UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Programul de studii: Drept ID

Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

COORDONATOR:
Conf. Univ. Dr. Livia Mocanu

STUDENT:
Lazăr Andrei-Răzvan

ANUL 2019
 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

Instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta

ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului2.
1

Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi fundamentale

ale omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la
sănătate ş.a.); drepturi culturale (dreptul la educaţie, la viaţă culturală,etc.); drepturi civile
(dreptul la egală ocrotire în faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate
ş.a.); drepturi politice ( dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi
ales etc.).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului,
determinată de realitatea vieţii social-economice şi politice naţionale a statelor şi de
evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza acestui concept general, stau dreptul la pace,
dreptul la viaţă, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Reuniunile internaţionale organizate sub egida UNESCO au condus treptat, la
formarea conceptului de „drepturi ale popoarelor”. După Conferinţa Organizaţiei Unităţii
Africane din 1981, care a adoptat la nivel regional, Carta Africană a drepturilor omului şi
ale popoarelor, Conferinţa generală UNESCO din 1983 a adoptat, la nivel internaţional, o
rezoluţie privind drepturile omului şi drepturile popoarelor.
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale, economice şi
culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile
de solidaritate şi responsabilitate comună.

Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al omului la

un mediu sănătos şi echilibrat

Conferinţa ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu al

Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi obligaţia societăţii de a conserva,
apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Ulterior, art. 24 din
Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor prevede că „toate popoarele au
dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”.
Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie 1998,
privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor
omului care a recunoscut „dreptul la un mediu sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul
de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi
obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).
În ceea ce priveşte dreptul comunitar, Tratatul de la Maastricht (1995) stipulând că
„Uniunea recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale,

1 Semnată la 26 iunie 1945.

2 Proclamată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.
comune ale statelor membre, precum şi din principiile generale ale dreptului comunitar”,
a recunoscut şi încorporat, pe cale de trimitere indirectă, dreptul fundamental la mediu, în
cadrul drepturilor omului recunoscute şi garantate la nivelul ordinii jurisdicţionale
comunitare.
Pentru definirea expresiei de „mediu sănătos şi echilibrat”, la nivel internaţional,
Declaraţia de la Stockholm din 1972, pomeneşte despre un „mediu a cărui calitate să-i
permită omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
În legătură cu cei doi termeni: „echilibrat” şi „sănătos” luaţi separat în contextul
noţiunii dreptului fundamental luat în discuţie, doctrina a arătat că au semnificaţii
fundamentale. Astfel, termenul de „sănătos” se referă la un mediu nepoluat, propice
dezvoltării fizice şi intelectuale a omului. Cuvântul „echilibrat” indică dimensiunea
naturală, care se referă la un mediu ecologic raţional.
Precizări importante cu privire la conţinutul şi garantarea dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos au fost aduse şi în Proiectul de Declaraţie internaţională a
drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva, 1994.
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu:
 dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta
mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;
 dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
 accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;
 dreptul la un mediu de muncă sănătos;
 dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un
mediu sănătos;
 dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor în mediu, cu
excepţia cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, în condiţii legale, de a obţine
reparaţiile adecvate;
 dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;
 dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;
 dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.
Dreptul la un mediu sănătos presupune, în acelaşi timp, şi îndeplinirea unor
obligaţii referitoare la protecţia mediului. Este prevăzută astfel, obligaţia generală a
statelor care trebuie să ia măsuri legale, administrative şi orice alte măsuri necesare
pentru implementarea dreptului la un mediu sănătos. Aceste măsuri trebuie să aibă ca
scop, prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea
folosirii durabile a resurselor naturale. Între aceste măsuri, un loc important îl ocupă
autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact asupra mediului, participarea publicului la
elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu, stabilirea de proceduri administrative şi
judiciare pentru prejudiciile de mediu ş.a.
De asemenea, un loc important îl ocupă cooperarea internaţională şi creşterea
rolului organizaţiilor internaţionale.
În conţinutul acestui drept, surprindem o dimensiune individuală, care implică
dreptul fiecărui individ la: prevenirea poluării; încetarea activităţii care are drept efect o
poluare nocivă; repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări şi o dimensiune
colectivă, care implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii
poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi internaţional.
Ca finalitate a dreptului internaţional, dreptul la cooperare presupune concentrarea
eforturilor tuturor statelor în scopul menţinerii păcii, promovării dezvoltării, protejării
calităţii mediului, ca şi în scopul respectării drepturilor omului şi libertăţilor sale
fundamentale.
Garantarea asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,
presupune:
 dreptul la informaţia de mediu;
 dreptul de a participa la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu:
 dreptul de asociere în scopul protecţiei mediului;
 dreptul la repararea prejudiciilor de mediu.
Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor
divergenţe doctrinare, deşi o serie de state (printre care şi România), fie că au trecut peste
aceste divergenţe creând sisteme normative de protejare a mediului, fie au consimţit doar
faptul că acest drept are o recunoaştere juridică statală.
În literatura străină privitoare la problemele protecţiei mediului s-a pus întrebarea
cine este titularul dreptului la un mediu sănătos, cu alte cuvinte, „dacă putem vorbi de un
drept al individului” ori de „un drept al naturii”.
Adepţii tezei „finalităţii umane” au susţinut că dreptul la un mediu nu poate
aparţine decât individului, omul fiind unicul beneficiar al acestui drept. Alţi autori au
susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită.
Sub aspect juridic, este indiscutabil faptul că numai omul poate fi titularul
dreptului la un mediu sănătos. Recunoaşterea pentru om a acestei calităţi, nu afectează
negativ natura: omul fiind o parte din ea, ocrotind natura se ocroteşte şi pe sine însuşi.
În doctrină se consideră fără reţineri că există „un drept de mediu”, dar nu ca un
drept subiectiv individual, ci ca un „drept de solidaritate”, aşa cum este de exemplu,
„dreptul la dezvoltare”, ca un drept colectiv. Alţi autori, îl consideră fie un drept
individual, fie un drept colectiv, cu condiţia ca exercitarea lui să fie posibilă de către o
singură persoană.

Consacrarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos în

legislaţia română

Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, consacră dreptul

fundamental „al oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”(art. 35). Din
formularea textului se desprinde uşor concluzia că acest drept este recunoscut atât
persoanelor fizice, luate individual, cât şi persoanelor juridice pentru că şi acestea din
urmă beneficiază de aceleaşi garanţii legale, în exerciţiul acestui drept. Mai mult decât
atât, titularii acestui drept nu sunt numai cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de
drept.
Pentru realizarea acestui drept, statul are obligaţia să asigure cadrul legislativ
necesar. În acest scop, sunt prevăzute şi garantate o serie de drepturi fundamentale ca:
dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la
informaţie, dreptul la asociere ş.a., precum şi obligaţia statului de a asigura „refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” [art. 135
lit. e)].
În afara obligaţiilor de ordin legislativ, impuse prin chiar textul constituţional,
statul trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind
faptul că problemele mediului înconjurător fac obiectul nu numai al colaborărilor în plan
ştiinţific dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu caracter
juridic, chiar dacă acestea din urmă, nu prevăd întotdeauna obligaţii însoţite de sancţiuni
în caz de nerespectare.
Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă,
asigurarea dreptului la un mediu sănătos.
În spiritul reglementărilor constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede în art. 5 că „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic,” garantând în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dreptul la un mediu sănătos are un conţinut normativ complex, fiind în acelaşi
timp, atât un drept subiectiv, cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual de drept. În
acest sens, legea prevede că „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice”.
În legătură cu exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor administrative
şi/sau judecătoreşti, în cazul în care un anumit component al mediului este pus în pericol
sau când se cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei poluări, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, recunoaşte calitatea
procesuală activă oricărei persoane fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale
pentru protecţia mediului în vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau
nu un prejudiciu.
Ştiut fiind faptul, că introducerea acţiunii în justiţie este legată de dreptul subiectiv
al titularului a cărui atingere s-a adus, în cazul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, pornind de la consacrarea expresă în lege a principiului după care „protecţia şi
conservarea mediului reprezintă un interes public major”, considerăm că acţiunea în
justiţie ar putea fi intentă nu numai de persoana lezată în exercitarea acestui drept, ci şi de
orice persoană din teritoriul afectat de o poluare sau care constată acest fenomen şi poate
să-i aprecieze urmările negative.
În acest scop, pentru a soluţiona o cauză, instanţa de judecată trebuie să fie
investită de către titularul dreptului subiectiv încălcat sau care are interes în legătură cu
dreptul a cărui atingere s-a adus prin poluare.
Potrivit reglementărilor în vigoare însă, se pot intenta acţiuni pentru poluarea
mediului numai de către acele persoane care au suferit, direct sau indirect, un prejudiciu
sau dacă bunurile lor sunt supuse din această cauză, unui prejudiciu.
Se constată astfel, că normele de procedură civilă nu asigură, în prezent,
posibilitatea intervenirii operative pentru a ne apăra împotriva efectelor negative produse
de o poluare, impunându-se adaptarea lor şi acestor cerinţe.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă acţiunea în justiţie poate fi intentată
şi de către autorităţile publice locale, cu personalitate juridică, care gestionează
interesele colectivităţilor pe care le reprezintă, gestionare care face parte din autonomia
locală. S-a arătat, pe bună dreptate, că această activitate înglobează şi pe cea referitoare la
administrarea patrimoniului localităţilor „în care se include şi cea mai mare parte a
mediului natural şi artificial, atât din domeniul public, cât şi din domeniul privat” şi
presupune asigurarea nevoilor colective la un mediu sănătos şi ca urmare, protecţia şi
îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
În concluzie, s-ar putea recunoaşte autorităţilor administraţiei publice locale cu
personalitate juridică, calitatea procesuală activă, indiferent cine a suferit prejudiciul, dar
numai în cazul în care persoanele fizice sau organizaţiile neguvernamentale nu-şi exercită
acest drept, în vederea protecţiei mediului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât legea
consacră expres obligaţia autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale de a
asigura protecţia mediului.
Considerăm, de asemenea, că într-o viitoare reglementare, s-ar putea recunoaşte
exercitarea acestui drept şi de către avocatul poporului-specializat pe probleme de mediu.
O astfel de reglementare ar da consistenţă principiului participării publicului la
activităţile de mediu, contribuind la conştientizarea activităţilor preventive în combaterea
degradării mediului şi la educarea publicului, pe de o parte, şi la creşterea
responsabilităţii organelor statului în rezolvarea unor probleme administrative şi sociale
care constituie sau pot constitui cauze ale degradării mediului (de exemplu, salubrizarea
zonelor verzi din localităţi, a străzilor şi locuinţelor, aspecte ale protecţiei consumatorilor,
depozitarea şi neutralizarea deşeurilor de tot felul etc.).
Obiectul acţiunii civile pentru protecţia mediului poate consta în constatarea
încălcării dreptului la un mediu sănătos; prevenirea producerii unui prejudiciu prin
oprirea activităţii periculoase; repararea prejudiciului cauzat prin poluare; dispunerea
unor măsuri de refacere şi conservare a mediului etc.
Cât priveşte temeiul acţiunii în justiţie, acesta îl constituie, pe lângă prevederile
constituţionale, Legea protecţiei mediului, precum şi legile sectoriale care o completează.
 Motto:
“Drepturile Omului sunt ceea ce nimeni nu îţi poate lua”
(Rene Cassin)

“Drepturile omului pot fi o erezie sau dimpotrivă un adevăr îndepărtat după cum
tăvălugul puterii publice găsește implicarea în sine ca o forță de regenerare a sistemului
însuși”

Mediul reprezintă natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi

în care se află ființele și lucrurile.3 Termenul de mediu (environment) a fost folosit
începând din secolul al XIX-lea , în sens biologic.

Ecologia nu este numai o știință, o doctrină sau o mișcare. Ea reprezintă, de

asemenea, și un izvor de drept și un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este
dreptul care guvernează raporturile omului cu mediul său.4

Interacțiunea dintre om și mediul său natural a existat din cele mai vechi timpuri,
cu mult înainte chiar de apariția statutului și dreptului.

Normele de predrept care se refereau la legăturile dintre om și natura sa

înconjurătoare au reprezentat, probabil, prima formă de reglementare a raporturilor dintre
oameni; atunci când au apărut elementele de conștiință religioasă (pe o anumită treaptă de
dezvoltare umană) perceptele religioase s-au adăugat uzanțelor primitive ale relațiilor
dintre ființele umane și mediul natural.5

Protecția mediului prezenta potrivit vechiului drept (medieval) două caracteristici,

care făceau sistemul juridic elaborat puțin apt pentru a fi transferat în dreptul modern. În
primul rând el proteja întotdeauna individul victimă a vătămării, nu grupul. Ori formele
moderne de poluare, în special prin amploarea efectelor sale – în unele cazuri – aduceau
un prejudiciu la un mare număr de victime, care erau susceptibile de a se regrupa pentru a
ataca în justiție. În al doilea rând, vechiul drept nu stabilea o preotecție a mediului decât
în privința speciilor, ori dacă drepturile unui proprietar erau amenințate printr-o poluare.

Dezvoltarea fără precedent a forțelor de producție, înfăptuirea obiectivelor mai

multor revoluții industriale au fost însoțite de o solicitare tot mai intensă a resurselor
naturale, a capacitații mediului de a se menține în limitele echilibrului ecologic.

În același timp, problemele mediului au fost percepute exclusiv multă vreme ca

simple probleme ale poluării aerului, apei și solului, prin deșeurile industriale și casnice,
în măsura în care acestea influențează negativ sănătatea omului, ceea ce s-a reflectat și în

3
DEX, ediția a II-a, Univers enciclopedic, București, 1998
4
Duțu, Mircea, „Dreptul mediului”, Editura Economică”, București, 1996, p.10
5
Ibidem2
privința dreptului, prin reducerea lor la extinderea și dezvoltarea reglementărilor
tradiționale de sănătate publică și tehnică sanitară.6

Mediul ca atare, perceput de o manieră autonomă nu făcea obiectul unei ocrotiri

separate. Dreptul nu proteja mediul decât ca un accesoriu al altor valori ci nu ca o valoare
în sine. Dreptul modern al mediului, adică cu adevărat dreptul mediului va reuși să apere
valoarea “mediului” în sine, nu și ca accesoriu al altor valori.

Activitatea de protecție a mediului în România are o istorie relativ îndelungată,

dezvoltându-se în corcondanță cu preocupările existente în plan internațional în materie și
în raport cu caracteristicile specifice ale naturii teriroriului propriu.

Procesul de afirmare a legislației ecologice a cunoscut de-a lungul timpului mai

multe etape, fiecare cu obiective și trăsături proprii, relativ bine determinate, evoluând de
la preocupări strict științifice până la o acțiune sistematică și coerență, în derularea căreia
sunt implicați factori complecși și deosebit de variați.

Dacă în 1976, R. Drago considera ca absurdă susținerea unui drept al mediului ca

disciplină juridică nouă, astăzi se admite cvasiunanism afirmarea acestuia ca nouă ramură
de drept și domeniu inedit de cercetare științifică.7

Amploarea și profunzimea măsurilor adoptate la nivel național și internațional,

mai ales după 1972 au condus la configurarea unui fascicul important de reglementări
având ca obiectiv protecția, conservarea și dezvoltarea factorilor naturali sau artificiali ai
mediului.8

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, existența unei ramuri distincte de drept – dreptul
mediului – este impusă și de caracterul relativ unitar al acțiunii sociale privind ocrotirea
factorilor naturali sau creați prin activități umane ai mediului ambiant.

În anii `80 au devenit din ce în ce mai evidente schimbările majore ale mediului,
schimbări care surveneau într-un mod cât se poate de neaşteptat, fiind în mare parte
neprevăzute de specialişti. Odată cu apariţia acestor modificări, populaţia a devenit din ce
în ce mai conştientă de prezenţa unor elemente de risc, care puteau afecta continuitatea în
bune condiţii a umanităţii9. Pentru a nu se ajunge la o situaţie de criză, organizaţiile
mondiale din domeniul protecţiei mediului au propus schimbări fundamentale în stilul de
viaţă al populaţiei, rezultatele concretizându-se în apariţia unui nou concept, şi anume
“dezvoltarea durabilă” sau “durabilitatea”.

6
Ibidem2, p.13
7
La protection du voisinage et de l’environment, în „Travaux de l’Association H. Capitant”, 1979, p.457
8
Ibidem2, p.33
9
McKercher, B., “Sustainable Tourism Development: Guiding Principles for Planning and Management”, Hong
Kong Polytechnic University, 2003.
 În ceea ce priveşte noţiunea de „mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”,
se pune problema sensului şi determinării acesteia. Limitele şi caracteristicile unui
„mediu sănătos şi echilibrat ecologic” sunt destul de dificil de stabilit. Din punct de
vedere strict legal, ele sunt stabilite tot de către stat, prin organul legislativ, care
reglementează prin legi limite şi praguri maxime admise pentru poluări, limite şi praguri
care, atunci când sunt depăşite, se presupune că mediul înconjurător nu mai este sănătos.
Statul este cel care asigură cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului la mediu sănătos,
acest lucru apărând ca o obligaţie. Asigurarea unui cadru legislativ presupune nu doar
adoptarea legilor în sine, ci şi alinierea lor la convenţiile şi tratatele internaţionale în
domeniul mediului înconjurător.

Cadrul legislativ pentru exercitarea unui drept presupune şi stabilirea căilor de

urmat pentru persoana care consideră că i-a fost încălcat respectivul drept. Aşadar, este
necesară, probabil, crearea unor acţiuni în justiţie speciale, „acţiuni de mediu”, prin care
orice persoană fizică sau juridică ce se consideră lezată în urma nerespectării acestui
drept să aibă posibilitatea să se adreseze instanţelor de contencios sau civile, după cum
cel chemat să răspundă în instanţă este statul ori o persoană fizică sau juridică. Se creează
pentru persoanele fizice şi juridice obligaţia de a proteja şi ameliora mediul înconjurător.
Se naşte, aşadar, un raport juridic complex în care toate persoanele sunt atât titularele
dreptului la mediu sănătos, cât şi titulare de obligaţii în acest sens. Aceasta deoarece
noţiunea de „îndatorire” folosită într-o lege fundamentală nu poate avea decât sensul de
obligaţie juridică propriu-zisă, iar nu de simplă îndatorire de onoare. Situaţia paradoxală
este că, cel puţin în aparenţă, titularul obligaţiei de a asigura dreptul la mediu sănătos,
respectiv statul, este şi cel care stabileşte în concret ce înseamnă „mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic”, prin legiferare în acest domeniu.

Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecţie a mediului necesar

sănătăţii oamenilor şi vieţii, este implicată în recunoaşterea valorilor fundamentale
consacrate în declaraţiile drepturilor şi libertăţilor publice.

Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existenţa dreptului omului la

un mediu satisfăcător.

Pe plan internaţional numeroase declaraţii consacră recunoaşterea unui drept al

omului la mediu, ca expresie a importanţei fundamentale a mediului pentru om. În acest
sens declaraţia de la Stockholm (1972) menţionează: “omul are un drept fundamental la
libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi
permite să trăiască în demnitate şi bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja şi
ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare (principiul 1)”.10

10
www.mmediu.ro, Cadrul strategic și instrumentele politicii de mediu din România
 Charta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (Nairobi - 28 iunie 1981)
proclamă în art.24: “toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător, propice
dezvoltării lor”.

Declarația de la Rio spunea: „Oamenii au dreptul la o viață sănătoasă şi productivă

în armonie cu natura; națiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără
însă a cauza distrugeri ale mediului în afara granițelor proprii."11

În democraţiile occidentale mai multe constituţii revizuite după 1972 au inserat

noul drept al omului la mediu, ca de exemplu: Constituţia Greciei (1975) - în art.24;
Constituţia Portugaliei (1976) - în art.66; Constituţia Braziliei (1988), în art.285.

Termenii din Constituţia belgiană nu sunt, aşadar, foarte precişi12, în comparaţie

cu reglementările constituţionale ale altor ţări în acest domeniu. Astfel, spre exemplu,
Constituţia Greciei prevede, în articolul 24: „Protecţia mediului natural şi cultural
constituie o obligaţie pentru stat”. De asemenea, Constituţia Olandei statuează, în
articolul 21, că „Puterile publice veghează la condiţiile de trai din ţară, ca şi la protecţia şi
ameliorarea mediului înconjurător”. În sfârşit, Constituţia spaniolă, precum şi cea
portugheză, prevăd, în art. 45, respectiv art. 66, că fiecare persoană are dreptul de a se
bucura de un mediu adecvat, dar adaugă şi faptul că fiecare persoană are obligaţia de a
proteja mediul înconjurător.

În ceea ce priveşte reglementarea din Constituţia Belgiei, este prevăzută, de fapt, o

intervenţie protectoare a autorităţii, sau, în termeni de drept privat, o obligaţie de
diligenţă, nu una de rezultat, ceea ce face îndeplinirea acesteia destul de dificil de
controlat. De asemenea, s-a afirmat că adjectivul „sănătos”, în materie de mediu, nu este
cel mai potrivit, deoarece mediul înconjurător nu trebuie doar să fie sănătos, dar este
necesar şi ca acesta să contribuie la bunăstarea omului şi la echilibrul ecologic13. Mediul
înconjurător constituie un patrimoniu, un rezervor de bogăţii, care reclamă o gestionare
convenabilă pentru a împiedica prejudiciile aduse generaţiilor prezente şi viitoare. Din
acest motiv au fost exprimate opinii în sensul că termenul „convenabil” ar fi fost mai
potrivit în acest context, chiar dacă şi acesta ar fi fost susceptibil de a da naştere unor
ambiguităţi.

În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internaţională de Justiţie declară:
„mediul nu este o abstracţie ci, desigur, spaţiul în care vieţuiesc fiinţele umane şi de care
depinde realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor viitoare.” Aşadar, mediul este o
realitate care a dobândit în ceva mai mult de treizeci de ani o vocaţie universală,
transformată într-o multitudine de reguli internaţionale şi naţionale care fundamentează,
de fapt, un nou drept fundamental al omului.

11
Ibidem 7
12
Louis-Paul, Suetens – Le droit à la protection d’un environnement sein (article 23 de la Constitution Belge), în Les hommes et
l’environnement (Mankind and the environment) – En hommage à Alexandre Kiss, Ed. Frison-Roche, Paris, 1998, p. 494
13
Louis-Paul, Suetens – op. cit., p. 495
 Valorile ataşate protecţiei şi bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de
satisfacerea nevoilor esenţiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esenţiale pentru om sunt
condiţionate de marile echilibre naturale ale biosferei şi deci de impactul activităţilor
umane asupra mediului natural şi asupra resurselor naturale. Protecţia mediului şi
respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un imperativ vital legat de dreptul
fundamental la viaţă.

Echilibrul biologic, biodiversitatea, conştientizarea rolului pe care îl joacă speciile

florei şi faunei în menţinerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru
supravieţuirea umanităţii.

Mediul, protecţia lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental,

pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarităţi
nu numai în interiorul statelor, dar şi la scară internaţională (protecţia mediului uman, a
zonelor litorale, protecţia stratului de ozon).

Mediul reflectă, aşadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care

se impun nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici şi sociali.
Mişcările ecologiste sunt, de altfel, susţinute şi influenţate de o puternică mişcare
populară acompaniată de organizaţii neguvernamentale, iar în unele ţări şi de partidele
ecologice. Având un fundament ştiinţific şi un fundament social, mediul, organizat sub
aspect juridic de o multitudine de convenţii internaţionale şi de legi naţionale (în mare
parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele
mai înalte reglementări din ierarhia legilor, şi anume în constituţii ca un drept
fundamental.

De altfel, dreptul omului la mediu, se remarcă în acest document elaborat de

profesorul M. Prieur, este recunoscut şi garantat de comunitatea internaţională, de
Consiliul Europei prin jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum
şi de constituţiile a numeroase state membre ale acestuia.

Constituţia României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituţie

modernă, care a avut şi exemplul altor reglementări la nivel constituţional în diferite ţări,
nu a “îndrăznit” să enumere dreptul la mediu printre celelalte drepturi şi libertăţi
fundamentale. Nimic însă din dispoziţiile constituţionale nu se opunea unei astfel de
recunoaşteri. Am spune chiar dimpotrivă, căci consacrarea unor drepturi ca: dreptul la
informaţie (art.31), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), dreptul la asociere (art.37),
dreptul de petiţionare (art.37), sau chiar restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi (art.49) pentru “… apărarea sănătăţii, prevenirea consecinţelor unor calamităţi
naturale şi ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt, unele aspecte ale
conţinutului dreptului la mediu.

După mai bine de un deceniu, Constituţia revizuită prin referendum consacră,

după cum am mai menţionat, la art. 35, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic. Această consacrare îl departajează din start de dreptul la sănătate,
oferindu-i individualizarea atât de necesară. Cât priveşte alin.(2) al art. 35 şi anume
obligaţia statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, credem că
este necesar să punem în evidenţă că, acesta a precedat dispoziţiile alin. 2. 14

În acest sens, arătăm că art. 5 din Legea cadru pentru protecţia mediului
nr.137/1995 prevedea, încă de la adoptarea sa, în mod expres că “statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos,” prevăzând şi o serie de garanţii.15

Garanţiile privesc:

a) accesul la informaţii referitoare la calitatea mediului, care, după modificarea şi

completarea prin OUG nr.91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu
respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare”;

b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;

c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,

legislaţiei şi normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu,
inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

d) dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii autorităţilor

administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dacă toate aceste garanţii legale sunt mai mult sau mai puţin fireşti, fiind cuprinse
disparat şi în alte reglementări ce aparţin dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului
constituţional sau altor ramuri de drept, ni se pare demn de evidenţiat mai ales dreptul
oricărei persoane fizice, nemijlocit sau prin intermediul unei asociaţii, de a dobândi
legitimitatea procesuală activă pentru prevenirea sau repararea unor prejudicii suferite de
mediu şi care, în mod obişnuit nu pot fi socotite o daună directă.

14
Duțu, Mircea, „Etudes de droit de l’environment”, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press,
2004, p.144
15
Ibidem, p145
 Bibliografie:

1. Duțu, Mircea, „Dreptul mediului”, Editura Economică”, București, 1996;

2. Duțu, Mircea, “Etudes de droit de l’environment”, “Environmental Law

Studies”, Ecological University Press, 2004;

3. Mckercher, B., “Sustainable Tourism Development: Guiding Principles for

Planning and Management”, Hong Kong Polytechnic University, 2003;

4. Suetens, Louis-Paul, Le droit à la protection d’un environnement sein (article

23 de la Constitution Belge), în Les hommes et l’environnement (Mankind and
the environment) – En hommage à Alexandre Kiss, Ed. Frison-Roche, Paris,
1998;

5. DEX, ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 1998;

6. www.mmediu.ro - Cadrul strategic și instrumentele politicii de mediu din

România.