Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

Instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta ONU1
şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului2.
Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale
omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate ş.a.);
drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală,etc.); drepturi civile (dreptul la egală
ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a.); drepturi politice
( dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi ales etc.).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului,
determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de evoluţia
relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace, dreptul la viaţă,
dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Reuniunile internaţionale organizate sub egida UNESCO au condus treptat, la
formarea conceptului de „drepturi ale popoarelor”. După Conferinţa Organizaţiei Unităţii
Africane din 1981, care a adoptat la nivel regional, Carta Africană a drepturilor omului şi ale
popoarelor, Conferinţa generală UNESCO din 1983 a adoptat, la nivel internaţional, o
rezoluţie privind drepturile omului şi drepturile popoarelor.
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi
culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile de
solidaritate şi responsabilitate comună.

Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al omului la un

mediu sănătos şi echilibrat

Conferinţa ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu al

Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia societăţii de a conserva,
apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Ulterior, art. 24 din Carta
Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede că „toate popoarele au dreptul la un
mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998, privind
drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului care a
recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un
mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de
a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).
În ceea ce priveşte dreptul comunitar, Tratatul de la Maastricht (1995) stipulând că
„Uniunea recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale, comune
ale statelor membre, precum şi din principiile generale ale dreptului comunitar”, a recunoscut
şi încorporat, pe cale de trimitere indirectă, dreptul fundamental la mediu, în cadrul
drepturilor omului recunoscute şi garantate la nivelul ordinii jurisdicţionale comunitare.
Pentru definirea expresiei de „mediu sănătos şi echilibrat”, la nivel internaţional,
Declaraţia de la Stockholm din 1972, pomeneşte despre un „mediu a cărui calitate să-i permită
omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
1
Semnată la 26 iunie 1945.
2
Proclamată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.
 În legătură cu cei doi termeni: „echilibrat” şi „sănătos” luaţi separat în contextul
noţiunii dreptului fundamental luat în discuţie, doctrina a arătat că au semnificaţii
fundamentale. Astfel, termenul de „sănătos” se referă la un mediu nepoluat, propice
dezvoltării fizice şi intelectuale a omului. Cuvântul „echilibrat” indică dimensiunea naturală,
care se referă la un mediu ecologic raţional.
Precizări importante cu privire la conţinutul şi garantarea dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos au fost aduse şi în Proiectul de Declaraţie internaţională a
drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva, 1994.
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu:
dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul,
sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;
dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;
dreptul la un mediu de muncă sănătos;
dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu
sănătos;
dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor în mediu, cu excepţia
cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, în condiţii legale, de a obţine reparaţiile
adecvate;
dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;
dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;
dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.
Dreptul la un mediu sănătos presupune, în acelaşi timp, şi îndeplinirea unor obligaţii
referitoare la protecţia mediului. Este prevăzută astfel, obligaţia generală a statelor care
trebuie să ia măsuri legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru implementarea
dreptului la un mediu sănătos. Aceste măsuri trebuie să aibă ca scop, prevenirea degradării
mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor
naturale. Între aceste măsuri, un loc important îl ocupă autorizarea prealabilă a activităţilor cu
impact asupra mediului, participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu,
stabilirea de proceduri administrative şi judiciare pentru prejudiciile de mediu ş.a.
De asemenea, un loc important îl ocupă cooperarea internaţională şi creşterea rolului
organizaţiilor internaţionale.
În conţinutul acestui drept, surprindem o dimensiune individuală, care implică dreptul
fiecărui individ la: prevenirea poluării; încetarea activităţii care are drept efect o poluare
nocivă; repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări şi o dimensiune colectivă, care
implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării
mediului natural, la nivel regional şi internaţional.
Ca finalitate a dreptului internaţional, dreptul la cooperare presupune concentrarea
eforturilor tuturor statelor în scopul menţinerii păcii, promovării dezvoltării, protejării calităţii
mediului, ca şi în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale.
Garantarea asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,
presupune:
dreptul la informaţia de mediu;
dreptul de a participa la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu:
dreptul de asociere în scopul protecţiei mediului;
dreptul la repararea prejudiciilor de mediu.
Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor
divergenţe doctrinare, deşi o serie de state (printre care şi România), fie că au trecut peste
aceste divergenţe creând sisteme normative de protejare a mediului, fie au consimţit doar
faptul că acest drept are o recunoaştere juridică statală.
 În literatura străină privitoare la problemele protecţiei mediului s-a pus întrebarea cine
este titularul dreptului la un mediu sănătos, cu alte cuvinte, „dacă putem vorbi de un drept al
individului” ori de „un drept al naturii”.
Adepţii tezei „finalităţii umane” au susţinut că dreptul la un mediu nu poate aparţine
decât individului, omul fiind unicul beneficiar al acestui drept. Alţi autori au susţinut că natura
(care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită.
Sub aspect juridic, este indiscutabil faptul că numai omul poate fi titularul dreptului la
un mediu sănătos. Recunoaşterea pentru om a acestei calităţi, nu afectează negativ natura:
omul fiind o parte din ea, ocrotind natura se ocroteşte şi pe sine însuşi.
În doctrină se consideră fără reţineri că există „un drept de mediu”, dar nu ca un drept
subiectiv individual, ci ca un „drept de solidaritate”, aşa cum este de exemplu, „dreptul la
dezvoltare”, ca un drept colectiv. Alţi autori, îl consideră fie un drept individual, fie un drept
colectiv, cu condiţia ca exercitarea lui să fie posibilă de către o singură persoană.

Consacrarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos în legislaţia

română

Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, consacră dreptul fundamental
„al oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”(art. 35). Din formularea
textului se desprinde uşor concluzia că acest drept este recunoscut atât persoanelor fizice,
luate individual, cât şi persoanelor juridice pentru că şi acestea din urmă beneficiază de
aceleaşi garanţii legale, în exerciţiul acestui drept. Mai mult decât atât, titularii acestui drept
nu sunt numai cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de drept.
Pentru realizarea acestui drept, statul are obligaţia să asigure cadrul legislativ necesar.
În acest scop, sunt prevăzute şi garantate o serie de drepturi fundamentale ca: dreptul la viaţă
şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la informaţie, dreptul la
asociere ş.a., precum şi obligaţia statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” [art. 135 lit. e)].
În afara obligaţiilor de ordin legislativ, impuse prin chiar textul constituţional, statul
trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind faptul că
problemele mediului înconjurător fac obiectul nu numai al colaborărilor în plan ştiinţific dar
mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar
dacă acestea din urmă, nu prevăd întotdeauna obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de
nerespectare.
Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă, asigurarea
dreptului la un mediu sănătos.
În spiritul reglementărilor constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în
art. 5 că „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic,” garantând în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu,
indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
 Dreptul la un mediu sănătos are un conţinut normativ complex, fiind în acelaşi timp,
atât un drept subiectiv, cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual de drept. În acest sens,
legea prevede că „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
În legătură cu exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti, în cazul în care un anumit component al mediului este pus în pericol sau când
se cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei poluări, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, recunoaşte calitatea procesuală activă
oricărei persoane fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia
mediului în vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.
Ştiut fiind faptul, că introducerea acţiunii în justiţie este legată de dreptul subiectiv al
titularului a cărui atingere s-a adus, în cazul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, pornind de la consacrarea expresă în lege a principiului după care „protecţia şi
conservarea mediului reprezintă un interes public major”, considerăm că acţiunea în justiţie ar
putea fi intentă nu numai de persoana lezată în exercitarea acestui drept, ci şi de orice
persoană din teritoriul afectat de o poluare sau care constată acest fenomen şi poate să-i
aprecieze urmările negative.
În acest scop, pentru a soluţiona o cauză, instanţa de judecată trebuie să fie investită de
către titularul dreptului subiectiv încălcat sau care are interes în legătură cu dreptul a cărui
atingere s-a adus prin poluare.
Potrivit reglementărilor în vigoare însă, se pot intenta acţiuni pentru poluarea mediului
numai de către acele persoane care au suferit, direct sau indirect, un prejudiciu sau dacă
bunurile lor sunt supuse din această cauză, unui prejudiciu.
Se constată astfel, că normele de procedură civilă nu asigură, în prezent, posibilitatea
intervenirii operative pentru a ne apăra împotriva efectelor negative produse de o poluare,
impunându-se adaptarea lor şi acestor cerinţe.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă acţiunea în justiţie poate fi intentată şi
de către autorităţile publice locale, cu personalitate juridică, care gestionează interesele
colectivităţilor pe care le reprezintă, gestionare care face parte din autonomia locală. S-a
arătat, pe bună dreptate, că această activitate înglobează şi pe cea referitoare la administrarea
patrimoniului localităţilor „în care se include şi cea mai mare parte a mediului natural şi
artificial, atât din domeniul public, cât şi din domeniul privat” şi presupune asigurarea
nevoilor colective la un mediu sănătos şi ca urmare, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de
mediu.
În concluzie, s-ar putea recunoaşte autorităţilor administraţiei publice locale cu
personalitate juridică, calitatea procesuală activă, indiferent cine a suferit prejudiciul, dar
numai în cazul în care persoanele fizice sau organizaţiile neguvernamentale nu-şi exercită
acest drept, în vederea protecţiei mediului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât legea consacră
expres obligaţia autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale de a asigura protecţia
mediului.
Considerăm, de asemenea, că într-o viitoare reglementare, s-ar putea recunoaşte
exercitarea acestui drept şi de către avocatul poporului-specializat pe probleme de mediu. O
astfel de reglementare ar da consistenţă principiului participării publicului la activităţile de
mediu, contribuind la conştientizarea activităţilor preventive în combaterea degradării
mediului şi la educarea publicului, pe de o parte, şi la creşterea responsabilităţii organelor
statului în rezolvarea unor probleme administrative şi sociale care constituie sau pot constitui
cauze ale degradării mediului (de exemplu, salubrizarea zonelor verzi din localităţi, a străzilor
şi locuinţelor, aspecte ale protecţiei consumatorilor, depozitarea şi neutralizarea deşeurilor de
tot felul etc.).
Obiectul acţiunii civile pentru protecţia mediului poate consta în constatarea
încălcării dreptului la un mediu sănătos; prevenirea producerii unui prejudiciu prin oprirea
activităţii periculoase; repararea prejudiciului cauzat prin poluare; dispunerea unor măsuri de
refacere şi conservare a mediului etc.
Cât priveşte temeiul acţiunii în justiţie, acesta îl constituie, pe lângă prevederile
constituţionale, Legea protecţiei mediului, precum şi legile sectoriale care o completează.