Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare

-Referat-

1
 CUPRINS:

1. Definitii.
2. Informații privind Declarația Universală a Drepturilor Omului.
3. Articolul 6 al CDC.
4. Viața, supraviețuirea și dezvoltarea ca Principiu director.
5. Dreptul la viață.
6. Dreptul la supraviețuire.
7. Obligații pozitive și negative.
8. Dreptul la dezvoltare
9. Bibliografie.

2
 Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare
Drepturile omului sunt drepturile și libertățile fundamentale care aparțin fiecăruia dintre noi,
doar pentru că suntem născute ca ființe umane - indiferent de naționalitatea, locul de reședință,
sexul, originea națională sau etnică, culoarea, religia, limbă sau orice alt statut.
Ele se bazează pe convingerea că drepturile omului sunt acele drepturi fără de care nu putem
trăi în demnitate ca ființe umane. Acestea sunt standarde minime care ne împuternicesc să ne
modelăm viețile în consecință, garantând, în special, egalitatea tuturor persoanelor, integritatea
persoanei, intimitatea, libertățile personale și împlinirea nevoilor de bază existențiale și sociale.
Drepturile omului definesc modul în care putem trăi împreună în mod pașnic, protejând în
același timp drepturile și libertățile fiecărui individ. Acestea sunt considerate condiții prealabile
pentru o pace, dezvoltare și securitate durabile.
Drepturile omului sunt indivizibile și interdependente - aceasta înseamnă că, dacă un drept
uman nu este garantat, nici alte drepturi ale omului nu vor fi.
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului și este protejat prin lege aproape in
toata lumea. Acest drept este unul esențial, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului
și în Legea fundamentală a statului - Constituția. Pentru asigurarea dreptului la viață, statului îi
revin obligații precum: crearea unui mediu ambiant sigur, a condițiilor de ocrotire a sănătății și
de securitate a vieții.
Totodată, statul, prin instituțiile sale - poliția, procuratura, judecătoria, serviciile medicale și
de asistență socială, de ocrotire a drepturilor copiilor - zădărnicește acțiunile ce pun în pericol
viața omului. Aceasta înseamnă că, într-un stat democratic, oricine nu respectă dreptul altuia este
tras la răspundere în fața legii.
Guvernele au obligația de a asigura faptul că copiii supraviețuiesc și se dezvoltă sănătos.
Această obligație include nu doar asigurarea faptului că sunt protejați împotriva amenințărilor la
adresa vieților lor, ci și că li se oferă maxime posibilități de a-și atinge potențialul.
Statele parti care au ratificat Conventia, potrivit art. 6, vor asigura dreptul la viata,
supravietuire si dezvoltare la cele mei ridicare standarde posibile. Acest drept se refera la
aspectele fizice ale dezvoltarii, dar mai ales, are in vedere si aspecte de ordin calitativ, cum ar fi
dezvoltarea emotionala, cognitiva, socio-culturala, mentala.

Informații privind Declarația Universală a Drepturilor Omului

3
 În timp ce rădăcinile drepturilor omului sunt foarte vechi, abia după cel de-al doilea războ-
mondial protecția drepturilor omului a apărut proeminent ca o provocare pe care statele se
angajează să o abordeze la nivel internațional.
Primul document cheie în acest sens este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată
de Adunarea Generală a ONU în 1948: "Toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și
drepturi." În cele treizeci de articole ale sale, Declarația include drepturile civile și politice - cum
ar fi drepturile la viață și libertate, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la un proces
echitabil sau interzicerea sclaviei și a torturii - precum și drepturile economice, sociale și
culturale - cum ar fi dreptul la dreptul la sănătate sau la un nivel de trai adecvat (locuințe, apă,
alimente, îmbrăcăminte).
Așa cum este indicat în titlul său, Declarația Universală a Drepturilor Omului este doar o
DECLARAȚIE - și, ca atare, un instrument care nu are caracter legal obligatoriu, ci un
angajament politic al statelor de a respecta aceste drepturi. În urma Declarației Universale a
Drepturilor Omului, statele au adoptat o serie de tratate internaționale și alte acorduri care
protejează drepturile omului pe parcursul ultimelor decenii - la nivel global, în cadrul
Organizația Națiunilor Unite, la nivel regional în Africa (Organizația Unității Africane/Uniunea
Africană), în America (Organizația Statelor Americane), în Asia (de exemplu, Asociația
Națiunilor din Asia de Sud-Est) și Europa (Consiliul Europei, Uniunea Europeană). Multe dintre
aceste documente creează standarde obligatorii pentru toate statele care le-au semnat și ratificat -
standarde care sunt monitorizate de mecanismele de protecție internațională și care reprezintă un
punct important de referință pentru menținerea responsabilității statelor atunci când este vorba
despre dosarele lor privind drepturile omului.
Persoanele și grupurile care beneficiază de tratate privind drepturile omului sunt numite
"deținători de drepturi". Cei care au obligația să respecte, să promoveze și să implementeze
drepturile omului sunt numiți "responsabili de implementarea drepturilor umane".
Drepturile noastre umane creează, de asemenea, îndatoriri, în primul rând de către statul pe
teritoriul căruia trăim - statul trebuie:
• să respecte drepturile noastre - adică să se abțină de la intervenții nejustificate (de
exemplu violența polițienească, tortura, execuții sau arestări arbitrare, ...)

4
 • protejarea drepturilor noastre - înseamnă luarea de măsuri pentru a preveni abuzul de
către alții asupra drepturilor noastre (de exemplu, împotriva violenței domestice, împotriva
poluării mediului de către marile companii, ...)
• să ducă la îndeplinire drepturile noastre - ceea ce înseamnă crearea cadrului legal și
instituțional, astfel încât drepturile noastre să poată fi garantate (de exemplu, să
construiască școli și spitale, să adopte legi care interzic crimele împotriva vieții și a
bunurilor, ...).
Pentru aceste îndatoriri putem să tragem la răspundere statele noastre - folosind în acest
scop mecanismele de protecție a drepturilor omului la nivel național, regional și internațional.

 Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare

Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare este unul dintre cele patru Principii directoare ale
CDC. Ca toate celelalte Principiile directoare, el apare și ca drept distinct (Articolul 6).

 Articolul 6 al CDC:
1. Statele contractante recunosc faptul că fiecare copil are un drept inerent la viață.
2. Statele contractante vor asigura, în măsura maximă posibilă, supraviețuirea și dezvoltarea
copilului.
 Viața, supraviețuirea și dezvoltarea ca Principiu director:
Ca Principiu director, acest drept nu se referă doar la dreptul la viață, ci și la asigurarea
faptului că toate aspectele bunăstării și dezvoltării copilului sunt luate în considerare. Acest lucru
este ceea ce spune și Fișa ONU privind CDC:
„[Acest drept] trebuie asigurat „în măsura maximă posibilă“. Termenul „dezvoltare“ în acest
context trebuie interpretat într-un sens larg, adăugând și o dimensiune calitativă: nu este vizată
doar sănătatea fi zică, ci și dezvoltarea mentală, afectivă, cognitivă, socială și culturală.“
Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare se referă în parte la gestionarea riscului fizic și
protejarea copilului de amenințările la adresa vieții sale. Dar, ca Principiu director, acesta implică
mai mult decât atât: se referă la bunăstarea psihologică și dezvoltarea copilului.

 Dreptul la viață:

5
 Prima parte a Articolului 6 protejează copilul împotriva amenințărilor imediate la adresa vieții
sale. „Dreptul la viață“ se referă la componenta fizică a vieții.
Acest drept aparține fiecărei ființe, indiferent de statutul ei juridic sau de modul în care se
comportă. Viața fiecăruia este sacră.
Acest drept este cunoscut ca drept absolut. El are prioritate față de orice alte preocupări – iar
orice posibile încălcări trebuie soluționate imediat.
Dreptul la libertate este uneori, de asemenea, privit ca „absolut“: acest lucru înseamnă că nu
trebuie să apelăm la limitări ale libertății pentru a pedepsi copiii – spre exemplu, încuindu-i sau
legându-i.

 Dreptul la supraviețuire :
Această parte acoperă nevoile primare ale copilului - spre exemplu, siguranță și securitate,
nutriție, adăpost, un standard de viață adecvat și accesul la servicii medicale. Dreptul la
supraviețuire acoperă dreptul copilului la viață pe o perioadă lungă de timp. El permite copilului
să se dezvolte sănătos, în siguranță față de riscuri fizice și abuz .
Pedeapsa pentru comportamente necorespunzătoare nu trebuie niciodată să amenințe
drepturile la supraviețuire ale copilului.

 Obligații pozitive și negative:

Dreptul la viață conține două obligații diferite care sunt în sarcina părinților, asistenților soci
ali, părinților adoptivi și oricărei alte persoane care are responsabilități pentru copil:
Există o obligație de a nu lua viața;
Mai există și o altă obligație – de a interveni pentru a preveni amenințările imediate la adresa
vieții copilului.
Obligații negative:
Există anumite lucruri pe care nu trebuie să le facem, spre exemplu:
 Nu trebuie să luăm viața
 Nu trebuie să privăm copilul de hrană
 Nu trebuie să împiedicăm copilul să aibă acces la servicii medicale
Obligații pozitive:
Există anumite lucruri pe care trebuie să le facem, spre exemplu:

6
  Trebuie să intervenim, acolo unde este posibil, dacă există o amenințare imediată la
adresa copilului pe care îl avem în îngrijire. Aici sunt incluse cazurile unde percepem un
risc imediat de suicid sau pericolul de abuz care poate conduce la deces;
 Trebuie să ne asigurăm că un copil aflat în îngrijire alternativă poate să aibă acces la
servicii medicale;
 Trebuie să soluționăm orice suspiciuni de abuzuri împotriva unui copil – inclusiv abuzuri
psihologice.

 Dreptul la dezvoltare:
A doua parte a Articolului 6 acoperă dreptul la supraviețuire și dezvoltare.
Dreptul la dezvoltare acoperă mai mult decât nevoile fizice: asigurarea faptului că susținem
copilul să își dezvolte pe deplin potențialul. Acesta acoperă o plajă largă de probleme.
Respectarea dreptului la dezvoltare acoperă mijloacele de dezvoltare, printre alte lucruri:
 Asigurarea faptului că nevoile afective și spirituale ale copilului sunt satisfăcute - spre
exemplu facilitând contactul cu frații și surorile și familia biologică ;
 Respectarea nevoilor religioase sau culturale ;
 Asigurarea accesului copilului la servicii educaționale corespunzătoare;
 Pregătirea corespunzătoare a copilului pentru a părăsi îngrijirea - inclusiv, ajutându-l să își
dezvolte „abilitățile pentru viață“.
 Respectarea altor nevoi - cum ar fi nevoia de intimitate și autonomie.
Dreptul copilului la dezvoltare trebuie susținut „în măsura maximă posibilă“. Acest lucru
înseamnă că trebuie să luam în considerare nevoile copilului pe termen lung - nu doar pe cele fi
zice, ci și pe cele afective, spirituale, culturale, sociale și educaționale. Respectarea dreptului la
dezvoltare înseamnă a învăța să privim „copilul în integralitatea sa“: deciziile trebuie luate, pe
cât posibil, avându-se în vedere ansamblul nevoilor copilului ca persoană.
In concluzie, acest drept este un drept fundamental, un drept central, din care se nasc toate
celelalte drepturi. Pornind de la acest principiu, statele semnatare ale Declaratiei, s-au obligat sa
asigure si sa acorde cea mai inalta prioritate drepturilor copilului si sa implimenteze un program
menit sa imbunatateasca radical situatia copiilor.

Bibliografie:

7
1. SOS Satele Copiilor Internațional
2. http://andpdca.gov.ro/w/drepturile-copilului/drepturi-de-dezvoltare/
3. Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului
4. Suport de curs, Prof. Univ. Doina Balahur