UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

REGLEMENTAREA DREPTULUI LA UN MEDIU

SĂNĂTOS

PROFESOR:
Conf. Univ. dr. L. Mocanu

STUDENT:
Roșu Florin Adrian
1
 INTRODUCERE

Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental, al fiecărei persoane dintr-un stat.
Acest drept poate fi privit din două dimensiuni: una individuală și una colectiva. Dimensiunea
individuala implică protejarea mediului, asigurarea unui mediu sănătos pentru fiecare individ,
refacerea mediului poluat și alte aspecte ce țin de ordin intern. Dimensiunea colectivă a dreptului
la un mediu sănătos scoate în evidență importanța cooperării între state pentru a putea preveni
poluarea și pentru a proteja mediul. Cea de-a doua dimensiune are un caracter mult mai larg,
punând problema poluării la un cu totul alt nivel, ca o problemă care afectează întreaga omenire,
nu doar un anumit număr de state. Astfel, e important ca toate statele să asigure protecția mediului
la nivel regional și internațional.
Motivarea denumirii de drept fundamental la un mediu sănătos are la bază: argumentul
după care, dreptul fundamental la un mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi
fundamentale (cum ar fi: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la muncă, la
proprietate, etc.); existenţa dispoziţiilor constituţionale privind drepturile omului stipulate în
tratatele internaţionale; existenţa obligaţiilor fundamentale ale statului la refacerea, protejarea şi
menţinerea echilibrului ecologic.
În literatura de specialitate, recunoaşterea unui asemenea drept este aproape unanimă,
deoarece, chiar realităţile economico-sociale şi juridice actuale evidenţiază importanţa majoră a
unui astfel de drept. Considerându-se că protecţia mediului are ca obiectiv principal ocrotirea
vieţii, a integrităţii psihice şi morale a elementului fundamental al ecosistemelor naturale, orice
fiinţă umană este îndreptăţită la asigurarea unui mediu echilibrat şi sănătos, tocmai în virtutea
dreptului său primordial la viaţă, la sănătate şi demnitate. În sprijinul unor astfel de orientări se
invocă şi faptul că, dacă dreptul omului la un mediu înconjurător corespunzător decurge din
interesul comun al umanităţii, atunci, acest interes se reflectă direct în drepturile recunoscute
individului.
Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental, reglementat în Constituția
României, în art. 35 și în alte acte normative. De asemenea, el este reglementat și la nivel european
și internațional. În continuare voi prezenta actele normative care reglementează dreptul
fundamental la un mediu sănătos la nivel intern, cât și internațional.

2
REGLEMENTAREA DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN
DREPTUL INTERN

Pe plan intern, dreptul la un mediu sănătos este reglementat în Constituție și alte acte
normative. După Declarația privind mediul înconjurator elaborată de Conferința O.N.U. de la
Stockholm din 1972, toate constituțiile adoptate sau modificate ulterior conțin dispoziții privitoare
la un mediu sănătos și protejat, inclusiv cea din România.
Inițial, Constituția României adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituție modernă,
nu conținea prevederi referitoare la dreptul mediului. După mai bine de un deceniu, Constituția
revizuită prin referendum consacră, la art. 35, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și
echilibrat ecologic: ,,(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.
Așa cum rezultă din alin. (1) al art. 35 din Constituție, dreptul la un mediu sănătos este
recunoscut oricărei persoane, fapt ce presupune că sub incidența acestui articol cad toate
persoanele care se află pe teritoriul României, neexistând nicio condiție ca aceștia sa fie cetățeni
sau nu ai statului. Astfel, acest articol consacră acest drept atât pentru cetățeni, cât si pentru străini
și apatrizi, nefâcându-se nicio diferență în acest sens. În același alineat, avem noțiunea de ,,mediu
înconjurător sănătos și echilibrat ecologic”. Caracterizarea unui mediu ca find sau nu sănătos și
echilibrat ecologic se face cu ajutorul limitelor stabilite prin legi de către organele legislative ale
statului, limite și praguri maxime admise pentru poluări, care, atunci când sunt depășite, se
presupune că mediul înconjurător nu mai este sănătos.
Din analiza articolului de mai sus, observăm că acesta prezintă două aspecte, și anume
reglementarea unui drept, dar și a unei obligații. În alin. (2) avem obligația statului de a asigura un
cadru legislativ pentru punerea în executare a acestui drept, fapt ce presupune, pe langă adoptarea
si punere în aplicare a normelor în domeniu, și punerea lor în acord cu tratatele și convențiile
internaționale în domeniul mediului înconjurător.
Alin. (3) reglementează obligația generală, a tuturor persoanelor fizice și juridice, de a
proteja și a ameliora mediul înconjurător, fapt ce indică că fiecare persoană este în acelasi timp
titularul dreptului la un mediu sănătos, cât și al unei obligații de a ameliora și proteja mediul
înconjurător. Se naște astfel un raport juridic complex.
O parte din dispozițiile art. 35 din Constituția României sunt reluate și în art. 41 alin. (6)
din Constituție, care stipuleaza că ,, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului”, întărind caracterul de dublă natura a protecției mediului, și anume de drept și
obligație.

3
 Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de țara noastră în procesul
de integrare europeană și ținând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează
principiile care guvernează întreaga activitate de protecție a mediului, a fost adoptat un act
normativ de o deosebită importanță în domeniul dreptului mediului, și anume O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, astfel cum aceasta a fost modificată şi aprobată prin Legea nr.
265/2006, acte normative ce au înlocuit Legea nr. 137/1995. Obiectul ordonanței de urgență
menționată mai sus îl constituie reglementarea protecției mediului, pe baza principiilor și
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.
Art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005 asigură garanțiile dreptului la un mediu sănătos, ele fiind
reprezentate de: accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate
prevăzute de legislația în vigoare; asocierea în organizații pentru protecția mediului; consultarea
în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor
de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor; dreptul de a se adresa, direct
sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau
judecătorești, după caz, în probleme de mediu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Conform art. 6 alin. (1): ,,Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea
autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și
juridice”, idee pe care o găsim și în Constituție. În art. 7, alin. (1) din ordonanță, sunt enumerate
autoritățile cu atribuții în domeniul dreptului mediului și atribuțiile generale ale acestora:
,,Coordonarea, reglementarea și implementarea în domeniul protecției mediului revin autorității
publice centrale pentru protecția mediului, Agenției Naționale pentru Protecția Mediului,
agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului, Administrației Rezervației Biosferei
Delta Dunării, iar controlul respectării măsurilor de protecția mediului se realizează de către
Garda Națională de Mediu, precum și de personalul specializat al autorităților de protecție a
mediului și persoanele împuternicite de autoritatea competentă, conform legislației specifice în
vigoare”.
Printre actele normative care relgementează aspecte de dreptul mediului putem enumera:
O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei; O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice; O.U.G. nr.
244/2000 privind siguranţa barajelor; OUG nr. 78/2000 privind regimul juridic al deşeurilor;
O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării în România;
O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere; H.G. nr. 792/1992; H.G. nr.
457/1994; H.G. nr. 568/1997; H.G. nr. 17/2001; Legea nr. 111/1996, privind desfăşurarea
activităţilor nucleare; Legea nr. 103/1996, privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului; Legea
nr. 192/2001, privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura și altele.

4
REGLEMENTAREA DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN
DREPTUL EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL

Dreptul la mediu a devenit în ultima jumatate de secol un element esențial în contextul

dezvoltării durabile, devenind o componentă marcantă în peisajul juridic odată cu progresul
tehnologic al omenirii.
Comunitatea internațională a decis că acest lucru trebuie tratat în anul 1972, reunindu-se
pentru a forma Stockholm Conference on Human Environment, ulterior considerată drept nașterea
formală a dreptului la mediu.
Conferința a condus la creșterea conștientizării publice privind poluarea din țările
industrializate, lucru nemaiîntâlnit până la acel moment. Acest lucru a fost transpus de majoritatea
statelor dezvoltate prin implementarea prevederilor privind protecția mediului în legea
fundamentală, ori în alte acte normative.
De asemenea, anul 1972 a coincis și cu nașterea teoriei dezvoltării durabile, prin
introducerea Principiului 13 în Declarația de la Stockholm, care stipula faptul că “...statele trebuie
să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că
dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul
propriei populații”.
Acest principiu a fost pus în acțiune unsprezece ani mai târziu, prin înființarea de către
Națiunile Unite a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, ce avea printre scopurile sale
elaborarea de mecanisme necesare dezvoltării durabile.
Anul 1992 a marcat introducerea concretă a principiului de dezvoltare durabilă, prin United
Nations Conference on Environment and Development – UNCED, desfășurată la Rio de Janeiro
cu participarea a 120 de conducători ai statelor lumii. Tema principală a acestui cadru internațional
a fost necesitatea de a integra dezvoltarea economică și protecția mediului în obiectivul de
dezvoltare durabilă, precum și consacrarea dreptului internațional al mediului, aflat încă în faza
incipientă la acea vreme.
Fiind acordul internațional cu cele mai mari ecouri privind protecția mediului, Summitul
de la Rio a general numeroase reacții pozitive din partea statelor în vederea punerii în aplicare a
Agendei 21, manifestate în principal prin înființarea de comisii naționale pentru dezvoltare
durabilă. În ciuda eforturilor depuse, obiectivul Agendei 21, care implica o schimbare radicală a
sistemelor de valori convenționale și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.
Văzută ca o exteriorizare a aplicării Agendei 21 rezultată în urma Conferinței de la Rio,
Convenția O.N.U. privind Combaterea Deșertificării (Paris, 1994) avea să aloce toate resursele
pentru implementarea unui acord global, necesar în contextul “Post-Rio” pentru a beneficia de
inerția produsă în urmă cu doi ani. Printre subiectele de interes major dezbătute s-au aflat:

5
 - acțiunea unită a comunității internaționale pentru combaterea deșertificării și/sau reducerea
efectelor secetei;
- impactul comerțului și aspectele relevante ale relațiilor economice internaționale asupra
capacității țărilor afectate;
- importanța asigurării pentru țările în curs de dezvoltare afectate, în special din Africa, a
mijloacelor eficiente, a resurselor financiare substanțiale, incluzând finanțare nouă și
suplimentară, precum și a accesului la tehnologie;
- contribuția pe care combaterea deșertificării o poate avea pentru realizarea obiectivelor
Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ale Convenției asupra
diversității biologice și ale altor convenții din domeniul mediului.
Summitul de la Johannesburg (Johannesburg, 2002) privind dezvoltarea durabilă, denumit și
“Rio+10” a analizat parcursul obiectivelor propuse prin Agenda 21 și a urmărit de asemenea
întărirea înțelegerii conceptului de dezvoltare durabilă, ce a rezultat în creerea unei noi abordări în
lupta cu sărăcia și poluarea. Mai exact, Reuniunea Rio+10 a plasat dezvoltarea durabilă în centrul
agendei internaționale, lucru previzibil de altfel, dovedindu-se legătura indisolubilă dintre sărăcie,
ecosistem și exploatarea resurselor.
În urma summitului următoarele acte au fost elaborate Declaraţia de la Johannesburg privind
dezvoltarea durabilă (care urmărea responsabilizarea colectivă și consacrarea celor trei elemente
cruciale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului
înconjurător) și Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă (care
își propunea aplicarea de măsuri concrete pe fiecare plan, precum și întărirea cooperării
internaționale pentru armonizarea acestora).
Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă (Rio de Janeiro, 2012), care a marcat
aniversarea a 20 de ani de la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare precum și a
10 ani de la Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă, a avut drept obiectiv obținerea unui
angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în
prezent, precum și problemele întâlnite la punerea în aplicare a prevederilor summiturilor
anterioare.
Astfel, principalele teme abordate au constat în studiul economiei verzi, în contextul
dezvoltării durabile și al eradicării sărăciei, precum și cadrul instituțional pentru dezvoltare
durabilă. Scopul continuității acestor conferințe internaționale a fost atins odată cu acest summit,
prin cristalizarea principiilor de bază necesare progresului în armonie cu natura, dar mai ales a
strategiei pe plan global în lupta împotriva poluării mediului înconjurător.
Nu în ultimul rând, pe fondul încălzirii globale într-un ritm accelerat, O.N.U. a convocat la
data de 31.11.2015 încă odată o adunare a peste 150 de lideri ai statelor, pentru Conferința O.N.U.
privind Schimbările Climatice. Principalul obiectiv al acestei conferințe a fost atingerea unui acord
global pentru limitarea încălzirii globale, fenomen absolut distrugător și ireversibil. Astfel, printre
elementele definitorii ale acestui summit se regăsesc:

6
 - menținerea creșterii temperaturii medii la nivel mondial mult sub 2 °C;
- planuri de acțiune naționale privind reducerea emisiilor;
- comunicarea contribuțiilor fiecărui stat, din 5 în 5 ani;
- continuarea finanțării de către UE și alte țări dezvoltate pentru a sprijini țările în curs de
dezvoltare în lupta cu emisiile.
Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră
a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept
internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecţia
mediului la nivel internaţional, şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru problemele
legate de comerţ şi mediu.
Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se poate observa că s-a pus
în discuție încălcarea dreptului la un mediu sănătos în legatură cu alte drepturi fundamentale
consacrate expres, cum ar fi dreptul la viață, dreptul la viață privată de familie, dreptul de
proprietate, dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertatea de exprimare. Astfel, nu există nicio
prevedere în cadrul Convenției și în protocoalele sale adiționale care să facă referire la dreptul la
un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a recunoscut atât prin intermediul jurisprudenței sale, cât și a Comisiei Europene, că anumite tipuri
de deteriorări ale mediului cu consecințe grave pentru indivizi, sau chiar eșecul autorităților
publice de a furniza informații despre riscurile ce ar putea apărea în legătură cu mediul și la care
indivizii sunt expuși, pot constitui o încălcare a altor drepturi protejate de Convenție, ca de
exemplu dreptul la viață.
Prima decizie prin care CEDO a deschis porțile în ceea ce privește protecția drepturilor
omului împotriva poluării mediului, este decizia Lopez-Ostra c. Spania, din 1994. Această decizie
constituie prima recunoaștere indirectă, prin constatarea încălcării art. 8 în contextul poluării a
existenței unui drept al omului la un mediu sigur și sănătos. Hotărârea dată în această cauză a
demonstrat o flexibilitate jurisprudențială precum și dorința juridică de a vedea încălcările privind
mediul ca atingeri aduse drepturilor omului, intensificând astfel protecția legală a victimelor
poluării, oferindu-le totodată posibilitatea de a formula o cerere la CEDO prin invocarea art. 8, în
legătură cu toate sursele de poluare.
În ceea ce privește țara noastră, aceasta a fost condamnată pentru prima dată de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în 2009, pentru nerespectarea dreptului la un mediu sănătos în
cauza Tătar c. România, referitoare la impactul asupra mediului a unei tehnologii bazate pe cianura
folosită în extracția aurului. Reclamanții invocă pasivitatea autorităților naționale, care sunt
responsabile de faptul că nu au luat măsurile necesare pentru a proteja sănătatea și mediul
împotriva poluării, obligația prevăzută în art. 8 din Convenție, susținând totodată că nu a existat o
consultare eficientă cu publicul înainte de începerea exploatării, precum și utilizarea unei
tehnologii ce reprezintă un risc pentru viața lor și pentru mediu. Cu toate probele invocate de către
Guvern în apărarea sa, Curtea constată că în cauză, reclamanții se plâng de o inacțiune, nu de o
acțiune.

7
 Curtea apreciază că deși nu există o probabilitate cauzală, existența unui risc serios și
substanțial pentru sănătatea și binele reclamanților, impune Statului să iși îndeplinească obligația
pozitivă de a adopta măsuri rezonabile și adecvate capabile să protejeze drepturile referitoare la
respectarea vieții private și a domiciliului lor, precum și dreptul de a se bucura de un mediu sănătos
și protejat. Curtea concluzionează că autoritățile române au eșuat în îndeplinirea obligației de a
evalua în prealabil și într-o manieră satisfăcătoare riscurile eventuale ale activității în cauză și de
a lua măsurile adecvate și capabile să protejeze drepturile reclamanților în ceea ce privește viața
lor privată și domiciliul lor, precum și dreptul de a se bucura de un mediu sănătos. De asemenea,
Curtea a mai stabilit că autoritățile naționale au ușuat în a-și îndeplini obligația de a informa
populația orașului în cauză care se află astfel în imposibilitatea de a cunoaște eventualele măsuri
de prevenire a unui accident similar sau măsurile care se impun intr-un caz asemanator.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. http://revista.universuljuridic.ro/dreptul-la-un-mediu-sanatos-este-un-drept-fundamental/
2. http://revista.universuljuridic.ro/wpcontent/uploads/2017/12/06_Revista_Universul_Jurid
ic_nr_11-2017_PAGINAT_BT_A_Diaconescu.pdf
3. https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ4/B02DiaconuMatei.pdf
4. http://www.rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/viewFile/124/120
5. http://www.stiucum.com/drept/dreptul-mediului-inconjurator/Dreptul-omului-la-un-
mediu-inc54453.php