Studenta: ROMAN ALEXANDRA RAMONA

Universitatea de Vest “VASILE GOLDIS”

Specializarea: Drept
Anul III ,ZI, Sem. II
 1. NOŢIUNEA DE MEDIU

Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de

Michel Prieur, cunoaşte nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai
mult sau mai puţin diferite în numeroasele medii ale societăţii umane.

“Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale

componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de
protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în
continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care defineşte
calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi
activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune,
de altfel, înainte de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia
Italiană).

O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind

răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru
mediu, redactată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la Lugano la
21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2 la punctul 10
menţionează:
“Mediul cuprinde:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul,
fauna şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun moştenirea culturală; şi
- aspectele caracteristice ale peisajului”.

Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare

ale Convenţiei este, în opinia noastră, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi,
economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una dintre cele mai elaborate şi
complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte cunoaştem, un
asemenea demers.
Oricum, noţiunea de “mediu” este considerată a cuprinde “ansamblul
de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.

2. DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor

juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind
atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul
folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale –
naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi
dezvoltarea lor durabilă.

3. PRINCIPII CE GUVERNEAZA DREPTUL MEDIULUI

Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea

normelor tehnice care uneori ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului.
Dezvoltarea principiilor dreptului mediului în acte normative (interne şi
internaţionale) şi mai ale în doctrină este criticabilă deoarece sunt prea
generale şi au un conţinut prea complex, ceea ce a determinat dificultăţi în
aplicarea lor practică.
De asemenea, în multe situaţii ele sunt numai enunţate în cuprinsul
actelor normative fără a li se determina conţinutul ca de exemplu în Legea
română de protecţie a mediului nr. 137/1995.
De multe ori, mai ales în dreptul internaţional al mediului, statele fac
doar trimitere la acestea fără ca să adopte reguli concrete de protecţie. În
fine, conţinutul principiilor dreptului mediului este determinat în mod diferit
în doctrină de diverşi autori trecându-se obstacole în calea aplicării lor.

3.1. Clasificare

Pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind
următoarele:
a) Principii interne şi principii internaţionale. Unele principii au
deopotrivă caracter intern şi internaţional.
b) Principii de bază şi principii decizionale (care au un rol
esenţial în decizia de mediu) existând intre aceste două categorii strânse
legături. De exemplu, principiul „poluatorul plăteşte” este şi principiu de
bază, influenţând domeniul răspunderii juridice civile pentru mediu şi
decizional.
c) Principii tradiţionale considerate deja clasice în materie, ca de
exemplu „poluatorul plăteşte” şi principii noi afirmate în general după anul
1980 şi consolidate în Declaraţia de la Rio cum sunt: principiul precauţiei,
principiul dezvoltării durabile şi principiul participării publicului.
d) Principii afirmate în mod expres în Legea protecţiei mediului.
e) Principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi
principii speciale care se aplică numai într-un anumit domeniu, de
exemplu principiul proximităţii care este specific regimului juridic deşeurilor.
 Legea cadru în materie, Legea nr. 137/1995 a consacrat protecţia
mediului drept „obiectiv de interes public major”, iar la baza reglementării
sale a pus „principiile şi elementele strategice care duc la dezvoltarea
durabilă a societăţii”. În spiritul legii cea mai adecvată formulare ar fi aceea
de „principiu de bază”. Legea-cadru enumeră principiile de bază: principiul
precauţiei în luarea deciziilor (art. 3 lit. a); principiul prevenirii riscurilor
ecologice şi a producerii daunelor (art. 3 lit. b); principiul conservării
biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural (art.
3 lit. c), principiul „poluatorul plăteşte”.

3.2. Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător

constituie un obiectiv de interes public major.

Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte pe

termen lung în toate compartimentele sistemului social, uman. Această
activitate deosebit de complexă se desfăşoară după o concepţie unitară la
nivel local şi naţional şi constituie o prioritate în cadrul activităţii de
restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de
piaţă şi coloana vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în
viitor.

3.3. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor

Este consacrat în art. 3 lit. c din Legea nr. 137/1995. El mai este
formulat direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi
internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea riscurilor
constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei
activităţi. Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii
consecinţelor dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea efectelor
dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a avut loc.
Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia profilactică a mediului
şi operează practic în două trepte. Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga
activitate de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor dreptului
mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă
când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe
rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi /
sau autorizaţiilor de mediu.
În această privinţă, în art. 9 alin. ultim din Legea protecţiei mediului
139/1995 se prevede: Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul
în care nici o variantă de proiect sau program pentru confirmare nu prevede
eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele şi la
reglementările în vigoare.

3.4. Principiul precauţiei

 Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru
protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale care desfăşoară activitate în legătură cu protecţia mediului este
formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea acestui principiu
se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care
desfăşoară activitate economico-socială cu impact asupra mediului,
indiferent de stadiul elaborării acordului sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia, ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol
posibil în legătură cu mediul şi îndeamnă la acţiune cu băgare de seamă
pentru a preveni, poluarea fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii
poluării. Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror decizii în
domeniul protecţiei mediului pate duce la adoptarea de măsuri cu
excluderea oricărui risc de poluare.

3.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural apare formulat în diverse norme ale dreptului mediului
în conformitate cu cerinţa formulată la lit. c a art. 3 di Legea nr. 137/1995.
Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite
din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice
din care acestea fac parte şi cuprinde diversitatea din interiorul speciilor,
dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între
ecosisteme.
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale
şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o
unitate funcţională.
Biodiversitatea şi ecosistemele sunt specifice unui anumit cadru
biogeografic natural care trebuie conservată prin toate mijloacele ştiinţifice
şi tehnice existente la dispoziţie, inclusiv prin mijloacele juridice prevăzute
de normele dreptului mediului.

3.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul” – adică

persoana care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă
fapta sa este culpabilă sau nu.

Bibliografie
1. Mircea Duţu, Tratat de Drept al mediului, vol. I şi II, editura Economică,
Bucureşti, 2007.

2. Mircea Duţu, Dreptul mediului – Tratat, vol. I, editura Economicã,

Bucureşti, 2004.

3. Ernest Lupan, Dreptul mediului, partea specialã – tratat elementar, vol. II..

4. Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurãtor, editura Şansa SRL,

Bucureşti, 2004.

5. Achim Gheorghe, Legislaţia mediului, editura Omnia, Braşov, 2002.