Introducere în studiul relațiilor internaționale

Studiul și practica relațiilor internaționale este de natură interdisciplinară, combinând teme din economie, istorie
și științele politice pentru a examina subiecte precum: pacea, conflictele, drepturile omului, sărăcia globală,
mediul, economia, globalizarea, securitatea, etica globală și mediul politic.

În practică, relațiile internaționale sunt un subdomeniu al științelor politice.

Relațiile internaționale datează din timpul istoricului grec Tucidide (circa 460-395 î.Hr.)

La începutul secolului al XX-lea, a devenit un domeniu academic discret (nr.5901 în Nomenclatorul UNESCO )
al științelor politice.

 IR a apărut ca o disciplină academică în 1919, odată cu înființarea primei catedre Woodrow Wilson de
la Aberystwyth, Universitatea din Țara Galilor (acum Universitatea Aberystwyth), de David Davies.

 Universitatea Georgetown are cea mai veche facultate de relații internaționale din Statele Unite,
înființată în 1919.

 La începutul anilor 1920, Departamentul de Relații Internaționale al LSE - Școlii Economice din
Londra - a fost înființat la cererea câștigătorului Premiului Nobel pentru Pace, Philip Noel-Baker: acesta
a fost primul institut care a oferit calificare în domeniu. Aceasta a fost rapid urmată de înființarea IR la
universități din SUA și la Geneva.

Crearea profesurilor de relații internaționale Montague Burton la LSE și la Oxford a dat un impuls suplimentar
studiului academic al relațiilor internaționale. Mai mult, Departamentul de Istorie Internațională de la LSE a pus
accentul pe istoria IR în perioadele moderne, coloniale și Războiul Rece

 "Armistițiul a fost semnat, iar oamenii de stat ai națiunilor se vor întruni în curând pentru a-și asuma
sarcina de a încheia pactul care va da naștere unei noi lumi a păcii ce va anihila amenințarea războiului.
Problemele vechi trebuie să fie confruntate într-un spirit nou; prejudecățile insulare și învechite trebuie
eliminate; înțelegerea și tolerarea trebuie dezvoltate foarte mult. Este o sarcină imensă și o multitudine
de instituții vor fi obligate să o descarce. Printre acestea trebuie să fie universitățile noastre ... “

Major David Davies, deputat, într-o scrisoare către Sir John Williams, președintele Colegiului
Universitar din Wales, Aberystwyth, care a donat 20 000 de lire sterline pentru înființarea Catedrei Wilson în
Politică Internațională, 1920

V-lea secol î.Hr. - Tucidide

Primul război mondial - "război pentru a pune capăt tuturor războaielor"
Al doilea război mondial

Thomas Hobbes
John Locke
Karl Marx

Ar putea fi folosite pentru a înțelege război VIDEO SLIDE 12

A trăit în timpul Războiului Civil (1642-1651)
Leviatanul, publicat în 1651.

THOMAS HOBBES
În el afirmă că toți oamenii sunt egali în capacitatea lor de a face rău. Unul ar putea fi mai puternic și s-ar putea
să fie puțin mai rapid, dar chiar și cel mai puternic bărbat trebuie să doarmă și chiar și femeia cea mai rapidă
trebuie să se oprească să mănânce și să bea.
Acest lucru îi face pe toți oamenii vulnerabili la atacul unui alt om
 Hobbes numește starea naturii - fiecare om trebuie să fie vigilent în fața amenințărilor. O lume fără guvern,
afirmă el, forțează omenirea într-o stare constantă de război, pentru că nu există nici o cale de a se încrede în
intențiile bune sau pașnice ale altora. Trebuie să fim mereu în gardă ca să nu fim atacați. Această condiție - în
care nu există nici un conducător sau judecător care să rezolve disputele și să stabilească securitatea - se numește
anarhie. Într-o lume anarhică, Hobbes susține că viețile noastre trebuie să se axeza în jurul ideei de
supraviețuirii, fără a lăsa timp pentru agricultură, arte, științe sau relații internaționale! În termeni de anarhie,
Hobbes spune: "viața omului este solitară și săracă"

Singurul remediu pentru această situație nefericită este înființarea unui guvern care să înlocuiască starea naturală
cu ordinea.
acordând unui conducător o putere politică, spirituală, economică și socială necalificată asupra unei populații.
înlocuind anarhia cu ordine și, în acest fel, înlocuind războiul cu pacea.
Perspectiva hobbesiană asupra naturii umane
Frica hobbesiană de absența guvernării
JOHN LOCKE
Acolo unde Hobbes vede natura umană ca fiind esențial agresivă și lacomă, Locke se gândește mai mult pozitiv
la oamenii într-o stare de natură. Potrivit lui Locke, toți oamenii au drepturi naturale la viață, libertate și
proprietate.
Guvernul se bazează pe un contract social între conducători și subiecții săi.
Dacă regii, generalii, prim-miniștrii sau teocrații nu reușesc să-și mențină contractul socială prin încălcarea
drepturilor naturale ale subiecților lor, acești subiecți sunt imediat eliberați de datoria lor de a se supune
deciziilor guvernamentale.
In timp ce Hobbes vede guvernul ca ceva ce trebuie să fie impus umanității pentru a salva de pericolele de
anarhie, John Locke vede guvernul ca ceva ce emană din acordul populație și conducătorii care pretind
conducerea asupra ei. Un guvern care nu se ocupă de poporul său nu va supraviețui odată ce subiecții săi nu-și
mai recunosc legitimitatea și își vor retrage consimțământul din contractul social.
Acesta este modul în care Locke a explicat războiul civil. Astfel, conform lui Locke, ordinea politică trebuie să
se bazeze pe respectarea de către conducător a drepturilor poporului său, în loc să fie ceva pe care un conducător
îl impune unilateral. Pe termen scurt, un conducător ar putea să mențină o ordine injustă prin violență și
coerciție. Cu toate acestea, este necesar să se păstreze dreptul de a păstra dreptul de a păstra proprietatea.
Potrivit lui John Locke, justiția politică este o condiție prealabilă pentru orice formă de ordine politică durabilă.
Dreptul natural sunt drepturile omului
KARL MARX
Karl Marx sa născut la 100 după moartea lui Locke.
El a fost interesat de modul în care distribuția inegală a a bogăției printre muncitori ar putea avea un impact
asupra sistemelor politice.
Materialism
Istoria este dialectică
Conflictul de clasă - burghezia și proletariatul
Imperialismul - credința în dorința de a dobândi colonii și teritorii de peste mări - este cea mai înaltă formă a
capitalismului
Indochina franceză (astăzi Vietnam, Cambodgia și Laos) a fost principalul furnizor al industriei auto franceze,
câștigând independența în anii 1950.
Alt exemplu ...
RI își poate identifica rădăcinile intelectuale încă din teoreticienii politici ai secolului al V-lea î.Hr.
Mulți gânditori RI continuă să fie influențați de opiniile lui Thomas Hobbes despre anarhie, ordine și starea
naturii, în parte datorită absenței unui guvern global.
Impactul lui John Locke asupra RI provine din credința sa în drepturile naturale și afirmația că relația dintre un
individ și un stat este guvernată de un contract social.
Karl Marx a schimbat studiul teoriei politice, accentuând rolul economiei ca forță motrice în istoria omenirii.
Ideile acestor teoreticieni politici pot fi folosite pentru a analiza diferite aspecte ale evenimentelor curente
VIDEO SLIDE 27
  Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului relaţiilor internaţionale, structurând
înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor
internaţionale o mare parte a secolului XX.
 Acesta are în mod fundamental la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este
rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o
permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi de o suspiciune la adresa
celorlalţi.
 Urmează pe cale de consecinţă că şi societăţile şi instituţiile create de om vor avea aceleaşi
particularităţi ca şi acesta. De la aceste prezumţii pleacă şi construcţia realismului clasic.
Gândirea politică în domeniul relaţiilor internaţionale a fost însă structurată, încă de la început, de două mari
direcţii de gândire filosofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-
Jacques Rousseau, Machiavelli şi alţii.
Aceste două mari tradiţii filosofice dominante sunt: realismul şi liberalismul.
Realismul susţine că omul este egoist. Natura însăşi sau setul de condiţii în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău.
Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată către căutarea puterii în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale
asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva tuturor şi bine-cunoscutul
“homo homini lupus” al lui Hobbes; pe el se sprijină în mare parte realismul realaţiilor internaţionale. Pentru
autorii realişti, nu există nicio schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres.
Din acest punct de vedere, realismul este o paradigmă conservatoire
Un teoretician al relaţiilor internaţionale preocupat de relaţia dintre realitate şi ceea ce este dezirabil este Hans
Morgenthau (1904-1980).
În lucrarea sa Politics Among Nations: the Struggle for Power and Peace (1948), Morgenthau susţine necesitatea
separării absolute dintre ceea ce este moral dezirabil şi ceea ce este politic real.
Astfel că nu putem aplica în domeniul politicii concepte morale abstracte. Morgenthau susţine că realismul
politic nu solicită şi nici nu scuză indiferenţa faţă de idealurile politice sau de principiile morale, dar într-adevăr
necesită o distincţie clară între ceea ce este dezirabil şi ceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde şi
oricând şi ceea ce este posibil în condiţii concrete de timp şi spaţiu.
Nivelul individual – natura umană este una viciată, egoistă prin naştere, care este îndreptată către lupta pentru
putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (acel animus dominandi) şi neschimbătoare.
Nivelul statal – statul (a se citi statul-naţiune) este principalul actor în relaţiile internaţionale. Sistemul
internaţional este definit şi caracterizat de relaţiile în cadrul său dintre un anumit tip de actori – statele-naţiune
care domină gândirea în politica internaţională în epoca post-westfaliană. Pentru Morgenthau, statul-naţiune este
“punctul fundamental de referinţă al politicii externe.”
Nivelul sistemic – caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină în mod fundamental
relaţiile între statele-naţiune este lipsa unei autorităţi superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte, sistemul
internaţional este anarhic.
Consideraţiile de la aceste trei nivele de construcţie teoretică sunt prezentate de Morgenthau în cele şase principii
ale realismului pe care le formulează în lucrarea Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace: 1.
Politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană. Aceasta, susţine
Morgenthau, este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. Pe baza
acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană este posibil să concepem o teorie raţională a
politicii internaţionale care să le reflecte fidel.
Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere este absolut necesar şi definitoriu pentru
relaţiile internaţionale care sunt în esenţă relaţii de putere între statele naţionale ale sistemului internaţional.
Puterea este un concept central al viziunii realiste.
Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie
filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp.
În relaţiile internaţionale, de aceea, este recomandată prudenţa, în sensul în care trebuie să judecăm acţiunile
(chiar şi cele aparent morale, sau mai ales acestea) în funcţie de consecinţele politice pe care le vor produce.
Trebuie făcută distincţia clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei naţiuni şi legile morale.
Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte care trebuie să i se
subordoneze.
BALANȚA / ECHULIBRUL DE PUTERE VIDEO SLIDE 10
 Sfârșitul Războiului rece a forțat ritmul schimbării intelectuale în IR. Cu toate acestea, noile teorii
despre RI au rădăcini mult mai adânci: răspuns la politica radicală din anii 1960, o reacție la
inegalitățile evidente prezente în capitalism sau pur și simplu pentru că anumiți teoreticieni doreau să
dezvolte modalități de a privi lumea fără să se refere la SUA pentru a catalogaevenimentele importante.
 Unele teorii resping aceste narațiuni dominante.
Constructivismul, marxismul și teoria critică, teoria genului și post-structuralismulRealismul și liberalismul
afirmă că relațiile internaționale sunt anarhice și că este rațional ca statele să răspundă anarhiei în moduri
specifice. Într-adevăr, structura anarhică a sistemului internațional este una dintre bazele consensului principal în
RI.
Realiștii cred că, bunăoară, concurența antagnică este rezultatul natural al acestei anarhii.
Liberalii speră la cooperarea între actori.
Constructivismul susține că această abordare - care afirmă că sistemul internațional este în mod obiectiv anarhic
- și că doar o logică specială rezultă din acea realitate - este greșită.
Constructiviștii își dedică numele din convingerea că o mare parte a mediului în care trăim nu este fix în mod
obiectiv, ci mai degrabă este construit social. VIDEO SLIDE 15/16/17
Actorii internaționali nu sunt doar niște marionete ai sistemelor pe care le populează, deoarece ei înșiși creează și
constituie acele sisteme.
Din perspectiva constructivistă, realiștii se înșeală dacă consideră că statele nu au nici o alternativă la
suspiciunea reciprocă, egoismul din dilema de securitate. De asemenea, liberalii se înșeală dacă cred că anarhia
internațională generează orice nevoie obiectivă de a construi o ordine liberală.
Mai degrabă, pentru a folosi o frază inventată de Alexander Wendt, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni
constructiviști, "anarhia este ceea ce statele fac din ea"
Constructiviștii tind, prin urmare, să se concentreze în principal pe două aspecte.
În primul rând, există problematica identității
În al doilea rând, este vorba despre înțelegerea intersubiective.
Toți constructiviștii cred că identitățile, interesele și înțelegerile intersubiective pe care le au statele sunt
construite din punct de vedere social, dar ei diferă în legătură cu implicațiile pe care le au aceste credințe.

1. Prin urmare, acestea (III) sunt dificil de schimbat.

2. Sistemul internațional este o construcție socială, astfel putem și ar trebui să folosim aceste cunoștințe pentru a
produce schimbări majore.
Securizarea Ole Wæver and Barry Buzan
Teoria securizării susține că nu există un răspuns real în mod obiectiv la întrebarea dacă o problemă este sau nu o
problemă de "securitate".
Mai degrabă, folosim limbajul de securitate ca o modalitate de a vorbi despre anumite chestiuni, pentru a
semnala că acestea sunt mai importante decât problemele politice obișnuite și că măsurile extraordinare - în afara
limitelor normale - le permit să le abordeze.
Problemele tradiționale, cum ar fi războiul, se califică în mod evident pentru utilizarea unui astfel de limbaj, dar
alte probleme politice, cum ar fi imigrația, bolile infecțioase sau criminalitatea, pot fi "securitizate".
Acest lucru se poate realiza dacă cei cu putere socială decid să aplice limbajul de securitate pentru ei și reușesc
să convingă majoritatea că aceasta este legitimă. Există o dezbatere asupra faptului dacă problemele securitizării
sunt întotdeauna de ajutor, deoarece conferă o prioritate și o atenție sporită unei probleme sau dacă poate
provoca noi probleme prin militarizarea unei probleme politice și producând o atmosferă sporită care în realitate
împiedică problemă eficient.
Securitizarea este o concepție orientată spre proces a securității, care este în contrast cu abordările materialiste
ale studiilor clasice de securitate.
Abordările clasice ale securității se concentrează asupra:
amenințări, inclusiv a distribuției puterii, a capacităților militare și a polarității.
Securitizarea analizează modul în care o anumită problemă este transformată de un actor într-o chestiune de
securitate, pentru a permite utilizarea unor măsuri excepționale.
Toate actele de securitizare implică patru componente:
Un actor / agent securitizator: o entitate care face mișcarea / declarația securitizatoare;

O amenințare existențială: un obiect (sau ideal) care a fost identificat ca potențial dăunător;

Un obiect referent: un obiect (sau un ideal) care este amenințat și trebuie protejat;

O audiență: obiectivul actului de securitizare care trebuie convingător și acceptarea problemei ca o amenințare la
adresa securității.
Teoreticienii securitizării susțin că un subiect care a fost securitizat cu succes va primi o atenție și resurse
disproporționat mai mari în comparație cu subiecții care nu au fost securitizați, chiar dacă acești alți subiecți
generează daune mai mari
EX Incidentele de trafic provoacă în medie 150.000 de decese pe an în 56 de state ale SUA ... oamenii tind să
accepte acest lucru ca un simplu fapt și să nu securizeze acest lucru cerând măsuri extraordinare. Este tratată ca o
preocupare pentru politica obișnuită și reglementările legale. Există o tendință de individualizare a victimelor ...
Atacurile teroriste cauzate în anii 1994 până în 2004 la nivel mondial au în medie 5312 decese pe an. Acesta
reprezintă mai puțin de 5% din numărul de persoane ucise anual în urma accidentelor de circulație în țările
memebre ONU-ONU. Cu toate acestea, este o prioritate de top în discursurile de securitate
TIPURI
Militar
Politic
Economic
Social
De mediu
VIDEO SLIDE 20/22 CURS 3

CHINA
VIDEO SLIDE 3 CURS 4
Ce se produce?

- 40% din economia Chinei este inca sub conducerea industriala a statului

- 60% din economie se bazeaza pe sectorul privat, acolo unde iau decizii producatorii si consumatorii

Noile forme de legitimitate ale Chinei.

Forţa şi riscurile interne ale unei superputeri

Prognoza specialiştilor din ştiinţele politice a avertizat, în perioada 1990-2000, inevitabila sucombare a
modelului comunist chinez, o prognoză ce se baza pe analogia prăbuşirii regimurilor din blocul ţărilor din
Europa centrală şi de est. Faptele au infirmat însă această perspectivă, China menţinându-şi canoanele politice de
bază, extinzându-şi forţa economică şi stabilitatea politică, devenind la ora actuală unul dintre cei mai importanţi
jucători pe plan global. În ciuda unor previziuni apocaliptice, China, în general, o duce bine şi
Dacă este să surprindem receptarea Chinei din ţările democratice, bestseller-ul lui Gordon G. Chang, The
Coming Collapse of China, a fost înlocuit în topul preferinţelor publicului specializat, în vitrinele librăriilor sau
pe noptierele cetăţenilor obişnuiţi de volumul When China Rules the World al lui Martin Jacques. Mass-media
occidentală îşi îndreaptă atenţia tot mai des spre „miracolul reformei chineze” şi se pronunţă admirativ despre
economia din Shanghai, bucătăria chineză, medicina tradiţională, confucianism etc. Toate acestea sunt, evident,
doar clişee, însă dau seama de o realitate care se transformă sub ochii noştri: emergenţa unui noi superputeri cu
care lumea democratică cooperează din ce în ce mai strâns.
„Reforma miraculoasă” din China ne încântă din varii motive: fie pentru că astfel produsele de larg consum
made in China devin mai accesibile pentru tot mai mulţi consumatori, fie pentru că turismul spre frumoasele
provincii chineze deschide noi orizonturi, fie pentru că migraţia forţei de muncă aduce un profit considerabil
unor multinaţionale. Aplauzele necondiţionate trebuie însă receptate cu prudenţă, deoarece ascund o realitate
mult mai complexă decât pare la prima vedere.
Preţul plătit de China pentru ultimele trei decenii de „miracol” este unul imens: poluarea masivă, disparitatea
severă a veniturilor, gradul ridicat de corupţie sau un sistem de protecţie socială ce se impune a fi reformat în
mod stringent. Pentru a contracara aceste riscuri, s-au iniţiat, în 2003-2004, două principii noi de politică internă:
„dezvoltarea ştiinţifică” şi „societatea armonioasă”.
Pentru a exemplifica schimbarea de paradigmă din politica chineză, putem avea în vedere discursurile
Preşedintelui Hu Jintao, din anii 2004–2005. La conferinţa ţinută la Yale din SUA, el afirma: „[c]ivilizaţia
chineză a pus întotdeauna în evidenţă armonia socială, unitatea şi ajutorul reciproc. De la formarea naţiunii
chineze, a fost apărat principiul «armoniei ca fiind lucrul cel mai de preţ». Chinezii s-au străduit pentru armonie:
între om şi mediu; între ei înşişi; între corp şi suflet, dorindu-şi o societate ideală în care «oamenii se iubesc între
ei, există egalitate şi întreaga lume formează o comunitate». Astăzi, China depune eforturi pentru a construi o
societate armonioasă. Este o societate democratică şi a statului de drept, una a echităţii şi a justiţiei, a fraternităţii
şi a integrităţii, a vitalităţii, [o societate] stabilă, ordonată şi armonioasă între om şi natură
În 2007, acelaşi lider de partid a afirmat „conceptul dezvoltării ştiinţifice” (ce include „societatea armonioasă”)
ca parte integrantă a Constituţiei Partidului Comunist Chinez, fiind astfel un concept asumat în canonul ideologic
oficial. Întrebarea firească care survine în acest context este următoarea: există oare o criză de legitimare a
ideologiei oficiale ce revendică astfel de schimbări la nivelul elitei politice; iar în caz afirmativ, poate fi
relegitimat regimul PCC doar prin performanţă economică, naţionalism şi cultură? Literatura de specialitate
afirmă adesea că sursele prime de legitimitate sunt considerate tocmai performanţa economică şi naţionalismul.
„Cu toate acestea, o examinare mai atentă a legitimităţii în China relevă importanţa a două grupuri suplimentare
de surse de legitimitate:
1) ideologia şi valorile sociale colective pe care le sprijină, precum şi, mai recent, culturalismul;
2) guvernanţa, inclusiv modul în care regimul este în măsură să definească democraţia şi drepturile în materie de
guvernanţă raţional-legală, de securitate internă şi stabilitate, precum şi libertăţile socio-economice.”
Holbig şi Gilley subliniază că existată o schimbare clară de accent în abordarea elitei chineze în ce
priveşte relegitimarea regimul post-revoluţionar: s-a trecut, în ultimii cinci ani, de la abordarea naţionalistă şi
economică la o legitimare ideologică şi instituţională. Odată cu pragmatismul impus de Deng Xiaoping, politica
chineză nu şi-a mai propus abandonarea vreunei vechi ideologii, ci inovarea, revizuirea şi nuanţarea constantă a
aceloraşi principii. Hu Jintao a continuat aceast principiu, sublilind, în 2003, scopul precis de „stabilire a unui
partid care este dedicat interesului public şi care guvernează pentru oameni.” Dezvoltarea durabilă şi societea
armonioasă sunt consecinţele fireşti ale pragmatismului chinez ce au fost astfel rafinate considerabil.
Heike Holbig şi Bruce Gilley, op. cit., p. 18.
Schimbarea anunţată de Hu Jintao nu este la nivel retoric, dat fiind faptul că s-a investit masiv în campanii
politice şi cercetări ştiinţifice. Cel mai binecunoscut şi costisitor program a fost, probabil, cel din 2005, prin care
s-a impus „conservarea naturii progresiste a partidului”, în fapt, o campanie mai largă şi sistematică la nivelul
educaţiei din interiorul partidului. În acest sens, reforma vizează inovarea teoretică a marxismului chinez,
înglobând tradiţia clasică, cu scopul de a genera încredre socială şi de a face faţă provocărilor contemporane.
Amploarea şi finalitatea programelor s-au materializat cel mai clar cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2008, cînd
elementele dominate nu mai erau legate de Revoluţia Comunistă, ci de tradiţie. Au fost evidenţiate invenţiile
clasice chineze, sărbătorile tradiţionale, China imperială în toată grandoarea ei; respectiv s-au inclus elemente
tehnologice avansate, subliniindu-se totodată suveranitatea naţională (prin simbolul Marelui Zid, dar şi prin
diversitate etnică).
Se cuvine a fi menţionat, de exemplu, programul amplu finanţat, prin Academia Chineză, începând cu
2005, de cercetare a confucianismului şi a trasării liniilor directoare a neoconfucianismului. Critica severă a
confucianismului, de la începutul secolului XX şi din timpul Revoluţiei Culturale, găsea vinovată această tradiţie
pentru stagnarea, „semi-colonializarea şi semi-feudalizarea” Chinei. Dacă până în 1990, era cvasi-interzisă
menţionarea numelui lui Confucius în texte academice, astăzi doctrina „căii asiatice” este reabilitată în mod
miraculos.
Schimbarea anunţată de Hu Jintao nu este la nivel retoric, dat fiind faptul că s-a investit masiv în campanii
politice şi cercetări ştiinţifice. Cel mai binecunoscut şi costisitor program a fost, probabil, cel din 2005, prin care
s-a impus „conservarea naturii progresiste a partidului”, în fapt, o campanie mai largă şi sistematică la nivelul
educaţiei din interiorul partidului. În acest sens, reforma vizează inovarea teoretică a marxismului chinez,
înglobând tradiţia clasică, cu scopul de a genera încredre socială şi de a face faţă provocărilor contemporane.
Amploarea şi finalitatea programelor s-au materializat cel mai clar cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2008, cînd
elementele dominate nu mai erau legate de Revoluţia Comunistă, ci de tradiţie. Au fost evidenţiate invenţiile
clasice chineze, sărbătorile tradiţionale, China imperială în toată grandoarea ei; respectiv s-au inclus elemente
tehnologice avansate, subliniindu-se totodată suveranitatea naţională (prin simbolul Marelui Zid, dar şi prin
diversitate etnică).
 Se cuvine a fi menţionat, de exemplu, programul amplu finanţat, prin Academia Chineză, începând cu
2005, de cercetare a confucianismului şi a trasării liniilor directoare a neoconfucianismului. Critica severă a
confucianismului, de la începutul secolului XX şi din timpul Revoluţiei Culturale, găsea vinovată această tradiţie
pentru stagnarea, „semi-colonializarea şi semi-feudalizarea” Chinei. Dacă până în 1990, era cvasi-interzisă
menţionarea numelui lui Confucius în texte academice, astăzi doctrina „căii asiatice” este reabilitată în mod
miraculos.
Simbolurile, imaginile, religiile şi artefactele ce vin din cultura tradiţională chineză sunt tot mai des prezente şi
mai prezentificate în viaţa publică şi privată – arhitectura, moda, stilul de viaţă, activităţile şi sporturile din
timpul liber, ceremoniile etc. –, aceasta devenind noul „brand” ce generează identitate culturală chineză, pe care
conducerea Partidului a învăţat să o folosească ca o sursă de legitimitate extrem de eficientă. Pe scurt,
legitimitatea instituţională – prin profesionalizarea şi succesele administraţiei, democratizare incipientă,
permisivitatea pentru înfiinţarea de ONG-uri etc. – este un semn încurajator pentru o Chină comunistă, dar
capitalistă şi stabilă din punctul de vedere al regimului.

„Indicatorii macro de legitimitate a regimului chinez sugerează un grad relativ ridicat de legitimitate de
ansamblu, chiar dacă abordările alternative bazate pe date […] oferă motive să credem că legitimitatea este mai
fragilă. Provocarea legitimităţii regimului constă în abundenţa de abuzuri, aşa cum arată efectivele de petiţionari
ce demonstrează împotriva scandalurile de corupţie, de mediu sau legate de locul de muncă, sau cum ne
reamintesc protestele împotriva dominaţiei PCC în Tibet, din 2008; în Xinjiang, din 2009, şi Semnatarii Cartei
08.” Efortul agil şi creativ al liderilor pentru menţinerea legitimităţii prin intermediul performanţei economice, al
naţionalismului, prin cultură, guvernare şi „democraţie” (ceea ce corespunde, de fapt, suveranităţii) dă pentru
moment rezultate. Totuşi, aceste surse de legitimitate multiplicate excesiv şi eterogene sunt, la rândul lor,
vulnerabile, motiv pentru care specialiştii consideră alternativa unei legitimări ideologice, culturale şi
guvernamentale ca fiind singurele valabile pe termen lung. Puterea simbolică a Chinei legitimată eterogen este
dificil de „exportat” – căci ea nu are vocaţie universalistă. Pur şi simplu, astăzi nimeni nu-şi doreşte să devină
cetăţean chinez, aşa cum mulţi îşi doreau să devină odinioară cetăţeni ai Romei antice.
Ibidem, p. 27.
Acest lucru este dovedit prin sondaje. Conceptul de nation branding este un domeniu teoretic şi practic care
urmăreşte să măsoare, cu instrumente sociologice, şi să gestioneze, prin tehnici de marketing, reputaţia unei ţări.
Unele abordări acordă prioritate fie valorii simbolice a produselor dintr-o ţară, fie gradului de stabilitate,
guvernanţei, fie altor criterii. Chiar dacă brand-ul naţional nu poate fi măsurat cu precizie matematică,
indicatorul este un instrument important şi realist prin care se determină încrederea într-o ţară sau o naţiune. În
ultimii ani, întâietatea a fost disputată între Canada, SUA şi Germania; China situându-se abia în a doua jumătate
a clasamentului, în proximitatea Malaieziei sau Turciei. Deci, migrarea spre China şi „exportul” acestui model
politic nu sunt privite încrezător de locuitorii globului.
Cf. http://nation-branding.info/ [accesat 05.02.2011] În 2008, România în acelaşi clasament era situat
mult sub China
Principiile noii legitimări a regimului nu a reuşit să restabilească nici încrederea internă în principiile comuniste,
devenite în ultimele două decenii golite de orice semnificaţie cotidiană. Este vorba de un sincretism al tradiţiei
cu marxismul ce urmăreşte, totuşi, înainte de toate, creşterea constantă a PIB-ului – scopul ultim al liderilor de la
Beijing. „Conducerea a recunoscut acele elemente ale confucianismului – subliniind în mod special valorile
etice, evitarea conflictului, acceptarea ierarhiilor – care pot menţine stabilitatea şi pot susţine ordinea.
Popularitatea împărtăşită ale acestor învăţături atât de publicul larg, cât şi de elita ştiinţifică şi liderii politici
explică motivul pentru care părţi ale ideologiei confucianiste au fost reintroduse. În acelaşi timp, există mândria
pentru succesele modernizării care au fost atinse până acum, dar şi dorinţa de a lega aceste succese cu istoria
Chinei ca o mare civilizaţie. Faptul că institutele culturale chineze, numite Institute Confucius, [...] răspândesc
limba chineză şi susţin noul soft power chinezesc arată cum ideile lui Confucius au fost supuse unei «reabilitări»
de facto şi cum a reuşit să fie văzut Confucius o figură recunoscută internaţional şi o eminenţă ce reprezintă
China peste graniţe, asemeni lui Goethe care reprezintă Germania.”
Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, „Sustainability Chinese Style. The Concept of the «Harmonious
Society»”, în SWP Research Paper, 2008/Raportul nr. 06, Berlin, 2008, p. 9.
Tradiţia confucianistă nu mai este văzută ca acel „opiu al poporului” de care voia să se descotorosească Mao, ci
un factor catalizator benefic al „societăţii armonioase” (hexie shijie). Pasul făcut, în 2005, de o China oficial
ateistă părea de neconceput, de altfel fiind privit cu suspiciune de multe cercuri diplomatice democratice şi de
către unii specialişti. Edward Cody vorbeşte despre „depăşirea atitudinii tradiţional marxiste prin campania lui
Hu, pentru ceea ce el numeşte «o societate socialistă armonioasă». Conceptul în vigoare este un apel pentru un
comportament bun, fiind proiectat să înlocuiască golul moral lăsat de partid atunci când acesta a omis, cu mult
timp în urmă, valorile istorice ale Chinei şi, mai recent, au fost slăbite structurile sociale etanşe ale
comunismului lui Mao Zedong. Partidul a decis, de asemenea, că religia poate fi utilă în încurajarea armoniei
sociale, deoarece îndeamnă adepţii acesteia de a subscrie unui cod moral.” Cody citează un sondaj oficial chinez,
din 2007, prin care o treime din populaţia Chinei se declară religioasă, dar tot el avertizează cu privire la
fragilitatea relaxării recente a PCC faţă de religie. „Controlul guvernului asupra activităţilor religioase a slăbit
semnificativ în ultimii ani. Conotaţiile politice – cum ar fi cele faţă de adepţii budismului tibetan sau islam, din
regiunea autonomă Xinjiang, din nord-vestul Chinei – au devenit obiective principale de supraveghere ale
poliţiei în zonele respective.”
Edward Cody, „China’s Leader Puts Faith in Religion: Hu See Growing Spiritual Ranks as Helpful in
Achieving Social Goals”, în Washington Post, 20.01.2008. Cf. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/
content/article/2008/01/19/AR200801 1902465.html [accesat 09.02.2001]
Edward Cody, loc. cit.
Poziţia oficială atât faţă de budismul tibetan, cât şi faţă de islamul uigurilor este în relaţie cu statutul special al
acestor cetăţeni care trăiesc în provincii autonome. În plus, nu s-au reluat nici relaţiile diplomatice cu Vaticanul,
nefiind probabil ca un episcop trimis de şi loial faţă de Vatican să fie acceptat în curând pe teritoriul Chinei.
Forţa şi fragilitatea Chinei rezidă tocmai în complexitatea şi mărimea acestei ţări. „Miracolul economic”, armata
cea mai puternică din regiune, sporirea libertăţilor individuale, relativa toleranţă religioasă au, însă, contrapărţi
mai puţin glorioase. Spre deosebire de Japonia, care a devenit o putere folosind exclusiv resortul economic,
China îl foloseşte atât pe cel simbolic (mélange-ul de legitimare naţionalist, comunist, instituţional şi
confucianist), cât şi pe cel militar (este cel mai bine înarmat jucător din zona sa de acţiune, depăşind India,
Pakistanul, Iranul sau Japonia). Bisericile creştine sunt cel mai adesea susţinute financiar de autorităţile
locale chineze, incluzând aici şi Asociaţia Patriotică Catolică. Vaticanul sau orice altă organizaţie creştină nu îşi
pot exercita influenţa pe teritoriul chinez. Există inevitabil şi un conflict de interese în acest context, dat fiind
faptul că oficialii cultelor creştine chineze de la această oră găsesc situaţia convenabilă, preoţii bucurându-se de
avantaje financiare şi de un statut social extrem de confortabil, totul oferit generos de Beijing.
Cele trei forme de putere de care se foloseşte atât de eficient (economică, politică şi militară), o legitimează ca
un jucător dinamic şi în plină expansiune. Mai mult, ea a început să folosească media ca un instrument de
politică externă: CCTV-ul (televiziunea chineză naţională cu bătaie globală) sau filmele chinezeşti exportate
peste graniţe vin să consacre ideea unei ţări dinamice, imaginea luptătorului chinez de neînvins care triumfa în
orice situaţie. China îşi are propria fragilitate. Chiar dacă îşi va dubla sau tripla PIB-ul pe cap de locuitor, ea
rămâne una dintre cele mai sărace ţări de glob, în care un procent copleşitor de locuitori nu au acces la educaţie,
aceştia au obturată legătura cu instrumentele tehnologice sau cu asistenţa medicală. Chiar dacă, pentru moment,
industria uşoară aduce un profit uluitor Chinei, aceasta nu va putea domina lumea fără investiţii consistente în
tehnologiile de vârf şi fără o investiţie în protejarea mediului înconjurător. Aceasta deoarece China este cel mai
mare emiţător de dioxid de carbon şi dioxid de sulf de pe glob. „Cea mai mare teamă legată de calitatea aerului
din China se datorează creşterii urbanizării generat de migrarea masivă şi de afluenţa crescută asociată cu
expansiunea clasei de mijloc. Efectele celor două arii de dezvoltare nu se văd niciunde mai clar decât în sectorul
transporturilor. În fiecare zi, sunt înregistrate în China aproximativ 14.000 de maşini, în 2020 prognozându-se
existenţa a cel mai probabil 130.000.000 de maşini pe drumuri. Astăzi, doar treisprezece locuitori dintr-o mie ai
Chinei sunt posesori de autovehicule, în timp ce media pe glob este de 114. Însă emisia autovehiculelor vechi, de
fabricaţie internă, este de zece sau douăzeci ori mai mare decât a maşinilor moderne americane.”
Este evident vorba de migraţia internă a forţei de muncă.
Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, op. cit., p. 11.
O altă problemă majoră o constituie irosirea enormă a apei potabile. „Şaptezeci la sută din răurile Chinei sunt
poluate iar în ce priveşte apa potabilă, cifrele se ridică la nouăzeci la sută.” Lista poate fi continuată cu eroziunea
solului, defrişarea necontrolată sau a altor factori care duc la migrarea forţei de muncă de pe teritoriile afectate,
la moartea prematură a sute de mii de oameni anual şi la costuri economice şi medicale enorme. „Cea mai
importantă lecţie primită de liderii de partid de pe urma crizei energetice şi a mediului înconjurător este
necesitatea de a lega creşterea economică cu factorii sustenabili, întorcând spatele strategiei creşterii pure
expansive.”
Specialiştii sunt rezervaţi în ce priveşte optimizarea stării de fapt, deoarece creşterea economică rămâne
prioritatea Guvernului, mai apoi deoarece agenţiile guvernamentale recent înfiinţate (începând cu 2007) nu au
autoritate pe plan local, aceste autorităţi şi companii locale desconsiderând din principiu politica aşa-numitului
„PIB verde”.
Ibidem, p. 12, apud Wenran Jiang, „China Debates Green GDP and the Future Development Model”, în
China Brief, 16/2007.
Ibidem, p. 13.

. Dacă suntem preocupaţi de fragilitatea puterii chineze, poate cele mai grave probleme sunt legate de inegalitea
socială, sărăcie şi disparitatea veniturilor. Este de netăgăduit că succesul politicilor economice a dus la rezultate
uluitoare în cifre: în 1982, rata sărăciei era de 64 la sută iar în 2004 rata a scăzut la 10 la sută. Însă sociologii
avertizează că disparitatea veniturilor şi astfel clivajul social este în permanentă creşte în China, în loc de o
diminuare progresivă ce ar trebui să survină odată cu creşterea economică. Sunt menţionate mereu trei paliere de
analiză: diferenţă dezvoltării la nivel de regiuni (coasta de est vs partea centrală); distribuirea inegală a creşterii
economice (mediul urban vs cel rural); creşterea inegalităţii grupurilor sociale (săraci vs bogaţi).
Date elocvente sunt furnizate de Asia Development Institute: www.adbi.org [accesat 10.01.2011]
Unele din aceste disparităţi le regăsim însă şi în UE sau SUA, astfel că nu e bine să fim ipocriţi când vine vorba
de China. Ceea ce nu regăsim însă în China este sistemul de protecţie socială (pensii garantate de stat, servicii
medicale sau învâţământ gratuit) cu care Europa se mai mândreşte la ora actuală. Aceste schimbări apărute în
1990 au indus în conştiinţa colectivă un sentiment de insecuritate la nivel ridicat. „Oamenii fac economii în
eventualitatea pierderii locului de muncă sau a îmbolnăvirilor, pentru bătrâneţe, pentru şcolarizarea copiilor şi
educaţie. Aceste astpecte fac ca consumul domestic să nu fie factorul director al creşterii economice chineze.” Se
poate vorbi de o adevărată filosofie a economiilor personale, ce este dublată de măsuri guvernamentale de
reducere a disparităţii sociale (măsuri macro începute în 2005, deci prea recente pentru a ne pronunţa în ce le
priveşte). Cu toate acestea, pentru moment, stabilitatea socială nu este resimţită la nivelul cetăţenilor de rând. Ea
este un plan de acţiune de care liderii regimului vor trebui să se preocupe în perioada imediat următoare. Acestea
sunt doar câteva aspecte fragile ale superputerii chineze ce nu conteneşte să ne uimească economic şi cultural.
Ibidem, p. 20. Nu pot încheia aceste consideraţii fără a face câteva precizări referitor la statutul actual al
cooperării cu Europa, dat fiind faptul că tema relegitimării revine şi în acest context. Deschiderea Chinei şi
căutarea parteneriatului strategic cu unele zone (între care Europa este un simplu actor între alţii) cere din partea
Chinei soluţionarea problemelor legate de mediu şi disparitate socială. Din partea UE – a cărei voce în materie
de politică externă ar trebui să fie unită pentru a garanta o relaţie mai stabilă cu China – se cere un ton dialogic,
autonom şi, bunăoară, independent de poziţia SUA. Mai mult, multinaţionalele europene stabilite în China ar
trebui să-şi asume mai clar rolul în ce priveşte implementarea unor măsuri de responsabilitate socială, atât de
necesare Chinei. Cuvintele cheie rămân cooperarea şi dialogul echilibrat între China şi Europa, respectiv
parteneriatul strategic din care să profite în mod egal ambele. China este, ca o superputere economică, ca o
putere militară de temut, ca un actor agil în ce priveşte parteneriatele externe pe care le construieşte, tot mai
prezentă în viaţa noastră cotidiană. China este deja prezentă în Europa iar noi trebuie să fim atenţi cum (ne)
tratăm (cu) oaspetele, partenerul nostru de afaceri.
Cf. European Commission, Evaluation of the European Commission’s Co-operation and Partnership
with the People’s Republic of China. Country Level Evaluation: Final Report, Brussels, 2007. www.oecd.org

Economia Chinei
Una din figurile imperiale istorice ale Chinei, împăratul Qianlong din dinastia Qing, un succesor demn al
bunicului său Kanxi, a comunicat delegaţiei lordului MacCartney în 1793, pe un ton tranşant, faptul că imperiul
Qing nu are nevoie să-şi dezvolte relaţii comerciale cu puterile europene, nici chiar cu Imperiul Britanic, ţara
deţinând tot ceea ce este necesar şi în plus mărfuri pe care europenii nu le au şi nu le pot produce (ceai, porţelan,
mătase):
Our dynasty’s majestic virtue has penetrated unto every country under Heaven, and Kings of nations have
offered their costly tribute by land and sea. As your Ambassador can see for himself, we possess all things. I set
no value on objects strange or ingenious, and have no use for your country’s manufactures.
(extras din Edictul împăratului Qianlong către regele George al III-lea, septembrie 1793)
A abdicat după 61 de ani de „mandat” tocmai pentru a nu domni mai mult decât bunicul său.
Această supremă decizie oficială a deranjat vizibil afacerile înfloritoare ce se desfăşurau deja pe coastele sud-
estice ale Chinei cu implicarea activă a unor oficiali importanţi de la curtea din Beijing. Cauza acestei atitudini
izolaţioniste se poate să fi provenit dintr-o manifestare a mândriei naţionale (China îşi trăia atunci, fără să-şi dea
seama, ultimii ani ca super-putere a lumii) dar şi din urmărirea învăţăturilor budiste/taoiste care înfierau
componenta imorală a urmăririi câştigului material în dauna oricăror altor principii. Oricum, această decizie şi
atitudine inflexibilă a Beijingului a avut în final drept rezultat slăbirea autorităţii dinastiei şi intrarea Chinei sub
dominaţia forţelor militare şi comerciale ale acelor timpuri.
Despre opacitatea şi rigiditatea dinastiei Qing stă mărturie modul în care au fost înăbuşite încercările
reformatoare ale împăratului Guangxu din 1898 (Reforma celor 100 de zile), stimulate şi de manifestările
grupurilor de tineri reformişti conduşi de lideri precum Sun Yat Sen, acţiuni care au determinat organizarea unei
lovituri de palat din partea tradiţionalistei împărătese Ci Xi şi anularea imediată a tuturor reformelor iniţiate. La
foarte puţin timp, o tradiţie de două ori milenară a Chinei imperiale se stingea.
Episodul prezentat mai sus cuprinde o lecţie despre efectele negative generate de incapacitatea schimbării
viziunii atunci când noile condiţii de mediu extern o reclamă. Pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că o
stingere demnă, nepătată de compromisuri şi modificări bruşte de ideologie şi comportament, uşor interpretabile,
conţine şi ea doza sa de măreţie. Un exemplu diferit de atitudine îl găsim în cazul vecinei din est a Chinei,
Japonia, care încă din 1868 şi-a demarat procesul de reformare cunoscut sub numele de „era Meiji” cu rezultate
vizibile în forţa Japoniei din preajma celui de-al doilea război mondial.
O a doua lecţie dură a efectelor izolaţionismului a fost învăţată odată cu urmările dezastroase ale politicilor
economice ale „Marelui salt înainte” şi ale „Revoluţiei culturale proletare” promovate de conducătorul Chinei
comuniste Mao Zedong în perioada 1958–1961 respectiv 1966-1976. Cu toate că efectele negative ale
colectivizării şi ale industrializării forţate nu puteau fi sesizate integral în momentul asumării acestor decizii, în
final, imixtiunea ideologiilor în mecanismele proceselor economice a condus la disfuncţii sistemice majore şi la
alocări ineficiente ale resurselor care au ţinut în loc nivelul de dezvoltare al Chinei.
Cel mai probabil pentru a nu re-experimenta astfel de scenarii sumbre, conducerea Chinei de după 1976 a
început să considere, timid şi neîncrezător ce-i drept, că o politică de deschidere faţă de exterior ar fi singura
şansă pentru poporul chinez şi, aşa cum se va realiza mai târziu, pentru însăşi supravieţuirea partidului comunist
în fruntea Chinei. De această dată, rezultatele noii orientări au culminat cu cel mai impresionant fenomen de
creştere economică al secolului 21.
Mai exact, după îndepărtarea „Bandei celor patru”ca ultim braţ al vechii orientări a lui Mao, noul lider vizionar
al Chinei, Deng Xiaoping, a iniţiat un lung şir de reforme care au culminat cu promovarea Chinei pe scena
elitelor mondiale, ca principală forţă economică şi militară. Rememorând acele vremuri, punctăm faptul că la
începutul mandatului său Deng se confrunta cu o serie de probleme grave printre care amintim nivelul ridicat al
sărăciei absolute, efectele dezastroase ale frecventelor calamităţi naturale (inundaţii, cutremure, secete) sau riscul
permanent al apariţiei foametei. În faţa unor astfel de dificultăţi era evident că trebuie întreprins ceva major, însă
la acea oră nimeni nu putea şti care era cea mai bună cale de urmat iar perspectiva primirii vreunui ajutor din
afară nu părea prea realistă.
Problema economică a eficienţei mecanismelor de tranziţie de la economia centralizată spre cea predominant de
piaţă a găsit o sursă inestimabilă de ipoteze şi experienţe în evoluţia Chinei de după 1978. Una din întrebările
esenţiale a fost cum s-a reuşit creşterea productivităţii economiei în contextul în care guvernul a menţinut un
control strict asupra alocării factorilor de producţie în domenii precum agricultura sau industria grea. Astfel,
înaintea reformelor iniţiate în 1978, aproape 80% din populaţia Chinei era ocupată în agricultură pentru ca în
2009 procentul să se reducă la aproximativ 23%. Reformele responsabile pentru această evoluţie au constat într-
o tratare cu „îngăduinţă” a problemelor de proprietate privată pentru a putea pune bazele unor exploatari agricole
eficiente. Printr-o decolectivizare mascată şi o evoluţie ascendentă a preţurilor lăsate acum să se formeze liber pe
piaţă, nefiind stabilite unilateral, s-a reuşit creşterea productivităţii în agricultură şi eliberarea în acelaşi timp a
unui număr mare de persoane care au fost absorbite ulterior de micile afaceri manufacturiere care generau o
valoare adăugată mult mai mare.
Teza liberalismului pur în care economia se autoreglează optimal în orice condiţii rămâne doar la
statutul de ipoteză perfectă, nici măcar de finalitate a unui proces de convergenţă. Afectată grav în perioada marii
crize din 1929-1933 ea a fost îngropată cu totul prin manifestarea actualei crize financiare.
Iniţial, decizia liberalizării preţurilor administrate a fost un eşec deoarece, fiind îndelung anunţată, a
determinat populaţia să treacă la aprovizionări masive la preţuri reduse cu efecte inflaţioniste devastatoare. În
final, problema sistemului anacronic de preţuri administrate şi libere a fost rezolvată aproape integral prin
reformarea funcţionării companiilor de stat.
Ulterior, paşi importanţi s-au realizat şi în reformarea marilor companii de stat care, în ciuda avantajelor de care
se bucurau (subvenţii, acces preferenţial la resurse naturale, preţuri administrate), funcţionau într-un mod
ineficient, generând de cele mai multe ori pierderi. Una din soluţiile implementate a fost acordarea unei mai mari
autonomii managerilor întreprinderilor de stat pentru a-şi stabili singuri obiectivele şi ţintele de producţie având
în vedere situaţia reală a preţurilor bunurilor de pe piaţă. În plus, tot managerilor li s-a permis promovarea
propriei politici de personal prin care să poată motiva suplimentar performanţele salariaţilor productivi respectivi
să concedieze personalul ineficient, dar mai ales posibilitatea reinvestirii unei părţi din profit. Sau poate tocmai
din cauza acestora.
Legat de politica de deschidere a comerţului Chinei, soluţia înaintată a fost crearea zonelor economice speciale
(pe principiul să lăsăm mai întâi ca unii să se îmbogăţească) care se bucurau de o reducere la jumătate a
impozitelor şi o anulare a taxelor de import. Exploziile economice ale unor oraşe precum Shenzhen, Zhuhai sau
Shantou, situate foarte aproape de capitalistul Hong Kong, a determinat implementarea conceptului de zonă
economică specială şi în celelalte regiuni ale Chinei. Facilităţile fiscale oferite şi costul redus al forţei de muncă
au constituit motive de nerefuzat pentru întreprinzătorii străini dornici de extindere.
Convins că o remodelare a economiei Chinei, aşa cum o cereau standardele de atunci, nu putea fi făcută cu
resursele valutare nesemnificative ale propriei trezorerii, Deng a demarat un amplu program de atragere de
investiţii cu prioritate în sectoarele relativ înapoiate ale economiei precum industria grea, constructoare de
maşini sau electrotehnică. Cu toate că la început starea dezastruoasă a infrastructurii chineze şi mentalitatea
muncitorilor au descurajat mulţi potenţiali investitori, încet-încet, contractele de „joint-venture” semnate între
mari companii străine şi guvernul Chinei au depăşit pragul de 1 miliard de dolari. În special după contextul
dificil al anilor 19891990, turneul din sud al liderului Deng (nan xun) a avut ca scop reîntărirea direcţiei
reformatoare a partidului legată de liberalizarea comerţului şi atragerea de investitori astfel încât la scurt timp noi
fluxuri de investiţii au inundat China. A urmat un întreg şir de delegaţii oficiale care cuprindeau întotdeaună şi
reprezentanţi ai mediului de afaceri: cancelarul german Helmuth Kohl, secretarul de stat american pentru comerţ
Ron Brown, ministrul britanic al comerţului Michael Heseltine sau primul ministru francez Edouard Balladur.
Reamintim în acest context şi relaţia foarte strânsă dintre România şi China acelor vremuri cu un schimb
reciproc intens atât comercial cât şi în plan cultural. Mai mult, în acea perioadă România juca rolul ţării mai
dezvoltate care oferea asistenţă în domeniile de vârf ale industriei precum producţia de televizoare, frigidere,
aparatură industrială şi chiar tehnică de calcul.
Având în vedere şi nivelul PIB pe cap de locuitor, nu putem afirma că populaţia Chinei, în ansamblul ei, trăieşte
astăzi la un nivel înalt dar putem remarca faptul că puţini chinezi se mai găsesc în situaţia de sărăcie inumană
frecventă încă în ţări precum India sau majoritatea statelor africane. Conform datelor statistice, după 1978,
aproximativ 400 de milioane de locuitori au ieşit de sub spectrul sărăciei absolute numărul celor rămaşi acolo
reducându-se de la 250 de milioane în 1980 la 23–24 milioane în 2006, o evoluţie cu impact semnificativ şi
asupra datelor la nivel mondial.
În această privinţă sprijinul a venit chiar din partea unei fabrici clujene care trimitea în mod regulat pe
perioade de 6-9 luni specialişti pentru a implementa liniile de fabricaţie chinezeşti.
În final, toate aceste reforme care au determinat o reîntoarcere la normalitatea activităţii economice au pregătit
drumul către instituirea oficială a dreptului de proprietate privată (modificarea Constituţiei, 2002), spre crearea
de locuri de muncă sustenabile, creşterea producţiei de bunuri de consum, acumularea de rezerve valutare ca
urmare a exporturilor, creşterea resurselor bugetare şi în final imprimarea unei mai mari flexibilităţi şi rezistenţe
la şocuri pentru economiei naţională chineză.

OBOR
Aproximativ 800 miliarde $
Potenţial de creştere pentru 65 de ţări
4,4 miliarde de persoane (60% din populatia Globului)
Creşterea conectivităţii intr-o zonă care generează 50% din PIB-ul mondial

OBIECTIVE
Coordonarea politicilor
Conectivitatea facilităţilor
Comerţul fără bariere
Integrarea financiară
Relaţiile interculturale

Iniţiativa OBOR este legată de 6 coridoare economice

China - Mongolia – Rusia
China – Peninsula Indochina
China – Asia Cnetrală – Asia de Vest
China – Pakistan
Bangladesh – China – India - Myanmar
Noul Pod Terestru Euroasiatic

În UE, aceste coridoare se termină în Rotterdam, Hamburg, Praga si Madrid.

CONCLUZII
Puterea hegemoniei americane scade, iar în acelaşi timp China îşi creşte influenţa pe scena internaţională, prin
utilizarea soft power-ului. Creşterea economică uluitoare a Chinei demonstrează că gigantul asiatic îi va face o
concurenţă tot mai mare puterii americane.
Ascensiunea Chinei este una complexă, însă nu reprezintă o amenințare pentru ordinea liberală existentă la nivel
internaţional.
Putem spune astfel că Iniţiativa OBOR este în plină desfăşurare dar a cărei dezvoltare poate fi măsurată de-a
lungul deceniilor, nu pe termen scurt, aceasta neavând stabilită o dată de finalizare.