John Locke

Teoretician al liberalismului
 John Locke este o personalitate emblematică în domeniul filosofiei,
remarcându-se drept „părinte fondator” al multiplelor paradigme
intelectuale realizate, precum empirismul matur sau viziunea
instrumentalistă. De asemenea, Locke se mai remarcă prin fondarea
liberalismului de tip modern din domeniul filosofiei politice, dând naștere
la două lucrări fundamentale pentru această ramură – „Primul și al doilea
Tratat despre cârmuire”, lucrări în care este însumat spiritul politic liberal
modern și plasarea acestuia în spectrul politic ori în zona de centru-dreapta
sau cea de centru-stânga.

 Al doilea tratat de cârmuire este realizat de Locke sub forma unei ample
fresce a genezei puterii politice.1 Prin această lucrare, John Locke își
expune propria idee de putere politică, constituindu-se astfel ca un drept de
a face legi prevăzute cu pedepse, fiind puse în aplicare prin exercitarea
forței.
 Starea naturală a omului este un concept specific filosofiei de secol
XVI, popularizat de Thomas Hobbes, pe care John Locke îl susține,
și care este presupus că ar fi existat de dinainte de formarea unei
societăți concrete. Acest concept contrazice credințele filosofilor
tradiționaliști, conform căruia „muritorii” ar trebui să se spună
unui conducător înzestrat cu „darul divin” de a conduce.
 J. Locke definește starea naturală drept o stare de deplină libertate
în care ființa umană este capabilă de a-și hotărî propriile acțiuni și
de a dispune de propriile acțiuni așa cum găsesc potrivit. Astfel,
Locke distinge trei drepturi naturale, fundamentale ființei –
dreptul la viață, la avere și la libertate, pe care le susține prin
intermediul domniei legii, aplicată în cadrul instituției. Instituția
este procedura standard de aplicare a legii.
 Cu toate că starea naturală a fost susținută atât de Hobbes cât și de Locke,
aceștia au avut viziuni diferite asupra manifestării ei. Pentru Thomas
Hobbes starea naturală era conturată de o starea de război permanentă
între oameni, stare ce putea fi alienată prin introducerea statului și a
conceptului de lege, fapt ce va duce la o deplină stare de securitate.
 Pentru John Locke, starea naturală se definește prin prezența legii: „unde
nu există lege, nu există libertate”.
 Legea la care Locke face referință nu este cea scrisă, ci este acea lege
naturală definită drept un concept înscris în sufletul oamenilor, ce ia
naștere și se stinge odată cu ființa. Aceasta condamnă violența
interumană și permite pedepsirea celor care o săvârșesc. Starea naturală
lockeană prezintă absența unei autorități politice sau administrative
comune, omul fiind cel care îșface singur dreptate, fapt din care rezultă
abuzul sau dorința de dominare în defavoarea dreptului.
 Afirmația lui Locke asupra stării naturale conform căreia
descoperirea subiectivității de către om duce la războaie, este
regăsită și la Thomas Hobbes, însă în manieră absolută. Dacă
pentru Hobbes starea naturală se definește prin amenințarea
războaielor, la Locke starea naturală alterată de subiectivitate
schimbă perspectiva inițială și induce ulterior starea de
război, însă într-o manieră mai diminuată decât cea hobsiană.
 Așadar, Locke definește niște neajunsuri cu privire la starea
naturală – absența unei legi obiective, destinată rezolvării
războaielor, sub forma unei legi etalon, absența unui arbitru
obiectiv sau a unui judecător imparțial, și absența unei puteri
de aplicare.
Pe baza acestor deficite ale stării naturale, Locke definește bazele unui
contract, pe care omul îl semnează în momentul intrării sale în societate.
Acest contract implică crearea unui corp politic, ce va îngădui majorității
să ia deciziile în cadrul statului. De asemenea, corpul de putere al statului
nu poate recurge la metode agresive sau tiranice pentru atingerea unor
scopuri ce au luat naștere pe baza dorinței comune a cetățenilor. Cu toate
că majoritatea ia deciziile pentru societate, aceasta nu poate stabili
drepturile naturale individuale, care se bazează pe fiecare ființă în parte.
Contractul definit de Locke presupune, de asemenea, sacrificarea unor
caracteristici naturale în favoarea binelui societății, așadar, individul
renunță la trăsăturile sale impulsive pentru conservarea stării de pace din
societate. Așadar, conducătorul statului își însușește responsabilitatea de
a conduce în conformitate cu legea deja stabilită pe căi deja convenite
social, nu în defavoarea statului și prin promulgări improvizate.