Sinteză curs doamna Dunca:

Drepturile omului s-a impus după Revoluția din 1879, din Franța și au un caracter special. Pe
lângă încărcătura politcă și socială prezintă și o încărcătură emoțională, au fost obiect de
luptă, obiect al unor revendicări, ale unor mișcări care s-au vrut progresiste. Caracterul
progresist al acestor mișcări ample ține de invocarea în programul revoluției respective a
drepturilor omului. O altă trăsătură se referă la faptul că paternitatea lor este revendicată
de opoziție. (Exemplu socialism versus liberalism; masoneria opusă creștinismului). O altă
trăsătură este faptul că drepturile omului nu reprezintă invenția unor mișcări socio-politice,
spirituale, ci sunt invenția filosofilor. Drepturile omului s-au impus ca urmare a militării
pentru ele de către mișcările social-politice și sunt consacrate prin constituțiile statelor.
O constituție este cu atât mai progresistă cu cât drepturile omului sunt prezente, legiferate
prin diferite articole de lege. Drepturile omului sunt recunoscute prin acte internaționale.
Drepturile omului se deosebesc de alte drepturi datorită combinației a cinci
caracteristici:
1. Sunt universale - ele revin tuturor oamenilor, dar universalitatea drepturilor omului
deschide 2 probleme: a) Utilizarea termenului de om; b) purtătorii drepturilor omului sunt
oamenii (indivizii.
2. Sunt morale – noțiunea de drept moral este interpretabilă. În acest context ea va fi
folosită în opoziție cu noțiunea de drept pozitiv (dreptul în vigoare existent într-un
anumit stat, la un anumit moment). Pentru validitatea sau existența unui drept moral
este suficient ca norma care îi stă la bază să fie valabilă din punct de vedere moral.
Drepturile omului există, deci, atunci când pot fi justificate în acest sens față de
oricine care acceptă o justificare rațională.
3. Sunt prioritare – prioritatea drepturilor omului se exprimă prin aceea că dreptul
pozitiv trebuie să respecte, să protejeze și să promoveze drepturile omului pentru a fi
legitim.
4. Sunt fundamentale – relația internă dintre drepturile omului ca drepturi morale și
dreptul pozitiv joacă un rol decisiv în problema conținutului conceputului de drepturi
ale omului. În cazul acestora, trebuie să fie vorba de interese și necesități
fundamentale (viață, libertate, proprietate), a căror lezare sau nerespectare conduce fie
la moarte, fie la suferință gravă, la atingerea nucleului autonomiei și demnității
umane.
5. Sunt drepturi abstracte – aplicarea drepturilor omului la cazuri concrete se face în
urma unor evaluări care pot conduce la controverse, de aceea trebuie create instanțe
abilitate care să ia decizii în urma evaluărilor cu un caracter juridic obligatoriu.

Trei probleme sunt ridicate de analiza drepturilor omului:

1. Distincția dintre dreptul natural și dreptul pozitiv – pentru Hugo Grotius, dreptul
natural reprezintă ”totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru înclinarea
naturală a omului spre viața socială”. Dreptul pozitiv reprezintă normele juridice
în vigoare (adică norme active) într-un stat, la un moment dat. Dreptul pozitiv
este aplicabil imediat, fiind susceptibil de a fi dus la îndeplinire prin coerciție statală
 în cazul în care este nevoie. Între dreptul natural și dreptul pozitiv există un
raport asemănător cu raportul ce există între principiile fundamentale și norma
în acțiune în vigoare. De exemplu, ființa umană are drepturi naturale inerente
cum ar fi dreptul la viață, la existență, la sănătate, însă legiuitorul, în virtutea
acestor principii, promovează norme pozitive care garantează viața, existența,
sănătatea, libertatea etc.

2. Distincția dintre dreptul obiectiv și dreptul subiectiv – dreptul obiectiv

reprezintă ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale ale
vieții sociale, norme care au un caracter obligatoriu și pe care societatea ne poate
constrânge să le respectăm printr-o presiune externă, mai mult sau mai puțin intensă.
Ca urmare au un caracter imperativ. Dreptul obiectiv include normele ce au în
vedere actele (fapte, situații comportamentale) indivizilor sau grupurilor sociale.
Caracterul imperativ subliniază că conduita tuturor membrilor unei societăți
trebuie să fie conformă unor reguli de conduită.

Dreptul subiectiv – reprezintă facultatea unui subiect de a-și valorifica sau apăra un
anumit interes legalmente protejat împotriva oricărei încercări sau acțiuni de încălcare.
Din această perspectivă au fost concepute și promovate drepturile omului care definesc
posibilitatea ca un subiect să aibă deschisă opțiunea de a-și realiza interesul legitim, chiar
dacă pentru asta ar trebui să se confrunte cu o persoană sau cu o comunitate.
3. Distincția între drepturile omului și libertățile publice – libertățile publice
reprezintă o categorie aparte de drepturi, care sunt garantate de intervenția statului
(mai mică sau mai mare), de care pot beneficia cetățenii unui stat. Rezervarea
libertăților publice exclusive cetățenilor se întemeiază pe exercitarea suveranității, adică
pe posibilitatea oricărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, fie direct,
fie prin reprezentanți aleși de a vota sau de a accede la funcțiile publice din țara sa.
Drepturile cetățenești pot fi exercitate exclusiv de cetățeni. Drepturile omului
militează pentru respectarea libertăților publice. Drepturile omului sunt situate pe
partea dreptului natural, dar și pe partea dreptului pozitiv, plasându-se pe partea
dreptului subiectiv.

Trei probleme esențiale în analiza drepturilor omului:

1. Problema epistemică (cunoașterea drepturilor omului).
2. Problema substanțială (apare întrebarea: care drepturi sunt drepturi ale omului?)
3. Problema instituțională – instituționalizarea lor are în vedere două planuri:
national și international. Instituționalizarea drepturilor omului în fiecare state
reprezintă încercarea de a le transforma în drepturi fundamentale. Ca urmare,
drepturile omului sunt drepturi preluate în constituția unui stat, cu scopul de a le
pozitiva. De aceea, drepturile fundamentale reprezintă drepturi ale omului,
pozitivate.
Necesitatea protecției drepturilor omului = demnitatea și egalitatea oamenilor reprezintă
principii existente în majoritatea culturilor, religiilor și tradițiilor filosofice. De aceea,
precizarea și protejarea drepturilor omului a condus în mod firesc la elaborarea unor norme
scrise. În primul rând, Anglia, ”Magna Carta”, din 1215, este un document foarte
important, pentru că este prima dată când se îngrădește puterea regelului și sunt
consemnate un număr de drepturi pentru toți cetățenii. În 1628, tot în Anglia, apare
”Petiția drepturilor”, care este adresată de Parlament regelui Carol I Stewart, prin care
i se cere ca: ”niciun om liber nu poate fi arestat, nici lipsit de drepturi, fără o sentință
judecătorească”. Bill of Rights din 1689, intitulată ”Declarația Drepturilor” a fost
acceptată de William al III-lea, iar atribuțiile regelui erau restrânse și erau garantate
atribuțiile cetățenilor.
În secolul al XWIII-lea putem consemna că drepturile naturale sunt recunoscute ca legale și
trecute în Constituții. Un alt document foarte important a fost Declarația de
Independență a SUA, ratificată de Congres. Un alt document programatic a fost
”American Bill of Rights din 1791 care stabilește Legea Drepturilor pentru Cetățeni.
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului este o chintesență a spiritului iluminist
francez care a dominiat finele secolului al XVII-lea și tot secolul ai XVIII-lea. Declarația
cuprinde un preambul și 17 articole grupate în trei categorii de drepturi: drepturile
oamenilor (francezi, străini și inamici), drepturile cetățenilor (care aparțin exclusiv
francezilor) și apoi drepturi ale societății prin care este vizată națiunea franceză.
Necesitatea internaționalizării protecției drepturilor omului – primele tratate internaționale
privitoare la drepturile omului aveau în vedere drepturi și libertăți ce vizau ființa umană și
demnitatea ei ca ființă rațională. Se referă la libertatea religiei (tratatele de la West Falia din
1648 la nivel european se vorbește răspicat, pentru prima oară, de necesitatea libertății
religiei). O altă idee adusă în documentele internaționale se referă la abolirea sclaviei
(consemnată în Congresul de la Viena 1815), tratatele de la Washington – 1865, documentele
de la Bruxelles, Berlin. Și în 1926, la Geneva, se semnează o nouă convenție pentru abolirea
sclaviei. Tot în tratate internaționale sunt vizate legile legate de război (tratamentul
inamicilor, al dezertorilor, protejarea populației etc). Se pun, astfel, bazele unor legi care să
clarifice modul în care ar fi trebuit să se desfășoare războaiele. Avem Declarația din 1856 –
Paris, apoi convențiile de la Haga, Geneva. Apoi sunt 1933 – 1938 – convenții pentru
comportamentul cu refugiații. Regimurile totalitare din anii 1920 – 1930 au violat drepturile
omului în propriile teritorii, iar în al Doilea Război Mondial au fost distruse demnități umane
și eliminate rase întregi.
Transpunerea în practică a protecției drepturilor omului – la 26 iunie 1945, Carta Națiunilor
Unite are ca obiectiv fundamental proclamarea încrederii în drepturile fundamentale
ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și în egalitatea în drepturi a
bărbaților și a femeilor. La 10 decembrie 1948 – primul pas făcut prin Declarația
Universală a Drepturilor Omului, cu 48 de voturi pentru și 8 abțineri, și cuprinde drepturi
civile și politice care sunt considerate drepturi de gradul I, si drepturi economice,
sociale și culturale (drepturi de gradu lI). Al doilea pas a avut loc la 16 decembrie 1966,
când Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat două pacte care vin în completarea
Declarației: ”Pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale” și ”Pactul
referitor la drepturile civile și politice”.
Ideea drepturilor omului a fost formulată în operele gânditorilor iluminiști: Thomas Hobbes,
John Locke, Kant. Locke (sec. XVIII), expune pe larg teoria referitoare la ”legea naturală a
lui Dumnezeu”. Începând cu secolul al XVIII-lea, filosofia drepturilor naturale ale omului a
fost inclusă în programele politice.
Textul Declarației a fost adoptat la 10 decembrie 1948, la Paris, în cadrul Adunării
Generale a ONU. Declarația a fost adoptată de 48 de state membre ale ONU, cu 8
abțineri: URSS, statele din Europa de Est, Africa de Sud și Arabia Saudită.
Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei
umane. Declarația nu constituie un tratat internațional ci a fost concepută ca ”un ideal
comun atins pentru toate popoarele și națiunile”. Autorii Declarației sunt Eleanor Roosvelt
și Renee Kasen, jurist francez, laureat al premiului Nobel, considerat principalul autor
al proiectului.
Prima coloană cuprinde drepturi și libertăți de ordin personal, adică viață, libertate,
siguranța și demnitatea persoanei, protecție egală în fața legii, garanție împotriva sclaviei,
torturii, arestărilor și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor.
A doua coloană privește drepturile individului în raport cu grupurile din care face
parte. La acest nivel regăsim obligativitatea egalității în drepturi dintre bărbați și femei,
dreptul la căsătorie, dreptul de a avea un cămin, un domiciliu, un azil în caz de persecuție.
A treia coloană este cea a facultăților spirituale a libertății de exprimare, de reuniune,
de asociere, de a lua parte la treburile publice, de a participa la alegeri periodice și
corecte.
A patra coloană este cea a drepturilor economice, sociale și culturale. Aici regăsim
dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la securitate socială, la libertăți sindicale, dar și
dreptul la educație, la viață culturală precum și protecția creației intelecturale sau artistice.
În Declarație se regăsesc principiile de bază ale fundamentării drepturilor omului și
anume: universalitatea (dacă suntem oameni suntem acoperiți de aceste drepturi),
indivizibilitatea (abordarea declaratiei este indivizibilă) și interdependența (drepturile
omului depind unele de celelalte).
Prezenta Declarație cuprinde, dintr-o altă perspectivă, două tipuri de drepturi: drepturi
negative și drepturi pozitive.
Drepturile negative sunt de fapt drepturile naturale: dreptul la viață, proprietate și
libertate. Sunt negative în sensul că statul trebuie să intervină cât mai puțin în manifestarea
lor, neavând dreptul să le limiteze sau să le îngrădească, deci sunt negative în raport cu
imposibilitatea statului de a interveni asupra lor.
Drepturile pozitive sunt dreptul la îngrijire medicală, educație, dreptul la muncă, la
concediu plătit (relația statului cu ele). Pentru a deveni efective aceste drepturi, statul
trebuie să intervină activ în viața oamenilor.
Unii critici ai Declarației subliniază, pe de altă parte, că niciunul dintre articolele sale
nu acoperă în amănunt, în detaliu drepturile copiilor. Copiii necesită o protecție și o
grijă specială după naștere datorită imaturității lor fizice și psihice. România, abia în
1990 a ratificat Convenția care cuprinde principiile generale ce reglementează drepturile
copilului: nondiscriminarea (niciun copil nu trebuie să fie discriminat), supradreptul la
supraviețuire, dreptul de a purta un nume la naștere, asigurarea unei cetățenii, libertatea de
expresie, de opinie, de gândire, libertatea conștiinței religioase.
Declarația Universală a Drepturilor Omului – abordare critică
Articolele de la 1 la 21 din prezenta declarație reprezintă drepturi civile și politice și țin de
libertatea individului și de securitatea sa fizică. Articolul 1, cu privire la libertate și egalitate
spune că: ”toți oamenii au același drept la libertate”, însă trebuie să consemnăm ce fel de
libertate pentru că nu există libertate absolută deoarece: existența omului este supusă
determinărilor (economice, politice, sociale, culturale, civile etc.); libertatea fiecăruia
sfârșește acolo unde începe libertatea celorlalți; libertatea nu se confundă cu anarhia.
”Toate ființele umane sunt egale” spune același articol. Însă cum trebuie noi să privim
această egalitate? Egalitate nu înseamnă identitate și nici similaritate, deoarece fiecare om are
propria individualitate distinctă atât fizic cât și intelectual. Discriminarea pornind de la
deosebirile bazate pe rasă, apartenență etnică sau apartenență socială reprezintă modalitatea
cea mai nedorită de încălcare a egalității. Deci toți oamenii sunt egali până la individualitatea
lor. Pentru ca egalitatea tuturor să fie respectată este necesar ca fiecare om să facă dovada
unui ”spirit de fraternitate”, în raport cu ceilalți, făcând apel la spiritul de toleranță.
Articolul 2 spune că ”orice om are toate drepturile și libertățile fără nicio deosebire de rasă,
sex, culoare, limbă, religie, opinie politică, origine socială, națională, avere, naștere, statut
politic, juridic, internațional al țării etc”. Acest articol prescrie, deci, nondiscriminarea.
Articolul 7 ne spune că ”toți oamenii sunt egali și au dreptul, fără nicio deosebire, la o
protecție egală prin lege”. Acest articol 7, împreună cu Articolul 2, constituie principiile
directoare împotriva discriminării.
Articolul 3 – ”Fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța propriei
persoane”. Violarea dreptului la viață merge până la genocid (distrugerea în totalitate sau
parțială a unui segment național și este o considerat o crimă internațională). Legat de dreptul
a viață apare o problemă și anume cum ar trebui să privim legislațiile care prevăd pedeapsa
cu moartea? Pedeapsa cu moartea este văzută ca o pedeapsă binemeritată pentru ucigași și
necesară pentru cei care le-ar urma exemplul, dar nimic nu dovedește că pedeapsa cu moartea
ar avea un efect benefic și corector, ba mai mult decât atât, erorile în acest domeniu sunt
ireparabile, deși sunt oameni care au fost condamnați la moarte.
Articolul 4 se referă la faptul că ”nimeni nu va fi ținut în sclavie și nici în aservire”. Există
însă milioane de oameni care trăiesc în aservire (sclavaj modern). Aservirea poate fi
permanentă – se transmite din tată în fiu. O altă formă mascată de sclavaj este exploatarea
muncii copiilor, este o problemă mondială, direct legată adeseori de vânzarea lor. Femeile
sunt victime ale practicilor analoge cu sclavia și anume o asemenea practică este căsătoria
servilă, adică femeia nu are dreptul de a refuza căsătoria. Pe de altă parte, femeia poate să fie
transmisă spre un alt bărbat după moartea soțului. Subiecții turismului sexual sunt persoane
aservite.
Articolul 5 din declarație spune că ”nimeni nu va fi supus la torturi, tratamente degradante”.
În termenii Convenției Drepturilor Omului, adoptată prin consens la 10 decembrie 1948, în
Adunarea ONU, prin tortură se înțelege orice act prin care o durere sau suferințe acute, fizice
sau psihice sunt intenționat provocate cu scopul de a obține informații sau mărturii de la o
persoană, de a o intimida, de a face presiuni. Este considerată una dintre violările cele mai
atroce ale demnității umane. Toate statele membre ONU sunt obligate de acest articol 5 din
Declarație să interzică tortura sub orice formă. Practicarea torturii poate fi eliminată și
limitată numai prin recunoașterea tuturor drepturilor legale în beneficiul deținuților.
Articolul 8 vorbește de dreptul oricărei persoane de a apela la o instanță juridică, articolul 9
spune că nimeni nu poate fi reținut în mod arbitrar, articolul 10 spune despre dreptul
persoanei de a avea un proces echitabil, articolul 11 se referă la prezumția de nevinovăție
până se stabilește altceva prin proces public.
Articolul 12 deschise seria drepturilor cu privire la libertăți. Drepturile negative (cele
ilanienabile) sunt inerente naturii umane: dreptul la viață, la libertate, la proprietate.
Drepturile pozitive sunt acele drepturi care sunt garantate chiar prin intervenția
statului și statul intervine pentru ele: etapele învățământului gratuit; Aici însă statul
trebuie să ia dintr-o parte și să dea în alta (ia din taxe, impozite și plătește profesorii).
Articolul 12 se referă la imposibilitatea manifestării unor imixtiuni arbitrare în viața privată a
oamenilor și când spunem viață privată ne referim la familie, domiciliu, corespondență. Când
încălcăm art. 12 facem atingerea la onoarea și reputația unei persoane. Fiecare persoană are
dreptul, prin lege, împotriva unor astfel de imixtiuni.
Articolul 13 se referă la libera circulație și arată că orice persoană are dreptul de a părăsi
orice țară, inclusiv a sa și a reveni în propria țară. În România, până în 1989, acest articol a
fost încălcat flagrant, iar circulația către țările din Vestul Europei a fost interzisă zeci de ani.
Articolul 14 spune că orice persoană are drept la azil politic și nu poate fi invocat în anumite
cazuri în care persoana este urmărită pentru crimă. Nimeni însă nu poate impune unui stat să
acorde azil sau să practice azilul înt-o anumită manieră, deci acordarea azilului este o
prerogativă a statului care poate face uz de ea în mod discreționar.
Articolul 15 se referă la cetățenie. În aliniatul 1 ne spune clar că orice persoană are dreptul la
o cetățenie, iar în aliniatul 2, că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de cetățenia sa și nici de
dreptul de a-și schimba cetățenia. Din punct de vedere spiritual, cetățenia îi dă individului
sentimentul de apartenență la o anumită comunitate și sentimentul propriei sale valori.
Cetățenia îți conferă o identitate care face din tine o persoană mai mult sau mai puțin mândră
față de apartenența la un sat. ”Nicio persoană nu poate fi lipsită de cetățenie pe niciunul
dintre următoarele motive: rasiale, etnice, rasiale sau politice.
Articolul 16 se referă la căsătorie. Aliniatul 3 spune că familia constituie elementul natural
(și ne trimite spre natura celor 2 sexe) și fundamental și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului. Atitudinea față de căsătorie este diferită, iar dreptul familiei este
adeseori bazat pe modele religioase, culturale și sociale determinante.
Articolul 17 trece spre componenta dreptului la proprietate. ”Orice persoană fie singură, fie
cu alții, are dreptul la proprietatea sa și nu poate fi lipsit de acest drept în mod arbitrar”.
Dreptul la proprietate este un drept negativ pentru că statul nu poate interveni și nu poate
limita nicicum acest drept.
Articolul 18 ne spune că orice persoană are dreptul de a gândi, are dreptul la libertarea de
gândire și religie. (libertatea de gândire, conștiință și religie). Libertățile de gândire,
conștiință, religie și convingere sunt libertăți care nu pot fi suspendate nici măcar în
perioadele de stare de urgență și rămân un bun intangibil al personalității umane. Aceeași
protecție trebuie acordată atât credincioșilor, cât și necredincioșilor. Nimeni nu poate
constitui obiect de discriminare pentru rațiuni religioase.
Articolul 19 – orice individ are dreptul la libertatea de opinie și exprimare. Acest drept însă
nu este absolut ci este limitat atât de lege, cât și de dreptul celorlalți. Deci libertatea de opinie,
de exprimare este permisă atâta timp cât nu afectează viața privată și nevoile altor oameni.
Articolul 20 – nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație și toți au dreptul la o
întrunire pașnică.
Articolul 21 – orice persoană are dreptul să ia parte la conducerea treburilor publice din țara
sa, fie prin direct, fie prin reprezentanți liberi aleși. Declarația Drepturilor Omului a introdus,
între articolele sale, preferința pentru democrație. În documentele comisiei pentru drepturile
omului se subliniază că valorile democratice sunt necesare pentru exercitarea drepturilor
omului.
Articolul 22 – orice persoană în calitate de membru al societății are dreptul la securitate
socială: satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale. A4est articol, ca și articolul
23 și până la articolul 27 sunt consacrate drepturilor economice, sociale și culturale care
vizează satisfacerea nevoilor materiale și non-materiale ale omului cu scopul de a-i asigura o
dezvoltare deplină.
Articolul 23 se referă la dreptul la muncă, protecția împotriva șomajului, retribuția echitabilă
și îndestulătoare. Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1990, o convenție pentru
muncitorii imigranți, însă nefiind ratificată de un număr suficient de state nu a fost aplicată.
Articolul 24 – dreptul la recreere, concedii plătite, limitarea timpului săptămânal de lucru.
Articolul 25 – dreptul la educație trebuie să fie gratuit. Educația are în vedere dezvoltarea
umană și promovează toleranța între grupuri. Părinții au cu prioritate dreptul ce gen de
educație să le ofere copiilor. Dreptul la educație este uneori negat și grav încălcat prin
discriminare, lipsuri, sărăcie. Orice educație trebuie să asigure deplina dezvoltare a omului.
Articolul 27 se referă la faptul că orice persoană are dreptul să ia parte la viața culturală a
societății și respectarea drepturilor de autor, a proprietăților intelectuale.
Articolul 29 ne spune că individul nu are doar drepturi ci și obligații față de societatea în care
s-a format.
Articolul 30 spune că nicio dispoziție a prezenție declarații nu poate fi interpretată de niciun
stat și nu trebuie folosită ca un pretext pentru violarea drepturilor omului, adică să nu fie
folosită împotriva ei înșiși.
Declarație este un document fundamental pentru umanitate.