Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Departamentul Finanţe, Monedă şi Administraţie Publică

DREPTUL MEDIULUI
- suport de curs, Anul I, Master -

Autor,
Conf. univ. dr. Ada-Iuliana Popescu

1
 Cuprins

Capitolul 1. Premise ale reglementării relaţiilor privind mediul şi dezvoltarea

durabilă a societăţii umane ............................................................................................. 3
1.1. Noţiunea de mediu şi de protecţie a mediului ................................................................. 3
1.2. Poluarea şi implicaţiile sale ............................................................................................ 6
1.3. Mediul şi dezvoltarea durabilă ........................................................................................ 8
Capitolul 2. Dreptul mediului – ramură autonomă de drept .................................... 11
2.1. Noţiune.......................................................................................................................... 11
2.2. Principiile dreptului mediului ....................................................................................... 12
2.3. Izvoarele dreptului mediului ......................................................................................... 21
2.4. Raportul juridic de drept al mediului ............................................................................ 22
2.4.1. Definiţie şi trăsături................................................................................................ 22
2.4.2. Elementele raportului juridic în dreptul mediului .................................................. 22
Capitolul 3. Protecţia juridică a atmosferei ................................................................ 25
3.1. Cauzele şi efectele poluării atmosferei ......................................................................... 25
3.2. Reglementări juridice privind protecţia atmosferei ...................................................... 26
3.2.1. Reglementări juridice privind protecţia stratului de ozon ...................................... 26
3.2.2. Reglementări juridice privind schimbarea climaterică .......................................... 29
3.2.3. Reglementări juridice privind poluarea transfrontalieră a aerului ......................... 34
Capitolul 4. Protecţia juridică a hidrosferei ................................................................ 38
4.1. Noţiune.......................................................................................................................... 38
4.2. Reglementări juridice privind protecţia apelor curgătoare şi lacurilor ......................... 38
4.3. Protecţia juridică a apelor marine şi a zonei costiere .................................................... 46
Capitolul 5. Protecţia juridică a litosferei .................................................................... 54
5.1. Degradarea solului ........................................................................................................ 54
5.2. Instrumente juridice internaţionale privind protecţia solului ........................................ 55
5.3. Instrumente juridice naţionale de protecţie a solului şi subsolului ............................... 57
Capitolul 6. Biodiversitatea ........................................................................................... 60
6.1. Consideraţii generale..................................................................................................... 60
6.2. Măsuri moderne privind protecţia biodiversităţii ......................................................... 62
6.3. Instrumente juridice internaţionale privind conservarea biodiversităţii........................ 65
6.4. Instrumente juridice naţionale privind protecţia biodiversităţii ....................................... 75
Capitolul 7. Populaţia şi protecţia factorilor antropogeni de mediu........................ 77
7.1. Populaţia ....................................................................................................................... 77
7.2. Aşezările umane ............................................................................................................ 78
7.3. Regimul juridic special al anumitor activităţi umane ................................................... 80
Capitolul 8. Răspunderea juridică în dreptul mediului ............................................. 87
8.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului ................................................................. 87
8.2. Particularităţi ale condiţiilor de angajare a răspunderii în dreptul mediului ................. 88
8.3. Formele răspunderii în dreptul mediului....................................................................... 90
Bibliografie ....................................................................................................................... 94

2
Capitolul 1. Premise ale reglementării relaţiilor privind mediul şi
dezvoltarea durabilă a societăţii umane

1.1. Noţiunea de mediu şi de protecţie a mediului

Termenul de mediu, aşa cum îl definim astăzi, a apărut relativ recent în numeroase
limbi vorbite în lume. Indiferent de origine sau de forma expresiei, preluarea acestui termen
de către limbajul comun denotă că degradarea mediului ambiant este un proces evident cu
repercusiuni grave în prezent.
Mai precis, începutul anilor 1960 marchează descoperirea efectelor nefaste ale
acţiunilor umane asupra mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, momentul lansării la nivel
mondial a campaniei de protecţie a mediului pe termen lung. Societatea civilă, urmând
atenţionările oamenilor de ştiinţă, a conştientizat pericolul propriei dispariții din cauza
diversificării dezordonate a activităţilor umane, pe fondul unui „boom” demografic, şi a
folosirii tehnologiilor moderne fără o evaluare preliminară a consecinţelor. Efectele
comportamentului uman neadecvat în raport cu mediul s-au concretizat în poluarea
atmosferei, determinând accelerarea procesului de încălzire globală, subţierea stratului de
ozon, ploile acide, degradarea solului, poluarea apelor fluviale, mareele negre, care afectează
în special litoralul marin, diminuarea în număr sau dispariţia unor specii de animale şi plante
sălbatice.
Astăzi, progresul tehnicii moderne a dus la investigaţii mai profunde şi elocvente în
ceea ce priveşte impactul activităţilor umane asupra mediului. Subţierea stratului de ozon,
încălzirea climaterică au devenit realităţi palpabile, pentru care se încearcă găsirea unor
soluţii viabile şi eficiente care să stopeze deteriorarea mediului ambiant şi a propriei noastre
existenţe.
Noţiunea de mediu comportă numeroase definiţii, atât în limbajul curent, cât şi în cel
de specialitate.
În Dicţionarul explicativ al limbii române, mediul este definit ca fiind „cadrul de viaţă
al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi
activităţilor umane”.
Plecând de la definiţia dată de savantul român Emil Racoviţă, din punct de vedere
strict ştiinţific, mediul a fost definit ca fiind „totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice

3
şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupuri de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în relaţii
permanente de schimb” (Vancea, 1972, p.17).
De asemenea, în limitele acestei din urmă definiţii, noţiunea de mediu este explicată şi
instituită şi prin intermediul normei juridice internaţionale, comunitare sau naţionale.
În reglementarea din 1973, legiuitorul român a statuat că mediul înconjurător este
constituit din „totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru
om, de dezvoltare a societăţii”.
Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, în condiţiile noilor descoperiri ştiinţifice, a
regândirii strategiei mondiale de protecţie a mediului şi a recunoaşterii componentelor întregii
ambianţe ecologice în care se desfăşoară activităţile umane, definiţia juridică a mediului
înconjurător este actualizată şi întregită. Potrivit actului normativ în vigoare, mediul constă în
„ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care
pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului” (O.U.G. nr.195/2005, art.1, pct.21).
Ulterior, în 2002, Guvernul României, într-o ordonanţă de urgenţă referitoare la
gospodărirea integrată a zonei costiere a României (O.U.G. nr. 202/2002, Anexa 1, pct. 132),
punctează cu mai multă acurateţe principalele componente care alcătuiesc mediul
înconjurător:
1. resurse naturale biotice şi abiotice cum sunt aerul, apele subterane şi de suprafaţă, solul,
clima, fauna şi flora şi habitatul acestora;
2. bunurile care fac parte din mediul constituit şi din patrimoniul cultural;
3. aspectele caracteristice ale peisajului;
4. calitatea vieţii şi a mediului de viaţă, în măsura în care au sau pot avea influenţă asupra
bunăstării şi sănătăţii omului; şi
5. interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus.

1
Ordonanţa de urgenţă nr.195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of. nr. 1196
din 30 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
2
Ordonanța de urgență nr. 202 din 18 decembrie 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată
în M.Of. nr. 965 din 28 decembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare.

4
 Această definiţie urmează îndeaproape textul Convenţiei Consiliului Europei privind
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu (1993),
care statuează că „mediul cuprinde: resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa,
solul, fauna şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori; bunurile care compun
moştenirea culturală şi aspecte caracteristice peisajului” (Convenţia Consiliului Europei
privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu,
1993, art. 1, pct.10).
De fapt, toate aceste definiţii se înscriu pe linia definiţiei date mediului în urma
Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, în 1992. Programul de
Acţiune pentru secolul XXI (Agenda 21) elaborat în cadrul conferinţei precizează că mediul
înconjurător este „constituit din toate resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul,
spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul constituit, patrimoniul natural şi
cultural”.
În conformitate cu definiţiile expuse anterior, mediul înconjurător este alcătuit din
atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
Literatura juridică de specialitate şi reglementările existente în domeniu, vehiculează
ca sinonime ale termenului de mediu înconjurător pe cele de mediu ambiant, mediu biologic,
mediu uman.
Definiţiile prezentate relevă tendinţa generală de a include între componentele de
mediu şi pe cele create de om, ca urmare a imposibilităţii disjungerii între factorii de mediu
biotici, abiotici şi cei umani aflaţi într-un proces complex de interacţiune.
Protecţia mediului înconjurător reflectă astfel acţiunea de „gospodărire a naturii”, aşa
cum sugerează şi etimologia cuvântului ecologie, care provine din combinaţia cuvintelor
greceşti oikos (casă) şi logos (ştiinţă). Gospodărirea naturii şi a habitatului uman constituie
obiectul de studiu al ecologiei, ştiinţă care, tocmai datorită complexităţii obiectului său de
studiu, posedă o deosebită extensie interdisciplinară. Biosfera Terrei, alcătuită din unităţi
funcţionale numite ecosisteme, constituie teren de studiu pentru numeroase ştiinţe, ecologia
fiind cea care sintetizează cercetările întreprinse în cadrul acestora şi al tuturor demersurilor
relevante pentru protecţia mediului înconjurător. Prognoza ecologică a devenit astăzi o
necesitate şi o obligaţie, în vederea fundamentării şi aplicării unor decizii economico-sociale.
Protecţia mediului ambiant implică astfel, de cele mai multe ori, aspecte preponderent
juridice, reglementări concretizate în instituţii juridice specifice. Protecţia mediului are drept
scop folosirea raţională a resurselor şi corelarea activităţilor umane cu protecţia factorilor

5
naturali prin folosirea de tehnologii şi metode adecvate menţinerii echilibrului ecologic al
planetei.

1.2. Poluarea şi implicaţiile sale

Cuvântul poluare provine din latinescul polluero – a murdări, a pângări, iar poluarea
este un fenomen natural, generat de orice organism viu, inclusiv de om. Ea devine însă un
fenomen periculos atunci când lumea vie poluează mai mult decât poate curăţa sau refuză
chiar să cureţe.
Încă din cele mai vechi timpuri, romanii, perşii, arabii s-au impus prin gospodărirea
mediului de viaţă urban. Cu toate acestea, frământările sociale, politice, economice au
determinat indiferenţa socială faţă de poluare care a avut şi are efecte grave asupra planetei şi
asupra omului, în general.
Regulile privind protecţia mediului şi evitarea poluării, stabilite în urma Conferinţei
de la Montreal din 1982, precizează, în articolul 1, ce se înţelege prin poluare: „orice
introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu efecte
vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele
biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi utilizările
legitime ale mediului”.
Legea română actuală privind protecţia mediului defineşte poluarea ca fiind
„introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de
substanţe, de vibraţii, de căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care poate aduce
prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot
cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime” (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2, pct. 51).
După cum se poate observa din definiţiile de mai sus, poluarea intervine ca urmare a
introducerii în mediu a unui agent sau factor poluant. În conformitate cu reglementare română
în domeniu, poluantul este „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă sau gazoasă
sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale” (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2, pct. 50).

6
 Practic, introdus în mediu, în cantităţi care depăşesc limita de toleranţă a acestuia,
orice agent, chiar şi nepoluant, va deveni poluant, afectând echilibrul ecologic al mediului
ambiant. Acţiunea sa asupra mediului în aceste condiţii se va numi poluare.
Poluarea o putem clasifica în mai multe categorii. Astfel, în funcţie de tipurile de
agenţi poluanţi, putem identifica poluarea naturală şi cea artificială. Poluarea naturală este
proprie tuturor organismelor vii şi este determinată de deşeurile eliminate în urma activităţii
vitale a acestora. Aceste deşeuri constituie la rândul lor un mediu de viaţă pentru alte
vieţuitoare parazite.
Poluarea artificială este declanşată de toţi ceilalţi factori poluanţi şi poate fi la rândul
ei chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin vibraţii), biologică,
genetică, estetică etc.
Activităţile umane au depăşit însă stadiul poluării naturale a mediului. În prezent,
poluarea artificială a mediului înconjurător a căpătat proporţii dezastruoase ca urmare a
industrializării, a dezvoltării fără precedent a mediului de viaţă urban, a extinderii agriculturii
industrializate şi intensive şi a intensificării transporturilor.
Poluarea industrială se manifestă sub diverse forme şi la scară diferită pe glob.
Concentrarea industriilor poluante în zone relativ restrânse ca arie geografică facilitează
combaterea poluării. Repartizarea lor omogenă pe suprafeţe mari ca întindere pune deja
probleme de natură financiară şi tehnică în vederea combaterii eficiente a poluării.
Agricultura este cea care are însă un impact major asupra mediului ambiant, afectând
solul, ca principal mijloc de producţie, element natural care nu poate fi curăţat şi regenerat
decât în decurs de zeci de ani, prin acţiunea factorilor naturali. Defrişările masive în vederea
extinderii terenurilor agricole au dus de-a lungul timpului la adevărate dezastre ecologice.
Agricultura poluează zone mult mai întinse decât activitatea industrială. Pe lângă
suprafaţa de sol lucrată, chimizată pentru culturi, alte suprafeţe limitrofe vor fi afectate ca
urmare a transferurilor eoliene de substanţe chimice. Folosirea pe scară largă şi fără a
cunoaşte efectele răspândirii în mediu a anumitor substanţe poate afecta şi calitatea
produselor agricole. De asemenea, folosirea organismelor genetic modificate în agricultură
fără a cunoaşte îndeajuns efectul răspândirii lor în natură constituie unul dintre pericolele
actuale ale agriculturii moderne.
Urbanizarea excesivă are şi ea efecte nefaste asupra mediului şi a existenţei umane în
general. Gradul de sănătate a populaţiei care trăieşte în mediul urban este afectat în mod

7
direct de poluarea urbană. Poluarea fonică şi cea chimică, cu emanaţii de monoxid sau dioxid
de carbon, sunt răspunzătoare pentru stresul cotidian şi bolile cardio-vasculare şi pulmonare.
Aglomeraţiile urbane sunt direct răspunzătoare şi de emanaţiile de gaze de seră care
accelerează procesul de încălzire globală a planetei. De asemenea, megalopolisurile sunt mari
consumatoare de energie electrică a cărei producere este ameninţată de diminuarea la scară
planetară a combustibililor fosili tradiţional folosiţi în acest scop.
În acest context, combaterea poluării trebuie analizată din perspectiva largă a
previziunilor dezvoltării economiei mondiale şi a problemelor viitoare pe care omenirea le va
avea de înfruntat: schimbarea climaterică, penuria combustibililor fosili, găsirea de noi surse
de energie alternativă, creşterea demografică etc.

1.3. Mediul şi dezvoltarea durabilă

Asigurarea unui mediu de viaţă sănătos pentru generaţiile prezente şi viitoare a

devenit o prioritate a lumii contemporane, pe fondul declanşării unei crize ecologice fără
precedent, ca urmare a poluării excesive a mediului şi a folosirii neraţionale a resurselor
naturale existente.
Dezvoltarea economică şi protecţia mediului se intercondiţionează. Conştientizarea
acestui fapt a fost ignorată până în anii 1980, când gravitatea şi multitudinea problemelor
ecologice a determinat o regândire a strategiilor de dezvoltare a societăţii umane în tandem
cu ocrotirea mediului.
Preocuparea pentru menţinerea calităţii mediului şi protecţia sa s-a concretizat la scară
globală, în 1972, la Conferinţa ONU pe această problemă. Treptat, s-au manifestat preocupări
în domeniu şi la nivel naţional, regional, fundamentându-se chiar teorii ştiinţifice cu privire la
atitudinea societăţii umane faţă de mediul său natural de viaţă. Reconcilierea omului cu
natura este esenţa acestei noi atitudini faţă de lumea înconjurătoare care, în ansamblul ei, ne
susţine existenţa.
În acest context, conceptul de dezvoltare durabilă a fost introdus în limbajul de
specialitate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 42/1987 (Raportul Brundtland) care
a recomandat statelor lumii să îl considere un punct de plecare în elaborarea strategiilor şi
politicilor naţionale de dezvoltare economică, luând în calcul şi protecţia mediului.

8
 În analiza ştiinţifică şi teoretizarea noţiunii de dezvoltare durabilă s-au vehiculat mai
multe definiţii, dintre care reţinem cea potrivit căreia dezvoltarea durabilă este „un tip de
dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite
posiblităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe” (Marinescu, 2008, p.15).
În practică, obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a pondera, de a
menţine într-un proces de interacţiune echilibrată şi flexibilă cele patru elemente
fundamentale: economic, uman, ambiental şi tehnologic (exemplu: construcţia unei case,
amplasarea unei centrale nucleare, promovarea unei industrii potenţial poluante).
Obiectivele specifice progresului social trebuie corelate simultan în toate cele patru
domenii, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Statele lumii elaborează astăzi strategii
pe termen lung, strategii de dezvoltare durabilă prin care încearcă să pună de acord
dezvoltarea economică şi protecţia mediului.
Comisia Internaţională ONU pentru Mediu şi Dezvoltare a considerat că obiectivele
primordiale ale unei strategii de dezvoltare durabilă ar trebui să fie următoarele:
1. eliminarea sărăciei prin satisfacerea nevoilor esenţiale ale populaţiei: locuri de
muncă, hrană, apă potabilă, energie, locuinţe, sănătate;
2. asigurarea creşterii controlate, moderate a demografiei;
3.conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
4. descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor şi uniformitatea acestora cu privire la mediu şi economie; şi
5. adaptarea tehnologică la nevoia de protecţie a mediului, fără a afecta progresul
economic.
În prezent, din perspectiva strictă a protecţiei mediului, strategia dezvoltării durabile
trebuie să cuprindă ca obiective specifice acestui domeniu: reducerea dependenţei de
combustibilii tradiţionali, găsirea unor noi surse de energie alternativă, promovarea folosirii
resurselor regenerabile de energie, conservarea solului, susţinerea cercetării ştiinţifice în
vederea creării şi omologării unor tehnologii puţin poluante şi rentabile din punct de vedere
economic, reciclarea materialelor refolosibile, încurajarea consumului raţional etc.
Din păcate, efortul organizatoric, dar mai ales financiar, care trebuie depus în vederea
atingerii acestor obiective este de cele mai multe ori descurajant. Statele sărace ale lumii, care
de cele mai multe ori sunt şi cele mai poluate, nu sunt capabile să creeze şi să susţină
infrastructura necesară demersurilor constructive de protecţie a mediului. Cooperarea

9
internaţională în domeniu rămîne una dintre soluţiile viabile, dar şi obligatorii, în
circumstanţele actuale. De asemenea, ajutorul reciproc în domeniul protecţiei mediului ţine
de esenţa problemei însăşi, lipsa protecţiei unei verigi dintr-un ecosistem alterând pe cale de
consecinţă funcţionarea optimă a altui ecosistem, potrivit reacţiei în lanţ. Cu toate acestea,
strategiile şi măsurile luate în vederea protecţiei mediului trebuie adaptate realităţilor
naţionale specifice, fără a exclude însă colaborarea internaţională.
România împărtăşeşte preocupările țărilor lumii privind protecţia mediului şi, în
consecinţă, a stabilit, încă din anul 1999, Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă 2000
– 2020, cu obiective pe termen scurt, mediu şi lung, care vizează sectoare precum protecţia
mediului în general, schimbarea climaterică, protecţia apelor, activităţile silvice, gestionarea
deşeurilor etc. Strategia a fost ajustată pentru concordanţă cu viziunea Uniunii Europene
asupra problemelor dezvoltării durabile, atingerea obiectivelor prioritare în domeniul
protecţiei mediului concretizându-se în Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă a
României, Orizonturi 2013-2020-2030. Planurile naţionale de acţiune detaliază maniera în
care obiectivele prioritare vor fi atinse, în încercarea de a îmbunătăţi progresiv calitatea
factorilor de mediu din România (Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Planul
naţional de acţiune pentru protecţia mediului, 2010).
Indiferent de sinonimele termenului de dezvoltare durabilă (viabilitate, susţinere pe
termen lung, fiabilitate) sau de interpretările şi definiţiile date acestui concept, se poate
remarca consensul în ceea ce priveşte legătura indisolubilă care există între politica de
dezvoltare economică şi cea de mediu, legătură până nu demult ignorată sau considerată ca
inexistentă.

10
Capitolul 2. Dreptul mediului – ramură autonomă de drept

2.1. Noţiune

În ceea ce priveşte reglementarea juridică şi rolul acesteia în protecţia mediului şi

asigurarea unei dezvoltări durabile, opinia publică a obligat guvernele statelor lumii să ia
iniţiativa creării şi aplicării unor norme juridice cu eficienţă practică atât la nivel intern, cât şi
internaţional. Astfel, la nivel naţional au apărut texte legislative care susţineau lupta
împotriva poluării apelor continentale, mărilor, aerului sau a unor regiuni considerate unice în
lume. Cu toate acestea, apele fluviilor şi oceanelor, atmosfera, fauna şi flora sălbatică există
în afara frontierelor şi a limitelor impuse de legile naţionale, motiv pentru care protecţia
eficientă a mediului a necesitat şi reglementări juridice la nivel internaţional.
Problemele de mediu, extinse astăzi la nivel planetar, nu pot fi combătute decât prin
aplicarea unor norme juridice uniforme care să faciliteze în acelaşi timp şi cooperarea
internaţională în domeniu. Astfel, dreptul se alătură ştiinţelor de mediu, în vederea găsirii
unor soluţii juridice eficace, ancorate în realitatea imediată.
Dreptul mediului s-a cristalizat ca ramură juridică în ultimii cincizeci de ani,
concomitent cu augmentarea problematicii privind protecţia mediului.
Una dintre caracteristicile dreptului mediului, naţional sau internaţional, este că acesta
nu poate fi delimitat și definit în baza unor norme juridice imanente, care nu țin seama de
științele mediului. Or, geologia, chimia, fizica, biologia, ecologia şi alte ştiinţe necesare
cunoaşterii mediului furnizează mereu soluţii tehnice pentru protecţia mediului înconjurător.
Aceste soluţii, pentru a fi acceptate, trebuie însă implementate în cadrul societăţii umane
printr-un proces care implică demersuri sociologice, economice şi politice. Dreptul intervine
abia în acest stadiu, funcția sa fiind aceea de a formula regulile care să exprime voinţa
legiuitorului în privința adoptării soluţiilor ştiinţifice propuse pentru protecţia mediului.
O altă caracteristică a dreptului mediului este legată de dificultatea trasării limitelor
sale din cauza efectelor pe care normele juridice care reglementează relaţiile în dreptul
mediului le pot avea asupra altor sectoare ale vieţii sociale şi implicit asupra altor ramuri de
drept. De exemplu, normele de reglementare a pescuitului influenţează echilibrul ecologic
marin, dar şi activitatea economică în sine, şi, de asemenea, sănătatea populaţiei.

11
 Din perspectiva izvoarelor dreptului mediului, domeniul reglementărilor juridice este
vast, îmbinând în mod obligatoriu şi necesar norme juridice interne şi internaţionale.
Legătura fundamentală dintre om şi natură a fost stabilită juridic încă din cele mai
vechi timpuri, însă abia după cel de-al Doilea Război Mondial legislaţia de mediu începe să
fie fundamentată, concretizându-se într-o ramură autonomă de drept, inclusiv în România.
Dreptul mediului reglementează o categorie complexă de relaţii interumane care
există ca urmare a utilizării, conservării şi dezvoltării mediului şi a componentelor sale.
Utilizarea mediului presupune folosirea raţională de către om a resurselor naturale;
conservarea mediului presupune menţinerea ecosistemelor existente prin măsuri speciale de
ocrotire, de ameliorare a factorilor naturali şi păstrare a valorilor naturale; protecţia mediului
obligă la combaterea poluării şi la refacerea eventualelor elemente de mediu afectate,
menţinând astfel echilibrul ecologic necesar asigurării unei existenţe normale.
În concluzie, putem afirma că ramura dreptului mediului „constă în ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea
lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri
economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi
relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă” (Marinescu, 2008, p. 54).
Normele juridice de dreptul mediului stabilesc drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept vizate. În general, normele juridice de dreptul mediului sunt norme tehnice, a căror
nerespectare este sancţionată pe cale juridică: volumul admis al emisiunilor de poluanţi în aer,
apă sau sol, condiţiile de ambalare, depozitare, transport, manipulare și folosire a substanţelor
chimice cu un grad înalt de toxicitate etc. Astfel, normele tehnice de mediu pot fi clasificate
în următoarele categorii: normele care vizează calitatea mediului, normele care stabilesc
volumul admisibil de emisii poluante, normele care stabilesc procedeele folosite pentru
evitarea poluării mediului şi optimizarea folosirii resurselor naturale, normele de produs care
stabilesc regulile privind ambalarea, transportul, depozitarea produselor şi substanţelor
periculoase.

2.2. Principiile dreptului mediului

Dreptul mediului se bazează, ca orice ramură de drept, pe reguli generale şi speciale,

după care se conduce elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice specifice.

12
 Principiile dreptului mediului se regăsesc în acte normative internaţionale şi naţionale,
asigurând coeziunea normelor juridice de specialitate şi aplicarea lor corectă şi unitară.
Declaraţia de la Rio de Janeiro (1992) menţionează principiile materiale şi procedurale care
urmează să asigure legătura între dezvoltarea durabilă şi normele de drept, acestea din urmă
reflectând măsurile concrete pentru atingerea unui astfel de tip de dezvoltare. Astfel,
principiile care vor guverna construcţia normativă materială vor fi: utilizarea raţională a
resurselor de către statele lumii, integrarea protecţiei mediului în politicile de dezvoltare
economică, dreptul statelor la dezvoltare, alocarea echitabilă a resurselor în cadrul
generaţiilor prezente şi între acestea şi cele viitoare (intra- şi inter-generational equity) şi
internalizarea costurilor de mediu prin aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” (Rio
Declaration on Environment and Development, 1992, principiile 3-8, 16). Principiile care
vizează aspectele procedurale referitoare la aplicarea normelor juridice sunt: participarea
publicului la deciziile de mediu, evaluarea impactului activităţilor umane asupra mediului
(Rio Declaration on Environment and Development, 1992, principiile 10 şi 17).
Cu toate acestea, există şi dificultăţi în aplicarea principiilor dreptului mediului. Ele
sunt generate de lipsa definirii exacte de către legiuitor a conţinutului lor. Astfel, în lipsa unei
interpretări din partea legiuitorului, explicarea regulilor de bază care animă ramura dreptului
mediului revine doctrinei juridice, care nu oferă însă o opinie unitară, creând astfel dificultăţi
în aplicarea acestora. De exemplu, O.U.G. 195/2005, care asigură cadrul general privind
protecţia mediului, cuprinde o enumerare a principiilor dreptului mediului în art. 5, fără însă a
le defini.
Principiile dreptului mediului pot fi clasificate după mai multe criterii. Reţinem,
așadar:
- în funcţie de actele normative care le consacră: principii interne şi internaţionale;
- în funcţie de gradul de aplicabilitate: principii generale, de bază, şi principii speciale;
- în funcţie de consacrarea expresă în lege: principii expres prevăzute de lege şi
principii doctrinare; şi
- în funcţie de tradiţia, vechimea aplicării lor: principii tradiţionale şi principii noi
(consacrate şi aplicate în ultimele două decenii).

A. Principiile generale care stau la baza protecţiei mediului pot fi la rândul lor
clasificate în principii interne şi principii internaţionale. Cele interne pot fi împărţite de
asemenea în principii de bază şi principii decizionale.

13
 1. Principiile interne de bază

Principiul potrivit căruia protecţia mediului este un obiectiv public de interes major
este instituit de legiuitorul român în articolul 1 al O.U.G. nr. 195/2005, act normativ care
reglementează protecţia mediului în România. Regimul activităţilor umane care au sau pot
avea impact asupra mediului trebuie reglementat prin norme imperative, ca urmare a nevoii
de protecţie a interesului public. Principiul se referă la mediu în ansamblul său, indiferent de
componente, protecţia acestora fiind asigurată şi individual, prin norme de mediu specifice.
De asemenea, activitatea de protecţie a mediului este coordonată de structuri
organizatorice special instituite şi abilitate în acest sens (Ministerul Mediului şi Dezvoltării
Durabile, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului) şi este susţinută în acelaşi timp de
societatea civilă prin intermediul mass-media, al organizaţiilor non-guvernamentale
specializate, al altor organizaţii şi structuri informale interne şi internaţionale.

Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele

naturale în conformitate cu politica sa ecologică a fost consacrat internaţional prin Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr. 2153/1996 şi introdusă în legislaţia internă a României (art.135
lit.d din Constituţie). În consecinţă, statul român este proprietarul resurselor care se găsesc în
interiorul graniţelor sale, resurse a căror exploatare este reglementată prin legea naţională.
Resursele naturale aflate în afara teritoriului statului vor fi supuse regimului juridic
internaţional reglementat prin acorduri, tratate şi convenţii elaborate și ratificate în acest sens.

Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor susţine

raţionamentul potrivit căruia costurile prevenirii accidentelor şi dezastrelor ecologice este
mult mai mic decât cel al reparării daunelor produse de acestea. Articolul 3 din legea română
precizează acest principiu, fără însă a-l defini.
În practică, respectarea principiului se poate realiza prin evaluarea de mediu a
planurilor şi activităţilor care vizează agricultura, piscicultura, silvicultura, transportul,
urbanismul, energia, industria, turismul, gospodărirea apelor, a deşeurilor etc. Potrivit legii
române, evaluarea de mediu este obligatorie pentru desfăşurarea anumitor activităţi cu risc
ridicat pentru mediu şi constă în „elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a
autorităţilor publice interesate de efectul implementării planurilor şi programelor, luarea în

14
considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi
asigurarea informării asupra deciziei luate” (art. 2 pct. 30). La această evaluare se adaugă
evaluarea impactului asupra mediului (art.2 pct. 31) şi evaluarea riscului (art. 2 pct. 32)
activităţilor care se doresc a fi întreprinse. În acest sens, legea stabileşte obligaţiile ce revin
persoanelor fizice şi juridice care doresc să desfăşoare anumite activităţi cu risc ecologic.

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului bio-

geografic natural este şi unul din scopurile consacrate ale protecţiei mediului. Toate resursele
naturale oferite de natură, inclusiv organismele vii, trebuie utilizate raţional de către om
pentru a nu afecta existenţa ecosistemelor planetei, care depind unele de altele, aflându-se
într-o permanentă interacţiune. Funcţionarea optimă şi normală a biosferei (totalitatea
ecosistemelor planetei) trebuie menţinută prin conservarea tuturor speciilor de plante şi
animale prezente în natură. Din păcate, în practică, respectarea principiului nu a fost
întotdeauna un succes, lacunele legii sau ale aplicării sale defectuoase conducând la dispariţia
unor specii de plante şi animale (pasărea dodo, ploierul mare) sau la punerea lor pe lista celor
aflate pe cale de dispariţie (tigrul, rinocerul negru, delfinul de Mekong etc.).
Convenţia Naţiunilor Unite pentru protecţia mediului înconjurător de la Rio de Janeiro
(1992) impune statelor semnatare obligaţia conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor,
obligaţie ridicată ulterior la rangul de principiu general. Acesta este enunţat atât în legea
română, prin intermediul textului constituţional (art.135 lit. e), cât şi în O.U.G. nr. 195/2005
care asigură cadrul normativ general în domeniul protecţiei mediului (art.3 lit. f ).
Răspunderea pentru nerespectarea acestui principiu revine în primul rând autorităţilor
responsabile cu protecţia mediului, care au obligaţia monitorizării permanente a echilibrului
ecologic. În acest sens, potrivit normelor în vigoare, desfăşurarea anumitor activităţi este
condiţionată de evaluarea de impact asupra mediului, urmată de propunerea unor soluţii
tehnice care să asigure conservarea zonelor de habitat natural şi a funcţiilor ecosistemelor. De
asemenea, statul, din dorinţa de a stimula persoanele fizice sau juridice să întreprindă şi
lucrări de conservare a mediului, acordă o serie de facilităţi financiare şi fiscale.

Principiul „poluatorul plăteşte” este una dintre cele mai cunoscute reguli de bază în
dreptul mediului. Legea română statuează acest principiu (art.3 lit. e), instituind răspunderea
persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi poluante, fără a se conforma normelor
legale.

15
 Poluatorul va fi obligat să suporte consecinţele faptelor sale, în condiţiile în care nu
întreprinde acţiunile necesare pentru limitarea poluării la parametri stabiliţi, nu foloseşte
tehnologiile nepoluante recomandate sau îşi desfăşoară activitatea fără autorizaţiile de mediu
necesare.
Din perspectivă economică, principiul „poluatorul plăteşte” constituie o metodă de
stabilire a costurilor de menţinere a poluării la un nivel acceptabil pentru mediu înconjurător
şi om. Astfel, o parte dintre specialiştii în domeniu susţin că natura cheltuielilor afectate
nepoluării este una productivă, creând un plus de valoare.
Din punct de vedere juridic, obligaţia de a suporta cheltuielile legate de evitarea,
limitarea, eliminarea sau diminuarea poluării are la bază riscul pe care unele activităţi umane
poluante îl presupun.
Aplicarea principiului nu trebuie însă realizată decât prin coroborarea acestuia cu
principiul interzicerii poluării. În caz contrar, se va ajunge la un paradox: „plătesc, deci pot să
poluez”.

Principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării vizează activităţile

umane poluante pentru care este necesară luarea unor măsuri specifice. În practică, principiul
obligă la folosirea tehnologiilor nepoluante sau care diminuează poluarea.
Tehnicile şi tehnologiile folosite în acest sens trebuie să fie cele mai bune, adică cele
care demonstrează eficienţă practică şi viabilitate în ceea ce priveşte limitarea emisiilor
poluante.
De asemenea, respectarea principiului presupune utilizarea tehnologiilor disponibile,
adică cele deja omologate şi folosite în practică. Cu toate acestea, legea nu interzice
investirea în cercetarea şi dezvoltarea altor tehnologii noi, mai eficiente, care să optimizeze
activitatea prestată în raport cu mediul ambiant.
De asemenea, autorităţile cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului sunt obligate să
actualizeze permanent legislaţia în vigoare, raliind-o la normele internaţionale, să ofere
informaţii la zi cu privire la noile tehnici disponibile pentru prevenirea şi combaterea poluării
şi să verifice respectarea dispoziţiilor legale în acest sens.
Acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea, cel mai adesea, în cazul managementului
deşeurilor.

16
 2. Principiile interne decizionale sunt cele care trebuie respectate cu ocazia luării
măsurilor operative, organizatorice, care au în vedere aspecte legate de protecţia mediului în
desfăşurarea diverselor activităţi umane.

Respectarea principiul precauţiunii în luarea deciziilor este o condiţie esenţială

pentru evitarea efectelor negative asupra mediului. Precauţia deciziilor vine pe fondul datelor
ştiinţifice care avertizează asupra potenţialelor riscuri şi pericole pentru mediul înconjurător
în cazul desfăşurării unor activităţi.
Principiul a fost consacrat în 1987 de Organizaţia Economică pentru Cooperare şi
Dezvoltare (OECD), fiind ulterior reiterat în Declaraţia Conferinţei de la Rio în 1992 şi, pe
plan regional, în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene.

Principiul interzicerii poluării intervine pe fondul creşterii demografiei şi a

intensificării activităţilor umane dăunătoare mediului înconjurător. Poluarea are efecte
devastatoare asupra acestuia, periclitând pe cale de consecinţă sănătatea şi viaţa omului. În
acest context, interzicerea poluării sub orice formă a trebuit instituită juridic, prin norme
imperative a căror nerespectare este sancţionată în condiţiile legii. Asocierea măsurilor
juridice cu cele educaţionale a devenit obligatorie pentru prevenirea şi combaterea eficientă a
poluării mediului.

Participarea publicului la elaborarea şi luarea deciziilor de mediu constituie, de

asemenea, un principiu decizional consacrat destul de târziu, în 1972, prin Declaraţia
Conferinţei de la Stockholm privind protecţia mediului. Ulterior, această regulă a fost inserată
în legislaţia statelor fie sub forma unui drept individual subiectiv, fie sub forma unei obligaţii
care incumbă statului.
Informarea publicului şi consultarea sa în luarea deciziilor de mediu a fost
reglementată pe larg în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare, fiind considerată
astăzi o manifestare a democraţiei şi a statului de drept. Evident, accesul la informaţie se
realizează în limitele ordinii publice, sănătăţii publice, securităţii naţionale şi a nevoii de
protecţie a mediului. Convenţia de la Aarhus (1998) reglementează toate detaliile privitoare
la accesul populaţiei la informaţia de mediu, instituind şi procedura de urmat în vederea
consultării populaţiei. România a ratificat această convenţie, incluzând în legislaţia actuală şi
norme juridice reglementative în acest sens (Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la

17
informaţiile de interes public3, H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informaţia
privind mediu4, H.G. nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării publicului la
elaborarea anumitor planuri şi programe în legătură cu mediul5 etc.). Totodată, în legislaţia
României au fost transpuse directivele şi deciziile-cadru ale Uniunii europene, întregindu-se
astfel cadrul normativ legat de accesul publicului la informaţia de mediu în diferite sectoare
(protecţia apei, a solului, gestionarea calităţii aerului, regimul juridic al deşeurilor etc.).
Autorităţile specializate din cadrul administraţiei publice centrale coordonează activităţile
legate de accesul la informaţie şi consultarea cetăţenilor pentru luarea anumitor decizii de
mediu. Câteva exemple pozitive de conversie a acestui principiu în norme juridice adecvate şi
ulterior într-un rezultat practic palpabil îl constituie Legea nr. 82/1993 privind constituirea
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”6, precum și O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, acte normative elaborate cu participarea publicului.

3. Principii internaţionale de bază

Principiul sic utere tuo - tradus prin obligaţia statelor de a nu cauza daune mediului
înconjurător al altor state prin activităţile exercitate pe propriul teritoriu - a apărut în secolul
al-XIX-lea ca o normă specifică desfăşurării activităţilor fluviale.
Consacrat ca regulă de bază în dreptul internaţional, în urma unui litigiu între SUA şi
Canada în 1941, principiul îşi găseşte astăzi fără echivoc aplicabilitatea în acele activităţi
care, desfășurate sub jurisdicţia sau controlul unui stat, sunt de natură a produce daune
transfrontaliere sau prezintă un asemenea risc.
Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975, Capitolul V, precizează că statele
sunt obligate să se asigure că nu cauzează deteriorarea mediului înconjurător și nu afectează
în acest fel alte state sau regiuni.

Principiul bunei vecinătăţi este o regulă internaţională de notorietate cu aplicabilitate

directă şi în relaţiile de mediu. Vecinătatea geografică, spre deosebire de cea politică sau

3
Legea nr. 544 privind accesul liber la informaţiile de interes public, publicată în M.Of. nr. 663 din 23
octombrie 2001, cu modificările și completările ulterioare.
4
H.G. nr. 878/2005 privind accesul publicului la informaţia privind mediu, publicată în M.Of. nr. 760 din 22
august 2005.
5
H.G. nr. 564/2006 privind cadrul de realizare a participării publicului la elaborarea anumitor planuri şi
programe în legătură cu mediul, publicată în M.Of. nr. 406 din 10 mai 2006.

18
juridică, este un dat natural. În condiţiile dezvoltării fără precedent a tehnicii, şi vecinătatea
geografică poate ridica anumite probleme de mediu. Astfel, ţările vecine au obligaţia să
prevină şi să combată de-a lungul frontierei naţionale eventualele efecte negative asupra
mediului.
O singură excepţie este admisă de la această regulă, anume, atunci când, deşi anumite
activităţi au consecinţe negative asupra mediului, ele sunt nesemnificative în comparaţie cu
avantajele pe cale le oferă populaţiei unui stat. Această excepţie este admisă în baza toleranţei
care trebuie să existe între vecini. De exemplu, construirea pe un fluviu comun a unei
hidrocentrale care să asigure necesarul de energie electrică pentru populaţia statelor riverane.
Principiul vizează protecţia principalelor elemente de mediu: apă, aer, sol, floră şi
faună.

Principiul informării şi cooperării între state a fost consacrat ca regulă de bază în

urma Conferinţei ONU de la Stockholm, în 1972. Statele trebuie să coopereze pentru
rezolvarea problemelor de mediu, asigurând în acest sens schimbul de informaţii şi
participînd la consultări bilaterale, regionale. Articolul 24 al Declaraţiei de la Stockholm
statuează: „chestiunile internaţionale referitoare la protecţia şi ameliorarea mediului ar trebui
să fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate ţările mici sau mari, în condiţii de
egalitate, o cooperare asigurată printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau
prin alte mijloace (...), pentru a limita în mod eficace, a preveni, a reduce şi elimina atingerile
aduse mediului rezultând din activităţile exercitate în toate domeniile (...)”.
În urma accidentului de la Cernobîl din 1986, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică a elaborat Convenţia referitoare la notificarea rapidă a unui accident nuclear, care
impune statelor această obligaţie.
La nivel european, Consiliul Europei a stabilit, printr-o rezoluţie asupra poluării
aerului, că statele sunt obligate să se informeze reciproc şi la timp despre eventualele pericole
la care expun mediul ambiant.
Principiul îşi dovedeşte aplicabilitatea mai ales în cazul producerii, transportului şi
depozitării substanţelor cu un grad ridicat de risc pentru mediul înconjurător, de exemplu,
deşeurile radio-active. Convenţia de la Basel privind controlul transportului transfrontalier

6
Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, publicată în M. Of. nr. 283 din
7 decembrie 1993, cu modificările și completările ulterioare.

19
al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora (1989) reglementează obligaţia informării
şi cooperării statelor pentru evitarea poluării mediului ambiant.

Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii trebuie considerat o regulă

internaţională de bază, datorită unităţii mediului şi nevoii protejării sale unitare. Ecosistemele
depind unele de altele, alcătuind biosfera în care existăm. Interacţiunea permanentă dintre
acestea face imposibilă şi ineficientă protejarea mediului pe sectoare.
Nevoia protejării patrimoniului comun a fost recunoscută ca principiu în anii 1960 şi
viza la acel moment spaţiul cosmic, adâncimile maritime abisale, regiunea Antarcticii,
sateliţii geostaţionari lansaţi în spaţiu şi spectrul frecvenţelor radioelectrice.
Principiul este reiterat de numeroase convenţii internaţionale şi regionale, dintre
care amintim: Convenţia privind marea liberă (Geneva, 1958), Tratatul internaţional cu
privire la Antarctica (Washington, 1959), Convenţia reglementând prevenirea poluării
marine de origine telurică (Paris, 1974), Convenţia cu privire la conservarea speciilor
migratoare aparţinând faunei sălbatice (Bohn, 1979), Convenţia ONU privind dreptul mării
(Montego Bay, 1982).
Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural al
umanităţii stipulează că „degradarea sau dispariţia unui bun al patrimoniului cultural şi
natural constituie o sărăcire nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii”.

Principiul prevenirii poluării este de asemenea una dintre regulile fundamentale pe

care statele lumii trebuie să o respecte. Este dovedit faptul că prevenirea poluării este mai
puţin costisitoare decât combaterea ulterioară a acesteia.
Doctrina şi practica au dat mai multe interpretări noţiunii de prevenire a poluării,
pendulând între permisivitate şi radicalism. Astfel, prevenire poate însemna protecţie la sursă,
poluare „minimă” sau „fără poluare”.
Dintre cele mai importante documente internaţionale care consacră acest principiu
amintim: Convenţia internaţională privind prevenirea poluării apelor maritime cu
hidrocarburi (Londra,1954), Convenţia internaţională cu privire la prevenirea poluării de
către nave (Londra, 1973), Convenţia reglementând prevenirea poluării marine de origine
telurică (Paris, 1974), Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane (Barcelona,
1976) etc.

20
 4. Principii internaţionale specifice

Principiul nediscriminării presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate

pe teritoriul altor state cu cele care se produc sau se vor produce în ţara în care sunt localizate
sursele de poluare (Convenţia Nordică asupra protecţiei mediului, 1974, art.2). Cu alte
cuvinte, victimele poluării transfrontaliere vor beneficia de acelaşi tratament de care
beneficiază şi persoanele afectate de poluare în ţara sursă.

Principiul interzicerii poluării îşi găseşte aplicabilitatea atât la scară internaţională,

cât şi naţională şi implică colaborarea statelor în vederea găsirii celor mai bune soluţii pentru
evitarea poluării mediului, soluţii de natură tehnică dar şi juridică sau financiară.
Sistemul de monitorizare a mediului înconjurător (G.E.M.S. – S.G.M.M.), creat în
urma Conferinţei de la Stockholm, supraveghează permanent gradul de poluare al planetei
prin colectarea de date privind calitatea mediului.

Principiul „poluatorul plăteşte” se aplică şi la nivel internaţional, fiind statuat în

Declaraţia de la Rio de Janeiro, Principiul 16, şi considerat o cutumă internaţională regională
de către OECD şi statele Uniunii europene. Făcând parte şi din categoria principiilor interne
de bază, specificitatea sa constă în instituirea conceptului de responsabilitate extinsă a
poluatorului, aşa cum am arătat mai sus.

2.3. Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului sunt numeroase. Ele cuprind numai norme imperative, o
mare parte dintre acestea fiind însă de natură tehnică, şi doar nerespectarea lor fiind
sancţionată juridic.
În dreptul român, principalele categorii de izvoare ale dreptului mediului sunt
următoarele:
1. Constituţia – art. 135, art. 44;
2. Legea – Codul silvic; legea cadru privind protecţia mediului, alte legi speciale cu
incidenţă asupra protecţiei mediului (legea apelor, legea fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului, legea privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura etc.);

21
 3. Hotărârile şi ordonanţele de Guvern – O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice7, O.U.G. nr. 68/2007
privind răspunderea de mediu, prevenirea şi repararea prejudiciului asupra
mediului8 etc.;
4. Decretele Preşedintelui – doar în măsura în care conţin norme juridice cu referire
la aspectele legate de mediul înconjurător;
5. Ordinele miniştrilor şi actele administraţiei publice locale;
6. Tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi care au fost
ratificate de către Parlament; şi
7. Cutuma internaţională – reguli juridice ridicate la rangul de principii jus cogens,
precum principiul „bunei vecinătăţi”.

2.4. Raportul juridic de drept al mediului

2.4.1. Definiţie şi trăsături

În dreptul mediului, raportul juridic se stabileşte între persoane fizice sau juridice, în
calitate de subiecte active sau pasive. Includem aici şi autorităţile statului care pot avea şi ele
calitatea de subiect activ sau pasiv al raportului juridic de mediu.
Raportul juridic de mediu poate fi definit ca o relaţie socială care ia naştere între
persoane fizice sau juridice, relaţie cu referire la prevenirea şi combaterea poluării,
protecţia, conservarea şi dezvoltarea durabilă a elementelor mediului.

2.4.2. Elementele raportului juridic în dreptul mediului

7
O.U.G. nr. 57 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările ulterioare.
8
O.U.G. nr. 68 privind răspunderea de mediu, prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată
în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

22
 Subiectele raportului juridic de drept al mediului sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice. Acestea din urmă pot fi publice sau private. Astfel, putem avea implicate într-un
raport juridic de drept al mediului: persoane juridice publice – autorităţi, instituţii sau organe
ale statului, unităţi administrativ-teritoriale sau persoane juridice private – organizaţii non-
guvernamentale, asociaţii, fundaţii.
De asemenea, subiectele raportului juridic pot avea naţionalitate română sau străină
sau pot avea sediul fie în România, fie în străinătate. În acest din urmă caz, raportul juridic de
mediu va putea fi reglementat, dacă este cazul, şi de normele dreptului internaţional al
mediului.
Conţinutul raportului juridic de drept al mediului îl constituie drepturile pe care şi le
pot exercita şi obligaţiile pe care şi le pot asuma subiectele de drept în cadrul relaţiei lor
juridice, drepturi şi îndatoriri referitoare la conservarea mediului şi dezvoltarea
componentelor acestuia. Dintre drepturi menţionăm dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
despăgubiri etc. Obligaţiile instituite prin normele dreptului mediului au o anumită
particularitate, în sensul că revin tuturor subiectelor de drept, indiferent de sursa lor de
provenienţă: Constituţie, lege cadru, ordonanţă etc. Bineînţeles, obligaţiile sunt generale, dar
şi specifice, în funcţie de subiectul de drept căruia îi revine executarea lor.
Astfel, persoanele fizice au obligaţii limitate la existenţa lor personală, legate de
nepoluarea şi conservarea mediului. Statul şi autorităţile sale specializate au obligaţia
menţinerii unui mediu sănătos, refacerea elementelor de mediu, diminuarea poluării,
conservarea ecosistemelor existente pe teritoriul statului, informarea publicului cu privire la
problemele de mediu. În vederea executării corespunzătoare a acestor obligaţii, autorităţile de
stat abilitate elaborează strategii de mediu, dezvoltând programe de restructurare şi
conservare.
Celelalte persoane juridice, de exemplu agenţii economici, au obligaţii specifice, în
concordanţă cu activităţile de producţie desfăşurate: obţinerea autorizaţiei de mediu,
suportarea costurilor poluării, investirea în tehnologii nepoluante sau pentru diminuarea
poluării etc.
Obiectul raportului juridic de drept al mediului constă în comportamentul subiectelor
raportului juridic. Conformarea subiectelor de drept cu normele juridice se concretizează în
acţiunile sau inacţiunile prescrise de lege.

23
 Pe cale de consecinţă, principalele izvoare ale raportului juridic de drept al mediului
sunt acţiunile umane, alături de evenimente care se produc independent de voinţa omului
(inundaţii, cutremure, alunecări de teren etc.).
În disciplinarea comportamentului uman, putem afirma că principalele aspecte pe care
normele dreptului mediului le reglementează sunt următoarele:
- organizarea şi instituţionalizarea activităţilor sociale privind protecţia şi
ameliorarea mediului;
- promovarea obiectivelor dezvoltării durabile;
- protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului; şi
- promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei mediului.

24
Capitolul 3. Protecţia juridică a atmosferei

3.1. Cauzele şi efectele poluării atmosferei

Protecţia atmosferei terestre face obiectul reglementărilor naţionale şi internaţionale

prin care se încearcă de fapt să se prevină şi să se combată poluarea aerului.
Atmosfera terestră este învelişul gazos care înconjoară Pământul şi care are o
compoziţie de 78% azot, 21% oxigen şi 1% alte gaze (bioxid de carbon, heliu, argon etc.).
Definiţia ştiinţifică şi juridică folosită în legislaţia română include şi stratul protector
de ozon care înconjoară planeta (Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător9, Anexa
9, lit.B).
Principalele probleme care trebuie avute în vedere în cazul protecţiei aerului şi a
calităţii sale sunt: subţierea stratului de ozon, schimbarea climaterică şi poluarea
transfrontalieră. Eforturi în ceea ce priveşte crearea unor reglementări adecvate şi coerente
există atît la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.
Cauzele poluării aerului şi ale modificării calităţii sale sunt numeroase. Poluarea
aerului poate fi naturală şi artificială. Cea naturală se datorează fenomenelor naturale care
survin în mediu: erupţii vulcanice, emanaţii de gaze naturale, furtuni de nisip etc. Poluarea
artificială este determinată de activitatea omului. Poluanţii sunt primari (emişi direct în aer) şi
secundari (care există în urma combinaţiilor de poluanţi primari survenite spontan în
atmosferă).
Substanţele care determină poluarea artificială a aerului sunt dioxidul de carbon,
hidrocarburile, substanţele minerale, radioactive, sulfuroase, bacteriile, gazele cu efect de
seră.
Spre deosebire de poluanţii naturali, cei artificiali sunt mai greu de eliminat prin
procesele naturale care au loc la nivelul mediului. Poluarea naturală este ocazională, spre
deosebire de cea artificială care, în general, se manifestă constant, ca o consecinţă a
desfăşurării unor activităţi umane.

9
Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M. Of. nr. 452 din 28 iunie 2011, cu
modificările și completările ulterioare.

25
 Principalele efecte ale poluării aerului şi implicit ale atmosferei sunt: încălzirea
atmosferei, ploile acide, distrugerea stratului de ozon, dispariţia unor specii de plante şi
animale.

3.2. Reglementări juridice privind protecţia atmosferei

Protecţia atmosferei face obiectul reglementărilor juridice naţionale şi internaţionale,

concentrate pe cele trei aspecte distincte precizate anterior: protecţia stratului de ozon,
schimbarea climaterică ca efect al încălzirii globale a atmosferei şi poluarea transfrontalieră.

3.2.1. Reglementări juridice privind protecţia stratului de ozon

Aproximativ 90% din ozonul prezent în atmosferă se află localizat în stratosferă şi

troposferă. Însă stratul de ozon care ne protejează de razele ultraviolete şi de efectele lor
dăunătoare se găseşte în stratosferă.
Aproape de un miliard de ani ozonul apără ecosistemele planetare protejând existenţa
biosferei. Astăzi însă, datorită poluării excesive, stratul de ozon stratosferic se subțiază. Vina
este a acelor activităţi umane nocive care modifică procesul natural de interacţiune chimică ce
se desfăşoară continuu la acest nivel al atmosferei. În medie, la fiecare milion de molecule de
aer, doar cinci dintre ele sunt de ozon, şi aceasta datorită eliberării în aer a mai multor
poluanţi primari şi secundari, în special compuşi ai clorului, care se interpun în reacţiile
chimice naturale ce generează şi menţin ozonul în atmosferă la un nivel optim vieţii. Acest
lucru a fost constatat de către oamenii de ştiinţă în 1985, când s-a observat că stratul de ozon
de deasupra Antarcticii era diminuat cu 50% faţă de nivelul anilor 1960, dând naştere aşa-
numitei „găuri de ozon”.
Cercetătorii de specialitate au constatat că subţierea stratului de ozon afectează
iremediabil sănătatea umană, conducând la proliferarea cancerului, a cataractelor, la slăbirea
sistemului imunitar al omului. De asemenea, elementele de mediul sunt şi ele afectate
ireversibil prin poluarea culturilor agricole, dispariţia fitoplanctonului – cu afectarea
ecosistemului marin şi a întregului lanţ trofic –, stoparea fotosintezei, care determină
dispariţia unor specii de plante şi animale, creşterea poluării ozonului troposferic, fapt care

26
determină accelerarea încălzirii globale şi degradarea materialelor fotosensibile precum
plasticul, bumbacul, cauciucul şi lemnul.
Crearea şi adoptarea de către statele lumii a unor reglementările internaţionale privind
stoparea subţierii stratului de ozon a fost unul dintre succesele neaşteptate ale dreptului
internaţional al mediului. Succesul disponibilităţii statelor în acest sens s-a datorat se pare
următoarelor aspecte:
1. existenţa unor concluzii ştiinţifice unitare cu privire la pericolul determinat
de subţierea stratului de ozon;
2. controlul emanaţiilor de cloruri de către SUA, înainte de începerea
negocierilor internaţionale, demonstrând existenţa reală a efectelor nocive
ale acestor substanţe şi importanţa eliminării lor;
3. numărul relativ mic de industrii poluante cu cloruri şi substanţe
refrigerante, statele posesoare fiind de acord să le supună controlului
internaţional;
4. ajutorul tehnic şi logistic oferit de comunitatea internaţională în vederea
găsirii unor soluţii viabile; şi
5. dezvoltarea unor mecanisme instituţionale care să atragă şi statele mai
puţin convinse de gravitatea problemei.
Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon (1985) a fost negociată pe
fondul unor concluzii ştiinţifice încă nefundamentate la acea dată. În consecinţă, tratatul a fost
negociat fără a reglementa modalităţile specifice de control al poluării stratului de ozon, dar a
accentuat măsurile de cooperare internaţională şi de cercetare ştiinţifică.
Doi ani mai târziu, Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care subțiază
stratul de ozon a pus bazele unei reglementări internaţionale solide cu privire la această
problemă a umanităţii. Instituirea acestor norme juridice comune a fost un succes, ca urmare a
faptului că, deşi interzice folosirea unor substanţe cu efecte directe asupra subţierii stratului
de ozon, protocolul reglementează în mod concret şi problema statelor în curs de dezvoltare
sau slab dezvoltate al căror progres ar putea fi afectat de aceste restricţii. Astfel, Protocolul
instituie norme speciale privind ajutorul financiar şi accesul la tehnologiile necesare pentru
aceste state (Guruswamy, 2007, pp. 283-284).
De asemenea, Protocolul fixează ca obiectiv final stoparea folosirii substanţelor care
afectează stratul de ozon.

27
 Protocolul a intrat în vigoare în 1989, fiind ratificat de 191 state, 82% dintre ele fiind
poluatorii cu substanţe dăunătoare stratului de ozon. Textul iniţial al tratatului a fost
modificat şi adaptat periodic realităţii (Londra, Copenhaga, Viena, Montreal şi Beijing),
amendamentele vizând noi substanţe, a căror folosire va fi supusă controlului internaţional,
precum şi accelerarea fazelor de eliminare a substanţelor nocive pentru stratul de ozon.
Protocolul de la Montreal are meritul de a fi reglementat mecanisme instituţionale şi
norme de stimulare, introduse astăzi în toate convenţiile internaţionale vizând mediul.
Astfel, Protocolul permite statelor în curs de dezvoltare să folosească substanţe
dăunătoare ozonului atmosferic însă la limita „nevoilor de bază, esenţiale”. Potrivit acestei
excepţii, în anul 2001, de exemplu, Polonia a beneficiat de 140 de tone de emisii nocive,
SUA de 292 de tone, UE de 1065 de tone.
În momentul aderării la Protocol, statele cedează dreptul individual de a ajusta
cantităţile de emisii controlate sau lista substanţelor poluante, aceste chestiuni fiind stabilite
de comun acord.
În 1997, Protocolul a fost amendat cu normele vizând obligativitatea licenţei de
import/export a substanţelor dăunătoare ozonului, în vederea descurajării contrabandei cu
aceste substanţe.
Rezultatele Protocolului de la Montreal sunt notabile, reglementările dovedindu-şi
eficienţa practică. Emisiile de substanţe au fost reduse de cinci ori faţă de anul 1989. În 2006,
s-a constatat că statele semnatare au eliminat 95% din substanţele dăunătoare stratului de
ozon care, în acelaşi timp, sunt şi gaze cu efect de seră, mult mai puternice decât CO2,
normele internaţionale manifestându-şi astfel eficienţa şi asupra stopării încălzirii globale.
Cu toate acestea, există şi neajunsuri în ceea ce priveşte respectarea normelor
Protocolului de la Montreal. De exemplu, s-a constatat că unele industrii poluante cu
substanţe care afectează stratul de ozon au fost mutate din ţări dezvoltate, în cele mai puţin
dezvoltate, pentru a profita de reglementările mai permisive care operează în respectivele
state. Dacă statele industrializate vor permite acest lucru, tot eşafodajul construit în jurul
Protocolului de la Montreal va ceda (Louka, 2006, p.356).
România a semnat şi ratificat Protocolul şi, în consecinţă, normele sale se aplică şi în
ţara noastră (Legea nr. 84/1993), conducând la demersuri necesare atingerii obiectivelor
strategice şi îndeplinirii planurilor de acţiune privind protecţia statului de ozon. În acest sens,
a fost înfiinţat un organism interministerial, Comitetul naţional pentru protecţia stratului de
ozon, cu rol de coordonare în acest sector şi de aplicare a normelor Protocolului de la

28
Montreal. Rapoartele periodice ale acestui comitet sunt înaintate Guvernului şi Comisiei
Europene.

3.2.2. Reglementări juridice privind schimbarea climaterică

Stabilitatea climaterică a Pământului este asigurată de un echilibru esenţial între

radiaţii şi căldură. Energia solară nu numai că serveşte la menţinerea unor temperaturi
constante, dar favorizează şi clima planetei, printr-un proces complex de împrumut caloric.
Astfel, aproximativ o treime din radiaţiile solare ajung în nori, atmosferă şi pe suprafaţa
Pământului. Celelalte două treimi încălzesc suprafaţa planetei, care, la rândul său, trimite o
parte din căldura acumulată înapoi în atmosferă şi în spaţiul extraterestru.
Atmosfera Pământului este formată din gaze, în proporţii diferite: 78% azot, 21%
oxigen, 1% alte gaze. În acest ultim procent se încadrează şi gazele cu efect de seră (GHGs),
care, deşi însumează un procent infim, joacă un rol critic în menţinerea echilibrului
climateric.
GHGs permite radiaţiilor solare să încălzească planeta. Cu toate acestea însă, ele
absorb o mare parte din energia solară emanată de Pământ, menţinând căldura în apropierea
suprafeţei terestre şi împiedicând eliberarea ei verticală, în atmosferă şi spaţiu. GHGs radiază
căldura în toate direcţiile, inclusiv înapoi spre suprafaţa terestră. Acest proces este cunoscut
sub denumirea de „efect de seră”.
În cantităţi normale, GHGs ajută la menţinerea unei temperaturi şi a unui climat stabil
pe Terra, permiţând existenţa ecosistemelor planetare aşa cum le cunoaştem noi astăzi.
Vaporii de apă (4%) şi CO2 (0.004%) sunt cele mai cunoscute gaze cu efect de seră. Alte
gaze, mai puţin cunoscute, dar cu un efect puternic asupra mediului, sunt metanul (CH4),
oxidul de natriu (N2O), ozonul (O3) şi halocarbonii (compuşi ai carbonului în combinaţie cu
clorul şi bromurile, eliberaţi de om în mediu).
Încă de la începutul revoluţiei industriale, în jurul anului 1750, emisiile de CO2 au
crescut cu 35%, ca urmare a arderii combustibililor fosili. Până la finalul anului 2010, se
preconiza că emisiile de CO2 vor creşte până la 30 de miliarde de tone şi cu încă 10 miliarde
până în 2030.
În urma sesizărilor lumii ştiinţifice internaţionale, a luat fiinţă Grupul
interguvernamental pentru schimbarea climaterică, care a emis până în acest moment câteva
rapoarte (1990, 1995, 2001, 2007) cu privire la situaţia gazelor cu efect de seră şi schimbarea

29
climaterică. În ultimul său raport, Grupul concluzionează în premieră că încălzirea globală a
atmosferei este incontestabilă, iar acest lucru se datorează în proporţie de 90% activităţilor
umane.
Statele lumii sunt astăzi obligate să recurgă la măsuri rapide şi eficiente în vederea
diminuării emanaţiilor de gaze cu efect de seră, orice întârziere accelerând procesul de
încălzire globală şi diminuând şansele de stopare a fenomenului.
Instrumentele juridice internaţionale elaborate în vederea reglementării acestei realităţi
au apărut însă cu destulă greutate, ca urmare a lipsei de încredere a statelor în constatările
ştiinţifice: este vorba, mai ales, de statele în curs de dezvoltare, pentru care beneficiile
stopării încălzirii globale nu sunt evidente, iar costurile reale sunt adesea insurmontabile,
depăşind capacităţile lor financiare.
Convenţia cadru a ONU privind schimbarea climaterică a intrat în vigoare în 1994,
obiectivul său principal fiind stabilizarea concentraţiei de GHGs în atmosferă : „Un astfel de
nivel va fi atins într-o perioadă de timp suficientă pentru a da posibilitatea ecosistemelor să se
adapteze în mod natural la schimbarea climaterică, pentru a nu periclita producţia de hrană şi
pentru a asigura o dezvoltare economică durabilă” (art. 2).
De asemenea, Convenţia stipulează că stoparea schimbării climaterice este o datorie
comună a statelor, dar, în acelaşi timp, ea însăşi impune şi obligaţii diferite din partea
acestora (art. 3 alin.1).
Reducerea emisiilor de CO2 şi alte gaze cu efect de seră trebuie realizată concomitent
cu găsirea unor surse alternative de energie care să înlocuiască combustibilii fosili
tradiţionali.
Principalele aspecte reglementate prin Convenţie sunt:
- obligaţia statelor dezvoltate de a reduce, până în anul 2000, emisiile de
GHGs la nivelul celor din 1990;
- statele dezvoltate îşi asumă ca o obligaţie generală acordarea de ajutor
tehnic şi financiar statelor în curs de dezvoltare; şi
- toate statele, indiferent de gradul de dezvoltare economică, trebuie să
monitorizeze emisiile de GHGs, creând parteneriate şi programe în vederea
reducerii acestora.
Acest din urmă aspect este reglementat totuşi diferit, din perspectiva perioadei de
timp lăsată la dispoziţia statelor pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.

30
 În vederea semnării şi ratificării acestui document de cât mai multe state, în
prezentarea problemei şi a potenţialelor sale soluţii au fost propuse mai multe strategii. În
final, textul Convenţiei se referă la „reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi alte gaze cu
efect de seră”, fără a preciza nivelul limită al emisiilor pe care statele semnatare ale tratatului
vor trebui să îl respecte.
Datorită complexităţii problemei reglementate, prin Convenţie a fost creat şi un
organism subsidiar privind consultanţa ştiinţifică şi tehnică necesară, alături de organismul de
monitorizare a implementării normelor Convenţiei. De asemenea, aspectele financiare ale
aplicării dispoziţiilor Convenţiei au fost preluate de Global Environment Facility (GEF). care
acţionează sub supravegherea Băncii Mondiale şi la recomandarea organismului de
administrare a Convenţiei (Conferinţa statelor părţi – COP). GEF administrează două fonduri:
Fondul special privind schimbarea climaterică şi Fondul statelor celor mai puţin dezvoltate.
În 2001, prin Protocolul de la Kyoto, a fost creat şi un al treilea fond numit Fondul pentru
adaptare.
Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005, constituie cea mai
temerară încercare a lumii internaţionale de a reglementa precis şi de a pune în practică
obiectivele convenţiei iniţiale din 1992.
După negocieri aprinse, statele lumii au fost de acord să reducă emisiile de GHGs cu
cel puţin 5% sub nivelul înregistrat în 1990. Până în anul 2012, SUA, UE şi Japonia şi-au luat
angajamentul reducerii cu 7%, 8% şi respectiv 9% a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Protocolul permite statelor semnatare să folosească două modalităţi de aplicare a
normelor stabilite, având la dispoziţie câteva mecanisme flexibile în acest sens: o
implementare comună a reglementărilor prin crearea de proiecte în domeniu (JI), incluzând
aici mecanismul numit „bubble”, pentru statele UE considerate o singură entitate, şi
mecanismul „clean development” (CMD), care presupune colaborarea între statele dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare şi transferul emisiilor între statele industrializate.
Ambele modalităţi de implementare au dat naştere unor dezacorduri. De exemplu,
mecanismul de implementare denumit „clean development” (CMD) a stârnit unele
controverse pentru că, în baza acestei reglementări, statele dezvoltate şi în curs de dezvoltare
pot elabora proiecte comune care să asigure dezvoltarea durabilă a statelor în curs de
dezvoltare şi care, în acelaşi timp, să facă dovada că statele dezvoltate se achită de obligaţia
reducerii emisiilor de GHG prin eliberarea unor certificate în acest sens. De asemenea,

31
posibilitatea transferului de credite pentru emisii de GHG a dus la negocieri aprinse, pe
fondul dorinţei SUA de a prelua creditele de emisie ale Rusiei.
Protocolul indică măsurile pe care statele semnatare trebuie să le aibă în vedere pentru
a reduce în mod eficient emisiile de GHG şi a asigura în acelaşi timp o dezvoltare durabilă:
- eficientizarea folosirii surselor de energie;
- protecţia şi consolidarea rezervoarelor de stocare a emisiilor;
- utilizarea surselor regenerabile de energie şi a tehnologiilor cu captare de
CO2;
- reducerea subvenţiilor sau a facilităţilor fiscale pentru sectoare de activitate
care sunt surse de emisie ale GHG; şi
- colaborarea cu organismele internaţionale de specialitate pentru reducerea
emisiilor generate de activităţile aviatice şi maritime.
Monitorizarea implementării normelor Protocolului se bazează pe un sistem de
raportare propriu, „într-o manieră transparentă şi verificabilă”.
Implementarea Protocolului de la Kyoto rămâne una dintre cele mai dificile provocări
pentru comunitatea internaţională, datorită costurilor pe care le presupune. Reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră înseamnă de fapt renunţarea la folosirea cărbunelui sau a
combustibililor fosili şi înlocuirea lor cu alte surse alternative de energie. Costurile
investiţiilor în acest sens sunt exorbitante însă, în prezent, inevitabile.
Din păcate, Protocolul nu aduce în discuţie decât pasager problema surselor
alternative de energie.
De asemenea, Protocolul de la Kyoto ignoră importanţa participării active a statelor
în curs de dezvoltare la găsirea unor noi surse de energie, cu toate că aceste state vor
consuma, începând cu anul 2015, mai multă energie decât cele dezvoltate, consumul lor de
petrol însumând 33% din totalul energiei folosite. Acesta este un argument ştiinţific
convingător pentru reconsiderarea reglementărilor Protocolului potrivit cărora numai statele
dezvoltate sunt obligate să reducă emisiile de GHG cu 5% până în 2012, nu şi cele în curs de
dezvoltare.
În ciuda reglementărilor internaţionale, nivelul dioxidului de carbon este într-o
continuă creştere. China, India şi SUA intenţionează deja să mai construiască 850 de fabrici
alimentate cu cărbuni care vor emite în atmosferă de cinci ori mai mult dioxid de carbon
decât în prezent.

32
 România este semnatara Protocolului de la Kyoto, figurând, în Anexa 1 a Convenţiei
cadru a ONU privind schimbarea climaterică, ca ţară în curs de dezvoltare, în tranziţie către
o economie de piaţă. În consecinţă, faţă de anul 1989, în intervalul 2008-2012 România are
obligaţia asumată de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 8%. Asumarea acestei
obligaţii a condus la adoptarea Strategiei naţionale privind schimbările climaterice 2005-
2007, cu planul de acţiune aferent. Concomitent, legislaţia naţională a suferit modificări şi în
funcţie de dispoziţiile Uniunii europene referitoare la schimbarea climaterică. Astfel, în
prezent, potrivit prevederilor H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare
a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră10, se pune în aplicare această schemă în
sectoare poluante (metalurgie, celuloză şi hârtie, energie) sub denumirea de Plan naţional de
alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Un certificat permite agenţilor
economici eliberarea în atmosferă a unei tone de dioxid de carbon pe o perioada de cinci ani.
Evidenţa certificatelor se realizează prin intermediul Registrului naţional de emisii gestionat
de Agenţia naţională pentru protecţia mediului.
În anul 2015, la Paris, a avut loc cea de a cea de a 21-a sesiune a Conferinței părților
(COP 21) la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC)
și cea de a 12-a sesiune a Reuniunii părților la Protocolul de la Kyoto (CMP 11). Cu acest
prilej, statele părţi au ajuns în premieră la un acord global, obligatoriu din punct de vedere
juridic și universal privind schimbările climatice, text normativ care va sta la baza
fundamentării şi implementării unei strategii comune şi eficiente de combatere a încălzirii
globale. Scopul pe termen lung al acestei strategii constă în evitarea creșterii temperaturii
medii la nivel mondial mult sub 2 °C peste nivelurile preindustriale.
Statele participante la Conferinţa de la Paris şi-au prezentat planurile naţionale de
acţiune împotriva încălzirii globale, planuri care vizează în mod concret măsurile privind
limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Evaluarea rezultatelor punerii în aplicare a acestor
măsuri se va realiza la fiecare cinci ani. De asemenea, statele s-au obligat să se informeze
reciproc şi să informeze publicul cu privire al rezultatele obţinute.
Şi cu această ocazie, statele părţi au convenit asupra acordării ajutorului financiar şi
logistic de care au nevoie statele în curs de dezvoltare pentru a-şi putea onora obligaţiile
asumate potrivit acordului semnat. Astfel, statele dezvoltate şi-au luat angajamentul de a

10
H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră, publicată în M. Of. nr. 554 din 27 iunie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

33
mobiliza în comun 100 de miliarde USD pe an, până în 2020, dintr-o gamă largă de surse
publice și private.
Acordul de la Paris a intrat în vigoare la începutul lunii noiembrie 2016, iar prima
întâlnire a statelor părţi a avut loc în aceeaşi lună la Marrakech.

3.2.3. Reglementări juridice privind poluarea transfrontalieră a aerului

Poluarea transfrontalieră a aerului se realizează prin intermediul substanţelor şi

compuşilor chimici emişi ca urmare a diverselor activităţi umane. Cei mai frecvenţi poluanţi
ai aerului care „călătoresc” duşi de vânt sunt: sulful, rezultat din arderea petrolului sau
cărbunelui, oxidul de nitrogen, rezultat din combustia carburanţilor, monoxidul de carbon
degajat de arderea parţială a combustibililor fosili, metalele grele, precum mercurul, plumbul
şi cadmiul.
De asemenea, alţi poluanţi mai greu de controlat şi eliminat sunt particulele în
suspensie, particulele organice volatile şi poluanţii organici persistenţi în atmosferă. Mai greu
de controlat, aceste particule în suspensie pătrund în plămâni, afectând sănătatea populaţiei.
Agenţia Europeană de Mediu a avertizat asupra gravităţii situaţiilor care pot surveni ca
urmare a prezenţei în aer a acestor poluanţi ce menţin la un nivel ridicat ozonul din zona
inferioară a atmosferei, afectând starea de sănătate generală a locuitorilor.
Compuşii organici volatili (benzen, etenă şi nitraţi carbonici poliaromaţi) sunt
poluanţi la fel de periculoşi, degajaţi din arderile motoarelor diesel, arderi de cărbune sau
lemn.
Poluarea transfrontalieră a aerului a fost o problemă de mediu identificată şi
recunoscută din timp de comunitatea internaţională.
În fapt, reglementările juridice privind poluarea transfrontalieră a aerului sunt
considerate a fi un ansamblu de norme internaţionale cutumiare combinate cu acorduri
internaţionale regionale, insuficiente însă pentru a reglementa toate detaliile importante legate
de această problemă.
Pe continentul american, cazul Trail Smelter, arbitrat între SUA şi Canada, în anul
1941, a stabilit principiile pe care trebuie să se bazeze reglementarea poluării transfrontaliere
a aerului. Cazul a condus la încheierea unui tratat bilateral în acest sens între SUA şi Canada
(Guruswamy, 2007, pp. 502-503).

34
 În Europa, datorită direcţiei vânturilor dominante în regiune, state precum Suedia au
suferit de pe urma poluării industriale a aerului de către Marea Britanie şi Germania. Astfel,
în 1950, multe state europene, „victime” ale poluării transfrontaliere a aerului, manifestată în
special prin creşterea acidităţii solului ca urmare a ploilor acide, au creat şi adoptat, în 1979,
Convenţia asupra poluării transfrontaliere a aerului pe distanţe lungi, intrată în vigoare în
1983.
Deşi regională, Convenţia europeană este textul de bază în ceea ce priveşte
reglementarea juridică a poluării transfrontaliere a aerului.
Principalele obiective ale Convenţiei sunt:
- intensificarea cooperării între state în vederea reducerii poluării transfrontaliere a
aerului;
- îmbunătăţirea managementului calităţii aerului prin tehnici avansate de monitorizare
şi folosirea unor tehnologii de reducere a poluării aerului; şi
- încurajarea dezvoltării şi cercetării unor tehnologii nepoluante dar fezabile din
punct de vedere economic.
Textul iniţial impunea însă statelor semnatare doar o obligaţie generală de a reduce
poluarea transfrontalieră a aerului pe distanţe lungi. Protocoalele adiţionale ulterioare sunt
cele care au stabilit standardele privind nivelul admisibil de poluare transfrontalieră a aerului.
Protocolul privind reducerea emisiilor de sulf (1985) a stabilit reducerea acestora cu
30% până în anul 1993. Cota a fost însă depăşită, la finalul perioadei constatându-se că statele
au redus emisiile de sulf, în special dioxid de sulf, cu 50%. Astfel, în 1994, a fost încheiat un
al doilea Protocol care a instituit o nouă reducere, introducând conceptele de nivel/prag critic
şi de încărcătură/prag critic sau prag de alertă. De asemenea, pentru prima dată de la
încheierea Convenţiei, acest Protocol impune un nivel de reducere a emisiilor de sulf pentru
fiecare stat semnatar în parte, corelându-l cu nivelul de dezvoltare a fiecărui participant
(Louka, 2006, pp.377-378).
Protocolul privind reducerea emisiilor de oxidului de azot (1988) impune, de
asemenea, reducerea acestora şi găsirea unor soluţii viabile pentru stoparea eliminării lor în
atmosferă, această substanţă favorizând producerea în atmosferă a smogului şi a ploilor acide.
Convenţia este amendată de protocoale distincte privind reducerea emisiilor de
compuşi organici volatili, metale grele şi de poluanţi organici persistenţi. Acestea
reglementează condiţiile de desfăşurare a unor activităţi poluante cu compuşi organici care
afectează stratul de ozon troposferic, nociv pentru biosferă, metale grele şi pesticide (DTT).

35
 Protocolul pentru stoparea acidificării, eutrofizării şi a ozonului de suprafaţă (1999)
este cel mai nou amendament adus textului iniţial al Convenţiei. Aceste noi reglementări
tratează problema reducerii poluării într-o manieră integrată, impunând plafoane diferite
pentru reducerea emisiilor de sulf, oxid de nitrogen, compuşi organici volatili şi amoniac. De
asemenea, Protocolul stabileşte şi limite de emisii pentru sursele principale, staţionare sau
mobile, ale acestor poluanţi. Scopul măsurilor este reducerea emisiilor sub nivelul critic.
Deşi iniţial administrarea reglementărilor Convenţiei era atribuţia unui comitet
executiv format din reprezentanţii statelor părţi şi a unui secretariat, în prezent respectarea
normelor instituite face obiectul de activitate a unui sistem complex de grupuri de lucru
specializate care funcţionează în cadrul Programului de cooperare pentru monitorizarea şi
evaluarea transmiterii pe distanţe lungi a poluanţilor aerieni în Europa (EMEP).
Legislaţia română reglementează şi ea aceste probleme de maximă importanţă pentru
menţinerea unei atmosfere nepoluate. Principalele reglementări în acest sens sunt O.U.G. nr.
195/2005 privind protecţia mediului, Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător11 şi
Legea nr. 278 privind emisiile industriale12.
Actele normative amintite au în vedere prevenirea poluării atmosferice şi reducerea
efectelor acesteia, ameliorându-se astfel calitatea aerului.
Autoritatea publică centrală cu atribuţii în domeniul mediului are obligaţia promovării
şi aplicării normelor juridice internaţionale pe care România le-a recunoscut şi ratificat şi, de
asemenea, obligaţia coordonării tuturor acţiunilor naţionale şi locale în domeniul prevenirii şi
combaterii poluării.
În acest scop, legea română stabileşte următoarele obiective:
- crearea unei strategii naţionale privind protecţia atmosferei;
- evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii aerului;
- prevenirea şi combaterea emisiilor de substanţe poluante, indiferent de sursă
(fixă, mobilă sau difuză);
- introducerea de tehnici şi tehnologii care să reţină poluanţii la sursă;
- atragerea publicului în activitatea de prevenire şi combatere a poluării
aerului; şi
- tragerea la răspundere a celor care nu respectă reglementările în vigoare.

11
Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M. Of. nr. 452 din 28 iunie 2011, cu
modificările și completările ulterioare.

36
 În prezent, România are o strategie naţională în domeniul protecţiei atmosferei,
actualizată periodic, în funcţie de problemele nou apărute. Principalele obiective ale strategiei
sunt: menţinerea calităţii aerului şi îmbunătăţirea acesteia, limitarea şi chiar eliminarea
efectelor poluării aerului, îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea acordurilor şi
tratatelor internaţionale în acest sens.
Eficientizarea acţiunilor privind protecţia atmosferei este susţinută şi de măsurile
concrete luate la nivelul populaţiei. Astfel, nerespectarea legii atrage, în funcţie de situaţie,
răspunderea contravenţională sau răspunderea penală a celor vinovaţi.
Garda naţională de mediu are atribuţia constatării şi sancţionării contravenţiilor. În
categoria contravențiilor se încadrează fapte precum nerespectarea obligaţiei de a diminua,
modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităţilor
pentru protecţia mediului; obligaţia de îmbunătăţi performanţele tehnologice, în scopul
reducerii emisiilor, şi de a nu pune în exploatare instalaţiile ale căror emisii depăşesc limitele
stabilite prin lege; obligaţia de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a
înlătura efectele acestuia, restabilind condiţiile anterioare de mediu etc. (O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, art. 96, alin.3).
De asemenea, autorităţile judiciare competente vor sancţiona săvârşirea de infracţiuni
care afectează calitatea aerului şi sănătatea oamenilor. Potrivit legii române, constituie
infracţiuni fapte precum: poluarea prin evacuare, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a
unor deşeuri sau substanţe periculoase; producerea de zgomote peste limitele admise, dacă
prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea oamenilor; continuarea activităţii după
suspendarea acordului de mediu; omisiunea de a raporta imediat orice accident major;
continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia (O.U.G. 195/2005 privind protecția
mediului, art. 98 alin.1); neoprirea, în caz de pericol major sau iminent, a instalaţiilor care
constituie sursă de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi neanunţarea autorităţilor
competente (Legea nr. 104 privind calitatea aerului înconjurător, art. 81 alin.2).
Numeroase alte acte normative întregesc cadrul juridic sancţionator existent în
România. Cu toate acestea, eficienţa acestuia nu poate fi demonstrată în practică decât printr-
o aplicare corectă şi riguroasă a normelor juridice de către autorităţile competente în
domeniu.

12
Legea nr.278 privind emisiile industriale, publicată în M. Of. nr. 671 din 1 noiembrie 2013, cu modificările și
completările ulterioare.

37
Capitolul 4. Protecţia juridică a hidrosferei

4.1. Noţiune

Apa constituie unul dintre elementele fundamentale care asigură viaţa pe Pământ aşa
cum a cunoaştem noi astăzi.
Hidrosfera ocupă 70% din suprafaţa planetei. Cea mai mare cantitate de apă de pe
glob, 97%, se află în mări şi oceane şi abia un procent de 1% însumează apa fluviilor,
râurilor, lacurilor, pânzelor freatice subterane şi vaporilor de apă din atmosferă. Apa necesară
existenţei noastre cotidiene se raportează doar la acest din urmă procent.
Răspândirea neuniformă a apei dulci pe suprafaţa Pământului, creşterea demografică
şi intensificarea activităţilor umane care implică folosirea apei, poluarea acesteia au condus la
o penurie de resurse de apă potabilă. Astfel, apa folosită de către om a devenit una dintre
resursele mondiale cele mai preţioase. Evitarea poluării apei şi folosirea raţională a acesteia
sunt principalele obiective ale comunităţii internaţionale, ca urmare a scăderii capacităţii de
regenerare a acestei resurse, precipitaţiile fiind prea rare, prea slabe cantitativ sau prea
intense, iar activităţile umane mult prea poluante.
Şapte miliarde de oameni vor avea nevoie în curând de apă dulce, o resursă naturală
care scade periculos, oamenii de ştiinţă anunţând „o criză mondială a apei”, care va trebui
combătută în primul rând prin eforturi regionale, locale, dar şi mondiale, dacă ne gândim la
legătura dintre apă şi industria alimentară.
Desalinizarea, transportul apei la distanţă, folosirea unor plante agricole rezistente la
secetă sunt soluţii teoretice şi practice avansate astăzi în încercarea de a dezamorsa o criză a
apei.
De asemenea, mările şi oceanele lumii sunt afectate şi ele de poluare, ca urmare a
activităţilor umane necontrolate. Fauna şi flora marină sunt afectate în mod direct şi uneori
ireversibil de deversări, accidente navale cu împrăştierea de substanţe poluante, activităţi
agricole, pescuit excesiv sau cu mijloace neadecvate.

4.2. Reglementări juridice privind protecţia apelor curgătoare şi lacurilor

38
 Poluarea apei nu este un fenomen sporadic sau specific unui continent sau unei
regiuni, ci este unul de amploare, care vizează sursele de apă la nivel mondial. Ceea ce diferă
este doar coeficientul de poluare a apelor într-o zonă sau alta.
Efectele poluării apelor sunt diverse. Ele se pot concretiza în pagube cauzate de
substanţe chimice sau biologice, în modificarea albiilor râurilor, estuarelor şi gurilor de
vărsare a acestora, precum și în pierderi economice importante, generate de imposibilitatea
desfăşurării unor activităţi precum turismul sau pescuitul.
De exemplu, substanţe precum DTT folosite ca pesticide sau insecticide au trei
caracteristici care le fac periculoase. În primul rând, ele sunt substanţe toxice, iar în cantităţi
mici afectează viaţa marină şi sănătatea omului care bea sau foloseşte apa contaminată. În al
doilea rând, aceste substanţe sunt stabile şi persistente, neputând fi decât foarte greu distruse
de microorganismele prezente în apă, de căldură sau de razele ultra-violete. De asemenea, în
al treilea rând, aceste substanţe bioacumulează, adică sunt insolubile în apă şi nu pot fi
metabolizate repede, localizându-se în ţesuturile adipoase ale peştilor şi ale altor vietăţi
marine. Astfel, aceste substanţe sunt transmise de la pradă la prădător, afectând fauna şi, în
ultimă instanţă, omul.
De asemenea, poluarea apei cu substanţe organice este la fel de periculoasă pentru
mediu şi om. Materiile organice rezultate din scurgerile de pe terenuri agricole şi aşezări
umane, datorită nutrienţilor pe care îi conţin, dau naştere unei activităţi microbiene care are
rolul de a descompune substanţele în mod natural, preluând însă oxigenul din apă şi
distrugând astfel viaţa în mediul marin.
Râurile poartă aceste substanţe poluante în aval, alături de sedimente generate de
eroziune, despăduriri, irigaţii şi scurgeri de pe terenurile agricole. Sedimentele colmatează de
multe ori gurile de vărsare ale râurilor, afectând activitatea economică portuară. Mai mult
decât atât, poluanţii prezenţi în apă pun în pericol sănătatea populaţiei afectând în acelaşi
timp şi turismul, activitate de care depinde economia multor state riverane.
În aceste condiţii, controlul asupra poluării apelor curgătoare şi a lacurilor a devenit o
necesitate. Una dintre strategiile care vizează rezolvarea acestei probleme se bazează pe
protecţia integrată a resurselor de apă.
Managementul integrat al resurselor de apă presupune luarea în considerare a
următoarelor aspecte:
- caracteristicile fizice, ecologice şi chimice ale apei;
- interesele diverşilor consumatori;

39
 - componentele de mediu pe care le implică folosirea apei;
- participarea publicului la luarea deciziilor privind folosinţa resurselor de
apă; şi
- managementul intersectorial al resurselor de apă prin colaborarea agenţilor
locali şi centrali.
Managementul integrat presupune de asemenea considerarea bazinului hidrografic al
unei ape curgătoare o singură unitate care trebuie gospodărită în funcţie de circumstanţe.
Majoritatea statelor riverane au recunoscut importanţa practicării unui astfel de
management atât la nivel naţional cât şi internaţional. În general, reglementările stabilite prin
convenţii bilaterale sau multilaterale sunt duse la îndeplinire la nivel naţional de comitete,
comisii sau organizaţii independente cu atribuţii similare. Banca Mondială a clasificat aceste
organisme în trei categorii: comisii sau comitete care au doar o funcţie de coordonare
(Germania – Rin, Weser, Elba), comisii cu atribuţii în domeniul planificării şi
managementului, de obicei agenţii naţionale, (Spania, Franţa, Germania şi Marea Britanie) şi
autorităţi cu atribuţii normative şi jurisdicţionale (SUA - Tennessee Valley Authority13).

A. Instrumente juridice internaţionale

Convenţia privind protecţia cursurilor de apă (1997) a fost creată ca urmare a

eforturilor Comisiei de drept internaţional şi a Institutului de drept internaţional al ONU în
încercarea de a codifica reglementările privind folosirea apelor curgătoare internaţionale în
alte scopuri decât navigaţia.
În fapt, Convenţia asigură cadrul general pentru acordurile bilaterale şi multilaterale
încheiate de statele pe al căror teritoriu se întinde bazinul hidrografic al diferitelor cursuri de
apă, inclusiv sursele subterane.
Multe state au refuzat să semneze această Convenţie fiind preocupate de folosinţa
echitabilă a resurselor de apă şi de relaţiile de bună vecinătate cu celelalte state riverane.

13
Tennessee Valley Authority este o autoritate naţională regională înfiinţată în 1933, avînd iniţial misiunea de a
ajuta la dezvoltarea zonei sărace din sudul Statelor Unite. În timp, acest organism a devenit o autoritate în
materie de gospodărire a apelor din zonă, construind 54 de baraje şi un vast sistem de rezervoare. Astăzi,
activităţile acestei autorităţi asigură 5% din energia electrică a ţării.

40
 Cu toate acestea, articolul 5 al Convenţiei stabileşte că folosirea apei se va realiza în
mod raţional şi echitabil, asigurându-se protecţia necesară resursei de apă în concordanţă cu o
dezvoltare durabilă a mediului.
Principiul echităţii folosirii cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale trebuie
aplicat luând în considerare factorii enunţaţi de articolul 6 alin. 3 al Convenţiei:
- condiţiile geografice, climaterice, hidrologice şi ecologice;
- nevoile sociale şi economice ale statelor riverane;
- populaţia dependentă de sursa de apă a fiecărui stat riveran;
- efectele transfrontaliere ale folosirii sursei de apă de către statele riverane;
- utilizările existente şi potenţiale ale cursului de apă;
- conservarea, protecţia, dezvoltarea şi economia utilizării cursului de apă şi
costurile măsurilor luate în acest sens; şi
- alternativele posibile privind utilizarea cursului de apă.
În aceste condiţii, literatura de specialitate a considerat că textul internaţional nu
conţine normele juridice necesare alocării cursurilor internaţionale de apă statelor riverane.
Obligaţia statelor riverane de a nu provoca pagube însemnate celorlalte state riverane
accentuează imprecizia textului Convenţiei. Articolul 7 alin. 2 statuează că atunci când un stat
riveran provoacă altuia pagube semnificative este ţinut responsabil pentru repararea pagubei,
inclusiv acordarea de despăgubiri pecuniare. Reglementarea separată în text a acestei obligaţii
provoacă confuzie, obligaţia în sine fiind absorbită de fapt de principiul utilizării raţionale şi
echitabile a cursului de apă.
De asemenea, utilizarea echitabilă a cursurilor internaţionale de apă nu presupune o
cotă parte egală din dreptul de proprietate asupra cursului de apă, ci se referă strict la dreptul
de folosinţă în mod egal al apei, cu utilizări şi beneficii egale. Cu alte cuvinte, utilizarea
echitabilă a apei este un proces dinamic care presupune negocieri ori de câte ori unul dintre
statele riverane doreşte să folosească resursa de apă într-un alt scop decât cel stabilit. Pentru
astfel de situaţii, Convenţia propune un sistem elaborat de notificare.

B. Instrumente juridice regionale

Numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale au fost încheiate în diverse regiuni ale

globului, acolo unde există cursuri de apă ale căror bazine hidrografice se întind pe teritoriul
mai multor state.

41
 Alocarea resurselor de apă şi beneficiile rezultate sunt motivele principale care stau la
baza acestor acorduri. De fapt, aceste înţelegerile încearcă să stingă conflictele locale legate
de managementul resurselor de apă. De aceea, acordurile vizează diverse surse de apă dulce:
- bazinul hidrografic al unui singur curs de apă (Acordurile privind fluviile
Mekong, Nil);
- ape de graniţă (Acordul dintre SUA şi Canada – 1909)
- apele dintr-o întreagă regiune (Acordul SADC, Acordul ONU/EC, Acordul
SUA – Mexic); şi
- bazinele hidrografice a mai multor cursuri de apă comune statelor (Acordul
Iordan – Yarmouk, Acordul Incomati – Maputo).
Majoritatea acordurilor menţionează conceptul de utilizare echitabilă, chiar dacă în
realitate doar câteva reglementează managementul integrat al resurselor de apă.
De asemenea, cu excepţia Acordului european bazat pe directivele UE şi a Acordului
Incomati – Maputo din 2002, în ciuda nevoilor crescânde ale populaţiei, majoritatea
acordurilor se bazează totuşi pe managementul ofertei de apă şi nu pe cel al cererii.
Reglementarea cantităţii de apă folosite prin controlul cererii, pe baza preţurilor şi a altor
mecanisme, este un sistem utilizat foarte rar, deşi el este necesar (Louka, 2006, pp.192-193).
În Europa, acordurile privind cursurile de apă comune statelor sunt axate mai mult pe
prevenirea integrată a poluării. În 1990, statele europene s-au mobilizat în vederea stabilirii
echilibrului ecologic al mai multor cursuri de apă şi lacuri afectate de activităţile umane,
înregistrând un oarecare succes în acest sens.
Directiva Uniunii Europene 2000/60/EC privind apa şi folosirea ei obligă statele
membre să implementeze o anumită legislaţie şi să creeze o structură administrativă adecvată,
cu atribuţii determinate în domeniul managementului integrat al apei.
Deşi o convenţie privind folosirea apei exista la nivel european încă din 1992,
directiva europeană îmbunătăţeşte cadrul legislativ şi operativ, încercând o armonizare a
legislaţiei în domeniu.
Obiectivele directivei constau în:
- prevenirea deteriorării resurselor de apă şi atingerea unui echilibru ecologic optim
pentru întregul ecosistem hidrologic european. Astfel, unele surse de apă vor fi lăsate
neexploatate, iar altele vor fi exploatate în condiţiile impuse de strategia unei dezvoltări
durabile.

42
 - reglementarea folosirii şi eliminarea substanţelor periculoase. Scopul în acest caz
este de a atinge un nivel minim pentru substanţele naturale poluante şi un nivel zero pentru
substanţele chimice rezultate din activităţile umane.
- reglementarea ofertei şi cererii de apă. Deşi timid menţionat, acest obiectiv este vizat
de Planurile privind managementul bazinelor hidrografice pe care statele trebuie să le
elaboreze în colaborare. De asemenea, directiva introduce principiul costurilor de ameliorare
care, în elaborarea unei analize de fezabilitate economică, presupune luarea în considerare a
costurilor serviciilor privind exploatarea apei, inclusiv a costurilor de mediu.
Organizarea exploatării resurselor de apă este şi ea reglementată în condiţiile unei
strânse colaborări între statele membre ale Uniunii. Fiecare stat membru trebuie să organizeze
pe teritoriul său districte, în funcţie de cursurile de apă identificate în teritoriu. Apele
subterane şi costiere vor fi date în administrarea districtului celui mai apropiat. Statele
membre trebuie să colaboreze cu cele non-membre atunci când un district va depăşi teritoriul
Uniunii.
Statele Uniunii vor trebui să prezinte, până în 2009, un Plan de management
hidrografic pentru fiecare curs de apă internaţional aflat în spaţiul unional sau cel puţin
pentru porţiunile aflate pe teritoriul unui singur stat membru, în cazul în care există
divergenţe care împiedică cooperarea. Aceste planuri vor fi raportate Comisiei europene
împreună cu lista autorităţilor naţionale competente să le pună în aplicare.
Pentru a îndeplini standardele Uniunii, planurile manageriale trebuie să cuprindă
elementele specificate în Anexa VII a directivei.
De asemenea, normele europene impun clasificarea apelor: aspect foarte important
pentru evaluarea nevoilor de mediu a diferitelor ecosisteme acvatice europene. Anexa V a
directivei împarte apele de suprafaţă în cinci categorii: râuri, lacuri, ape transnaţionale, ape
costiere şi ape create artificial sau prin modificări masive. După identificarea lor pe teren,
apele vor fi clasificate pe ecoregiuni şi diferenţiate pornind de la condiţiile ecologice în care
există. Normele europene fixează şi parametrii cantitativi şi calitativi pentru stabilirea
statutului ecologic al fiecărei surse de apă.
Monitorizarea respectării normelor europene impuse este de trei tipuri: monitorizare
prin supraveghere (folosită pentru realizarea clasificării apelor în funcţie de ecoregiuni şi de
condiţiile ecologice), monitorizare operaţională (folosită pentru identificarea apelor care sunt
pe cale să nu îndeplinească standardele ecologice stabilite) şi monitorizare prin investigaţie
(folosită pentru identificarea cauzelor care determină poluarea apelor).

43
 Directiva instituie şi obligaţia statelor de a încuraja şi atrage participarea publicului la
crearea şi implementarea planurilor de management hidrografic.
Meritul recunoscut al acestei reglementări este acela al creării unui sistem şi a unei
metodologii pentru atingerea obiectivelor propuse, adică folosirea raţională a surselor de apă
şi asigurarea echilibrului lor ecologic.
Cadrul legislativ general, fixat de directiva Uniunii, este completat de acorduri
bilaterale între statele europene riverane: Acordul franco-elveţian, Convenţia privind crearea
Comisiei internaţionale pentru protecţia fluviului Rin (Germania, Elveţia, Franţa, Olanda),
Convenţia privind protecţia fluviului Dunărea.
În ceea ce priveşte protecţia apelor marine şi a habitatului natural marin, Uniunea
Europeană a luat unele dintre cele mai drastice măsuri existente la nivel internaţional privind
sancţiunile în caz de poluare cu hidrocarburi datorată incidentelor navale. Iniţiativa a fost
declanşată de accidentele devastatoare pentru mediul marin, din 1999, în largul coastelor
Franţei, respectiv din 2002, când şaizeci şi patru de mii de tone de petrol au ajuns în mare, în
nord vestul Spaniei, provocând un prejudiciu de 12 miliarde de USD.
Având în vedere faptul că Uniunea Europeană deţine 25% din flota mondială,
măsurile pentru siguranţa maritimă şi implicit şi pentru protecţia mediului marin erau
imperios necesare. Astfel, au apărut trei pachete legislative, doua dintre ele cunoscute şi sub
denumirea Pachetul Erika I, II şi III.
Pachetul Erika I cuprinde două directive şi un regulament. Astfel, Directiva
2001/105/EC simplifică normele iniţiale referitoare la rolul organismelor de control şi
inspecţie a navelor (societăţile de clasificare) şi înăspreşte sancţiunile privind neglijenţa
dovedită în îndeplinirea atribuţiilor, care determină accidente navale. Directiva 2001/106/EC
instituie controlul obligatoriu, efectuat în statele de port, în cazul anumitor nave care ar
reprezenta un factor de risc pentru mediu, aşa cum sunt cele transportatoare de petrol, gaze
sau produse chimice. Anexa directivei cuprinde o „listă neagră” cu vase care prezintă lipsuri
în materie de securitate şi care nu vor putea ancora în porturile statelor UE. La acestea se
adaugă şi Regulamentul (EC) nr. 417/2002, care stabileşte scoaterea din uz a navelor cu cocă
simplă, până la finele anului 2015. În anul 2003, după accidentul petrolierului „Prestige”, UE
a interzis imediat folosirea acestui tip de navă pentru transportul petrolului greu.
Pachetul Erika II se referă strict la infrastructura organizatorică în domeniu. Agenţia
Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA) devine pionul principal în monitorizarea
respectării normelor privind siguranţa transportului maritim. De asemenea, se instituie şi

44
sistemul comunitar de informare şi monitorizare a traficului maritim (SafeSeaNet), statele
Uniunii având posibilitatea interzicerii ieşirii navelor în larg în cazul unor condiţii
meteorologice nefavorabile, fiind obligate, în acelaşi timp, să primească în porturi de refugiu
navele aflate în pericol (Danklefsen, 2011, p. 2).
Pachetul normativ Erika III a rezultat în urma negocierilor aprinse dintre Consiliul
Uniunii Europene şi Parlamentul European şi cuprinde directive şi regulamente care
îmbunătăţesc normele anterioare şi care instituie procedura şi metodologia strictă şi
standardizată de certificare a navelor inspectate, precum şi modul de desfăşurare a anchetelor
pentru orice tip de accident naval, sistemul de asigurare obligatorie a proprietarilor de nave
pentru daune şi răspunderea civilă şi financiară a acestora în caz de accident pe mare, inclusiv
angajarea răspunderii transportatorilor de persoane pentru accidente. Data limită a
implementării tuturor acestor reglementări de către statele membre este 2016.
De asemenea, construcţia legislativă europeană în domeniu este susţinută de o
multitudine de alte reglementări specifice, concretizate în numeroase directive, decizii-cadru,
convenţii. Astfel, printre cele mai importante enumerăm: Directiva 2000/60/EC privind
stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul politicii apei14 (Directiva Cadru Apa)
completată de versiunile consolidate ale Directivei 91/676/CEE privind protecţia apelor
împotriva nitraţilor proveniţi din surse agricole15, Directivei 91/61/EC referitoare la
prevenirea şi reducerea completă a poluării16, Directivei 75/440/EC privind metodele de
măsurare și frecvența prelevării de probe și a analizării apei de suprafață destinate
preparării apei potabile în statele membre17, Directivei 98/83/EC privind calitatea apei
prevăzută pentru consumul uman18, Directivei 91/271/EC privind tratarea apelor urbane
reziduale19 etc.

14
Directiva 2000/60/EC privind stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul politicii apei, publicată
în J.O. L327 din 22.12.2000.
15
Directiva 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva nitraţilor proveniţi din surse agricole, publicată în
J.O. L375 din 31.12.1991.
16
Directiva 91/61/EC referitoare la prevenirea şi reducerea completă a poluării, publicată în J.O. L257 din
10.10.1996.
17
Directiva 75/440/EC privind metodele de măsurare și frecvența prelevării de probe și a analizării apei de
suprafață destinate preparării apei potabile în statele membre, publicată în J.O. L271 din 29.10.1979.
18
Directiva 98/83/EC privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman, publicată în J.O. L330 din
5.12.1998.
19
Directiva 91/271/EC privind tratarea apelor urbane reziduale, publicată în J.O. L135 din 30.5.1991.

45
 C. Instrumente juridice naţionale

Regimul juridic al apelor este asigurat în România de mai multe acte normative,
pornind de la Constituţie, Codul civil, legile speciale şi până la normele juridice instituite prin
ordonanţe de Guvern sau ordine ale miniştrilor de resort.
În momentul de faţă, legislaţia română în domeniu se află într-un proces de aliniere la
legislaţia europeană. Legea nr. 107/1996 privind apele române20 a fost modificată în mod
repetat, existând pentru ea dispoziţia republicării încă din anul 2006. Cu toate acestea,
acceptarea României ca membru al Uniunii Europene a determinat amânarea republicării
legii, în vederea creării unui nou text legislativ care să implementeze Directiva Consiliului
european privind folosirea şi conservarea resurselor de apă în spaţiul european şi celelalte
norme europene în domeniu.

4.3. Protecţia juridică a apelor marine şi a zonei costiere

Poluarea mediului marin este una dintre cele mai grave probleme de mediu cu care
ne confruntăm astăzi. Ecosistemele marine sunt agresate până la distrugere de deversări,
operaţiuni navale, poluare dinspre uscat şi din aer.
Optzeci la sută din poluanţii marini provin de pe uscat. Aceştia ajung pe diferite căi în
apele mărilor şi oceanelor: râuri, fluvii, canale, ape subterane, precipitaţii.
Dezvoltarea urbană în zonele de coastă a afectat şi mai mult calitatea apelor marine.
Treizeci şi opt la sută din populaţia globului trăieşte în zona de coastă care însumează un
modest 7.6% din totalul suprafeţei de uscat.
În general, principalii poluanţi ai apelor marine sunt: nutrienţii chimici, apele uzate şi
bacteriile pe care acestea le dezvoltă, substanţele chimice organice, metalele, sedimentele şi
deşeurile solide, substanţele radioactive şi căldura. Fiecare dintre aceşti poluanţi antrenează
procese chimice şi biologice dăunătoare mediului marin şi biosferei în ansamblul său.
Controlul poluării dinspre uscat a mărilor şi oceanelor constituie o preocupare
constantă pentru comunitatea internaţională. Dar acest control se dovedește o problemă dificil
de rezolvat, din mai multe motive. În primul rând, poluarea dinspre uscat se datorează
exclusiv activităţilor umane şi vizează simultan cele trei elemente fundamentale de mediu:

46
apa, aerul şi solul. Cu toate acestea, statele sunt deranjate de controlul internaţional în
propriile teritorii, acuzând încălcarea principiului suveranităţii.
În al doilea rând, este greu, dacă nu imposibil uneori, de dovedit ştiinţific că poluarea
maritimă se datorează unei anume surse localizate pe teritoriul unui anume stat. Substanţele
chimice poluante interacţionează în aer şi apă, creând reacţii sinergetice în mediu, astfel încât
este imposibil de distins uneori între cauza şi efectul poluării (de exemplu, DTT şi petrol)
(Guruswamy, 2007, pp. 387-388).
În al treilea rând, controlul global asupra resurselor de poluare a mediului marin
presupune costuri foarte mari pe care statele încearcă să le evite, mărginindu-se la iniţiative
individuale, de moment.
Astfel, identificarea surselor de poluare, crearea unui sistem de alocare a reducerilor
de poluanţi pentru fiecare stat şi tratarea problemei prin acţiuni comune la nivel global sunt
principalele provocări pentru comunitatea internaţională.
Managementul integrat al poluării apelor marine (MIPM) şi a zonei costiere este una
dintre soluţiile viabile pentru reducerea poluării mediului marin şi, mai mult, pentru
rezolvarea conflictelor dintre potenţialii beneficiari ai apelor marine. Turismul şi pescuitul
industrial, conservarea şi urbanismul sau transportul de hidrocarburi pe mare şi activităţile
recreative nu sunt complementare, ci adverse. De aceea, acest tip de management serveşte
scopurilor tuturor utilizatorilor apelor marine.
MIPM a fost definit ca un proces continuu şi dinamic prin care se iau hotărâri pentru
gospodărirea apelor maritime şi a zonelor costiere. Acest tip de management evită
fragmentarea deciziilor luate la nivel de sector de activitate (turism, transport, pescuit) şi la
nivel de palier administrativ (local, naţional, regional). Astfel, se urmăreşte realizarea unei
integrări intersectoriale, interguvernamentale, în spaţiu şi a unei colaborări între oamenii de
ştiinţă şi factorii de decizie în acest domeniu.
MIPM vizează marea teritorială şi zona economică a fiecărui stat care trebuie să îşi
stabilească o strategie de mediu bazată pe acest tip de management, luând în considerare
factorii individuali de mediu: gradul de dezvoltare a statului, concentrarea populaţiei şi
nevoile acesteia.
O serie de organizaţii internaţionale şi regionale au adoptat MIPM: Banca Mondială,
OEDC, FAO, UNEP, UNESCO, GESAMP, IMO.

20
Legea nr. 107 privind apele române, publicată în M. Of. nr. 244 din 8.10.1996, cu modificările și completările
ulterioare.

47
 Uniunea europeană adoptat şi ea acest sistem de prevenire şi combatere a poluării
mediului marin sub denumirea de Managementul Integrat al Zonei Costiere.

A. Instrumente internaţionale de protecţie a apelor marine

Principalele reglementări privind protecţia apelor marine sunt: Convenţia cadru a

ONU privind dreptul mării (1982), cele două convenţii încheiate la Londra privind
deversările marine şi poluarea datorată vaselor maritime, convenţiile regionale privind
protecţia regională a anumitor ape marine şi Programul de acţiune pentru controlul poluării
dinspre uscat21.
Convenţia privind dreptul mării, intrată în vigoare în 1994, are ca obiective prevenirea
poluării mediului marin şi protecţia vieţuitoarelor marine. Dintre cele mai importante aspecte
reglementate reţinem: acordarea statelor a dreptului de a rezolva problemele de mediu în zona
costieră proprie, obligaţia nepoluării apelor altor state vecine, prevenirea, controlul şi stoparea
poluării maritime în conformitate cu capacitatea individuală de reacţie, identificarea şi
combaterea surselor de poluare dinspre uscat, a poluării vaselor maritime şi a atmosferei.
De asemenea, Convenţia interzice desfăşurarea oricăror activităţi de deversare în
marea teritorială sau în zona economică fără autorizare expresă din partea statului sau a
statelor din regiune. Cu toate acestea, prevederile vizând poluarea dinspre uscat nu sunt foarte
bine fundamentate.
Convenţia încurajează evitarea poluării datorate vaselor maritime, prin instituirea unor
sisteme de dirijare a circulaţiei vaselor în vederea evitării accidentelor.
O atenţie deosebită este acordată interzicerii poluării generate de activităţile
desfăşurate pe fundul mărilor şi oceanelor. Deşi astăzi aceste activităţi însumează doar 1%
din totalul celor poluante, în viitor ele se pot intensifica, motiv pentru care, preventiv,
Convenţia creează Autoritatea Internaţională pentru zona submarină.
Reglementările privind combaterea deversării substanţelor poluante în mediu marin au
intervenit încă din anul 1972, în urma convenţiei încheiate la Londra, Convenţia asupra
prevenirii poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a altor materii. În 1996, textul iniţial
a fost modificat, ca urmare a schimbărilor sociale şi economice la nivel mondial.

21
Programul de acţiune pentru controlul poluării dinspre uscat a fost adoptat în noiembrie 1995 pentru crearea
unui sistem comun de acces la informaţia de mediu, experienţă tehnică şi ştiinţifică în vederea prevenirii şi
combaterii poluării apelor marine dinspre uscat.

48
 Convenţia precizează în anexele sale care sunt substanţele poluante a căror deversare
este interzisă (substanţe radioactive) sau permisă în anumite limite (cu acordul guvernelor
naţionale) ori permisă în mod neîngrădit (în baza unui permis general de deversare).
În conformitate cu prevederile iniţiale ale Convenţiei, deversările vor trebui controlate
atât în marea teritorială, cât şi în zona economică. În prezent însă, amendamentele repetate
aduse convenţiei (1982, 1985, 1993, 1996) au drept scop interzicerea deversărilor şi nu
controlarea lor. Protocolul adiţional din 1996 se bazează pe principiul precauţiei şi are în
vedere obligaţia statelor de a preveni deversările (art.4 alin. 1 şi 2), interzicerea incinerării pe
mare a deşeurilor (art.5) şi a exportului deşeurilor în vederea deversării sau incinerării lor pe
mare de către statul importator (art.6).
Convenţia asupra prevenirii poluării de către vasele maritime a fost adoptată în 1973
sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale Maritime. Obiectivul reglementării este controlul
asupra poluării accidentale datorate vaselor maritime, cu excepţia deversărilor intenţionate.
Ratificarea convenţiei s-a realizat cu mare dificultate, ca urmare a lipsei unui sistem
flexibil de aplicare şi a încercării de a elimina poluarea generată de activităţile de transport
maritim prin intermediul unor norme imperative care impuneau statelor semnatare obligaţii
stricte pentru asigurarea securităţii transportului maritim.
Amendamentele ulterioare aduse Convenţiei au condus la ratificarea sa, mai precis a
celor şase anexe care alcătuiesc textul său. Acestea se referă la: prevenirea poluării cu petrol a
apelor marine (1983), controlul asupra poluării cu substanţe lichide nocive (1983), prevenirea
poluării cu substanţe dăunătoare ambalate (1992), prevenirea poluării cu ape uzate de nave
maritime (2003), controlul poluării cu gunoaie (1988) şi, în fine, prevenirea poluării aerului
de către navele maritime (1988).
Convenţia este un exemplu de norme imperative „de control” deoarece reglementează
şi impune numeroase standarde tehnice de construcţie a navelor pentru eliminarea poluării.
Implementarea Convenţiei a redus într-o anumită măsură deversările în apele mărilor
şi oceanelor, atât deversările accidentale, cât şi cele intenţionate, însă nu a dus la stoparea lor.
Instrumentele juridice adiacente acestei convenţii sunt: Codul internaţional privind
bunurile maritime periculoase, Convenţia internaţională privind răspunderea şi compensaţia
pentru pagube rezultate din transportul substanţelor periculoase şi nocive şi Convenţia
internaţională privind intervenţia pe mare în cazurile de poluare cu petrol. De asemenea,
cooperarea internaţională în domeniu a fost întărită din punct de vedere juridic prin Convenţia
privind pregătirea, acţionarea şi cooperarea în situaţia poluării cu petrol.

49
 B. Instrumente juridice regionale de protecţie a apelor marine

Instrumentele juridice regionale suplimentează normele juridice internaţionale în

domeniul protecţiei apelor marine.
Convenţia pentru protecţia mediului marin a Atlanticului de Nord-Est a fost adoptată
la Oslo în 1992. Reglementarea instituie principiul precauţiei (art.2 alin. 2 lit. a), principiul
„poluatorul plăteşte” (art.2 alin. 2 lit. b) şi susţine folosirea celor mai bune tehnologii
disponibile şi a celor mai bune practici de mediu (Anexa 1). De asemenea, convenţia interzice
incinerarea pe mare a deşeurilor şi include norme privind accesul la informaţia de mediu
(art.9).
Convenţia interzice, cu unele excepţii, şi deversarea substanţelor cu un nivel de
radioactivitate scăzut şi mediu, concentrându-se însă, în general, pe prevenirea şi combaterea
poluării dinspre uscat.
O altă zonă protejată prin reglementări juridice regionale este Marea Baltică.
Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, încheiată la
Helsinki, stabileşte, pornind de la principiile moderne cunoscute, obligaţiile statelor
semnatare în vederea prevenirii şi combaterii poluării prin deversări în zonă. Convenţia este
considerată a fi unul dintre cele mai complete instrumente juridice în domeniul protecţiei
mediului marin (Marinescu, 2008, p.233). Unul dintre obiectivele sale este acela de a elimina,
pînă în 2020, deversarea substanţelor periculoase precizate în anexa convenţiei.
La aceste eforturi regionale se mai adaugă şi Programul ONU pentru apele marine
regionale, lansat în 1975 o dată cu Planul de acţiune privind Marea Mediterană. Programul a
facilitat încheierea unor acorduri similare care vizează Golful Arabiei (1978), Marea Neagră
(1992), Pacificul de Nord-Est (2002), zona Mării Caraibilor (1983), Africa Centrală şi de
Vest (1981), Africa de Est (1985), Marea Roşie şi Golful Aden (1982), Pacificul de Sud
(1986), Pacificul de Sud-Est (1981) şi apele marine ale Asiei de Est.
Prioritatea acestor acorduri a constat în diminuarea deversărilor apelor uzate
provenind de la aşezările umane.
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării22, încheiată de statele
riverane la Bucureşti, în anul 1992, reglementează regimul ecologic al acestei zone.

22
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, publicată în M. Of. nr. 242 din 29 septembrie
1992.

50
Documentul stabileşte obligaţii referitoare la prevenirea, reducerea şi controlul poluării
dinspre uscat şi platforma continentală şi de pe navele aflate pe mare, toate detaliate în trei
protocoale adiţionale distincte. Convenţia interzice poluarea din orice sursă, atunci când este
vorba de anumite substanţe nocive, precizate de altfel în anexa documentului final (compuşi
organici, metale grele, uleiuri, hidrocarburi, substanţe radioactive, materiale sintetice
persistente).
Statele părţi se obligă să creeze cadrul juridic şi instituţional pentru atingerea
obiectivelor asumate prin convenţie. De asemenea, părţile vor facilita şi, în acelaşi timp, vor
beneficia de cooperarea ştiinţifică în domeniu, concretizată în evaluări periodice pe baza
schimbului de date despre ecosistemul marin, în conceperea şi adoptarea de strategii comune,
studii de evaluare a poluării zonei, soluţii de ansamblu pentru prevenirea, controlul şi
combaterea poluării marine etc.
În conformitate cu normele internaţionale, răspunderea pentru daunele provocate
mediului marin aparţinând teritoriului naţional al statelor semnatare va fi angajată potrivit
reglementărilor juridice interne, luându-se astfel măsurile necesare pentru o compensaţie
reparatorie justă şi eficientă.
Revizuirea prevederilor convenţiei a avut loc în anul 1993 și a urmărit conformitatea
acestora cu obiectivele stabilite în urma summit-ului mondial de la Rio de Janeiro (Agenda
21).
De asemenea, adiacent convenţiei, a fost elaborat Planul strategic de acţiune pentru
reabilitarea şi protecţia Mării Negre împotriva poluării (1996).
De asemenea, la iniţiativa României, convenţia a fost extinsă printr-un Protocol
adiţional referitor la conservarea biodiversităţii şi a peisajului, document adoptat în anul
2002.
În prezent, implementarea Planului strategic în ţara noastră se materializează în
Programul de monitoring şi evaluare pentru Marea Neagră, în concordanţă şi cu Directiva UE
privind apa.
Colaborarea României cu Turcia a condus, în anul 2003, la elaborarea unui Plan
regional de contingenţă, Guvernul aprobând în acest sens Planul naţional de contingenţă
(H.G. nr. 1593/200223) destinat rezolvării operative a situaţiilor de poluare marină cu petrol.

23
H.G. nr. 1593 din 18 decembrie 2002 privind aprobarea Planului naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în
caz de poluare marină cu hidrocarburi, publicată în M. Of. nr. 94 din 14 februarie 2003, cu modificările și
completările ulterioare.

51
 De asemenea, în anul 2009, statele riverane au adoptat și Protocolul privind protecția
mediului marin al Mării Negre împotriva poluării provenite din surse și activități de pe
uscat24.
Obiectivul final al tuturor acestor eforturi comune îl reprezintă stabilirea unui statut
ecologic pentru Marea Neagră, în baza situaţiei din anii 1960: stocuri sporite de peşte, ape
curate şi frumuseţi naturale protejate.

C. Instrumente juridice naţionale privind protecţia apelor marine

Legislaţia României reglementează şi aspectele legate de protecţia apelor marine şi a

zonei costiere, ca urmare a deschiderii pe care o are la Marea Neagră.
O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere25 este textul
legislativ care dovedeşte eforturile României de a adopta un sistem modern pentru prevenirea
şi combaterea eficientă a poluării mediului marin.
Prin acest text, Guvernul român îşi propune să stabilească regimul zonei costiere şi să
ia măsurile care se impun pentru asigurarea integrităţii acesteia, să garanteze utilizarea
publică a zonei, cu excepţia situaţiilor privind siguranţa naţională, să reglementeze utilizarea
durabilă a zonei, să reconstruiască şi să conserve teritoriul prin integrarea politicilor de mediu
cu alte politici sectoriale (agricultură, energie, industrie, turism, pescuit, transport, urbanism)
şi să asigure accesul publicului la informaţia de mediu şi participarea sa la gospodărirea zonei
costiere.
Planul de management integrat al zonei costiere este creaţia autorităţilor centrale, cu
atribuţii în domeniul protecţiei mediului, împreună cu administraţia publică locală şi cu alte
organisme şi organizaţii specializate. În funcţie de acest plan, se stabilesc şi obiectivele
privind amenajarea teritoriului şi urbanism. Planul se aprobă de Guvernul României.
De asemenea, ordonanţa delimitează domeniul public din zona costieră, în
concordanţă cu normele constituţionale şi legile speciale. Asupra acestui domeniu se acordă
particularilor doar un drept de exploatare sau utilizare (art. 7). Stabilirea regimului de folosire
a zonei costiere aparţine în mod exclusiv Guvernului şi se exercită prin intermediul

24
Legea nr. 158 de ratificare a Protocolului privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
provenite din surse și activități de pe uscat, publicată în M. Of. nr. 894 din 9 decembrie 2014.

52
Ministerului mediului şi dezvoltării durabile. Administrarea terenurilor şi a altor bunuri din
zona costieră revine, de asemenea, acestuia (art.11).
Cedarea dreptului de folosinţă a terenurilor sau a altor bunuri din zona costieră se
realizează pe baza unui act tehnico-juridic întocmit în urma efectuării unui studiu de impact
asupra mediului.
În vederea protejării zonei costiere, ordonanţa stabileşte limitele şi restricţiile
activităţilor desfăşurate aici. Sunt interzise: construcţiile definitive sau provizorii pe o
distanţă de 100-300 metri de la limita cea mai înaintată a mării înspre uscat, autorizarea
oricăror lucrări care ar duce la modificarea ecosistemului zonei costiere, extragerea de nisip,
pietriş, roci din zona costieră, deversarea substanţelor interzise (Anexa 2) şi a deşeurilor, în
special cele petroliere, din surse aflate pe uscat, la bordul navelor sau aeronavelor,
platformelor şi instalaţiilor marine.
Nerespectarea acestor interdicţii atrage răspunderea civilă, administrativă sau penală a
făptuitorilor şi sancţionarea acestora. În funcţie de gravitatea faptei, sancţiunile stabilite prin
lege sunt civile, contravenţionale sau penale (art. 77 şi art. 81).
Deşi legislaţia română reglementează într-o manieră corectă şi modernă protecţia
apelor marine şi a zonei costiere, în practică, progresele realizate sunt încă diminuate de
nerespectarea normelor stabilite şi, uneori, de lipsa unei sancţionări prompte a celor
răspunzători.

25
O.U.G. nr. 202 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată în M. Of. nr. 965 din 28 decembrie
2002, cu modificările și completările ulterioare.

53
Capitolul 5. Protecţia juridică a litosferei

5.1. Degradarea solului

Scoarţa terestră este unul dintre elementele fundamentale care permite dezvoltarea
vieţii pe Pămînt. Uscatul este habitatul natural al omului, care găseşte aici adăpost şi hrană.
De asemenea, solul şi subsolul constituie mediu de viaţă pentru cele mai multe specii
de plante şi animale, fiind principalul depozitar al substanţelor vii şi a energiei biotice, ca şi a
celor mai importante elemente chimice vitale: carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf etc.
Solul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură. El este însă şi
un element sensibil al mediului, fiind limitat ca suprafaţă şi greu de regenerat. Protecţia sa
este necesară astăzi, ca urmare a poluării intense la care este expus în urma activităţilor
agricole, de defrişare, de extracţie a minereurilor şi hidrocarburilor, de depozitare a deşeurilor
etc. Eroziunea solului şi poluarea acestuia cu substanţe chimice sunt principalele probleme cu
care se confruntă societatea contemporană.
Datele ştiinţifice arată că formarea unui strat de sol de 3 centimetri grosime se
produce într-o perioadă de 300 până la 1000 de ani, pe când distrugerea lui poate avea loc
într-un interval de câţiva ani.
Cu toate acestea, creşterea demografică la nivel planetar a determinat defrişări masive
de suprafeţe pentru agricultură, de cele mai multe ori aceasta fiind intensivă şi având ca
rezultat distrugerea solului şi, implicit, scăderea producţiei agricole. Folosirea neraţională a
pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice a condus la distrugerea echilibrului ecologic al
solului sau a afectat calitatea culturilor agricole, punând în pericol chiar sănătatea populaţiei
datorită prezenţei acestor substanţe în produsele agricole.
De asemenea, activitatea industrială intensă a dus la poluarea masivă a solului şi
subsolului. Principalii poluanţi, cum sunt metalele grele, au pătruns în sol și prin intermediul
celorlalte elemente de mediu, apa şi aerul.
Putem defini poluarea solului ca fiind „rezultatul oricărei acţiuni care produce
dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale sau create de om, dereglarea manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a
solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct
de vedere cantitativ şi calitativ” (Marinescu, 2008. p. 241).

54
 Indicatorii de poluare ai solului pot fi reducerea cantitativă sau/şi calitativă a masei
vegetale sau cheltuielile de combatere a degradării solului şi readucerea lui la parametri
normali de mediu.
În prezent, protecţia solului şi subsolului constituie una dintre preocupările
comunităţii internaţionale, reflectată şi la nivel regional şi naţional.

5.2. Instrumente juridice internaţionale privind protecţia solului

Una dintre problemele îngrijorătoare privind degradarea solului este deșertificarea,

datorată atât schimbărilor climaterice, cât şi activităţilor umane cu acţiune intensivă asupra
solului, cum ar fi: îndepărtarea vegetaţiei, cultivarea intensivă a cerealelor, asanarea
ţinuturilor mlăștinoase, extracţia apelor subterane etc.
La nivelul anilor 1990, şaptezeci la sută din suprafeţele aride ale planetei erau afectate
de deșertificare, cu mare impact asupra continentului african, unde producţia agricolă a scăzut
aproape la jumătate.
În aceste condiţii, problema combaterii deșertificării a fost dezbătută la Rio de
Janeiro, în 1992, fiind unul dintre obiectivele Agendei 21. Naţiunile Unite au elaborat, doi ani
mai târziu, Convenţia privind combaterea deșertificării în ţările afectate de secetă şi/sau
deșertificare, în special Africa (Convention to Combat Desertification in Those Countries
Experiencing Serious Drought and/or Desertification, Particulary in Africa). Convenţia a
intrat în vigoare în anul 1996, iar în anul 2007, 191 de state, inclusiv membrii Uniunii
europene, au semnat-o şi ratificat-o.
Deșertificarea reprezintă, potrivit art. 1 lit. a din Convenţie, „degradarea solului în
zonele aride, semi-aride şi în cele uscate semi-umede, datorată unor factori diverşi, inclusiv
variaţiile climatice şi acţiunile umane” (t.n.). Această definiţie înlătură confuzia referitoare la
faptul că deșertificarea ar reprezenta în fapt expansiunea deşertului, ca formă de relief.
Scopul general al convenţiei este acela de a combate fenomenul şi efectele sale
punând accent pe dezvoltarea durabilă a comunităţilor din zonele afectate. În acest sens,
convenţia are patru anexe care detaliază norme specifice pentru Africa, Asia, America Latină
- Caraibe, zona Mediteranei de Nord şi cea a ţărilor aparţinând Europei centrale şi de est.
Reglementările sunt adaptate particularităţilor fenomenului de deșertificare existent în fiecare
dintre aceste zone, conturând Planuri regionale de acţiune și precizând factorii determinanţi,

55
precum şi măsurile practice de combatere (art. 10 alin. 1). Mai mult, Convenţia insistă asupra
implicării comunităţilor locale în procesul decizional şi în cel al implementării măsurilor de
combatere a deșertificării. Practic, Convenţia propune o strategie bazată pe descentralizare în
lupta împotriva degradării mediului, cu atragerea populaţiei locale care va depune eforturi în
acest sens, dar care va fi şi beneficiarul principal al ameliorării solului.
Ca şi în cazul altor convenţii internaţionale în domeniu, obligaţiile statelor părţi sunt
similare, dar şi diferenţiate, în funcţie de stadiul de dezvoltare economică. De exemplu,
statelor dezvoltate le revine obligaţia acordării asistenţei financiare şi tehnice celor în curs de
dezvoltare (art.6) prin creare de parteneriate menite să combată aspectele de natură fizică,
biologică şi socio-economică ale fenomenului de deșertificare (art. 4). Se poate observa aici
insistenţa asupra tratării deopotrivă a cauzelor şi a efectelor fenomenului, inclusiv sărăcia
existentă în zonele afectate de deșertificare.
Din perspectiva birocratică, statele părţi au convenit şi asupra creării unor organisme
instituţionale. Astfel, Conferinţa părţilor deţine prerogativa deciziilor comune şi
monitorizarea respectării obligaţiilor asumate de către semnatari.
Comitetul ştiinţific şi tehnic are misiunea de a oferi ajutorul de specialitate şi de a
studia continuu degradarea solului în regiunile afectate, fiind alcătuit din experţi ai statelor
părţi.
Convenţia instituie şi aşa-numitul Mecanism global care ajută Convenţia Părţilor să
promoveze finanţarea diverselor activităţi şi programe destinate combaterii deșertificării.
Mecanismul în sine nu este destinat strângerii şi administrării unui fond financiar, ci are doar
rolul de promotor al iniţiativelor financiare, punând în legătură donatorii publici şi privaţi cu
beneficiarii. Practic, acest organism asigură eficienţa alocării resurselor financiare,
contribuind la succesul eforturilor de combatere efectivă a deșertificării.
Prima evaluare a implementării prevederilor convenţiei s-a concretizat în 2007, ocazie
cu care s-a constatat lipsa sau imprecizia datelor furnizate de statele membre. Recomandările
au avut în vedere această problemă, insistând asupra cooperării între state pentru
standardizarea datelor şi asupra corectitudinii manifestate în culegerea şi furnizarea lor
(Guruswamy, 2007, p.576).

56
5.3. Instrumente juridice naţionale de protecţie a solului şi subsolului

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel,
indiferent de destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de apartenenţa lor la
domeniul public şi privat.
Protecţia fondului funciar este asigurată prin măsuri adecvate de gospodărire,
organizare, amenajare și conservare, care revin ca obligaţii tuturor deţinătorilor de terenuri.
În consecinţă, o serie de acte normative reglementează îndeplinirea acestor obligaţii,
stabilind inclusiv sancţiunile în cazul neexecutării lor în mod corespunzător: Legea fondului
funciar26, Legea îmbunătăţirilor funciare27, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind
regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice28.
Legea îmbunătăţirilor funciare precizează expres obiectivele acţiunilor de ameliorare a
solului:
- asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel faţă de inundaţii, alunecări de
teren şi eroziuni;
- asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită şi
să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile viti-pomicole,
culturile agricole şi silvice; şi
- asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturoase şi nisipoase, precum şi
protecţia împotriva poluării (art.1).
Terenurile care prin degradare sau poluare şi-au pierdut productivitatea agricolă sau
silvică vor fi considerate de către specialiştii ministerelor de resort implicate ca fiind
perimetre de ameliorare, operaţiunile de ameliorare realizându-se în colaborare cu autorităţile
judeţene şi celelalte autorităţi locale.
Deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să pună la dispoziţia autorităţilor terenurile vizate,
păstrându-şi însă dreptul de proprietate asupra lor şi beneficiind de un drept temporar de
folosinţă asupra unui alt teren pe durata lucrărilor de ameliorare. Ca ultimă soluţie se va avea
în vedere exproprierea pentru utilitate publică.

26
Legea nr. 18, Legea fondul funciar, publicată în M. Of. nr. 3 din 20 februarie 1991, cu modificările și
completările ulterioare.
27
Legea nr. 138, a îmbunătăţirilor funciare, publicată în M. Of. nr. 369 din 28 aprilie 2004, cu modificările și
completările ulterioare.
28
O.U.G. nr. 57 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
publicată în M. Of. nr. 442 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

57
 Terenurile incluse în perimetrele de ameliorare sunt scutite de taxe şi impozite pe
durata lucrărilor de îmbunătăţire a calităţii solului.
Statul român asistă însă orice persoană care doreşte să realizeze în mod individual sau
în asociere lucrări de ameliorare a solului (inerbări, împăduriri, corectarea acidităţii) prin
furnizarea gratuită de material biologic şi prin acordarea asistenţei de specialitate. Pe cale de
excepţie, însă, atunci când, potrivit legii, deţinătorul terenului se face vinovat de starea în care
se găseşte solul, persoana va trebui să suporte cheltuielile de refacere şi ameliorare a acestuia.
Protecţia cantitativă a solului este şi ea avută în vedere de legea română. Articolul
100 alin. 1 din Legea fondului funciar stabileşte că titularii obiectivelor de investiţii sau de
producţie care nu mai folosesc terenurile în acest scop au obligaţia să ia măsurile necesare
pentru amenajare şi nivelare, dându-le în folosinţă agricolă, silvică sau piscicolă. În cazul
neefectuării lucrărilor de amenajare, beneficiarilor nu li se va mai aproba scoaterea din
circuitul agricol a altor terenuri.
De asemenea, instalarea liniilor de telecomunicaţii şi alte transporturi speciale trebuie
realizată în imediata apropriere a reţelelor de transport pentru a nu stânjeni activitatea agricolă
(art. 102 alin. 1).

Protecţia subsolului constituie, la rândul ei, unul dintre obiectivele legislaţiei române
privind mediul înconjurător.
Statul român este proprietarul bogăţiilor subsolice a căror exploatare şi administrare
poate fi cedată unor persoane juridice publice sau private. Cu alte cuvinte, bogăţiile
subsolului fac parte din domeniul public al statului în conformitate cu art. 136 alin. 3 din
Constituţia României.
În aceste condiţii, statului român îi revine obligaţia de a asigura exploatarea resurselor
naturale ale subsolului potrivit interesului naţional, ceea ce determină şi respectarea mediului
ambiant. Statul trebuie să se asigure că persoanele fizice sau juridice care prospectează,
exploatează sau administrează resursele naturale ale subsolului au capacitatea de a respecta
normele în vigoare, aceasta presupunând că deţin tehnologia necesară şi adecvată exploatării
resurselor şi protecţiei mediului, dispun de specialişti în domeniu care să asigure buna
desfăşurare a operaţiunilor, acţionează în conformitate cu normele juridice naţionale şi
internaţionale în vigoare etc.
De asemenea, exploatarea resurselor subsolice presupune şi conservarea patrimoniului
paleontologic, mineralogic şi structural. Peşterile, alte formaţiuni geologice şi mineralogice,

58
depozitele fosiliere sunt supuse unui regim special de protecţie, în conformitate cu normele
privind conservarea ariilor protejate, a habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Preocuparea la nivel naţional pentru protecţia şi ameliorarea solului se reflectă în
responsabilitatea statului de a dezvolta un sistem de supraveghere, evaluare, prognoză şi
avertizare cu privire la parametri calitativi şi cantitativi ai solului, potrivit reglementărilor
Uniunii Europene în domeniu.
De asemenea, o garanţie a respectării măsurilor administrative necesare protecţiei,
conservării şi folosirii solului în România este asigurată din punct de vedere juridic prin
norme care instituie angajarea răspunderii juridice de natură civilă, contravenţională sau
penală.
În general, nerespectarea condiţiilor de protecţie, folosire şi ameliorare a terenurilor dă
naştere la fapte contravenţionale sancţionate potrivit legii. De exemplu: nerespectarea
obligaţiei de a asigura prin sisteme proprii supravegherea mediului în condiţiile autorizaţiei
date, nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere, industriale şi agricole
numai pe suprafeţele special amenajate, nerespectarea obligaţiei de refacere a cadrului natural
în zonele de depozitare a deşeurilor, folosirea îngrăşămintelor chimice sau a pesticidelor în
zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie etc.
De asemenea, constituie infracţiuni faptele de natură să pună în pericol viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei
ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice, poluarea prin
evacuarea, cu ştiinţă, pe sol, a unor deşeuri sau substanţe periculoase, nesupravegherea şi
neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea
obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor
numai ambalate şi în locuri protejate etc. (Capitolul XV, O.U.G. nr. 195/2005).
Protecţia şi conservarea solului şi subsolului a înregistrat în general progrese atât la
nivel naţional, cât şi internaţional ca urmare a respectării normelor juridice create în acest
sens şi a cooperării internaţionale în vederea acordării ajutorului tehnic şi financiar în
domeniu.

59
Capitolul 6. Biodiversitatea

6.1. Consideraţii generale

Ecosistemele planetare constituie suportul esenţial al societăţii umane aşa cum există
ea astăzi.
Viaţa pe Pământ este susţinută de o varietate largă de plante, animale şi
microorganisme aflate într-o interacţiune permanentă la nivelul fiecărui ecosistem în parte şi
la nivel global, planetar.
Biodiversitatea presupune trei concepte: diversitatea genetică, existentă la nivelul
fiecărei specii, diversitatea genetică a speciilor în general şi diversitatea ecosistemelor la
nivelul fiecărei regiuni.
Biodiversitatea asigură viaţa pe planetă prin menţinerea calităţii atmosferei,
controlând microclimatele, absorbind poluanţii, protejând cursurile de apă, generând şi
menţinând solurile. Cu cât diversitatea este mai mare, cu atât capacitatea de a menţine viaţa şi
capacitatea de adaptare la condiţiile de viaţă este mai mare.
Diminuarea biodiversităţii afectează viaţa pe Pământ, reducând valoarea ecologică,
estetică şi economică a speciilor de plante şi animale şi a ecosistemelor în ansamblu.
Un studiu recent arată că aproape 25% din totalul bogăţiilor statelor slab dezvoltate
provin din mediul ambiant şi 4% din serviciile oferite de acestea se bazează pe exploatarea
mediului.
Datorită complexităţii ecosistemelor naturale şi a interdependenţei lor nu putem
atribui valoare economică oricărei specii de plante sau animale. Însă fiecare specie adaugă un
plus de valoare economică, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna evident şi cuantificabil.
În planul protecţiei şi conservării mediului, trebuie să reţinem faptul că un ecosistem
devine vulnerabil ca urmare a afectării speciilor care îl alcătuiesc. De exemplu, pierderea
diversităţii genetice a plantelor şi animalelor determină uniformitate, făcând speciile mai
susceptibile la boli şi paraziţi. Pe cale de consecinţă, lipsa de rezistenţă a speciilor le
împiedică să se adapteze la condiţiile climaterice schimbătoare, afectând echilibrul
ecosistemului din care fac parte.
Ca specie dominantă pe Pământ, omul are obligaţia morală să ocrotească celelalte
specii ale planetei, de care în definitiv, depinde şi el. Cu toate acestea, statisticile şi studiile

60
ştiinţifice demonstrează o atitudine contrară acestei obligaţii. Bilanţul din 2005, realizat sub
auspiciile Naţiunilor Unite, a dovedit că în ultimii 50 de ani omul a produs o schimbare fără
precedent a ecosistemelor planetare. Aproape două treimi din facilităţile oferite de
ecosisteme, precum resursele de apă potabilă, producţia de peşte marin, habitatul pentru
locuitorii indigeni, capacitatea atmosferei de a se curăţa de la sine, controlul asupra
dezastrelor naturale, polenizarea şi capacitatea ecosistemelor agricole de a se apăra de boli şi
paraziţi sunt în declin.
Cele mai bogate zone din punctul de vedere al biodiversităţii îl constituie pădurile
tropicale, recifurile şi zonele mlăştinoase. Jungla tropicală adăposteşte 50%, până la 90% din
cele aproximativ 10 milioane de specii care trăiesc pe planetă. Cu toate acestea, jumătate din
pădurile tropicale au dispărut ca urmare a defrişărilor pentru agricultură şi a exploatării
industriale a lemnului. Şase milioane de hectare dispar anual, începând cu anul 2000.
De asemenea, recifurile coralifere acoperă doar 0.17% din suprafaţa mărilor şi
oceanelor însă conţin un uimitor 25% di totalul speciilor de vieţuitoare marine cunoscute
astăzi.
Zonele mlăştinoase sunt şi ele sacrificate ca urmare a dezvoltării aşezărilor umane,
nemaiputând constitui habitatul speciilor de păsări marine, vitale menţinerii echilibrului
ecosistemelor din zonele costiere.
Deşi multe din efectele dispariţiei unor specii de plante şi animale pot fi cunoscute sau
estimate, există însă şi urmări care încă nu sunt înţelese de comunitatea ştiinţifică, impactul
lor asupra omenirii neputând fi în mod concret evaluat (de exemplu, afectarea ecosistemului
Antarcticii).
Putem afirma că există câteva cauze principalele care determină diminuarea
biodiversităţii. Creşterea demografică şi extinderea activităţilor umane determină creşterea
cererii de alimente, apă, lemn, fibre şi carburanţi şi, pe cale de consecinţă, conduce la
defrişarea suprafeţelor forestiere în vederea cultivării lor, la folosirea excesivă a apelor, la
asanarea lor sau la crearea de baraje în unele cazuri.
Alte cauze ale distrugerii biodiversităţii sunt introducerea în mediu a unor specii de
plante şi animale care proliferează necontrolat afectând speciile indigene, exploatarea
intensivă a resurselor biologice, până la epuizarea lor în uneori, poluarea aerului, apei, solului
şi chiar încălzirea globală.
În aceste condiţii, obiectivul conservării biodiversităţii este acela de a asigura nevoile
de resurse biologice ale populaţiei fără a determina însă epuizarea lor.

61
 Primele reglementări juridice cu referire la această problemă au preferat o abordare
minimalistă, ignorând natura interdisciplinară a domeniului şi dovedindu-şi astfel ineficienţa.
În prezent, legislaţia internaţională trebuie să se bazeze pe două principii: principiul echităţii
şi justiţiei şi principiul dezvoltării durabile, de aici decurgând o serie de măsuri moderne prin
care se încearcă eficientizarea protecţiei şi conservării biodiversităţii.

6.2. Măsuri moderne privind protecţia biodiversităţii

A. Arii naţionale protejate

Una dintre metodele folosite astăzi pentru protecţia şi conservarea biodiversităţii o

constituie crearea de arii protejate. În general, stabilirea teritorială a acestor zone implică
evacuarea populaţiei locale, uneori chiar prin metode coercitive şi fără compensaţii adecvate.
Stabilirea unor astfel de zone, unde natura este lăsată să se dezvolte în mod firesc, fără
imixtiuni, a avut loc în numeroase state, cu intervenţia organizaţiilor internaţionale. Nu de
puţine ori, această măsură a avut efecte dezastruoase însă asupra populaţiei locale, mai ales în
ţările slab dezvoltate.
În prezent, există treisprezece mii de arii marine protejate care însumează 1% din
totalul suprafeţelor mărilor şi oceanelor şi o sută de mii de zone de uscat totalizând 12.7% din
suprafaţa Pământului.
Guvernele coloniale au fost primele care au impus protejarea anumitor teritorii sub
denumirea de rezervaţii naturale.
În epoca modernă s-a păstrat aceeaşi strategie, ca urmare a veniturilor pe care
exploatarea turistică ecologică furnizează statelor în cauză. Africa este un bun exemplu în
acest sens, 14 state africane deţinând mai mult teren pentru conservare decât pentru producţie.
De asemenea, în Asia se remarcă aceeaşi tendinţă de protejare a unor zone maritime şi
terestre.
Problema majoră întâmpinată de aceste iniţiative constă în faptul că 70% din zonele
protejate sunt locuite de populaţii indigene care vor trebui dislocate, suferind, din această
cauză, din punct de vedere economic şi social.
De exemplu, crearea ariilor maritime protejate, pentru refacerea rezervelor piscicole şi
protejarea altor vieţuitoare marine, a generat conflicte între populaţia locală şi autorităţi, ca

62
urmare a stopării tuturor activităţilor productive de exploatare a acestor resurse pe care se
baza dezvoltarea economică a comunităţilor din zonă.
Pentru evitarea acestor situaţii conflictuale, Banca Mondială a creat un ghid de bune
practici, în care recomandă ca populaţia din zonele protejate să nu fie dislocată, ea urmând să
fie atrasă şi implicată în activitatea de conservare a biodiversităţii.
Co-managementul zonelor protejate presupune colaborarea între autorităţile centrale
şi cele locale, ca metodă de realizare a implementării măsurilor de conservare şi asigurarea
mai eficientă a respectării legii.
În acest sens, pentru evitarea dislocării populaţiei, UNESCO a propus un model viabil
potrivit căruia rezervaţiile naturale ar trebui să fie organizate teritorial, astfel încât să existe o
zonă unde intervenţia omului să fie strict interzisă, această zonă fiind înconjurată însă de
zone-tampon unde populaţia va avea acces şi îşi va desfăşura în mod obişnuit activităţile. În
acest mod, zonele conservate sunt protejate fără a risca braconajul, contrabanda sau intrările
neautorizate în zonă.
Cu toate că teoretic modelul este bine gândit, în realitate cooperarea dintre comunitate
şi autorităţi nu îşi găseşte susţinere. Zonele strict protejate şi cele tampon nu sunt strict
delimitate, animalele sălbatice distrugând adesea culturile din zonele populate. Zonele strict
protejate sunt cele fertile, pe când cele tampon nu pot fi folosite în producţie, generând
nemulţumirea populaţiei, încălcarea normelor de conservare şi cererea de desfiinţare a
rezervaţiilor.
De fapt, datorită lipsei de organizare, co-managementul nu a înregistrat succesul
scontat. FAO a concluzionat, într-unul din studiile sale (Louka, 2006, p. 293), că, în realitate,
costurile conservării sunt suportate de populaţia săracă din zonele declarate închise, iar
beneficiile revin populaţiei bogate din ţările dezvoltate, existând astfel un evident conflict
între interesele de conservare a biodiversităţii şi interesele populaţiei din zonele protejate.
Tot la nivel naţional, managementul resurselor naturale realizat de populaţia locală a
fost propus ca o altă soluţie pentru crearea premiselor unei conservări durabile a
biodiversităţii. De exemplu, conservarea fondului forestier în anumite zone este lăsată în
seama comunităţilor locale. Acestea sunt însărcinate cu gospodărirea resurselor naturale
locale luând în considerare nevoile comunităţii şi situaţia mediului ambiant.
Acest tip de management este indicat pentru administrarea resurselor naturale la scară
mică, deoarece controlul asupra activităţii de conservare a acestora se bazează pe capacitatea
de observaţie a comportamentului fiecărui individ de către ceilalţi membri ai comunităţii.

63
 Punctul nevralgic al acestui tip de management este faptul că se aplică unui sistem
închis care ar putea fi afectat de comerţul ilegal cu resurse naturale protejate. Astfel de
sisteme au fost create în zone din Zimbabwe, Namibia şi din alte state africane şi asiatice.
Cotele individuale transferabile reprezintă o altă metodă pentru protejarea şi
conservarea vieţuitoarelor marine, utilizată în cazul managementului activităţii de pescuit.
Dificultăţile în acest caz sunt legate de crearea infrastructurii necesare supravegherii
activităţilor private de pescuit.

B. Ariile naturale transnaţionale protejate

O nouă tendinţă la nivel internaţional o reprezintă încheierea de acorduri bilaterale şi

multilaterale în vederea creării unor zone naturale transfrontaliere protejate. Sub denumirea
de Management Transfrontalier al Resurselor Naturale sau Managementul Conservării şi
Dezvoltării Integrate, acest tip de organizare a fost iniţiat în 2002 în unele state africane
(Zimbabwe, Africa de Sud, Mozambic), care au semnat acordul pentru crearea unei zone
protejate de aproximativ o sută de mii de kilometri pătraţi, unind în fapt trei parcuri naţionale
sub denumirea de Limpopo Park. Alte exemple: Congo Basin Forest Partnership – Africa
centrală; Franţa, Italia, Monaco – Sanctuarul maritim al Mediteranei.
Efectele acestor măsuri la nivelul comunităţilor locale sunt în general asemănătoare cu
măsurile de conservare luate la nivel naţional. Prevenirea acţiunilor contrare legii pe teritoriul
ariilor protejate transnaţionale se confruntă însă cu nemulţumirea populaţiei locale, care
reclamă încălcarea dreptului la liberă circulaţie.
Cu toate acestea, ariile naturale transfrontaliere s-au extins, unele dintre ele fiind
declarate sanctuare mondiale în baza Convenţiei încheiate în acest scop.

C. Băncile de gene

Primele bănci de gene au fost create la începutul anilor 1980, în Europa. Lipsa
terenurilor agricole întinse a determinat introducerea unor plante mai productive, în
detrimentul celor tradiţionale. Astfel, seminţele culturilor tradiţionale au fost colectate şi
conservate pentru eventuala lor reintroducere în circuitul agricol sau pentru folosirea lor ca
material genetic.

64
 Păstrarea hranei omenirii este astăzi o măsură vitală într-o lume contemporană
decimată de războaie şi dezastre naturale.
Datorită stadiului limitat al ştiinţei, în prezent nu există bănci de gene pentru plantele
şi animalele sălbatice.

6.3. Instrumente juridice internaţionale privind conservarea biodiversităţii

A. Instrumente juridice încheiate sub egida ONU

a. Protecţia biodiversităţii

Majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale au avut în vederea protejarea sau/şi

conservarea unei anumite specii aflate în pericol de dispariţie sau a unui anumit ecosistem.
Mai mult, acordurile şi convenţiile aveau doar aplicabilitate regională şi nu globală.
Prima încercare de a aduce în atenţia întregii lumi internaţionale problema conservării
biodiversităţii datează din 1992, moment în care a fost adoptată Convenţia privind
diversitatea biologică.
Convenţia este un document cadru, general, care nu stabileşte standarde de protecţie a
biodiversităţii însă încearcă să puncteze principalele aspecte care trebuie avute în vedere
pentru conservarea eficientă a biodiversităţii.
Convenţia stabileşte că protecţia resurselor biologice revine fiecărui stat în parte. De
asemenea, documentul pune accent pe acţiunile naţionale şi cele bilaterale pornind de la
premisa că biodiversitatea poate fi protejată mai eficient în acest mod.
Crearea de bănci de gene este unul dintre scopurile adiacente protecţiei biodiversităţii.
Cu toate acestea, Convenţia încurajează crearea de astfel de bănci şi în ţările în curs de
dezvoltare, unde se manifestă cel mai adesea problemele legate de biodiversitate. Băncile de
stocare a materialului genetic au fost în general create de statele dezvoltate care şi-au putut
permite financiar luarea acestei măsuri de precauţie.

65
 Reglementările privind conservarea in situ29 a biodiversităţii sunt redactate folosind
un limbaj general, cu intenţia de a lăsa statelor iniţiativa conceperii programelor proprii de
conservare, în funcţie de factorii economici şi sociali naţionali.
Astfel, principalele măsuri la care statele sunt obligate se referă la:
- stabilirea unor zone protejate;
- crearea de standarde pentru selecţia şi managementul zonelor protejate;
- controlul şi administrarea resurselor naturale existente în zonele protejate şi
în afara lor;
- promovarea măsurilor ecologice şi de susţinere a unei dezvoltări durabile;
- adaptarea măsurilor necesare pentru protecţia faunei şi florei sălbatice;
- controlul asupra organismelor genetic modificate eliberate în mediu; şi
- prevenirea introducerii în mediu a speciilor exotice a căror existenţă poate
afecta speciile indigene.
Convenţia este primul act internaţional care recunoaşte drepturile populaţiei indigene
din zonele protejate şi, de asemenea, priceperea şi practicile tradiţionale ale acestora, care
păstrează echilibrul ecologic al zonei, putând fi utilizate şi de autorităţi pentru conservarea
biodiversităţii.
O comisie special organizată va analiza eficienţa acestor practici şi le va recomanda ca
bune practici dacă ele servesc scopului convenţiei.
O evaluare practică a aplicării prevederilor acestui tratat internaţional dezvăluie doar
un progres modest. Majoritatea neînţelegerilor se nasc în jurul chestiunilor legate de acccesul
la resursele genetice şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate din dezvoltarea
biotehnologiei bazate pe resursele biologice existente.
Alte prevederi ale Convenţiei vizează: protecţia recifelor coraliere, protejarea
biodiversităţii agricole, protecţia biodiversităţii forestiere şi a celei din zonele costiere etc.
Luând în considerare obiectivele principale ale Convenţiei (conservarea
biodiversităţii, folosirea sa pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, împărţirea echitabilă a
beneficiilor generate de utilizarea resurselor genetice), statele semnatare îşi păstrează
suveranitatea asupra resurselor biologice aflate pe teritoriul lor. Cu toate acestea, în virtutea

29
Conservarea in situ este conservarea ecosistemelor şi habitatelor naturale, menţinerea şi reconstituirea
populaţiilor viabile de specii în mediul lor natural, iar pentru speciile domestice şi cultivate, în mediul unde s-au
dezvoltat caracterele lor dinstinctive.

66
dreptului de proprietate de care se bucură, ele pot asigura accesul altor state la propriile
resurse.
În acest sens, Convenţia obligă statele la măsuri legislative şi administrative pentru a
permite în condiţii de echitate accesul la resursele biologice, sugerând încheierea de acorduri
mutuale în domeniul biotehnologiei şi al cercetării ştiinţifice a biodiversităţii în general. De
asemenea, Convenţia stabileşte crearea în viitor a unui mecanism care să permită şi accesul
statelor în curs de dezvoltare la resursele financiare alocate protecţiei şi folosirii resurselor
biologice.
Folosirea resurselor biologice şi valoarea pe piaţă a acestora fac obiectul unor
reglementări distincte în cadrul Convenţiei. Statele proprietare ale anumitor resurse biologice
pot autoriza folosirea acestora eliberând un permis. Astfel, diferite companii, ONG-uri,
instituţii specializate pot încheia acorduri cu statele proprietare ale resurselor biologice.
Companiile farmaceutice sunt cei mai frecvenţi solicitanţi ai acestor permise. De exemplu,
Merck a încheiat un acord de colaborare cu Costa Rica, plătind iniţial 1,1 milioane de dolari
americani în schimbul a două mii de extracte de plante exploatate pe o durată de doi ani. La
această sumă s-au mai adăugat dividende rezultate din vânzarea produselor farmaceutice
obţinute în urma folosirii plantelor cercetate.
Aceste acorduri prezintă însă dezavantajul timpului, deoarece obţinerea unor produse
pe baza resurselor biologice folosite ajunge la minim 10 ani, timp în care protecţia
biodiversităţii stagnează din cauza lipsei banilor aşteptaţi sub forma dividendelor rezultate din
comercializarea produselor. Din acest motiv, puţine ţări au încercat să asigure accesul la
resursele biologice proprii, manifestând mai curând inflexibilitate în acest sens şi încurajând
pe cale de consecinţă contrabanda cu acestea.
Transferul materialului biologic este reglementat în prezent de un tratat distinct30, care
încearcă să iniţieze la nivel internaţional un sistem multilateral de transfer.
Activitatea comercială care are ca obiect resursele biologice a fost şi ea reglementată
printr-o convenţie internaţională specială care stabileşte cadrul legal al desfăşurării
comerţului cu specii de plante şi animale sălbatice, prevenind astfel braconajul şi contrabanda
la nivel mondial.
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de plante şi animale
ameninţate cu dispariţia a fost adoptată în 1973 şi a intrat în vigoare în 1975. Cele trei anexe

30
Tratatul privind resursele genetice ale florei pentru hrană şi agricultură a fost creat de către FAO şi adoptat
în 2001 sub egida ONU.

67
pe care le conţine cuprind speciile de plante şi animale ameninţate sau pe cale de dispariţie
care se află pe teritoriul statelor părţi.
Implementarea prevederilor convenţiei este lăsată la discreţia părţilor, care sunt
împuternicite să aplice sancţiuni şi să confişte plante sau animale de contrabandă. Anual,
statele prezintă Secretariatului creat prin convenţie rapoarte detaliate cu privire la respectarea
normelor stabilite. Patru comitete specializate, cu activitate permanentă, facilitează
monitorizarea respectării prevederilor convenţiei.

b. Protecţia habitatelor naturale

Protecţia habitatelor la nivel internaţional este asigurată din punct de vedere normativ
de norme juridice adaptate diverselor situaţii care implică o prevenţie ecologică specifică,
proprie fiecărui zone sau sit care trebuie conservate pentru generaţiile viitoare. Modelul
american de „dublă conservare” atât a spaţiilor naturale, cât şi a celor culturale locale a fost
preluat de Uniunea internaţională pentru conservarea naturii şi inclus în Convenţia privind
patrimoniul mondial cultural şi natural (World Heritage Sites Convention).
Convenţia clasifică în două anexe zonele naturale de importanţă mondială care trebuie
protejate şi cele care sunt deja în pericol de dispariţie. Introducerea în liste a zonelor naturale
se realizează numai cu acordul statelor pe al căror teritoriu sunt localizate acestea, în
conformitate cu criteriile stabilite de convenţie.
Scopul convenţiei este acela de coordonare a activităţii de conservare la nivel
internaţional a zonelor naturale considerate ca făcând parte din patrimoniul mondial. Această
coordonare se realizează prin educaţie şi pregătire de specialitate, prin intermediul
împrumuturilor financiare fără dobândă şi prin crearea unui Fond Mondial pentru asigurarea
asistenţei financiare necesare statelor care nu dispun de resurse băneşti.
Începând cu anul 1992, au fost introduse în categoria zonelor protejate şi aşa-numitele
„peisaje culturale” care sunt rezultatul „eforturilor combinate ale naturii şi omului” (art. 1,
Convenție).
În prezent anexele convenţiei însumează: 725 de zone culturale, 183 de zone naturale
şi 28 de zone mixte, aceste cifre fiind în creștere de la an la an.
Un impresionant număr de 188 de state, inclusiv România, au ratificat această
convenţie, care totuşi nu reuşeşte să promoveze nici ea în mod tranşant nevoia păstrării
simbiozei dintre om şi natură pentru o conservare durabilă a zonelor protejate.

68
 Protecţia internaţională a pădurilor este asigurată de câteva instrumente juridice şi de
activitatea unor organizaţii internaţionale specializate. Plecând de la principiul suveranităţii
statelor asupra resurselor naturale aflate pe teritoriul lor, conservarea biomasei forestiere nu
se reduce la protecţie în sine, ci la folosirea raţională a acestei resurse.
Statele lumii au fost reticente în a adopta o convenţie cu privire la protecţia şi
conservarea pădurilor, considerând iniţiativa ONU o atingere adusă suveranităţii naţionale. În
fapt, importanţa economică a biomasei lemnoase a creat temeri în ceea ce priveşte o eventuală
îngrădire a folosirii după bunul plac al statelor a acestei preţioase resurse naturale.
Astfel, sub egida ONU, au fost reglementate doar principiile (Non-Legally Binding
Authoritative Statement of Principles for a Global Consensus on the Management,
Conservation and Sustainable Development of All Types of Forests, 1992) pe care statele ar
trebui să le respecte pentru managementul, conservarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor
într-o manieră unitară.
Documentul subliniază importanţa susţinerii financiare a conservării pădurilor de
către statele dezvoltate ale lumii, suplinind astfel lipsa resurselor băneşti manifestată cu
precădere în statele slab dezvoltate.
De asemenea, câteva din articolele documentului susţin ideea participării la activitatea
de protecţie şi conservare a pădurilor a comunităţilor locale, a populaţiilor indigene care
locuiesc în zonele forestiere şi a organizaţiilor non-guvernamentale. Cunoştinţele ancestrale,
tradiţionale, privind conservarea pădurilor trebuie valorificate din plin, ele oferind adesea
soluţii simple şi eficace pentru protecţia pădurilor.
O regulă importantă statuată este aceea a tăierilor de arbori urmate de replantarea
zonelor defrişate. Totuşi, această regulă este cea mai puţin respectată în lume, tăierile masive
afectând mediul şi economia statelor care aproape şi-au epuizat pădurile, practicând un
management dezastruos.
Câştigurile mari şi facile obţinute din exploatarea masei lemnoase şi lipsa măsurilor
privind conservarea pădurilor au condus la modificări uneori ireversibile ale mediului
ambiant. Pădurile tropicale şi ecosistemele pe care acestea le întreţin sunt cele care suferă
efectele acţiunilor iresponsabile ale omului.
În 1983, sub auspiciile ONU, a fost adoptat Acordul internaţional privind masa
lemnoasă provenită din pădurile tropicale care a condus la crearea organismului internaţional
însărcinat cu monitorizarea exploatării pădurilor tropicale.

69
 Planurile repetate de acţiune ale acestei organizaţii mondiale au avut iniţial în vedere
interzicerea comerţului cu masă lemnoasă provenită din pădurile tropicale, ca măsură de
protecţie a acestora. Mai precis, statele dezvoltate trebuiau să refuze importurile de masă
lemnoasă tropicală exportată de statele în curs de dezvoltare. Măsura a fost considerată ca
inacceptabilă, propunându-se o interzicere doar parţială a comerţului cu lemn tropical,
manifestată prin refuzul de a cumpăra masă lemnoasă provenită din tăieri neautorizate sau
realizate fără planuri de reîmpădurire. Cu alte cuvinte, s-a decis acceptarea doar a „tăierilor
ecologice”, lemnul comercializat fiind marcat şi certificat în acest sens.
Practica a dovedit însă că obstacolele în aplicarea acestor măsuri sunt numeroase şi
uneori de nedepăşit. Datorită numeroaselor întreprinderi de exploatare, industriale sau
artizanale, monitorizarea metodelor de tăiere şi provenienţa exactă a lemnului este dificil de
realizat. De asemenea, interzicerea totală a tăierilor din pădurile tropicale determină statele în
curs de dezvoltare să se retragă de la masa negocierilor, exploatarea lemnului constituind
adesea una dintre activităţile economice de bază ale acestora.
Alte organisme specializate ale ONU încearcă şi astăzi să găsească soluţii pentru
rezolvarea acestor dileme: FAO, UNFF (United Nations Forum on Forests), CPF
(Collaborative Partnership on Forests), UNEP, UNDP, CBD.
Un alt tip de ecosistem de importanţă mondială, protejat la nivel internaţional, este şi
cel al zonelor mlăştinoase sau umede. Convenţia de la Ramsar este singurul document
internaţional care asistă statele în protejarea acestor zone. În prezent, documentul a fost
ratificat de 160 de state care protejează împreună 1968 zone mlăştinoase însumând
aproximativ 191 milioane de hectare. Succesul aplicării normelor convenţiei se poate observa
de la an la an prin creşterea numărului de zone mlăștinoase protejate.
Prevederile convenţiei sunt stricte, dispunând că „statele vor promova conservarea
zonelor umede (...) creând rezervaţii naturale (...) şi luând măsuri de supraveghere” a acestor
zone (art.5).
În vederea desemnării zonelor mlăştinoase de importanţă internaţională, care se doresc
a fi protejate, Convenţia stabileşte în mod precis criteriile. Zonele mlăştinoase de grupă A
sunt cele care adăpostesc specii rare sau unice de plante şi animale, iar cele de grupă B sunt
cele importante pentru conservarea biodiversităţii, de exemplu pentru speciile de păsări de
apă sau peşti.
În prezent, există şi un fond special creat pentru conservarea internaţională a acestor
zone.

70
 c. Protecţia speciilor
Activităţile umane au contribuit nu numai la distrugerea habitatului natural al
diferitelor specii de plante sau animale, dar au afectat şi în mod direct existenţa acestora, prin
poluare sau vânat excesiv.
Ca urmare a dispariţiei sau punerii în pericol a numeroase specii de animale, lumea
internaţională a fost nevoită să acţioneze în vederea protecţiei şi conservării speciilor.
Convenţia asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice,
cunoscută sub denumirea de Convenţia de la Bonn, a fost adoptată în 1979 şi are în vedere
protecţia tuturor speciilor de animale: reptile, păsări, mamifere şi peşti.
Convenţia a înregistrat în ultimul timp un succes notabil ca urmare a ratificării sale de
către numeroase state la nivel mondial, nu numai european. În prezent, 98 de state părţi
încearcă să pună în practică normele convenţiei pentru protecţia animalelor migratoare
menţionate în cele două anexe ale documentului.
Anexa I include speciile care au nevoie de protecţie urgentă, iar Anexa II le
menţionează pe cele a căror protecţie trebuie realizată prin încheierea unor acorduri specifice
între statele părţi la convenţie.
Statele sunt obligate să reducă riscurile dispariţiei speciilor prin menţinerea sau
refacerea habitatului natural al acestora şi prin controlul factorilor care ar afecta sau împiedica
migraţia animalelor sau ar ameninţa în vreun fel existenţa acestora.
Convenţia stabileşte norme de îndrumare pentru statele semnatare, reguli care să
faciliteze încheierea acordurilor bilaterale în vederea asigurării protecţiei eficiente a unor
specii de animale migratoare. Astfel, acordurile încheiate vizează: focile din Marea Wadden
(1990), lilieci în Europa (1991), cetacee de talie mică în Marea Baltică şi Marea Nordului
(1991), cetacee din Marea Mediterană şi Marea Neagră (1996), cocorul siberian (1993), păsări
migratoare de apă din Eurasia şi Africa (1999), ţestoase marine (2000) etc.
Existenţa speciilor marine pe Pământ este ameninţată astăzi de numeroase pericole
generate de activităţile umane. Pescuitul excesiv, poluarea şi efectele dezvoltării în exces a
habitatului uman diminuează şansele de supravieţuire în viitor a tuturor speciilor marine.
Protecţia resurselor piscicole şi a mamiferelor marine a devenit una dintre
coordonatele mişcării ecologice la nivel mondial.
Una dintre cele mai controversate înţelegeri internaţionale a fost încheiată în 1946 şi
se referea în mod exclusiv la protecţia balenelor – Convenţia internaţională privind vânarea

71
balenelor. Documentul stabilea regulile de bază pentru pescuitul acestor mamifere marine.
Din raţiuni economice, numeroase state s-au opus adoptării textului.
În 1982, o dată cu adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării,
situaţia s-a schimbat. Majoritatea statelor lumii, chiar şi cele care nu erau direct implicate în
activitatea de pescuit balenier, au luat atitudine în vederea protecţiei mamiferelor marine. Cu
ajutorul Comisiei internaționale pentru vânătoarea de balene şi sub presiunea comunităţii
internaţionale, statele direct implicate în pescuitul balenelor au renunţat la acesta: SUA, Noua
Zeelandă, Suedia, Finlanda, Norvegia (1993), Islanda, Insulele Feroe, Japonia. Cu toate că
vânătoare de balene a fost interzisă in 1996, Japonia a continuat această practică sub pretext
științific31, până când, în anul 2014, în urma plângerii înaintate de Australia, Curtea
Internațională de Justiție a dat o sentință definitivă prin care a interzis o astfel de practică.
În prezent, cercetările ştiinţifice dovedesc că populaţia de balene este în continuă
refacere, descoperindu-se chiar şi specii considerate dispărute.
Protecţia speciilor de foci aflate în pericol sau pe cale de dispariţie a devenit o
problemă internaţională în urma publicităţii pe care a creat-o prezentarea la Curtea
Internaţională de Arbitraj de la Paris a cazului focilor din Marea Bering. Curtea stabilea
libertatea pescuitului în largul Mării Bering, însă cu respectarea a măsurilor de protecţie a
focilor din zonă.
Tratele cu privire la interzicerea vânării focilor, indiferent de specie, au fost
numeroase (1911, 1941, 1957, 1972) şi eficiente, în prezent vânatul focilor fiind permis doar
populaţiilor indigene, în măsura nevoilor acestora.

B. Instrumente juridice europene

Conservarea şi protecţia biodiversităţii se realizează şi prin intermediul instrumentelor

juridice regionale încheiate pentru zone din Europa, Africa, Asia, zona Pacificului şi, în mod
special, Antarctica.

31
Este vorba despre proiectul JARPA II a cărui scop era cercetarea asupra modului în care balenele influențează
ecosistemul arctic. Din cercetările efectuate de autoritățile australiene, rezultă ca japonezii ar fi ucis din 1998 și
până în anul 2014, peste 10.000 de cetacee în scop științific, dar de fapt carnea animalelor a ajuns pe mesele
japonezilor.

72
 Convenţia europeană de la Berna32 este documentul european adoptat de Consiliul
Europei care instituie protecţia faunei şi florei sălbatice şi a habitatelor naturale ale speciilor
endemice europene.
Principalele obiective ale convenţiei sunt: determinarea statelor europene de a adopta
politici de mediu adecvate protecţiei faunei şi florei europene, integrarea măsurilor de
conservare a acestora în strategiile naţionale de dezvoltare, promovarea educaţiei ecologice şi
diseminarea informaţiei cu privire la nevoia de conservare a speciilor şi a habitatului (art.3,
Convenţia de la Berna).
Convenţia include trei anexe. Anexa I cuprinde speciile de plante a căror exploatare
este interzisă, Anexa II clasifică speciile faunistice a căror distrugere deliberată este interzisă,
iar Anexa III precizează speciile ale căror populaţii trebuie ferite de orice pericole.
Protecţia strictă a speciilor poate fi exceptată în situaţii justificate de nevoia menţinerii
sănătăţii publice, a calităţii aerului şi a altor interese de ordin public, de exemplu, prevenirea
distrugerii culturilor agricole, a şeptelurilor, a pădurilor etc.
Convenţia a determinat crearea în anul 1989 a unei reţele de arii naturale protejate,
interconectate numită Reţeaua de Smarald (Emerald), care include spații naturale din statele
Părţi contractante şi din Statele cu statut de observator ale Convenției de la Berna. În 2017,
aceasta includea Uniunea Europeană și cele 28 de state membre ale sale, 19 alte state
europene din Europa Centrală și de Est și 4 state africane.
De asemenea, tot potrivit statisticilor anului 2017, rețeaua cuprindea aproximativ
700.000 km2, fiind formată din 3500 de situri candidate sau certificate deja (zone de interes
special pentru conservare -ZICS33), din 16 țări34.
Activitatea statelor potrivit reglementărilor convenţiei este monitorizată de un comitet
special creat care are prerogativa examinării plângerilor împotriva statelor vinovate de
încălcarea normelor de protecţie a faunei şi florei sălbatice. De asemenea, comitetul este
abilitat în a oferi recomandări statelor părţi pentru îmbunătăţirea activităţii de conservare.
Uniunea Europeană a luat şi ea o serie de măsuri legislative, pornind de la modelul
oferit de Convenţia de la Berna, sub forma directivelor (Directiva Consiliului European

32
Convenţia europeană de la Berna (1979), la https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-
/conventions/treaty/104.
33
Zonele de interes special pentru conservare au fost definite prin prevederile Convenției de la Berna.
34
A se vedea, Rețeua Emerald - un instrument pentru protecția mediului natural al Europei, la
https://rm.coe.int/the-emerald-network-a-tool-for-the-protection-of-european-natural-habi/168072843b.

73
92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale ale faunei şi florei sălbatice35) şi a
deciziilor cadru. De asemenea, Uniunea și-a creat și propria Strategie privind biodiversitatea
în anul 2011, cu obiective clare și permanent actualizate, astfel încât să răspundă nevoilor
prezente și viitoare ale spațiului european. Obiectivul prioritar pentru anul 2020 este stoparea
pierderii biodiversității și refacerea acesteia în condițiile în care aproape un sfert din speciile
sălbatice ale Europei sunt amenințate cu dispariția36.
La rândul său, Consiliul Europei a fost iniţiatorul Convenţiei europene privind
peisajul (2000)37, abordând şi din această perspectivă problema conservării biodiversităţii,
inclusiv a habitatelor naturale.
În fapt, convenţia a fost creaţia Congresului autorităţilor locale şi regionale care a
considerat că peisajul natural european trebuie şi poate fi protejat printr-o strânsă colaborare
între autorităţile naţionale, regionale, locale şi organizaţiile non-guvernamentale specializate.
Definiţia dată peisajului distinge între cel rezultat ca urmare a intervenţiei omului şi
cel natural. Acesta din urmă este protejat în mod deosebit în zonele unde au fost create
rezervaţii naturale.
Convenţia reglementează aspecte legate de protecţia peisajului, managementul
peisagistic şi planning-ul peisagistic. Protecţia peisajului implică conservarea acestuia din
punct de vedere cultural şi natural. Managementul peisagistic se referă la monitorizarea
permanentă a evoluţiei peisajului în funcţie de necesităţile sociale şi economice ale
comunităţii. Planning-ul peisagistic presupune crearea de peisaje noi şi refacerea sau
remodelarea celor deja existente.
Indiferent de peisaj, natural sau urban, prevederile convenţiei au în vedere protecţia
întregului teritoriu al statelor părţi, luarea măsurilor necesare revenind autorităţilor naţionale.
Cu toate acestea, tratatul precizează în mod expres aplicarea principiului subsidiarităţii în
acest demers. Autorităţile locale şi regionale sunt cele care trebuie să fie responsabile cu
protecţia şi conservarea peisajelor europene, autorităţile centrale intervenind doar acolo unde
circumstanţele o cer.

35
Directiva Consiliului European 92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale ale faunei şi florei
sălbatice, publicată în J.O. nr. L206 din 22.07. 1992.
36
Strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2020, la
http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/biodiversity_2020/2020%20Biodiversity%20Factsheet_RO.
pdf.
37
Convenţia europeană privind peisajul (2000), la https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-
/conventions/treaty/176.

74
 Convenţia subliniază obligaţia statelor de a lua măsuri legislative şi administrative în
vederea unei protecţii eficiente a spaţiului european, insistând în mod distinct pe ideea
educaţiei în spiritul respectării naturii şi a formării de specialişti în domeniu.
Spre deosebire de alte convenţii, monitorizarea respectării acesteia nu revine unui
comitet special creat, ci unuia dintre comitetele de experți deja existente ale Consiliului
Europei.
De asemenea, Uniunea Europeană reglementează printr-o serie de regulamente
protecţia unor specii de floră şi faună sălbatică şi comerţul cu acestea. Astfel, se aplică şi în
România, normele comunitare cuprinse în Regulamentul (EC) nr. 338/1997 privind protecţia
speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul comerţului cu acestea38, Regulamentul (EC)
nr. 865/2006, care stabileşte normele metodologice de aplicare39 a precedentului document,
Regulamentul (EC) nr. 349/2003 privind suspendarea introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice, înlocuit în prezent de
Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare a introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice40.

6.4. Instrumente juridice naţionale privind protecţia biodiversităţii

În România, protecţia biodiversităţii şi a habitatelor naturale este realizată printr-un

complex de acte normative care încearcă să pună în practică recomandările internaţionale şi
obligaţiile asumate de ţara noastră în mod direct faţă de forurile şi organismele internaţionale
în domeniu, inclusiv faţă de Uniunea Europeană.
Legea cadru, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, şi, în mod specific,
O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, răspund în principal nevoilor de conservare şi protecţie a
biodiversităţii.

38
Regulamentul (EC) nr. 338/1997 privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice prin controlul
comerţului cu acestea, publicat în J.O. L61, 3.03.1997.
39
Regulamentul (CE) nr. 865/2006 al Comisiei din 4 mai 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 338/97 al Consiliului privind protecția speciilor faunei și florei sălbatice prin
controlul comerțului cu acestea, publicat în J.O. L166, 19.06.2006.
40
Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare a introducerii în Comunitate a exemplarelor din anumite
specii de faună şi floră sălbatice, publicat în J.O. L 238, 11.09.2007.

75
 La acestea se mai adaugă Codul silvic – Legea nr. 46/200841, O.U.G. nr. 139/2005
privind administrarea pădurilor în România42 şi Legea nr. 289/2002 privind perdelele
forestiere de protecţie43 care servesc conservării şi dezvoltării durabile a fondului forestier şi
a altor forme de vegetaţie terestră.
Protecţia păşunilor şi fâneţelor naturale, precum şi a plantelor cultivate este, de
asemenea, reglementată de norme juridice care recunosc importanţa acestora pentru mediul
ambiant şi pentru populaţie.
În ceea ce priveşte protecţia faunei terestre şi acvatice, legislaţia României cuprinde
mai multe categorii de norme juridice:
- norme referitoare la protecţia fondului cinegetic;
- norme referitoare la protecţia speciilor de animale deţinute în captivitate
(grădini zoologice şi acvarii publice);
- norme privitoare la protecţia animalelor domestice;
- norme referitoare la protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice; şi
- norme referitoare la acvacultură şi protecţia fondului piscicol.
În prezent, legislaţia de mediu a României se află încă într-un proces de reconstrucţie
determinat de aderarea la Uniunea Europeană şi de situaţia economică mai stabilă a ţării care
permite acum materializarea preocupărilor pentru protecţia şi conservarea mediului ambiant.
Agenția Națională pentru Arii Naționale Protejate (ANANP)44 este autoritatea care, din
anul 2016, se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate, protecția biodiversității și a
patrimoniului natural al României. De asemenea, agenția promovează politici publice legate
de protecția mediului, dezvoltare durabilă și turism responsabil, atragând atenția
comunităților locale asupra importanței protecției biodiversității. Rezultatele activității sale
sunt supervizate de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

41
Legea nr. 46 – Codul silvic, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008, cu modificările și completările
ulterioare.
42
O.U.G. nr. 139 privind administrarea pădurilor în România, publicată în M. Of. nr. 243 din 23 martie 2005,
cu modificările și completările ulterioare.
43
Legea nr. 289 privind perdelele forestiere de protecţie, publicată în M. Of. nr. 338 din 21 mai 2002, cu
modificările și completările ulterioare.
44
Legea nr. 95 privind privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate şi pentru
modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice, publicată în M.Of. nr. 369 din 13 mai 2016, cu
modificările și completările ulterioare.

76
Capitolul 7. Populaţia şi protecţia factorilor antropogeni de mediu

7.1. Populaţia

Noţiunea de populaţie desemnează un ansamblu de indivizi care aparţin unei anumite

specii şi care ocupă un loc determinat în natură. Astfel, ecosistemul uman ne apare ca o
entitate cu propriile sale relaţii, cuprinzând două sisteme aflate într-o permanentă
interacţiune, sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic care susţine existenţa sa.
Din punct de vedere teoretic, ca sistem, populaţia este caracterizată de mai mulţi
factori: răspândirea în spaţiu a indivizilor, creşterea şi descreşterea numărului de indivizi, rata
de supravieţuire, piramida vârstelor, sănătatea, educaţia etc. (Marinescu, 2008, p. 384).
În funcţie de aceste repere, specialiştii în domeniu analizează starea şi evoluţia
populaţiei la nivel regional şi mondial. Analiza ştiinţifică a relevat o creştere demografică fără
precedent în ţările mai puţin dezvoltate.
În ultimii o sută de ani, la nivel mondial, populaţia a crescut de la 1,65 de miliarde la
peste 6 miliarde de persoane, aproape 80% din această creştere înregistrându-se după 1950.
Astăzi, populația planetei este de 7 miliarde de persoane.
Cu toate acestea, se estimează că această creştere alarmantă a populaţiei va încetini,
rata creşterii demografice ajungând la 1,17% până la 0,08% în 2025.
Pentru mediu înconjurător însă, o eventuală descreştere demografică nu aduce cu sine
o diminuare a presiunii asupra nevoii de protecţie şi conservare a sa. În prezent, populaţia
globului continuă să crească ca număr, dezvoltarea economică şi industrială se intensifică
pentru a satisface nevoile acesteia, iar resursele naturale continuă să se diminueze în mod
substanţial.
Impactul creşterii populaţiei asupra mediului este evident. De exemplu, creşterea
populaţiei se reflectă asupra resurselor agricole, terenurile cultivate fiind extinse în
detrimentul ecosistemelor naturale. Cu toate acestea, producţia agricolă nu poate ţine pasul cu
creşterea demografică înregistrată în ţările în curs de dezvoltare. Pentru a creşte
productivitatea agricolă, cercetătorii au creat soiuri de plante rezistente la condiţiile de mediu
neprielnice, ignorând însă conservarea diversităţii biologice. De asemenea, folosirea intensivă
a pesticidelor, îngrăşămintelor chimice şi sistemelor neadecvate de irigaţii au afectat pe
termen lung calitatea solurilor arabile, a apei şi a aerului.

77
 Activitatea industrială şi exploatarea excesivă a resurselor solice şi subsolice au
contribuit iremediabil la modificarea condiţiilor de mediu, alterând factorii care influenţează
calitatea vieţii pe Pământ.
În consecinţă, starea de sănătate a populaţiei şi condiţiile normale de trai se
deteriorează, omul trebuind să găsească soluţii noi pentru a se adapta la condiţiile de mediu
care suferă schimbări evidente.
Dreptul la un mediu sănătos, deşi fundamental, începe să fie din ce în ce mai greu de
respectat în condiţiile date.
Declaraţia de la Stockholm din 1972 menţionează faptul că mediul ambiant trebuie să
fie acela „care îi permite omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
În literatura juridică s-a arătat că expresia „mediu sănătos şi echilibrat ecologic”,
folosită şi de legea română, se referă la un mediu nepoluat, propice dezvoltării fizice şi
intelectuale normale a omului şi la un mediu ecologic raţional.
Reglementarea cadru în România (O.U.G. nr. 195/2005) precizează principalele
atribuţii pe care autorităţile centrale ale statului (art. 80) şi cele specializate în domenii
diferite (art. 81-93) le deţin în vederea asigurării unui mediu sănătos şi echilibrat pentru
populaţie, relevând în acelaşi timp managementul integrat al factorilor de mediu abordat de
statul român.
De asemenea, dreptul la un mediu sănătos presupune şi prerogativa populaţiei de a se
implica în activitatea de protecţie a mediului, având acces la informaţia de mediu, participând
la luarea deciziilor de mediu şi la repararea prejudiciilor aduse acestuia (art. 5).

7.2. Aşezările umane

Criza mediului în care ne aflăm pune în pericol supravieţuirea populaţiei, inclusiv din
punctul de vedere al habitatului, mai precis al siguranţei aşezărilor umane expuse factorilor de
mediu şi celor antropogeni.
Conferinţele ONU şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu au luat în discuţie şi
problemele referitoare la aşezările umane, ca parte integrantă a dezvoltării social-economice,
dar şi ca ecosistem, parte din biosferă.

78
 Pe fondul creşterii demografice, acordul naturii cu mediul antropogen a devenit o
realitate presantă care are nevoie de soluţii durabile. Din acest punct de vedere, urbanizarea şi
sistematizarea au căpătat noi dimensiuni.
Datorită complexităţii mediului artificial, creat de om, problemele ecologice în cazul
acestuia necesită un studiu bazat pe mai mulţi parametri decât cei folosiţi în ecosistemele
naturale. Mărimea localităţilor, reţelele create între acestea, raporturile lor cu teritoriul liber,
mărimea, natura şi modul de exploatare a acestuia, resursele existente în zonă, reţelele de
transport şi comunicaţie, activitatea industrială din zonă sunt doar câţiva dintre factorii care
trebuie analizaţi.
Ecologia aşezărilor umane tinde astăzi să devină o ştiinţă, „ecodezvoltarea” aşezărilor
umane necesitând cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor
ecologice la nivelul aşezărilor umane, îmbinarea realităţilor de mediu cu cele economice şi
sociale, realizarea unor conexiuni între potenţialul resurselor naturale din zonă, resursele
energetice şi gradul de dezvoltare economică şi tehnologică, evaluarea capacităţii de reciclare
a deşeurilor fără afectarea mediului ambiant, elaborarea unor practici care să asigure
dezvoltarea durabilă a comunităţii.
Aşezările umane există sub diverse forme, fiind considerate sisteme ecologice
complexe în cadrul cărora transformarea materiei, energiei şi informaţiei este realizată de om.
De aceea, ele sunt considerate organisme vii şi nu simple structuri amplasate pe un teritoriu,
condiţiile de viaţă diferind de la o aşezare la alta.
Principalele probleme de mediu cu care se confruntă aşezările umane sunt: poluarea
aerului, apei şi solului, zgomotul, radiaţiile, estetica mediului, accidentele de orice fel,
serviciile de igienă a muncii etc.
În vederea prevenirii acestor neajunsuri şi a îmbunătăţirii factorilor naturali de mediu
în cadrul aşezărilor umane, la nivel internaţional şi naţional au fost adoptate norme juridice
care, deşi adecvate, nu s-au materializat în rezultate practice spectaculoase din diverse
motive, cel mai adesea din lipsa resurselor financiare şi ca urmare a slabei coordonări şi
colaborări între autorităţile responsabile.
În România, reglementarea cadrul privind protecţia mediului stabileşte în mod expres
obligaţiile tuturor autorităţilor centrale şi locale implicate în activitatea de menţinere a
echilibrului ecologic şi în cadrul aşezărilor umane (Capitolul XIV, secţiunile I şi II).
Planurile de amenajare a teritoriului şi cele de urbanism sunt supuse aprobării
autorităţilor centrale şi locale, precum şi aprobării, atunci când este cazul, populaţiei.

79
 În conformitate cu reglementările actuale, desfăşurarea anumitor activităţi în cadrul
aşezărilor umane trebuie analizată prin prisma principiilor de mediu. Astfel, în anumite
situaţii, evaluarea de mediu pentru adoptarea unor planuri şi programe este obligatorie (art. 9-
14). Aceste activităţi sunt: urbanismul şi amenajarea teritoriului, utilizarea terenurilor agricole
şi silvice, piscicultura, transportul, industria, energia, managementul deşeurilor, turismul,
telecomunicaţiile, gospodărirea apelor, extracţia substanţelor minerale.
O evaluare pozitivă de mediu determină eliberarea unui aviz de mediu de către
autorităţile administrative competente, în conformitate cu procedura stabilită de lege, fie ea
ordinară sau specială.
Auditul de mediu este un tip de audit public intern în domeniul specific al protecţiei
mediului, care trebuie să aibă în vedere analiza proceselor de producţie sau a fazelor acestora.
Auditul de mediu este un instrument managerial complex de evaluare sistematică, periodică şi
obiectivă asupra modului în care funcţionează o întreprindere - conducere şi echipamente
tehnice. Scopul său este acela de a ajuta la protecţia mediului ambiant prin controlul asupra
tehnicilor şi echipamentelor folosite, permiţând estimarea respectării politicilor de mediu
stabilite de autorităţi.
În mod practic, auditul de mediu vizează: respectarea mediului înconjurător prin
folosirea unor tehnologii de producţie adecvate, siguranţa în exploatarea utilajelor şi a
normelor de protecţie a muncii, medicina muncii şi calitatea produselor, a echipamentelor de
protecţie etc.

7.3. Regimul juridic special al anumitor activităţi umane

Folosirea substanţelor periculoase în diverse activităţi umane şi accidentele cauzate de

către acestea au determinat reglementarea prin norme juridice imperative internaţionale şi
naţionale a regimului folosirii, transportării şi depozitării lor.
Potrivit experţilor, o substanţă chimică este considerată periculoasă atunci când
prezintă anumite caracteristici care ar putea cauza răni, boli, pierderi economice sau pagube
ecologice. Aceste substanţe prezintă un risc de explozie, coroziune, contaminare toxică sau
otrăvire. Astfel, din punct de vedere ştiinţific, o substanţă toxică face parte din categoria celor
periculoase.
Toxicitatea unei substanţe este măsurată pe baza mai multor factori, incluzând aici
durata prezenţei acesteia în mediu ambiant, tendinţa sa de a se acumula în ţesuturile

80
organismelor vii inferioare în lanţul trofic, capacitatea sa de a se combina cu alte substanţe
prezente în mediu dând naştere unor compuşi mai periculoşi şi efectele sale asupra oamenilor
de natură cancerigenă, mutaţii genetice sau congenitale.
Deşi, din punct de vedere juridic, definiţia internaţională a substanţelor periculoase
variază şi este influenţată de definiţiile date la nivel naţional, în prezent, pentru anumite
activităţi care implică folosirea sau producerea acestor substanţe a fost creat un regim juridic
special.
A. Activităţile agricole şi silvice sunt unele dintre cele mai poluante, ca urmare a
folosirii îngrăşămintelor chimice şi uneori a pesticidelor care otrăvesc solul, apa, aerul şi chiar
produsele obţinute care ajung şi în alimentaţia omului.
Majoritatea pesticidelor sunt produse de către industria petrochimică. Cu toate
acestea, nu poluarea datorată producerii lor impune anumite reglementări, ci folosirea lor în
agricultură. Aproximativ 2,3 milioane de tone metrice de pesticide sunt folosite în fiecare an
în agricultură pentru distrugerea, respingerea sau controlul organismelor nedorite.
Peste cincizeci de mii de tipuri de pesticide există astăzi în lume. Ele includ:
insecticide, erbicide, fungicide, rodenticide, acaricide, bactericide, avicide şi nematicide.
Substanţele chimice şi compuşii pe care îi conţin sunt aproximativ 700. Pesticidele sunt
create pentru a ucide o varietate de organisme, reprezentând şi o ameninţare pentru om.
Din păcate, eficienţa pesticidelor în agricultură este limitată. Doar 0,1% din
insecticidele utilizate şi 5% din erbicide îşi ating scopul. Restul substanţelor devin
contaminanţi toxici care se răspândesc în aer, apă şi sol. Unele dintre aceste substanţe sunt
periculoase pentru om, nedescompunându-se în contact cu alte elemente chimice şi ajungând
integral în alimentaţia omului.
Sub îndrumarea Naţiunilor Unite, FAO a elaborat la nivel internaţional un Cod de
conduită pentru distribuirea şi folosirea pesticidelor (2002) potrivit căruia guvernele statelor
lumii sunt răspunzătoare pentru măsurile luate în vederea supravegherii şi controlării
activităţii de producere, comercializare şi folosire a acestor substanţe.
În România, este reglementată în prezent folosirea îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor45 în condiţiile în care Uniunea Europeană impune o procedură de autorizare
prealabilă producerii şi folosirii lor, verificând substanţele chimice active care intră în

45
Legea nr.91 pentru aderarea României la Convenţia privind procedura de consimţământ prealabil în
cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului
internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, publicată în M. Of. nr. 199 din 27 martie 2003.

81
compoziţia acestora46. Aceste cerinţe sunt impuse ca urmare a politicii agricole a Uniunii
Europene, care are ca obiective primare augmentarea efectelor pozitive ale agriculturii asupra
mediului, concomitent cu reducerea poluării provocate de către aceasta. În fapt, Uniunea
Europeană militează pentru o „agricultură curată”, biologică, durabilă, care presupune
producţie agricolă optimă, eficienţă economică şi menţinerea echilibrului ecologic
(Marinescu, 2008, p. 473). În acest sens, Directiva 91/676/EEC privind protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole47 (Directiva nitraţi) a condus şi în România la
elaborarea Planului de implementare a acesteia, a programelor de diagnoză şi acţiune pentru
zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi, elaborate pe baza Anexelor I şi II ale directivei,
precum şi a Codului de bune practici agricole. Cu toate acestea, implementarea directivei la
nivel naţional se dovedeşte anevoioasă, datorită lipsei resurselor financiare pentru
implementarea bunelor practici agricole, a educaţiei şi diseminării informaţiilor la nivelul
fermierilor individuali şi a întreprinderilor mici, existenţa doar a unei reţele precare de
informatizare între autorităţile cu atribuţii de monitorizare şi control, la acestea adăugându-se
şi procesul lent de autoepurare al apelor subterane şi de suprafaţă (Mihăiescu, 2010, pp. 611-
61).
De asemenea, există şi reglementări exprese în ceea ce priveşte măsurile sanitar-
veterinare şi pentru siguranţa alimentelor. În acest sens, funcţionează în România Agenţia
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
B. Activităţile industriale şi cele de producere a energiei utilizează şi produc
substanţe chimice toxice şi periculoase al căror regim a trebuit reglementat atât la nivel intern,
cât şi internaţional.
Deşeurile chimice sunt cele care prezintă cel mai ridicat grad de periculozitate pentru
mediu şi pentru om. Aceste substanţe sunt neutralizate sau securizate prin diferite procese
chimice, fizice sau biologice care facilitează depozitarea sau eliberarea lor în mediu. Cu toate
acestea, procesele de neutralizare în sine sunt poluante. Incinerarea, retenţia în bazine cu apă,
reciclarea, reprocesarea sau deversarea lor în mediu se dovedesc a avea efecte dezastruoase în
timp pentru ecosisteme şi pentru sănătatea umană.

46
Decizia Consiliului din 19 decembrie 2002 privind aprobarea, în numele Comunității Europene, a Convenției
de la Rotterdam privind procedura de consimțământ prealabil în cunoștință de cauză aplicabilă anumitor
produse chimice și pesticide periculoase care fac obiectul comerțului internațional, publicată în J.O. L 63,
6.03.2003.
47
Directiva 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, publicată în
J.O. L 375, 31.12.1991.

82
 În dreptul internaţional, Convenţia de la Basel (1989) este singurul instrument care
reglementează mişcarea transfrontalieră a deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora.
Transportul deşeurilor periculoase se poate realiza numai cu acordul prealabil al statelor pe
teritoriul cărora acestea trebuie să treacă sau să fie eliminate. De asemenea, Convenţia
stabileşte câteva reguli care să faciliteze monitorizarea deplasării deşeurilor periculoase.
O atenţie deosebită a fost acordată substanţelor radioactive, care prezintă cel mai
ridicat pericol pentru mediu şi om datorită efectelor devastatoare şi ireversibile. Astfel, în
1990, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a elaborat o serie de recomandări pentru
statele lumii care folosesc substanţe radioactive, iar în anul 1997 a adoptat Convenţia asupra
siguranţei combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, care a intrat în vigoare în 2001.
De asemenea, reglementări importante în ceea ce priveşte regimul substanţelor
radioactive sunt prezente în: Convenţia asupra siguranţei activităţii nucleare (1994),
Convenţia privind notificarea imediată în caz de accident nuclear (1986) şi Convenţia asupra
protecţiei fizice a materialelor nucleare (1979).
La nivel regional, există de asemenea acorduri şi convenţii prin care se asigură un
regim special deşeurilor toxice sau radioactive. De exemplu, la nivelul Uniunii Europene
există directive şi decizii-cadru menite să vegheze la siguranţa mediului şi a populaţiei din
regiune: Directiva 91/689/EC privind deşeurile periculoase48, Directiva 2000/76/EC privind
incinerarea deşeurilor49, Directiva 1999/31/EC privind depozitele de deşeuri50, Hotărârea
Consiliului European asupra Planului de acţiune în domeniul deşeurilor radioactive.
În conformitate cu aceste prevederi, România îşi construieşte propria legislaţie
naţională în domeniu. Substanţele toxice şi cele periculoase sunt clasificate în conformitate cu
normele metodologice stabilite de Guvern, regimul special al acestor substanţe având la bază
principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu, principiul liberei
circulaţii a bunurilor şi principiul progresului tehnic.
Producerea, etichetarea, ambalarea și utilizarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase se realizează în condiţii stricte, respectând parametri impuşi în mod imperativ de
lege.

48
Directiva 91/689/CEE privind deşeurile periculoase, publicată în J.O. L 377, 31.12.1991.
49
Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor, publicată în J.O. L 332, 28.12.2000.
50
Directiva 1999/31/EC privind depozitele de deşeuri, publicată în J.O. L 182, 16.07.1999.

83
 De asemenea, legislaţia română reglementează şi cadrul organizaţional prin care se
asigură punerea în practică şi respectarea normelor materiale. Astfel, au fost create structurile
necesare asigurării managementului substanţelor chimice toxice sau periculoase.
Regimul juridic al deşeurilor este instituit prin Legea nr. 211/201151 care asigură
cadrul general de desfăşurare a activităţilor de colectare, sortare, depozitare şi distrugere a
deşeurilor. Managementul deşeurilor se desfăşoară într-o manieră integrată, antrenând
autorităţi centrale şi locale cu atribuţii în diferite sectoare de activitate, în conformitate cu
Planul naţional de gestionare a deşeurilor (PNGD). Autorităţile sunt cele care elaborează
normele, standardele, regulile şi măsurile stimulative de natură economică şi financiară care
transpun strategia de gestiune a deşeurilor.
Principiile care guvernează activitatea de gestionare a deşeurilor, în conformitate cu
normele internaţionale, sunt: principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activităţi de
gestionare care nu aduc prejudicii sănătăţii şi mediului, principiul „poluatorul plăteşte”,
principiul responsabilităţii producătorului, principiul utilizării celor mai bune tehnici
disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive, principiul proximităţii, principiul
nediscriminării, consimţământului şi permisiunii transportului deşeurilor periculoase numai
în acele ţări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare.
Legea nr. 211 privind regimul deșeurilor52, Legea nr. 249 privind modalitatea de
gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje53, precum și O.U.G. nr. 196 privind
Fondul de mediu54 stabilesc obligațiile celor implicați în managementul deșeurilor, anume
autoritățile locale (comune, orașe, municipii). Alături de acestea, consumatorii casnici și cei
industriali au obligații specifice de colectare și sortare a deșeurilor produse.
Calsificarea, producerea, ambalarea, etichetarea depozitarea și utilizarea substanțelor
periculoase și toxice în România este reglementată la standarde europene și internaționale.
Astfel, Legea nr. 360 privind regimul substanțelor și a preparatelor chimice periculoase55,

51
Legea nr. 211 privind regimul deşeurilor, publicată în M. Of. nr. 837 din 25 noiembrie 2011, cu modificările
și completările ulterioare.
52
Legea nr. 211 privind gestionarea deșeurilor, publicată în M. Of. nr. 837 din 25 noiembrie 2011, cu
modificările și completările ulterioare.
53
Legea nr. 249 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, publicată în M.
Of. nr. 809 din 30 octombrie 2015, cu modificările și completările ulterioare.
54
O.U.G. nr. 196 privind Fondul de mediu, publicată în M. Of. nr. 1193 din 30 decembrie 2005, cu modificările
și completările ulterioare.
55
Legea nr. 360 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase, publicată în M. Of. nr. 635
din 5 septembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare.

84
legea-cadru în materie, este completată de o multitudine de alte acte normative naționale,
directive și regulamente europene, convenții internaționale la care România este parte56.

Deşeurile reciclabile industriale sunt gestionate în condiţiile aceleiași legi cadru,

Legea nr. 211/2011. Deţinătorii unor astfel de deşeuri, în majoritate persoane juridice, trebuie
să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora, respectând normele de
protecţie a mediului şi sănătatea populaţiei. De asemenea, reintroducerea deşeurilor în
circuitul productiv trebuie realizată prin: reutilizarea lor în propria producţie, reutilizarea lor
şi comercializarea materiilor prime secundare obţinute din reciclare în baza autorizaţiei emise
de organele competente, predarea deşeurilor unor agenți economici specializaţi în reciclarea
deşeurilor industriale.
Persoanele fizice deţinătoare ale deşeurilor industriale sunt obligate şi ele să le
depoziteze şi să le valorifice în condiţiile legii.
Regimul deşeurilor radioactive este instituit prin norme imperative naţionale care
vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor radioactive şi a dispozitivelor
generatoare de radiaţii.
Potrivit Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare57, deşeurile radioactive constituie „acele materiale rezultate din activităţile nucleare,
pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt contaminate cu
radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare” (Anexa 2, lit. g).
În România, importul deşeurilor radioactive este în principiu interzis, ca urmare a
lipsei facilităţilor de reciclare a acestora. Ca excepţie, se admite importul care decurge
nemijlocit din prelucrarea în afara teritoriului României a deşeurilor radioactive exportate
anterior, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza unor acorduri internaţionale existente.
Toate activităţile cu substanţe sau deşeuri radioactive trebuie supuse unei proceduri de
autorizare de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare din subordinea
Guvernului României.

56
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, legislație disponibilă la
http://www.mmediu.ro/categorie/legislatie/116.
57
Legea nr. 111 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, publicată în M. Of. nr. 267 din 29
octombrie 1996, cu modificările și completările ulterioare.

85
 De asemenea, România a semnat şi ratificat Convenţia internaţională asupra
gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive adoptată la Viena
în 1997. Documentul reglementează standardele la care trebuie realizat managementul
deşeurilor radioactive pentru a nu constitui un pericol pentru mediul înconjurător şi pentru
sănătatea populaţiei.
Nerespectarea întocmai a dispoziţiilor legale atrage în mod direct răspunderea juridică
a persoanelor fizice şi juridice. Aceasta poate fi de natură administrativă, disciplinară, civilă
sau penală, în funcţie de condiţiile şi cazurile impuse de lege.

86
Capitolul 8. Răspunderea juridică în dreptul mediului

8.1. Noţiunea de răspundere în dreptul mediului

Protecţia mediului este asigurată din punct de vedere juridic prin instituirea unor
norme juridice imperative a căror nerespectare atrage responsabilitatea celor care se fac
vinovaţi de încălcarea lor.
Răspunderea juridică în dreptul mediului comportă discuţii complexe cu privire la
cazurile, condiţiile de existenţă şi formele sale individualizate prin particularităţile normelor
de dreptul mediului.
Răspunderea juridică pentru pagubele rezultate în urma deteriorării factorilor de
mediu a fost timid abordată de practica judiciară şi de doctrină, ramura dreptului mediului
neavând norme specifice cu privire la această formă de răspundere care este răspunderea
ecologică. În prezent, constatăm însă un progres în această direcţie. Angajarea răspunderii
juridice în dreptul mediului nu poate fi redusă la sancţiunea în sine, care nu este suficientă
pentru a împiedica deteriorarea factorilor de mediu. Complexitatea instituţiei răspunderii în
dreptul mediului constă tocmai în crearea unor norme juridice complexe de angajare a
răspunderii care să îmbine activităţile economice, interesele sociale şi protecţia mediului.
Astfel, normele juridice referitoare la răspunderea pentru daune ecologice trebuie să
aibă un caracter sancţionator dar şi unul reparator, conţinând dispoziţii care să facă posibilă
ameliorarea situaţiei de fapt, permițând refacerea mediului ambiant.
În România, răspunderea juridică pentru încălcarea cerințelor protecției mediului este
reglementată de O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului și O.U.G. nr. 68/2007
privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra
mediului58, completate de norme speciale care se adresează diverselor sectoare de activitate și
care stabilesc acțiunile sau inacțiunile a căror săvârșire atrage diversele forme de răspundere
(civilă, administrativ-contravențională, disciplinară, penală).

O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra
58

mediului, publicată în M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

87
8.2. Particularităţi ale condiţiilor de angajare a răspunderii în dreptul mediului

Condiţiile generale de angajare a răspunderii juridice (existenţa faptei ilegale, a

prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a vinovăţiei) se aplică şi în
situaţia angajării răspunderii pentru nerespectarea normelor de protecţie şi conservare a
mediului.
Cu toate acestea, există o serie de particularităţi legate de condiţiile în care operează
răspunderea juridică în dreptul mediului.
Una dintre aceste particularităţi este legată de subiectul de drept direct răspunzător
pentru menţinerea unui mediu sănătos şi echilibrat, statul reprezentat de organele sale
specializate (Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului).
Responsabilitatea privind protecţia mediului revine în egală măsură administraţiei
publice centrale şi locale care are atribuţii legate de protecţia mediului. Ministerul Mediului
este cel care se preocupă direct de protecţia şi conservarea mediului, celelalte ministere
participând în funcţie de circumstanţe, ca rezultat al adoptării unui management integrat de
protecţie a mediului.
De asemenea, răspunderea privind protecţia mediului revine și persoanelor fizice şi
juridice. De exemplu, în situaţia aducerii prejudicii mediului prin poluare, cel care răspunde
va fi poluatorul, potrivit principiului „poluatorul plătește”.
Trebuie subliniat aici faptul că, în dreptul mediului, răspunderea se poate angaja atât
pentru activităţile poluante în mod direct, cât şi în mod indirect. Astfel, faptele prin care se
produce poluarea directă a mediului atrag răspunderea penală sau contravenţională, după caz,
şi obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat. Faptele prin care mediul nu este poluat în mod
efectiv, dar care sunt realizate cu încălcarea normelor de protecţie a mediului, favorizând
producerea unor daune ecologice, atrag şi ele răspunderea autorului. Indiferent de situaţie,
fapta va fi considerată ilicită, ca rezultat al încălcării prevederilor legale.
Prejudiciul creat prin nerespectarea termenilor legali este o daună ecologică.
Termenul de daună ecologică poate fi definit ca reprezentând „orice pagubă cauzată direct
mediului, considerată independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor”
sau „acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, din
cauza caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie”
(Romiţan, 2004, p. 56).

88
 Pornind de la aceste două definiţii, avem posibilitatea să analizăm cine poate fi
considerată victima unui prejudiciu ecologic. Dacă avem în vedere faptul că omul este parte
integrantă din mediu, atunci putem afirma că poluarea cauzează direct sau indirect un
prejudiciu mediului în ansamblul său sau afectează doar anumiţi factori de mediu.
Bineînţeles, omul va fi şi el direct sau indirect victima poluării, dar, în acelaşi timp, şi autorul
degradării mediului ambiant.
Legea română defineşte prejudiciul ecologic ca fiind „efectul cuantificabil în cost al
daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi
dăunătoare sau dezastre” (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2, pct. 52).
În mod normal, prejudiciul trebuie evaluat pecuniar, estimând cheltuielile necesare
pentru refacerea echilibrului ecologic afectat.
Una dintre chestiunile dificil de rezolvat aici este cuantificarea, determinarea
prejudiciului ecologic ca urmare a faptului că, uneori, distrugerile provocate sunt ireversibile
şi incomensurabile pentru mediu şi umanitate, efectele acestora asupra mediului nu se cunosc
datorită cauzelor şi condiţiilor complexe care au contribuit la crearea prejudiciului, precum şi
imposibilităţii de a evalua ştiinţific şi a cuantifica efectele fenomenului în timp.
O altă particularitate a răspunderii în dreptul mediului se evidenţiază în cazul condiţiei
existenţei vinovăţiei în săvârşirea faptei. Normele de dreptul mediului oscilează aici între
răspunderea subiectivă şi cea obiectivă, observându-se şi la nivel internaţional o preferinţă
pentru aceasta din urmă, în speranţa că simplificarea atragerii răspunderii va responsabiliza
mai mult potenţialii vinovaţi.
Cu alte cuvinte, indiferent de existenţa sau nu a vinovăţiei (culpă), autorul faptei va
răspunde pentru încălcarea normelor de mediu (cazul prejudiciilor de mediu cauzate de nave
şi aeronave sau rezultate din desfăşurarea activităţilor nucleare).
Doctrina şi practica judiciară au fundamentat instituirea răspunderii obiective avînd la
bază principiul bunei vecinătăţi, principiul riscului şi principiul garanţiei. Astfel, poluarea
transfrontalieră peste limitele admise constituie o tulburare de vecinătate şi este lăsată la
aprecierea magistraţilor, indiferent de existenţa sau nu a culpei autorului. Orice activitate
comportă un anumit risc care trebuie asumat, indiferent de situaţie, iar interesul social general
trebuie protejat prin atragerea răspunderii celor care creează anumite inconveniente privind
mediul.
Dreptul civil român agreează fundamentarea răspunderii obiective pe ideea de risc de
activitate, teoria aplicată fiind teoria riscului.

89
8.3. Formele răspunderii în dreptul mediului

Având în vedere particularităţile mai sus menţionate, teoria şi practica judiciară

încearcă să fundamenteze o formă de răspundere specifică dreptului mediului numită
răspundere ecologică.
Cu toate acestea, în dreptul mediului apar formele răspunderii juridice de natură
civilă, disciplinară, administrativ-contravenţională şi penală.
Răspunderea disciplinară, deşi fără legătură directă cu dreptul mediului, intervine
atunci când angajatul se face vinovat de săvârşirea sau omisiunea de a săvârşi unele fapte care
sunt reglementate de dreptul mediului şi care au produs o pagubă ecologică. Evident, fapta
angajatului poate atrage în acelaşi timp şi răspunderea contravenţională sau penală a acestuia,
răspunderea disciplinară coexistând cu oricare dintre cele două forme, în funcţie de natura
normelor încălcate.
Răspunderea administrativ-contravenţională este antrenată ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite cu un grad de pericol social redus, dar care au drept rezultat o pagubă de natură
ecologică.
Caracterul administrativ al normelor de mediu permite folosirea eficientă a acestei
forme de răspundere. Unul dintre instrumentele care servesc la detectarea ilicitului
contravenţional este autorizaţia de mediu cerută, potrivit legii, pentru desfăşurarea anumitor
activităţi. Nerespectarea condiţiilor impuse de lege atrage răspunderea administrativ-
contravenţională. Sancţiunele cele mai des întâlnite sunt avertismentul scris și amenda,
diferenţiată în cuantum pentru persoane fizice şi pentru cele juridice.
De exemplu, articolul 96 din O.U.G. nr. 195/2005 instituie contravenții precum:
nerespectarea obligaţiei de a asigura prin sisteme proprii supravegherea mediului în condiţiile
autorizaţiei date, nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor menajere, industriale şi
agricole numai pe suprafeţele special amenajate, nerespectarea obligaţiei de refacere a
cadrului natural în zonele de depozitare a deşeurilor, folosirea îngrăşămintelor chimice sau a
pesticidelor în zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt instituite măsuri speciale de
protecţie etc.
Răspunderea penală intervine atunci când, potrivit reglementărilor de mediu, avem de
a face cu săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere factorilor de mediu, sănătăţii şi

90
securităţii populaţiei, animalelor sau plantelor. Astfel, uneori existenţa unui prejudiciu, a
vinovăţiei şi a unui anumit grad ridicat de pericol social determină angajarea răspunderii
penale.
Cu toate acestea, în cazul răspunderii penale angajate pentru nerespectarea normelor
de protecţie a mediului se remarcă „un transfer obiectiv-subiectiv” determinat de natura
infracţiunii de poluare. Periculozitatea socială a autorului faptei este mai puţin importantă în
comparaţie cu periculozitatea socială a activităţii pe care o desfăşoară. De obicei, infracţiunile
care aduc atingere mediului sunt săvârşite de persoane cu un anumit statut social, sancţiunile
adecvate fiind amenzile ridicate, închiderea întreprinderii, interzicerea desfăşurării unei
anumite activităţi, publicarea hotărârii de condamnare etc.
Caracterul obiectiv imprimat răspunderii penale în dreptul mediului provine din faptul
că anumite activităţi se desfăşoară la limita critică a poluării şi a pericolului pentru sănătatea
populaţiei. Astfel, celor care desfăşoară aceste activităţi li se cere mai mult decât prudenţa
normală, înlesnind incriminarea şi pentru cea mai mică abatere de la lege. În consecinţă,
instanţa va trebui să aprecieze mai întâi dacă activitatea în sine este sau nu una periculoasă, cu
efecte uneori imposibil de controlat şi apoi să analizeze comportamentul inculpaţilor.
Actualul Cod penal cuprinde mai multe infracțiuni din această categorie precum:
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive (art. 345),
răspândirea bolilor la animale sau plante (art. 355), infectarea apei (art. 356), traficul de
produse sau substanțe toxice (art. 359).
De asemenea, O.U.G. nr. 195/2005 stabilește în art.98 ca fiind infracțiuni specifice
dreptului mediului mai multe fapte dintre care enumerăm cu titlu de exemplu: arderea
miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile
supuse refacerii ecologice, poluarea prin evacuarea, în atmosferă sau pe sol, a unor deșeuri ori
substanțe periculoase, continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau a
autorizației, respectiv a autorizației integrate de mediu, importul și exportul unor substanțe și
preparate periculoase interzise sau restricționate, omisiunea de a raporta imediat despre orice
accident major de către persoane ce au în atribuții această obligație etc.
Răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate mediului nu este reglementată prin
norme speciale. Potrivit legii române, această formă de răspundere se angajează în condiţiile
reglementărilor Codului civil. Astfel, răspunderea civilă delictuală este directă (pentru fapta
proprie) sau indirectă (pentru fapta altuia).

91
 În dreptul mediului, răspunderea civilă delictuală se extinde peste limitele faptei
proprii, reţinându-se culpa autorului (pentru pagubele cauzate de vânat, în cazul poluării
transfrontaliere).
Există şi situaţii în dreptul internaţional al mediului în care se acceptă răspunderea
obiectivă pentru risc: prejudiciul cauzat de activităţi nucleare, poluarea cu hidrocarburi a
apelor marine, pagube produse de obiectele spaţiale, poluarea transfrontalieră cu deşeuri etc.
De asemenea, şi în dreptul intern se acceptă angajarea răspunderii civile obiective,
bazată pe ideea de risc, ca urmare a naturii prejudiciului, imposibilitatea sau dificultatea
reparării lui, urgenţa cu care aceasta trebuie realizată, dificultatea stabilirii cuantumului
daunei, repercusiunile pe termen lung ale prejudiciului creat.
Forţa majoră poate fi reţinută ca o situaţie de înlăturare a răspunderii încălcării
normelor de mediu, însă nu fără excepţii.
Legiuitorul român a adoptat forma răspunderii obiective pentru daune ecologice, iar în
cazul pluralităţii de autori aceasta va fi solidară (O.U.G. nr. 195/2005, art. 95).
Răspunderea ecologică trebuie considerată forma specifică de răspundere juridică în
cazul încălcării normelor de protecţie şi conservare a mediului, chiar dacă se apelează şi la
celelalte forme de răspundere reglementate de lege.
Particularităţile dreptului mediului impun în timp consacrarea teoretică şi practică a
răspunderii ecologice. Unul dintre argumentele principale este acela că dreptul mediului
încearcă să îmbine dezvoltarea economică şi socială a societăţii şi să evite consecinţelor
acesteia asupra mediului ambiant. Astfel, situaţia conflictuală dintre poluator şi victimă nu
este tranşată prin încetarea activităţii poluante şi repararea prejudiciului. Activitatea poluantă
va continua să se desfăşoare, fiind luate anumite măsuri corective în vederea respectării
pragului critic, iar prejudiciul va fi reparat prin echivalent bănesc (Durac, 2004, p. 25).
Ca soluţie prezentă şi viitoare, recurgerea la fonduri de asigurări şi la fonduri speciale
de indemnizare provenite din plata redevenţelor pentru poluare aduce garanţia reparării
prejudiciului creat mediului sau persoanei în condiţiile în care autorul faptei a desfăşurat o
activitate licită şi utilă, iar interzicerea desfăşurării acesteia ar avea consecinţe sociale şi
economice cu mult mai costisitoare decît prejudiciul creat, fapta săvârşită survenind în
condiţii de legalitate.
Evident, fondurile de asigurări şi îndemnizaţii nu trebuie să devină o soluţie comodă
pentru poluatori, ci, din contră, un stimulent pentru reducerea daunelor provocate mediului,
internalizând costurile generate de activităţile prejudiciabile.

92
 Renunţarea la ideea de vinovăţie şi apariţia unor instrumente şi mecanisme noi de
reparare a prejudiciului ecologic, caracterizează tendinţa evoluţiei normelor de dreptul
mediului, asigurând un compromis fragil, dar sperăm durabil, între om şi natură.

93
Bibliografie

Cărţi şi tratate:

1. Anghel, D., Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului : privire specială

asupra răspunderii, Bucureşti: Universul Juridic, 2010.
2. Bădescu, V.S., Dreptul mediului: sisteme de management de mediu, Bucureşti: C.H.
Beck, 2011.
3. Birnie, P. şi Boyle, A., International Law and the Environment, New York: Oxford
University Press, 2002.
4. Buleandră, M., Elemente de standardizare şi legislaţia mediului, Bucureşti: Editura
Univ. Bucureşti, 2010.
5. Cobzaru, A., Dreptul mediului, Iaşi: Sedcom Libris, 2007.
6. Constantin E., Reglementări europene privind regimul infracţiunilor ce afectează
mediul înconjurător, Sibiu: Psihomedia, 2009.
7. Danklefsen, N., Transportul maritim: reglementări privind traficul şi securitatea,
iulie 2011, [Online] la adresa
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_4.6.9.pdf, accesat la data de 28 martie
2012.
8. Dogaru, L., Dreptul mediului: curs universitar, Târgu-Mureş: Editura Univ. Petru
Maior, 2008.
9. Durac, Gh. şi Bouriaud, L., Dreptul mediului. Răspunderea juridică pentru daune
ecologice, Iaşi: Junimea, 2004.
10. Duşcă, A.I., Hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia mediului,
Bucureşti: Universul juridic, 2010.
11. Duşcă, A.I., Dreptul mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
12. Duţu, M., Dreptul mediului, Bucureşti: C.H. Beck, 2010.
13. Duţu, M., Dicţionar de drept al mediului, Bucureşti: Editura Economică, 2000.
14. Ene, C., Dreptul mediului. Noţiuni, Bucureşti: C.H. Beck, 2011.
15. Guruswamy, L.D., International Environmental Law in a Nutshell, St. Paul MN:
Thomson West, 2003.
16. Ionescu, R., Dreptul mediului: note de curs, Craiova: Scrisul Românesc, 2010.
17. Ioniţă G. I., Dreptul protecţiei mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2010.
18. Kiss, A., şi Beurier, JP., Droit international de l’environnement, Paris: Pedone, 2000.
19. Louka, E., International Environmental Law. Fairness, Effectiveness and World
Order, New York: Cambridge University Press, 2006.
20. Lupan, E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Bucureşti: C.H. Beck, 2009.
21. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2008.
22. Mazilu, D., Dreptul comunitar al mediului, Bucureşti: Lumina Lex, 2006.
23. Mihăiescu, T. şi col., „Dificultăţi în implementare Directivei nitraţilor în România”,
2010, ProEnvironment 3, pp.608-612, [Online] la adresa
http://proenvironment.ro/promediu/article/viewFile/5574/5193, accesat la data de 19
aprilie 2012.
24. Morand-Deviller, J., Droit de l’environnment, Paris: ESTEM, 1996.
25. Oprea, R., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 2008.
26. Ost, F., L’écologie à l’épreuve du droit, Paris: La Découverte, 2003.
27. Panjwani, R., Wildlife Law. A Global Perspective, Chicago: ABA, 2008.

94
28. Petrescu-Mag R. M., Aspecte teoretice şi practice privind protecţia mediului prin
intermediul normelor de drept internaţional, Cluj-Napoca: Maga, 2009.
29. Petrescu-Mag R. M., Politici, instituţii şi legislaţie pentru mediu, Cluj-Napoca:
Academic Pres, 2008.
30. Romiţan, C. R., Dicţionar de dreptul mediului, Bucureşti: All Beck, 2004.
31. Stătescu, C. şi Bîrsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti: All,
1997.
32. Suian, P., Dreptul european al mediului, Cluj-Napoca: Risoprint, 2008.
33. Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile: curs universitar, Bucureşti:
Universul Juridic, 2009.
34. Ţarcă, Ş., Tratat de dreptul mediului: curs universitar, Bucureşti: Lumina Lex, 2010.
35. Zaharia, C., Legislaţia pentru protecţia mediului, Iaşi: Univ. „Al.I. Cuza”, 2003.
36. Directiva 2010/75/EC privind emisiile industriale (prevenirea şi controlul integrat al
poluării), OJ L 334, 17.12.2010.
37. Directiva 2000/60/EC privind stabilirea unui cadru de acţiune comunitar în domeniul
politicii apei, OJ L 327, 22.12. 2000.
38. Directiva 91/676/EC privind protecţia apelor împotriva nitraţilor proveniţi din surse
agricole, OJ L 375, 31.12 1991.
39. Directiva 91/61/EC referitoare la prevenirea şi reducerea completă a poluării,
versiunea consolidată, OJ L 275, 29.01.2008.
40. Directiva 75/440/EC privind condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă prevăzute
pentru obţinerea apei potabile.
41. Directiva 98/83/EC privind calitatea apei prevăzută pentru consumul uman, OJ L
330, 5.12.1998.
42. Directiva 91/271/EC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti, OJ L 135, 30.05.1991.
43. Directiva Consiliului European 92/43/EC privind conservarea habitatelor naturale
ale faunei şi florei sălbatice, OJ L 206, 22.07.1992.
44. Directiva Consiliului 91/156/CE privind modificarea Directivei 75/442/CE privind
deşeurile, OJ L78, 26.03.1991.
45. Directiva Consiliului 91/689/CE privind deşeurile periculoase, OJ L 377,
31.12.1991.
46. Directiva Consiliului 94/31/CE privind modificarea Directivei 91/689/CE privind
deşeurile periculoase, OJ L 168, 2.07.1994.
47. Directiva 2000/76/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind incinerarea
deşeurilor, OJ L 332, 28.12.2000.
48. Directiva 1999/31/EC privind depozitarea deşeurilor, OJ L 182, 16.07.1999.
49. Regulamentul (EC) nr. 338/1997 privind protecţia speciilor faunei şi florei sălbatice
prin controlul comerţului cu acestea, OJ L 61, 3.03.1997.
50. Regulamentul (EC) nr. 349/2003 privind suspendarea introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice, OJ L 51, 26.02.2003.
51. Regulamentul (EC) nr. 1037/2007 de suspendare a introducerii în Comunitate a
exemplarelor din anumite specii de faună şi floră sălbatice, OJ L 238, 11.09. 2007.
52. Hotărîrea Consiliului European privind reînnoirea planului de acţiune comunitar în
domeniul reziduurilor radioactive, OJ C 158, 25.06.1992.
53. Protocolul pentru stoparea acidifierii, eutrofizării şi ozonului de suprafaţă, OJ L
179/3, 17.07.2003.
54. Convenţia cadru a ONU privind schimbarea climaterică, 31 I.L.M. 849, 29.05.1992.

95
55. Convenţia asupra poluării transfrontaliere a aerului pe distanţe lungi, 18 ILM 1442,
1979, [Online] la adresa http://www.unece.org/env/lrtap/lrtap_h1.htm, accesat la data
de 10 februarie 2012.
56. Convenţia cadru a ONU privind dreptul mării, adoptată în 10 decembrie 1982 şi
republicată în 21 ILM 1261.
57. Convenţia ONU asupra prevenirii poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a
altor materii, 1972, 1046 UNTS 120.
58. Convenţia internaţională privind intervenţia pe mare în cazurile de poluare cu petrol,
1969, 9 ILM 25.
59. Convenţia ONU privind pregătirea, acţionarea şi cooperarea în situaţia poluării cu
petrol, 1991, 30 ILM 735.
60. Convenţia pentru protecţia mediului marin a Atlanticului de Nord-Est, 1992, 32 ILM
1069.
61. Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, [Online]
la adresa http://www. helcom.fi/Convention.htm, accesat la data de 5 ianuarie 2012.
62. Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, ratificată de către
Parlamentul României prin Legea nr. 98/1992, publicată în M.Of. nr. 242 din 29.
09.1992.
63. Convenţia internaţională privind diversitatea biologică, 31 ILM 822, 1992.
64. Convenţia ONU privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de plante şi
animale sălbatice ameninţate cu dispariţia, 1973, 12 ILM 1085.
65. Convenţia ONU privind patrimoniul mondial cultural şi natural, 1972, 11 ILM 1358.
66. Non-Legally Binding Authoritative Statement of Principles for a Global Consensus on
the Management, Conservation and Sustainable Development of All Types of Forests,
1992, A/CONE151/26, vol. III, 31 ILM 881.
67. International Tropical Timber Agreement, 1983, 33 ILM 1014, 1994.
68. Convention on Wetlands of International Importance, 1971, 996 UNTS 245.
69. Convention on the Migratory Species of Wild Animals, 1979, 19 ILM 15.
70. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa,
1979, ETS 104 republicată în IV ECA 181, 1993.
71. Convenţia internaţională asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi a
deşeurilor radioactive, ratificată de Parlamentul României prin Legea 105/1999
publicată în M.Of. nr. 283 din 21.06.1999.
72. Protocolul privind finanţarea pe termen lung a Programului de cooperare pentru
monitorizarea şi evaluarea transmiterii pe distanţe lungi a poluanţilor aerieni în
Europa, 1984, 24 ILM 484, [Online] la adresa
http://www.unece.org/env/lrtap/emep_h1.htm, accesat la data de 30 martie 2012.
73. Convenţia Consiliului Europei privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate
de activităţi periculoase pentru mediu (1993).
74. Convenţia europeană pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, publicată în M.Of. nr. 224 din
22.05.2000.
75. European Landscape Convention, 19.07.2000, ETS nr. 176.
76. Basel Convention on the Control on Transboundary Movements of Hazardous Wastes
and their Disposal, 1989, 28 ILM 649.
77. Legea nr. 107/1996 privind apele române, publicată în M.Of. nr. 244 din 8.10.1996.
78. Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M.Of. nr. 1 din 5.01.1998.
79. Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, publicată în M.Of. nr. 369 din
28.03.2004.

96
80. Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie, publicată în M.Of. nr.
338 din 21.10.2002.
81. Legea zootehniei, nr. 72/2002, publicată în M.Of. nr. 72 din 31.01.2002.
82. Legea nr. 37/2006 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi
carantină fitosanitară, publicată în M.Of. nr. 200 din 3.03.2006.
83. Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea
calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea
soiurilor de plante, publicată în M.Of. nr. 343 din 23.05.2002.
84. Legea 47/2006 privind vînătoarea şi protecţia fondului cinegetic, publicată în M.Of.
nr. 944 din 22.11.2006.
85. Legea nr. 191/2002 privind grădinile zoologice şi acvariile publice, publicată în
M.Of. nr. 271 din 23.04.2002.
86. Legea nr. 349/2007 privind reorganizarea cadrului instituţional în domeniul
managementului substanţelor chimice, publicată în M.Of. nr. 840 din 7.12.2007.
87. Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare,
modificată şi republicată în M.Of. nr. 552 din 27.06.2006.
88. Codul silvic, publicat în M.Of. nr. 238 din 27.03.2008.
89. O.G. nr. 37/2002 pentru protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte
scopuri experimentale, aprobată prin Legea nr. 471/2002 şi publicată în M.Of. nr. 95
din 2.02.2002.
90. O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor, publicată în M.Of. nr. 943 din 31.01.2004.
91. O.U.G. nr. 202/18.12.2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată
în M.Of. nr. 965 din 28.12. 2002.
92. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of. nr. 1196 din
30.12.2005, aprobată prin Legea nr. 256/2006, M.Of. nr. 586 din 6.07.2006.
93. O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, publicată în M.Of. nr. 633 din
6.12.2000.
94. O.U.G. nr. 12/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind
transpunerea acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului, publicată în
M.Of. nr. 153 din 2.02.2007.
95. O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, aprobată prin Legea nr. 655/2001
publicată în M.Of. 773 din 4.12.2001.
96. O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată prin
Legea nr. 84/2006 publicată în M.Of. 327 din 11.03.2006.
97. O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în M.Of. nr. 442 din 29.09.2007.
98. O.U.G. nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, publicată în
M.Of. nr. 939 din 20.10.2005.
99. O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, publicată în M.Of. 180 din
10.03.2008.
100. O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, publicată în M.Of. nr. 593 din
22.11.2000.
101. O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, publicată în M.Of. nr. 283 din
22.09.2000.
102. O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile,
republicată în M.Of. nr. 104 din 7.02.2001.

97
103. H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată în M.Of. nr. 554 din
27.06.2006.
104. Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului, [Online] la adresa
http://www.anpm.ro/planul_national_de_actiune_pentru_protectia_mediului-529,
accesat la data de 3 martie 2012.
105. Planul strategic de acţiune pentru reabilitarea şi protecţia Mării Negre
împotriva poluării, [Online] la adresa
http://www.mmediu.ro/gospodarirea_apelor/zona_costiera/plan_strategic.htm. accesat
la data de 7 ianuarie 2012.

98