezvoltării durabile;
- autorităţile administraţiei publice centrale şi locale răspund, potrivit legii,
de activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- la nivel naţional este coordonată de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor
Publice şi Locuinţelor, care exercită şi controlul statului privind aplicarea prevederilor
cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- prin documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism se înţelege:
- planurile de amenajare a teritoriului;
- planurile de urbanism;
- Regulamentul general de urbanism;
- regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii;
- documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director,
iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale;
- documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:
a) Planul de amenajare a teritoriului naţional;
b) Planul de amenajare a teritoriului zonal;
c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.
- documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi
reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii.
- documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
a) Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia;
b) Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;
c) Planul urbanistic de detaliu.
- toate documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism includ obligatoriu
măsuri de protecţie a mediului şi de realizare a echilibrului între dezvoltarea aşezărilor
umane şi protecţia mediului;

44
Protecţia animalelor, în general

Este reglementată în Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, modificată


şi completată prin Legea nr. 9/2008;
În conţinutul său actul normativ înserează măsurile necesare pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără deţinător.
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
reprezintă autoritatea naţională în domeniul protecţiei animalelor.

Prin deţinător de animale se înţelege:


- proprietarul animalului;
- persoana care deţine animalul cu orice titlu valabil;
- orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul;
Obligaţii ale deţinătorilor de animale:
- de a asigura aplicarea normelor sanitare veterinare şi de zooigienă privind
adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducţia, exploatarea, protecţia şi bunăstarea
animalelor;
- de a avea un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea, de a asigura
condiţiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona
şi/sau izgoni;
- de a asigura acestora, în funcţie de nevoile etologice, specie, rasă, sex, vârstă şi
categorie de producţie, următoarele: a) un adăpost corespunzător; b) hrană şi apă
suficiente; c) posibilitatea de mişcare suficientă; d) îngrijire şi atenţie; e) asistenţă
medicală.
Interdicţii pentru deţinătorii de animale:
1. să aplice animalelor rele tratamente şi cruzimi.
Prin rău tratament se înţelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea
animalelor, supunerea animalelor la eforturi inutile, precum şi neasigurarea condiţiilor
corespunzătoare de hrană, igienă şi sănătate.
Prin cruzime faţă de animale se înţelege:
a) omorârea animalelor, cu intenţie;
b) practicarea tirului pe animale domestice sau captive;
c) organizarea de lupte între animale sau cu animale;
d) folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla
agresivitatea;
e) folosirea de animale pentru expoziţii, spectacole, publicitate, realizare de filme
şi în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă suferinţe fizice şi psihice,
afecţiuni sau răniri;
f) abandonarea şi/sau alungarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea
omului. Abandonul constă în lăsarea unui animal aflat în proprietatea şi îngrijirea
omului, pe domeniul public, fără hrană, adăpost şi tratament medical.

45
g) administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale
animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului;
h) maltratarea şi schingiuirea animalelor;
i) intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor
scopuri necurative, cum ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale,
ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi dinţilor;
j) provocarea de suferinţe fizice şi psihice prin orice mijloace;
k) despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă;
l) capturarea animalelor prin alte metode decât cele prevăzute de lege;
m) folosirea armelor cu tranchilizant în alte situaţii decât pentru imobilizarea
animalelor.
2. eutanasierea câinilor, a pisicilor şi a altor animale, cu excepţia animalelor cu
boli incurabile constatate de medicul veterinar.
Deţinătorii de animale pot deţine animale sălbatice:
- pe o perioadă determinată de timp,
- în vederea îngrijirii şi recuperării fizice, pentru animalele aflate în impas de
supravieţuire,
- cu acordul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa
Alimentelor.
Alte prevederi legale privind protecţia animalelor:
a. deţinătorii de animale:
- au obligaţia de a îngriji şi trata în mod corespunzător un animal bolnav sau rănit;
- în situaţia în care selecţionează un animal pentru reproducţie au obligaţia de a
respecta caracteristicile anatomice, fiziologice şi comportamentale ale speciei şi rasei
respective, astfel încât să nu fie compromise performanţele, sănătatea şi bunăstarea
descendenţilor;
b. autoritatea sanitară veterinară:
- poate dispune tăierea sau uciderea, după caz, a unui animal bolnav ori rănit,
pentru a-l scuti de suferinţe fizice şi psihice inutile, în condiţii stabilite prin ordin al
preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.
- din considerente privind protecţia animalelor sau conservarea speciilor de
animale existente pe teritoriul ţării, poate impune anumite condiţii, precum şi limita sau
interzice importul, exportul, tranzitul şi comerţul cu animale, ţinând cont de
reglementările comunitare.
c. persoana care contribuie la dresarea unui animal are obligaţia de a folosi
mijloace de dresaj care să nu provoace traume psihice sau fizice, precum şi de a folosi
metode care să nu prejudicieze sănătatea ori bunăstarea animalului.
d. transportatorii au obligaţia de a transporta animalele în condiţii
corespunzătoare, în funcţie de specie, stare fiziologică, sex, vârstă, categorie de
producţie, pentru a evita rănirea ori epuizarea fizică şi/sau psihică a acestora.
e. animalele pot fi folosite în scop publicitar, în spectacole, expoziţii, competiţii
sau alte manifestări similare numai dacă:
46
- organizatorul asigură condiţiile legale de întreţinere ale animalelor;
- sănătatea şi bunăstarea animalelor nu sunt puse în pericol.
- se respectă interdicţia de a se administra animalelor substanţe ori de a fi supuse
unor procedee pentru creşterea sau diminuarea nivelului natural al performanţelor.
- se va cuprinde obligatoriu în comisia de organizare a competiţiilor şi/sau de
arbitraj şi un reprezentant al organizaţiilor de protecţie a animalelor.
f. animalele sunt supuse intervenţiilor chirurgicale numai în cazurile motivate,
sub anestezie locală sau, după caz, generală, numai de către medici veterinari, în spaţii
autorizate, cu excepţia situaţiilor în care intervenţia se impune la faţa locului.
g. animalele nu vor fi supuse unor suferinţe inutile în cazul sacrificării sau
uciderii.

Regimul juridic special al organismelor modificate genetic

Este reprezentat de următoarele acte normative:


- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2007 privind introducerea deliberată
în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2007 privind utilizarea în condiţii de
izolare a microorganismelor modificate genetic, modificată şi completată prin Legea nr.
3/2008.
A. În privinţa organismelor modificate genetic, în conformitate cu principiul
precauţiei, pentru evitarea efectelor adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului,
este interzisă:
- introducerea deliberată în mediu a unui organism modificat genetic în scop de
cercetare-dezvoltare sau în orice alte scopuri decât introducerea pe piaţă, fără
autorizaţie, emisă de autoritatea competentă, sau fără respectarea condiţiilor impuse prin
autorizaţie;
- introducerea pe piaţă a unui organism modificat genetic, ca atare sau parte
componentă a unui produs, dacă etichetarea şi ambalarea nu respectă condiţiile din
autorizaţie;
- efectuarea oricărei mişcări transfrontieră de organisme modificate genetic, ca
atare sau parte componentă a unui produs, dacă nu se face cu respectarea condiţiilor
impuse prin lege.
Aplicarea prevederilor legale în materie se realizează prin participarea şi
colaborarea următorului cadru instituţional:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
b) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
c) Comisia pentru securitate biologică;
d) Garda Naţională de Mediu;
e) autorităţi implicate, respectiv autoritatea publică centrală pentru agricultură,
autoritatea centrală sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor, autoritatea publică

47
centrală pentru sănătate, autoritatea publică centrală pentru protecţia consumatorilor şi
autoritatea publică centrală pentru educaţie, cercetare şi tineret.
Orice operator, înainte de introducerea deliberată în mediu a unui organism
modificat genetic sau a unei combinaţii de asemenea organisme în România, trebuie să
transmită o notificare autorităţii competente în vederea obţinerii autorizaţiei prevăzute
de lege.
Notificarea trebuie să conţină:
a) cererea de autorizare, care precizează tipul de organisme modificate genetic şi
activitatea propusă;
b) dovada achitării tarifului pentru evaluarea dosarului de notificare ;
c) dosarul tehnic conţinând informaţiile necesare pentru realizarea evaluării
riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului, ca urmare a introducerii deliberate în
mediu a unui organism modificat genetic sau a unei combinaţii de asemenea organisme ;
Autoritatea competentă decide privind notificarea, în termen de 15 zile de la data
înregistrării notificării.
În termen de cel mult 90 de zile de la începerea procedurii, autoritatea competentă
ia o decizie pe baza avizului fundamentat ştiinţific al Comisiei pentru securitate
biologică, a avizelor motivate ale autorităţilor implicate şi a sintezei consultării
publicului.
Decizia poate fi :
a) favorabilă. Autoritatea competentă eliberează autorizaţia, care stabileşte
condiţiile introducerii deliberate în mediu, la care notificatorul trebuie să se conformeze;
b) nefavorabilă. Autoritatea competentă respinge cererea de autorizare, dacă
introducerea propusă nu îndeplineşte condiţiile impuse prin prezenta ordonanţă de
urgenţă.
Notificatorul poate să procedeze la introducerea deliberată în mediu numai după
ce a primit autorizaţia din partea autorităţii competente, cu condiţia respectării acesteia.
Autorizaţia privind introducerea deliberată în mediu este emisă în limba română şi
limba engleză.
Autoritatea competentă poate suspenda sau anula autorizaţia privind introducerea
deliberată în mediu emisă. Suspendarea/anularea autorizaţiei se face după o notificare
prealabilă, prin care se poate acorda un termen pentru îndeplinirea obligaţiilor; pe
perioada suspendării desfăşurarea activităţilor este interzisă.
Importul, pentru prima dată, pentru cultivare comercială, al unui produs care
conţine sau constă într-un organism modificat genetic ori o combinaţie de asemenea
organisme, reprezintă introducere pe piaţă şi poate avea loc numai dacă:
a) importatorul a primit, în prealabil, o autorizaţie emisă de către autoritatea
competentă, dacă România este statul în care acest produs se introduce pentru prima dată
pe piaţă;
b) a fost emisă o autorizaţie pentru organismul modificat genetic sau produsul
modificat genetic, în cauză, de către autoritatea competentă a unui alt stat membru, şi

48
sunt respectate cu stricteţe condiţiile impuse, inclusiv cele referitoare la mediul şi/sau
zonele geografice precizate în respectiva autorizaţie.
Importul, pentru prima dată, al unui produs conţinând sau constând în organisme
modificate genetic ori o combinaţie de asemenea organisme, şi care urmează să fie
folosit direct ca aliment sau hrană pentru animale sau pentru prelucrare reprezintă
introducere pe piaţă şi poate avea loc numai dacă:
a) importatorul a primit, în prealabil, o autorizaţie emisă de autoritatea competentă
pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.829/2003, dacă România este locul unde s-a
introdus notificarea pentru prima dată. În sensul prezentului articol, autoritatea
competentă este Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor;
b) a fost emisă o autorizaţie pentru organismul modificat genetic sau produsul
modificat genetic, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.829/2003 sau în aplicarea
Directivei (CE) 18/2001, de către autoritatea competentă a unui alt stat membru, iar
evenimentul de transformare al organismului în cauză se regăseşte în lista produselor
modificate genetic aprobate pentru introducere pe piaţa comunitară pentru utilizare ca
aliment şi hrană pentru animale, din Registrul comunitar al alimentelor şi furajelor
modificate genetic, publicat pe pagina oficială de internet a Comisiei Europene.
Exportul unui produs conţinând sau constând în organisme modificate genetic ori
o combinaţie de asemenea organisme este permis numai pentru organisme modificate
genetic autorizate şi se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1.946/2003.
Exportul şi tranzitul organismelor modificate genetic sunt permise numai prin
punctele de trecere a frontierei de stat unde sunt organizate posturi de inspecţie la
frontieră stabilite pentru importul, exportul şi tranzitul mărfurilor supuse controalelor
fito-sanitare, sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.
În activitatea de control al mărfurilor care fac obiectul importului, exportului şi al
tranzitului şi care conţin sau constau într-un organism modificat genetic ori o combinaţie
de asemenea organisme, autoritatea vamală colaborează cu Garda Naţională de Mediu şi
cu autorităţile şi instituţiile implicate, conform competenţei acestora.
Orice persoană care produce organisme modificate genetic sau desfăşoară
activităţi de introducere deliberată în mediu şi/sau de introducere pe piaţă sau de import,
export, tranzit sau depozitare, manipulare sau transport al acestora sau a unei combinaţii
de asemenea organisme, ca atare sau componentă/e a/ale unui produs este răspunzătoare,
conform legislaţiei în vigoare, pentru orice prejudiciu adus persoanelor, proprietăţii,
mediului şi sănătăţii umane, ca urmare a acestor activităţi.
Se exceptează de la prevederile de mai sus situaţiile în care prejudiciul se
datorează forţei majore sau când o persoană este direct prejudiciată, exclusiv din vina
proprie sau din vina unei terţe persoane, rămasă neidentificată.
Răspunderea pentru un prejudiciu adus mediului şi remedierea unui eventual
prejudiciu adus prin activităţile cu organisme modificate genetic se realizează conform
legislaţiei în vigoare, naţionale, comunitare şi internaţionale.
49
B. În privinţa microorganismelor modificate genetic, în conformitate cu principiul
precauţiei, pentru evitarea efectelor adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului,
este interzisă utilizarea în condiţii de izolare acestora fără autorizaţia emisă de
autoritatea competentă.
Utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic se
desfăşoară numai în scopul şi în condiţiile prevăzute în autorizaţie.
Persoana care utilizează microorganisme modificate genetic în condiţii de izolare
este obligată să facă dovada unei pregătiri profesionale corespunzătoare şi să ia toate
măsurile necesare pentru a proteja sănătatea umană şi mediul.
Orice utilizator, înainte de a utiliza pentru prima dată în condiţii de izolare un
microorganism modificat genetic, indiferent de clasa de izolare, are obligaţia :
- de a notifica autoritatea competentă pentru ca aceasta, înainte de a emite o
autorizaţie, să se poată asigura că incinta propusă este corespunzătoare desfăşurării
activităţii respective şi nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea umană şi mediu.
- să asigure un sistem intern de biosecuritate în conformitate cu prevederile legale.
În cazul unui accident, utilizatorul este obligat să informeze autoritatea
competentă şi să comunice datele necesare pentru evaluarea efectelor respectivului
accident şi pentru luarea măsurilor corespunzătoare.
Reluarea activităţii de utilizare în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic, în cazul retragerii autorizaţiei, se realizează numai după reluarea
procedurii de notificare.
Proiectele de cercetare-dezvoltare care vizează microorganismele modificate
genetic nu pot fi finanţate fără depunerea din partea utilizatorului a unei copii după
autorizaţia prevăzută de lege.
Cadrul instituţional pentru utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic este asigurat de:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
b) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
c) autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare;
d) autoritatea publică centrală pentru sănătate;
e) autoritatea publică centrală pentru muncă şi protecţie socială;
f) autoritatea publică centrală pentru agricultură;
g) Comisia pentru securitate biologică;
h) Garda Naţională de Mediu, ca organ de control aflat în subordinea autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului;
i) Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor;
j) Autoritatea Naţională a Vămilor.
Înainte de a autoriza începerea utilizării în condiţii de izolare a unui
microorganism modificat genetic, se verifică pe baza documentaţiei furnizate de
notificator dacă au fost luate măsurile corespunzătoare de biosecuritate, pentru a se evita
efectele negative asupra sănătăţii umane şi asupra mediului.
50
Utilizatorul are obligaţia de a realiza, în scopul obţinerii autorizaţiei un document
care să cuprindă o evaluare a riscului utilizării în condiţii de izolare, sub aspectul
riscurilor asupra sănătăţii umane şi a mediului pe care le-ar putea implica aceste utilizări
Microorganismele modificate genetic se clasifică în 4 grupe, după gradul de risc
pe care acestea le prezintă, în acord cu gradul de cunoaştere al proprietăţilor acestora, în
particular cele legate de patogenitatea faţă de sănătatea umană şi mediu, precum şi de
probabilitatea ca aceste caracteristici să se manifeste. Grupele de microorganisme
modificate genetic sunt:
a) grupa 1: microorganisme modificate genetic care nu prezintă nici un risc sau
prezintă un risc neglijabil faţă de sănătatea umană şi mediu;
b) grupa 2: microorganisme care prezintă un risc scăzut de patogenitate faţă de
sănătatea umană şi mediu;
c) grupa 3: microorganisme care prezintă un risc moderat de patogenitate faţă de
sănătatea umană şi mediu;
d) grupa 4: microorganisme care prezintă un risc ridicat de patogenitate faţă de
sănătatea umană şi mediu.
Evaluarea riscului prin utilizarea microorganismelor modificate genetic trebuie să
conducă la o încadrare a utilizării în condiţii de izolare în una dintre următoarele 4 clase
de izolare:
a) clasa 1: activităţi care nu prezintă sau prezintă riscuri neglijabile, adică
activităţi pentru care este adecvat nivelul 1 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi
a mediului, în care se utilizează microorganisme modificate genetic aparţinând grupei 1;
b) clasa 2: activităţi care prezintă riscuri reduse, adică activităţi pentru care este
adecvat nivelul 2 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului, în care se
utilizează microorganisme modificate genetic aparţinând grupei 2 sau prin modificări
aparţinând grupei 1;
c) clasa 3: activităţi care prezintă riscuri moderate, adică activităţi pentru care este
adecvat nivelul 3 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului, în care se
utilizează microorganisme modificate genetic din grupa 3 sau, prin modificări,
aparţinând grupelor 1 şi/sau 2;
d) clasa 4: activităţi care prezintă riscuri ridicate, adică activităţi pentru care este
adecvat nivelul 4 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului, în care se
utilizează microorganisme modificate genetic din grupa 4 sau, prin modificări,
aparţinând grupelor 1, 2 şi/sau 3.
Încadrarea în una dintre cele 4 clase indică conformarea cu nivelurile de izolare.
Autoritatea competentă elaborează şi gestionează Registrul activităţilor de
utilizare în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic ca bază de date
electronică, elaborată în limbile română şi engleză.
Utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic are loc
numai în incintele înregistrate în Registru, care au urmat procedura de notificare şi au
primit autorizaţia de utilizare conform cu prevederile legale.

51
Etichetarea de către utilizator a recipientelor care conţin microorganisme
modificate genetic este obligatorie. Eticheta conţine semnul de pericol biologic, numele
microorganismului modificat genetic, data ambalării şi semnătura utilizatorului.
În cazul transportului transfrontieră eticheta conţine semnul de pericol biologic,
codul unic de identificare, unde există, data ambalării şi denumirea microorganismului
modificat genetic.
Microorganismele modificate genetic se ambalează şi se etichetează în
conformitate cu cele mai bune practici de laborator.
Planul de urgenţă este un document elaborat de utilizator şi care descrie
activităţile şi măsurile necesare pentru diminuarea sau eliminarea efectelor accidentelor
asupra sănătăţii umane şi mediului.
Înainte de începerea unei utilizări în condiţii de izolare, autorităţile implicate prin
activităţi de inspecţie şi control verifică:
a) planul de urgenţă şi informaţia necesară a fi furnizată ;
b) măsurile şi activităţile necesare pentru a evita posibile eşecuri în aplicarea
măsurilor de biosecuritate ce pot conduce la apariţia unor pericole serioase, cu efecte
imediate sau întârziate asupra sănătăţii umane din afara incintei şi/sau asupra mediului,
cu excepţia cazurilor în care planul de urgenţă a fost redactat conform altor acte
normative comunitare şi legislaţiei naţionale.
Informaţiile privind planurile de urgenţă sunt actualizate anual de către utilizator
şi puse la dispoziţia autorităţilor de control, autorităţilor administraţiei publice locale şi
publicului.
La sfârşitul fiecărui an autoritatea competentă elaborează şi transmite spre avizare
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în calitate de punct focal naţional
Biosafety Clearing-House - mecanismul internaţional de schimb de informaţii în
domeniul biosecurităţii, stabilit prin Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea,
un raport, în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene, privind utilizarea în condiţii
de izolare - clasele 3 şi 4, notificate pe parcursul anului respectiv, inclusiv descrierea,
scopul şi riscurile acestei/acestor utilizări.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se efectuează de către
personalul împuternicit al Gărzii Naţionale de Mediu.

Administrarea deşeurilor

Condiţii generale privind gestionarea deşeurilor sunt:


a) să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetaţie;
b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;
c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate/zonele de interes special.
Se interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deşeurilor.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului colaborează:
- cu celelalte autorităţi publice centrale si locale cu atribuţii in domeniul
gestionarii deşeurilor;
52
- cu autorităţile competente din statele membre pentru crearea unei reţele integrate
adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune tehnologii
disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor prevăzute in
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. Această reţea trebuie să asigure
Comunităţii Europene, in ansamblu, eliminarea integrală a deşeurilor sale, iar României,
îndeplinirea aceluiaşi obiectiv in mod individual, ţinând cont de condiţiile geografice sau
de necesitatea de instalaţii specializate pentru anumite tipuri de deşeuri.
Pentru îndeplinirea obiectivelor se elaborează planuri de gestionare a deşeurilor la
nivel naţional, regional, judeţean, inclusiv al municipiului Bucureşti, care trebuie să
conţină informaţii referitoare la:
a) tipurile, cantităţile, originea deşeurilor care urmează să fie valorificate sau
eliminate;
b) cerinţele tehnice generale;
c) prevederi speciale pentru anumite categorii de deşeuri;
d) amplasamente si instalaţii adecvate pentru valorificarea, eliminarea sau
depozitarea finală a deşeurilor.
e) persoanele fizice si juridice cu responsabilităţi in gestionarea deşeurilor;
f) estimarea costurilor pentru investiţiile privind operaţiile de valorificare si
eliminare;
g) măsurile de încurajare a raţionalizării operaţiilor de colectare, sortare si tratate a
deşeurilor.
Elaborarea si avizarea planurilor de gestionare a deşeurilor se face cu respectarea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri si programe.
Autorităţile publice si operatorii economici au obligaţia furnizării datelor necesare
elaborării planurilor, conform prevederilor legale.
Persoanele fizice sau juridice au obligaţia solicitării si obţinerii
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu, de la autoritatea competenta pentru protecţia
mediului, în situaţia în care desfăşoară operaţii4 cu deşeuri:
4
D1 Depozitarea pe sol si in sol (de exemplu, depozite si altele asemenea);
D2 Tratarea in contact cu solul (de exemplu, biodegradarea in sol a deşeurilor lichide sau a nămolurilor si altele asemenea)
D3 Injectarea la adâncime (de exemplu, injectarea deşeurilor pompabile in puţuri, saline sau cavităţi naturale si altele asemenea)
D4 Reţinerea pe suprafaţa delimitată (de exemplu, deversarea de deşeuri lichide sau de nămoluri in batale, iazuri ori lagune si altele
asemenea)
D5 Depozitarea in depozite special amenajate (de exemplu, dispunerea in celule etanşe separate, care sunt acoperite si izolate unele faţă
de celelalte si faţă de mediu si altele asemenea)
D6 Evacuarea deşeurilor intr-un corp de apa, cu excepţia mărilor/oceanelor
D7 Evacuarea in mari/oceane, inclusiv introducerea in subsolul marin
D8 Tratamentul biologic nespecificat la celelalte operaţii din care rezulta compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin
intermediul oricărei operaţii numerotate de la D1 la D7 si de la D9 la D12
D9 Tratamentul fizico-chimic nespecificat la celelalte operaţii din care rezultă compuşi sau amestecuri finale care sunt
înlăturate/îndepărtate prin intermediul oricărei operaţii numerotate de la D1 la D8 si de la D10 la D12 (de exemplu, evaporare, uscare,
calcinare si altele asemenea)
D10 Incinerarea pe sol
D11 Incinerarea pe mare
D12 Stocarea permanenta (de exemplu, amplasarea de containere intr-o mină si altele asemenea)
D13 Amestecarea/combinarea deşeurilor înainte de a fi supuse oricărei operaţii numerotate de la D1 la D12
D14 Reambalarea deşeurilor înainte de a fi supuse oricărei operaţii numerotate de la D1 la D13
D15 Stocarea înaintea oricărei operaţii numerotate de la D1 la D14, excluzând stocarea temporara, pana la colectare, la locul de
producere.
53
Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu cuprinde:
a) tipul si cantitatea de deşeuri;
b) cerinţele tehnice;
c) măsuri de precauţie;
d) locul de desfăşurare a activităţii;
e) metoda de tratare.
Se exceptează de la obligaţia prevăzută mai sus, in măsura in care deşeurile nu
sunt deşeuri periculoase, activităţile desfăşurate de persoanele fizice
autorizate/persoanele juridice care elimină propriile lor deşeuri la locul de producere,
precum si cele care desfăşoară operaţii de valorificare, dacă:
a) autorităţile competente au adoptat reglementari generale pentru fiecare tip de
activitate, prin care se stabilesc tipurile si cantităţile de deşeuri si condiţiile impuse
pentru ca activitatea respectivă să poată fi exceptată de la autorizare; şi
b) tipurile sau cantităţile de deşeuri şi metodele de eliminare sau valorificare sunt
in conformitate cu condiţiile generale prevăzute de lege.
Persoanele fizice autorizate/persoanele juridice se supun procedurii de înregistrare
stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Persoanele fizice autorizate/persoanele juridice care asigura, cu titlu profesional,
colectarea sau transportul deşeurilor, precum si cele care intermediază eliminarea sau
valorificarea deşeurilor pentru terţi se supun procedurii de autorizare conform legislaţiei
in vigoare.
In conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte", costurile operaţiilor de
eliminare se suporta de către:
a) deţinătorul de deşeuri care încredinţează deşeurile unui colector sau unui
operator economic;
b) deţinătorul anterior al deşeurilor sau producătorul produsului din care a rezultat
deşeul.
In situaţia in care producătorul/deţinătorul de deşeuri este necunoscut, cheltuielile
legate de curăţarea si refacerea mediului sunt suportate de către autoritatea administraţiei
publice locale. După identificarea făptuitorului, acesta urmează sa suporte atât
R1 Utilizarea in principal drept combustibil sau alte mijloace de generare de energie
R2 Recuperarea sau regenerarea solvenţilor
R3 Reciclarea/recuperarea de substanţe organice care nu sunt utilizate ca solvenţi (incluzând compostarea si alte procese de
transformare biologică)
R4 Reciclarea/recuperarea metalelor si a compuşilor metalici
R5 Reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice
R6 Regenerarea acizilor sau bazelor
R7 Valorificarea componentelor folosite pentru reducerea poluării
R8 Valorificarea componentelor din catalizatori
R9 Rerafinarea uleiurilor sau alte reutilizări ale acestora
R10 Tratarea solului cu rezultate benefice pentru agricultura sau reabilitări ecologice
R11 Utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre operaţiile numerotate de la R1 la R10
R12 Schimb de deşeuri in vederea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R11
R13 Stocarea de deşeuri înaintea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R12, excluzând stocarea temporară, până
la colectare, la locul de producere
54
cheltuielile efectuate de autoritatea administraţiei publice locale, cat si pe cele legate de
acţiunile întreprinse pentru identificare.

Controlul activităţilor legate de deşeuri


Persoanele fizice autorizate/persoanele juridice sau instalaţiile care efectuează
operaţiile cu deşeuri se supun inspecţiilor periodice ale autorităţii publice pentru
protecţia mediului in a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea.
Primarii unităţilor administrativ-teritoriale si persoanele autorizate de aceştia vor
controla:
a) generarea, colectarea, stocarea, transportul si tratarea deşeurilor menajere si de
construcţie si implementarea planului de gestiune a acestora;
b) eliminarea deşeurilor de producţie si a celor periculoase si implementarea
planului local de gestiune a acestora;
c) facilităţile si instalaţiile pentru stocarea si neutralizarea deşeurilor menajere si
de construcţie si cele pentru eliminarea deşeurilor industriale si periculoase.
Autorităţile publice teritoriale pentru sănătate exercită controlul sanitar al
activităţilor din domeniul gestiunii deşeurilor cu impact asupra sănătăţii populaţiei.
Autorităţile vamale, cele de control al frontierei şi reprezentanţi ai autorităţii de
protecţie a mediului controlează împreună cu alte autorităţi publice centrale si locale şi
iau masuri pentru asigurarea conformităţii încărcăturilor cu documentele însoţitoare şi
pentru respectarea prevederilor legale referitoare la îndeplinirea condiţiilor de import,
export si tranzit ale deşeurilor.

Regimul produselor de uz fitosanitar

Este instituit prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea,


comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultura şi silvicultura.
Produsele de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+) şi toxice (T) au
regimul produselor reglementate cu stricteţe, în care scop:
a) pentru fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea lor vor fi
înregistrate/autorizate numai persoanele juridice care dispun de personal calificat,
confirmat prin certificatul de atestare profesională, cu pregătire în domeniul
agricol/biologic sau silvic, de nivel superior şi mediu, precum şi de mijloacele necesare
depozitării, manipulării şi utilizării în siguranţă a acestor produse, pentru eliminarea
riscurilor de intoxicare a oamenilor, a animalelor şi de poluare a mediului înconjurător,
precum şi pentru protejarea albinelor;
b) fabricanţii, importatorii, comercianţii, distribuitorii şi utilizatorii autorizaţi se
vor înregistra, în mod obligatoriu, la serviciile de specialitate ale inspectoratelor
judeţene de poliţie în a căror rază teritorială aceştia urmează să-şi desfăşoare activitatea;
c) sunt interzise comercializarea, distribuirea şi utilizarea acestor produse de către
persoane fizice, precum şi de către persoane juridice neînregistrate/neautorizate;
55
d) utilizatorii autorizaţi se vor înregistra la unităţile fitosanitare, inspectoratele
judeţene pentru protecţia muncii, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi la
inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială aceştia urmează să-şi
desfăşoare activitatea;
e) la distribuirea produselor de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice
(T+) şi toxice (T), fabricanţii, importatorii şi distribuitorii înregistraţi au obligaţia să
ceară cumpărătorului certificatul de înregistrare (pentru comercianţi şi distribuitori), iar
utilizatorului autorizaţia de utilizare, să le verifice valabilitatea şi să le înregistreze într-
un registru special de evidenţă a distribuirii acestor produse, potrivit autorizaţiilor
eliberate. Registrele de evidenţă se sigilează şi paginile se numerotează de către unităţile
fitosanitare.
Prestatorii de servicii cu produse de protecţie a plantelor şi producătorii agricoli
persoane juridice pot redistribui cantităţile excedentare de produse de protecţie a
plantelor pe care le deţin, în limitele termenelor de valabilitate a acestora, după cum
urmează:
a) produsele de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+) şi toxice (T),
numai utilizatorilor autorizaţi sa lucreze cu astfel de produse, potrivit prevederilor legale
în vigoare;
b) celelalte produse de protecţie a plantelor clasificate ca nocive (Xn), iritante (Xi)
sau fără clasificare de periculozitate, la toţi utilizatorii, persoane juridice sau fizice,
numai pentru utilizare proprie, fiind interzisă recomercializarea acestora.
Utilizarea produselor de protecţie a plantelor se poate face numai în scopurile
pentru care au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu
normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate de autorităţile publice
centrale din domeniile agriculturii şi mediului.
Asistenta tehnică operativă în domeniul de protecţie a plantelor pentru
producătorii agricoli, cu precădere pentru producătorii din sectorul privat care nu dispun
de pregătire profesională adecvată, revine unităţii fitosanitare, precum şi specialiştilor de
la centrele agricole comunale, prin:
a) informarea din timp a producătorilor agricoli asupra agenţilor biologici de
dăunare specifici fiecărei culturi, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi combatere,
în funcţie de rezerva biologică existentă şi de evoluţia factorilor climatici;
b) orientarea producătorilor agricoli asupra necesarului de produse de protecţie a
plantelor pe care aceştia urmează să-l comande comercianţilor autorizaţi;
c) controlul stării de protecţie a plantelor a culturilor şi recomandarea măsurilor de
prevenire şi combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, în concordanţă cu
prevederile buletinelor de avertizare emise de către staţiile de prognoza şi avertizare
teritoriale;
d) îndrumarea producătorilor agricoli cu privire la executarea tratamentelor cu
pesticide, respectiv manipularea produselor, prepararea soluţiilor, reglarea maşinilor şi a
aparatelor de tratat, execuţia calitativă a tratamentelor, inclusiv asupra normelor
obligatorii privind protecţia muncii şi protecţia mediului;
56
e) organizarea periodică a instruirii teoretice şi practice a producătorilor agricoli,
cu privire la protecţia fitosanitara a culturilor.
În scopul reducerii riscului de impact asupra sănătăţii oamenilor şi a animalelor,
precum şi pentru protecţia albinelor şi a mediului înconjurător, sunt interzise:
a) aplicarea cu mijloace avio a produselor de protecţie a plantelor clasificate ca
foarte toxice (T+) şi toxice (T) în agricultură şi silvicultură;
b) aplicarea tratamentelor la plante melifere (care au florile cu mult nectar şi polen
din care albinele produc mierea), cât şi la cele care îşi realizează polenizarea cu ajutorul
albinelor, cu produse toxice pentru albine, în perioada înfloritului. Unele tratamente se
pot face numai în cazuri deosebite, cu aprobarea şi sub controlul unităţii fitosanitare, al
filialei silvice şi al agenţiei judeţene pentru protecţia mediului;
c) tratamentele cu produse a căror remanenţă depăşeşte timpul de pauză stabilit
pentru punerea în consum a produselor recoltate;
d) vânzarea şi punerea în consum a produselor agricole recoltate fără respectarea
timpului de pauză stabilit de autorităţile competente sau cu reziduuri de produse de
protecţie a plantelor peste limitele maxime admise;
e) efectuarea de tratamente cu produse de protecţie a plantelor interzise în zonele
de protecţie a apelor, de protecţie sanitară şi ecologica, precum şi în alte zone protejate,
stabilite de autorităţile competente;
f) utilizarea oricărui produs de protecţie a plantelor în alte scopuri decât cele
pentru care a fost omologat;
g) efectuarea de tratamente cu produse ale căror reziduuri se acumulează peste
limitele maxime admise în soluri, în ape, în furaje şi în produsele agroalimentare.
Responsabilităţile organizării asistenţei fitosanitare pentru toţi producătorii
agricoli pe teritoriul tarii, revine Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale, prin unităţile fitosanitare. Pentru domeniul silvic, responsabilitatea revine Regiei
Naţionale a Pădurilor – Romsilva, prin filialele silvice ale acesteia.
În fiecare judeţ, unitatea fitosanitară exercită atribuţiile de autoritate teritorială de
protecţie a plantelor.
Laboratorul Central pentru Carantină Fitosanitară:
- este o instituţie bugetară în subordinea Ministerului Agriculturii Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale;
- organizează şi îndrumă metodologic reţeaua de prognoză-avertizare şi carantină
fitosanitară;
- exercită controlul calităţii produselor de protecţie a plantelor, din producţia
interna şi din import;
- organizează şi conduce controlul fitosanitar vamal;
- autorizează şi îndrumă metodologic laboratoarele pentru controlul calităţii
produselor de protecţie a plantelor din cadrul unităţilor fitosanitare.
Agenţii economici care desfăşoară activităţi cu produse de protecţie a plantelor
sunt obligaţi sa furnizeze informaţiile solicitate de unităţile fitosanitare, la termenele şi

57
în condiţiile stabilite, cu respectarea limitelor privind secretul profesional şi comercial,
referitoare la aceste activităţi.

Regimul juridic special privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,


autorizarea şi controlul activităţilor nucleare stabilit prin Legea nr. 111/1996

1. Noţiune şi sferă de aplicare

Activitate nucleară este definită de legislaţia specială ca fiind orice practică umană care
introduce surse sau căi de expunere suplimentare, extinde expunerea la un număr mai
mare de persoane sau modifică reţeaua de căi de expunere, plecând de la sursele
existente, mărind astfel expunerea ori probabilitatea expunerii persoanelor sau numărul
de persoane expuse.
Material radioactiv înseamnă orice material, in orice stare de agregare, care
prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deşeurile radioactive.
Material nuclear semnifică orice materie primă nucleară si orice material
fisionabil special.
Materie primă nucleară constituie:
- uraniu conţinând un amestec al izotopilor aflat in natură;
- uraniu sărăcit in izotopul 235;
- toriu;
- orice forma a acestora, metal, aliaj, compoziţie chimică sau concentraţie;
Material fisionabil special cuprinde:
- plutoniu;
- uraniu 233;
- uraniu îmbogăţit in izotopul 233 sau in izotopul 235;
- orice material îmbogăţit artificial in oricare dintre izotopii menţionaţi anterior.
Minereu de uraniu si toriu reprezintă substanţa minerală în zăcământ sau extrasă
prin metode miniere care are un conţinut de uraniu şi/sau toriu mai mare de 0,004%.
Materiale de interes nuclear semnifică apa grea, grafitul, zirconiul si alte materiale
care, datorită unor proprietăţi nucleare specifice, sunt de interes deosebit pentru
domeniul nuclear.
Radiaţie ionizantă este oricare dintre următoarele radiaţii: alfa, beta, gama, X,
neutroni, electroni, protoni sau alte particule încărcate (nu se includ undele radio,
radiaţiile vizibile, infraroşii, ultraviolete, precum si radiaţiile laser, ultrasunetele etc.).
Surse orfane sunt sursele provenind din practici din trecut, trafic ilicit sau
pierdute, care nu se află sub controlul unui titular de autorizaţie.
Dispoziţiile legale privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea si
controlul activităţilor nucleare se aplică următoarelor activităţi şi surse:
a) cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea in
funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea,
importul si exportul instalaţiilor nucleare;
58
b) proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia-montajul, punerea in funcţiune,
funcţionarea, conservarea si dezafectarea instalaţiilor de minerit si preparare a
minereurilor de uraniu si toriu si a instalaţiilor de gospodărire a deşeurilor de la
mineritul si prepararea minereurilor de uraniu si toriu;
c) producerea, amplasarea si construcţia, furnizarea, închirierea, transferul,
manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul, tranzitul, importul si exportul instalaţiilor radiologice,
materialelor nucleare si radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor
radioactive si al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;
d) producerea, furnizarea si utilizarea aparaturii de control dozimetric si a
sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, a materialelor si dispozitivelor utilizate
pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum si a mijloacelor de containerizare
sau de transport al materialelor radioactive, special amenajate in acest scop;
e) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul
materialelor, dispozitivelor si echipamentelor prevăzute in anexa nr. 15 la Legea nr.
111/1996;
f) deţinerea, transferul, importul si exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor si echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor
nucleare si a altor dispozitive nucleare explozive, prevăzute in anexa nr. 1 la Legea nr.
111/1996;
g) realizarea produselor si serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;
h) realizarea produselor si serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de
control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor si
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;
i) sursele orfane, de la detectarea acestora pana la depozitarea finala ca deşeu
radioactiv.
Cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, fabricarea, importul, exportul, tranzitul,
deţinerea sau detonarea unei arme nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear
sunt interzise pe teritoriul României.
Importul deşeurilor radioactive si al combustibilului nuclear ars este interzis, cu
excepţia situaţiilor in care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, in afara
5
Lista materialelor, dispozitivelor, echipamentelor si informaţiilor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare si a altor dispozitive
nucleare explozive
1. Materiale de interes nuclear pertinente pentru proliferarea armelor nucleare si a altor dispozitive nucleare explozive;
2. echipamente si componente aferente special concepute sau fabricate pentru reactoare nucleare;
3. echipamente aferente special concepute si fabricate pentru uzine de reprocesare a combustibilului ars;
4. echipamente special concepute sau pregătite pentru uzine de conversie a plutoniului;
5. echipament aferent special conceput sau fabricat pentru fabrici de combustibil nuclear;
6. echipament aferent special conceput sau fabricat pentru uzine de separare a izotopilor de uraniu;
7. echipament aferent pentru uzine sau instalaţii pentru separarea izotopilor de litiu;
8. echipamente aferente special concepute pentru uzine, pentru producerea sau concentrarea apei grele, a deuteriului, a tritiului si a
compuşilor lor;
9. echipament de testare si măsurare folosit la producerea dispozitivelor nucleare explozive;
10. componente pentru dispozitive nucleare explozive;
11. echipamente industriale special concepute si pregătite pentru a fi utilizate in fabricarea materialelor, dispozitivelor si
echipamentelor menţionate la pct. 1-10, inclusiv a materialelor nucleare;
12. informaţii specifice nepublicate care se refera la materialele, dispozitivele si echipamentele menţionate la pct. 1-11.

59
teritoriului României, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive sau
combustibil nuclear ars, in baza prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte
încheiate cu parteneri comerciali cu sediul in străinătate, in condiţiile prevăzute de
legislaţia specială.

2. Regimul de autorizare

Activităţile si sursele prevăzute de lege, menţionate mai sus, necesită autorizaţie


eliberată de comisie, cu respectarea procedurii de autorizare specifice fiecărui gen de
activitate sau surse.
Fac excepţie:
- activităţile de transport al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;
- utilizarea aparaturii de control dozimetric si a sistemelor de detecţie a radiaţiilor
ionizante;
- realizarea produselor si serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de
control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor si
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;
Autorizaţia:
- poate fi folosită numai in scopul pentru care a fost eliberată, cu respectarea
limitelor si a condiţiilor precizate in aceasta.
- se eliberează persoanelor juridice, la cererea acestora, dacă fac dovada că
respectă prevederile legale.
- se poate elibera si unităţilor fără personalitate juridica, constituite conform legii,
strict nominalizate6, daca fac dovada ca respecta prevederile legii.
- se eliberează pe niveluri de exigenţă, in funcţie de riscurile asociate ale activităţii
desfăşurate;
- se solicita si, respectiv, se eliberează, simultan ori succesiv, separat pentru
fiecare gen de activitate sau pentru fiecare instalaţie nucleară ori radiologică cu
funcţionalitate proprie, din patrimoniul solicitantului, sau pentru fiecare tip distinct de
material radioactiv, de dispozitiv generator de radiaţii ionizante, de aparatură de control
dozimetric al radiaţiilor ionizante sau al gradului de contaminare radioactivă, de material
ori dispozitiv utilizat in scopul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, de mijloc de
containerizare sau de transport special amenajat in acest scop, pe care solicitantul
autorizaţiei de producere intenţionează sa-l realizeze, in vederea utilizării sau
comercializării.

6
Lista cuprinzând unităţile fără personalitate juridică ce pot fi autorizate
1. Cabinetele medicale constituite conform Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea si funcţionarea cabinetelor
medicale, cu modificările ulterioare
2. Cabinetele de libera practica a serviciilor publice conexe actului medical, constituite conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
83/2000
3. Unităţile legal constituite subordonate unor ministere cu acordul prealabil al persoanei juridice din care fac parte
4. Unităţile legal constituite din regiile autonome, companiile naţionale sau marile societăţi comerciale, care au obţinut in prealabil
acordul persoanei juridice din care fac parte.

60
Autorizarea unei faze de realizare sau de funcţionare a oricărei instalaţii nucleare
ori radiologice se poate face numai dacă fazele anterioare au primit toate tipurile de
autorizaţii necesare.
Fazele de autorizare a instalaţiilor nucleare sau radiologice sunt, după caz,
următoarele: a) proiectarea; b) amplasarea; c) producerea; d) construcţia si/sau montajul;
e) punerea in funcţiune; f) funcţionarea de probă; g) exploatarea; h) repararea si/sau
întreţinerea; i) modificarea; j) conservarea; k) dezafectarea.
Pentru fazele de realizare sau de funcţionare a instalaţiilor nucleare si radiologice
se pot elibera autorizaţii parţiale.
Titularul autorizaţiei va utiliza in desfăşurarea unor activităţi - prevăzute la art. 2
lit. a)-c) - numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru
aceste activităţi. Permisul de exercitare se eliberează, in baza unei evaluări si examinări,
de către comisie sau de către titularul de autorizaţie, numai pentru personalul propriu.
O condiţie prealabilă eliberării permisului de exercitare este obţinerea avizului medical
specific, in baza reglementarilor emise de Ministerul Sănătăţii.
Este necesar avizul organelor competente privind siguranţa naţională pentru
personalul care urmează să desfăşoare activităţi profesionale, cu caracter permanent sau
temporar, in punctele de lucru vitale din cadrul instalaţiilor nucleare sau care are acces la
documentele cu caracter secret.
Autorizaţiile se suspendă sau se retrag, in parte sau in întregime, de către emitent,
din proprie iniţiativă sau la sesizarea oricăror persoane fizice sau juridice, in toate
cazurile in care comisia constată că:
a) titularul autorizaţiei nu a respectat prevederile legale şi reglementările specifice
sau limitele si condiţiile prevăzute in autorizaţie;
b) nu sunt îndeplinite, integral si la termenul stabilit, măsurile dispuse de organele
de control abilitate prin lege;
c) apar situaţii noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură, necunoscute la
data eliberării autorizaţiei, care pot afecta desfăşurarea in condiţii de siguranţă a
activităţilor nucleare;
d) titularul autorizaţiei nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale cu privire la
constituirea surselor financiare pentru gospodărirea si depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive si a combustibilului nuclear uzat si dezafectarea instalaţiilor nucleare sau
asigurare de răspundere civilă pentru daune către terţi in caz de accident nuclear;
e) titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal constituit;
f) titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
Permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către emitent, din proprie
iniţiativă sau la sesizarea altor instituţii cu atribuţii de control, potrivit prezentei legi, sau
a persoanelor de specialitate, in toate cazurile in care emitentul constata ca:
a) titularul permisului de exercitare nu a respectat prevederile menţionate in
reglementările legale;
b) titularul permisului de exercitare încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea
juridică.
61
Comisia poate completa, revizui sau modifica, motivat, limitele si condiţiile
specificate in autorizaţiile sau permisele de exercitare.
Prelungirea perioadei de valabilitate a autorizaţiei sau a permiselor de exercitare,
reautorizarea sau eliberarea unui nou permis se fac in condiţiile legii
Retragerea, in mod excepţional, a autorizaţiei îndreptăţeşte pe titularul autorizaţiei
la primirea unei compensaţii din partea autorităţii care a dispus retragerea autorizaţiei.
Cuantumul compensaţiei se va determina ţinând seama atât de interesul public, cât si de
cel al titularului autorizaţiei retrase, precum si de motivele care au condus la retragerea
autorizaţiei. Cuantumul compensaţiei se stabileşte prin înţelegerea părţilor sau, in caz de
neînţelegere, de către instanţa judecătorească.
Autorizaţia se retrage fără compensaţie in următoarele situaţii:
a) titularul autorizaţiei a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
b) titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legii, dispoziţiile organelor de
autorizare si de control in materie sau limitele si condiţiile prevăzute in autorizaţie;
c) retragerea autorizaţiei s-a dispus datorita faptului ca personalul titularului, terţii,
populaţia sau mediul au fost expuse la riscuri peste limitele reglementate, generate de
activitatea autorizată.
Autorizaţiile se eliberează numai daca solicitantul autorizaţiei îndeplineşte
următoarele condiţii, după caz:
- este in măsură să demonstreze calificarea profesionala, pe funcţii, a personalului
propriu, cunoaşterea de către acesta a cerinţelor reglementarilor privind securitatea
nucleara si protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum si probitatea persoanelor
care au autoritate de decizie in conducerea lucrărilor pe timpul construcţiei şi exploatării
instalaţiei nucleare si radiologice sau in conducerea altor activităţi nucleare, dintre cele
menţionate;
- răspunde ca personalul care desfăşoară activităţi profesionale, cu caracter
permanent sau temporar, în punctele de lucru vitale din cadrul instalaţiilor nucleare sau
care are acces la documente cu caracter secret să fie demn de încredere si avizat conform
legii de organele competente in domeniul siguranţei naţionale;
- este in măsură să demonstreze că dispune de dotările tehnice, tehnologiile si
mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţilor;
- dă dovadă de capacitate organizatorică şi responsabilitate in prevenirea şi
limitarea consecinţelor avariilor, cu posibile efecte cu impact negativ asupra vieţii şi
sănătăţii personalului propriu, populaţiei, mediului, proprietăţii terţilor sau asupra
patrimoniului propriu;
- răspunde ca restul personalului propriu, care asigură funcţionarea instalaţiei, să
aibă nivelul necesar de cunoştinţe specifice funcţiei pe care o îndeplineşte, privind
exploatarea instalaţiei in condiţii de securitate nucleare, riscurile asociate si masurile de
securitate nucleara aplicabile;
- ia toate măsurile necesare, la nivelul normelor tehnologice şi ştiinţifice in
vigoare, pentru a preveni producerea daunelor care ar rezulta in urma construcţiei şi
funcţionării instalaţiei nucleare sau radiologice;
62
- instituie o asigurare sau orice altă garanţie financiară care să-i acopere
răspunderea pentru daune nucleare, cuantumul, natura si condiţiile asigurării sau
garanţiei fiind conforme celor prevăzute de lege si de convenţiile internaţionale la care
România este parte;
- răspunde de luarea masurilor necesare pentru prevenirea amestecului de orice
natură sau pentru înlăturarea perturbărilor datorate oricăror terţi in procesul decizional,
in timpul construcţiei şi pe durata funcţionării instalaţiei nucleare;
- propune un amplasament al instalaţiei nucleare sau radiologice care nu
contravine prevederilor legale si intereselor publice prioritare, cu privire la
necontaminarea apei, aerului si solului, si nu afectează funcţionarea altor instalaţii
situate in vecinătate;
- dispune de aranjamente materiale ăi financiare corespunzătoare şi suficiente
pentru colectarea, transportul, tratarea, condiţionarea şi depozitarea deşeurilor
radioactive generate din propria activitate, precum si pentru dezafectarea instalaţiei
nucleare, atunci când va înceta definitiv activitatea autorizată, si a achitat contribuţia
pentru constituirea surselor financiare pentru gospodărirea si depozitarea definitiva a
deşeurilor radioactive si a combustibilului nuclear uzat si dezafectarea instalaţiilor
nucleare;
- instituie si menţine un sistem conform reglementarilor specifice de protecţie
împotriva radiaţiilor ionizante;
- instituie si menţine un sistem conform reglementarilor specifice de protecţie
fizică a combustibilului nuclear, a materialelor nucleare si radioactive, a produselor si
deşeurilor radioactive, precum si a instalaţiilor nucleare, inclusiv a depozitelor de
combustibil nuclear, de materiale nucleare si radioactive, de produse si deşeuri
radioactive;
- instituie si menţine in activitatea proprie un sistem controlat de management al
calităţii, autorizat de comisie, şi se asigura că furnizorii săi de produse si servicii, cât şi
subfurnizorii acestora, in lanţ, instituie şi menţin propriul lor sistem controlat de
management al calităţii;
- instituie si menţine un sistem propriu, aprobat, de pregătire a intervenţiei in caz
de accident nuclear;
- instituie si menţine un sistem in conformitate cu reglementările de aplicare a
garanţiilor nucleare;
- deţine toate celelalte acorduri, autorizaţii si avize prevăzute de lege;
- instituie şi menţine un sistem de informare a publicului in conformitate cu
reglementările legale.

3. Obligaţiile titularului autorizaţiei şi ale altor persoane fizice sau juridice

63
Titularul autorizaţiei are obligaţia şi răspunderea de a lua toate măsurile necesare
pentru:
a) asigurarea si menţinerea:
- securităţii nucleare, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, protecţiei fizice,
planurilor proprii de intervenţie in caz de accident nuclear si asigurării calităţii pentru
activităţile desfăşurate sau a surselor asociate acestora;
- evidenţei stricte a materialelor nucleare si radioactive, precum si a tuturor
surselor utilizate sau produse in activitatea proprie;
b) respectarea limitelor si condiţiilor tehnice prevăzute in autorizaţie si raportarea
oricăror depăşiri, conform reglementarilor specifice;
c) limitarea numai la activităţile pentru care a fost autorizat;
d) dezvoltarea propriului sistem de cerinţe, regulamente si instrucţiuni care
asigura desfăşurarea activităţilor autorizate fără riscuri inacceptabile de orice natura.
Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează
sau a generat deşeuri radioactive este obligat:
a) să răspundă pentru gospodărirea deşeurilor radioactive generate de activitatea
proprie;
b) să suporte cheltuielile aferente colectării, manipulării, transportului, tratării,
condiţionării si depozitarii temporare sau definitive a acestor deşeuri;
c) să achite contribuţia legală la constituirea surselor financiare pentru
gospodărirea si depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive si a combustibilului
nuclear uzat si dezafectarea instalaţiilor nucleare.
Persoanele fizice si persoanele juridice care extrag sau prelucrează substanţe
minerale asociate in zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care in fluxul tehnologic
de prelucrare sunt susceptibile de a conţine materiale radioactive, au obligaţia să ia
masuri de verificare a materialelor si a utilajelor pe întregul ciclu de producţie,
manipulare, transport si depozitare, pentru a constata daca acestea prezintă o
concentraţie de substanţe radioactive sau o radioactivitate care depăşeşte, la un moment
dat, limitele de exceptare prevăzute de lege.
Răspunderea pentru daune nucleare, provocate in timpul sau ca urmare a
accidentelor ce pot surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute in autorizaţie ori a
altor activităţi care au avut ca urmare decesul, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane, distrugerea, degradarea ori imposibilitatea temporara de folosire
a vreunui bun, revine in întregime titularului autorizaţiei, in condiţiile stabilite prin lege
si prin angajamentele internaţionale la care România este parte.

4. Regimul de control

Controlul preventiv, operativ-curent si ulterior al respectării prevederilor legale se


efectuează de către reprezentanţii comisiei, anume împuterniciţi, la solicitanţii sau la
titularii de autorizaţii. Controlul se efectuează in incinta in care aceştia desfăşoară
activităţi supuse regimului de autorizare, in orice alt loc care ar putea avea legătură cu
64
aceste activităţi sau la oricare altă persoană fizică ori juridică ce ar putea desfăşura
activităţi, deţine instalaţii nucleare sau radiologice, materiale, alte surse ori informaţii, in
oricare dintre următoarele situaţii:
a) in vederea eliberării autorizaţiei solicitate;
b) in perioada de valabilitate a autorizaţiei, in mod periodic sau inopinat;
c) pe baza notificării titularului autorizaţiei;
d) atunci când ar putea exista instalaţii nucleare ori radiologice, materiale, alte
surse sau informaţii ori s-ar putea desfăşura activităţi dintre cele prevăzute de lege.
In urma controlului efectuat comisia poate dispune, dacă este cazul, suspendarea
activităţii desfăşurate si indisponibilizarea, prin punerea de sigiliu, a instalaţiilor
nucleare si radiologice, a materialelor radioactive, a materialelor nucleare, a materialelor
de interes nuclear sau a altor materiale, dispozitive, echipamente şi informaţii pertinente
pentru proliferarea armelor nucleare ori a altor dispozitive nucleare explozive,
neautorizate sau care prezintă pericol in exploatare ori deţinere.
Reprezentanţii comisiei, in exercitarea mandatului de control, au următoarele
drepturi:
a) să aibă acces la orice loc in care se desfăşoară activităţile supuse controlului;
b) să efectueze măsurătorile şi să instaleze echipamentul de supraveghere necesar;
c) să solicite prelevarea şi să primească eşantioane din materialele sau produsele
supuse, direct sau indirect, controlului;
d) să oblige persoana fizică sau persoana juridică controlată la asigurarea
îndeplinirii prevederilor menţionate mai sus şi să mijlocească extinderea controlului la
furnizorii săi de produse şi de servicii sau la subfurnizorii acestora;
e) să aibă acces la toate informaţiile, datele tehnice şi contractuale, sub orice
formă, necesare pentru îndeplinirea obiectivelor controlului, cu respectarea
confidenţialităţii, dacă deţinătorii solicită aceasta;
f) să oblige pe titularul autorizaţiei să transmită rapoarte, informaţii si notificări, in
forma cerută de reglementari;
g) să oblige pe titularul autorizaţiei să menţină evidenţa, in forma cerută de
reglementari, a materialelor, altor surse si activităţi supuse controlului şi să controleze
aceste evidenţe;
h) să primească, prin grija solicitantului sau a titularului autorizaţiei, echipamentul
de protecţie necesar.
După încheierea controlului, reprezentanţii comisiei au următoarele atribuţii:
a) să încheie un proces-verbal de control in care să consemneze rezultatele
controlului, acţiunile corective dispuse si termenele de rezolvare a acestora;
b) să propună suspendarea sau retragerea autorizaţiei sau a permisului de
exercitare, in condiţiile prevăzute de lege;
c) să propună sesizarea organelor de urmărire judiciară, in cazurile si pentru
faptele prevăzute de lege;
d) să dispună titularului autorizaţiei sancţionarea disciplinara a personalului
vinovat, in condiţiile prevăzute de prezenta lege;
65
e) să aplice titularului autorizaţiei, prin persoanele care, potrivit statutului
acestuia, îl reprezintă in raport cu autorităţile publice, sancţiunile contravenţionale
prevăzute in prezenta lege pentru persoanele fizice sau juridice;
f) să aplice sancţiunile contravenţionale prevăzute in lege personalului care se face
vinovat pentru săvârşirea acestor contravenţii.
Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea materială, disciplinară,
administrativă, penală sau civilă, după caz.

66