1.

Definiți conceptul statului și enumerați trăsăturile lui

În accepţiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se inţelege populaţia organizată pe
un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice,
culturale ale acesteia. In această accepţiune noţiunea „stat” are inţeles larg, fiind
sinonimă cu aceea de „ţară” sau „patrie”.In această accepţiune statul are ca elemente
definitorii: populaţia, organizarea politică a populaţiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin
frontiere), adică limitele geografice ale extinderii organizării politice a acelei populaţii.
Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrans ca sferă, dar mai relevant pentru
conţinutul pe care il exprimă. In acest sens, prin stat se inţelege organizaţia politică de pe un
anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii
publice prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală asocietăţii.

Trasaturile statului.
Din continutul definitiei, se pot desprinde principalele trasaturi ale statului:
1) este institutia politica cu cel mai inalt grad de organizare si structurare.
Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate si strict organizate: puterea
legislativa, put 313f55d erea executiva si puterea judecatoreasca, toate acestea fiind
organizate atat la nivel central cat si local si se slujeste de un aparat specializat, constituit in
diferite institutii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armata, politie etc.);
2) constituie o organizatie politica a unei comunitati umane pe baza unui teritoriu delimitat
prin frontiere stricte. De regula, statul reprezinta modul de organizare politica a natiunilor in
cadrul frontierelor respective, sub forma statelor nationale;
3) are caracter suveran, prin faptul ca reprezinta organizarea politica a unei comunitati
umane in cadrul unei frontiere, ca expresie a vointei cetatenilor;
4) este o institutie specializata care asigura functionalitatea sociala prin contributii financiare
ale cetatenilor, prin impozite;
5) are caracter istoric, aparitia sa fiind impusa de nevoile dezvoltarii sociale, de faptul ca o
comunitate umana, ca sistem social global, nu poate sa existe si sa functioneze fara
organizarea politica asigurata prin intermediul statului;
6) are, de regula, caracter national cel putin pentru epocile moderna si contemporana,
reprezentand organizarea politica a unei natiuni.
- Prin trasaturile sale, prin modul sau de organizare, prin scopul pentru care a aparut, statul
constituie principala institutie a sistemului politic, caruia ii da contur si consistent

2. Definiți noțiunea de drept și enumerați ramurile dreptului.

a) intr-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate
de-a lungul timpului intr-o societate, denumit şi drept obiectiv, intrucat el
este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci cand se face referire
numai la normele juridice in vigoare la un moment dat ne referim la
conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv
nu este altceva decat dreptul obiectiv în vigoare.
b…..dacă ne referim insă la drepturile unei persoane, la posibilitatea,
prerogativa persoanei de a dobandi un drept in temeiul unei norme juridice
vorbim despre dreptul subiectiv
)Ramurile dreptului-este elementul structural al sistemului dreptului care întrunește în sine
norme juridice și instituții juridice care au la bază același obiect de reglementare ,principii și
metodă.
Sistemul de drept al RM include în sine următoarele ramuri de drept:
Dreptul constituțional ,dreptul administrativ,dreptul contravențional,dreptul penal,dreptul
procesual penal,dreptul execuțional penal,dreptul vamal,dreptul financiar și fiscal ,dreptul
mediului ,dreptul civil,dreptul procesual civil,dreptul muncii, dreptul protecției
sociale,dreptul familiei,dreptul internațional privat ,dreptul bancar .În RM nu există o listă
oficială al ramurilor de drept
Dreptul constituțional – ramură de drept public care cuprinde norme juridice și instituții
juridice , care reglementează relațiile sociale privind organizarea și exercitarea puterii de stat
.Izvorul principal al acestei ramuri este Constituția RM.
Dreptul administrativ- ramură de drept public care cuprinde norme juridice și instituții
juridice, care reglementează organizarea și funcționarea la nivel central și local,a puterii
executive a statului.
Dreptul penal – ramură de drept public ca totalitate de norme și instituții juridice, care
stabilesc infracțiunile și pedepsele .Izvorul principal al acestei ramuri este Codul penal al
RM.
Dreptul procesual penal este o ramură a dreptului public,ca o totalitate de norme și instituții
juridice care reglementează urmărirea penală,examinarea cauzelor în instanțele judecătorești
și statului juridic al participanților.

Dreptul civil- este o ramură fundamentală de drept privat care cuprinde norme și instituții
juridice și care reglementează relațiile sociale patrimoniale și nepatrimoniale.
Dreptul procesual civil – este o ramură de drept privat ca totalitate de norme și instituții
juridice, care reglementează ordinea examinării cauzelor civile,în instanțele
judecătorești.Izvorul principal este Codul Procesual Civil al RM.
Dreptul familiei – este o ramură de drept privat ca totalitate de norme și instituții juridice
care reglementează relațiile familiale,cele de rudenie,adopție, și actele de stare civilă.
De regulă ramurile de drept sunt exprimate în coduri de legi total sau parțial .
Dreptul muncii este ramura dreptului mixt care reglementează relaţiile sociale de muncă şi
cele conexe de plasare în câmpul muncii, privind protecţia muncii, privind jurisdicţia muncii,
ş.a. Izvorul principal al acestei ramuri este Codul muncii al R. Moldova.

3. noțiunea de suveranitatea, conţinutul suveranităţii şi limitele ei

Suveranitatea (puterea publică) – acel element de formă şi caracter
propriu statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se
caracterizeaza prin:
1. posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei
voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine
2. necesitatea de a se supune acestei comenzi.
Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comanda şi supunere.
Toţi indivizii unui stat deţin o serie de drepturi şi obligaţii corelative,
determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii
juridice. Statul ordonă comportamentul indivizilor, conferă sau limitează
libertăţile acestora, obligă şi sancţionează pe toţi cei ce nu se conformează.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu
poate acţiona liber in interesul general al poporului pe care-l reprezintă.
Conform art. 2 din Constituţia RM “Suveranitatea naţională
aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi
prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Nici
o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un
partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea
de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă
crimă împotriva poporului”.

Cât priveşte limitele suveranităţii, menţionăm că ea nu este absolută, incontrolabilă şi

discreţionară. Însuşi Jean Jacques Rousseau, după afirmaţia sa categorică, că nici o lege
fundamentală, nici chiar contractul social nu ar fi obligatorii pentru suveran, a recunoscut
totuşi că suveranitatea îşi are limitele sale care se explică prin faptul că puterea suverană nu
poate trece peste limitele convenţiilor generale, adică nu poate să coboare până la chestiunile
particulare interesând fiecare cetăţean. Astfel, suveranul nu are niciodată dreptul să încarce pe
unul dintre supuşi mai mult decât pe altul, pentru că atunci, problema devenind particulară,
puterea lui depăşeşte limitele competenţei sale[1]9. …………….Pe plan intern, suveranitatea
este limitată prin Constituţie, care
fixează cu stricteţe atribuţiile organelor puterii de stat care o exercită. Nici pe plan
extern suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută, deoarece statul naţional este un element în
sistemul internaţional sau altfel zis "independenţă în interdependenţă" a "suveranităţii
naţionale în sistemul de suveranităţi"[2
4.Definiți elementele constitutive și funcțiile statului
In conţinutul funcţiilor interne ale statului se gasesc expresia politică
interna, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societajii
şi statului. In cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funţiei legislativefuncţie
politico-juridica ce fixează normele obligatorii de viata comuna. Funcţia
legislativă – stabileşte dreptul, normele genrale şi obligatorii de conduită.
Funclţia executivă caracterizeaza activitatea concreta a statului in
urmarirea scopurilor speciale. Activitatea executiva se desfăşoară in diferite
direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funclţia social-economăi- se manifestă diferenţiat de la stat la stat,
de la o etapa de dezvoltare la alta.
Funcţia culturală – asigurarea unor condiţii corespunzătoare de
instruire şi educare a tuturor cetăţenilor

teritoriu, populatia , puterea politica suverana,

5. Enumerați izvoarele formale ale dreptului: cutuma, jurisprudența, actul normative

Actul normativ juridic este principalul izvor formal al dreptului contemporan.
Actul normativ juridic este actul juridic elaborat şi adoptat de către autoritatea competentă a
statului, care exprimă norme juridice şi care reglementează un anumit tip de relaţii sociale.
De regulă, actul normativ juridic poartă denumirea de lege, decret, hotărâre, decizie, etc.
Autorităţile competente de emiterea actelor normative sânt autoritatea legislativă
(Parlamentul) şi autoritatea executivă (Preşedintele statului, Guvernul, ministerele şi alte
organe specializate ale administraţiei publice centrale, organele administraţiei publice
locale).
Avantajele actului normativ faţă de alte izvoare formale de drept: caracterul scris;

1. caracterul procedural determinat (actele normative se iniţiază şi se adoptă după

procedura stabilită prin lege);
2. caracterul probator (forţă probantă incontestabilă a actelor normative);
3. caracterul operativ (durata elaborării şi adoptării actelor normative, de regulă, este în
termene rezonabile);
4. caracterul reglementator primar (actele normative reglementează relaţiile sociale
originare şi primare în stat (politice, economice, culturale etc.)

. Actul normativ juridic cu supremaţie este legea adoptată de către Parlament. Totalitatea
actelor normative în vigoare ale unui stat se numeşte legislaţie.
Jurisprudența este teoria și filosofia dreptului. Oamenii de știință de jurisprudență, sau
teoreticienii dreptului speră să obțină o înțelegere mai profundă a naturii de drept, de
raționament juridic, a sistemelor juridice și a instituțiilor juridice. Istoria jurisprudenței
moderne a început în secolul 18 și a fost concentrată pe primele principii ale legii
naturale, drept civil, și dreptul internaționa
CUTÚMĂ, cutume, s.f. Normă de drept consfințită printr-
o practică îndelungată: consuetudine, obicei. ** (În vechiul drept) Obiceiul pământului.

6. Enumerați și caracterizați principiile dreptului.

Principiile dreptului pot fi divizate în:

1. Principiile generale sunt ideile fundamentale care stau la temelia dreptului și

intemeiază ramurile dreptului (principiul libertății,principiul egalității,principiul
justiției,principiul umanismului).
2. Principiile ramurale sunt ideile care stau la temelia unei ramuri de drept. Deosebim
principiile dreptului constituțional,principiile dreptului penal,principiile dreptului
familiei. Principiile dreptului familiei sunt: egalitate între soț și soție (în
drepturi),principiul fidelității,principiul educării in comun a copiilor de către părinți).
3. Princiipiile interamurale sunt ideile comune pentru două sau mai multe ramuri de
drept. De exemplu principiile interamurale de drept procesual civil și drept civil.
4. Principiile instituțiilor juridice sunt acele idei care stau la baza unei instituții
juridice(ansamblu de norme juridice).
5. Principiile generale de drept sunt exprimate în Constituția RM ,în coduri și alte legi.
Totuși ele sunt exprimate fie direct sau indirect . Direct : art 16,alin (II) principiul
general al egalității. Indirect : Principiul libertății este exprimat indirect în Constituția
RM fiind dedus din Titlul II Cap. II al Constituției RM.
6. Principiul general al libertății exprimă ideea de a face sau de a nu face ceva,potrivit
liberei voințe și conform prevedilor legislației în vigoare. Libertatea unei persoane
încetează acolo unde începe libertatea altei persoane. “Se permite tot de a face,tot ce
nu este interzis direct prin lege,tot ce nu este obligatoriu de făcut prin lege”.
 7. Principiul responsabilitatea este ideea de asumare a conștientă a tuturor
consecințelor,faptelor săvîrșite, dar și pentru emoțiile și stările sufletești. Totuși pe plan
juridic,răspunderea are loc doar pentru faptele săvîrșite.
8. Principiul egalitatea este ideea potrivit căreia toate persoanele sunt pe aceeași
poziție,fără deosebiri în fața legii.
9. Principiul justiția exprimă ideea de echilibru a părților intr-un întreg. De exemplu
,unitate și egalitate între drepturi și obligații,fapta săvîrșită și pedeapsa aplicată.
10.Principiul legalității regula esențială care impune respectarea legislației de către stat și
cetățeni

7. Definiți conceptul și trăsăturile raportului juridic.

In sens restrans, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relatie sociala, patrimoniala sau
nepatrimoniala, strict legata de individualitatea persoanei, in cadrul careia doua sau mai
multe persoane sunt titulare de drepturi si obligatii juridice reciproce, a caror respectare este
asigurata, in caz de nevoie, de forta de constrangere a statului.
Trasaturile raportului juridic sunt urmatoarele:
a) raportul juridic este un raport social, intrucat se stabileste totdeauna intre oameni, fie ca
acestia participa in nume propriu – ca persoane fizice, fie in calitate de reprezentanti ai unei
persoane juridice.
b) raportul juridic este un raport de suprastructura, pentru ca suporta influenta si influenteaza
la randul sau celelalte raporturi sociale ( raporturi materiale, raporturi ideologice, etc. ).
c) raportul juridic este un raport ideologic. In timp ce relatiile economice, ca relatii materiale,
se formeaza intre oameni, dar independent de vointa lor, avand un caracter obiectiv,
raporturile juridice se integreaza in aceeasi categorie cu relatiile politice, morale sau
religioase, a caror formare este conditionata de momentul subiectual al exprimarii vointei.
Ele sunt raporturi care, formate constient, au caracter subiectiv, manifestandu-se ca raporturi
ideologice.
d) raportul juridic este un raport volitional. Fiind un raport intre oameni, raportul juridic este
un raport de vointa. Caracterul volitional este dat de faptul ca intervine, pe de o parte, vointa
legiuitorului, exprimata in norme juridice, iar, pe de alta parte, vointa subiectelor de drept,
participanti la raportul juridic. In acest sens, se poate admite dublul caracter volitional al
raporturilor juridice ( decurgand atat din norma juridica, precum si din vointa subiectelor
raportului juridic concret ).
e) raportul juridic este un raport valoric, pentru ca in fiecare relatie ce se creeaza intre
participantii la circuitul civil isi gasesc concretizarea valorile esentiale ale societatii.
Normele juridice definesc valorile si instituie obligatii pentru promovarea, incurajarea si
apararea lor. In desfasurarea cotidiana a raporturilor juridice, subiectele de drept concura la
ocrotirea, dar si la dezvoltarea si multiplicarea valorilor sociale. Normele juridice, ca modele
valorice, isi gasesc concretizarea in raporturi juridice.

8. Enumerați etapele elaborării actelor normative.

Tehnica elaborării actelor normative este totalitatea principiilor,metodelor, și etapelor
de elaborare a actelor normative,de către organul legislativ și organul executiv ale
statului.Tehnica legislativă este o parte a tehnicii de elaborare a actelor normative ca ansamblu
de principii,metode și etape,de elaborare a actelor legislative de către parlament.
 1. Inițierea proiectuli de act normative – de regulă inițiator al proiectului este același
organ competent de adoptare a actului normativ. Art.73 const.
2. Crearea unui grup de lucru în vederea elaborării proiectului de act normative.
3. Expertizarea și avizarea proiectului de act normativ.

9. Enumerați părțile constitutive ale actelor normative

Forma unei norme juridice sau al unui act normativ este dată şi de
părţile care il compun, de modul de structurare, de asamblare al textului
normativ respectiv23.
In legătură cu fiecare din părţile sau elementele constitutive ale actului
normativ sunt necesare cateva precuzări :
— Titlul: exprimă denumirea generică a acelui act normativ constituind
principalul său element de identificare in cadrul ansamblului de acte
normative. El este concis formulat şi relevant pentru obiectul sau domeniul
supus reglementării (De exemplu, Lege cu privire la...). De regulă, titlul
este precedat de un supra-titlu care denumeşte forma sau izvorul de drept
din care face parte acel act normativ (Lege, ordonanţă, hotărare, decizie,
ordin, instrucţiune etc., după care urmează formularea titlului propriu-zis).
In formularea titlului mai apare şi inscrierea numărului de ordine in
succesiunea de apariţie al acelui act normativ. (De exemplu: Hotărarea de
guvern nr. ... cu privire la ...). De observat că pentru actele normative care
se publică in Monitorul Oficial trebuie reţinut şi numărul acestuia, data,
luna, anul de apariţie inscrise in manşeta sau chenarul superior al paginii
1. Aceasta deoarece actele normative publicate care nu conţin datele exprese
de intrare a lor in vigoare, se consideră că acest moment este cel al datei
apariţiei lor in Monitorul Oficial;
— Preambulul: Nu este un element necesar pentru toate actele
normative ci, doar pentru cele mai ample şi importante. Preambulul nu
conţine norme juridice propriu-zise. Prin conţinutul său se realizează o
introducere succintă in reglementările actului normativ respectiv uşurand
astfel mai buna inţelegere a acestora precum şi motivaţia, respectiv,
23 Norma juridică poate fi exprimată printr-un „articol” sau mai multe articole conexe.
Forma
prin care este exprimată norma juridică poartă şi denumirea generică de act normativ in
inţelesul de izvor de drept. Actul normativ poate fi, deci, constituit fie dintr-o normă juridică,
fie, dintr-un grupaj mai larg de norme juridice elaborate sub forma unor grupaje de articole.
42 Ion Mihai MOROŞAN
principiile sau imprejurările care au determinat pe legiuitor să le elaboreze.
Preambulul este deci o formulă mai stransă a expunerii de motive dar
cuprinsă in insuşi textul acelui act normativ .
In lipsa preambulului sau la sfarşitul acestuia se practică uneori o
aşa numită „formulă introductivă”, prin care se face trimitere la temeiul
constituţional sau legal in baza căruia a fost dată acea reglementare. (De
exemplu : „Avand in vedere prevederile art. ... din Constituţie”, sau, „Ţinand
seama de ...”), după care se trece la partea următoare: „dispoziţii generale”
sau „principii generale” etc.;
— Dispoziţiile sau principiile generale: constituie (pentru reglementările
mai ample) prima parte din structura propriu-zisă a acelui act
normativ. Ele sunt formulate in forma unui titlu sau capitol ori secţiune
distinctă sub denumirea de: „Dispoziţii generale”, „Principii generale”,
„Principii de bază” etc. Conţinutul acestora este redactat sub forma unor
texte-articol care au referinţă generală, de principiu, asupra intregului
domeniu supus acelei reglementări. Ele constituie astfel cadrul juridic
general in care se vor redacta, in continuare, reglementările propriu-zise
ale acelui act normativ;
— Dispoziţiile de conţinut sau speciale: Constituie conţinutul sau
substanţa propriu-zisă a acelui act normativ.(In legătură cu termenul sau
expresia de „dispoziţii speciale” utilizată pentru a denumi structura actului
normativ se impune precizarea că in acest context termenul „special” nu
are inţelesul „derogator” sau de „excepţie” utilizat pentru denumirea unor
legi sau acte normative speciale ori excepţionale. In acest context prin
„dispoziţii speciale” se inţeleg normele care formează conţinutul propriuzis
al acelui act normativ şi care sunt „speciale” in raport cu cele „generale”
cuprinse in structura anterioară al aceluiaşi act normativ). In funcţie de
amploarea şi complexitatea raporturilor supuse reglementării, textelearticol
ale acestei părţi a actului normativ sunt ordonate pe subdiviziuni:
titlu, capitol, secţiune, paragraf, articol, aliniat etc.
Unele acte normative se incheie cu aşa-numitele dispoziţii finale
sau tranzitorii.
Dispoziţiile finale specifică in mod expres data intrării in vigoare a
acelui act normativ sau normele care se abrogă prin noul act normativ, iar
cele tranzitorii prevăd — aşa cum rezultă din denumirea lor — dispoziţii
cu caracter intermediar prin care se realizează trecerea de la vechea la
noua reglementare in acel domeniu. In lipsa unor părţi sau capitole distincte
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 43
de această natură, asemenea prevederi pot fi inserate pur şi simplu ca ultime
articole ale actului normativ respectiv.
In elaborarea unui act normativ elementul structural fundamental il
constituie articolul. El este expresia sintetică, concentrată a normei juridice
in formularea căreia este cuprinsă, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare
privitoare la o anume conduită..

10. Care este structura logică a normei juridice.

Avand in vedere toate aceste caractere, putem defini norma juridică
ca fiind o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală, impusă
sau recunoscută de puterea de stat in scopul asigurării ordinii sociale, a
cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenţia forţei de
constrangere a statului.
Structura. normei juridice
Structura internă sau logico-juridică, integrează trei elemente:
-ipoteza
-dispoziţia
-sancţiunea
Ipoteza stabileşte condiţiile, imprejurările sau faptele la care se referă
prescripţia acesteia, precum şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept
cărora li se adresează.
30 Ion Mihai MOROŞAN
In raport de precizia formulării sale in text ipoteza poate fi:
a) determinată in situaţia in care in această parte a normei sunt
stabilite exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei;
b) relativ-determinată, in situaţia in care in această parte a normei
sunt prezentate imprejurările in care se aplică dispoziţia dar nu este precizat
conţinutul concret al acestor imprejurări.
In funcţie de complexitatea imprejurărilor cuprinse in norma juridică,
distingem intre:
a) ipoteze simple – se are in vedere o singură imprejurare in care se
aplică dispoziţia,
b) ipoteze complexe – cand se prevăd mai multe imprejurări in care
toate sau fiecare in parte pot să conducă la aplicarea dispoziţiei.
După numărul imprejurărilor luate in considerare pentru aplicarea
normei, distingem intre:
a) ipoteză unică – o singură imprejurare poate conduce la aplicarea
dispoziţiei normei juridice;
b) ipoteză alternativă – se prevăd mai multe modalităţi, insă
indeplinirea uneia dintre ele conduce la aplicarea normei de drept.
Dispoziţia este acel element structural care stabileşte conduita care
trebuie respectată, in condiţiile şi imprejurările sale de ipoteză. Altfel spus,
dispoziţia stabileşte drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare ce
revin subiecţilor vizaţi de norma juridică.
Dispoziţia normei juridice poate fi clasificată după mai multe criterii.
Astfel, in funcţie de conduita prescrisă, distingem intre:
a) dispoziţii onerative – care obligă la indeplinirea unei anumite conduite;
b) dispoziţii prohibitive – care obligă la abţinerea de a săvarşi o
anumită faptă.
c) dispoziţii permisive – care oferă subiectului de drept posibilitatea
de a opta pentru conduita ce doresc să o urmeze.
După gradul lor de generalitate, distingem intre:
a) dispoziţii generale – au o sferă largă de aplicare, făcand referire
de obicei la o ramură de drept;
b) dispoziţii speciale – se referă la o anumită categorie de relaţii
dintr-o ramură de drept;
c) dispoziţii de excepţie – care au rolul de a proteja mai eficient o
serie de valori sociale, venind să completeze dispoziţiile generale sau pe
cele speciale.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 31
Sancţiunea prevede consecinţele ce decurg din nerespectarea dispoziţiei.
Sancţiunile sunt de mai multe feluri. In funcţie de natura şi gravitatea
lor pot fi:
a) sancţiuni penale
b) sancţiuni administrative
c) sancţiuni disciplinare
d) sancţiuni civile.
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:
a) patrimoniale – se referă la bunurile şi veniturile subiectului de
drept sancţionat;
b) nepatrimoniale – vizează nemijlocit persoana celui vinovat.
Structura tehnico-juridică (externă) se referă la forma de exprimare
a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei. Norma
juridică nu este elaborată şi nu apare distinct, ci, de regulă, ca parte a unui
act normativ, care poate imbrăca mai multe forme (lege, hotărare, ordonanţă,
regulament, etc.) in funcţie de autoritatea care l-a emis

9. Definiția, condițiile și formele răspunderii juridice

Răspunderea juridică constă dintr-un raport instituit de norma

juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin
agenţii unei autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de
stat sau alţi agenţi ai puterii publice
Formele răspunderii juridice. In domeniul fiecărei ramuri de drept
s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice:
- Răspunderea constituţională (răspunderea Guvernului in faţa
Parlamentului, răspunderea deputaţilor)
- Răspunderea penală – se inscrie in sfera răspunderii infracţionale
pentru incălcarea normelor de drept. Pentru a constitui infracţiune, abaterea
trebuie:- să aibă un pericol social ridicat; - să reprezinte o serioasă ameninţare
a intereselor societăţii.
Diferenţa principală intre infracţiune şi contravenţie constă in
periculozitatea socială a incălcării normelor de drept.
- Răspunderea civilă – clasificată in dreptul civil in:
- răspunderea civilă delictuală. Acest tip de răspundere are drept
conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită.
Aceasta se prezintă ca o sancţiune de drept civil prin obligaţia de reparare a
prejudiciului produs prin fapta ilicită, fără a dicta in acelaşi timp şi o pedeapsă.
- răspunderea civilă contractuală. Faţă de răspunderea civilă delictuală
are un caracter special, derogator. Spre deosebire de răspunderea civilă
delictuală in care obligaţia incălcată este o obligaţie legală cu caracter general,
care revine tuturor (de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite), in
cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia incălcată este o obligaţie
concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, incheiat intre părţi.
38 In virtutea acestui principiu, persoanelor care se fac vinovate de săvarşirea unor fapte
ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cat mai rapid posibil după săvarşirea faptelor
respective, astfel incat aplicarea acestor sancţiuni să-şi atingă scopul urmărit, atat faţă de
făptuitor, faţă de cel lezat cat şi faţă de societate (scopul reparatoriu, educativ şi preventiv).
66 Ion Mihai MOROŞAN
Ambele forme de răspundere civilă sunt fundamentate pe principiul reparării
unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită a unei persoane.
- Răspunderea contravenţională – este atrasă in cazul comiterii unei
contravenţii administrative şi este specifică ramurii dreptului administrativ.
Contravenţia este o faptă care prezintă un pericol social mai redus decat
infracţiunea, faptă care este prevăzută explicit prin lege sau alt act normativ
şi care este săvarşită cu vinovăţie.
- Răspunderea disciplinară – este specifică ramurii dreptului muncii
şi constă dintr-un ansamblu de norme legale, care privesc sancţionarea
faptelor de incălcare cu vinovăţie de către salariat a obligaţiilor asumate
prin contractul de muncă. Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi
pot atrage sancţiuni cum sunt:
- avertismentul;
- mustrarea;
- mustrarea aspră;
- concedierea.
- răspunderea materială – este şi ea o instituţie proprie dreptului
muncii şi constă in obligaţia oricărui salariat de a repara, in limitele
prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi in
legătură cu indeplinirea sarcinilor de muncă prevăzute de contract

12. Enunțați mecanismele de realizare directă a suveranităţii poporului.

1. În marea majoritate a statelor contemporane constituţiile declară poporul drept

deţinător al suveranităţii naţionale. Acest principiu formează temelia dreptului
constituţional contemporan.
2. Voinţa poporului este baza puterii de stat. Această voinţă trebuie exprimată prin
alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin vot
secret sau după o procedură echivalentă care ar asigura libertatea votului.[1]
3. Constituţia Republicii Moldova (art.2, alin.1) prevede: „Suveranitatea naţională
aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele
sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”.
4. Manifestarea principală a suveranităţii naţionale în statul contemporan se
materializează prin procesul de legiferare. Legiferarea se produce direct de popor, în
condiţiile democraţiei directe. În sistemul de guvernământ al democraţiei
reprezentative, suveranitatea este exercitată din numele poporului de către
reprezentanţii aleşi.
5. Cetăţenii exercită suveranitatea prin intermediul dreptului de vot. Cetăţenii sânt
titularii drepturilor electorale. Din însuşi principiul suveranităţii naţionale rezultă că
toţi cetăţenii sânt chemaţi în mod egal să exercite aceste drepturi.[2]
6. Drepturi electorale sânt drepturi politice fundamentale ale cetăţenilor prin care
aceştia exercită puterea de stat – dreptul de a alege, dreptul de a fi ales şi dreptul de
revocare.[3] Drepturile electorale sânt plasate în categoria drepturilor cetăţeneşti
fundamentale, totodată ele sânt grupate în categoria drepturilor exclusiv politice
7. Dreptul de a alege. Conform legislaţiei Republicii Moldova dreptul de a alege îl au
cetăţenii Republicii Moldova care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18
ani, cu excepţia celor privaţi de acest drept în modul stabilit de lege. Totodată sânt
stabilite restricţii în exercitarea acestui drept. Nu au dreptul de a alege cetăţenii: care
nu au împlinit vârsta de 18 ani; care sânt recunoscuţi incapabile prin hotărâre
 definitivă a instanţei de judecată; persoanele condamnate la privaţiune de libertate
prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată. [4]Dreptul de a fi ales. Dreptul de a fi
aleşi îl au cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care întrunesc condiţiile
prevăzute de codul electoral. Nu pot fi aleşi: militarii cu serviciul in termen; cetăţenii
ce nu au dreptul de a alege, persoanele care au antecedente penale nestinse; cetăţenii
care, în virtutea funcţiilor pe care le deţin, nu au dreptul să fie membri ai partidelor
sau ai altor organizaţii social-politice, din momentul înregistrării lor în calitate de
concurenţi electorali, îşi suspendă activitatea în funcţia pe care o deţin.
8. Revocarea are loc atunci când un număr de semnături pe o petiţie (de la 20% până la
30%) cere organizarea şi desfăşurarea alegerilor speciale pentru îndepărtarea din
funcţie a unei anumite oficialităţi alese în prealabil. Motivele pentru care se cere
îndepărtarea din funcţie variază de la acţiuni contrare legii până la nemulţumirea
publică a alegătorilor. În Republica Moldova revocarea ca formă de manifestare a
democraţiei poate fi aplicată doar în raport cu primarii.[5]
13. Conceptul, reglementarea normativă şi principiile aplicabile cetateniei

Cetăţenia este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă legătura politico-juridică

permanentă nelimitată în timp şi spaţiu dintre această persoană fizică şi statul respectiv.
Calitatea de cetăţean atribuie persoanei date plenitudinea de drepturi şi obligaţii reciproce
stabilite de Constituţie şi legi.[1]
Cetăţenia desemnează legătura juridică între o persoana şi un stat şi nu indică originea etnică
a persoanei.[2]
Cetăţenia îşi găseşte reglementarea juridică fundamentală în:
– Constituţia Republicii Moldova;
– Legea Republicii Moldova
– Convenţia europeană cu privire la cetăţenie, încheiată la Strasbourg la 6 noiembrie
1997 şi ratificată de către Parlamentul Republicii Moldova prin Hotărârea din 14 octombrie
1999.
Principiile de bază a reglementării cetăţeniei:
Dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;
Nediscriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobândirii cetăţeniei;
Inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei, de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia;
Evitarea apatridiei;
Neproducerea de efecte prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi asupra cetăţeniei celuilalt
soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a părinţilor[3].

Modurile de dobândire a cetăţeniei

Principiile dobândirii cetăţeniei
Principiile ce stau la baza dobândirii cetăţeniei:
jus sanguinis (dreptul sângelui);
jus soli (dreptul locului, a teritoriului pe care s-a născut o persoană);
naturalizare sa u acordarea cetăţeniei la cerere.
Cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte prin:
naştere;
recunoaştere;
înfiere;
redobândire;
naturalizare;
temeiul acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova. Conform art. 10 al Legii cu
privire la Cetăţenie nr.1024-XIV din 02.06.2000, cetăţenia se dobindeşte prin:
1. naştere
2. recunoaştere sau repatriere
3. infiere
4. redobindire
5. naturalizare sau acordarea la cerere

14. Caracterizați modalitățile de dobândire a cetăţeniei.

1.Naştere . Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:

- născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii
copilului, este cetăţean al Republicii Moldova.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi.
- născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia
unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin
dacă statul acela nu acordă copilului cetăţenie.
- copilul găsit pe teritoriul republicii Moldova este considerat cetăţean
al ei, atit timp cit nu este dovedit contrariul, pină la atingerea virstei de 18 ani.
2. Recunoaştere.
- sint recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
au dobindit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.
- sint recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
nu sint cetăţenia unui alt stat, dar care si-au exprimat dorinţa de a deveni
cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:
60 Negru, Boris. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Titlul II. Chişinău: Cartier,
1997, p. 109.
90 Ion Mihai MOROŞAN
a. persoanele unul dintre ai căror părinţi sau bunei s-a născut pe
teritoriul numit.
b. persoanele care pină la 28 iunie 1940 au locuit in Basarabia, urmaşii
lor, dacă domiciliază in mod legal pe teritoriul republicii Moldova.
c. persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii
Moldova incepind cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii săi.
3. Dobîndirea cetăţeniei prin înfiere.
- copilul apatrid dobindeşte automat cetăţenia Republicii Moldova
prin infiere dacă infietorul este cetăţean al republicii Moldova.
- Asupra cetăţeniei copilului infiat de soţi unul dintre care este cetăţean
al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord,
infietorii. In cazul in care infietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenţii
copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinind
cont de interesele acestuia. In cazul copilului care a implinit virsta de 14
ani, se cere consemţămintul lui, autentificat notarial.
4. Naturalizarea sau acordarea la cerere. Acest mod de dobindire
a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele apatride care işi
manifestă dorinţa de a se integra in societatea noastră.
Astfel persoana care solicită acordarea cetăţenii republicii Moldova
trebuie să indeplinească următoarele condiţii:
1) S-a născut şi domiciliază cu loc de trai permanent la data cererii nu
mai puţin de 10 ani pe teritoriul Republicii Moldova sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază aici permanent cel puţin ultimii 10 ani, sau in
cazul in care este căsătorit cu un cetăţean al Republicii de cel puţin 3 ani.
2) A implinit virsta de 18 ani.
3) Are asigurate mijloace legale de existenţă pe teritoriul Republicii
Moldova.
4) Cunoaşte limba de stat
5) Cunoaşte bazele Constituţiei Moldovei.
6) Renunţă la cetăţenia altui stat dacă o are.
5. Reintegrarea sau redobîndirea. Persoanele care anterior au avut
cetăţenia republicii moldova pot fi reintegraţi la cerere in cetăţenia
Republicii Moldova Reintegrarea in cetăţenia Republicii Moldova se
autorizează in mod individual de către Preşedintele Republicii Moldova.
Cetăţenia Republicii Moldova nu se acordă persoanelor care:
1. au fost condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni
premiditate şi au antecedente penale sau se află sub urmărire penală la
momentul examinării cererii.
Bazele statului, dreptului şi legislaţia muncii 91
2. au săvirşit crime internaţionale, militare, sau crime impotriva umanităţii.
3. sint implicaţi in activităţi teroriste.
4. sint cetăţeni ai altui stat.

15. Caracterizați modalitățile de pierdere a cetăţeniei

Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova.

In conformitate cu legislaţia Republicii Moldova se deosebesc 2
temeiuri de pierdere a cetăţeniei:
1. renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova
2. retragerea cetăţeniei republicii Moldova
Renunţarea la cetăţenie este un mod amabil de rezolvare a unor
probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
Retragerea cetăţenie Republicii Moldova apare ca o sancţiune. Cetăţenia
Republicii Moldova poate fi retrasă in cazuri excepţionale in baza unei hotăriri
a Preşedintelui Republicii Moldova referitoare la o persoană care:
1. a dobindit cetăţenia Republicii Moldova in mod fraudulos.
2. a săvirşit o infracţiune gravă impotriva statului.
3. s-a inrolat in forţele armate ale unui stat străin.
4. s-a angajat intr-o funcţie publică a u unui alt stat fără ştirea şi
consemţămintul organelor de resort ale Republicii Moldova.
5. a săvirşit crime impotriva umanităţii sau acte de genocid.
Retragerea cetăţeniei RM nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia
16. Enumerați drepturile social-economice stipulate în Constituția RM.
1. Drepturile economice includ împuternicirile individului, ce reflectă aspectele
economice ale drepturilor naturale ale omului şi asigură totodată individualitatea
gospodărească a persoanelor în relaţiile reciproce ale acestora, precum şi în relaţiile lor
cu societatea. Printre drepturile economice ale individului se enumără dreptul la
proprietate privată, dreptul de a poseda, folosi şi dispune de propria avere atât în mod
individual, cât şi în comun cu alţiindivizi, dreptul de a lua parte la proprietatea
cooperatistă, acţionară, municipală, de stat, dreptul la activitatea de antreprenor, dreptul
de a dispune liber de propriile capacităţi de muncă, de a alege genul de activitate,
profesia etc.
2. Drepturile sociale reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat concret, într-o
societate dată şi capacitatea acestora de a asigura individului un nivel de viaţă decent şi
protecţie socială. Cele mai de seamă drepturi sociale sunt dreptul la muncă, asigurare
socială, dreptul la locuinţă, dreptul la odihnă, ocrotire a sănătăţii şi ajutor medical

17. Descrieți locul Parlamentului în regimul reprezentativ al ţării.

Articolul 60. Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi legislativ

1. (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi
unica autoritate legislativă a statului.
2. (2) Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
3.
4. Articolul 61. Alegerea Parlamentului
5. (1) Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
6. (2) Modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor este stabilit prin lege organică.
7. (3) Alegerile deputaţilor în Parlament se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent.
8. Parlamentul Republicii Moldova este organul reprezentativ suprem al Republicii
Moldova, unica autoritate legislativă a statului, fiind o structură unicamerală compusă
din 101 deputați aleși pe liste, pentru o perioadă de 4 ani. Parlamentul este ales prin
vot universal, egal direct, secret și liber exprimat. Președintele Parlamentului
Republicii Moldova este ales de parlament, cu minim 52 de voturi. În prezent această
funcție este exercitată de către Igor Grosu , deputat din partea Partidului Acțiune și
Solidaritate.
9. Curtea Constituțională a Republicii Moldova, la propunerea Comisiei Electorale
Centrale, hotărăște validarea sau nevalidarea mandatului de deputat. Mandatul este
nevalidat în cazul încălcării legislației electorale.
10.Parlamentul se întrunește la convocarea Președintelui Republicii Moldova în cel mult
30 de zile de la alegeri. Mandatul Parlamentului se prelungește pînă la întrunirea
legală a noii componențe. În aceastăperioadă nu poate fi modificată Constituția și nu
pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.[1]
18. Enumerați funcţiile şi atribuţiile Parlamentului RM.
 1. Exista discuţii cu privire la funcţiile Parlamentului şi clasificarea acestora. În mod
convenţional se considera principale funcţii ale Parlamentului sânt:
– reprezentarea;
– recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează sa îndeplinească
unele prerogative;
– determinarea cadrului general al politicii externe;
– declanşarea procedurii judiciare fata de anumite persoane;
– informarea;
– controlul;
– deliberarea
2. Funcţiile Parlamentului interacţionează aşa încât separarea lor este artificiala şi are o
valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de informare se
exercita şi controlul, eficacitatea controlului şi a deliberării presupune informare, iar
valoarea deliberării se măsoară prin control. Unele funcţii necesită o analiză detaliată.

Care sunt atribuțiile de bază ale Parlamentului Republicii Moldova

a) adoptă legi, hotărâri și moțiuni
b) declară referendumuri
c) interpretează legile și asigură unitatea reglementărilor legislative
d) aprobă direcțiile principale ale politicii interne și externe a statului
e) aprobă doctrina militară a statului
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive
g) ratifică, denunță, suspendă și anulează acțiunea tratatelor internaționale
h) aprobă bugetul statului și exercită controlul asupra lui
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat
j) alege și numește persoane oficiale de stat
k) aprobă ordinele și medaliile Republicii Moldova
l) declară mobilizarea parțială sau generală
m) declară starea de urgență, de asediu și de război

19. Analizați statutul juridic, mandatul şi procedura de alegere a Preşedintelui

Republicii Moldova.

Președintele Republicii Moldova, în calitatea sa de șef al statului, reprezintă statul și este

garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a
țării (articolul 77 din Constituție).

Alegerea Președintelui Republicii Moldova

Președintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit cel puțin jumătate din voturile
alegătorilor ce au participat la alegeri. În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți
în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a
obținut cel mai mare număr de voturi, cu condiția că numărul acestora e mai mare decît
numărul voturilor exprimate împotriva candidatului. Procedura de alegere a Președintelui
Republicii Moldova este stabilită prin lege organică (articolul 78 din Constituție).

Candidatul la funcția de Președinte al Republicii Moldova

Poate fi ales Președinte al Republicii Moldova cetățeanul cu drept de vot care are 40 de ani
împliniți, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de
10 ani și posedă limba de stat (articolul 78 alineatul (2) din Constituție).

Procedura validării mandatului și depunerii jurămîntului

Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova este validat de
Curtea Constituțională, iar candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața
Parlamentului și a Curții Constituționale, cel tîrziu la 45 de zile după alegeri, următorul
jurămînt: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea propășirii Republicii Moldova, să
respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale
ale omului, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a
Moldovei” (articolul 79 din Constituție).

Durata mandatului Președintelui Republicii Moldova

Mandatul Președintelui Republicii Moldova durează 4 ani și se exercită de la data depunerii
jurămîntului. Șeful statului își exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către
Președintele nou-ales. Mandatul Președintelui Republicii Moldova poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă, însă nici o persoană nu poate îndeplini
funcția de Președinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate
consecutive (articolul 80 din Constituție).

20. Enumerați funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui Republicii.

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova

Convocarea Parlamentului
Președintele Republicii Moldova, convoacă Parlamentul în cel mult 30 de zile de la
alegeri (articolul 63 alineatul (2) din Constituție).
Dreptul la inițiativă legislativă
Președintele Republicii Moldova are dreptul la inițiativă legislativă (articolul 73 din
Constituție).
Mesaje Parlamentului
Președintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului. Președintele
Republicii Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale
națiunii (articolul 84 din Constituție).
Promulgarea legilor
Președintele Republicii Moldova promulgă legile și este în drept, în cazul în care are obiecții
asupra unei legi, să o trimită, în termen de cel mult două săptămîni, spre reexaminare,
Parlamentului. În cazul în care Parlamentul își menține hotărîrea adoptată anterior,
Președintele promulgă legea (articolul 93 din Constituție).
Dizolvarea Parlamentului
În cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor
timp de 3 luni, Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare,
poate să dizolve Parlamentul.
Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea
Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel
puțin două solicitări de învestitură.
Concomitent cu aceste posibilități, există și anumite restricții cu referire la dizolvarea
Legislativului. Astfel, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată în cursul unui an. El nu
poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, și nici
în timpul stării de urgență, de asediu sau de război (articolul 85 din Constituție)
21. Enumerați funcţiile şi atribuţiile Guvernului.

În realizarea funcțiilor sale, Guvernul îndeplinește următoarele atribuții: a) exercită

conducerea generală a administrației publice; b) asigură realizarea politicii interne și externe
a statului; c) asigură executarea actelor legislative și decretelor Președintelui Republicii
Moldova, adoptate în conformitate cu normele constituționale, a programului de activitate a
Guvernului și a prevederilor tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte; d)
realizează programul său de activitate; e) înaintează Parlamentului inițiative legislative; f)
aprobă și înaintează Președintelui Republicii Moldova proiecte de decret în condițiile legii;
g) avizează inițiative legislative; h) aprobă documente de politici și acte normative; i)
elaborează, prezintă Parlamentului spre adoptare și asigură executarea bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor de asigurare obligatorie de asistență
medicală; j) asigură accesul, prestarea, verificarea, evaluarea calității și modernizarea
serviciilor publice; k) asigură administrarea eficientă și transparentă a proprietății publice; l)
monitorizează și analizează eficiența implementării actelor normative; m) asigură realizarea
controlului administrativ al activității autorităților administrației publice locale; n)
îndeplinește alte atribuții prevăzute de cadrul normativ sau care decurg din rolul și funcțiile
Guvernului.
Principalele atribuții ale Guvernului în exercițiu (demisionar):

1. asigură transpunerea în viață a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea;

2. exercită funcția de conducere generală și control asupra activității organelor centrale
de specialitate;
3. realizează programele de dezvoltare economică și socială a țării;
4. asigură securitatea statului și a cetățenilor lui, îndeplinind funcții de administrare a
treburilor publice;
5. întreprinde orice activitate de conducere și gospodărire în chestiuni ce privesc întreaga
societate.
În vederea realizării atribuțiilor stabilite, Guvernul:

1. aprobă hotărâri și dispoziții în vederea executării legilor;

2. avizează inițiativele legislative;
3. elaborează și prezintă spre aprobare Parlamentului proiectul legii bugetului de stat,
propune Parlamentului inițiative legislative pentru:
4. realizarea obligațiilor ce rezultă din conținutul legilor și dispozițiilor finale ale
acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;
5. asigurarea securității interne și externe a statului, menținerea stării de legalitate, a
stabilității sociale, economice, financiare și politice și pentru evitarea efectelor
fenomenelor naturale și ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;
6. poate semna acorduri internaționale, atunci cînd semnarea acestora este necesară
pentru executarea legilor adoptate de Parlamentul Republicii Moldova și/sau acestea
sînt necesare pentru asigurarea securității interne și externe a statului, menținerea
stării de legalitate, a stabilității sociale, economice, financiare, politice și pentru
evitarea efectelor fenomenelor naturale și ale factorilor imprevizibili care prezintă
pericol public;
7. emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre.[4

22.Indentificați ierarhizarea instanțelor în sistemul judecătoresc din Republica

Moldova.
Ierarhizarea reprezintă un system de suburdonare a elementelor ,gradelor,a funcțiilor
, a autorităților etc. inferioare față de cele superioare.
Respectiv ierarhizarea instanțelor în sistemul judecătoresc din Republica Moldova e
format din -
• Curtea suprema de justiție
• Curțile de apel
• Judecătoriile

23.Dreptul civil ca ramură de drept: definirea, obiectul şi metode de reglementarea,

scopul şi sarcinile, corelaţia cu alte ramuri de drept.
Dreptul civil este acea ramură de drept care cuprinde normele juridice care
reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de
egalitate juridică şi reglementează statutul legal al persoanei.
Obiectul de reglementare a dreptului civil este alcătuit din relaţiile sociale patrimoniale
şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică. Poziţia de
egalitate juridică nu înseamnă că ele sunt egale patrimonial sau că ar avea aceleaşi
drepturi şi obligaţii. Egalitatea părţilor trebuie înţeleasă în sensul că nici una dintre ele
nu are la dispoziţie mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi să
aibă o anumită conduită. Situaţia este identică şi în cazul în care una dintre părţi este
Statul sau o unitate administrativ-teritorială, ori un organ de stat în calitate de persoană
juridică. Singura posibilitate a titularului a dreptului este recurgerea la mijlocul legal
de acţiune în justiţie şi solicitarea obligării celeilalte părţi de către instanţa
judecătorească la executarea obligaţiei sale.
Caracteristici:
I. constituie o ramură de drept distinctă faţă de altă ramură de drept
 II. obiectul de reglementare este alcătuit din două categorii de raporturi sociale:
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale
III. subiectele raportului de drept civilsunt întotdeauna persoane fizice şi juridice,
fără a fi nevoie să aibă o calitate specială
IV. subiectele raportului de drept civil se află pe o poziţie de egalitate juridic
A. Relaţii patrimoniale: sunt acele relaţii care au un conţinut economic, o anumită
valoare economică, putând fi exprimate în bani: a) Relaţii reale. Relaţiile sociale
născute în legătură cu drepturile.
reale au în conţinutul lor dreptul la proprietate, dreptul de folosinţă, dreptul de
uzufruct, dreptul de servitute. b) Relaţii obligaţionale. Relaţiile sociale
obligaţionale sau de obligaţii se nasc în legătură cu drepturile de creanţă. În cadrul
acestor relaţii, o parte, numită creditor, are dreptul să ceară celeilalte părţi, numită
debitor, o anumită prestaţie pe care aceasta este îndatorată a o îndeplini.
B. Relaţii nepatrimoniale: Sunt acele relaţii care nu au un conţinut economic şi nu
pot fi exprimate în bani: a) relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală
a persoanei: dreptul la onoare, la reputaţie, la viaţă, la sănătate. b) relaţii care
privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la domiciliu,
denumire, sediu (pentru persoanele juridice) c) relaţii care privesc creaţia
intelectuală, latura lor nepatrimonială: dreptul de autor, inventator. Relaţiile
nepatrimoniale sunt puţin numeroase.

24.Descrieți principiile şi izvoarele dreptului civil.

Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate regulile de conduită
generală, abstracte şi impersonale, care sunt de aplicabilitate repetată şi care privesc
comportarea persoanelor participante – ca părţi – la raporturile de drept civil135 .
Clasificare:
i. În funcţie de organele de la care emană: legi, decretele Preşedintelui,
hotărârile Parlamentului, hotărârile Guvernului, acte şi instrucţiuni ale
organelor administraţiei centrale de stat şi acte normative ale organelor
administraţiei publice locale. Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107
din 06.06.2002, publicat la 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 este
principalul izvor specializat al dreptului civil. El cuprinde 1624 de articole,
concentrate în 5 cărţi: „Dispoziţii generale”, „Drepturile reale”,
„Obligaţiile”, „Dreptul succesoral”, „Dreptul internaţional privat”, fiecare
carte, la rîndul său, fiind structurată pe Titluri, Capitole şi Secţiuni.
ii. După criteriul conţinutului: izvoare generale şi izvoare speciale.
iii. După criteriul forţei obligatorii: izvoare imperative şi izvoare dispozitive
IV. Alte izvoare: doctrina, cutumele, practica judiciară sau jurisprudenţa –
discutabile
25.Noțiunea și elementele constitutive ale persoanei juridice.
Persoana juridică o unitate organizaţională ce dispune de patrimoniu distinct, activează
în numele său şi poartă răspundere de sine stătătoare, poate fi în calitate de reclamant
sau reclamat în instanţa, de judecată. Art. 55 alin.1 al CC al RM ne dă definiţia
persoanei juridice.
 Semnele caracteristice: formează anumite calităţi ce sunt necesare, iar în ansamblu sunt
destule pentru ca o organizaţie să fie recunoscută ca subiect al dreptului civil.

Unitate organizaţională - este o organizaţie ce dispune de organe de conducere,

administrare, control şi revizie (deci are o structură, este bine organizată). Unirea
persoanelor şi a intereselor.
Patrimoniu distinct - formează baza materială a activităţii persoanei juridice. Fiecărei
activităţi îi este necesar: tehnică, cunoştinţe, mijloace băneşti. Unirea acestora şi
deosebirea de patrimoniu persoanei ce formează această persoană juridică se numeşte
Patrimoniu distinct. Gradul distinctivităţii patrimoniului depinde de forma
organizatorico - juridică.
Răspunderea de sine stătătoare, deci asociaţii persoanei juridice nu răspund pentru
obligaţiile persoanei juridice şi invers.
Activitatea în nume propriu - posibilitatea dobândirii şi exercitării drepturilor în nume
propriu, precum şi asumarea obligaţiilor. "Numele" persoanei juridice o
individualizează şi este o premisă a dobândirii capacităţii juridice.
26.Elementele de identificare ale persoanei fizice.

1. Numele persoanei fizice. Orice persoană fizică are dreptul la nume. Prin nume
înţelegem cuvintele sau totalitatea de cuvintelor cu ajutorul cărora se individualizează
persoana fizică. Numele persoanei fizice este format din: a. numele de familie - care
este format din unulsau mai multe cuvinte. Numele de familie nu aparţine unei persoane
fizice determinate ci este de regulă, comun membrilor aceleiaşi familii. Copilului i se
dă numele de familie al părinţilor, dacă numele lor de familie sînt diferite se dă numele
de familie a unuia din părinţi. Modificarea numelui de familie poate avea loc ca urmare
a schimbării stării civile în următoarele cazuri: -în urma înfierii -în urma încheierii
căsătoriei şi divorţului Nu se modifică numele de familie cînd soţii au hotărît să-şi
păstreze numele de familiede dinaintede căsătorie. În caz dedivorţ modificarea numelui
de familie se pune numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun. b.
Prenumele constă dintr-un cuvînt sau grup de cuvinte care individualizează persoana
fizică în familie, şi împreună cu numele de familie în societate. Copilului i se dă un
prenume convenit de părinţi, care nu este supus modificării în urma schimbării stării
civile. c. Pseudonimul şi porecla. Pseudonimul este compus dintr-un cuvînt ori un grup
de cuvinte şi în esenţă este numele pe care îl ea cineva întrebuinţindu – l pentru a
ascunde publicului adevăratul său nume. Porecla este o denumire expresivă pe care nu
şi-o alege persoana, ci pe care i-o dau alţii, în special determinată de unele defecte ale
acesteia. Deosebirea dintre pseudonim şi poreclă constă în aceea că pseudonimul se
alege liber de către titularul său, pe cînd porecla este arbitrată de alţii unei persoane
fizice.
2.Domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta î-şi are locuinţa sa statornică sau
principală. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau
secundară. Persoana a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine si consideră
domiciliată la locul reşedinţei sale. În lipsă de reşedinţă persoana este considerată că
domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă această nu se cunoaşte la locul ultimului
domiciliu.
3. Starea civilă a persoanei fizice reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care
legea leagă anumite calităţi personale şi cu ajutorul cărora persoana se individualizează.
Înregistrării de stat sînt supuse următoarele acte de stare civilă:
a. naşterea
b. adopţia
c. stabilirea paternităţii
d. încheierea căsătoriei
e. desfacerea căsătoriei
f. schimbarea numelui
g. decesul.
Starea civilă cuprinde, aşadar, legăturile care unesc persoana fizică cu statul
(naţionalitatea), cu mediul social (bărbat sau femeie, minor sau major, pus sau nu sub
interdicţie judecătorească etc.), precum şi cu familia din care face parte (căsătorit,
divorţat, adoptat etc.).
Toate aceste elemente sau calităţi inerente omului alcătuiesc starea civilă sau statutul
civil al persoanei fizice prin care se individualizează în familie şi în societate.
Sub aspectul naturii juridice, atributele de identificare sunt drepturi personal
nepatrimoniale.

27. Capacitatea juridică civilă a persoanei.

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care constă în aptitudinea persoanei
de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte
juridice. Ea se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă a societăţi comerciale se caracterizează prin generalitate,
inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate. Potrivit prevederilor
alin 1, art. 60 CC capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data
înregistrării de stat si încetează la data radierii ei din registrul de stat. Persoana juridică
dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană juridică, adică
de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat respectiv. Dovadă a înregistrării
de stat serveşte certificatul de înregistrare eliberat de organul de stat care efectuează
înregistrarea. Dobândirea personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de
lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de
înregistrare în calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze
plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa contabilă, să desfăşoare
activitatea în limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe acţiuni este obligată să-şi
înregistreze acţiunile emise la fondarea societăţii, să ţină Registrul acţionarilor
 Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi
drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii, cum ar fi:
a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni
b) aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de
folosinţă, adică de la data înregistrării de stat. Fiind un subiect artificial, persoana
juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul administratoruluisau
altfelspus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei juridice.
Au calitatea de administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite în
modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana juridică a fost
înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, însă
nu o poate realiza.

28.Enumerați modalitățile de dobândire a moștenirii.

Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară

şi indivizibilă. Ea poate fi de două feluri:

- conform testamentului (succesiune testamentară) şi

- în temeiul legii (succesiune legală)

Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:

a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat

moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şis-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sîntsau
nu copiiilui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la
momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui
şi născuţi vii după decesul acestuia.
Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii:
1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis
causa). Transmisiunea succesorală se produce numai la încetarea din viaţă a unei
persoane fizice, fie că este vorba de moarte fizic constatată, fie de moarte
declarată prin hotărâre judecătorească (viventis hereditas non datur). Faptul
morţii constituie elementul distinctiv altransmisiuniisuccesorale şi o deosebeşte
de transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos). În consecinţă, normele
dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii guvernate
de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.
În schimb, normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în
principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, atunci când apar ca
dobânditori ai patrimoniuluisau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice
decedate.
 2. Transmisiunea moştenirii este universală. Succesiunea are ca obiect
patrimoniul unei persoanei fizice decedate, privit ca universalitate juridică, adică
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au
aparţinut defunctului. Nu se transmit prin moştenire:
a) drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale (în principiu);
b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului întrucât au caracter
viager sau sunt contracte născute ex lege intuitu personae (cum ar fi uzufruct
viager, o creanţă de rentă viageră etc.);
c) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de
exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii
personale a defunctului).
3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul transmisiunii succesorale,
patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept consecinţă faptul că moştenirea
(deci toate drepturile şi obligaţiile defunctului) se transmite moştenitorilor
legalisau legatarilor după aceleaşi norme juridice. De menţionat că unitatea
succesiunii nu se referă la unicitatea actului normativ ce o reglementează.
4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Patrimoniulsuccesoral este nu
numai unitar, ci şi indivizibil. Aşa fiind, transmisiunea succesorală va fi şi ea
indivizibilă şi va avea drept consecinţă faptul că acceptarea sau renunţarea la
moştenire au, fiecare în parte, caracter indivizibil (neputând avea ca obiect
numai o parte de moştenire). Astfel, fiecare moştenitor trebuie fie să accepte
moştenirea, potrivit vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.

29.Definiți noțiunea și izvoarele dreptului procesual civil

Din punct de vedere etimologic, prin proces, se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare,
desfăşurare a unui eveniment sau fenomen.
Dreptul procesual civil este acea ramură de drept care include totalitatea normelor
juridice aranjate într-un sistem strict stabilit, ce reglementează examinarea şi
soluţionarea litigiilor civile în sens larg, în cadrul raportului de drept procesual civil,
apărute între subiecţii dreptului procesual civil.
Termenul „proces civil” se foloseşte în mai multe sensuri:
ca procedură de examinare şi soluţionare a pricinii civile concrete;
ca denumire a ştiinţei şi a disciplinei de studiu;
ca denumire succintă a ramurii de drept procesual civil.
Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată, reglementată de normele
drept procesual civil cu privire la examinarea şi soluţionarea pricinilor civile,
executarea hotărîrilor judecătoreşti, precum şi atacarea acestora pe căile ordinare şi
extraordinare.
Izvoarele de drept procesual civil în sens formal sunt: formele de exprimare a
reglmentărilor instituite de stat pentru relaţiile dintre instanţă şi ceilalţi subiecţi.
Primul loc printre izvoarele dreptului procesual civil îl ocupă legea, iar - în ierarhia
 legilor - Constituţia Republicii Moldova. Constituţia este legea fundamentală şi
asigură temeiurile de organizare şi activitate a organelor judecătoreşti. în titlul III
Capitolul IX din Constituţie sunt stabilite principiile fundamentale pe a căror bază
se desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii ce
configurează conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil. Izvorul
special, care reglementează procedura civilă îl reprezintă Codul d Procedură Civilă
al Republicii Moldova (CPC) adoptat prin Legea nr. 225 din 30.05.2003 şi publicat
în Monitorul Oficial nr. 111-115 la data de 12.06.2003 (data intrarii in vigoare :
12.06.2003). Ca izvor de drept procesual civil pot servi şi legile ordinare. Legile
ordinare sunt cele care conţin dispoziţii cu caracter procesual, reprezentând un
important izvor de drept procesual civil. Norme de procedură civilă întâlnim şi în
legile de drept material: -în Codul civil; -în Codul familiei; -în Codul muncii. Ca
izvor de drept procesual civil servesc tratatele şi convenţiile internaţionale, ratificate
de Parlamentul Republicii Moldova. Izvoare ale dreptului procesual civil sunt şi: -
Hotărârile Guvernului Republicii Moldova; -Hotărârile organelor administraţiei
publice locale.

30.Enumerați subiecții dreptului procesual civil.

Subiecţii sunt toate persoanelor şi organelor cărora le sunt atribuite anumite drepturi
şi obligaţii în baza normelor dreptului procesual civil şi care participă în cadrul unui
raport juridic procesual civil. Toţi subiecţii procesului civil pot fi divizaţi în trei
grupe mari:
I. Prima grupă o alcătuiesc subiecţii ce au menirea de a efectua justiţia în
cauzele civile. Acestea sunt organele de stat cărora li se atribuie toate verigile
instanţelor de judecată, organelor de executare silită a deciziilor şi hotărârilor
judecătoreşti. Din această grupă face parte şi grefierul. Instanţa de judecată
este organul de stat împuternicit să rezolve litigiul dintre părţi sau instanţa
judiciară ierarhic superioară care are împuterniciri de a verifica legalitatea
hotărârilor deliberate de prima instanţă. Organul de executare, adică
executorii judecătoreşti sunt persoane cu împuterniciri oficiale, care au un rol
important în baza de executare silită a hotărârilor judecătoreşti. Grefierul
(secretarul) şedinţei judiciare este persoana oficială care întocmeşte procesul-
verbal pentru fiecare şedinţă de judecată sau efectuează actul de procedură în
afara şedinţei.
II. Adoua grupă, participanţii la proces, sunt persoanele ce au faţă de proces un
interes juridic. Prin activitatea lor ei influenţează asupra desfăşurării, precum
şi soarta procesului. Legea acordă acestora drepturi procesuale şi le impune
obligaţii procesuale specifice. Participanţii la proces sunt:
-Părţile.
-Terţele persoane.
-Reprezentanţii părţilor şi ai terţelor persoane.
-Procurorul.
-Organele administraţiei de stat.
 -Sindicatele.
-Întreprinderile.
-Instituţiile.
-Organizaţiile de stat şi obşteşti.
-Unităţile materiale etc.
Principalii subiecţi în procesul civil sunt părţile: A. Reclamantul. B.
Reclamatul (pârâtul). Condiţiile necesare pentru a fi parte în procesul civil: -
capacitatea de folosinţă a drepturilor civile şi procesual civile. De aceea
reclamantul este prezumatul titular al dreptului încălcat sau contestat. Pîrîtul
este prezumt titular al obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător.
-intersul procesual. Părţile în roces participă pentru a-şi apăra propriile
drepturi şi interese legitime. De aceea consecinţele stabilite prin hotărîre se
răsfrîng doar asupra părţilor. -adresarea către instanţa de judecată nemijlocit
sau prin intermediul altor subiecţi procesual. Parte în proces poate fi orice
persoană fizică sau juridică precum şistatul ori unităţile administrativ
teritoriale reprezentate în modul corespunzător183 . Potrivit alin. 2 art. 59
C.P.C. în cazurile prevăzute în lege parte în proces pot fi asociaţiile şi
societăţile fără personalitate juridică care dispun de organe de conducere
proprii184 . De asemenea organizaţiile sindicale primare şi cele raionale pot
fi părţi în procese civile fără statutu de persoană juridică. Coparticiparea
procesuală există în situaţiile în care instanţa de judecată examinează
pretenţiile mai multor reclamanţi sau/şi împotriva mai multor pîrîţi cu
condiţia că interesele procesuale ale coparticipanţilor nu se contrazic sau
coincid. Din punct de vedere a legăturii procesuale dintre pretenţiile
cpaarticipanţilor delimităm coparticiparea procesuală: -obligatorie185 -
coparticiparea procesuală facultativă 186
III. Atreia grupă de subiecţi ai procesului civil o constituie persoanele care
nu influenţează hotărâtor desfăşurarea procesului, ei îşi aduc contribuţia la
justa soluţionare a pricinii. Din numărul acestor persoane fac parte:
A. Martorii.
B. Experţii.
C. Traducătorii, translatorii.
Martorii sunt persoane care furnizează instanţei judiciare datele de fapt
necesare pentru examinarea şi soluţionarea pricinii. Experţii sunt persoanele
care ajută instanţa judiciară prin cunoştinţele lor de specialitate la
soluţionarea cauzei.
31.Definiți acțiunea civilă

Acţiunea civilă este un concept juridic cu mai multe accepţiuni sau sensuri, care în
final ne determină să conchidem că totalitatea mijloacelor procesuale prevăzute de lege
pentru apărarea dreptului subiectiv încălcat sau contestat prin intermediul instanţei de
judecată constituie acţiune civilă. Conform Codului de procedură civilă art. 166, oricine
pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, trebuie să depună în instanţa competentă o cerere
de chemare în judecată.
Orice acţiune civilă constă din două elemente interdependente:
1. obiectul
2. temeiul acţiunii civile

32.Definiți conceptul infracțiunii și trăsăturile ei.

Acțiunea civilă, ca instituție de drept procesual penal, este instrumentul juridic
prin intermediul căruia, o persoană care a suferit un prejudiciu în urma săvârșirii
unei infracțiuni de către o altă persoană, solicită repararea acestuia în cadrul
procesului penal declanșat ca urmare a constatării infracțiunii respective.

33.Enumerați categoriile de infracțiuni.

Infracţiunea este un act de conduită a fiinţei umane, care din cauza tulburării pe
care o produce ordinii sociale şi de drept ,este supusă represiunii penale.

Art. 14 Cod Penal alin. (1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă,săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii . Din prevederile art. 14 Cod Penal alin. (1)
rezultă că pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune , ea trebuie să întrunească
următoarele trăsături:

1)prejudiciabilitatea – fapta reprezintă modul de manifestare a individului, în cadrul

realităţii sociale şi poate avea caracter social sau antisocial. Din totalitatea faptelor
care prezintă pericol pentru societate , cea mai periculoasă este infracţiunea.

Pericolul social reprezintă orice activitate contrară normelor în vigoare şi care

împiedică desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Pericolul social al infracţiunii este
apreciat în dependenţă de valoare socială care este afectată, de împrejurările în care se
săvîrşeşte fapta şi nu în ultimul rind de personalitatea infractorului. De aici rezultă că
pericolul social este diferit pentru toate infracţiunile, în funcţie de interesul ocrotit ,
valoare socială protejată ,afectate de fapta penală.

În doctrină pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii este cunoscut sub două
forme :

a)pericolul social generic sau abstract — reprezintă acel pericol social apreciat de
legiutor la momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală drept infracţiune.

b)pericol social concret – pericol pe care îl reprezintă o fapta concretă , săvîrşită de o

persoană concretă şi e apreciată de instanţa de judecată ca fiind periculoasă prin
aplicarea pedepsei penale.
 2)vinovăţia- reprezintă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică
a făptuitorului, faţă de fapta săvîrşită şi urmările acesteia .

Factorii vinovăţiei :

1.Voinţa sau factorul volitiv – cînd insăşi făptuitorul este conştient că săvîrşeşte
acţiunea .

2.Conştiinţa sau factorul intelectual – reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de

sensul, conţinutul şi rezultatul urmărilor pe care el le săvîrşeşte.

3.ilegalitatea penală- trăsătura obligativităţii prevederii faptei penale într-o dispoziţie

legală cu caracter incriminator se consideră îndeplinită din momentul intrării în
vigoare a normei juridico-penale care prevede şi sancţionează acea faptă.

O faptă se consideră a fi prevăzută de legea penală ,atunci cînd o normă legală

stabileşte în ce condiţii, acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă şi săvîrşită cu
vinovăţie, este susceptibilă de a fi considerată ca infracţiune şi de a fi trasă la
răspundere penală.

4.Posibilitatea de pedeapsă penală

Infracţiunile sunt acele fapte pentru care legea penală consideră necesară să fie
aplicată pedeapsa concretă. Fiecărei fapte i se prevede o anumită pedeapsă, nu există
infracţiune care să nu stabilească o pedeapsă concretă.

34.Specificați cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Clasificarea infracţiunilor.

Faptele prevăzute în codul penal sunt clasificate ţinînd cont de caracterul şi gradul
prejudiciabil.

Astfel, infracţiunile se clasifică conform art. 16 Cod Penal în următoarele categorii :

• Infracţiuni uşoare –se consideră faptele pentru care legea penală prevede în
calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la doi
ani inclusiv.
• Infracţiuni mai puţin grave – se consideră faptele pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani
inclusiv.
• Infracţiuni grave – se consideră faptele pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv.
 • Infracţiuni deosebit de grave – se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie
, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare, pe un
termen ce depăşeşte 12 ani.
• Infracţiuni excepţional de grave – se consideră infracţiunile săvîrşite cu
intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.

35.Enumerați pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice sau juridice.

Se deosebesc pedepse, ce pot fi aplicate persoanelor fizice şi pedepse,ce pot fi aplicate
persoanelor juridice. Legea penală prevede următoarele pedepse ce se pot aplica
persoanelor fizice:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate;
c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii
f) închisoare;
g) detenţiune pe viaţa
Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;
c) lichidare
Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.
Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia
se aplică atît ca pedepse principale, cît şi ca pedepse complementare.
36.Specificați care sunt semnele componenței de infracțiune.
1)Semne necesare sau obligatorii – se referă la toate componenţele de infracţiune , ce trebuie
să existe obligatoriu în mod cumulativ :
a)fapta infracţională
b)urmarea social periculoasă
c)legătura de cauzalitate
d)vinovăţia
e)condiţiile subiectului activ
2)Semne secundare şi speciale – sunt cele indicate suplimentar de legiutor la descrierea unor
componenţe de infracţiune aparte :
a)locul d)împrejurările în care a fost săvîrşită fapta
b)timpul e)motivul
c)modul f)scopul
g)semnele subiectului special
37.Vinovăția și formele acesteia.
Vinovăția-presupune o atitudine conștientă, făptuitorul având reprezentarea acțiunilor sau
inacțiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos și săvârșește cu voința aceste
acțiuni sau inacțiuni.

Formele vinovăției- A. Intenţia sau dolul. B. Culpa

A. Intenţia sau dolul.

Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui sau, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat.

a) Intenţia directă sau dolul direct este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte ca el să se producă (de pildă, acţionează cu intenţie directă acela care săvârşeşte un furt
sau trage cu arma în victimă de la câţiva centimetri).
b) Intenţia indirectă sau dolul indirect este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei şi, cu
toate că nu-1 urmăreşte, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă (de pildă, acţionează cu
intenţie indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu pumnul şi picioarele,
deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecinţele mortale ale loviturilor
aplicate).

B. Culpa.

Fapta ilicită este săvârşită din culpă în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care
nu-1 acceptă, socotind fară temei că nu se va produce sau, după caz, nu prevede acel rezultat, deşi
trebuia să îl prevadă. Aşadar, culpa poate fi cu prevedere sau din neprevedere.

a) Culpa cu prevedere se mai numeşte şi imprudenţă şi constă în aceea că făptuitorul prevede

rezultatul faptei sale, pe care însă nu-1 acceptă, sperând şi uneori crezând, în mod uşuratic, că nu se
va produce (de pildă, un conducător auto circulă cu o mare viteză pe un drum public pentru a se
prezenta la o întâlnire; îşi dă seama că poate produce un accident şi prejudicia pe altul, dar speră
uşuratic, superficial că rezultatul nu se va produce).
b) Culpa din neprevedere se numeşte neglijenţă şi constă în aceea că făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi în condiţiile date trebuia şi putea să-l prevadă (de pildă, medicul care nu a
sterilizat instrumentul medical înainte de o nouă intervenţie chirurgicală; un fumător distrat care
intră cu ţigara aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).

38.Enumerați cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele

condamnării.
• Prescripţia răspunderii penale
• Lipsa plângerii prealabile
• Retragerea plângerii prealabile
• Împăcarea
39.Definiți pedeapsa penală.
Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a
condamnatului, ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au
săvîrşit infracţiuni, cauzînd .
Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane.
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea
persoanei condamnate. Din definiţia legală a pedepseise pot distinge câteva trăsături esenţiale:
a) pedeapsa este un mijloc de reeducare a condamnatului, deoarece prin executarea pedepsei
se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială;
b) pedeapsa este o măsură de constrângere prin restrângerea unor drepturi civile şi cauzarea
unei suferinţe, atâta vreme cât persoana este privată de libertate, dar fără a se cauza suferinţe
fizice şi nici înjosirea persoanei condamnatului prin executarea pedepsei;
c) pedeapsa este prevăzută de legea penală, neputând fi aplicată decât în condiţiile în care este
săvârşită o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă pericol social şi numai de către
instanţele judecătoreşti.

40. Definiți noțiunea și izvoarele dreptului precesual penal

Dreptul procesual penal constă în totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea
organelor judiciare şi a părţilor, precum şi raporturile dintre acestea, în vederea constatării
tuturor faptelor ce constituie infracţiuni şi pentru aplicarea măsurilor prevăzute de legea
penală. Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal substanţial denumit
raport substanţial de conflict. Aducerea raportului substanţial de conflict în faţa organelor de
justiţie duce la apariţia unor raporturi juridice procesual penale.

Teoria generală împarte izvoarele în izvoare materiale și izvoare formale.

Izvoarele formale reprezintă condițiile materiale de existență a societății, baza sa

determinand conținutul vionței poporului,vionță care se exprimă prin intermediul
Parlamentului în norme juridice.

Constituția este izvor al dreptului processual penal pentru că stabilește numeroase reguli cu
caracter general și care își găsesc aplicarea în procesul penal,cum ar fi-

Cetățenii sunt egali în fața legii fără privilegii și discriminări.

41. Principiile drepturilor precesual penal

1. Principiul legalităţii procesului penal

2. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

3. Principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor

4. Principiul respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

5. Principiul inviolabilităţii persoanei, domiciliului, proprietăţii şi a vieţii private

6. Principiul păstrării secretului corespondenţei

7. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

8. Principiul garantării dreptului la apărare

9. Principiul oficialităţii şi publcităţii procesului penal

10. Principiul accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil

11. Principiul operativităţii desfăşurării procesului penal

12. Principiul contradictorialităţii în procesul penal

13. Principiul aflării adevărului

14. Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal

42. Enumerați raporturile juridice familiare

In dependenţă de temeiurile apariţiei raporturilor juridice familiale, acestea pot fi:

a) de căsătorie care apar în urma încheierii căsătoriei;

b) dintre părinţi şi copii care apar în rezultatul naşterii copiilor;

c) asimilate de lege cu raporturile dintre părinţi şi copii şi care apar în urma adopţiei, tutelei,
curatelei;

d) între rude - fraţi şi surori, bunici şi nepoţi etc.

Raporturile juridice familiale, fiind deosebite de alte raporturi prin temeiurile apariţiei lor, au
şi unele particularităţi la încetare. Ele încetează în cazurile prevăzute de lege (moartea unuia
dintre soţi, desfacerea căsătoriei, atingerea unei anumite vîrste etc.), spre deosebire de
raporturile juridice civile care, de regulă, încetează o dată cu îndeplinirea de către subiecte a
obligaţiilor.

43. Difiniți instituția căsătoriei

Instituția juridică reunește ansamblul normelor legale privitoare la actul juridic al căsătoriei
și statului juridic al soților.

44. Enumerați actele de stare civilă

1. Act de naștere
2. Act de căsătorie
3. Act de divorț
4. Act de deces