Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Facultatea de

Economie şi Administrarea Afacerilor Departamentul

Finanţe, Monedă şi Administraţie Publică

DREPTUL MEDIULUI
- suport de curs, Anul I, Master -

Autor,
Conf. univ. dr. Ada-Iuliana Popescu

1
 Cuprins

Capitolul 1. Premise ale reglementării relaţiilor privind mediul şi dezvoltarea

durabilă a societăţii umane .............................................................................................. 3
1.1. Noţiunea de mediu şi de protecţie a mediului .................................................................3
1.2. Poluarea şi implicaţiile sale ............................................................................................6
1.3. Mediul şi dezvoltarea durabilă ........................................................................................8
Capitolul 2. Dreptul mediului – ramură autonomă de drept....................................... 11
2.1. Noţiune ..........................................................................................................................11
2.2. Principiile dreptului mediului........................................................................................12
2.3. Izvoarele dreptului mediului ..........................................................................................21
2.4. Raportul juridic de drept al mediului ............................................................................22
2.4.1. Definiţie şi trăsături................................................................................................22
2.4.2. Elementele raportului juridic în dreptul mediului
...................................................22
Capitolul 3. Protecţia juridică a atmosferei ................................................................. 25
3.1. Cauzele şi efectele poluării atmosferei..........................................................................25
3.2. Reglementări juridice privind protecţia atmosferei
.......................................................26
3.2.1. Reglementări juridice privind protecţia stratului de ozon
......................................26
3.2.2. Reglementări juridice privind schimbarea climaterică
...........................................29
3.2.3. Reglementări juridice privind poluarea transfrontali eră a aerului
..........................33
Capitolul 4. Protecţia juridică a hidrosferei.................................................................. 38
4.1. Noţiune ..........................................................................................................................38
4.2. Reglementări juridice privind protecţia apelor curgătoare şi lacurilor
.........................38
4.3. Protecţia juridică a apelor marine şi a zonei costiere ...................................................46
Capitolul 5. Protecţia juridică a litosferei ..................................................................... 54
5.1. Degradarea solului ........................................................................................................54
5.2. Instrumente juridice internaţionale privind protecţia solului
.........................................55
5.3. Instrumente juridice naţionale de protecţie a solului şi subsolului
................................56
Capitolul 6. Biodiversitatea ............................................................................................ 60
6.1. Consideraţii generale ....................................................................................................60
6.2. Măsuri moderne privind protecţia biodiversităţii .........................................................62
6.3. Instrumente juridice internaţionale privind conservarea biodiversităţii
........................65
6.4. Instrumente juridice naţionale privind protecţia biodiversităţii
....................................75
Capitolul 7. Populaţia şi protecţia factorilor antropogeni de mediu ......................... 77
7.1. Populaţia .......................................................................................................................77
7.2. Aşezările umane ............................................................................................................78
7.3. Regimul juridic special al anumitor activităţi umane
....................................................80
Capitolul 8. Răspunderea juridică în dreptul mediului ................................................ 86
8.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului ..................................................................86
 8.2. Particularităţi ale condiţiilor de angajare a răspunderii în dreptul mediului
.................86
8.3. Formele răspunderii în dreptul mediului .......................................................................88
Bibliografie ....................................................................................................................... 92
Capitolul 1. Premise ale reglementării relaţiilor privind mediul şi
dezvoltarea durabilă a societăţii umane

1.1. Noţiunea de mediu şi de protecţie a mediului

Termenul de mediu, aşa cum îl definim astăzi, a apărut relativ re cent în

numeroase limbi vorbite în lume. Indiferent de origine sau de forma expresiei, preluarea
acestui termen de către limbajul comun denotă că degradarea mediului ambiant este un
proces evident cu repercusiuni grave în prezent.
Mai precis, începutul anilor 1960 marchează descoperirea efectelor nefaste ale
acţiunilor umane asupra mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, momentul lansării la
nivel mondial a campaniei de protecţie a mediului pe termen lung. Societatea civilă, urmând
atenţionările oamenilor de ştiinţă, a conştientizat pericolul propriei dispariții din cauza
diversificării dezordonate a activităţilor umane, pe fondul unui „boom” demografic, şi
a folosirii tehnologiilor moderne fără o evaluare preliminară a consecinţelor. Efectele
comportamentului uman neadecvat în raport cu mediul s-au concretizat în poluarea
atmosferei, determinând accelerarea procesului de încălzire globală, subţierea stratului de
ozon, ploile acide, degradarea solului, poluarea apelor fluviale, mareele negre, care afecte
ază în special litoralul marin, diminuarea în număr sau dispariţia unor specii de animale şi
pla nte sălbatice.
Astăzi, progresul tehnicii moderne a dus la investigaţii mai profunde şi elocvente
în ceea ce priveşte impactul activităţilor umane asupra mediul ui. Subţierea stratului de
ozon, încălzirea climaterică au devenit realităţi palpabile, pentru care se încearcă
găsirea unor soluţii viabile şi eficiente care să stopeze deteriorarea mediului ambiant şi a
propriei noastre existenţe.
Noţiunea de mediu comportă numeroase definiţii, atât în limbajul curent, cât şi în
cel
de specialitate.
În Dicţionarul explicativ al limbii române, mediul este definit ca fiind „cadrul
de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organisme
lor vii şi activităţilor umane”.
Plecând de la definiţia dată de savantul român Emil Racoviţă, din punct de
vedere strict ştiinţific, mediul a fost definit ca fiind „totalitatea condiţiilor energetice,
fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupuri de fiinţe şi cu care acestea
se găsesc în relaţii permanente de schimb” (Vancea, 1972, p.17).
 De asemenea, în limitele acestei din urmă definiţii, noţiunea de mediu este expl icată
şi instituită şi prin intermediul normei juridice internaţionale, comunitare sau naţionale.
În reglementarea din 1973, legiuitorul român a statuat că mediul înconjurător
este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane
care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determinând condiţiile de
viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”.
Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, în condiţiile noilor descoperiri ştiinţifice, a
regândirii strategiei mondiale de protecţie a mediului şi a recunoaşterii componentelor
întregii ambianţe ecologice în care se desfăşoară activităţile umane, definiţia juridică a
mediului înconjurător este actualizată şi întregită. Potrivit actului normativ în vigoare,
mediul constă în
„ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului” (O.U.G. nr.195/2005, art.1,
pct.2 1).
Ulterior, în 2002, Guvernul României, într-o ordonanţă de urgenţă referitoare la
gospodărirea integrată a zonei costiere a României (O.U.G. nr. 202/2002, Anexa 1, pct. 13 2),
punctează cu mai multă acurateţe principalele componente care alcătuiesc mediul
înconjurător:
1. resurse naturale biotice şi abiotice cum sunt aerul, apele subterane şi de suprafaţă,
solul, clima, fauna şi flora şi habitatul acestora;
2. bunurile care fac parte din mediul constituit şi din patrimoniul cultural;
3. aspectele caracteristice ale peisajului;
4. calitatea vieţii şi a mediului de viaţă, în măsura în car e au sau pot avea influenţă
asupra bunăstării şi sănătăţii omului; şi
5. interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus.
Această definiţie urmează îndeaproape textul Convenţiei Consiliului Europei privind
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu
(1993), care statuează că „mediul cuprinde: resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt
aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori; bunurile
care
compun moştenirea culturală şi aspecte caracteristice peisajului” ( Convenţia
Consiliului
1
Ordonanţa de urgenţă nr.195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of. nr.
1196 din 30 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
2
Ordonanța de urgență nr. 202 din 18 decembrie 2002 privind gospodărirea integrată a zonei
costiere, publicată în M.Of. nr. 965 din 28 decembrie 2002, cu modificările și completările
ulterioare.
Europei privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi peric
uloase pentru mediu, 1993, art. 1, pct.10).
De fapt, toate aceste definiţii se înscriu pe linia definiţiei da te mediului în
urma Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, în 1992.
Programul de Acţiune pentru secolul XXI (Agenda 21) elaborat în cadrul conferinţei
precizează că mediul înconjurător este „constituit din toate resursele car e condiţionează
cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul
constituit, patr imoniul natural şi cultural”.
În conformitate cu definiţiile expuse anterior, mediul înconjurător este alcătuit
din atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
Literatura juridică de specialitate şi reglementările existente în domeniu, vehic
ulează ca sinonime ale termenului de mediu înconjurător pe cele de mediu ambiant, mediu
biologic, mediu uman.
Definiţiile prezentate relevă tendinţa generală de a include între componentele
de mediu şi pe cele create de om, ca urmare a imposibilităţii disjungerii între factorii de
mediu biotici, abiotici şi cei umani aflaţi într-un proces complex de interacţiune.
Protecţia mediului înconjurător reflectă astfel acţiunea de „gospodărire a naturii”, aşa
cum sugerează şi etimologia cuvântului ecologie, care provine din combinaţia
cuvintelor greceşti oikos (casă) şi logos (ştiinţă). Gospodărirea naturii şi a habitatului
uman constituie obiectul de studiu al ecologiei, ştiinţă care, tocmai datorită complexităţii
obie ctului său de studiu, posedă o deosebită extensie interdisciplinară. Biosfera Terrei,
alcătuită din unităţi funcţionale numite ecosisteme, constituie teren de studiu pentru
numeroase ştiinţe, ecologia fiind cea care sintetizează cercetările întreprinse în cadrul
acestora şi al tuturor demersurilor relevante pentru protecţia mediului înconjurător.
Prognoza ecologică a devenit astăzi o necesitate şi o obligaţie, în vederea fundamentării şi
aplicării unor decizii economico-sociale.
Protecţia mediului ambiant implică astfel, de cele mai multe ori, aspecte prepo
nderent juridice, reglementări concretizate în instituţii juridice specifice. Protecţia medi ului
are drept scop folosirea raţională a resurselor şi corelarea activităţilor umane cu pr
otecţia factorilor naturali prin folosirea de tehnologii şi metode adecvate menţinerii echil
ibrului ecologic al planetei.
1.2. Poluarea şi implicaţiile
sale

Cuvântul poluare provine din latinescul polluero – a murdări, a pângări, iar poluarea
este un fenomen natural, generat de orice organism viu, inclusiv de om. Ea devine îns ă
un fenomen periculos atunci când lumea vie poluează mai mult decât poate curăţa sau refuză
chiar să cureţe.
Încă din cele mai vechi timpuri, romanii, perşii, arabii s -au impus prin
gospodărirea mediului de viaţă urban. Cu toate acestea, frământările sociale, politice,
economice au determinat indiferenţa socială faţă de poluare care a avut şi are efecte grave
asupra planetei şi asupra omului, în general.
Regulile privind protecţia mediului şi evitarea poluării, stabilite în urma Conferi
nţei de la Montreal din 1982, precizează, în articolul 1, ce se înţelege prin poluare:
„orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu
efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele
biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefac erile şi utilizările
legitime ale mediului”.
Legea română actuală privind protecţia mediului defineşte poluarea ca
fiind
„introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om,
de substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care poate
aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale
ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în
alte sc opuri legitime” (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2, pct. 51).
După cum se poate observa din definiţiile de mai sus, poluarea intervine ca urmare
a introducerii în mediu a unui agent sau factor poluant. În conformitate cu reglementare
română în domeniu, poluantul este „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă sau
gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”
(O.U.G. nr. 195/2005, a rt. 2, pct. 50).
Practic, introdus în mediu, în cantităţi care depăşesc limita de toleranţă a acest
uia, orice agent, chiar şi nepoluant, va deveni poluant, afectând echilibrul ecologic al
mediului ambiant. Acţiunea sa asupra mediului în aceste condiţii se va numi poluare.
 Poluarea o putem clasifica în mai multe categorii. Astfel, în funcţie de tipurile
de agenţi poluanţi, putem identifica poluarea naturală şi cea artificială. Poluarea naturală
e ste
proprie tuturor organismelor vii şi este determinată de deşeurile eliminate în urma
activităţii vitale a acestora. Aceste deşeuri constituie la rândul lor un mediu de viaţă
pentru alte vieţuitoare parazite.
Poluarea artificială este declanşată de toţi ceilalţi fa ctori poluanţi şi poate fi la
rândul ei chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin vibraţii),
biologică, genetică, estetică etc.
Activităţile umane au depăşit însă stadiul poluării naturale a mediului. În
prezent, poluarea artificială a mediului înconjurător a căpătat propor ţii dezastruoase ca
urmare a industrializării, a dezvoltării fără precedent a mediului de viaţă urban, a extinderii
agr iculturii industrializate şi intensive şi a intensificării transporturilor.
Poluarea industrială se manifestă sub diverse forme şi la sc ară diferită pe
glob. Concentrarea industriilor poluante în zone relativ restrânse ca arie geografică
facilitează combaterea poluării. Repartizarea lor omogenă pe suprafeţe mari ca întindere
pune deja probleme de natură financiară şi tehnică în vederea combaterii eficiente a poluării.
Agricultura este cea care are însă un impact major asupra mediului ambiant,
afectând solul, ca principal mijloc de producţie, element natural care nu po ate fi curăţat
şi regenerat decât în decurs de zeci de ani, prin acţiunea factorilor naturali. Defrişările
masive în vederea extinderii terenurilor agricole au dus de-a lungul timpului la adevărate
dezastre ecologice.
Agricultura poluează zone mult mai întinse decât activitatea industrială. Pe lâ
ngă suprafaţa de sol lucrată, chimizată pentru culturi, alte suprafeţe limitrofe vor fi afectate
ca urmare a transferurilor eoliene de substanţe chimice. Folosirea pe scară largă ş i
fără a cunoaşte efectele răspândirii în mediu a anumitor substanţe poate afecta şi calitatea
produs elor agricole. De asemenea, folosirea organismelor genetic modificate în agricultură
fără a cunoaşte îndeajuns efectul răspândirii lor în natură constituie unul dintre pericolele
actuale ale agriculturii moderne.
Urbanizarea excesivă are şi ea efecte nefaste asupra mediului şi a existenţei umane în
general. Gradul de sănătate a populaţiei care trăieşte în mediul urban este afectat în mod
direct de poluarea urbană. Poluarea fonică şi cea chimică, cu emanaţii de monoxid sau
dioxid de carbon, sunt răspunzătoare pentru stresul cotidian şi bolile cardio-vasculare şi
pulmonare.
Aglomeraţiile urbane sunt direct răspunzătoare şi de emanaţiile de gaze de seră care
accelerează procesul de încălzire globală a planetei. De asemenea, megalopolisurile sunt
mari consumatoare de energie electrică a cărei producere este ameninţată de diminuarea la
scară planetară a combustibililor fosili tradiţional folosiţi în acest scop.
 În acest context, combaterea poluării trebuie analizată din perspectiva largă a
previziunilor dezvoltării economiei mondiale şi a problemelor viitoare pe care omenirea le
va avea de înfruntat: schimbarea climaterică, penuria combustibi lilor fosili, găsirea de noi
surse de energie alternativă, creşterea demografică etc.

1.3. Mediul şi dezvoltarea

durabilă

Asigurarea unui mediu de viaţă sănătos pentru generaţiile prezente şi viitoare a

devenit o prioritate a lumii contemporane, pe fondul declanşării unei crize ecologice fără
precedent, ca urmare a poluării excesive a mediului şi a folosirii neraţionale a resurselor
naturale existente.
Dezvoltarea economică şi protecţia mediului se intercondiţionează.
Conştientizarea acestui fapt a fost ignorată până în anii 1980, când gravitatea şi multitudinea
problemelor ecologice a determinat o regândire a strategiilor de dezvoltare a societăţii
umane în tandem cu ocrotirea mediului.
Preocuparea pentru menţinerea calităţii mediului şi protecţia sa s -a concretizat la
scară globală, în 1972, la Conferinţa ONU pe această problemă. Treptat, s -au manifestat
preocupări
în domeniu şi la nivel naţional, regional, fundamentându-se chiar teorii ştiinţifice cu privire
la atitudinea societăţii umane faţă de mediul său natural de viaţă. Reconc ilierea omului cu
natura este esenţa acestei noi atitudini faţă de lumea înconjurătoare care, în ansamblul ei,
ne susţine
existenţa.
În acest context, conceptul de dezvoltare durabilă a fost introdus în limbajul de
specialitate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 42/1987 (Raportul
Brundtland) care a recomandat statelor lumii să îl considere un punct de plecare în
elaborarea strategiilor şi politicilor naţionale de dezvoltare economică, luând în calcul şi
protecţia mediului.
În analiza ştiinţifică şi teoretizarea noţiunii de dezvoltare durabilă s -au vehiculat
mai multe definiţii, dintre care reţinem cea potrivit căreia dezvoltarea durabilă este „un tip
de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a co
mpromite posiblităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe” (Marinescu,
2008, p.15).
 În practică, obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a pondera, de a
menţine într-un proces de interacţiune echilibrată şi flexibilă cele patru
elemente fundamentale: economic, uman, ambiental şi tehnologic (exemplu:
construcţia une i case, amplasarea unei centrale nucleare, promovarea unei industrii
potenţial poluante).
 Obiectivele specifice progresului social trebuie corelate simultan în toate cele p
atru domenii, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Statele lumii elaborează astăzi
strategii pe termen lung, strategii de dezvoltare durabilă prin care încearcă să pună de acord
dezvoltarea economică şi protecţia mediului.
Comisia Internaţională ONU pentru Mediu şi Dezvoltare a considerat că obiectivele
primordiale ale unei strategii de dezvoltare durabilă ar trebui să fie următoarele:
1. eliminarea sărăciei prin satisfacerea nevoilor esenţiale ale populaţiei: locuri
de muncă, hrană, apă potabilă, energie, locuinţe, sănătate;
2. asigurarea creşterii controlate, moderate a demografiei;
3.conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
4. descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la
luarea deciziilor şi uniformitatea acestora cu privire la mediu şi economie; şi
5. adaptarea tehnologică la nevoia de protecţie a mediului, fără a afecta progr
esul economic.
În prezent, din perspectiva strictă a protecţiei mediului, strategia dezvoltării dur
abile trebuie să cuprindă ca obiective specifice acestui domeniu: reducerea dependenţei de
combustibilii tradiţionali, găsirea unor noi surse de energie alternativă, promovarea fol
osirii resurselor regenerabile de energie, conservarea solului, susţinerea cercetării
ştiinţifice în vederea creării şi omologării unor tehnologii puţin poluante şi rentabile din
punct de vedere economic, reciclarea materialelor refolosibile, încurajarea consumului raţ
ional etc.
Din păcate, efortul organizatoric, dar mai ales financiar, care trebuie depus în v
ederea atingerii acestor obiective este de cele mai multe ori descurajant. Statele sărace ale
lumii, care de cele mai multe ori sunt şi cele mai poluate, nu sunt capabile să creeze
şi să susţină infrastructura necesară demersurilor constructive de protecţie a
mediului. Coop erarea internaţională în domeniu rămîne una dintre soluţiile viabile, dar şi
obligatorii, în circumstanţele actuale. De asemenea, ajutorul reciproc în domeniul protecţiei
mediului ţine de esenţa problemei însăşi, lipsa protecţiei unei verigi dintr-un ecosistem
alterând pe cale de consecinţă funcţionarea optimă a altui ecosistem, potrivit reacţiei în
lanţ. Cu toate acestea, strategiile şi măsurile luate în vederea protecţiei mediului
trebuie adaptate real ităţilor naţionale specifice, fără a exclude însă colaborarea
internaţională.
 România împărtăşeşte preocupările țărilor lumii privind protecţia mediului şi, în
consecinţă, a stabilit, încă din anul 1999, Strategia naţională pentru dezvoltare
durabilă
2000 – 2020, cu obiective pe termen scurt, mediu şi lung, care vizează sectoare
precum protecţia mediului în general, schimbarea climaterică, protecţia apelor, activităţile
silvice, gestionarea deşeurilor etc. Strategia a fost ajustată pentru concordanţă cu
viziunea Uni unii Europene asupra problemelor dezvoltării durabile, atingerea
obiectivelor pr ioritare în domeniul protecţiei mediului concretizându-se în Strategia
naţională pentru dezvoltarea durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030. Planurile
naţionale de acţiune detali ază maniera în care obiectivele prioritare vor fi atinse, în
încercarea de a îmbunătăţi pr ogresiv calitatea factorilor de mediu din România (Agenţia
Naţională pentru Protecţia Medi ului, Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului
, 2010).
Indiferent de sinonimele termenului de dezvoltare durabilă (viabilitate, susţinere pe
termen lung, fiabilitate) sau de interpretările şi definiţiile date acestui concept, se po
ate remarca consensul în ceea ce priveşte legătura indisolubilă care există între politica de
dezvoltare economică şi cea de mediu, legătură până nu demult ignorată sau considerată ca
inexistentă.
Capitolul 2. Dreptul mediului – ramură autonomă de drept

2.1. Noţiune

În ceea ce priveşte reglementarea juridică şi rolul acesteia în protecţia mediului şi

asigurarea unei dezvoltări durabile, opinia publică a obligat guvernele statelor lumii să ia
iniţiativa creării şi aplicării unor norme juridice cu eficienţă practică atât la nivel intern, cât
şi internaţional. Astfel, la nivel naţional au apărut texte legislative care susţineau lupta
împotriva poluării apelor continentale, mărilor, aerului sau a unor regiuni considerate unice
în lume. Cu toate acestea, apele fluviilor şi oceanelor, atmosfera, fauna şi flora sălbatică
există în afara frontierelor şi a limitelor impuse de legile naţionale, motiv pentru care
protecţia eficientă a mediului a necesitat şi reglementări juridice la nivel internaţi onal.
Problemele de mediu, extinse astăzi la nivel planetar, nu pot fi combătute decât prin
aplicarea unor norme juridice uniforme care să faciliteze în acelaşi timp şi cooper
area internaţională în domeniu. Astfel, dreptul se alătură ştiinţelor de mediu, în vederea
găsirii unor soluţii juridice eficace, ancorate în realitatea imediată.
Dreptul mediului s-a cristalizat ca ramură juridică în ultimii cincizeci de
ani,
concomitent cu augmentarea problematicii privind protecţia mediului.
Una dintre caracteristicile dreptului mediului, naţ ional sau internaţional, este că
acesta nu poate fi delimitat și definit în baza unor norme juridice imanente, care nu țin
seama de științele mediului. Or, geologia, chimia, fizica, biologia, ecologia şi alte
ştiinţe necesare cunoaşterii mediului furnizează mereu soluţii tehnice pentru protecţia
mediului înconjurător. Aceste soluţii, pentru a fi acceptate, trebuie însă implementate în
cadrul s ocietăţii umane printr-un proces care implică demersuri sociologice, economice şi
politice. Dreptul intervine abia în acest stadiu, funcția sa fiind aceea de a formula
regulile care să exprime voinţa legiuitorului în privința adoptării soluţiilor ştiinţifice
propuse pentru protecţia medi ului.
O altă caracteristică a dreptului mediului este legată de dificultatea trasăr ii
limitelor sale din cauza efectelor pe care normele juridice care reglementează relaţiile
în dre ptul mediului le pot avea asupra altor sectoare ale vieţii sociale şi implicit asupra
altor r amuri de drept. De exemplu, normele de reglementare a pescuitului influenţează
echilibrul ecologic marin, dar şi activitatea economică în sine, şi, de asemenea, sănătatea
pop ulaţiei.
 Din perspectiva izvoarelor dreptului mediului, domeniul reglementă rilor juridice
este
vast, îmbinând în mod obligatoriu şi necesar norme juridice interne şi internaţionale.
Legătura fundamentală dintre om şi natură a fost stabilită juridic încă din cele mai
vechi timpuri, însă abia după cel de-al Doilea Război Mondial legislaţia de mediu începe
să fie fundamentată, concretizându-se într-o ramură autonomă de drept, inclusiv în România.
Dreptul mediului reglementează o categorie complexă de relaţii interumane care
există ca urmare a utilizării, conservării şi dezvoltării mediului şi a componentelor sale.
Utilizarea mediului presupune folosirea raţională de către om a resurselor naturale;
conservarea mediului presupune menţinerea ecosistemelor existente prin măsuri speciale de
ocrotire, de ameliorare a factorilor naturali şi păstrare a valorilor naturale; protecţia
mediului obligă la combaterea poluării şi la refacerea eventualelor elemente de mediu afe
ctate, menţinând astfel echilibrul ecologic necesar asigurării unei existenţe normale.
În concluzie, putem afirma că ramura dreptului mediului „constă în ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitud
inea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri
economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi
relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă” (Marinescu, 2008, p.
54).
Normele juridice de dreptul mediului stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept vizate. În general, normele juridice de dreptul mediului sunt norme tehnice, a
căror nerespectare este sancţionată pe cale juridică: volumul admis al emisiunilor de p
oluanţi în aer, apă sau sol, condiţiile de ambalare, depozitare, transport, manipulare și fol
osire a substanţelor chimice cu un grad înalt de toxicitate etc. Astfel, normele tehnice de
mediu pot fi clasificate în următoarele categorii: normele care vizează calitatea mediului,
normele care stabilesc volumul admisibil de emisii poluante, normele care stabilesc pr
ocedeele folosite pentru evitarea poluării mediului şi optimizarea folosirii resurselor
naturale, normele de produs care stabilesc regulile privind ambalarea, transportul,
depozitarea produselor şi substanţelor periculoase.

2.2. Principiile dreptului mediului

Dreptul mediului se bazează, ca orice ramură de drept, pe reguli generale şi

speciale,
după care se conduce elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice specifice.
 Principiile dreptului mediului se regăsesc în acte normative internaţionale şi naţ
ionale,
asigurând coeziunea normelor juridice de specialitate şi aplicarea lor corectă şi
unitară.
Declaraţia de la Rio de Janeiro (1992) menţionează principiile materiale şi proced urale
care urmează să asigure legătura între dezvoltarea durabilă şi normele de drept, ace stea
din urmă reflectând măsurile concrete pentru atingerea unui astfel de tip de
dezvoltare. Astfel, principiile care vor guverna construcţia normativă materială vor fi:
utilizarea raţ ională a resurselor de către statele lumii, integrarea protecţiei mediului în
politicile de dezvoltare economică, dreptul statelor la dezvoltare, alocarea echitabilă
a resurselor în cadrul generaţiilor prezente şi între acestea şi cele viitoare ( intra- şi
inter-generational equity) şi internalizarea costurilor de mediu prin aplicarea
principiului „poluatorul pl ăteşte” (Rio Declaration on Environment and Development,
1992, principiile 3-8, 16). Principiile care vizează aspectele procedurale referitoare la
aplicarea normelor juridice sunt: participarea publicului la deciziile de mediu, evaluarea
impactului activităţilor umane asupra mediului (Rio Declaration on Environment and
Development, 1992, principiile 10 şi 17).
Cu toate acestea, există şi dificultăţi în aplicarea principiilor dreptului mediului. Ele
sunt generate de lipsa definirii exacte de către legiuitor a conţinutului lor. Astfel, în lipsa
unei interpretări din partea legiuitorului, explicarea regulilor de bază care animă r amura
dreptului mediului revine doctrinei juridice, care nu oferă însă o opinie unitară, creând
astfel dificultăţi în aplicarea acestora. De exemplu, O.U.G. 195/2005, care asigură
cadrul general privind protecţia mediului, cuprinde o enumerare a principiilor dreptului
mediului în art. 5, fără însă a le defini.
Principiile dreptului mediului pot fi clasificate după mai multe criterii.
Reţinem,
așadar:
- în funcţie de actele normative care le consacră: principii interne şi internaţionale;
- în funcţie de gradul de aplicabilitate: principii generale, de bază, şi principii
speciale;
- în funcţie de consacrarea expresă în lege: principii expres prevăzute de lege
şi principii doctrinare; şi
- în funcţie de tradiţia, vechimea aplicării lor: principii tradiţionale şi principii noi
(consacrate şi aplicate în ultimele două decenii).

A. Principiile generale care stau la baza protecţiei mediului pot fi la rândul

lor clasificate în principii interne şi principii internaţionale. Cele interne pot fi
împărţite de asemenea în principii de bază şi principii decizionale.
 1. Principiile interne de bază

Principiul potrivit căruia protecţia mediului este un obiectiv public de interes major
este instituit de legiuitorul român în articolul 1 al O.U.G. nr. 195/2005, act normativ care
reglementează protecţia mediului în România. Regimul activităţilor umane care au sau pot
avea impact asupra mediului trebuie reglementat prin norme imperative, ca urmare a
nevoii de protecţie a interesului public. Principiul se referă la mediu în ansamblul său,
indiferent de componente, protecţia acestora fiind asigurată şi individual, prin norme de
mediu specifice.
De asemenea, activitatea de protecţie a mediului este coordonată de structuri
organizatorice special instituite şi abilitate în acest sens (Ministerul Mediului şi Dezvoltării
Durabile, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului) şi este susţinută în acelaşi timp de
societatea civilă prin intermediul mass-media, al organizaţiilor non-guvernamentale
specializate, al altor organizaţii şi structuri informale interne şi internaţionale.

Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele

naturale în conformitate cu politica sa ecologică a fost consacrat internaţional prin
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2153/1996 şi introdusă în legislaţia internă a
României (art.135 lit.d din Constituţie). În consecinţă, statul român este proprietarul
resurselor care se găsesc în interiorul graniţelor sale, resurse a căror exploatare este
reglementată prin legea naţională. Resursele naturale aflate în afara teritoriului statului
vor fi supuse regimului juridic internaţional reglementat prin acorduri, tratate şi convenţii
elaborate și ratificate în acest sens.

Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor susţine

raţionamentul potrivit căruia costurile prevenirii accidentelor şi dezastrelor ecologice
este mult mai mic decât cel al reparării daunelor produse de acestea. Articolul 3 din legea r
omână precizează acest principiu, fără însă a-l defini.
În practică, respectarea principiului se poate realiza prin evaluarea de mediu a
planurilor şi activităţilor care vizează agricultura, piscicultura, silvicultura, transportul,
urbanismul, energia, industria, turismul, gospodărirea apelor, a deşeurilor etc. Potrivit legii
române, evaluarea de mediu este obligatorie pentru desfăşurarea anumitor activităţi cu risc
ridicat pentru mediu şi constă în „elaborarea raportului de mediu, consultarea p ublicului şi
a autorităţilor publice interesate de efectul implementării planurilor şi progr amelor,
luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul
decizional şi
asigurarea informării asupra deciziei luate” (art. 2 pct. 30). La această evaluare se adaugă
evaluarea impactului asupra mediului (art.2 pct. 31) şi evaluarea riscului (art. 2 pct. 32)
activităţilor care se doresc a fi întreprinse. În acest sens, l egea stabileşte obligaţiile ce
revin persoanelor fizice şi juridice care doresc să desfăşoare anumite activităţi cu risc
ecologic.

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului bio

- geografic natural este şi unul din scopurile consacrate ale protecţiei mediului. Toate r
esursele naturale oferite de natură, inclusiv organismele vii, trebuie utilizate raţional de către
om pentru a nu afecta existenţa ecosistemelor planetei, care depind unele de altele,
aflându-se într-o permanentă interacţiune. Funcţionarea optimă şi normală a biosferei
(totalitatea ecosistemelor planetei) trebuie menţinută prin conservarea tuturor speciilor de
plante şi animale prezente în natură. Din păcate, în practică, respectarea principiului nu
a fost întotdeauna un succes, lacunele legii sau ale aplicării sale defectuoase conducând la
dispariţia unor specii de plante şi animale (pasărea dodo, ploierul mare) sau la punerea lor
pe lista celor aflate pe cale de dispariţie (tigrul, rinocerul negru, delfinul de Mekong etc.).
Convenţia Naţiunilor Unite pentru protecţia mediului înconjurător de la Rio de
Janeiro (1992) impune statelor semnatare obligaţia conservării biodiversităţii şi a ecosi
stemelor, obligaţie ridicată ulterior la rangul de principiu general. Acesta este enunţat atât
în legea română, prin intermediul textului constituţional (art.135 lit. e), cât şi în O.U.G. nr.
195/2005 care asigură cadrul normativ general în domeniul protecţiei mediului (art.3 lit. f ).
Răspunderea pentru nerespectarea acestui principiu revine în primul rând
autorităţilor responsabile cu protecţia mediului, care au obligaţia monitorizării permanente
a echilibrului ecologic. În acest sens, potrivit normelor în vigoare, desfăşurarea
anumitor activităţi este condiţionată de evaluarea de impact asupra mediului, urmată
de propunerea unor soluţii tehnice care să asigure conservarea zonelor de habitat natural şi
a funcţiilor ecosistemelor. De asemenea, statul, din dorinţa de a stimula persoanele fizice
sau juridice să întreprindă şi lucrări de conservare a mediului, acordă o serie de facilităţi
financiare şi fiscale.

Principiul „poluatorul plăteşte” este una dintre cele mai cunoscute reguli de bază în
dreptul mediului. Legea română statuează acest principiu (art.3 lit. e), instituind
răspunderea persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi poluante, fără a se co
nforma normelor legale.
 Poluatorul va fi obligat să suporte consecinţele faptelor sale, în condiţiile în care nu
întreprinde acţiunile necesare pentru limitarea poluării la parametri stabiliţi, nu fol
oseşte tehnologiile nepoluante recomandate sau îşi desfăşoară activitatea fără autorizaţiile
de mediu necesare.
Din perspectivă economică, principiul „poluatorul plăteşte” cons tituie o metodă
de stabilire a costurilor de menţinere a poluării la un nivel acceptabil pentru mediu înco
njurător şi om. Astfel, o parte dintre specialiştii în domeniu susţin că natura
cheltuielilor afectate nepoluării este una productivă, creând un plus de valoare.
Din punct de vedere juridic, obligaţia de a suporta cheltuielile legate de evitarea,
limitarea, eliminarea sau diminuarea poluării are la bază riscul pe care unele activităţi
umane poluante îl presupun.
Aplicarea principiului nu trebuie însă realizată decât prin coroborarea acestuia
cu principiul interzicerii poluării. În caz contrar, se va ajunge la un paradox: „plătesc, deci
pot să poluez”.

Principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării vizează activităţile

umane poluante pentru care este necesară luarea unor măsuri specifice. În practică,
principiul obligă la folosirea tehnologiilor nepoluante sau care diminuează poluarea.
Tehnicile şi tehnologiile folosite în acest sens trebuie să fie cele mai bune, adică
cele care demonstrează eficienţă practică şi viabilitate în ceea ce priveşte limitarea
emisi ilor poluante.
De asemenea, respectarea principiului presupune utilizarea tehnologiilor disponibile,
adică cele deja omologate şi folosite în practică. Cu toate acestea, legea nu
interzice investirea în cercetarea şi dezvoltarea altor tehnologii noi, mai eficiente, care să
optimizeze activitatea prestată în raport cu mediul ambiant.
De asemenea, autorităţile cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului sunt obligate
să actualizeze permanent legislaţia în vigoare, raliind-o la normele internaţionale, să ofere
informaţii la zi cu privire la noile tehnici disponibile pentru prevenirea şi combaterea
poluării şi să verifice respectarea dispoziţiilor legale în acest sens.
Acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea, cel mai adesea, în cazul
managementului
deşeurilor.
 2. Principiile interne decizionale sunt cele care trebuie respectate cu ocazia luării
măsurilor operative, organizatorice, care au în vedere aspecte legate de p rotecţia mediului
în desfăşurarea diverselor activităţi umane.

Respectarea principiul precauţiunii în luarea deciziilor este o condiţie esenţială

pentru evitarea efectelor negative asupra mediului. Precauţia deciziilor vine pe fondul
datelor ştiinţifice care avertizează asupra potenţialelor riscuri şi pericole pentru mediul
înconjurător în cazul desfăşurării unor activităţi.
Principiul a fost consacrat în 1987 de Organizaţia Economică pentru Cooperare şi
Dezvoltare (OECD), fiind ulterior reiterat în Declaraţia Conferinţei de la Rio în 1992 şi,
pe plan regional, în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene.

Principiul interzicerii poluării intervine pe fondul creşterii demografiei şi a

intensificării activităţilor umane dăunătoare mediului înconjurător . Poluarea are
efecte devastatoare asupra acestuia, periclitând pe cale de consecinţă sănătatea şi viaţa
omului. În acest context, interzicerea poluării sub orice formă a trebuit instituită
juridic, prin norme imperative a căror nerespectare este sancţionată în condiţiile legii.
Asocierea măsurilor juridice cu cele educaţionale a devenit obligatorie pentru prevenirea şi
combaterea efic ientă a poluării mediului.

Participarea publicului la elaborarea şi luarea deciziilor de mediu constituie, de

asemenea, un principiu decizional consacrat destul de târziu, în 1972, prin Declaraţia
Conferinţei de la Stockholm privind protecţia mediului. Ulterior, această regulă a fost i
nserată în legislaţia statelor fie sub forma unui drept individual subiectiv, fie sub forma
unei obligaţii care incumbă statului.
Informarea publicului şi consultarea sa în luarea deciziilor de mediu a
fost reglementată pe larg în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare, fiind
considerată astăzi o manifestare a democraţiei şi a statului de drept. Evident, accesul la
informaţie se realizează în limitele ordinii publice, sănătăţii publice, securităţii naţionale şi
a nevoii de protecţie a mediului. Convenţia de la Aarhus (1998) reglementează toate
detaliile privitoare la accesul populaţiei la informaţia de mediu, instituind şi procedura
de urmat în v ederea consultării populaţiei. România a ratificat această convenţie,
incluzând în legislaţia actuală şi norme juridice reglementative în acest sens ( Legea nr.
544/2001 privind accesul liber la
informaţiile de interes public 3, H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informaţia
privind mediu4, H.G. nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării publicului la
5
elaborarea anumitor planuri şi programe în legătură cu mediul etc.). Totodată, în
legislaţia României au fost transpuse directivele şi deciziile-cadru ale Uniunii europene,
întregindu-se astfel cadrul normativ legat de accesul publicului la informaţia de mediu în
diferite sectoare (protecţia apei, a solului, gestionarea calităţii aerului, regimul juridic
al deşeurilor etc.). Autorităţile specializate din cadrul administraţiei publice ce ntrale
coordonează activităţile legate de accesul la informaţie şi consultarea cetăţenilor pentru
luar ea anumitor decizii de mediu. Câteva exemple pozitive de conversie a acestui
principiu în norme juridice adecvate şi ulterior într-un rezultat practic palpabil îl constituie
Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” 6, precum și
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, acte normative elaborate cu participarea
publicului.

3. Principii internaţionale de bază

Principiul sic utere tuo - tradus prin obligaţia statelor de a nu cauza daune medi
ului înconjurător al altor state prin activităţile exercitate pe propriul teritoriu - a apărut în
secolul al-XIX-lea ca o normă specifică desfăşurării activităţilor fluviale.
Consacrat ca regulă de bază în dreptul internaţional, în urma unui litigiu între SUA
şi Canada în 1941, principiul îşi găseşte astăzi fără echivoc aplicabilitatea în acele
activităţi care, desfășurate sub jurisdicţia sau controlul unui stat, sunt de natură a
produce daune transfrontaliere sau prezintă un asemenea risc.
Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975, Capitolul V, precizea ză că
statele sunt obligate să se asigure că nu cauzează deteriorarea mediului înconjurător și nu
afectează în acest fel alte state sau regiuni.

Principiul bunei vecinătăţi este o regulă internaţională de notorietate cu aplicabil

itate
directă şi în relaţiile de mediu. Vecinătatea geografică, spre deosebire de cea politică
sau

3
Legea nr. 544 privind accesul liber la informaţiile de interes public, publicată în M.Of. nr. 663 din 23
octombrie 2001, cu modificările și completările ulterioare.
4
H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informaţia privind mediu , publicată în M.Of. nr. 760 din
22 august 2005.
5
H.G. nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării publicului la elaborarea anumitor
planuri şi programe în legătură cu mediul, publicată în M.Of. nr. 406 din 10 mai 2006.
6
Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” , publicată în M. Of. nr.
283 din 7 decembrie 1993, cu modificările și completările ulterioare.
juridică, este un dat natural. În condiţiile dezvoltării fără precedent a tehnicii, şi vec
inătatea geografică poate ridica anumite probleme de mediu. Astfel, ţările vecine au
obl igaţia să prevină şi să combată de-a lungul frontierei naţionale eventualele efecte
negative asupra mediului.
O singură excepţie este admisă de la această regulă, anume, atunci când, deşi anumite
activităţi au consecinţe negative asupra mediului, ele sunt nesemnificative în comparaţie
cu avantajele pe cale le oferă populaţiei unui stat. Această excepţie este admisă în baza
toleranţei care trebuie să existe între vecini. De exemplu, construirea pe un fl uviu
comun a unei hidrocentrale care să asigure necesarul de energie electrică pentru populaţia
statelor riverane.
Principiul vizează protecţia principalelor elemente de mediu: apă, aer, sol, floră şi
faună.

Principiul informării şi cooperării între state a fost consacrat ca regulă de bază în

urma Conferinţei ONU de la Stockholm, în 1972. Statele trebuie să coopereze pentru
rezolvarea problemelor de mediu, asigurând în acest sens schimbul de informaţii şi
participînd la consultări bilaterale, regionale. Articolul 24 al Declaraţiei de la
Stockholm statuează:
„chestiunile internaţionale referitoare la protecţia şi ameliorarea mediului ar trebui să
fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate ţările mici sau mari, în condiţii de
egalitate, o cooperare asigurată printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau
prin alte mijloace (...), pentru a limita în mod eficace, a preveni, a reduce şi elimina a
tingerile aduse mediului rezultând din activităţile exercitate în toate domeniile (...)”.
În urma accidentului de la Cernobîl din 1986, Agenţia Interna ţională pentru
Energie Atomică a elaborat Convenţia referitoare la notificarea rapidă a unui accident nucl
ear, care impune statelor această obligaţie.
La nivel european, Consiliul Europei a stabilit, printr-o rezoluţie asupra poluării
aerului, că statele sunt obligate să se informeze reciproc şi la timp despre eventualele p
ericole la care expun mediul ambiant.
Principiul îşi dovedeşte aplicabilitatea mai ales în cazul producerii, transportului şi
depozitării substanţelor cu un grad ridicat de risc pentru me diul înconjurător, de
exemplu, deşeurile radio-active. Convenţia de la Basel privind controlul transportului
transfrontalier al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora (1989) reglementează
obligaţia informării şi cooperării statelor pentru evitarea poluării mediului ambiant.
 Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii trebuie considerat o regulă
internaţională de bază, datorită unităţii mediului şi nevoii protejării sale unitare. Ec
osistemele depind unele de altele, alcătuind biosfera în care existăm. Interacţiunea
permanentă dintre acestea face imposibilă şi ineficientă protejarea mediului pe sectoare.
Nevoia protejării patrimoniului comun a fost recunoscută ca principiu în anii 1960 şi
viza la acel moment spaţiul cosmic, adâncimile maritime abisale, regiunea Antarcticii,
sateliţii geostaţionari lansaţi în spaţiu şi spectrul frecvenţelor radioelectrice.
Principiul este reiterat de numeroase convenţii internaţionale şi regionale, dintre
care amintim: Convenţia privind marea liberă (Geneva, 1958), Tratatul internaţional cu
privire la Antarctica (Washington, 1959), Convenţia reglementând prevenirea poluării
marine de origine telurică (Paris, 1974), Convenţia cu privire la conservarea speciilor
migratoare aparţinând faunei sălbatice (Bohn, 1979), Convenţia ONU privind dreptul mării
(Montego Bay, 1982).
Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi nat ural
al umanităţii stipulează că „degradarea sau dispariţia unui bun al patrimoniului cultural şi
natural constituie o sărăcire nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii”.

Principiul prevenirii poluării este de asemenea una dintre regulile fundamentale

pe care statele lumii trebuie să o respecte. Este dovedit faptul că prevenirea poluării este
mai puţin costisitoare decât combaterea ulterioară a acesteia.
Doctrina şi practica au dat mai multe interpretări noţiunii de prevenire a
poluării, pendulând între permisivitate şi radicalism. Astfel, prevenire poate însemna
protecţie la sursă, poluare „minimă” sau „fără poluare”.
Dintre cele mai importante documente internaţionale care consacră acest
principiu amintim: Convenţia internaţională privind prevenirea poluării apelor maritime cu
hidrocarburi (Londra,1954), Convenţia internaţională cu privire la prevenirea poluării de
către nave (Londra, 1973), Convenţia reglementând prevenirea poluării marine de origine
telurică (Paris, 1974), Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane (Barcelona,
1976) etc.

4. Principii internaţionale specifice

 Principiul nediscriminării presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor ca
uzate pe teritoriul altor state cu cele care se produc sau se vor produce în ţara în care sunt
localizate sursele de poluare (Convenţia Nordică asupra protecţiei mediului , 1974,
art.2). Cu alte cuvinte, victimele poluării transfrontaliere vor beneficia de acelaşi
tratament de care beneficiază şi persoanele afectate de poluare în ţara sursă.

Principiul interzicerii poluării îşi găseşte aplicabilitatea atât la scară internaţională,

cât şi naţională şi implică colaborarea statelor în vederea găsirii celor mai bune soluţii
pentru evitarea poluării mediului, soluţii de natură tehnică dar şi juridică sau financiară.
Sistemul de monitorizare a mediului înconjurător (G.E.M.S. – S.G.M.M.), creat în
urma Conferinţei de la Stockholm, supraveghează permanent gradul de poluare al
planetei prin colectarea de date privind calitatea mediului.

Principiul „poluatorul plăteşte” se aplică şi la nivel internaţional, fiind statuat în

Declaraţia de la Rio de Janeiro, Principiul 16, şi considerat o cutumă internaţională
regională de către OECD şi statele Uniunii europene. Făcând parte şi din categoria
principiilor interne de bază, specificitatea sa constă în instituirea conceptului de
responsabilitate extinsă a poluatorului, aşa cum am arătat mai sus.

2.3. Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului sunt numeroase. Ele cuprind numai norme imperative, o
mare parte dintre acestea fiind însă de natură tehnică, şi doar nerespectarea lor fiind
sancţionată juridic.
În dreptul român, principalele categorii de izvoare ale dreptului mediului
sunt
următoarele:
1. Constituţia – art. 135, art. 44;
2. Legea – Codul silvic; legea cadru privind protecţia mediului, alte legi speciale
cu incidenţă asupra protecţiei mediului (legea apelor, legea fondului cinegetic şi
a protecţiei vânatului, legea privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura etc.);
3. Hotărârile şi ordonanţele de Guvern – O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate,
 conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice 7, O.U.G. nr.
68/2007 privind răspunderea de mediu, prevenirea şi repararea prejudiciului
asupra mediului 8 etc.;
4. Decretele Preşedintelui – doar în măsura în care conţin norme juridice cu referire
la aspectele legate de mediul
înconjurător;
5. Ordinele miniştrilor şi actele administraţiei publice locale ;
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi care au
fost ratificate de către Parlament; şi
7. Cutuma internaţională – reguli juridice ridicate la rangul de principii jus cogens,
precum principiul „bunei
vecinătăţi”.

2.4. Raportul juridic de drept al mediului

2.4.1. Definiţie şi trăsături

În dreptul mediului, raportul juridic se stabileşte între persoane fizice sau juridice,
în calitate de subiecte active sau pasive. Includem aici şi autorităţile statului care pot avea şi
ele calitatea de subiect activ sau pasiv al raportului juridic de mediu.
Raportul juridic de mediu poate fi definit ca o relaţie socială care ia naştere între
persoane fizice sau juridice, relaţie cu referire la prevenirea şi combaterea poluării,
protecţia, conservarea şi dezvoltarea durabilă a elementelor mediului .

2.4.2. Elementele raportului juridic în dreptul mediului

Subiectele raportului juridic de drept al mediului sunt persoanele fizice şi persoanele

juridice. Acestea din urmă pot fi publice sau private. Astfel, putem avea implic ate într-
un raport juridic de drept al mediului: persoane juridice publice – autorităţi, instituţii sau
organe
7
O.U.G. nr. 57 privind regimul ariilor naturale protejate, conser varea habitatelor naturale, a florei
şi faunei sălbatice, publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările
ulterioare.
8
O.U.G. nr. 68 privind răspunderea de mediu, prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului ,
publicată în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările ulterioare.
ale statului, unităţi administrativ-teritoriale sau persoane juridice private – organizaţii
non-
guvernamentale, asociaţii, fundaţii.
De asemenea, subiectele raportului juridic pot avea naţionalitate română sau stră
ină sau pot avea sediul fie în România, fie în străinătate. În acest din urmă caz, raportul
juridic de mediu va putea fi reglementat, dacă este cazul, şi de normele dreptului
internaţional al mediului.
Conţinutul raportului juridic de drept al mediului îl constituie dr epturile pe care şi
le pot exercita şi obligaţiile pe care şi le pot asuma subiectele de drept în cadrul relaţiei
lor juridice, drepturi şi îndatoriri referitoare la conservarea mediului şi
dezvoltarea componentelor acestuia. Dintre drepturi menţionăm dreptul la un mediu
sănătos, dreptul la despăgubiri etc. Obligaţiile instituite prin normele dreptului mediului au
o anumită particularitate, în sensul că revin tuturor subiectelor de drept, indiferent de
sursa lor de provenienţă: Constituţie, lege cadru, ordonanţă etc. Bineînţeles, obligaţiile
sunt generale, dar şi specifice, în funcţie de subiectul de drept căruia îi revine executarea lor.
Astfel, persoanele fizice au obligaţii limitate la existenţa lor personală, legate
de nepoluarea şi conservarea mediului. Statul şi autorităţile sale specializate au
obligaţia menţinerii unui mediu sănătos, refacerea elementelor de mediu, diminuarea
poluării, conservarea ecosistemelor existente pe teritoriul statului, informarea publicului cu
privire la problemele de mediu. În vederea executării corespunzătoare a acestor obligaţii,
autorităţ ile de stat abilitate elaborează strategii de mediu, dezvoltând programe de
restructurare şi conservare.
Celelalte persoane juridice, de exemplu agenţii economici, au obligaţii specifi ce,
în concordanţă cu activităţile de producţie desfăşurate: obţinerea autorizaţiei de mediu,
suportarea costurilor poluării, investirea în tehnologii nepoluante sau pentru
diminuarea poluării etc.
Obiectul raportului juridic de drept al mediului constă în comportamentul subiectelor
raportului juridic. Conformarea subiectelor de drept cu normele juridice se concretizează
în acţiunile sau inacţiunile prescrise de lege.
Pe cale de consecinţă, principalele izvoare ale raportului juridic de drept al medi
ului sunt acţiunile umane, alături de evenimente care se produc independent de voinţa
omului (inundaţii, cutremure, alunecări de teren etc.).
În disciplinarea comportamentului uman, putem afirma că principalele aspecte pe
care
normele dreptului mediului le reglementează sunt următoarele:
- organizarea şi instituţionalizarea activităţilor sociale privind protecţia şi
ameliorarea mediului;
- promovarea obiectivelor dezvoltării durabile;
- protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului; şi
- promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei mediului.
Capitolul 3. Protecţia juridică a atmosferei

3.1. Cauzele şi efectele poluării atmosferei

Protecţia atmosferei terestre face obiectul reglementărilor naţionale şi internaţi

onale
prin care se încearcă de fapt să se prevină şi să se combată poluarea aerului.
Atmosfera terestră este învelişul gazos care înconjoară Pământul şi care are o
compoziţie de 78% azot, 21% oxigen şi 1% alte gaze (bioxid de carbon, heliu, argon etc.).
Definiţia ştiinţifică şi juridică folosită în legislaţia română include şi stratul pr
otector de ozon care înconjoară planeta (Legea nr. 104 privind calitatea aerului
înconjurător 9, Anexa 9, lit.B).
Principalele probleme care trebuie avute în vedere în cazul protecţiei aerului şi
a calităţii sale sunt: subţierea stratului de ozon, schimbarea climaterică şi poluarea
transfrontalieră. Eforturi în ceea ce priveşte crearea unor reglementări adecvate şi coerente
există atît la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.
Cauzele poluării aerului şi ale modificării calităţii sale sunt numeroase.
Poluarea aerului poate fi naturală şi artificială. Cea naturală se datorează fenomenelor
naturale care survin în mediu: erupţii vulcanice, emanaţii de gaze naturale, furtuni de nisip
etc. Poluarea artificială este determinată de activitatea omului. Poluanţii sunt primari (emişi
direct în aer) şi secundari (care există în urma combinaţiilor de poluanţi primari
survenite spo ntan în atmosferă).
Substanţele care determină poluarea artificială a aerului sunt d ioxidul de
carbon,
hidrocarburile, substanţele minerale, radioactive, sulfuroase, bacteriile, gazele cu efect
de seră.
Spre deosebire de poluanţii naturali, cei artificiali sunt mai greu de eliminat
prin procesele naturale care au loc la nivelul mediului. Poluarea naturală este ocazională,
spre deosebire de cea artificială care, în general, se manifestă constant, ca o consecinţă a
desfăşurării unor activităţi umane.
Principalele efecte ale poluării aerului şi implicit ale atmosferei sunt: încălzirea
atmosferei, ploile acide, distrugerea stratului de ozon, dispariţia unor specii de plante
şi animale.
3.2. Reglementări juridice privind protecţia atmosferei

Protecţia atmosferei face obiectul reglementărilor juridice naţionale şi internaţi

onale, concentrate pe cele trei aspecte distincte precizate anterior: protecţia stratului de ozon,
schimbarea climaterică ca efect al încălzirii globale a atmosferei şi poluarea transfrontalieră.

3.2.1. Reglementări juridice privind protecţia stratului de ozon

Aproximativ 90% din ozonul prezent în atmosferă se află localizat în stratosferă şi

troposferă. Însă stratul de ozon care ne protejează de razele ultraviolete şi de efectele lor
dăunătoare se găseşte în stratosferă.
Aproape de un miliard de ani ozonul apără ecosistemele planetare protejând existenţa
biosferei. Astăzi însă, datorită poluării excesive, stratul de ozon stratosferic se subțiază.
Vina este a acelor activităţi umane nocive care modifică procesul natural de interacţiune
chimică ce se desfăşoară continuu la acest nivel al atmosferei. În medie, la fiecare milion de
molecule de aer, doar cinci dintre ele sunt de ozon, şi aceasta datorită eliberării în aer
a mai multor poluanţi primari şi secundari, în special compuşi ai clorului, care se
interpun în reacţiil e chimice naturale ce generează şi menţin ozonul în atmosferă la un
nivel optim vieţii. Acest lucru a fost constatat de către oamenii de ştiinţă în 1985, când s-a
observat că stratul de ozon de deasupra Antarcticii era diminuat cu 50% faţă de nivelul
anilor 1960, dând naştere aşa- numitei „găuri de ozon”.
Cercetătorii de specialitate au constatat că subţierea stratului de ozon afectează
iremediabil sănătatea umană, conducând la proliferarea cancerului, a cataractelor, la
slăbirea sistemului imunitar al omului. De asemenea, elementele de mediul sunt şi
ele afectate ireversibil prin poluarea culturilor agricole, dispariţia fitoplanctonului – cu
afectarea ecosistemului marin şi a întregului lanţ trofic –, stoparea fotosintezei, care
determină dispariţia unor specii de plante şi animale, creşterea poluării ozonului
troposferic, fapt care d etermină accelerarea încălzirii globale şi degradarea
materialelor fotosensibile precum plasticul,
bumbacul, cauciucul şi lemnul.

9
Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M. Of. nr. 452 din 28 iunie 2011,
cu modificările și completările ulterioare.
 Crearea şi adoptarea de către statele lumii a unor reglementările internaţionale
privind stoparea subţierii stratului de ozon a fost unul dintre succesele neaşteptate ale
dreptului internaţional al mediului. Succesul disponibilităţii statelor în acest sens s -a
datorat se pare următoarelor aspecte:
1. existenţa unor concluzii ştiinţifice unitare cu privire la pericolul d
eterminat
de subţierea stratului de ozon;
2. controlul emanaţiilor de cloruri de către SUA, înainte de începerea
negocierilor internaţionale, demonstrând existenţa reală a efectelor nocive
ale acestor substanţe şi importanţa eliminării lor;
3. numărul relativ mic de industrii poluante cu cloruri şi substanţe
refrigerante, statele posesoare fiind de acord să le supună controlului
internaţional;
4. ajutorul tehnic şi logistic oferit de comunitatea inter naţională în
vederea
găsirii unor soluţii viabile; şi
5. dezvoltarea unor mecanisme instituţionale care să atragă şi statele mai
puţin
convinse de gravitatea problemei.
Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon (1985) a fost negociată pe
fondul unor concluzii ştiinţifice încă nefundamentate la acea dată. În consecinţă, tratatul a
fost negociat fără a reglementa modalităţile specifice de control al poluării stratului de
ozon, dar a accentuat măsurile de cooperare internaţională şi de cercetare ştiinţifică.
Doi ani mai târziu, Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care
subțiază stratul de ozon a pus bazele unei reglementări internaţionale solide cu privire
la această problemă a umanităţii. Instituirea acestor norme juridice comune a fost un
succes, ca urmare a faptului că, deşi interzice folosirea unor substanţe cu efecte directe
asupra subţierii stratului de ozon, protocolul reglementează în mod concret şi problema
statelor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate al căror progres ar putea fi afectat de
aceste restricţii. Astfel, Protocolul instituie norme speciale privind ajutorul financiar şi
accesul la tehnologiile necesare pentru aceste state (Guruswamy, 2007, pp. 283-284).
De asemenea, Protocolul fixează ca obiectiv final stoparea folosirii substanţelor care
afectează stratul de ozon.
Protocolul a intrat în vigoare în 1989, fiind ratificat de 191 state, 82% dintre ele
fiind poluatorii cu substanţe dăunătoare stratului de ozon. Textul iniţial al tratatului a fost
modificat şi adaptat periodic realităţii (Londra, Copenhaga, Viena, Montreal şi Beijing),
amendamentele
vizând noi substanţe, a căror folosire va fi supusă controlului internaţi onal, precum
şi accelerarea fazelor de eliminare a substanţelor nocive pentru stratul de ozon.
Protocolul de la Montreal are meritul de a fi reglementat mecanisme instituţionale şi
norme de stimulare, introduse astăzi în toate convenţiile internaţionale vizând mediul.
Astfel, Protocolul permite statelor în curs de dezvoltare să folosească substanţe
dăunătoare ozonului atmosferic însă la limita „nevoilor de bază, esenţiale”. Potrivit ace
stei excepţii, în anul 2001, de exemplu, Polonia a beneficiat de 140 de tone de emisii noc
ive, SUA de 292 de tone, UE de 1065 de tone.
În momentul aderării la Protocol, statele cedează dreptul individual de a ajusta
cantităţile de emisii controlate sau lista substanţelor poluante, aceste chestiuni fiind stab
ilite de comun acord.
În 1997, Protocolul a fost amendat cu normele vizând obligativitatea licenţei de
import/export a substanţelor dăunătoare ozonului, în vederea descurajării contrabandei
cu aceste substanţe.
Rezultatele Protocolului de la Montreal sunt notabile, reglementările dovedindu-
şi eficienţa practică. Emisiile de substanţe au fost reduse de cinci ori faţă d e anul 1989. În
2006, s-a constatat că statele semnatare au eliminat 95% din substanţele dăunătoare str atului
de ozon care, în acelaşi timp, sunt şi gaze cu efect de seră, mult mai puternice decât CO2,
normele internaţionale manifestându-şi astfel eficienţa şi asupra stopării încălzirii globale.
Cu toate acestea, există şi neajunsuri în ceea ce priveşte respectarea normelor
Protocolului de la Montreal. De exemplu, s-a constatat că unele industrii poluante cu
substanţe care afectează stratul de ozon au fost mutate din ţări dezvoltate, în cele mai puţin
dezvoltate, pentru a profita de reglementările mai permisive care operează în respectivele
state. Dacă statele industrializate vor permite acest lucru, tot eşafodajul construit în jurul
Protocolului de la Montreal va ceda (Louka, 2006, p.356).
România a semnat şi ratificat Protocolul şi, în consecinţă, normele sale se aplică şi
în ţara noastră (Legea nr. 84/1993), conducând la demersuri necesare atingerii
obiectivelor strategice şi îndeplinirii planurilor de acţiune privind protecţia statului de
ozon. În acest sens, a fost înfiinţat un organism interministerial, Comitetul naţional pentru
prote cţia stratului de ozon, cu rol de coordonare în acest sector şi de aplicare a
normelor Protocolului de la Montreal. Rapoartele periodice ale acestui comitet sunt
înaintate Guvernului şi Comisiei Europene.
3.2.2. Reglementări juridice privind schimbarea climaterică

Stabilitatea climaterică a Pământului este asigurată de un echilibru esenţial

între radiaţii şi căldură. Energia solară nu numai că serveşte la menţinerea unor temperaturi
constante, dar favorizează şi clima planetei, printr -un proces complex de împrumut
caloric. Astfel, aproximativ o treime din radiaţiile solare ajung în nori, atmosferă şi pe
supr afaţa Pământului. Celelalte două treimi încălzesc suprafaţa planetei, care, la rândul
său, trimite o parte din căldura acumulată înapoi în atmosferă şi în spaţiul extraterestru.
Atmosfera Pământului este formată din gaze, în proporţii diferite: 78% azot,
21% oxigen, 1% alte gaze. În acest ultim procent se încadrează şi gazele cu efect de seră
(GHGs), care, deşi însumează un procent infim, joacă un rol critic în menţinerea echil ibrului
climateric.
GHGs permite radiaţiilor solare să încălzească planeta. Cu toate acestea însă,
ele absorb o mare parte din energia solară emanată de Pământ, menţinând căldura în
apropierea suprafeţei terestre şi împiedicând eliberarea ei verticală, în atmosferă şi spaţiu.
GHGs radiază căldura în toate direcţiile, inclusiv înapoi spre suprafaţ a terestră. Acest
proces este cunoscut sub denumirea de „efect de seră”.
În cantităţi normale, GHGs ajută la menţinerea unei temperaturi şi a unui climat
stabil pe Terra, permiţând existenţa ecosistemelor planetare aşa cum le cunoaştem noi a stăzi.
Vaporii de apă (4%) şi CO2 (0.004%) sunt cele mai cunoscute gaze cu efect de seră. Alte
gaze, mai puţin cunoscute, dar cu un efect puternic asupra mediului, sunt metanul (CH 4),
oxidul de natriu (N2O), ozonul (O3) şi halocarbonii (compuşi ai carbonului în
combinaţi e cu clorul şi bromurile, eliberaţi de om în mediu).
Încă de la începutul revoluţiei industriale, în jurul anului 1750, emisiile de CO 2

au crescut cu 35%, ca urmare a arderii combustibililor fosili. Până la finalul anului 2010, se
preconiza că emisiile de CO2 vor creşte până la 30 de miliarde de tone şi cu încă 10 mil
iarde până în 2030.
În urma sesizărilor lumii ştiinţifice internaţionale, a luat fiinţă Grupul
interguvernamental pentru schimbarea climaterică, care a emis până în acest moment
câteva rapoarte (1990, 1995, 2001, 2007) cu privire la situaţia gazelor cu efect de seră şi
schimbarea climaterică. În ultimul său raport, Grupul concluzionează în premieră că
încălzirea globală a atmosferei este incontestabilă, iar acest lucru se datorează în proporţi
e de 90% activităţilor umane.
 Statele lumii sunt astăzi obligate să recurgă la măsuri rapide şi eficiente în ved
erea diminuării emanaţiilor de gaze cu efect de seră, orice întârziere accelerând
procesul de încălzire globală şi diminuând şansele de stopare a fenomenului.
Instrumentele juridice internaţionale elaborate în vederea reglementării acestei r
ealităţi au apărut însă cu destulă greutate, ca urmare a lipsei de încredere a statelor în co
nstatările ştiinţifice: este vorba, mai ales, de statele în curs de dezvoltare, pentru care
beneficiile stopării încălzirii globale nu sunt evidente, iar costurile reale sunt adesea
insurmontabile, depăşind capacităţile lor financiare.
Convenţia cadru a ONU privind schimbarea climaterică a intrat în vigoare în 1994,
obiectivul său principal fiind stabilizarea concentraţiei de GHGs în atmosferă : „Un astfel
de nivel va fi atins într-o perioadă de timp suficientă pentru a da posibilitatea ecosistemelor
să se adapteze în mod natural la schimbarea climaterică, pentru a nu periclita producţia de
hrană şi pentru a asigura o dezvoltare economică durabilă” (art. 2).
De asemenea, Convenţia stipulează că stoparea schimbării climaterice este o datorie
comună a statelor, dar, în acelaşi timp, ea însăşi impune şi obligaţii diferite din partea
acestora (art. 3 alin.1).
Reducerea emisiilor de CO2 şi alte gaze cu efect de seră trebuie realizată conc
omitent cu găsirea unor surse alternative de energie care să înlocuiască combustibilii
fosili tradiţionali.
Principalele aspecte reglementate prin Convenţie sunt:
- obligaţia statelor dezvoltate de a reduce, până în anul 2000, emisiile de
GHGs la nivelul celor din 1990;
- statele dezvoltate îşi asumă ca o obligaţie generală acordarea de
ajutor tehnic şi financiar statelor în curs de dezvoltare; şi
- toate statele, indiferent de gradul de dezvoltare economică, trebuie
să monitorizeze emisiile de GHGs, creând parteneriate şi programe în
vederea reducerii acestora.
Acest din urmă aspect este reglementat totuşi diferit, din perspectiva perioadei de ti
mp
lăsată la dispoziţia statelor pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le
revin.
În vederea semnării şi ratificării acestui document de cât mai multe state, în
prezentarea problemei şi a potenţialelor sale soluţii au fost propuse mai multe strategii.
În final, textul Convenţiei se referă la „reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi alte
gaze cu
efect de seră”, fără a preciza nivelul limită al emisiilor pe care statele semnatare ale trat
atului
vor trebui să îl respecte.
Datorită complexităţii problemei reglementate, prin Convenţie a fost creat şi un
organism subsidiar privind consultanţa ştiinţifică şi tehnică necesară, alături de organi smul
de monitorizare a implementării normelor Convenţiei. De asemenea, aspectele fina
nciare ale aplicării dispoziţiilor Convenţiei au fost preluate de Global Environment Facility
(GEF). care acţionează sub supravegherea Băncii Mondiale şi la recomandarea
organi smului de administrare a Convenţiei (Conferinţa statelor părţi – COP). GEF
administrează două fonduri: Fondul special privind schimbarea climaterică şi Fondul
statelor celor mai puţin dezvoltate. În 2001, prin Protocolul de la Kyoto, a fost creat şi un
al treilea fond numit Fondul pentru adaptare.
Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005, constituie cea
mai temerară încercare a lumii internaţionale de a reglementa precis şi de a pune în
pra ctică obiectivele convenţiei iniţiale din 1992.
După negocieri aprinse, statele lumii au fost de acord să reducă emisiile de GHGs
cu cel puţin 5% sub nivelul înregistrat în 1990. Până în anul 2012, SUA, UE şi Japonia şi-au
luat angajamentul reducerii cu 7%, 8% şi respectiv 9% a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Protocolul permite statelor semnatare să folosească două modalităţi de ap licare
a normelor stabilite, având la dispoziţie câteva mecanisme flexibile în acest sens:
o implementare comună a reglementărilor prin crearea de proiecte în domeniu (JI),
incluzând aici mecanismul numit „bubble”, pentru statele UE considerate o singură
entitate, şi mecanismul „clean development” (CMD), care presupune colaborarea între
statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi transferul emisiilor între statele
industrializate.
Ambele modalităţi de implementare au dat naştere unor dezacorduri. De exe
mplu, mecanismul de implementare denumit „clean development” (CMD) a stârnit unele
controverse pentru că, în baza acestei reglementări, statele dezvoltate şi în curs de dezvo
ltare pot elabora proiecte comune care să asigure dezvoltarea durabilă a statelor în curs de
dezvoltare şi care, în acelaşi timp, să facă dovada că statele dezvoltate se achită de obl
igaţia reducerii emisiilor de GHG prin eliberarea unor certificate în acest sens. De
asemenea, posibilitatea transferului de credite pentru emisii de GHG a dus la negocieri
aprinse, pe fondul dorinţei SUA de a prelua creditele de emisie ale Rusiei.
 Protocolul indică măsurile pe care statele semnatare trebuie să le aibă în vedere
pentru a reduce în mod eficient emisiile de GHG şi a asigura în acelaşi timp o dezvoltare
durabilă:
 - eficientizarea folosirii surselor de energie;
- protecţia şi consolidarea rezervoarelor de stocare a emisiilor;
- utilizarea surselor regenerabile de energie şi a tehnologiilor cu captare de
CO2;
- reducerea subvenţiilor sau a facilităţilor fiscale pentru sectoare de activitate
care sunt surse de emisie ale GHG; şi
- colaborarea cu organismele internaţionale de specialitate pentru reduc
erea
emisiilor generate de activităţile aviatice şi maritime.
Monitorizarea implementării normelor Protocolului se bazează pe un sistem
de raportare propriu, „într-o manieră transparentă şi verificabilă”.
Implementarea Protocolului de la Kyoto rămâne una dintre cele mai dificile
provocări pentru comunitatea internaţională, datorită costurilor pe care le presupune.
Red ucerea emisiilor de gaze cu efect de seră înseamnă de fapt renunţarea la folosirea
cărbunelui sau a combustibililor fosili şi înlocuirea lor cu alte surse alternative de
energie. Cost urile investiţiilor în acest sens sunt exorbitante însă, în prezent, inevitabile .
Din păcate, Protocolul nu aduce în discuţie decât pasager problema surselor
alternative de energie.
De asemenea, Protocolul de la Kyoto ignoră importanţa participării active a statelor
în curs de dezvoltare la găsirea unor noi surse de energie, cu toa te că aceste state vor
consuma, începând cu anul 2015, mai multă energie decât cele dezvoltate, consumul
lor de petrol însumând 33% din totalul energiei folosite. Acesta este un argument
ştiinţific co nvingător pentru reconsiderarea reglementărilor Protocol ului potrivit cărora
numai statele dezvoltate sunt obligate să reducă emisiile de GHG cu 5% până în 2012, nu şi
cele în curs de dezvoltare.
În ciuda reglementărilor internaţionale, nivelul dioxidului de carbon este într
-o continuă creştere. China, India şi SUA intenţionează deja să mai construiască 850 de
fabrici alimentate cu cărbuni care vor emite în atmosferă de cinci or i mai mult dioxid de
carbon decât în prezent.
România este semnatara Protocolului de la Kyoto, figurând, în Anexa 1 a
Convenţiei cadru a ONU privind schimbarea climaterică, ca ţară în curs de dezvoltare, în
tranziţie către o economie de piaţă. În consecinţă, faţă de anul 1989, în intervalul 2008
-2012 România are obligaţia asumată de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu
8%. As umarea acestei obligaţii a condus la adoptarea Strategiei naţionale privind
schimbările climaterice 2005-
2007, cu planul de acţiune aferent. Concomitent, legislaţia naţională a s uferit modificări şi
în
funcţie de dispoziţiile Uniunii europene referitoare la s chimbarea climaterică. Astfel,
în prezent, potrivit prevederilor H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră 10 , se pune în aplicare
această schemă în sectoare poluante (metalurgie, celuloză şi hârtie, energie) sub denumirea
de Plan naţional de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră . Un
certificat permite agenţilor economici eliberarea în atmosferă a unei tone de dioxid de
carbon pe o perioada de cinci ani. Evidenţa certificatelor se realizează prin intermediul
Registrului naţional de emisii gestionat de Agenţia naţională pentru protecţia mediului.
În anul 2015, la Paris, a avut loc cea de a cea de a 21-a sesiune a Conferinței părților

(COP 21) la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC)

și cea de a 12-a sesiune a Reuniunii părților la Protocolul de la Kyoto (CMP 11). Cu acest
prilej,
vedere statele părţi au ajuns în premieră la un acord global, obligatoriu din punct de
juridic și universal privind schimbările climatice, text normativ care va sta la

baza
fundamentării şi implementării unei strategii comune şi eficiente de combatere a
încălzirii
globale. Scopul pe termen lung al acestei strategii constă în evitarea creșterii

temperaturii
medii la nivel mondial mult sub 2 °C peste nivelurile
preindustriale.
Statele participante la Conferinţa de la Paris şi -au prezentat planurile naţionale
de acţiune împotriva încălzirii globale, planuri care vizează în mod concret măsurile
privind limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Evaluarea rezultatelor punerii în aplicare
a acestor măsuri se va realiza la fiecare cinci ani. De asemenea, statele s -au obligat să
se informeze reciproc şi să informeze publicul cu privire al rezultatele obţinute .
Şi cu această ocazie, statele părţi au convenit asupra acordării ajutor ului financiar
şi logistic de care au nevoie statele în curs de dezvoltare pentru a -şi putea onora
obligaţiile asumate potrivit acordului semnat. Astfel, statele dezvoltate şi -au luat
angajamentul de a mobiliza în comun 100 de miliarde USD pe an, până în 2020, dintr -o
gamă largă de surse
publice și private.
Acordul
prima de la Paris a intrat în vigoare la începutul lunii noiembrie 2016, iar
întâlnire a statelor părţi a avut loc în aceeaşi lună la
Marrakech.
3.2.3. Reglementări juridice privind poluarea transfrontalieră a
aerului

10
H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră, publicată în M. Of. nr. 554 din 27 iunie 2006, cu modificările și completările ulterioare.
 Poluarea transfrontalieră a aerului se realizează prin intermediul substanţelor şi
compuşilor chimici emişi ca urmare a diverselor activităţi umane. Cei mai fr ecvenţi
poluanţi ai aerului care „călătoresc” duşi de vânt sunt: sulful, rezultat din arderea
petrolului sau cărbunelui, oxidul de nitrogen, rezultat din combustia carburanţilor,
monoxidul de carbon degajat de arderea parţială a combustibililor fosili, metalele grele,
precum mercurul, plumbul şi cadmiul.
De asemenea, alţi poluanţi mai greu de controlat şi eliminat sunt particulele în
suspensie, particulele organice volatile şi poluanţii organici persistenţi în atmosferă. Mai
greu de controlat, aceste particule în suspensie pătrund în plămâni, afectând sănătatea
populaţiei. Agenţia Europeană de Mediu a avertizat asupra gravităţii situaţiilor care pot
surveni ca urmare a prezenţei în aer a acestor poluanţi ce menţin la un nivel ridicat ozonul
din zona inferioară a atmosferei, afectând starea de sănătate generală a locuitorilor.
Compuşii organici volatili (benzen, etenă şi nitraţi carbonici poliaromaţi) sunt p
oluanţi la fel de periculoşi, degajaţi din arderile motoarelor diesel, arderi de cărbune sau
lemn.
Poluarea transfrontalieră a aerului a fost o problemă de mediu identificată
şi
recunoscută din timp de comunitatea
internaţională.
În fapt, reglementările juridice privind poluarea transfrontalieră a aerului sunt
considerate a fi un ansamblu de norme internaţionale cutumiare combinate cu acorduri
internaţionale regionale, insuficiente însă pentru a reglementa toate detaliile importante
legate de această problemă.
Pe continentul american, cazul Trail Smelter, arbitrat între SUA şi Canada, în
anul
1941, a stabilit principiile pe care trebuie să se bazeze reglementarea poluării
transfrontaliere a aerului. Cazul a condus la încheierea unui tratat bilateral în acest sens
între SUA şi Canada (Guruswamy, 2007, pp. 502-503).
În Europa, datorită direcţiei vânturilor dominante în regiune, state precum Suedia
au suferit de pe urma poluării industriale a aerului de către Marea Britanie şi Germania.
Astfel, în
1950, multe state europene, „victime” ale poluării transfrontaliere a aerului, manifestată în
special prin creşterea acidităţii solului ca urmare a ploilor acide, au creat şi adoptat, în
1979, Convenţia asupra poluării transfrontaliere a aerului pe distanţe lungi , intrată în
vigoare în
1983.
Deşi regională, Convenţia europeană este textul de bază în ceea ce priveş
te reglementarea juridică a poluării transfrontaliere a aerului.
 Principalele obiective ale Convenţiei sunt:
- intensificarea cooperării între state în vederea reducerii poluării transfrontaliere a
aerului;
- îmbunătăţirea managementului calităţii aerului prin tehnici avansate de
monitorizare
şi folosirea unor tehnologii de reducere a poluării aerului; şi
- încurajarea dezvoltării şi cercetării unor tehnologii nepoluante dar fezabile din
punct
de vedere economic.
Textul iniţial impunea însă statelor semnatare doar o obligaţie generală de a reduce
poluarea transfrontalieră a aerului pe distanţe lungi. Protocoalele adiţionale ulterioare
sunt cele care au stabilit standardele privind nivelul admisibil de poluare transfrontalieră a
aerului.
Protocolul privind reducerea emisiilor de sulf (1985) a stabilit reducerea acestora cu
30% până în anul 1993. Cota a fost însă depăşită, la finalul perioadei constatându-se că
statele au redus emisiile de sulf, în special dioxid de sulf, cu 50%. Astfel, în 1994, a fo st
încheiat un al doilea Protocol care a instituit o nouă reducere, introducând conceptele de
nivel/prag critic şi de încărcătură/prag critic sau prag de alertă. De asemenea, pentru
prima dată de la încheierea Convenţiei, acest Protocol impune un nivel de reducere a
emisiilor de sulf pentru fiecare stat semnatar în parte, corelându-l cu nivelul de
dezvoltare a fiecărui participant (Louka, 2006, pp.377-378).
Protocolul privind reducerea emisiilor de oxidului de azot (1988) impune, de
asemenea, reducerea acestora şi găsirea unor soluţii viabile pentru stoparea eliminării lor în
atmosferă, această substanţă favorizând producerea în atmosferă a smogului şi a ploilor
acide.
Convenţia este amendată de protocoale distincte privind reducerea emisiilor de
compuşi organici volatili, metale grele şi de poluanţi organici persistenţi .
Acestea reglementează condiţiile de desfăşurare a unor activităţi poluante cu compuşi
organici care afectează stratul de ozon troposferic, nociv pentru biosferă, metale grele şi
pesticide ( DTT).
Protocolul pentru stoparea acidificării, eutrofizării şi a ozonului de suprafaţă
(1999) este cel mai nou amendament adus textului iniţial al Convenţiei. Aceste noi
reglementări tratează problema reducerii poluării într-o manieră integrată, impunând
plafoane diferite pentru reducerea emisiilor de sulf, oxid de nitrogen, compuşi organici
vol atili şi amoniac. De asemenea, Protocolul stabileşte şi limite de emisii pentru
sursele pri ncipale, staţionare sau mobile, ale acestor poluanţi. Scopul măsurilor este
reducerea emisiilor sub nivelul critic.
 Deşi iniţial administrarea reglementărilor Convenţiei era atribuţia unui comitet
executiv format din reprezentanţii statelor părţi şi a unui secretariat, în prezent respect
area normelor instituite face obiectul de activitate a unui sistem complex de grupuri
de l ucru specializate care funcţionează în cadrul Programului de cooperare pentru
monitorizarea şi evaluarea transmiterii pe distanţe lungi a poluanţilor aerieni în Europa
(EMEP).
Legislaţia română reglementează şi ea aceste probleme de maximă importanţă pentru
menţinerea unei atmosfere nepoluate. Principalele reglementări în acest sens sunt O.U.G.
nr.
195/2005 privind protecţia mediului, Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător şi
Legea nr.278 privind emisiile industriale 11.
Actele normative amintite au în vedere prevenirea poluării atmosferice şi reduc
erea
efectelor acesteia, ameliorându-se astfel calitatea aerului.
Autoritatea publică centrală cu atribuţii în domeniul mediului are obligaţia pr
omovării şi aplicării normelor juridice internaţionale pe care România le -a recunoscut şi
ratificat şi, de asemenea, obligaţia coordonării tuturor acţiunilor naţionale şi locale în
domeniul prevenirii şi combaterii poluării.
În acest scop, legea română stabileşte următoarele obiective:
- crearea unei strategii naţionale privind protecţia atmosferei;
- evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii aerului;
- prevenirea şi combaterea emisiilor de substanţe poluante, indiferent de
sursă
(fixă, mobilă sau difuză);
- introducerea de tehnici şi tehnologii care să reţină poluanţii la sursă;
- atragerea publicului în activitatea de prevenire şi combatere a
poluării aerului; şi
- tragerea la răspundere a celor care nu respectă reglementările în vigo are.
În prezent, România are o strategie naţională în domeniul protecţiei atmosferei,
actualizată periodic, în funcţie de problemele nou apărute. Principalele obiective ale str
ategiei sunt: menţinerea calităţii aerului şi îmbunătăţirea acesteia, limitarea şi chiar
eliminarea efectelor poluării aerului, îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea
acordur ilor şi
tratatelor internaţionale în acest sens.
11
Legea nr.278 privind emisiile industriale, publicată în M. Of. nr. 671 din 1 noiembrie 2013, cu
modificările și completările ulterioare.
 Eficientizarea acţiunilor privind protecţia atmosferei este susţinută şi de măsurile
concrete luate la nivelul populaţiei. Astfel, nerespectarea legii atrage, în funcţie de situaţie,
răspunderea contravenţională sau răspunderea penală a celor vinovaţi.
Garda naţională de mediu are atribuţia constatării şi sancţionării contravenţiilor. În
categoria contravențiilor se încadrează fapte precum nerespectarea obligaţiei de a diminua,
modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea motivată a autorit
ăţilor pentru protecţia mediului; obligaţia de îmbunătăţi performanţele tehnologice, în
scopul reducerii emisiilor, şi de a nu pune în exploatare instalaţiile ale căror emisii depăşesc
limitele stabilite prin lege; obligaţia de a suporta costul pentru repararea unui prej
udiciu şi de a înlătura efectele acestuia, restabilind condiţiile anterioare de mediu etc.
(O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, art. 96, alin.3).
De asemenea, autorităţile judiciare competente vor sancţiona săvârşirea de
infracţiuni care afectează calitatea aerului şi sănătatea oamenilor. Potrivit legii
române, const ituie infracţiuni fapte precum: poluarea prin evacuare, cu ştiinţă, în apă, în
atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase; producerea de zgomote
peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea oamenilor;
continuarea activ ităţii după suspendarea acordului de mediu; omisiunea de a raporta
imediat orice accident major; continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia (
O.U.G. 195/2005 privind protecția mediului, art. 98 alin.1); neoprirea, în caz de pericol
major sau iminent, a instalaţiilor care constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii
aerului şi neanunţarea autorităţilor competente (Legea nr. 104 privind calitatea aerului
înconjurător, art. 81 alin.2).
Numeroase alte acte normative întregesc cadrul juridic sancţionator existent în
România. Cu toate acestea, eficienţa acestuia nu poate fi demonstrată în practică decât
printr-o aplicare corectă şi riguroasă a normelor juridice de către autorităţile competente în
domeniu.
Capitolul 4. Protecţia juridică a hidrosferei

4.1. Noţiune

Apa constituie unul dintre elementele fundamentale care asigură viaţa pe Pământ aşa
cum a cunoaştem noi astăzi.
Hidrosfera ocupă 70% din suprafaţa planetei. Cea mai mare cantitate de apă de
pe glob, 97%, se află în mări şi oceane şi abia un procent de 1% însumează apa fluviilor,
râurilor, lacurilor, pânzelor freatice subterane şi vaporilor de apă din atmosferă. Apa
nec esară existenţei noastre cotidiene se raportează doar la acest din urmă procent.
Răspândirea neuniformă a apei dulci pe suprafaţa Pământului, creşterea demografică
şi intensificarea activităţilor umane care implică folosirea apei, poluarea acesteia au condus
la o penurie de resurse de apă potabilă. Astfel, apa folosită de către om a devenit una
dintre resursele mondiale cele mai preţioase. Evitarea poluării apei şi folosirea raţi onală a
acesteia sunt principalele obiective ale comunităţii internaţionale, ca urmare a sc ăderii
capacităţii de regenerare a acestei resurse, precipitaţiile fiind prea rare, prea slabe
cantitativ sau prea intense, iar activităţile umane mult prea poluante.
Şapte miliarde de oameni vor avea nevoie în curând de apă dulce, o resursă naturală
care scade periculos, oamenii de ştiinţă anunţând „o criză mondială a apei”, care va trebui
combătută în primul rând prin eforturi regionale, locale, dar şi mondiale, dacă ne gândim
la legătura dintre apă şi industria alimentară.
Desalinizarea, transportul apei la distanţă, folosirea unor plante agricole rezistente la
secetă sunt soluţii teoretice şi practice avansate astăzi în înce rcarea de a dezamorsa o criză
a
apei.
De asemenea, mările şi oceanele lumii sunt afectate şi ele de poluare, ca urmare a
activităţilor umane necontrolate. Fauna şi flora marină sunt afectate în mod direct şi uneori
ireversibil de deversări, accidente navale cu împrăştierea de substanţe poluante, activităţi
agricole, pescuit excesiv sau cu mijloace neadecvate.

4.2. Reglementări juridice privind protecţia apelor curgătoare şi lacurilor

 Poluarea apei nu este un fenomen sporadic sau specific unui continent sau unei
regiuni, ci este unul de amploare, care vizează sursele de apă la nivel mondial. Ceea ce
diferă este doar coeficientul de poluare a apelor într-o zonă sau alta.
Efectele poluării apelor sunt diverse. Ele se pot concretiza în pagube cauzate
de substanţe chimice sau biologice, în modificarea albiilor râurilor, estuarelor şi
gurilor de vărsare a acestora, precum și în pierderi economice importante, generate de
imposibilit atea desfăşurării unor activităţi precum turismul sau pescuitul.
De exemplu, substanţe precum DTT folosite ca pesticide sau insecticide au
trei caracteristici care le fac periculoase. În primul rând, ele sunt substanţe toxice, iar în
cantităţi mici afectează viaţa marină şi sănătatea omului care bea sau foloseşte apa
contaminată. În al doilea rând, aceste substanţe sunt stabile şi persistente, neputând fi decât
foarte greu distruse de microorganismele prezente în apă, de căldură sau de razele ultra
-violete. De asemenea, în al treilea rând, aceste substanţe bioacumulează, adică sunt
insolubile în apă şi nu pot fi metabolizate repede, localizându-se în ţesuturile adipoase
ale peştilor şi ale altor vietăţi marine. Astfel, aceste substanţe sunt transmise de la pradă
la prădător, afectând fauna şi, în ultimă instanţă, omul.
De asemenea, poluarea apei cu substanţe organice este la fel de periculoasă pentru
mediu şi om. Materiile organice rezultate din scurgerile de pe terenuri agricole şi
aşezări umane, datorită nutrienţilor pe care îi conţin, dau naştere unei activităţi microbiene
c are are rolul de a descompune substanţele în mod natural, preluând însă oxigenul din apă
şi distrugând astfel viaţa în mediul marin.
Râurile poartă aceste substanţe poluante în aval, alături de sedimente generate
de eroziune, despăduriri, irigaţii şi scurgeri de pe terenurile agricole. Sedimentele
colmatează de multe ori gurile de vărsare ale râurilor, afectând activitatea economică
portuară. Mai mult decât atât, poluanţii prezenţi în apă pun în pericol sănătatea populaţiei
afectând în acelaşi timp şi turismul, activitate de care depinde economia multor state
riverane.
În aceste condiţii, controlul asupra poluării apelor curgătoare şi a lacurilor a dev enit
o necesitate. Una dintre strategiile care vizează rezolvarea acestei probleme se bazează
pe protecţia integrată a resurselor de apă.
Managementul integrat al resurselor de apă presupune luarea în considerare
a
următoarelor aspecte:
- caracteristicile fizice, ecologice şi chimice ale apei;
- interesele diverşilor consumatori;
 - componentele de mediu pe care le implică folosirea apei;
- participarea publicului la luarea deciziilor privind folosinţa resurselor
de apă; şi
- managementul intersectorial al resurselor de apă prin colaborarea age
nţilor locali şi centrali.
Managementul integrat presupune de asemenea consider area bazinului hidrografic
al
unei ape curgătoare o singură unitate care trebuie gospodărită în funcţie de circumsta nţe.
Majoritatea statelor riverane au recunoscut importanţa practicăr ii unui astfel
de management atât la nivel naţional cât şi internaţional. În general, reglementările
stabilite prin convenţii bilaterale sau multilaterale sunt duse la îndeplinire la nivel
naţional de c omitete, comisii sau organizaţii independente cu atribuţii similare. Banca
Mondială a clas ificat aceste organisme în trei categorii: comisii sau comitete care au
doar o funcţie de c oordonare (Germania – Rin, Weser, Elba), comisii cu atribuţii în
domeniul planificării şi managementului, de obicei agenţii naţionale, (Spania, Franţa,
Germania şi Marea Britanie) şi autorităţi cu atribuţii normative şi jurisdicţionale (SUA -
Tennessee Valley Authority12).

A. Instrumente juridice internaţionale

Convenţia privind protecţia cursurilor de apă (1997) a fost creată ca urmare a

eforturilor Comisiei de drept internaţional şi a Institutului de drept internaţional al ONU
în încercarea de a codifica reglementările privind folosirea apelor curgătoare
internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
În fapt, Convenţia asigură cadrul general pentru acordurile bilaterale şi multilaterale
încheiate de statele pe al căror teritoriu se întinde bazinul hidrografic al diferitelor cursuri
de apă, inclusiv sursele subterane.
Multe state au refuzat să semneze această Convenţie fiind preocupate de
folosinţa
echitabilă a resurselor de apă şi de relaţiile de bună vecinătate cu celelalte state riverane.

12
Tennessee Valley Authority este o autoritate naţională regională înfiinţată în 1933, avînd iniţial misiunea
de a ajuta la dezvoltarea zonei sărace din sudul Statelor Unite. În timp, ace st organism a devenit o
autoritate în materie de gospodărire a apelor din zonă, construind 54 de baraje şi un vast sistem de
rezervoare. Astăzi, activităţile acestei autorităţi asigură 5% din energia electrică a ţării.
 Cu toate acestea, articolul 5 al Convenţiei stabileşte că folosirea apei se va realiza în
mod raţional şi echitabil, asigurându-se protecţia necesară resursei de apă în concordanţă cu
o dezvoltare durabilă a mediului.
Principiul echităţii folosirii cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale
trebuie aplicat luând în considerare factorii enunţaţi de articolul 6 alin. 3 al Convenţiei:
- condiţiile geografice, climaterice, hidrologice şi ecologice;
- nevoile sociale şi economice ale statelor riverane;
- populaţia dependentă de sursa de apă a fiecărui stat riveran;
- efectele transfrontaliere ale folosirii sursei de apă de către statele riv erane;
- utilizările existente şi potenţiale ale cursului de apă;
- conservarea, protecţia, dezvoltarea şi economia utilizării cursului de apă
şi costurile măsurilor luate în acest sens; şi
- alternativele posibile privind utilizarea cursului de apă.
În aceste condiţii, literatura de specialitate a considerat că textul internaţional
nu
conţine normele juridice necesare alocării cursurilor internaţionale de apă statelor river ane.
Obligaţia statelor riverane de a nu provoca pagube însemnate celorlalte state riv
erane accentuează imprecizia textului Convenţiei. Articolul 7 alin. 2 statuează că atunci
când un stat riveran provoacă altuia pagube semnificative este ţinut responsabil pentru
repararea pagubei, inclusiv acordarea de despăgubiri pecuniare. Reglementarea separată în
text a acestei obligaţii provoacă confuzie, obligaţia în sine fiind absorbită de fapt de
principiul utilizării raţionale şi echitabile a cursului de apă.
De asemenea, utilizarea echitabilă a cursurilor internaţionale de apă nu presupune o
cotă parte egală din dreptul de proprietate asupra cursului de apă, ci se referă stric t la
dreptul de folosinţă în mod egal al apei, cu utilizări şi beneficii egale. Cu alte cuvinte,
utilizarea echitabilă a apei este un proces dinamic care presupune negocieri ori de câte ori
unul dintre statele riverane doreşte să folosească resursa de apă într-un alt scop decât cel
stabilit. Pentru astfel de situaţii, Convenţia propune un sistem elaborat de notificare.

B. Instrumente juridice regionale

Numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale au fost încheiate în diverse regiuni

ale globului, acolo unde există cursuri de apă ale căror bazine hidrografice se întind pe
teritoriul mai multor state.
 Alocarea resurselor de apă şi beneficiile rezultate sunt motivele principale care stau
la baza acestor acorduri. De fapt, aceste înţelegerile încearcă s ă stingă conflictele locale
legate de managementul resurselor de apă. De aceea, acordurile vizează diverse surse de apă
dulce:
- bazinul hidrografic al unui singur curs de apă (Acordurile privind fluvi
ile
Mekong, Nil);
- ape de graniţă (Acordul dintre SUA şi Canada – 1909)
- apele dintr-o întreagă regiune (Acordul SADC, Acordul ONU/EC,
Acordul
SUA – Mexic); şi
- bazinele hidrografice a mai multor cursuri de apă comune statelor
(Acordul
Iordan – Yarmouk, Acordul Incomati – Maputo).
Majoritatea acordurilor menţionează conceptul de utilizare echitabilă, chiar dacă în
realitate doar câteva reglementează managementul integrat al resurselor de apă.
De asemenea, cu excepţia Acordului european bazat pe directivele UE şi a Aco
rdului Incomati – Maputo din 2002, în ciuda nevoilor crescânde ale populaţiei,
majoritatea acordurilor se bazează totuşi pe managementul ofertei de apă şi nu pe cel al
cererii. Reglementarea cantităţii de apă folosite prin controlul cererii, pe baza preţurilor şi
a altor mecanisme, este un sistem utilizat foarte rar, deşi el este necesar (Louka, 2006,
pp.192-193).
În Europa, acordurile privind cursurile de apă comune statelor sunt axate mai mult
pe prevenirea integrată a poluării. În 1990, statele europene s -au mobilizat în vederea
stabilirii echilibrului ecologic al mai multor cursuri de apă şi lacuri afectate d e
activităţile umane, înregistrând un oarecare succes în acest sens.
Directiva Uniunii Europene 2000/60/EC privind apa şi folosirea ei obligă statele
membre să implementeze o anumită legislaţi e şi să creeze o structură administrativă
adecvată, cu atribuţii determinate în domeniul managementului integrat al apei.
Deşi o convenţie privind folosirea apei exista la nivel european încă din
1992, directiva europeană îmbunătăţeşte cadrul legislativ şi operativ, încercând o
armonizare a legislaţiei în domeniu.
Obiectivele directivei constau în:
- prevenirea deteriorării resurselor de apă şi atingerea unui echilibru ecologic o
ptim pentru întregul ecosistem hidrologic european. Astfel, unele surse de a pă vor fi
lăsate neexploatate, iar altele vor fi exploatate în condiţiile impuse de strategia unei
dezvoltări durabile.
 - reglementarea folosirii şi eliminarea substanţelor periculoase. Scopul în acest
caz este de a atinge un nivel minim pentru substanţel e naturale poluante şi un nivel zero
pentru substanţele chimice rezultate din activităţile umane.
- reglementarea ofertei şi cererii de apă. Deşi timid menţionat, acest obiectiv este
vizat de Planurile privind managementul bazinelor hidrografice pe care statele trebuie
să le elaboreze în colaborare. De asemenea, directiva introduce principiul
costurilor de ameliorare care, în elaborarea unei analize de fezabilitate economică,
presupune luarea în considerare a costurilor serviciilor privind exploatarea ape i, inclusiv a
costurilor de mediu.
Organizarea exploatării resurselor de apă este şi ea regl ementată în condiţiile
unei strânse colaborări între statele membre ale Uniunii. Fiecare stat membru trebuie să
organizeze pe teritoriul său districte, în funcţie de cursurile de apă identificate în
teritoriu. Apele subterane şi costiere vor fi date în administrarea districtului celui mai
apropiat. St atele membre trebuie să colaboreze cu cele non-membre atunci când un district
va depăşi teritoriul Uniunii.
Statele Uniunii vor trebui să prezinte, până în 2009, un Plan de management
hidrografic pentru fiecare curs de apă internaţional aflat în spaţiul unional sau cel puţin
pentru porţiunile aflate pe teritoriul unui singur stat membru, în cazul în care există d
ivergenţe care împiedică cooperarea. Aceste planuri vor fi raportate Comisiei europene
împreună cu lista autorităţilor naţionale competente să le pună în aplicare.
Pentru a îndeplini standardele Uniunii, planurile manageriale trebuie să
cuprindă
elementele specificate în Anexa VII a directivei.
De asemenea, normele europene impun clasificarea apelor: aspect foarte important
pentru evaluarea nevoilor de mediu a diferitelor ecosisteme acvatice europene. Anexa V a
directivei împarte apele de suprafaţă în cinci categorii: râuri, lacuri, ape transnaţionale, ape
costiere şi ape create artificial sau prin modificări masive. După identific area lor pe
teren, apele vor fi clasificate pe ecoregiuni şi diferenţiate pornind de la condiţiile ec ologice
în care există. Normele europene fixează şi parametrii cantitativi şi calitativi pe ntru
stabilirea statutului ecologic al fiecărei surse de apă.
Monitorizarea respectării normelor europene impuse este de trei tipuri: monitor
izare prin supraveghere (folosită pentru realizarea cl asificării apelor în funcţie de
ecoregiuni şi de condiţiile ecologice), monitorizare operaţională (folosită pentru
identificarea apelor care sunt pe cale să nu îndeplinească standardele ecologice stabilite) şi
monitorizare prin investigaţie (folosită pentru identificarea cauzelor care determină poluarea
apelor).
 Directiva instituie şi obligaţia statelor de a încuraja şi atrage participarea publicului
la crearea şi implementarea planurilor de management
hidrografic.
Meritul recunoscut al acestei reglementări este acela al creării unui sistem şi a
unei metodologii pentru atingerea obiectivelor propuse, adică folosirea raţională a surs elor
de apă şi asigurarea echilibrului lor ecologic.
Cadrul legislativ general, fixat de directiva Uniunii, este completat de acorduri
bilaterale între statele europene riverane: Acordul franco-elveţian, Convenţia privind
crearea Comisiei internaţionale pentru protecţia fluviului Rin (Germania, Elveţia, Franţa,
Olanda), Convenţia privind protecţia fluviului Dunărea.
În ceea ce priveşte protecţia apelor marine şi a habitatului natural marin, Uniunea
Europeană a luat unele dintre cele mai drastice măsuri existente la nivel internaţional pr
ivind sancţiunile în caz de poluare cu hidrocarburi datorată incidentelor navale. Iniţiativa a
fost declanşată de accidentele devastatoare pentru mediul marin, din 1999, în largul coa
stelor Franţei, respectiv din 2002, când şaizeci şi patru de mii de tone de petrol au ajuns în
mare, în nord vestul Spaniei, provocând un prejudiciu de 12 miliarde de USD.
Având în vedere faptul că Uniunea Europeană deţine 25% din flota mondială,
măsurile pentru siguranţa maritimă şi implicit şi pentru protecţia mediului marin
erau imp erios necesare. Astfel, au apărut trei pachete legislative, doua dintre ele cunoscute
şi sub denumirea Pachetul Erika I, II şi III.
Pachetul Erika I cuprinde două directive şi un regulament. Astfel,
Directiva
2001/105/EC simplifică normele iniţiale referitoare la rolul organismelor de control şi
inspecţie a navelor (societăţile de clasificare) şi înăspreşte sancţiunile privind
neglijenţa dovedită în îndeplinirea atribuţiilor, care determină accidente navale. Directiva
2001/106/EC instituie controlul obligatoriu, efectuat în statele de port, în cazul
anumitor nave care ar reprezenta un factor de risc pentru mediu, aşa cum sunt cele
transportatoare de petrol, gaze sau produse chimice. Anexa directivei cuprinde o „listă
neagră” cu vase care prezintă lipsuri în materie de securitate şi care nu vor putea ancora în
porturile statelor UE. La acestea se adaugă şi Regulamentul (EC) nr. 417/2002, care
stabileşte scoaterea din uz a navelor cu cocă simplă, până la finele anului 2015. În anul
2003, după accidentul petrolierului „Prestige”, UE a interzis imediat folosirea acestui tip de
navă pentru transportul petrolului greu.
Pachetul Erika II se referă strict la infrastructura organizatorică în domeniu.
Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA) devine pionul principal în
monitorizarea respectării normelor privind siguranţa transportului maritim. De
asemenea, se instituie şi
sistemul comunitar de informare şi monitorizare a traficului maritim ( SafeSeaNet),
statele Uniunii având posibilitatea interzicerii ieşirii navelor în larg în cazul unor condiţii
meteorologice nefavorabile, fiind obligate, în acelaşi timp, să primească în porturi de
refugiu navele aflate în pericol (Danklefsen, 2011, p. 2).
Pachetul normativ Erika III a rezultat în urma negocierilor aprinse dintre Consiliul
Uniunii Europene şi Parlamentul European şi cuprinde directive şi regula mente
care îmbunătăţesc normele anterioare şi care instituie procedura şi metodologia strictă şi
standardizată de certificare a navelor inspectate, precum şi modul de desfăşurare a
anchetelor pentru orice tip de accident naval, sistemul de asigurare obliga torie a
proprietarilor de nave pentru daune şi răspunderea civilă şi financiară a acestora în caz de
accident pe mare, inclusiv angajarea răspunderii transportatorilor de persoane pentru
accidente. Data limită a implementării tuturor acestor reglementări de către statele membre
este 2016.
De asemenea, construcţia legislativă europeană în domeniu este susţinută de o
multitudine de alte reglementări specifice, concretizate în numeroase directive, decizii
-cadru, convenţii. Astfel, printre cele mai importante enumerăm: Directiva 2000/60/EC
13
privind stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul politicii apei
(Directiva Cadru Apa) completată de versiunile consolidate ale Directivei 91/676/CEE
privind protecţia apelor împotriva nitraţilor proveniţi din surse agricole14, Directivei
15
91/61/EC referitoare la prevenirea şi reducerea completă a poluării , Directivei
75/440/EC privind metodele de măsurare și frecvența prelevării de probe și a analizării
apei de suprafață destinate preparării apei potabile în statele membre16, Directivei
98/83/EC privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman 17 , Directivei 91/271/EC
privind tratarea apelor urbane reziduale18 etc.

C. Instrumente juridice naţionale

13
Directiva 2000/60/EC privind stabil irea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul politicii apei ,
publicată în J.O. L327 din 22.12.2000.
14
Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva nitraţilor proveniţi din surse agricole ,
publicată în J.O. L375 din 31.12.1991.
15
Directiva 91/61/EC referitoare la prevenirea şi reducerea completă a poluării , publicată în J.O. L257
din 10.10.1996.
16
Directiva 75/440/EC privind metodele de măsurare și frecvența prelevării de probe și a analizării apei
de suprafață destinate preparării apei potabile în statele membre, publicată în J.O. L271 din 29.10.1979.
17
Directiva 98/83/EC privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman , publicată în J.O. L330 din
5.12.1998.
18
Directiva 91/271/EC privind tratarea apelor urbane reziduale, publicată în J.O. L135 din 30.5.1991.
 Regimul juridic al apelor este asigurat în România de mai multe acte
normative, pornind de la Constituţie, Codul civil, legile speciale şi până la normele juridice
instituite prin ordonanţe de Guvern sau ordine ale miniştrilor de resort.
În momentul de faţă, legislaţia română în domeniu se află într -un proces de aliniere
la legislaţia europeană. Legea nr. 107/1996 privind apele române 19 a fost modificată în
mod repetat, existând pentru ea dispoziţia republicării încă din anul 2006. Cu toate
ace stea, acceptarea României ca membru al Uniunii Europene a determinat amânarea
republicării legii, în vederea creării unui nou text legislativ care să implementeze Directiva
Co nsiliului european privind folosirea şi conservarea resurselor de apă în spaţiul
european şi celelalte norme europene în domeniu.

4.3. Protecţia juridică a apelor marine şi a zonei costiere

Poluarea mediului marin este una dintre cele mai grave probleme de mediu cu care
ne confruntăm astăzi. Ecosistemele marine sunt agresate până la distrugere de
deversări, operaţiuni navale, poluare dinspre uscat şi din aer.
Optzeci la sută din poluanţii marini provin de pe uscat. Aceştia ajung pe diferite căi î
n
apele mărilor şi oceanelor: râuri, fluvii, canale, ape subterane, precipitaţii.
Dezvoltarea urbană în zonele de coastă a afectat şi mai mult calitatea ape lor
marine. Treizeci şi opt la sută din populaţia globului trăieşte în zona de coastă care
însumează un modest 7.6% din totalul suprafeţei de uscat.
În general, principalii poluanţi ai apelor marine sunt: nutrienţii chimici, apele uzate şi
bacteriile pe care acestea le dezvoltă, substanţele chimice organice, metalele, sed imentele
şi deşeurile solide, substanţele radioactive şi căldura. Fiecare dintre aceşti pol uanţi
antrenează procese chimice şi biologice dăunătoare mediului marin şi biosferei în ansa mblul
său.
Controlul poluării dinspre uscat a mărilor şi oceanelor constituie o preocupare
constantă pentru comunitatea internaţională. Dar acest control se dovedește o problemă
dificil de rezolvat, din mai multe motive. În primul rând, poluarea dinspre uscat se datorează
exclusiv
activităţilor umane şi vizează simultan cele trei elemente fundamentale de mediu: apa, aerul
şi
19
Legea nr. 107 privind apele române, publicată în M. Of. nr. 244 din 8.10.1996, cu modificările
și completările ulterioare.
solul. Cu toate acestea, statele sunt deranjate de controlul internaţi onal în propriile
teritorii, acuzând încălcarea principiului suveranităţii.
În al doilea rând, este greu, dacă nu imposibil uneori, de dovedit ştiinţific că pol
uarea maritimă se datorează unei anume surse localizate pe teritoriul unui anume stat.
Substanţele chimice poluante interacţionează în aer şi apă, creând reacţii sinergetice în
mediu, astfel încât este imposibil de distins uneori între cauza şi efectul poluării (de
exemplu, DTT şi petrol) (Guruswamy, 2007, pp. 387-388).
În al treilea rând, controlul global asupra resurselor de poluare a mediului
marin presupune costuri foarte mari pe care statele încearcă să le evite, mărginindu-se la
iniţiative individuale, de moment.
Astfel, identificarea surselor de poluare, crearea unui sistem de alocare a reducer
ilor de poluanţi pentru fiecare stat şi tratarea problemei prin acţ iuni comune la nivel
global sunt principalele provocări pentru comunitatea internaţională.
Managementul integrat al poluării apelor marine (MIPM) şi a zonei costiere este
una dintre soluţiile viabile pentru reducerea poluării mediului marin şi, mai mult,
pentru rezolvarea conflictelor dintre potenţialii beneficiari ai apelor marine. Turismul şi
pescuitul industrial, conservarea şi urbanismul sau transportul de hidrocarburi pe mare şi
activ ităţile recreative nu sunt complementare, ci adverse. De aceea, aces t tip de
management serveşte scopurilor tuturor utilizatorilor apelor marine.
MIPM a fost definit ca un proces continuu şi dinamic prin care se iau hotărâri
pentru gospodărirea apelor maritime şi a zonelor costiere. Acest tip de
management evită fragmentarea deciziilor luate la nivel de sector de activitate (turism,
transport, pescuit) şi la nivel de palier administrativ (local, naţional, regional). Astfel, se
urmăreşte realizarea unei integrări intersectoriale, interguvernamentale, în spaţiu şi a unei
col aborări între oamenii de ştiinţă şi factorii de decizie în acest domeniu.
MIPM vizează marea teritorială şi zona economică a fiecărui stat care trebuie să îşi
stabilească o strategie de mediu bazată pe acest tip de management, luând în
considerare factorii individuali de mediu: gradul de dezvoltare a statului, concentrarea
populaţiei şi nevoile acesteia.
O serie de organizaţii internaţionale şi regionale au adoptat MIPM: Banca Mond
ială,
OEDC, FAO, UNEP, UNESCO, GESAMP, IMO.
Uniunea europeană adoptat şi ea acest sistem de prevenire şi combatere a poluării
mediului marin sub denumirea de Managementul Integrat al Zonei Costiere.
 A. Instrumente internaţionale de protecţie a apelor marine

Principalele reglementări privind protecţia apelor marine sunt: Convenţia cadru

a ONU privind dreptul mării (1982), cele două convenţii încheiate la Londra privind
deversările marine şi poluarea datorată vaselor maritime, convenţiile regionale privind
protecţia regională a anumitor ape marine şi Programul de acţiune pentru controlul poluării
dinspre uscat 20.
Convenţia privind dreptul mării, intrată în vigoare în 1994, are ca obiective pr
evenirea poluării mediului marin şi protecţia vieţuitoarelor marine. Dintre cele mai impo
rtante aspecte reglementate reţinem: acordarea statelor a dreptului de a rezolva problemele
de mediu în zona costieră proprie, obligaţia nepoluării apelor altor state vecine,
prevenirea, controlul şi stoparea poluării maritime în conformitate cu capacitatea
individuală de reacţie, identificarea şi combaterea surselor de poluare dinspre uscat, a
poluării vaselor maritime şi a atmosferei.
De asemenea, Convenţia interzice desfăşurarea oricăror activităţi de deversare
în marea teritorială sau în zona economică fără autorizare expresă din partea statului
sau a statelor din regiune. Cu toate acestea, prevederil e vizând poluarea dinspre uscat nu
sunt foarte bine fundamentate.
Convenţia încurajează evitarea poluării datorate vaselor maritime, prin instituirea
unor sisteme de dirijare a circulaţiei vaselor în vederea evitării accidentelor.
O atenţie deosebită este acordată interzicerii poluării generate de
activităţile desfăşurate pe fundul mărilor şi oceanelor. Deşi astăzi aceste activităţi însumează
doar 1% din totalul celor poluante, în viitor ele se pot intensifica, motiv pentru care,
preventiv, Convenţia creează Autoritatea Internaţională pentru zona submarină.
Reglementările privind combaterea deversării substanţelor poluante în mediu marin
au intervenit încă din anul 1972, în urma convenţiei încheiate la Londra, Convenţia
asupra prevenirii poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a altor materii . În
1996, textul iniţial a fost modificat, ca urmare a schimbărilor sociale şi economice la nivel
mondial.
Convenţia precizează în anexele sale care sunt substanţele poluante a căror
deversare este interzisă (substanţe radioactive) sau permisă în anumite limite (cu acordul
guvernelor naţionale) ori permisă în mod neîngrădit (în baza unui permis general de deve
rsare).
 În conformitate cu prevederile iniţiale ale Convenţiei, deversările vor trebui
controlate atât în marea teritorială, cât şi în zona economică. În prezent însă,
amendamentele repetate aduse convenţiei (1982, 1985, 1993, 1996) au drept scop
interzicerea deversăr ilor şi nu controlarea lor. Protocolul adiţional din 1996 se bazează pe
principiul precauţiei şi are în vedere obligaţia statelor de a preveni deversările (art.4 alin. 1
şi 2), interzicerea incinerării pe mare a deşeurilor (art.5) şi a exportului deşeurilor în
vederea deversării sau incinerării lor pe mare de către statul importator (art.6).
Convenţia asupra prevenirii poluării de către vasele maritime a fost adoptată în
1973 sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale Maritime. Obiectivul reglementării este
controlul asupra poluării accidentale datorate vaselor maritime, cu excepţia deversărilor
intenţionate.
Ratificarea convenţiei s-a realizat cu mare dificultate, ca urmare a lipsei unui si
stem flexibil de aplicare şi a încercării de a elimina poluarea generată de activităţile de
transport maritim prin intermediul unor norme imperative care impuneau statelor semnatare
obligaţii stricte pentru asigurarea securităţii transportului maritim.
Amendamentele ulterioare aduse Convenţiei au condus la ratificarea sa, mai pr ecis
a celor şase anexe care alcătuiesc textul său. Acestea se referă la: prevenirea poluării cu
petrol a apelor marine (1983), controlul asupra poluării cu substanţe lichide nocive (1983),
prevenirea poluării cu substanţe dăunătoare ambalate (1992), prevenirea poluării cu ape
uzate de nav e maritime (2003), controlul poluării cu gunoaie (1988) şi, în fine, prevenirea
poluării aerului de către navele maritime (1988).
Convenţia este un exemplu de norme imperative „de control” deoarece regleme
ntează şi impune numeroase standarde tehnice de construcţie a navelor pentru eliminarea
poluării.
Implementarea Convenţiei a redus într-o anumită măsură deversările în apele mărilor
şi oceanelor, atât deversările accidentale, cât şi cele intenţionate, însă nu a dus la stoparea
lor.
Instrumentele juridice adiacente acestei convenţii sunt: Codul internaţional privind
bunurile maritime periculoase, Convenţia internaţională privind răspunderea şi
compensaţia pentru pagube rezultate din transportul substanţelor periculoase şi nocive şi
Convenţia internaţională privind intervenţia pe mare în cazurile de poluare cu petrol . De
asemenea, cooperarea internaţională în domeniu a fost întărită din punct de vedere juridic
prin
Convenţia privind pregătirea, acţionarea şi cooperarea în situaţia poluării cu p etrol.
20
Programul de acţiune pentru controlul poluării dinspre uscat a fost adoptat în noiembrie 1995 pentru
crearea unui sistem comun de acces la informaţia de mediu, experienţă tehnică şi ştiinţifică în vederea
 B. Instrumente juridice regionale de protecţie a apelor marine

Instrumentele juridice regionale suplimentează normele juridice internaţionale

în domeniul protecţiei apelor marine.
Convenţia pentru protecţia mediului marin a Atlanticului de Nord-Est a fost
adoptată la Oslo în 1992. Reglementarea instituie principiul precauţiei (art.2 alin. 2 lit. a),
principiul
„poluatorul plăteşte” (art.2 alin. 2 lit. b) şi susţine folosirea celor mai bune te
hnologii disponibile şi a celor mai bune practici de mediu (Anexa 1). De asemenea,
convenţia interzice incinerarea pe mare a deşeurilor şi include norme privind accesul la
i nformaţia de mediu
(art.9).
Convenţia interzice, cu unele excepţii, şi deversarea substanţelor cu un nivel
de radioactivitate scăzut şi mediu, concentrându-se însă, în general, pe prevenirea şi
combaterea poluării dinspre uscat.
O altă zonă protejată prin reglementări juridice regionale este Marea Baltică.
Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice , încheiată
la Helsinki, stabileşte, pornind de la principiile moderne cunoscute, obligaţiile statelor
semnatare în vederea prevenirii şi combaterii poluării prin deversări în zonă. Convenţia este
considerată a fi unul dintre cele mai complete instrumente juridice în domeniul protecţiei
mediului marin (Marinescu, 2008, p.233). Unul dintre obiectivele sale este acela de a
elimina, pînă în 2020, deversarea substanţelor periculoase precizate în anexa conve nţiei.
La aceste eforturi regionale se mai adaugă şi Programul ONU pentru apele marine
regionale, lansat în 1975 o dată cu Planul de acţiune privind Marea Mediterană. Pr ogramul
a facilitat încheierea unor acorduri similare care vizează Golful Arabiei (1978), Marea
Neagră (1992), Pacificul de Nord-Est (2002), zona Mării Caraibilor (1983), Africa
Centrală şi de Vest (1981), Africa de Est (1985), Marea Roşie şi Golful Aden (1982),
Pacificul de Sud (1986), Pacificul de Sud-Est (1981) şi apele marine ale Asiei de Est.
Prioritatea acestor acorduri a constat în diminuarea deversărilor apelor
uzate provenind de la aşezările umane.
21
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării , încheiată de
statele riverane la Bucureşti, în anul 1992, reglementează regimul ecologic al
acestei zone.
Documentul stabileşte obligaţii referitoare la prevenirea, reducerea şi controlul
poluării
prevenirii şi combaterii poluării apelor marine dinspre uscat.
dinspre uscat şi platforma continentală şi de pe navele aflate pe mare, toate detaliate în trei
protocoale adiţionale distincte. Convenţia interzice pol uarea din orice sursă, atunci când
este vorba de anumite substanţe nocive, precizate de altfel în anexa documentului final
(compuşi organici, metale grele, uleiuri, hidrocarburi, subs tanţe radioactive,
materiale sintetice persistente).
Statele părţi se obligă să creeze cadrul juridic şi instituţional pentru atingerea
obiectivelor asumate prin convenţie. De asemenea, părţile vor facilita şi, în acelaşi timp,
vor beneficia de cooperarea ştiinţifică în domeniu, concretizată în evaluări periodice pe
baza schimbului de date despre ecosistemul marin, în conceperea şi adoptarea de strategii
comune, studii de evaluare a poluării zonei, soluţii de ansamblu pentru prevenirea,
controlul şi combaterea poluării marine etc.
În conformitate cu normele internaţionale, răspunderea pentru daunele p
rovocate mediului marin aparţinând teritoriului naţional al statelor semnatare va fi angajată
potrivit reglementărilor juridice interne, luându-se astfel măsurile necesare pentru o
compensaţie reparatorie justă şi eficientă.
Revizuirea prevederilor convenţiei a avut loc în anul 1993 și a urmărit
conformitatea
acestora cu obiectivele stabilite în urma summit-ului mondial de la Rio de Janeiro
(Agenda
21).
De asemenea, adiacent convenţiei, a fost elaborat Planul strategic de acţiune pentru
reabilitarea şi protecţia Mării Negre împotriva poluării (1996).
De asemenea, la iniţiativa României, convenţia a fost extinsă printr -un
Protocol
adiţional referitor la conservarea biodiversităţii şi a peisajului, document adoptat în anul
2002.
În prezent, implementarea Planului strategic în ţara noastră se materializează în
Programul de monitoring şi evaluare pentru Marea Neagră, în concordanţă şi cu Directiva
UE privind apa.
Colaborarea României cu Turcia a condus, în anul 2003, la elaborarea unui
Plan regional de contingenţă, Guvernul aprobând în acest sens Planul naţional de
contingenţă (H.G. nr. 1593/200222) destinat rezolvării operative a situaţiilor de poluare
marină cu p etrol.
De asemenea, în anul 2009, statele riverane au adoptat și Protocolul privind protecția
21
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării , publicată în M. Of. nr. 242 din 2
9 septembrie 1992.
22
H.G. 1593 din 18 decembrie 2002 privind aprobarea Planului naţional de pregătire, răspuns şi cooperare
în caz de poluare marină cu hidrocarburi, publicată în M. Of. nr. 94 din 14 februarie 2003.
mediului marin al Mării Negre împotriva poluării provenite din surse și activități de pe
uscat23.
Obiectivul final al tuturor acestor eforturi comune îl reprezintă stabilirea unui statut
ecologic pentru Marea Neagră, în baza situaţiei din anii 1960: stocuri sporite de pe şte,
ape curate şi frumuseţi naturale protejate.

C. Instrumente juridice naţionale privind protecţia apelor marine

Legislaţia României reglementează şi aspectele legate de protecţia apelor mar ine şi

a
zonei costiere, ca urmare a deschiderii pe care o are la Marea Neagră.
24
O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere este
textul legislativ care dovedeşte eforturile României de a adopta un sistem modern pentru
prev enirea şi combaterea eficientă a poluării mediului marin.
Prin acest text, Guvernul român îşi propune să stabilească regimul zonei costiere şi
să ia măsurile care se impun pentru asigurarea integrităţii acesteia, să garanteze utilizarea
publică a zonei, cu excepţia situaţiilor privind siguranţa naţională, să reglementeze
utilizarea durabilă a zonei, să reconstruiască şi să conserve teritoriul prin integrarea pol
iticilor de mediu cu alte politici sectoriale (agricultură, energie, industrie, turism, pescuit,
transport, urbanism) şi să asigure accesul publicului la informaţia de mediu şi
participarea sa la gospodărirea zonei costiere.
Planul de management integrat al zonei costiere este creaţia autorităţilor centrale, cu
atribuţii în domeniul protecţiei mediului, împreună cu administraţia publică locală şi cu alte
organisme şi organizaţii specializate. În funcţie de acest plan, se stabilesc şi obie
ctivele privind amenajarea teritoriului şi urbanism. Planul se aprobă de Guvernul României.
De asemenea, ordonanţa delimitează domeniul public din zona costieră, în co
ncordanţă cu normele constituţionale şi legile speciale. Asupra acestui domeniu se acordă
particularilor doar un drept de exploatare sau utilizare (art. 7). Stabilirea regimului de
folosire a zonei
costiere aparţine în mod exclusiv Guvernului şi se exercită prin intermediul
Ministerului

23
Legea de ratificare a Protocolului pri vind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva
poluării provenite din surse și activități de pe uscat , publicat în M. Of. nr. 894 din 9 decembrie 2014.
24
O.U.G. nr. 202 privind gospodărirea integrată a zonei costiere , publicată în M. Of. nr. 965 din 28
decembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare.
mediului şi dezvoltării durabile. Administrarea terenurilor şi a altor bunuri din zona
costieră
revine, de asemenea, acestuia (art.11).
Cedarea dreptului de folosinţă a terenurilor sau a altor bunuri din zona costieră se
realizează pe baza unui act tehnico-juridic întocmit în urma efectuării unui studiu de i
mpact asupra mediului.
În vederea protejării zonei costiere, ordonanţa stabileşte limitele şi restricţiile
activităţilor desfăşurate aici. Sunt interzise: construcţiile definitive sau provizorii pe o
distanţă de 100-300 metri de la limita cea mai înaintată a mării înspre uscat,
autorizarea or icăror lucrări care ar duce la modificarea ecosistemului zonei costiere,
extragerea de nisip, pietriş, roci din zona costieră, deversarea substanţelor interzise
(Anexa 2) şi a deşeurilor, în special cele petroliere, din surse aflate pe uscat, la bordul
navelor sau aeronavelor, platformelor şi instalaţiilor marine.
Nerespectarea acestor interdicţii atrage răspunderea civilă, administrativă sau p enală
a făptuitorilor şi sancţionarea acestora. În funcţie de gravitatea faptei, sancţiunile stabilite
prin lege sunt civile, contravenţionale sau penale (art. 77 şi art. 81).
Deşi legislaţia română reglementează într -o manieră corectă şi modernă
protecţia apelor marine şi a zonei costiere, în practică, progresele realizate sunt încă
diminuate de nerespectarea normelor stabilite şi, uneori, de lipsa unei sancţionări
prompte a celor
răspunzători.
Capitolul 5. Protecţia juridică a litosferei

5.1. Degradarea solului

Scoarţa terestră este unul dintre elementele fundamentale care permite

dezvoltarea vieţii pe Pămînt. Uscatul este habitatul natural al omului, care găseşte aici
adăpost şi hr ană.
De asemenea, solul şi subsolul constituie mediu de viaţă pentru cele mai multe
specii de plante şi animale, fiind principalul depozitar al substanţelor vii şi a energiei bi
otice, ca şi a celor mai importante elemente chimice vitale: carbon, azot, calciu, fosfor, p
otasiu, sulf etc.
Solul este principalul mijloc de producţie în agr icultură şi silvicultură. El este însă
şi un element sensibil al mediului, fiind limitat ca suprafaţă şi greu de regenerat. Protecţia sa
este necesară astăzi, ca urmare a poluării intense la care este expus în urma activităţilor
agricole, de defrişare, de extracţie a minereurilor şi hidrocarburilor, de depozitare a deş
eurilor etc. Eroziunea solului şi poluarea acestuia cu substanţe chimice sunt principalele
probleme cu care se confruntă societatea contemporană.
Datele ştiinţifice arată că formarea unui strat de sol de 3 centimetri grosime se
produce într-o perioadă de 300 până la 1000 de ani, pe când distrugerea lui poate avea loc
într-un interval de câţiva ani.
Cu toate acestea, creşterea demografică la nivel planetar a determinat defrişări
masive de suprafeţe pentru agricultură, de cele mai multe or i aceasta fiind intensivă şi
având ca rezultat distrugerea solului şi, implicit, scăderea producţiei agricole. Folosirea
neraţională a pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice a condus la distrugerea
echilibrul ui ecologic al solului sau a afectat calitatea culturilor agricole, punând în pericol
chiar sănătatea populaţiei datorită prezenţei acestor substanţe în produsele agricole.
De asemenea, activitatea industrială intensă a dus la poluarea masivă a solului
ş i subsolului. Principalii poluanţi, cum sunt metalele grele, au pătruns în sol și prin
intermediul celorlalte elemente de mediu, apa şi aerul.
Putem defini poluarea solului ca fiind „rezultatul oricărei acţiuni care produce
dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor
ecosisteme naturale sau create de om, dereglarea manifestată prin degradarea fizică,
chimică, biol ogică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa
bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ” (Marinescu, 2008. p. 241).
 Indicatorii de poluare ai solului pot fi reducerea cantitativă sau/şi calitativă a masei
vegetale sau cheltuielile de combatere a degradării solului şi readucerea lui la par
ametri normali de mediu.
În prezent, protecţia solului şi subsolului constituie una dintre preocupările
comunităţii internaţionale, reflectată şi la nivel regional şi naţional.

5.2. Instrumente juridice internaţionale privind protecţia solului

Una dintre problemele îngrijorătoare privind degradarea solului este deșertific

area, datorată atât schimbărilor climaterice, cât şi activităţilor umane cu acţiune intensivă
asupra solului, cum ar fi: îndepărtarea vegetaţiei, cultivarea intensivă a cerealelor,
asanarea ţinuturilor mlăștinoase, extracţia apelor subterane etc.
La nivelul anilor 1990, şaptezeci la sută din suprafeţele aride ale planetei erau
afectate de deșertificare, cu mare impact asupra continentului african, unde producţia
agricolă a scăzut aproape la jumătate.
În aceste condiţii, problema combaterii deșertificării a fost dezbătută la Rio de
Janeiro, în 1992, fiind unul dintre obiectivele Agendei 21. Naţiunile Unite au elaborat, doi
ani mai târziu, Convenţia privind combaterea deșertificării în ţările afectate de secetă
şi/sau deșertificare, în special Africa (Convention to Combat Desertification in Those
Countries Experiencing Serious Drought and/or Desertification, Particulary in Africa ).
Convenţia a intrat în vigoare în anul 1996, iar în anul 2007, 191 de state, inclusiv
membrii Uniunii europene, au semnat-o şi ratificat-o.
Deșertificarea reprezintă, potrivit art. 1 lit. a din Convenţie, „degradarea solului în
zonele aride, semi-aride şi în cele uscate semi-umede, datorată unor factori diverşi, inclusiv
variaţiile climatice şi acţiunile umane” (t.n.). Această definiţie înlătură confuzia referitoare
la faptul că deșertificarea ar reprezenta în fapt expansiunea deşertului, ca formă de r elief.
Scopul general al convenţiei este acela de a combate fenomenul şi efectele sale
punând accent pe dezvoltarea durabilă a comunităţilor din zonele afectate. În acest sens,
convenţia are patru anexe care detaliază norme specifice pentru Africa, Asia, America Latină
- Caraibe, zona Mediteranei de Nord şi cea a ţărilor aparţinând Europei centrale şi de est.
Reglementările sunt adaptate particularităţilor fenomenului de deșertificare exi stent în
fiecare dintre aceste zone, conturând Planuri regionale de acţiune și precizând factorii
determinanţi, precum şi măsurile practice de combatere (art. 10 alin. 1). Mai mult,
Convenţia insistă asupra implicării
comunităţilor locale în procesul decizional şi în cel al implementării măsurilor de combatere
a deșertificării. Practic, Convenţia propune o str ategie bazată pe descentralizare în
lupta împotriva degradării mediului, cu atragerea populaţiei locale care va depune eforturi
în acest sens, dar care va fi şi beneficiarul principal al ameliorării sol ului.
Ca şi în cazul altor convenţii internaţionale în domeniu, obligaţiile statelor părţi sunt
similare, dar şi diferenţiate, în funcţie de stadiul de dezvoltare economică. De exe
mplu, statelor dezvoltate le revine obligaţia acordării asistenţei financiare şi tehnice celor în
curs de dezvoltare (art.6) prin creare de parteneriate menite să combată aspectele de natură
fizică, biologică şi socio-economică ale fenomenului de deșertificare (art. 4). Se poate
observa aici insistenţa asupra tratării deopotrivă a cauzelor şi a efectelor fenomenului,
inclusiv sărăcia existentă în zonele afectate de deșertificare.
Din perspectiva birocratică, statele părţi au convenit şi asupra creării unor
organisme instituţionale. Astfel, Conferinţa părţilor deţine prerogativa deciziilor
comune şi monitorizarea respectării obligaţiilor asumate de către semnatari.
Comitetul ştiinţific şi tehnic are misiunea de a oferi ajutorul de specialitate şi de
a studia continuu degradarea solului în regiunile afectate, fiind alcătuit din experţi ai stat
elor
părţi.
Convenţia instituie şi aşa-numitul Mecanism global care ajută Convenţ ia Părţilor
să promoveze finanţarea diverselor activităţi şi programe destinate combaterii deșertific
ării. Mecanismul în sine nu este destinat strângerii şi administrării unui fond financiar, ci
are doar rolul de promotor al iniţiativelor financiare, punând în legătură donatorii publici şi
privaţi cu beneficiarii. Practic, acest organism asigură eficienţa alocării resurselor
financiare, contribuind la succesul eforturilor de combatere efectivă a deșertificării.
Prima evaluare a implementării prevederilor convenţiei s-a concretizat în 2007,
ocazie cu care s-a constatat lipsa sau imprecizia datelor furnizate de statele membre.
Recomandările au avut în vedere această problemă, insistând asupra cooperării
între state pentru standardizarea datelor şi asupra corectitudinii manifestate în culegerea
şi furnizarea lor (Guruswamy, 2007, p.576).

5.3. Instrumente juridice naţionale de protecţie a solului şi subsolului

 Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice
fel, indiferent de destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de apartenenţa lor la d
omeniul public şi privat.
Protecţia fondului funciar este asigurată prin măsuri adecvate de
gospodărire,
organizare, amenajare și conservare, care revin ca obligaţii tuturor d eţinătorilor de terenuri.
În consecinţă, o serie de acte normative reglementează îndeplinirea acestor obl
igaţii, stabilind inclusiv sancţiunile în cazul neexecutării lor în mod corespunzător: Legea
fondului funciar25, Legea îmbunătăţirilor funciare 26, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei să
lbatice27.
Legea îmbunătăţirilor funciare precizează expres obiectivele acţiunilor de ameli orare
a
solului:
- asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel faţă de inundaţii, alunecări
de teren şi eroziuni;
- asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să pe rmită
şi să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile viti-pomicole,
culturile agricole şi silvice; şi
- asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturoase şi nisipoase, precum
şi protecţia împotriva poluării (art.1).
Terenurile care prin degradare sau poluare şi -au pierdut productivitatea agricolă
sau
silvică vor fi considerate de către specialiştii ministere lor de resort implicate ca
fiind perimetre de ameliorare, operaţiunile de ameliorare realizându-se în
colaborare cu autorităţile judeţene şi celelalte autorităţi locale.
Deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să pună la dispoziţia autorităţilor terenurile
vizate, păstrându-şi însă dreptul de proprietate asupra lor şi beneficiind de un drept
temp orar de folosinţă asupra unui alt teren pe durata lucrărilor de ameliorare. Ca ultimă
soluţie se va avea în vedere exproprierea pentru utilitate publică.
Terenurile incluse în perimetrele de ameliorare sunt scutite de taxe şi impozite
pe
durata lucrărilor de îmbunătăţire a calităţii
solului.

25
Legea nr. 18, Legea fondul funciar , publicată în M. Of. nr. 3 din 20 februarie 1991, cu modificările
și completările ulterioare.
26
Legea nr. 138, a îmbunătăţirilor funciare, publicată în M. Of. nr. 369 din 28 aprilie 2004, cu
modificările și completările ulterioare.
27
O.U.G. nr. 57 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007, cu modificăril e și completările ulterioare.
 Statul român asistă însă orice persoană care doreşte să realizeze în mod individual
sau în asociere lucrări de ameliorare a sol ului (inerbări, împăduriri, corectarea acidităţii)
prin furnizarea gratuită de material biologic şi prin acordarea asistenţei de specialitate. Pe c
ale de excepţie, însă, atunci când, potrivit legii, deţinătorul terenului se face vinovat de
starea în care se găseşte solul, persoana va trebui să suporte cheltuielile de refacere şi
ameliorare a acestuia.
Protecţia cantitativă a solului este şi ea avută în vedere de legea română. Artic
olul
100 alin. 1 din Legea fondului funciar stabileşte că titularii obiectiv elor de investiţii sau
de producţie care nu mai folosesc terenurile în acest scop au obligaţia să ia măsurile
necesare pentru amenajare şi nivelare, dându-le în folosinţă agricolă, silvică sau piscicolă.
În cazul neefectuării lucrărilor de amenajare, beneficiarilor nu li se va mai aproba
scoaterea din circuitul agricol a altor terenuri.
De asemenea, instalarea liniilor de telecomunicaţii şi alte transporturi speciale
trebuie realizată în imediata apropriere a reţelelor de transport pentru a nu stânjeni
activitatea agricolă (art. 102 alin. 1).

Protecţia subsolului constituie, la rândul ei, unul dintre obiectivele legislaţiei r

omâne privind mediul înconjurător.
Statul român este proprietarul bogăţiilor subsolice a căror exploatare şi admini
strare poate fi cedată unor persoane juridice publice sau private. Cu alte cuvinte, bogăţiile
subsolului fac parte din domeniul public al statului în conformitate cu art. 136 alin. 3 din
Constituţia României.
În aceste condiţii, statului român îi revine obligaţia de a asigura exploatarea
resurselor naturale ale subsolului potrivit interesului naţional, ceea ce determină şi
respectarea mediului ambiant. Statul trebuie să se asigure că persoanele fizice sau
juridice care pr ospectează, exploatează sau administrează resursele naturale ale subsolului
au capacitatea de a respecta normele în vigoare, aceasta presupunând că deţin tehnologia
necesară şi adecvată exploatării resurselor şi protecţiei mediului, dispun de specialişti
în domeniu care să asigure buna desfăşurare a operaţiunilor, acţionează în conformitate
cu normele juridice naţionale şi internaţionale în vigoare etc.
De asemenea, exploatarea resurselor subsolice presupune şi conservarea
patrimoniului paleontologic, mineralogic şi structural. Peşterile, alte formaţiuni geologice şi
mineralogice, depozitele fosiliere sunt supuse unui regim special de protecţie, în
conformitate cu normele privind conservarea ariilor protejate, a habitatelor naturale, a florei
şi faunei sălbatice.
 Preocuparea la nivel naţional pentru protecţia şi ameliorarea solului se reflectă în
responsabilitatea statului de a dezvolta un sistem de supraveghere, evaluare, prognoză
şi avertizare cu privire la parametri calitativi şi cantitativi ai solului, potrivit reglementărilor
Uniunii Europene în domeniu.
De asemenea, o garanţie a respectării măsurilor administrative necesare protecţiei,
conservării şi folosirii solului în România este asigurată din punct de vedere juridic
prin norme care instituie angajarea răspunderii juridice de natură civilă,
contravenţională sau
penală.
În general, nerespectarea condiţiilor de protecţie, folosire şi ameliorare a terenur
ilor dă naştere la fapte contravenţionale sancţionate potrivit legii. De exemplu:
nerespect area obligaţiei de a asigura prin sisteme proprii supr avegherea mediului în
condiţiile autorizaţiei date, nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere,
industriale şi agricole numai pe suprafeţele special amenajate, nerespectarea obligaţiei de
refacere a cadrului natural în zonele de depozitare a deşeurilor, folosirea îngrăşămintelor
chimice sau a pesticidelor în zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri
speciale de protecţie etc.
De asemenea, constituie infracţiuni faptele de natură să pună în pericol viaţa
ori sănătatea umană, animală sau vegetală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi
vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice,
poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, pe sol, a unor deşeuri sau substanţe periculoase,
nesupra vegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase,
precum şi nerespect area obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi a
produselor de protecţie a pla ntelor numai ambalate şi în locuri protejate etc. (Capitolul
XV, O.U.G. nr. 195/2005).
Protecţia şi conservarea solului şi subsolului a înr egistrat în general progrese atât
la nivel naţional, cât şi internaţional ca urmare a respectării normelor juridice create în
acest sens şi a cooperării internaţionale în vederea acordării ajutorului tehnic şi
financiar în domeniu.
Capitolul 6. Biodiversitatea

6.1. Consideraţii generale

Ecosistemele planetare constituie suportul esenţial al societăţii umane aşa cum

există ea astăzi.
Viaţa pe Pământ este susţinută de o varietate largă de plante, animale
şi microorganisme aflate într-o interacţiune permanentă la nivelul fiecărui ecosistem în parte
şi la nivel global, planetar.
Biodiversitatea presupune trei concepte: diversitatea genetică, existentă la nivelul
fiecărei specii, diversitatea genetică a speciilor în general şi diversitatea ecosistemelor la
nivelul fiecărei regiuni.
Biodiversitatea asigură viaţa pe planetă prin menţinere a calităţii
atmosferei, controlând microclimatele, absorbind poluanţii, protejând cursurile de apă,
generând şi menţinând solurile. Cu cât diversitatea este mai mare, cu atât capacitatea de a
menţine viaţa şi capacitatea de adaptare la condiţiile de viaţă este mai mare.
Diminuarea biodiversităţii afectează viaţa pe Pământ, reducând valoarea
ecologică,
estetică şi economică a speciilor de plante şi animale şi a ecosistemelor în ansamblu.
Un studiu recent arată că aproape 25% din totalul bogăţiilor statelor slab dezvoltate
provin din mediul ambiant şi 4% din serviciile oferite de acestea se bazează pe exploatarea
mediului.
Datorită complexităţii ecosistemelor naturale şi a interdependenţei lor nu putem
atribui valoare economică oricărei specii de plante sau animale. Însă fiecare specie ada ugă
un plus de valoare economică, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna evident şi
cuantificabil.
În planul protecţiei şi conservării mediului, trebuie să reţinem faptul că un ecosi
stem devine vulnerabil ca urmare a afectării speciilor care îl alcătuiesc. De exemplu, pie
rderea diversităţii genetice a plantelor şi animalelor determină uniformitate, făcând
speciile mai susceptibile la boli şi paraziţi. Pe cale de consecinţă, lipsa de rezistenţă a
speciilor le împiedică să se adapteze la condiţiile climaterice schimbătoare, afectând
echilibrul ecosistemului din care fac parte.
 Ca specie dominantă pe Pământ, omul are obligaţia morală să ocrotească
celelalte specii ale planetei, de care în definitiv, depinde şi el. Cu toate acestea, statisticile
şi st udiile
ştiinţifice demonstrează o atitudine contrară acestei obligaţ ii. Bilanţul din 2005, realizat
sub auspiciile Naţiunilor Unite, a dovedit că în ultimii 50 de ani omul a produs o schimbare
fără precedent a ecosistemelor planetare. Aproape două treimi din facilităţile oferite
de ecosisteme, precum resursele de apă potabilă, producţia de peşte marin, habitatul
pentru locuitorii indigeni, capacitatea atmosferei de a se curăţa de la sine, controlul
asupra dezastrelor naturale, polenizarea şi capacitatea ecosistemelor agricole de a se ap ăra
de boli şi paraziţi sunt în declin.
Cele mai bogate zone din punctul de vedere al biodiversităţii îl constituie pădurile
tropicale, recifurile şi zonele mlăştinoase. Jungla tropicală adăposteşte 50%, până la 90%
din cele aproximativ 10 milioane de specii care trăiesc pe planetă. Cu toate acestea,
jumătate din pădurile tropicale au dispărut ca urmare a defrişărilor pentru agricultură şi
a e xploatării industriale a lemnului. Şase milioane de hectare dispar anual, începând cu anul
2000.
De asemenea, recifurile coralifere acoperă doar 0.17% din suprafaţa mărilor şi
oceanelor însă conţin un uimitor 25% di totalul speciilor de vieţuitoare marine
cunoscute
astăzi.
Zonele mlăştinoase sunt şi ele sacrificate ca urmare a dezvoltării aşezărilor umane,
nemaiputând constitui habitatul speciilor de păsări marine, vitale menţinerii echilibr
ului ecosistemelor din zonele costiere.
Deşi multe din efectele dispariţiei unor specii de plante şi animale pot fi cunosc ute
sau estimate, există însă şi urmări care încă nu sunt înţelese de comunitatea ştiinţifică ,
impactul lor asupra omenirii neputând fi în mod concret evaluat (de exemplu, afectarea
ecosistemului Antarcticii).
Putem afirma că există câteva cauze principalele care determină diminuarea
biodiversităţii. Creşterea demografică şi extinderea activităţil or umane determină
creşterea cererii de alimente, apă, lemn, fibre şi carburanţi şi, pe cale de consecinţă, conduce
la defrişarea suprafeţelor forestiere în vederea cultivării lor, la folosirea excesivă a apelor,
la asanarea lor sau la crearea de baraje în unele cazuri.
Alte cauze ale distrugerii biodiversităţii sunt introducerea în mediu a unor specii de
plante şi animale care proliferează necontrolat afectând speciile indigene, exploatarea
intensivă a resurselor biologice, până la epuizarea lor în uneori, poluarea aerului, apei,
solului şi chiar încălzirea globală.
În aceste condiţii, obiectivul conservării biodiversităţii este acela de a asigura nevoile
de resurse biologice ale populaţiei fără a determina însă epuizarea lor.
 Primele reglementări juridice cu referire la această problemă au preferat o abordare
minimalistă, ignorând natura interdisciplinară a domeniului şi dovedindu-şi astfel
ineficienţa. În prezent, legislaţia internaţională trebuie să se bazeze pe două principii: princ
ipiul echităţii şi justiţiei şi principiul dezvoltării durabile, de aici decurgând o serie de
măsuri moderne prin care se încearcă eficientizarea protecţiei şi conservării biodiversităţii.

6.2. Măsuri moderne privind protecţia biodiversităţii

A. Arii naţionale protejate

Una dintre metodele folosite astăzi pentru protecţia şi conservarea biodiversităţii o

constituie crearea de arii protejate. În general, stabilirea teritorială a acestor zone implică
evacuarea populaţiei locale, uneori chiar prin metode coercitive şi fără compensaţii
adecvate.
Stabilirea unor astfel de zone, unde natura este lăsată să se dezvolte în mod firesc,
fără imixtiuni, a avut loc în numeroase state, cu intervenţia organizaţiilor internaţionale.
Nu de puţine ori, această măsură a avut efecte dezastruoase însă asupra populaţiei locale,
mai ales în ţările slab dezvoltate.
În prezent, există treisprezece mii de arii marine protejate care însumează 1%
din totalul suprafeţelor mărilor şi oceanelor şi o sută de mii de zone de uscat total izând
12.7% din suprafaţa Pământului.
Guvernele coloniale au fost primele care au impus protejarea anumitor teritorii
sub
denumirea de rezervaţii naturale.
În epoca modernă s-a păstrat aceeaşi strategie, ca urmare a veniturilor pe care
exploatarea turistică ecologică furnizează statelor în cauză. Africa este un bun exemplu în
aces t sens, 14 state africane deţinând mai mult teren pentru conservare decât pentru
producţie. De asemenea, în Asia se remarcă aceeaşi tendinţă de protejare a unor zone mar
itime şi terestre.
Problema majoră întâmpinată de aceste iniţiative constă în faptul că 70% din zonele
protejate sunt locuite de populaţii indigene care vor trebui dislocate, suferind, din
această cauză, din punct de vedere economic şi social.
 De exemplu, crearea ariilor maritime protejate, pentru refacerea rezervelor piscicole
şi protejarea altor vieţuitoare marine, a generat conflicte între populaţia locală şi a
utorităţi, ca
urmare a stopării tuturor activităţilor productive de exploatare a acestor resurse pe care
se
baza dezvoltarea economică a comunităţilor din zonă.
Pentru evitarea acestor situaţii conflictuale, Banca Mondială a creat un ghid de bune
practici, în care recomandă ca populaţia din zonele protej ate să nu fie dislocată, ea urmând
să fie atrasă şi implicată în activitatea de conservare a biodiversităţii.
Co-managementul zonelor protejate presupune colaborarea între autorităţile
centrale şi cele locale, ca metodă de realizare a implementării măsurilor de conservare şi
as igurarea mai eficientă a respectării legii.
În acest sens, pentru evitarea dislocării populaţiei, UNESCO a propus un model
viabil potrivit căruia rezervaţiile naturale ar trebui să fie or ganizate teritorial, astfel încât să
existe o zonă unde intervenţia omului să fie strict interzisă, această zonă fiind înconjurată
însă de zone- tampon unde populaţia va avea acces şi îşi va desfăşura în mod obişnuit
activităţile. În acest mod, zonele conservate sunt protejate fără a risca braconajul,
contrabanda sau intrările neautorizate în zonă.
Cu toate că teoretic modelul este bine gândit, în realitate cooperarea dintre
comunitate şi autorităţi nu îşi găseşte susţinere. Zonele strict protejate şi cele tampon
nu sunt strict delimitate, animalele sălbatice distrugând adesea culturile din zonele
populate. Zonele strict protejate sunt cele fertile, pe când cele tampon nu pot fi folosite
în producţie, generând nemulţumirea populaţiei, încălcarea normelor de conservare şi
cererea de desfiinţare a rezervaţiilor.
De fapt, datorită lipsei de organizare, co-managementul nu a înregistrat
succesul scontat. FAO a concluzionat, într-unul din studiile sale (Louka, 2006, p. 293), că,
în real itate, costurile conservării sunt suportate de populaţia săracă din zonele
declarate închise, iar beneficiile revin populaţiei bogate din ţările dezvoltate, existând
astfel un evident conflict între interesele de conservare a biodiversităţii şi interesele
populaţiei din zonele pr otejate.
Tot la nivel naţional, managementul resurselor naturale realizat de populaţia l
ocală a fost propus ca o altă soluţie pentru crearea premiselor unei conservări durabile a
biodiversităţii. De exemplu, conservarea fondului forestier în anumite zone este lăsată
în seama comunităţilor locale. Acestea sunt însărcinate cu gospodărirea resurselor
natural e locale luând în considerare nevoile comunităţii şi situaţia mediului ambiant.
Acest tip de management este indicat pentru administrarea resurselor naturale la
scară mică, deoarece controlul asupra activităţii de conservare a acestora se bazează pe
capacitatea de observaţie a comportamentului fiecărui individ de către ceilalţi membri ai
comunităţii.
 Punctul nevralgic al acestui tip de management este faptul că se aplică unui
sistem închis care ar putea fi afectat de comerţul ilegal cu resurse naturale protejate. Astfel
de sisteme au fost create în zone din Zimbabwe, Namibia şi din alte state africane şi asiatice.
Cotele individuale transferabile reprezintă o altă metodă pentru protejarea şi
conservarea vieţuitoarelor marine, utilizată în cazul managementului activităţii de
pescuit. Dificultăţile în acest caz sunt legate de crearea infrastructurii necesare
supravegherii activităţilor private de pescuit.

B. Ariile naturale transnaţionale protejate

O nouă tendinţă la nivel internaţional o reprezintă încheierea de acorduri bilaterale şi

multilaterale în vederea creării unor zone naturale transfrontaliere protejate. Sub d enumirea
de Management Transfrontalier al Resurselor Naturale sau Managementul Co
nservării şi Dezvoltării Integrate, acest tip de organizare a fost iniţiat în 2002 în unele
state africane (Zimbabwe, Africa de Sud, Mozambic), care au semnat acordul pentru
crearea unei zone protejate de aproximativ o sută de mii de kilometri pătraţi, unind în fapt
trei parcuri naţionale sub denumirea de Limpopo Park. Alte exemple: Congo Basin
Forest Partnership – Africa centrală; Franţa, Italia, Monaco – Sanctuarul maritim al
Mediteranei.
Efectele acestor măsuri la nivelul comunităţilor locale sunt în general asemănăto are
cu măsurile de conservare luate la nivel naţional. Prevenirea acţiunilor contrare legii pe
teritoriul ariilor protejate transnaţionale se confruntă însă cu nemulţumirea populaţiei l
ocale, care reclamă încălcarea dreptului la liberă circulaţie.
Cu toate acestea, ariile naturale transfrontaliere s -au extins, unele dintre ele
fiind
declarate sanctuare mondiale în baza Convenţiei încheiate în acest scop.

C. Băncile de gene

Primele bănci de gene au fost create la începutul anilor 1980, în Europa. Lipsa
terenurilor agricole întinse a determinat introducerea unor plante mai productive,
în detrimentul celor tradiţionale. Astfel, seminţele culturilor tradiţionale au fost
colectate şi conservate pentru eventuala lor reintroducere în circuitul agricol sau pentru
folosirea lor ca material genetic.
 Păstrarea hranei omenirii este astăzi o măsură vitală într -o lume
contemporană decimată de războaie şi dezastre naturale.
Datorită stadiului limitat al ştiinţei, în prezent nu există bănci de gene pentru pla
ntele şi animalele sălbatice.

6.3. Instrumente juridice internaţionale privind conservarea biodiversităţii

A. Instrumente juridice încheiate sub egida ONU

a. Protecţia biodiversităţii

Majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale au avut în vederea protejarea

sau/şi conservarea unei anumite specii aflate în pericol de dispariţie sau a unui anumit
ecosistem. Mai mult, acordurile şi convenţiile aveau doar aplicabilitate regională şi nu
globală.
Prima încercare de a aduce în atenţia întregii lumi internaţionale problema co
nservării biodiversităţii datează din 1992, moment în care a fost adoptată Convenţia
privind diversitatea biologică.
Convenţia este un document cadru, general, care nu stabileşte standarde de pr otecţie
a biodiversităţii însă încearcă să puncteze principalele aspecte care trebuie avute în
vedere pentru conservarea eficientă a biodiversităţii.
Convenţia stabileşte că protecţia resurselor biologice revine fiecărui stat în parte.
De asemenea, documentul pune accent pe acţiunile naţionale şi cele bilaterale pornind
de la premisa că biodiversitatea poate fi protejată mai eficient în acest mod.
Crearea de bănci de gene este unul dintre scopurile adiacente protecţiei biodive
rsităţii. Cu toate acestea, Convenţia încurajează crearea de astfel de bănci şi în ţările în curs
de dezvoltare, unde se manifestă cel mai adesea problemele legate de biodiversitate. Băncile
de stocare a materialului genetic au fost în general create de statele dezvoltate care şi -au
putut permite financiar luarea acestei măsuri de precauţie.
 Reglementările privind conservarea in situ28 a biodiversităţii sunt redactate folosind
un limbaj general, cu intenţia de a lăsa statelor iniţiativa conceperii programelor pr
oprii de conservare, în funcţie de factorii economici şi sociali naţionali.
Astfel, principalele măsuri la care statele sunt obligate se referă la:
- stabilirea unor zone protejate;
- crearea de standarde pentru selecţia şi managementul zonelor protejate;
- controlul şi administrarea resurselor naturale existente în zonele protej ate
şi în afara lor;
- promovarea măsurilor ecologice şi de susţinere a unei dezvoltări durabile;
- adaptarea măsurilor necesare pentru protecţia faunei şi florei sălbatice;
- controlul asupra organismelor genetic modificate eliberate în mediu; şi
- prevenirea introducerii în mediu a speciilor exotice a căror existenţă poate
afecta speciile indigene.
Convenţia este primul act internaţional care recunoaşte drepturile populaţiei ind
igene din zonele protejate şi, de asemenea, priceperea şi practicile tradiţionale ale acest
ora, care păstrează echilibrul ecologic al zonei, putând fi utilizate şi de autorităţi pentru
conservarea biodiversităţii.
O comisie special organizată va analiza eficienţa acestor practici şi le va rec
omanda
ca bune practici dacă ele servesc scopului convenţiei.
O evaluare practică a aplicării prevederilor acestui tratat internaţional dezvăluie
doar un progres modest. Majoritatea neînţelegerilor se nasc în jurul chestiunilor legate de
acccesul la resursele genetice şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate din
dezvolt area biotehnologiei bazate pe resursele biologice existente.
Alte prevederi ale Convenţiei vizează: protecţia recifelor coraliere, protejarea
biodiversităţii agricole, protecţia biodiversităţii forestiere şi a celei din zonele costiere etc.
Luând în considerare obiectivele principale ale Convenţiei (conservarea
biodiversităţii, folosirea sa pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, împărţirea echitabilă
a beneficiilor generate de utilizarea resurselor genetice), statele semnatare îşi
păstrează
suveranitatea asupra resurselor biologice aflate pe teritoriul lor. Cu toate acestea, în
virtutea
28
Conservarea in situ este conservarea ecosistemelor şi habitatelor naturale, menţinerea şi
reconstituirea populaţiilor viabile de specii în mediul lor natural, iar pentru speciile domestice şi cultivate,
în mediul unde s - au dezvoltat caracterele lor dinstinctive.
dreptului de proprietate de care se bucură, ele pot asigura accesul altor state la propri
ile resurse.
În acest sens, Convenţia obligă statele la măsuri legislative şi administrative pe ntru
a permite în condiţii de echitate accesul la resursele biologice, sugerând încheierea de
acorduri mutuale în domeniul biotehnologiei şi al cercetării ştiinţifice a biodiversităţii în
general. De asemenea, Convenţia stabileşte crearea în viitor a unui mecanism care să
permită şi accesul statelor în curs de dezvoltare la resursele financiare alocate protecţiei şi
folos irii resurselor biologice.
Folosirea resurselor biologice şi valoarea pe piaţă a acestora fac obiectul unor
reglementări distincte în cadrul Convenţiei. Statele proprietare ale anumitor resurse biol
ogice pot autoriza folosirea acestora eliberând un permis. Astfel, diferite companii, ONG-
uri, instituţii specializate pot încheia acorduri cu statele proprietare ale resurselor
biologice. Companiile farmaceutice sunt cei mai frecvenţi solicitanţi ai acestor permise. De
exemplu, Merck a încheiat un acord de colaborare cu Costa Rica, plătind iniţial 1,1 mil
ioane de dolari americani în schimbul a două mii de extracte de plante exploatate pe o d
urată de doi ani. La această sumă s-au mai adăugat dividende rezultate din vânzarea
produselor farmaceutice obţinute în urma folosirii plantelor cercetate.
Aceste acorduri prezintă însă dezavantajul timpului, deoarece obţinerea unor pr
oduse pe baza resurselor biologice folosite ajunge la minim 10 ani, timp în care protecţia
biodiversităţii stagnează din cauza lipsei banilor aşteptaţi sub forma dividendelor rezultate
din comercializarea produselor. Din acest motiv, puţine ţări au încercat să asigure a
ccesul la resursele biologice proprii, manifestând mai curând inflexibilitate în acest sens şi
încurajând pe cale de consecinţă contrabanda cu acestea.
Transferul materialului biologic este reglementat în prezent de un tratat distinct 29,
care
încearcă să iniţieze la nivel internaţional un sistem multilateral de transfer.
Activitatea comercială care are ca obiect resursele biologice a fost şi ea regl
ementată printr-o convenţie internaţională specială care stabileşte cadrul legal al
desfăşur ării comerţului cu specii de plante şi animale sălbatice, prevenind astfel braconajul
şi co ntrabanda la nivel mondial.
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de plante şi animale
ameninţate cu dispariţia a fost adoptată în 1973 şi a intrat în vigoare în 1975. Cele trei anexe

29
Tratatul privind resursele genetice ale florei pentru hrană şi agricultură a fost creat de către FAO
şi adoptat în 2001 sub egida ONU.
pe care le conţine cuprind speciile de plante şi animale ameninţate sau pe cale de
dispariţie care se află pe teritoriul statelor părţi.
Implementarea prevederilor convenţiei este lăsată la discreţia părţilor, care sunt
împuternicite să aplice sancţiuni şi să confişte plante sau animale de contrabandă.
Anual, statele prezintă Secretariatului creat prin convenţie rapoarte detaliate cu privire la
respe ctarea normelor stabilite. Patru comitete specializate, cu activitate
permanentă, facilite ază monitorizarea respectării prevederilor convenţiei.

b. Protecţia habitatelor naturale

Protecţia habitatelor la nivel internaţional este asigurată din punct de vedere no

rmativ de norme juridice adaptate diverselor situaţii care implică o prevenţie eco logică
specifică, proprie fiecărui zone sau sit care trebuie conservate pentru generaţiile
viitoare. Modelul american de „dublă conservare” atât a spaţiilor naturale, câ t şi a celor
culturale locale a fost preluat de Uniunea internaţională pentru conservar ea naturii şi
inclus în Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural (World Heritage Sites
Convention).
Convenţia clasifică în două anexe zonele naturale de importanţă mondială care
trebuie protejate şi cele care sunt deja în pericol de dispariţie. Introducerea în liste a zonelor
naturale se realizează numai cu acordul statelor pe al căror teritoriu sunt localizate acestea,
în conformitate cu criteriile stabilite de convenţie.
Scopul convenţiei este acela de coordonare a activităţii de conser vare la
nivel internaţional a zonelor naturale considerate ca făcând parte din patrimoniul mondial.
Această coordonare se realizează prin educaţie şi pregătire de specialitate, prin intermediul
împrumuturilor financiare fără dobândă şi prin crearea unui Fond Mondial pentru
asigurarea asistenţei financiare necesare statelor care nu dispun de resurse băneşti.
Începând cu anul 1992, au fost introduse în categoria zonelor protejate şi aşa
-numitele
„peisaje culturale” care sunt rezultatul „eforturilor combinate ale naturii şi omului” (art.
1, Convenție).
În prezent anexele convenţiei însumează: 725 de zone culturale, 183 de zone naturale
şi
28 de zone mixte, aceste cifre fiind în creștere de la an la an.
 Un impresionant număr de 188 de state, inclusiv România, a u ratificat
această convenţie, care totuşi nu reuşeşte să promoveze nici ea în mod tranşant nevoia
păstrării simbiozei dintre om şi natură pentru o conservare durabilă a zonelor protejate.
 Protecţia internaţională a pădurilor este asigurată de câteva instrumente juridice şi de
activitatea unor organizaţii internaţionale specializate. Plecând de la principiul suveranităţii
statelor asupra resurselor naturale aflate pe teritoriul lor, conservarea biomasei forestiere
nu se reduce la protecţie în sine, ci la folosirea raţională a acestei resurse.
Statele lumii au fost reticente în a adopta o convenţie cu privire la protecţia
şi conservarea pădurilor, considerând iniţiativa ONU o atingere adusă suveranităţii
naţionale. În fapt, importanţa economică a biomasei lemnoase a creat temeri în ceea ce
priveşte o eventuală îngrădire a folosirii după bunul plac al statelor a acestei preţioase
resurse naturale.
Astfel, sub egida ONU, au fost reglementate doar pri ncipiile (Non-Legally
Binding Authoritative Statement of Principles for a Global Consensus on the Management,
Conservation and Sustainable Development of All Types of Forests , 1992) pe care statele
ar trebui să le respecte pentru managementul, conservarea şi dezvoltarea durabilă a păd
urilor într-o manieră unitară.
Documentul subliniază importanţa susţinerii financiare a conservării pădurilor de
către statele dezvoltate ale lumii, suplinind astfel lipsa resurselor băneşti manifestată cu
precădere în statele slab dezvoltate.
De asemenea, câteva din articolele documentului susţin ideea participării la
activitatea de protecţie şi conservare a pădurilor a comunităţilor locale, a populaţiilor
indigene care locuiesc în zonele forestiere şi a organizaţiilor non-guvernamentale.
Cunoştinţele ancestrale, tradiţionale, privind conservarea pădurilor trebuie valorificate din
plin, ele oferind adesea soluţii simple şi eficace pentru protecţia pădurilor.
O regulă importantă statuată este aceea a tăierilor de arbori urmate de replantarea
zonelor defrişate. Totuşi, această regulă este cea mai puţin respectată în lume, tăierile
masive afectând mediul şi economia statelor care aproape şi-au epuizat pădurile,
practicând un management dezastruos.
Câştigurile mari şi facile obţinute din exploatarea masei lemnoase şi lipsa măsur
ilor privind conservarea pădurilor au condus la modificări uneori ireversibile ale
mediului ambiant. Pădurile tropicale şi ecosistemele pe care acestea le întreţin sunt cele
care suferă efectele acţiunilor iresponsabile ale omului.
În 1983, sub auspiciile ONU, a fost adoptat Acordul internaţional privind
masa lemnoasă provenită din pădurile tropicale care a condus la crearea
organismului internaţional însărcinat cu monitorizarea exploatării pădurilor tropicale.
 Planurile repetate de acţiune ale acestei organizaţii mo ndiale au avut iniţial în
vedere interzicerea comerţului cu masă lemnoasă provenită din pădurile tropicale, ca
măs ură de protecţie a acestora. Mai precis, statele dezvoltate trebuiau să refuze importurile
de masă lemnoasă tropicală exportată de statele în curs de dezvoltare. Măsura a fost
considerată ca inacceptabilă, propunându-se o interzicere doar parţială a comerţului cu
lemn tr opical, manifestată prin refuzul de a cumpăra masă lemnoasă provenită din
tăieri neautor izate sau realizate fără planuri de reîmpădurire. Cu alte cuvinte, s-a decis
acceptarea doar a „tăierilor ecologice”, lemnul comercializat fiind marcat şi certificat în
acest sens.
Practica a dovedit însă că obstacolele în aplicarea acestor măsuri sunt numeroase şi
uneori de nedepăşit. Datorită numeroaselor întreprinderi de exploatare, industriale sau
artizanale, monitorizarea metodelor de tăiere şi provenienţa exactă a lemnului este dificil de
realizat. De asemenea, interzicerea totală a tăierilor din pădurile tropicale determină statele
în curs de dezvoltare să se retragă de la masa negocierilor, exploatarea lemnului
constituind adesea una dintre activităţile economice de bază ale acestora.
Alte organisme specializate ale ONU încearcă şi astăzi să găsească soluţii
pentru rezolvarea acestor dileme: FAO, UNFF (United Nations Forum on Forests), CPF
(Collaborative Partnership on Forests), UNEP, UNDP, CBD.
Un alt tip de ecosistem de importanţă mondială, protejat la nivel internaţional, e ste
şi cel al zonelor mlăştinoase sau umede. Convenţia de la Ramsar este singurul document
internaţional care asistă statele în protejarea acestor zone. În prezent, documentul a
fost ratificat de 160 de state care protejează împreună 1968 zone mlăştinoase
însumând aproximativ 191 milioane de hectare. Succesul aplicării normelor convenţiei se
poate observa de la an la an prin creşterea numărului de zone mlăștinoase protejate.
Prevederile convenţiei sunt stricte, dispunând că „statele vor promova conservarea
zonelor umede (...) creând rezervaţii naturale (...) şi luând măsuri de supraveghere” a acestor
zone (art.5).
În vederea desemnării zonelor mlăştinoase de importanţă internaţională, care se
doresc a fi protejate, Convenţia stabileşte în mod precis criteriile. Zonele mlăştinoase de
grupă A sunt cele care adăpostesc specii rare sau unice de plante şi animale, iar cele de
grupă B sunt cele importante pentru conservarea biodiversităţii, de exemplu pentru sp eciile
de păsări de apă sau
peşti.
În prezent, există şi un fond special creat pentru conservarea internaţională a
acestor
zone.
 c. Protecţia speciilor
Activităţile umane au contribuit nu numai la distrugerea habitatului natural al d
iferitelor specii de plante sau animale, dar au afectat şi în mod direct existenţa acestora, prin
poluare sau vânat excesiv.
Ca urmare a dispariţiei sau punerii în pericol a numeroase specii de animale, l
umea
internaţională a fost nevoită să acţioneze în vederea protecţiei şi conservării speci ilor.
Convenţia asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice,
cunoscută sub denumirea de Convenţia de la Bonn, a fost adoptată în 1979 şi are în vedere
protecţia tuturor speciilor de animale: reptile, păsări, mamifere şi peşti.
Convenţia a înregistrat în ultimul timp un succes notabil ca urmare a ratificării s ale
de către numeroase state la nivel mondial, nu numai european. În prezent, 98 de state
părţi încearcă să pună în practică normele convenţiei pentru protecţia animalelor
migr atoare menţionate în cele două anexe ale documentului.
Anexa I include speciile care au nevoie de protecţie urgentă, iar Anexa II le
menţionează pe cele a căror protecţie trebuie realizată prin încheierea unor acorduri
specifice între statele părţi la convenţie.
Statele sunt obligate să reducă riscurile dispariţiei speciilor prin menţinerea
sau refacerea habitatului natural al acestora şi prin controlul factorilor care ar afecta sau î
mpiedica migraţia animalelor sau ar ameninţa în vreun fel existenţa acestora.
Convenţia stabileşte norme de îndrumare pentru statele semnatare, reguli care să
faciliteze încheierea acordurilor bilaterale în vederea asigurării protecţiei eficiente a unor
specii de animale migratoare. Astfel, acordurile încheiate vizează: focile din Marea
Wadden (1990), lilieci în Europa (1991), cetacee de talie mică în Marea Baltică ş i Marea
Nordului (1991), cetacee din Marea Mediterană şi Marea Neagră (1996), cocorul
siberian (1993), păsări migratoare de apă din Eurasia şi Africa (1999), ţestoase marine
(2000) etc.
Existenţa speciilor marine pe Pământ este ameninţată astăzi de numeroase pericole
generate de activităţile umane. Pescuitul excesiv, poluarea şi efectele dezvoltării în exces a
habitatului uman diminuează şansele de supravieţuire în viitor a tuturor speciilor marine.
Protecţia resurselor piscicole şi a mamiferelor marine a devenit una
dintre coordonatele mişcării ecologice la nivel mondial.
 Una dintre cele mai controversate înţelegeri internaţionale a fost încheiată în 1946 şi
se referea în mod exclusiv la protecţia balenelor – Convenţia internaţională privind
vânarea
balenelor. Documentul stabilea regulile de bază pentru pescuitul acestor mamifere marine.
Din
raţiuni economice, numeroase state s-au opus adoptării textului.
În 1982, o dată cu adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, situaţia s-a schimbat. Majoritatea statelor lumii, chiar şi cele care nu erau direct
implicate în activitatea de pescuit balenier, au luat atitudine în vederea protecţiei
mamiferelor marine. Cu ajutorul Comisiei internaționale pentru vânătoarea de balene şi
sub presiunea comunităţii internaţionale, statele direct implicate în pescuitul balenelor au
renunţat la acesta: SUA, N oua Zeelandă, Suedia, Finlanda, Norvegia (1993), Islanda,
Insulele Feroe, Japonia. Cu toate că vânătoare de balene a fost interzisă in 1996, Japonia a
conti nuat această practică sub pretext științific30, până când, în anul 2014, în urma plângerii
înaintate de Australia, Curtea Internațională de Justiție a dat o sentință definitivă prin care a
interzis o astfel de practică.
În prezent, cercetările ştiinţifice dovedesc că populaţia de balene este în continuă
refacere, descoperindu-se chiar şi specii considerate dispărute.
Protecţia speciilor de foci aflate în pericol sau pe cale de dispariţie a devenit o
problemă internaţională în urma publicităţii pe care a creat-o prezentarea la Curtea
Internaţională de Arbitraj de la Paris a cazului focilor din Marea Bering. Curtea
stabilea libertatea pescuitului în largul Mării Bering, însă cu respectarea a măsurilor de
protecţie a focilor din zonă.
Tratele cu privire la interzicerea vânării focilor, indiferent de specie, au
fost numeroase (1911, 1941, 1957, 1972) şi eficiente, în prezent vânatul focilor fiind
permis doar populaţiilor indigene, în măsura nevoilor acestora.

B. Instrumente juridice europene

Conservarea şi protecţia biodiversităţii se realizează şi prin intermediul instr

umentelor
juridice regionale încheiate pentru zone din Europa, Africa, Asia, zona Pacific ului şi, în
mod
special, Antarctica.
30
Este vorba despre proiectul JARPA II a cărui scop era cercetarea asupra mo dului în care
balenele influențează ecosistemul arctic. Din cercetările efectuate de autoritățile australiene, rezultă ca
japonezii ar fi ucis din 1998 și până în anul 2014, peste 10.000 de cetacee în scop științific, dar de fapt
carnea animalelor a ajuns pe mesele japonezilor.
 Convenţia europeană de la Berna 31 este documentul european adoptat de Consiliul
Europei care instituie protecţia faunei şi florei sălbatice şi a habitatelor naturale ale speciilor
endemice europene.
Principalele obiective ale convenţiei sunt: determinarea statelor europene de a adopta
politici de mediu adecvate protecţiei faunei şi florei europene, integrarea măsur ilor
de conservare a acestora în strategiile naţionale de dezvoltare, promovarea educaţiei
ecologice şi diseminarea informaţiei cu privire la nevoia de conservare a speciilor şi a
habitatului ( art.3, Convenţia de la Berna).
Convenţia include trei anexe. Anexa I cuprinde speciile de plante a căror explo
atare este interzisă, Anexa II clasifică speciile faunistice a căror distrugere deliberată este
interzisă, iar Anexa III precizează speciile ale căror populaţii trebuie ferite de orice pericole.
Protecţia strictă a speciilor poate fi exceptată în situaţii justificate de nevoia me
nţinerii sănătăţii publice, a calităţii aerului şi a altor interese de ordin public, de exemplu,
prevenirea distrugerii culturilor agricole, a şeptelurilor, a pădurilor etc.
Convenţia a determinat crearea în anul 1989 a unei reţele de arii naturale protejate,
interconectate numită Reţeaua de Smarald (Emerald), care include spații naturale din statele
Părţi contractante şi din Statele cu statut de observator ale Convenției de la Berna. În
2017, aceasta includea Uniunea Europeană și cele 28 de state membre ale sale, 19 alte state
europene din Europa Centrală și de Est și 4 state africane.
De asemenea, tot potrivit statisticilor anului 2017, rețeaua cuprindea
aproximativ
700.000 km2, fiind formată din 3500 de situri candidate sau certificate deja (zone de
interes special pentru conservare -ZICS32), din 16 țări 33.
Activitatea statelor potrivit reglementărilor convenţiei este monitorizată de un
comitet special creat care are prerogativa examinării plângerilor împotriva statelor vinovate
de încălcarea normelor de protecţie a faunei şi florei sălbatice. De asemenea, comit etul
este abilitat în a oferi recomandări statelor părţi pentru îmbunătăţirea activităţii de
conservare.
Uniunea Europeană a luat şi ea o serie de măsuri legislative, pornind de la mod
elul
oferit de Convenţia de la Berna, sub forma directivelor ( Directiva Consiliului
European

31
Convenţia europeană de la Berna (1979), la https://www.co e.int/en/we b/co nventions/full
-list/-
/co nventio ns/treaty/10 4 .
32
Zonele de interes special pentru conservare au fost definite prin prevederile Convenției de la Berna.
33
A se vedea, Rețeua Emerald - un instrument pentru protecția mediului natural al Europei ,
la https://rm.coe.int/the -emerald-netwo rk-a-too l-for-the-pro tection-o f -european-natural- habi/168072843 b.
92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale ale faunei şi florei sălbatice 34) şi a
deciziilor cadru. De asemenea, Uniunea și-a creat și propria Strategie privind
biodiversitatea în anul 2011, cu obiective clare și permanent actualizate, astfel încât să
răspundă nevoilor prezente și viitoare ale spațiului european. Obiectivul prioritar pentru
anul 2020 este stoparea pierderii biodiversității și refacerea acesteia în condițiile în care
aproape un sfert din speciile sălbatice ale Europei sunt amenințate cu dispariția 35.
La rândul său, Consiliul Europei a fost iniţiatorul Convenţiei europene
privind peisajul (2000) 36, abordând şi din această perspectivă problema conservării
biodiversităţii, inclusiv a habitatelor naturale.
În fapt, convenţia a fost creaţia Congresului autorităţilor locale şi regionale care
a considerat că peisajul natural european trebuie şi poate fi protejat printr-o strânsă
colaborare între autorităţile naţionale, regionale, locale şi organizaţiile non-guvernamentale
specializate.
Definiţia dată peisajului distinge între cel rezultat ca urmare a intervenţiei omului şi
cel natural. Acesta din urmă este protejat în mod deosebit în zonele unde au fost create
rezervaţii naturale.
Convenţia reglementează aspecte legate de protecţia peisajului, managementul
peisagistic şi planning-ul peisagistic. Protecţia peisajului implică conservarea acestuia din
punct de vedere cultural şi natural. Managementul peisagistic se referă la monitorizarea
permanentă a evoluţiei peisajului în funcţie de necesităţile sociale şi economice ale
comunităţii. Planning-ul peisagistic presupune crearea de peisaje noi şi refacerea sau
remodelarea celor deja existente.
Indiferent de peisaj, natural sau urban, prevederile convenţiei au în vedere prote
cţia întregului teritoriu al statelor părţi, luarea măsurilor necesare reve nind autorităţilor
naţionale. Cu toate acestea, tratatul precizează în mod expres aplicarea principiului subs
idiarităţii în acest demers. Autorităţile locale şi regionale sunt cele care trebuie să fie re
sponsabile cu protecţia şi conservarea peisajelor europene, autorităţile centrale intervenind
doar acolo unde
circumstanţele o cer.

34
Directiva Consiliului European 92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale ale faunei şi florei
sălbatice, publicată în J.O. nr. L206 din 22.07. 1992.
35
Strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2020, la
http://ec.euro pa.eu/enviro nment/pubs/pdf/factsheets/biodiversity_2020 /2020 %20 Bio diversity
%20 Factsheet_ RO.pdf.
36
Convenţia europeană privind peisajul (2000), la https://www.coe.int/en/web/co nventio ns/full -
list/-
/co nventio ns/treaty/17 6 .
 Convenţia subliniază obligaţia statelor de a lua măsuri legislative şi administrative în
vederea unei protecţii eficiente a spaţiului european, insistând în mod distinct pe
ideea educaţiei în spiritul respectării naturii şi a formării de specialişti în domeniu.
Spre deosebire de alte convenţii, monitorizarea respectării acesteia nu revine
unui comitet special creat, ci unuia dintre comitetele de experți deja existente ale
Consiliului Europei.
De asemenea, Uniunea Europeană reglementează printr -o serie de
regulamente protecţia unor specii de floră şi faună sălbatică şi comerţul cu acestea. Astfel,
se aplică şi în România, normele comunitare cuprinse în Regulamentul (EC) nr. 338/1997
privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul comerţului cu acestea
37
, Regulamentul (EC) nr. 865/2006, care stabileşte normele metodologice de aplicare
38
a precedentului document, Regulamentul (EC) nr. 349/2003 privind suspendarea
introducerii în Comunitate a exemplarelor din anumite specii de faună şi floră
sălbatice , înlocuit în prezent de Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare
a introducerii în Comunitate a exemplarelor din anumite specii de faună şi floră
sălbatice 39.

6.4. Instrumente juridice naţionale privind protecţia biodiversităţii

În România, protecţia biodiversităţii şi a habitatelor naturale este realizată printr

-un complex de acte normative care încearcă să pună în practică recomandările internaţi
onale şi obligaţiile asumate de ţara noastră în mod direct faţă de forurile şi organismele
internaţionale în domeniu, inclusiv faţă de Uniunea Europeană.
Legea cadru, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, şi, în mod
specific, O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, răspund în principal nevoilor de
conservare şi pr otecţie
a biodiversităţii.

37
Regulamentul (EC) nr. 338/1997 privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul
comerţului cu acestea, publicat în J.O. L61, 3.03.1997.
anumite specii de faună şi floră sălbatice , publicat în J.O. L 238,
11.09.2007.

75
38
Regulamentul (CE) nr. 865/2006 al Comisiei din 4 mai 2006 de stabilire a normelor de punere în
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 338/97 al Consiliului privind protecția speciilor faunei și
florei sălbatice prin controlul comerțului cu acestea , publicat în J.O. L166, 19.06.2006.
39
Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare a introducerii în Comunitate a exe mplarelor
din

anumite specii de faună şi floră sălbatice , publicat în J.O. L 238,

11.09.2007.

76
 La acestea se mai adaugă Codul silvic – Legea nr. 46/200840, O.U.G. nr. 139/2005
privind administrarea pădurilor în România 41 şi Legea nr. 289/2002 privind perdelele
forestiere de protecţie 42 care servesc conservării şi dezvoltării durabile a fondului forestier
şi a altor forme de vegetaţie terestră.
Protecţia păşunilor şi fâneţelor naturale, precum şi a plantelor cultivate este,
de asemenea, reglementată de norme juridice care recunosc importanţa acestora pentru
mediul ambiant şi pentru populaţie.
În ceea ce priveşte protecţia faunei terestre şi acvatice, legislaţia României c
uprinde mai multe categorii de norme juridice:
- norme referitoare la protecţia fondului cinegetic;
- norme referitoare la protecţia speciilor de animale deţinute în captivitate
(grădini zoologice şi acvarii publice);
- norme privitoare la protecţia animalelor domestice;
- norme referitoare la protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice; şi
- norme referitoare la acvacultură şi protecţia fondului piscicol.
În prezent, legislaţia de mediu a României se află încă într -un proces de
reconstrucţie
determinat de aderarea la Uniunea Europeană şi de situaţia economică mai stabilă a ţării
care permite acum materializarea preocupărilor pentru protecţia şi conservarea mediului
ambiant.

40
Legea nr. 46 – Codul silvic, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008, cu modificările și
completările ulterioare.
41
O.U.G. nr. 139 privind administrarea pădurilor în România , publicată în M. Of. nr. 243 din 23 martie
2005, cu modificările și completările ulterioare.
42
Legea nr. 289 privind perdelele forestiere de protecţie, publicată în M. Of. nr. 338 din 21 mai 2002, cu
modificările și completările ulterioare.
76
Capitolul 7. Populaţia şi protecţia factorilor antropogeni de mediu

7.1. Populaţia

Noţiunea de populaţie desemnează un ansamblu de indivizi care aparţin unei anumite

specii şi care ocupă un loc determinat în natură. Astfel, ecosistemul uman ne apare ca o
entitate cu propriile sale relaţii, cuprinzând două sisteme aflate într-o permanentă
interacţiune, sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic care susţine existenţa sa.
Din punct de vedere teoretic, ca sistem, populaţia este caracterizată de mai
mulţi factori: răspândirea în spaţiu a indivizilor, creşterea şi descreşterea numărului de
indivizi, ra ta de supravieţuire, piramida vârstelor, sănătatea, educaţia etc. (Marinescu, 2008,
p. 384).
În funcţie de aceste repere, specialiştii în domeniu analizează starea şi evoluţia
populaţiei la nivel regional şi mondial. Analiza ştiinţifică a relevat o creştere demografică
fără precedent în ţările mai puţin dezvoltate.
În ultimii o sută de ani, la nivel mondial, populaţia a crescut de la 1,65 de miliarde
la peste 6 miliarde de persoane, aproape 80% din această creştere înregistrându-se după
1950. Astăzi, populația planetei este de 7 miliarde de persoane.
Cu toate acestea, se estimează că această creştere alarmantă a populaţiei va înc
etini,
rata creşterii demografice ajungând la 1,17% până la 0,08% în 2025.
Pentru mediu înconjurător însă, o eventuală descreştere demografică nu aduce cu sine
o diminuare a presiunii asupra nevoii de protecţie şi conservare a sa. În prezent, p
opulaţia globului continuă să crească ca număr, dezvoltarea economică şi industrială se
intensifică pentru a satisface nevoile acesteia, iar r esursele naturale continuă să se
diminueze în mod substanţial.
Impactul creşterii populaţiei asupra mediului este evident. De exemplu, creşterea
populaţiei se reflectă asupra resurselor agricole, terenurile cultivate fiind extinse
în detrimentul ecosistemelor naturale. Cu toate acestea, producţia agricolă nu poate ţine
pasul cu creşterea demografică înregistrată în ţările în curs de dezvoltare. Pentru
a creşte productivitatea agricolă, cercetătorii au creat soiuri de plante rezistente la condiţi
ile de mediu neprielnice, ignorând însă conservarea diversităţii biologice. De asemenea,
folosirea intens ivă a pesticidelor, îngrăşămintelor chimice şi sistemelor neadecvate de
irigaţii au afectat pe termen lung calitatea solurilor arabile, a apei şi a aerului.
 Activitatea industrială şi exploatarea excesivă a resurselor solice şi subsolice au
contribuit iremediabil la modificarea condiţiilor de mediu, alterând factorii care
influenţează calitatea vieţii pe Pământ.
În consecinţă, starea de sănătate a populaţiei şi condiţiile normale de trai se
deteriorează, omul trebuind să găsească soluţii noi pentru a se adapta la condiţiile de mediu
care suferă schimbări evidente.
Dreptul la un mediu sănătos, deşi fundamental, începe să fie din ce în ce mai greu
de respectat în condiţiile date.
Declaraţia de la Stockholm din 1972 menţionează faptul că mediul ambiant treb uie
să fie acela „care îi permite omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
În literatura juridică s-a arătat că expresia „mediu sănătos şi echilibrat
ecologic”, folosită şi de legea română, se referă la un mediu nepoluat, propice
dezvoltării fizice şi intelectuale normale a omului şi la un mediu ecologic raţional.
Reglementarea cadru în România (O.U.G. nr. 195/2005) precizează principalele
atribuţii pe care autorităţile centrale ale statului (art. 80) şi cele specializate în
domenii diferite (art. 81-93) le deţin în vederea asigurării unui mediu sănătos şi
echilibrat pentru populaţie, relevând în acelaşi timp managementul integrat al factorilor
de mediu abord at de statul român.
De asemenea, dreptul la un mediu sănătos presupune şi prerogativa populaţiei de a
se implica în activitatea de protecţie a mediului, având acces la informaţia de mediu,
participând la luarea deciziilor de mediu şi la repararea prejudici ilor aduse acestuia (art. 5).

7.2. Aşezările umane

Criza mediului în care ne aflăm pune în pericol supravieţuirea populaţiei, inclusiv

din punctul de vedere al habitatului, mai precis al siguranţei aşezărilor umane expuse fa
ctorilor de mediu şi celor antropogeni.
Conferinţele ONU şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu au luat în discuţie şi
problemele referitoare la aşezările umane, ca parte integrantă a dezvoltării social
-economice, dar şi ca ecosistem, parte din biosferă.
Pe fondul creşterii demografice, acordul naturii cu mediul antropogen a devenit
o realitate presantă care are nevoie de soluţii durabile. Din acest punct de vedere,
urbanizarea şi sistematizarea au căpătat noi dimensiuni.
 Datorită complexităţii mediului artificial, creat de om, problemele ecologice în
cazul acestuia necesită un studiu bazat pe mai mulţi parametri decât cei folosiţi în
ecosistemele naturale. Mărimea localităţilor, reţelele create între acestea, raporturile lor cu
ter itoriul liber, mărimea, natura şi modul de exploatare a acestuia, resursele existente în
zonă, reţelele de transport şi comunicaţie, activitatea i ndustrială din zonă sunt doar câţiva
dintre factorii care trebuie analizaţi.
Ecologia aşezărilor umane tinde astăzi să devină o ştiinţă, „ecodezvoltarea” aş
ezărilor umane necesitând cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi
legilor ecologice la nivelul aşezărilor umane, îmbinarea realităţilor de mediu cu cele
economice şi sociale, realizarea unor conexiuni între potenţialul resurselor naturale din
zonă, resursele energetice şi gradul de dezvoltare economică şi tehnologică, evaluarea
capacităţii de reciclare a deşeurilor fără afectarea mediului ambiant, elaborarea unor practici
care să asigure dezvoltarea durabilă a comunităţii.
Aşezările umane există sub diverse forme, fiind considerate sisteme ecologice
complexe în cadrul cărora transformarea materiei, energiei şi informaţiei este realizată de
om. De aceea, ele sunt considerate organisme vii şi nu simple structuri amplasate pe un
terito riu, condiţiile de viaţă diferind de la o aşezare la alta.
Principalele probleme de mediu cu care se confruntă aşezările umane sunt: poluarea
aerului, apei şi solului, zgomotul, radiaţiile, estetica mediului, accidentele de orice fel,
serviciile de igienă a muncii etc.
În vederea prevenirii acestor neajunsuri şi a îmbunătăţirii factorilor naturali de
mediu în cadrul aşezărilor umane, la nivel internaţional şi naţional au fost adoptate norme
juridice care, deşi adecvate, nu s-au materializat în rezultate practice spectaculoase din
diverse motive, cel mai adesea din lipsa resurselor financiare şi ca urmare a slabei coo
rdonări şi colaborări între autorităţile responsabile.
În România, reglementarea cadrul privind protecţia mediului stabileşte în mod
expres obligaţiile tuturor autorităţilor centrale şi locale implicate în activitatea de menţinere
a echilibrului ecologic şi în cadrul aşezărilor umane (Capitolul XIV, secţiunile I şi II).
Planurile de amenajare a teritoriului şi cele de urbanism sunt supuse aprobări
i autorităţilor centrale şi locale, precum şi aprobării, atunci când este cazul, populaţiei.
În conformitate cu reglementările actuale, desfăşurarea anumitor activităţi în c
adrul aşezărilor umane trebuie analizată prin prisma principiilor de mediu. Astfel , în
anumite situaţii, evaluarea de mediu pentru adoptarea unor planuri şi programe este
obligatorie (art. 9-
14). Aceste activităţi sunt: urbanismul şi amenajarea teritoriului, utilizarea ter enurilor
agricole şi silvice, piscicultura, transportul, industri a, energia, managementul
deşeurilor, turismul, telecomunicaţiile, gospodărirea apelor, extracţia substanţelor minerale.
O evaluare pozitivă de mediu determină eliberarea unui aviz de mediu de către
autorităţile administrative competente, în conformitate cu procedura stabilită de lege, fie ea
ordinară sau specială.
Auditul de mediu este un tip de audit public intern în domeniul specific al prote
cţiei mediului, care trebuie să aibă în vedere analiza proceselor de producţie sau a fazelor
acestora. Auditul de mediu este un instrument managerial complex de evaluare sistematică,
periodică şi obiectivă asupra modului în care funcţionează o întreprindere - conducere
şi echipamente tehnice. Scopul său este acela de a ajuta la protecţia mediului ambiant prin
controlul asupra tehnicilor şi echipamentelor folosite, permiţând estimarea respectării
politicilor de mediu stabilite de autorităţi.
În mod practic, auditul de mediu vizează: respectarea mediului înconjurător prin
folosirea unor tehnologii de producţie adecvate, siguranţa în exploatarea utilajelor şi
a normelor de protecţie a muncii, medicina muncii şi calitatea produselor, a echipamentelor
de protecţie etc.

7.3. Regimul juridic special al anumitor activităţi

umane

Folosirea substanţelor periculoase în diverse activităţi umane şi accidentele cauzate

de către acestea au determinat reglementarea prin norme juridice imperative internaţi
onale şi naţionale a regimului folosirii, transportării şi depozitării lor.
Potrivit experţilor, o substanţă chimică este considerată periculoasă atunci când
prezintă anumite caracteristici care ar putea cauza răni, boli, pierderi economice sau p
agube ecologice. Aceste substanţe prezintă un risc de explozie, coroziune, contaminare
toxică sau otrăvire. Astfel, din punct de vedere ştiinţific, o substanţă toxică face parte din
categoria celor periculoase.
Toxicitatea unei substanţe este măsurată pe baza mai multor factori, incluzând
aici durata prezenţei acesteia în mediu ambiant, tendinţa sa de a se acumula în ţesuturile
organismelor vii inferioare în lanţul trofic, capacitatea sa de a se combina cu alte substanţe
prezente în mediu dând naştere unor compuşi mai periculoşi şi efectele sale asupra
oamenilor de natură cancerigenă, mutaţii genetice sau congenitale.
 Deşi, din punct de vedere juridic, definiţia internaţională a substanţelor periculo
ase variază şi este influenţată de definiţiile date la nivel naţional, în prezent, pentru
anumite activităţi care implică folosirea sau producerea acestor substanţe a fost creat un
regim jur idic special.
A. Activităţile agricole şi silvice sunt unele dintre cele mai poluante, ca urmare
a folosirii îngrăşămintelor chimice şi uneori a pesticidelor care otrăvesc solul, apa, aerul
şi chiar produsele obţinute care ajung şi în alimentaţia omului.
Majoritatea pesticidelor sunt produse de către industria petrochimică. Cu toate
acestea, nu poluarea datorată producerii lor impune anumite reglementări, ci folosirea
lor în agricultură. Aproximativ 2,3 milioane de tone metrice de pesticide sunt folosi te în
fiecare an în agricultură pentru distrugerea, respingerea sau controlul organismelor nedorite.
Peste cincizeci de mii de tipuri de pesticide există astăzi în lume. Ele
includ: insecticide, erbicide, fungicide, rodenticide, acaricide, bactericide, av icide şi
nematicide. Substanţele chimice şi compuşii pe care îi conţin sunt aproximativ 700.
Pesticidele sunt create pentru a ucide o varietate de organisme, reprezentând şi o ameninţare
pentru om.
Din păcate, eficienţa pesticidelor în agricultură este limitată. Doar 0,1% din
insecticidele utilizate şi 5% din erbicide îşi ating scopul. Restul substanţelor devin
contaminanţi toxici care se răspândesc în aer, apă şi sol. Unele dintre aceste substanţe sunt
periculoase pentru om, nedescompunându-se în contact cu alte elemente chimice şi
ajungând integral în alimentaţia omului.
Sub îndrumarea Naţiunilor Unite, FAO a elaborat la nivel internaţional un Cod de
conduită pentru distribuirea şi folosirea pesticidelor (2002) potrivit căruia guvernele
statelor lumii sunt răspunzătoare pentru măsurile luate în vederea supravegherii şi control
ării activităţii de producere, comercializare şi folosire a acestor substanţe.
În România, este reglementată în prezent folosirea îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor 43 în condiţiile în care Uniunea Europeană impune o procedură de
autorizare prealabilă producerii şi folosirii lor, verificând substanţele chimice active
care intră în
compoziţia acestora 44. Aceste cerinţe sunt impuse ca urmare a politicii agricole a
Uniunii

43
Legea nr.91 pentru aderarea României la Convenţia privind procedura de consimţământ prealabil în
cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac ob
iectul comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998 , publicată în M. Of. nr. 199
din 27 martie 2003.
44
Decizia Consiliului din 19 decembrie 2002 privind aprobarea, în numele Comunității Europene, a
Convenției de la Rotterdam privin d procedura de consimțământ prealabil în cunoștință de
cauză aplicabilă anumitor produse chimice și pesticide periculoase care fac obiectul comerțului
internațional , publicată în J.O. L 63, 6.03.2003.
Europene, care are ca obiective primare augmentarea efectelor pozitive ale agriculturii
asupra mediului, concomitent cu reducerea poluării provocate de către aceasta. În fapt,
Uniunea Europeană militează pentru o „agricultură curată”, biologică, durabilă, care
presupune producţie agricolă optimă, eficienţă economică şi menţinerea echilibrului
ecologic (Marinescu, 2008, p. 473). În acest sens, Directiva 91/676/EEC privind protecţia
apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole 45 (Directiva nitraţi) a condus şi în
România la elaborarea Planului de implementare a acesteia, a programelor de diagnoză şi
acţiune pentru zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi, elaborate pe baza Anexelor I şi
II ale d irectivei, precum şi a Codului de bune practici agricole. Cu toate acestea,
implementarea directivei la nivel naţional se dovedeşte anevoioasă, datorită lipsei
resurselor financiare pentru implementarea bunelor practici agricole, a educaţiei şi
diseminării informaţiilor la nivelul fermierilor individuali şi a întreprinderilor mici,
existenţa doar a unei reţele precare de informatizare între autorităţile cu atribuţii de
monitoriza re şi control, la acestea adăugându-se şi procesul lent de autoepurare al apelor
subterane şi de suprafaţă (Mihăie scu, 2010, pp. 611-
61).
De asemenea, există şi reglementări exprese în ceea ce priveşte măsurile
sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor. În acest sens, funcţionează în
România Agenţia Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
B. Activităţile industriale şi cele de producere a energiei utilizează şi produc
substanţe chimice toxice şi periculoase al căror regim a trebuit reglementat atât la nivel
intern,
cât şi internaţional.
Deşeurile chimice sunt cele care prezintă cel mai ridicat grad de periculozitate
pentru mediu şi pentru om. Aceste substanţe sunt neutralizate sau securizate prin diferite
procese chimice, fizice sau biologice care facilitează depozitarea sau eliberarea lor în
mediu. Cu toate acestea, procesele de neutralizare în sine sunt poluante. Incinerarea, retenţia
în bazine cu apă, reciclarea, reprocesarea sau deversarea lor în mediu se dovedesc a avea
efecte dezastruoase în timp pentru ecosisteme şi pentru sănătatea umană.
În dreptul internaţional, Convenţia de la Basel (1989) este singurul instrument care
reglementează mişcarea transfrontalieră a deşeurilor periculoase şi eliminarea
acestora.
Transportul deşeurilor periculoase se poate realiza numai cu acordul prealabil al statelor pe
45
Directiva 91/676/EEC privind protecţia apelor împotri va poluării cu nitraţi din surse agricole ,
publicată în J.O. L 375, 31.12.1991.
teritoriul cărora acestea trebuie să treacă sau să fie elimi nate. De asemenea,
Convenţia stabileşte câteva reguli care să faciliteze monitorizarea deplasării deşeurilor
periculoase.
O atenţie deosebită a fost acordată substanţelor radioactive, care prezintă cel
mai ridicat pericol pentru mediu şi om datorită efectelor devastatoare şi ireversibile.
Astfel, în
1990, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a elaborat o serie de recomandări
pentru statele lumii care folosesc substanţe radioactive, iar în anul 1997 a adoptat
Convenţia asupra siguranţei combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, care a intrat în
vigoare în 2001.
De asemenea, reglementări importante în ceea ce priveşte regimul substanţelor
radioactive sunt prezente în: Convenţia asupra siguranţei activităţii nucleare (1994),
Convenţia privind notificarea imediată în caz de accident nuclear (1986) şi Convenţia
asupra protecţiei fizice a materialelor nucleare (1979).
La nivel regional, există de asemenea acorduri şi convenţii prin care se asigură
un regim special deşeurilor toxice sau radioactive. De exemplu, la nivelul Uniunii
Europene există directive şi decizii-cadru menite să vegheze la siguranţa mediului şi a
populaţiei din regiune: Directiva 91/689/EC privind deşeurile periculoase 46, Directiva
2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor47, Directiva 1999/31/EC privind depozitele de
deşeuri 48, Hotărârea Consiliului European asupra Planului de acţiune în domeniul
deşeurilor radioactive.
În conformitate cu aceste prevederi, România îşi construieşte propria legislaţie
naţională în domeniu. Substanţele toxice şi cele periculoase sunt clasificate în conformitate
cu normele metodologice stabilite de Guvern, regimul special al acestor substanţe având la
bază principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu, principiul
liberei circulaţii a bunurilor şi principiul progresului tehnic.
Clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice peric
uloase se realizează în condiţii stricte, respectând parametri impuşi în mod imperativ de
lege.
De asemenea, legislaţia română reglementează şi cadrul organizaţional prin care se
asigură punerea în practică şi respectarea normelor materiale. Astfel, au fost create
structurile necesare asigurării managementului substanţelor chimice toxice sau periculo ase.
 Regimul juridic al deşeurilor este instituit prin Legea nr. 211/201149 care
asigură cadrul general de desfăşurare a activităţilor de colectare, sortare, depozitare şi
distrugere a
deşeurilor. Managementul deşeurilor se desfăşoară într -o manieră integrată,
antrenând

46
Directiva 91/689/CEE privind deşeurile periculoase , publicată în J.O. L 377, 31.12.1991.
47
Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor , publicată în J.O. L 332, 28.12.2000.
48
Directiva 1999/31/EC privin d depozitele de deşeuri, publicată în J.O. L 182, 16.07.1999.
autorităţi centrale şi locale cu atribuţii în diferite sectoare de activitate, în conformitate cu
Planul naţional de gestionare a deşeurilor. Autorităţile sunt cele care elaborează normele,
standardele, regulile şi măsurile stimulative de natură economică şi financiară care transpun
strategia de gestiune a deşeurilor.
Principiile care guvernează activitatea de gestionare a deşeurilor, în conformitate cu
normele internaţionale, sunt: principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activităţi
de gestionare care nu aduc prejudicii sănătăţii şi mediului, principiul „poluatorul plăteşte”,
principiul responsabilităţii producătorului, principiul utilizării celor mai bune tehnici
disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive, principiul proximităţii, principiul
nediscriminării, consimţământului şi permisiunii transportului deşeurilor periculoase numai
în acele ţări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare.
Deşeurile reciclabile industriale sunt gestionate în condiţiile aceleiași legi
cadru, Legea nr. 211/2011. Deţinătorii unor astfel de deşeuri, în majoritate persoane j
uridice, trebuie să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora,
respectând normele de protecţie a mediului şi sănătatea populaţiei. De asemenea,
reintroducerea deşeurilo r în circuitul productiv trebuie realizată prin: reutilizarea lor în
propria producţie, reutilizarea lor şi comercializarea materiilor prime secundare obţinute din
reciclare în baza autorizaţiei emise de organele competente, predarea deşeurilor unor agenți
economici specializaţi în reciclarea deşeurilor industriale.
Persoanele fizice deţinătoare ale deşeurilor industriale sunt obligate şi ele să le
depoziteze şi să le valorifice în condiţiile legii.
Regimul deşeurilor radioactive este instituit prin norme imperative naţionale
care vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea
temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive şi
a disp ozitivelor generatoare de radiaţii.
Potrivit Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare50, deşeurile radioactive constituie „acele materiale rezultate din activ ităţile
nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt
contaminate cu
radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare” (Anexa 2, lit.
g).

49
Legea nr. 211 privind regimul deşeurilor, publicată în M. Of. nr. 837 din 25 noiembrie 2011, cu
modificările și completările ulterioare.
50
Legea nr. 111 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare , publicată în M. Of. nr. 267 din
29 octombrie 1996, cu modificările și completările ulterioare.
 În România, importul deşeurilor radioactive este în principiu interzis, ca urmare
a lipsei facilităţilor de reciclare a acestora. Ca excepţie, se admite importul care decurge
nemijlocit din prelucrarea în afara teritoriului României a deşeurilor radioactive exportate
anterior, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza unor acorduri internaţionale existente.
Toate activităţile cu substanţe sau deşeuri radioactive trebuie supuse unei proceduri
de autorizare de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare din
subordinea Guvernului României.
De asemenea, România a semnat şi ratificat Convenţia internaţională asupra
gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive adoptată la
Viena în 1997. Documentul reglementează standardele la care trebuie realizat
managementul deşeurilor radioactive pentru a nu constitui un pericol pentru mediul
înconjurător şi pe ntru sănătatea populaţiei.
Nerespectarea întocmai a dispoziţiilor legale atrage în mod direct răspunderea j
uridică a persoanelor fizice şi juridice. Aceasta poate fi de natură administrativă, civilă sau
penală, în funcţie de condiţiile şi cazurile impuse de lege.
Capitolul 8. Răspunderea juridică în dreptul mediului

8.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

Protecţia mediului este asigurată din punct de vedere juridic prin instituirea unor
norme juridice imperative a căror nerespectare atrage responsabilitatea celor c are se fac
vinovaţi de încălcarea lor.
Răspunderea juridică în dreptul mediului comportă discuţii complexe cu privire la
cazurile, condiţiile de existenţă şi formele sale individualizate prin particularităţile no
rmelor de dreptul mediului.
Răspunderea juridică pentru pagubele rezultate în urma deteriorării factorilor de
mediu a fost timid abordată de practica judiciară şi de doctrină, ramura dreptului medi ului
neavând norme specifice cu privire la această formă de răspundere care este răspunderea
ecologică. În prezent, constatăm însă un progres în această direcţie. Angajarea ră
spunderii juridice în dreptul mediului nu poate fi redusă la sancţiunea în sine, care nu este
suficientă pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. Complexitatea instituţiei
răspunderii în dreptul mediului constă tocmai în crearea unor norme juridice complexe de
angajare a răspunderii care să îmbine activităţile economice, interesele sociale şi pr otecţia
mediului.
Astfel, normele juridice referitoare la răspunderea pentru da une ecologice trebuie
să aibă un caracter sancţionator dar şi unul reparator, conţinând dispoziţii care să facă
posibilă ameliorarea situaţiei de fapt, permițând refacerea mediului ambiant.

8.2. Particularităţi ale condiţiilor de angajare a răspunderii î n dreptul mediului

Condiţiile generale de angajare a răspunderii juridice (existenţa faptei, a prejud

iciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a vinovăţiei) se aplică şi
în sit uaţia angajării răspunderii pentru nerespectarea normelor de protecţie şi conservare a
mediului.
Cu toate acestea, există o serie de particularităţi legate de condiţiile în care op
erează răspunderea juridică în dreptul mediului.
 Una dintre aceste particularităţi este legată de subiectul de drept direct răs
punzător pentru menţinerea unui mediu sănătos şi echilibrat, statul reprezentat de organele
sale specializate (Agenţia Naţională de Protecţie a Mediului şi Dezvoltare Durabilă).
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine în egală măsură administr
aţiei publice centrale şi locale care are atribuţii legate de protecţia mediului. Ministerul medi
ului şi dezvoltării durabile este cel care se preocupă direct de protecţia şi conservarea
mediului, celelalte ministere participând în funcţie de circumstanţe, ca rezultat al adoptării
unui management integrat de protecţie a mediului.
De asemenea, în anumite situaţii, răspunderea privind protecţia mediului revine
persoanelor fizice şi juridice. De exemplu, în situaţia aducerii prejudicii mediului
prin poluare, cel care răspunde va fi poluatorul.
Trebuie subliniat aici faptul că, în dreptul mediului, răspund erea se poate angaja
atât pentru activităţile poluante în mod direct, cât şi în mod indirect. Astfel, faptele prin
care se produce poluarea directă a mediului atrag răspunderea penală sau contravenţională,
după caz, şi obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat. Faptele prin care mediul nu este
poluat în mod efectiv, dar care sunt realizate cu încălcarea normelor d e protecţie a
mediului, favorizând producerea unor daune ecologice, atrag şi ele răspunderea autorului.
Indiferent de situaţie, fapta va fi considerată ilicită, ca rezultat al încălcării prevederilor
legale.
Prejudiciul creat prin nerespectarea termenilor legali este o daună ecologică.
Termenul de daună ecologică poate fi definit ca reprezentând „orice pagubă cauzată direct
mediului, considerată independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunur ilor”
sau
„acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, din c
auza
caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la repar aţie”
(Romiţan,
2004, p. 56).
Pornind de la aceste două definiţii, avem posibilitatea să analizăm cine poate
fi considerată victima unui prejudiciu ecologic. Dacă avem în vedere faptul că omul este
parte integrantă din mediu, atunci putem afirma că poluarea cauzează direct sau
indirect un prejudiciu mediului în ansamblul său sau afectează doar anumiţi factori de
mediu. Bineînţeles, omul va fi şi el direct sau indirect victima poluării, dar, în acelaşi timp,
şi autorul degradării mediului ambiant.
 Legea română defineşte prejudiciul ecologic ca fiind „efectul cuantificabil în cost
al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi,
activităţi dăunătoare sau dezastre” (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2, pct. 52).
 Una dintre chestiunile dificil de rezolvat aici este cuantificarea, determinarea
prejudiciului ecologic ca urmare a faptului că, uneori, distrugerile provocate sunt
ireversibile şi incomensurabile pentru mediu şi umanitate, efectele acestora asupra
mediului nu se cunosc datorită cauzelor şi condiţiilor complexe care au contribuit la crearea
prejudici ului, precum şi imposibilităţii de a evalua ştiinţific şi a cuantifica efectele
fenomenului în timp.
O altă particularitate a răspunderii în dreptul mediului se evidenţiază în cazul
condiţiei existenţei vinovăţiei în săvârşirea faptei. Normele de dreptul mediului oscilează
aici între răspunderea subiectivă şi cea obiectivă, observându-se şi la nivel internaţional o
preferinţă pentru aceasta din urmă, în speranţa că simplificarea atragerii răspunderii va
responsabiliza mai mult potenţialii vinovaţi.
Cu alte cuvinte, indiferent de existenţa vinovăţiei (culpă), autorul faptei va răspunde
pentru încălcarea normelor de mediu (cazul prejudiciilor de mediu cauzate de nave şi
aeronave sau rezultate din desfăşurarea activităţilor nucleare).
Doctrina şi practica judiciară au fundamentat instituirea răspunderii obiective avînd
la bază principiul bunei vecinătăţi, principiul riscului şi principiul garanţiei. Astfel,
poluarea transfrontalieră peste limitele admise constituie o tulburare de vecinătate şi
este lăsată la aprecierea magistraţilor, indiferent de existenţa sau nu a culpei autorului.
Orice activitate comportă un anumit risc care trebuie asumat, indiferent de situaţie, iar
interesul social general trebuie protejat prin atragerea răspunderii celor care creează
anumite inconveniente privind
mediul.
Dreptul civil român agreează fundamentarea răspunderii obiective pe ideea de risc
de
activitate, teoria aplicată fiind teoria riscului.

8.3. Formele răspunderii în dreptul mediului

Având în vedere particularităţile mai sus menţionate, teoria şi practica judiciară

încearcă să fundamenteze o formă de răspundere specifică dreptului mediului numită
răspundere ecologică.
Cu toate acestea, în dreptul mediului apar formele răspunderii juridice de natură
civilă, disciplinară, contravenţională şi penală.
 Răspunderea disciplinară, deşi fără legătură directă cu dreptul mediului,
intervine
atunci când angajatul se face vinovat de săvârşirea sau omisiunea de a săvârşi unele fapte
care
sunt reglementate de dreptul mediului şi care au produs o pagubă ecologică. Evident, fapta
angajatului poate atrage în acelaşi timp şi răspunderea contravenţională sau penală a
acestuia, răspunderea disciplinară coexistând cu oricare dintre cele două forme, în funcţie
de natura normelor încălcate.
Răspunderea contravenţională este antrenată ca urmare a săvârşirii unor fapte
ilicite cu un grad de pericol social redus, dar care au drept rezultat o pagubă de natură
ecologică.
Caracterul administrativ al normelor de mediu permite folosirea eficientă a acestei
forme de răspundere. Unul dintre instrumentele care servesc la detectarea il
icitului contravenţional este autorizaţia de mediu cerută, potrivit legii, pentru desfăşurarea
anumitor activităţi. Nerespectarea condiţiilor impuse de lege atrage răspunderea
administrativ - contravenţională. Sancţiunea cel mai des întâlnită este amenda, diferenţiată
în cuantum pentru persoane fizice şi pentru cele juridice.
Răspunderea penală intervine atunci când, potrivit reglementărilor de mediu, avem
de a face cu săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere factorilor de mediu,
sănătăţii şi securităţii populaţiei, animalelor sau plantelor. Astfel, uneori existenţa unui
pr ejudiciu, a vinovăţiei şi a unui anumit grad ridicat de pericol social determină
angajarea răspunderii
penale.
Cu toate acestea, în cazul răspunderii penale angajate pentru nerespectarea
normelor de protecţie a mediului se remarcă „un transfer obiectiv -subiectiv”
determinat de natura infracţiunii de poluare. Periculozitatea socială a autorului faptei este
mai puţin i mportantă în comparaţie cu periculozitatea socială a activităţii pe c are o
desfăşoară. De obicei, infracţiunile care aduc atingere mediului sunt săvârşite de persoane
cu un anumit statut social, sancţiunile adecvate fiind amenzile ridicate, închiderea
întreprinderii, interzicerea desfăşurării unei anumite activităţi, publicarea hotărârii de
condamnare etc.
Caracterul obiectiv imprimat răspunderii penale în dreptul mediului provine din
faptul că anumite activităţi se desfăşoară la limita critică a poluării şi a pericolului pentru
sănătatea populaţiei. Astfel, celor care desfăşoară aceste activităţi li se cere mai mult decât
prudenţa normală, înlesnind incriminarea şi pentru cea mai mică abatere de la lege. În
consecinţă, instanţa va trebui să aprecieze mai întâi dacă activitatea în sine este sau nu una
periculoasă, cu efecte uneori imposibil de controlat şi apoi să analizeze comportamentul
inculpaţilor.
 Răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate mediului nu este reglementată prin
norme speciale. Potrivit legii române, această formă de răspundere se angajează în
condiţiile
reglementărilor Codului civil. Astfel, răspunderea civilă delictuală este directă (pe ntru
fapta
proprie) sau indirectă (pentru fapta altuia).
În dreptul mediului, răspunderea civilă delictuală se extinde peste limitele
faptei proprii, reţinându-se culpa autorului (pentru pagubele cauzate de vânat, în cazul
poluării transfrontaliere).
Există şi situaţii în dreptul internaţional al mediului în care se acceptă răspunderea
obiectivă pentru risc: prejudiciul cauzat de activităţi nucleare, poluarea cu hidrocarburi
a apelor marine, pagube produse de obiectele spaţiale, poluarea transfrontalieră cu deşeuri
etc.
De asemenea, şi în dreptul intern se acceptă angajarea răspunderii civile obiective,
bazată pe ideea de risc, ca urmare a naturii prejudiciului, imposibilitatea sau
dificultatea reparării lui, urgenţa cu care aceasta trebuie realizată, dificultatea stabilirii
cuantumului daunei, repercusiunile pe termen lung ale prejudiciului creat.
Forţa majoră poate fi reţinută ca o situaţie de înlăturare a răspunderii încălc
ării normelor de mediu, însă nu fără excepţii.
Legiuitorul român a adoptat forma răspunderii obiective pentru daune ecologice, iar
în cazul pluralităţii de autori aceasta va fi solidară (O.U.G. nr. 195/2005, art. 95).
Răspunderea ecologică trebuie considerată forma specifică de răspundere juridică în
cazul încălcării normelor de protecţie şi conservare a mediului, chiar dacă se ap elează şi
la celelalte forme de răspundere reglementate de lege.
Particularităţile dreptului mediului impun în timp consacrare a teoretică şi practică
a răspunderii ecologice. Unul dintre argumentele principale este acela că dreptul mediului
încearcă să îmbine dezvoltarea economică şi socială a societăţii şi să evite consecinţelor
acesteia asupra mediului ambiant. Astfel, situaţi a conflictuală dintre poluator şi victimă nu
este tranşată prin încetarea activităţii poluante şi repararea prejudiciului. Activitatea
poluantă va continua să se desfăşoare, fiind luate anumite măsuri corective în vederea
respectării pragului critic, iar prejudiciul va fi reparat prin echivalent bănesc (Durac, 2004, p.
25).
Ca soluţie prezentă şi viitoare, recurgerea la fonduri de asigurări şi la fonduri
speciale de indemnizare provenite din plata redevenţelor pentru poluare aduce garanţia
rep arării prejudiciului creat mediului sau persoanei în condiţiile în care autorul faptei a
desfăşurat o activitate licită şi utilă, iar interzicerea desfăşurării acesteia ar avea consecinţe
sociale şi economice cu mult mai costisitoare decît prejudiciul creat, fapta săvârşită
survenind în condiţii de legalitate.
 Evident, fondurile de asigurări şi îndemnizaţii nu trebuie să devină o soluţie comodă
pentru poluatori, ci, din contră, un stimulent pentru reducerea daunelor provocate mediului,
internalizând costurile generate de activităţile prejudiciabile.
Renunţarea la ideea de vinovăţie şi apariţia unor instrumente şi mecanisme noi de
reparare a prejudiciului ecologic, caracterizează tendinţa evoluţiei norme lor de
dreptul mediului, asigurând un compromis fragil, dar sperăm durabil, între om şi natură.
Bibliografie

Cărţi şi tratate:

1. Anghel, D., Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului : privire specială

asupra răspunderii, Bucureşti: Universul Juridic, 2010 .
2. Bădescu, V.S., Dreptul mediului: sisteme de management de mediu, Bucureşti: C.H.
Beck, 2011.
3. Birnie, P. şi Boyle, A., International Law and the Environment, New York: Oxford
University Press, 2002.
4. Buleandră, M., Elemente de standardizare şi legislaţia mediului , Bucureşti:
Editura
Univ. Bucureşti,
2010.
5. Cobzaru, A., Dreptul mediului, Iaşi: Sedcom Libris, 2007.
6. Constantin E., Reglementări europene privind regimul infracţiunilor ce
afectează mediul înconjurător, Sibiu: Psihomedia, 2009.
7. Danklefsen, N., Transportul maritim: reglementări privind traficul şi securitatea,
iulie 2011, [Online] la adresa
http:// www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.6.9.pdf, accesat la data de 28
martie
2012.
8. Dogaru, L., Dreptul mediului: curs universitar, Târgu-Mureş: Editura Univ.
Petru
Maior, 2008.
9. Durac, Gh. şi Bouriaud, L., Dreptul mediului. Răspunderea juridică pentru daune
ecologice, Iaşi: Junimea, 2004.
10. Duşcă, A.I., Hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia mediului ,
Bucureşti: Universul juridic,
2010.
11. Duşcă, A.I., Dreptul mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
12. Duţu, M., Dreptul mediului, Bucureşti: C.H. Beck, 2010.
13. Duţu, M., Dicţionar de drept al mediului, Bucureşti: Editura Economică, 2000.
14. Ene, C., Dreptul mediului. Noţiuni, Bucureşti: C.H. Beck, 2011.
15. Guruswamy, L.D., International Environmental Law in a Nutshell , St. Paul
MN: Thomson West, 2003.
16. Ionescu, R., Dreptul mediului: note de curs, Craiova: Scrisul Românesc, 2010.
17. Ioniţă G. I., Dreptul protecţiei mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2010.
18. Kiss, A., şi Beurier, JP., Droit international de l’environnement, Paris: Pedone, 2000.
19. Louka, E., International Environmental Law. Fairness, Effectiveness and World
Order, New York: Cambridge University Press,
2006.
20. Lupan, E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Bucureşti: C.H. Beck, 2009.
21. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2008.
22. Mazilu, D., Dreptul comunitar al mediului, Bucureşti: Lumina Lex, 2006.
23. Mihăiescu, T. şi col., „Dificultăţi în implementare Directivei nitraţilor în
România”,
2010, ProEnvironment 3, pp.608-612, [Online] la adresa
http:// proenvironment.ro/promediu/article/viewFile/5574/5193 , accesat la data de 19
aprilie 2012.
24. Morand-Deviller, J., Droit de l’environnment, Paris: ESTEM, 1996.
25. Oprea, R., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului , Bucureşti: Ed. Didactică şi
 Pedagogică, 2008.
26. Ost, F., L’écologie à l’épreuve du droit, Paris: La Découverte, 2003.
27. Panjwani, R., Wildlife Law. A Global Perspective, Chicago: ABA, 2008.
28. Petrescu-Mag R. M., Aspecte teoretice şi practice privind protecţia mediului
prin intermediul normelor de drept internaţional, Cluj-Napoca: Maga, 2009.
29. Petrescu-Mag R. M., Politici, instituţii şi legislaţie pentru mediu, Cluj-
Napoca: Academic Pres, 2008.
30. Romiţan, C. R., Dicţionar de dreptul mediului, Bucureşti: All Beck, 2004.
31. Stătescu, C. şi Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti: All,
1997.
32. Suian, P., Dreptul european al mediului, Cluj-Napoca: Risoprint, 2008.
33. Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile: curs universitar ,
Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
34. Ţarcă, Ş., Tratat de dreptul mediului: curs universitar, Bucureşti: Lumina Lex, 2010.
35. Zaharia, C., Legislaţia pentru protecţia mediului, Iaşi: Univ. „Al.I. Cuza”, 2003.
36. Directiva 2010/75/EC privind emisiile industriale (prevenirea şi controlul integrat
al poluării), OJ L 334, 17.12.2010.
37. Directiva 2000/60/EC privind stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în
domeniul politicii apei, OJ L 327, 22.12. 2000.
38. Directiva 91/676/EC privind protecţia apelor împotriva nitraţilor proveniţi din
surse agricole, OJ L 375, 31.12 1991.
39. Directiva 91/61/EC referitoare la prevenirea şi reducerea co mpletă a poluării,
versiunea consolidată, OJ L 275, 29.01.2008.
40. Directiva 75/440/EC privind condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă prevăzute
pentru obţinerea apei potabile.
41. Directiva 98/83/EC privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman, OJ L
330, 5.12.1998.
42. Directiva 91/271/EC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti, OJ L 135,
30.05.1991.
43. Directiva Consiliului European 92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale
ale faunei şi florei sălbatice, OJ L 206, 22.07.1992.
44. Directiva Consiliului 91/156/CE privind modificarea Directivei 75/442/CE privind
deşeurile, OJ L78, 26.03.1991.
45. Directiva Consiliului 91/689/CE privind deşeurile periculoase , OJ L 377,
31.12.1991.
46. Directiva Consiliului 94/31/CE privind modificarea Directivei 91/689/CE privind
deşeurile periculoase, OJ L 168, 2.07.1994.
47. Directiva 2000/76/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
incinerarea deşeurilor, OJ L 332, 28.12.2000.
48. Directiva 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor, OJ L 182, 16.07.1999.
49. Regulamentul (EC) nr. 338/1997 privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice
prin controlul comerţului cu acestea, OJ L 61, 3.03.1997.
50. Regulamentul (EC) nr. 349/2003 privind suspendarea introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice, OJ L 51, 26.02.2003.
51. Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare a introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice, OJ L 238, 11.09. 2007.
52. Hotărîrea Consiliului European privind reînnoirea planului de acţiune comunitar în
domeniul reziduurilor radioactive, OJ C 158, 25.06.1992.
53. Protocolul pentru stoparea acidifierii, eutrofizării şi ozonului de suprafaţă , OJ L
179/3, 17.07.2003.
54. Convenţia cadru a ONU privind schimbarea climaterică, 31 I.L.M. 849, 29.05.1992.
55. Convenţia asupra poluării transfrontaliere a aerului pe distanţe lungi, 18 ILM 1442,
1979, [Online] la adresa http:// www.unece.org/env/lrtap/lrtap_h1.htm, accesat la
data de 10 februarie 2012.
56. Convenţia cadru a ONU privind dreptul mării, adoptată în 10 decembrie 1982 şi
republicată în 21 ILM 1261.
57. Convenţia ONU asupra prevenirii poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a
altor materii, 1972, 1046 UNTS 120.
58. Convenţia internaţională privind intervenţia pe mare în cazurile de poluare cu
petrol, 1969, 9 ILM 25.
59. Convenţia ONU privind pregătirea, acţionarea şi cooperarea în situaţia poluării cu
petrol, 1991, 30 ILM 735.
60. Convenţia pentru protecţia mediului marin a Atlanticului de Nord-Est, 1992, 32 ILM
1069.
61. Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice,
[Online] la adresa http://www. helcom.fi/Convention.htm, accesat la data de 5
ianuarie
2012.
62. Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, ratificată de către
Parlamentul României prin Legea nr. 98/1992, publicată în M.Of. nr. 242 din
29.
09.1992.
63. Convenţia internaţională privind diversitatea biologică, 31 ILM 822, 1992.
64. Convenţia ONU privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de plante şi
animale sălbatice ameninţate cu dispariţia, 1973, 12 ILM 1085.
65. Convenţia ONU privind patrimoniul mondial cultural şi natural , 1972, 11 ILM 1358.
66. Non-Legally Binding Authoritative Statement of Principles for a Global
Consensus on the Management, Conservation and Sustainable Development of
All Types of Forests, 1992, A/CONE151/26, vol. III, 31 ILM 881.
67. International Tropical Timber Agreement, 1983, 33 ILM 1014, 1994.
68. Convention on Wetlands of International Importance, 1971, 996 UNTS 245.
69. Convention on the Migratory Species of Wild Animals, 1979, 19 ILM 15.
70. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa ,
1979, ETS 104 republicată în IV ECA 181, 1993.
71. Convenţia internaţională asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilul ui uzat
şi a deşeurilor radioactive, ratificată de Parlamentul României prin Legea
105/1999 publicată în M.Of. nr. 283 din 21.06.1999.
72. Protocolul privind finanţarea pe termen lung a Programului de cooperare pentru
monitorizarea şi evaluarea transmiterii pe distanţe lungi a poluanţilor aerieni în
Europa, 1984, 24 ILM 484, [Online] la adresa
http:// www.unece.org/env/lrtap/emep_h1.htm, accesat la data de 30 martie 2012.
73. Convenţia Consiliului Europei privind răspunderea civilă pentru prejudiciile
cauzate de activităţi periculoase pentru mediu (1993).
74. Convenţia europeană pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, publicată în M.Of. nr. 224 din
22.05.2000.
75. European Landscape Convention, 19.07.2000, ETS nr. 176.
76. Basel Convention on the Control on Transboundary Movements of Hazardous
Wastes and their Disposal, 1989, 28 ILM 649.
77. Legea nr. 107/1996 privind apele române, publicată în M.Of. nr. 244 din 8.10.1996.
78. Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M.Of. nr. 1 din 5.01.1998.
79. Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, publicată în M.Of. nr. 369 din
28.03.2004.
80. Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie , publicată în M.Of. nr.
338 din 21.10.2002.
81. Legea zootehniei, nr. 72/2002, publicată în M.Of. nr. 72 din 31.01.2002.
82. Legea nr. 37/2006 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi
carantină fitosanitară, publicată în M.Of. nr. 200 din 3.03.2006.
83. Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea
calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante, publicată în M.Of. nr. 343 din 23.05.2002.
84. Legea 47/2006 privind vînătoarea şi protecţia fondului cinegetic, publicată în M.Of.
nr. 944 din 22.11.2006.
85. Legea nr. 191/2002 privind grădinile zoologice şi acvariile publice , publicată în
M.Of. nr. 271 din 23.04.2002.
86. Legea nr. 349/2007 privind reorganizarea cadrului i nstituţional în
domeniul managementului substanţelor chimice, publicată în M.Of. nr. 840 din
7.12.2007.
87. Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare ,
modificată şi republicată în M.Of. nr. 552 din 27.06.2006.
88. Codul silvic, publicat în M.Of. nr. 238 din 27.03.2008.
89. O.G. nr. 37/2002 pentru protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în
alte scopuri experimentale, aprobată prin Legea nr. 471/2002 şi publicată în M.Of. nr.
95 din 2.02.2002.
90. O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor, publicată în M.Of. nr. 943 din 31.01.2004.
91. O.U.G. nr. 202/18.12.2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere ,
publicată în M.Of. nr. 965 din 28.12. 2002.
92. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of. nr. 1196 din
30.12.2005, aprobată prin Legea nr. 256/2006, M.Of. nr. 586 din 6.07.2006.
93. O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, publicată în M.Of. nr. 633 din
6.12.2000.
94. O.U.G. nr. 12/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind
transpunerea acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului , publicată
în M.Of. nr. 153 din 2.02.2007.
95. O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, aprobată prin Legea nr. 655/2001
publicată în M.Of. 773 din 4.12.2001.
96. O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată
prin Legea nr. 84/2006 publicată în M.Of. 327 din 11.03.2006.
97. O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în M.Of. nr. 442 din 29.09.2007.
98. O.U.G. nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, publicată în
M.Of. nr. 939 din 20.10.2005.
99. O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, publicată în M.Of. 180 din
10.03.2008.
100. O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, publicată în M.Of. nr. 593 din
22.11.2000.
101. O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, publicată în M.Of. nr. 283 din
22.09.2000.
102. O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile ,
republicată în M.Of. nr. 104 din 7.02.2001.
103. H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată în M.Of. nr. 554 din
27.06.2006.
104. Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului , [Online] la
adresa http:// www.anpm.ro/planul_national_de_actiune_pentru_protectia_mediului -
529, accesat la data de 3 martie 2012.
105. Planul strategic de acţiune pentru reabilitarea şi protecţia Mării Negre
împotriva poluării, [Online] la adresa
http:// www.mmediu.ro/gospodarirea_apelor/zona_costiera/plan_strategic.htm.
accesat la data de 7 ianuarie 2012.