RELAȚII INTERNAȚIONALE

CUPRINS: 1. Teorie generală – concepte: RI, actori, paradigmă, sistem al RI, conflicte
interne și internaționale, putere, echilibru de putere, balanță de putere, joc de sumă zero

2. Liberalismul și neoliberalismul

3. Realismul și neorealismul

4. Marxismul și neomarxismul

5. Constructivismul

6. Feminismul

7. Războiul în RI și teorii ale războiului

8. Pacea în RI și teorii ale păcii

9. Uniunea Europeană

10. Globalizarea și noua ordine mondială

11. Studiile de securitate în RI

12. Cultură generală

I. Teorie generală
1. Relațiile internaționale: Conform Dicționarului de relații internaționale, termenul de
relații internaționale definește interacțiunile dintre actorii statali dincolo de frontierele de
stat, iar obiectul de cercetare îl reprezintă studiul relațiilor de putere dintre state.
• În altă ordine de idei, RI reprezintă domeniul științific ce studiază relațiile
politice, militare, economice și de altă natură dintre actorii statali, dar și dintre
actorii statali și organizațiile internaționale, precum și raporturile de putere ce se
statuează pe arena internațională, dpdv dinamic.
• Deși adeseori domeniul RI este comparat cu politica internațională, în realitate
aceasta este un subdomeniu al RI, alături de istoria RI, teoria RI, diplomația,
praxeologia RI, studiile de securitate, geopolitica și teoriile geopolitice,
geostrategia și studiile geostrategice etc. De asemenea, dreptul internațional, ca și
relațiile economice internaționale, fac parte din RI, dar nu și din politica
internațională.
• Ca domeniu distinct de cercetare academică, RI au fost percepute odată cu
înființarea Universității din Țara Galilor, în 1919. Până la momentul respectiv,
însă, au existat de-a lungul istoriei preocupări cu privire la relațiile dintre state și
fenomenele de război și pace, iar contribuția teoretică a așa-numiților precursori a
avut un rol fundamental în consolidarea disciplinei în forma sa actuală.
• În perioada antică îl putem aminti pe istoricul POLYBIOS, care, în lucrarea
intitulată ISTORII, analizează politica regelui Sinioenziei, Hiero, din perspectiva a
ceea ce astăzi poartă numele de balanță a puterii. Sesizând puterea de care
dispuneau romanii, acesta a ajuns la concluzia că, ei, romanii, vor câştiga într-o
confruntare cu oastea cartagineză, fapt ce l-a determinat să înainteze romanilor o
ofertă de pace şi alianţă, pe care aceştia au acceptat-o. După o perioadă de timp,
deşi era aliat al Romei, Hiero, alarmat de succesele romanilor, trimite ajutoare
cartaginezilor, deoarece era convins că: Salvarea cartaginezilor era în interesul
său, atât pentru întărirea puterii sale în Sicilia, cât şi pentru prietenia sa cu
romanii; voia să nu se dea posibilitatea celor cu puteri mai mari să facă orice ar
vrea fără împotrivire. Şi aici gândea … cuminte şi înţelept. Căci niciodată nu
trebuie să se neglijeze o astfel de prevedere şi nici să ajuţi pe cineva să ajungă la
o putere aşa de mare, fără de care nu mai ai posibilitatea să-ţi susţii nici măcar
drepturile recunoscute.
• Ulterior, HUGO GROTIUS, în lucrările sale principale, MARE LIBERUM și DE
JURE BELLI AC PACIS, relevă necesitatea solidarității dintre state pentru a se
putea pune în practică dreptul internațional. GROTIUS propune o ordine
mondială ce ar limita dreptul popoarelor de a se angaja în război din considerente
politice, însă promovează dreptul intervenției, atunci când aceasta își găsește o
justificare în scopurile și obiectivele comunității internaționale în ansamblu. Mai
mult decât atât, Hugo Grotius este cel care a introdus prerogativa de suveranitate,
 într-un moment de referință pentru RI – Pacea de la Westfalia din 1648,
eveniment considerat debutul sistemului relațiilor internaționale.
• În ceea ce privește războiul, s-a încercat explicarea fenomenului în sine și a
cauzelor sale, însă și formularea unor soluții care să perpetueze starea de pace.
SPINOZA afirma că principalele cauze ale războiului rezidă în imperfecțiunile
firii omenești, în triumful pasiunii față de rațiune, și extinde această viziune
asupra relațiilor dintre state. În schimb, în gândirea lui MONTESQUIEU,
situațiile sociale reprezintă sursa confictelor între oameni, dat fiind faptul că
acestea se manifestă atunci când oamenii se află în societate.
• În lucrarea intitulată LEVIATHAN, THOMAS HOBBES oferă un răspuns la ceea
ce ROBERT NOZICK numea „întrebarea fundamentală a filosofiei politice”, și
anume dacă statul trebuie să existe sau, altfel spus, dacă statul este preferabil
anarhiei. Hobbes era de părere că, pentru a putea explica mecanismele unui stat,
era necesar să fie relevate mecanismele celor mai mici componente – indivizii.
Astfel, acesta ajunge la concluzia că starea naturală umană nu este cea socială, ci
pur și simplu individualitatea; omul este în mod necesar egoist, căutând binele
propriu și supraviețuirea, iar aceste interese, deși sunt comune, conduc în mod
inevitabil la rivalități și conflicte. Prin urmare, Hobbes introduce ideea unui
perpetuu război al tuturor împotriva tuturor (BELLUM OMNIUM CONTRA
OMNES).
• ROUSSEAU abordează, la rândul său, condiția umană individuală ca indiciu al
comportamentului manifestat de state, însă realizează o analiză comparativă a
„stării de natură” și a „stării civile”. „Omul este bun de la natură, dar societatea
este cea care îl corupe” este o frază ce a suportat o multitudine de interpretări, însă
ROUSSEAU pune sub semnul întrebării comportamentul uman ce se manifestă în
prezența criteriilor morale de evaluare a sa. Omul în starea sa naturală nu posedă
noțiunile de bine și de rău, deci nu poate fi etichetat ca atare – este, pur și simplu,
liber și neconstrâns de norme sociale. În ipostaza sa contractualistă, însă, omul
beneficiază de o libertate civilă, marcată de existența proprietății private. Pentru
eliminarea războiului, Rousseau propune următoarea soluție: o formă de
guvernământ federal care să unească naţiunile prin legături similare celor care îi
unesc deja pe membrii lor şi care să le pună pe ambele, în aceeaşi măsură, sub
autoritatea dreptului.
• Nu în ultimul rând, HEGEL considera că naturii umane îi este caracteristică lupta
pentru recunoaștere și împărțea oamenii în două categorii: stăpâni (cei care erau
dispuși să își riște viața pentru menținerea statutului lor social) și sclavi (cei care
rămâneau supuși pentru a-și proteja existența). Acest aranjament nu a mulțumit,
însă, nici o categorie de oameni, deoarece stăpânii erau recunoscuți numai de
sclavii lor, nu și de ceilalți stăpâni, iar sclavii erau nesatisfăcuți de condiția lor
inferioară. HEGEL considera că, în urma Revoluției Franceze și a răspândirii
 principiilor egalității și demnității umane, această scindare politico-socială a
societăților a luat sfârșit.

2. Actori

• Actorul este orice entitate care afectează în mod manifest dinamica RI.
• Se clasifică în ACTORI CLASICI (STATALI) și ACTORI NONSTATALI:
organizații internaționale (1), grupări și structuri de forțe ilegitime (2) și actori
unitari/individuali (3).
• 1: ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE: pot fi O.I. GUVERNAMENTALE
(formate în urma aderării guvernelor unor state la acestea și dețin forță coercitivă
– ONU, UE, NATO), O.I. NEGUVERNAMENTALE (formate prin aderarea unor
structuri care, cu cât sunt mai democratice, cu atât organizația pe care o constituie
este mai efervescentă și mai activă; acestea nu au pârghii de constrângere –
Medici Fără Frontieră, Green Peace), O.I. TRANSGUVERNAMENTALE
(corporații multinaționale formate fără apartenența statului, ce au o activitate
preponderent economică și dețin pârghii de constrângere).
• 2: GRUPĂRI ȘI STRUCTURI DE FORȚE ILEGITIME: se determină în funcție
de evoluția reputației lor în timp, putând fi considerate grupări teroriste sau, din
contră, eliberatoare (ISIS- terorism, mișcarea de eliberare a Spaniei din timpul lui
NAPOLEON – eliberatoare)
• 3: ACTORI UNITARI/INDIVIDUALI: DALAI LAMA (liderul spiritual tibetan),
PAPA DE LA ROMA (liderul spiritual al populațiilor creștine, de confesiune
catolică)

3. Paradigma
• Termenul de paradigmă este preluat din folosofia științei și introdus în domeniul
RI de către THOMAS KUHN în anii 1960.
• Înțelesul paradigmei este acela de cadru teoretic, set de ipoteze sau model care
servește ca principiu organizatoric și îndrumar al cercetării.
• În viziunea lui KUHN, exprimată în lucrarea THE STRUCTURE OF SCIENTIFIC
REVOLUTION, paradigma reprezintă una sau mai multe achiziții științifice
definitivate, care trebuie să fie suficient de inedite pentru a atrage un grup solid de
aderenți de la celelalte orientări științifice și suficient de deschise pentru a permite
ca orice problemă să fie rezolvată de grupul redefinit de practicieni.
• Când a definit conceptul de paradigmă, KUHN a avut în vedere două aspecte:
primul este conținutul paradigmei, care trebuie să se bazeze pe o logică internă,
 presupune existența unei viziuni asupra lucrului ce urmează a fi cercetat și
identifică, de asemenea, metoda de cercetare.
• Cel de-al doilea aspect se referă la influența contextului istoric și rolul paradigmei
în comunitatea academică: în acest sens, paradigma definește atât disciplina, cât și
comunitatea academică. O paradigmă guvernează în primul rând nu atât obiectul,
cât grupul de practicieni; orice studiu care urmărește distrugerea unei paradigme
trebuie să înceapă cu localizarea grupului sau grupurilor responsabile, nota
KUHN.
• Astfel, RI și dezvoltarea acestora ca domeniu academic sunt prezentate deseori ca
o serie de modificări și crize paradigmatice, de la idealism la realism, behaviorism
și alte curente nonconformiste, și dezbaterile dintre acestea.

4. Sistemul relațiilor internaționale

• Conceptul a fost introdus în 1648, în cadrul tratativelor de pace care au avut loc la
Westfalia pentru a încheia RĂZBOIUL DE 30 DE ANI (1618-1648). Acesta a
fost primul conflict care a cuprins toate statele Europei, desfășurându-se între
două tabere cu profil religios (Uniunea Protestantă, formată din state care
urmăreau fărâmițarea Imperiului Romano-German, și Liga Catolică, o grupare
imperialistă) în patru etape: faza cehă, faza daneză, faza suedeză și faza franceză.
La masa tratativelor s-au așezat reprezentanți ai tuturor statelor, acest eveniment
punând capăt fenomenului de fărâmițare feudală (caracteristică a relațiilor sociale
ce implică posibilitatea suveranului unui stat să fie vasal altui conducător, sau
chiar unui nobil). Acest moment este, de asemenea, momentul în care HUGO
GROTIUS introduce prerogativa de suveranitate în relațiile internaționale, în
calitate de precursor al acestui domeniu științific.
• În abordările științifice ale RI, o ipostază a societății internaționale este
ansamblul interstatal (relațiile existente între unități diferite, care acționează pe
scena mondială sub forma unor puteri publice sau actori, ca urmare a aspirațiilor
indivizilor și grupurilor care le compun), iar o altă ipostază este cea a societății
transnaționale, adică a raporturilor ce se încheagă mai presus de granițele
actorilor statali, între indivizii și grupurile care le compun.
• Delimitările conceptuale referitoare la SISTEMUL RELAȚIILOR
INTERNAȚIONALE au o serie de particularități:
• Noțiunea de ORDINE POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ diferă de cea de
ORDINE POLITICĂ INTERNĂ: în acest sens, RAYMOND ARON afirma că,
dacă în politica internă se poate vorbi despre legalitate, în politica internațională
se vorbește despre legitimitate.
• Conceptul de ordine are semnificații și valori diferite, în funcție de natura,
structurile și scopul entității politice respective.
• În al treilea rând, conceptul de ordine politică internaţională priveşte şi societatea
transnaţională, o realitate istorică de dată mai recentă, legată de evoluţia modernă
a mijloacelor de comunicaţie, de extinderea schimburilor economice între state,
fără a se mai ţine seama de frontiere, puterile publice ale fiecărei entităţi statale
acceptând că o parte a vieţii economice, ştiinţifice, intelectuale iese de sub
“controlul” lor, intrând sub incidenţa unei relative autonomii.
• În științele sociale contemporane și mai ales în teoria RI, s-au conturat trei
niveluri ale studierii sistemului relațiilor internaționale, pornind de la situația
mondială din timpul Războiului Rece: NIVELUL DESCRIPTIV, NIVELUL
TEORIEI GENERALE A RI și NIVELUL TEORIILOR SISTEMELOR
INTERSTATALE.
• NIVELUL DESCRIPTIV este nivelul examinării practicilor și instituțiilor care
au asigurat și încă asigură un minimum de ordine, al prezentării avantajelor și
dezavantajelor acestora și al criticii încercărilor mai mult sau mai puțin reușite de
a perfecționa această ordine, inclusiv prin calea dovedită neviabilă de a crea un
„guvern mondial”.
• NIVELUL TEORIEI GENERALE A RI pune accentul pe rolul predominant al
statelor pe arena mondială. Este pdv al realismului, înclinat spre evaluarea
raporturilor de forță și a politicii de putere emanând din mijloace militare,
capacitate economică și considerente politice.
• NIVELUL TEORIILOR SISTEMELOR INTERSTATALE are în vedere
ansamblul entităților statale aflate în competiție, căutând să degajeze principalele
variabile, precum și regulile jocului în sistemul RI. Sunt scoase în evidență
deosebirile dintre structura sistemului (distribuirea puterii în câmp diplomatic) și
procese (relațiile dintre unități).
• Clasificarea sistemului RI: MULTIPOLARE (mai mulți centri de putere, cum este
Europa secolului XIX, când se putea vorbi de existența a 7 Mari Puteri: Anglia,
Franța, Rusia, Prusia, Sardinia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic),
BIPOLARE (doi centri de putere, cum au fost SUA și URSS în perioada
Războiului Rece), UNIPOLARE.
• În sistemul UNIPOLAR (cu un singur centru de putere), statul dominant poate să
fie LIDER (tip de dominație comparabil cu guvernarea dintr-un stat democratic,
presupunând existența unei reguli și a unor mijloace de aplicare a acesteia în
vederea menținerii ordinii (Atena lui Pericle sau SUA după Războiul Rece); aici
apare conceptul de credibilitate și importanța percepției celorlalte state față de
acest actor: în funcție de sistemul de referință, un stat este lider sau nu.
• Pe de altă parte, statul dominant poate fi HEGEMON (guvernarea ca într-un stat
totalitar, ce tinde spre absolut și își impune voința asupra celorlalte state într-un
mod puțin flexibil, folosind forța sau amenințarea cu forța – URSS în cadrul
Tratatului de la Varșovia).
 • LEADERSHIPUL HEGEMONIC este un mixaj de cooperare și control, în care
relațiile economice sunt de tip cooperant, iar această cooperare poate fi chiar
stimulată de statul hegemon, care, însă, are puterea de a folosi mijloace de
presiune și de a stabili granițe ale legitimității.
• Metodologia abordării politologice a relaţiilor internaţionale pune în evidenţă trei
dimensiuni ale sistemului internaţional : dimensiunea orizontală- relaţiile între
principalii actori; dimensiunea verticală – raporturile între cei puternici şi cei slabi
şi dimensiunea funcţională – modul de exprimare efectivă a relaţiilor
internaţionale.

5. Conflicte interne și internaționale

• Conflictele interne sunt cele care au loc pentru schimbarea structurii
organizaţionale a statului. După terminarea Războiului Rece, acestora nu li s-a dat
o atenţie deosebită, dar conflictele interne de natura religioasă sau naţionalistă au
creat precedente sau au afectat statele vecine, care împreună cu celelalte state sunt
determinate să urmărească ce se întâmplă si să intervină.
• Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) prevede intervenţia armată din
partea ONU in caz de catastrofă umanitară apărută in urma unui conflict
intern.Conflictele interne pot avea diverse cauze cum ar fi :cauze interne ; cauze
externe; cauze ce ţin de leader ;cauze ce ţin de mase;cauze economice ;cauze ce
ţin de structuri politice si sociale ;cauze ce ţin de clivaje ;cauze ce ţin de lucruri
similare ce se petrec in alte ţări.
• Până în 1914, conflictele internaționale erau doar limitate de anumite norme, dar
războiul în sine era legal, era o stare juridică declarată. Cu toate acestea, problema
moralității a necesitat o diferențiere între agresorul aparent și cel de facto, și între
originea responsabilității pentru agresiune și cea pentru mize.
• După Primul Război Mondial, s-a încercat scoaterea războiului în afara legalității,
fapt ce, în teorie, s-a realizat, însă a eșuat în practică din pricina lipsei unor
instrumente în acest sens.
• Cauzele conflictelor internaționale sunt de 3 tipuri: NATURA UMANĂ,
STATUL ȘI SISTEMUL INTERNAȚIONAL.
• NATURA UMANĂ + STATUL: ca și cauză a războiului, a fost identificată de
școala realistă, începând cu precursorii acesteia, cum sunt THOMAS HOBBES și
JOHN LOCKE. Ei motivau că omul fie este rău de la natură (manifestând
egoism), fie acționează ghidat de frică, iar acest lucru conduce la o viziune
organică asupra statului, care manifestă trăsături umane în comportamentul său și
contribuie la dilema de securitate existentă.
• SISTEMUL INTERNAȚIONAL: Sistemul internaţional reprezintă la rândul său
o cauză a războiului deoarece pe scena mondială este anarhie.
 • Analizând războiul în istoria omenirii, CLAUSEWITZ a propus categorisirea
acestuia în patru tipuri: absolut, real, total, , nelimitat.
• Războiul absolut este o fantezie logică, imposibil de realizat în realitate,
nerestrâns de forţe inteligente, În acest caz, violenţa este externă, deoarece scopul
este învingerea completă a inamicului.
• Războiul real este constrâns de anumite limite (sociale, politice, de timp şi de
spaţiu). Aceşti factori determină absolutul să se întâmple. Războaiele reale se
întind pe scară largă de la simple ameninţări la conflicte nelimitate.
• Războiul total cere o subordonare totală a tuturor politicilor şi presupune că
victoria sau înfrângerea totală sunt singurele opţiuni posibile.
• Războiul nelimitat este conflictul care vizează îndeplinirea unei decizii politice
reale şi presupune distrugerea inamicului prin distrugerea completă a forţelor sale
psihice, fizice şi de orice alt tip.
• Pe lângă aceste tipuri de război descrise de Clausewitz , teoria relaţiilor
internaţionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic, asimilat cu cel total.
Acest război implică: puterile dominante; statele challenger (cele ce vor să
schimbe); alte state majore şi majoritatea statelor minore. Miza acestui război este
fie schimbarea distribuţiei puterii în sistem, fie structurii de autoritate în sistem.
Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. Gradele de violenţă şi de
distrugere sunt foarte ridicate, ceea ce îl transformă într-un război fără limite.

6. Puterea
• Într-o abordare generală, puterea poate fi definită ca o formă a relațiilor sociale ce
se manifestă între doi indivizi, două comunități, două sau mai multe entități de
orice fel, și care implică obținerea unei superiorități și capacitatea uneia dintre
entități de a dirija comportamentul celeilalte în funcție de interesul propriu.
• La nivelul RI, puterea presupune două aspecte: capacitatea unui actor A de a
impune unui actor B ceea ce acesta nu ar face de bunăvoie, pentru ca actorul A să
își îndeplinească obiectivele în defavoarea intereselor actorului B; de asemenea,
actorul care își impune superioritatea trebuie să demonstreze capacitatea de a
opune rezistență în fața presiunii exercitate de un alt actor. Un exemplu în acest
 sens este diferendul dintre Finlanda și URSS din anul 1939, care a condus la
Războiul de Iarnă: dorind să își extindă influența în Europa de Est și anticipând un
atac german, Stalin a decis ca granița URSS cu Finlanda să fie mutată de-a lungul
istmului Karelia, pentru a crea o zonă tampon în jurul orașului Leningrad. Refuzul
finlandezilor de a accepta această decizie și rezistența lor împotriva politicii
agresive a lui Stalin a fost factorul declanșator al confruntării militare.
• În contextul actual, puterea nu mai poate fi analizată doar prin parametri militari:
puterea economică, tehnologică și informațională sunt doar o serie de exemple în
acest sens, iar importanța diferitelor forme ale puterii nu poate fi ierarhizată,
deoarece implică avantaje și dezavantaje semnificative în conflictele
contemporane a căror natură este într-o continuă transformare.
• Dintr-o perspectivă teoretică, puterea are trei caracteristici principale: este
DUALĂ, RELAȚIONALĂ și CONTEXTUALĂ.
• Caracterul DUAL al puterii face referire la scopuri și mijloace: puterea este un
mijloc de a obține dominația, supremația, dar și scopul final al tuturor acțiunilor
ce au ca motivație deținerea puterii.
• Caracterul RELAȚIONAL al puterii demonstrează necesitatea existenței a cel
puțin două entități, mai precis a unei relații între cel care conduce și cel care este
condus: potențialul unui stat de a își exercita puterea este nul dacă nu există o
entitate asupra căreia acea putere să fie exercitată. SUA nu a devenit un hegemon
până nu și-a manifestat potențialul în relațiile sale cu Europa, altfel rămânând un
stat cu putere militară însemnată, dar izolat. În ceea ce privește izolarea, aceasta
reprezintă un fenomen periculos și demonstrează necesitatea relațiilor dintre state:
un actor izolat poate, spre exemplu, să demareze programe de obținere a armelor
de distrugere în masă și chiar să le folosească, devenind o amenințare cel puțin la
nivel regional.
• Caracterul CONTEXTUAL al puterii are legătură cu modul în care aceasta se
poate manifesta. O entitate capabilă atât să își impună voința asupra unui alt actor,
cât și să reziste unor presiuni, dar care nu apreciază corect aspectele situaționale
care trebuie să îi ghideze strategiile poate suferi pierderi majore în fața unui
adversar mai slab. Un exemplu concret este fenomenul terorist, în toate ipostazele
 sale: o grupare teroristă nu beneficiază de resursele pe care un stat (în special un
stat ca SUA, dacă abordăm momentul atentatelor de la 11 septembrie 2001) le
posedă, însă a cauzat în mai multe rânduri pierderi majore unor actori cu putere
semnificativă. În același timp, Uniunea Europeană beneficiază de un potențial
economic imens și de destulă putere politică pentru a se impune pe arena
internațională, însă vulnerabilitatea sa energetică o lasă incapabilă de a-și
manifesta acest potențial, cum s-a întâmplat în cazul anexării Crimeii din 2014.
• Potențialul de putere al unui stat poate fi măsurat prin raportarea la anumiți factori
cu relevanță ridicată, în vederea realizării unei ierarhii a actorilor și a diferențierii
dintre actorii principali, care fac principalele mișcări pe arena internațională, și cei
neputincioși, care așteaptă efectele acestora.
• Aceste surse ale puterii naționale, instrumente de putere sau vectori de proiectare
a puterii se încadrează în două categorii: vectori obiectivi (puterea militară,
economică, demografică, geografică) și subiectivi (voința națională, care
include caracterul național, aderența opiniei publice și capacitatea de
autodepășire a unui popor; capacitățile politico-diplomatice și aspectul
cultural).
• Vectorul de esență militară reprezintă o componentă clasică în ceea ce privește
sursele de putere ale unui stat și are utilizări multiple: descurajarea potențialelor
agresiuni, reacția eficientă și rapidă în fața amenințărilor militare sunt doar două
exemple. Instrumentul militar este de departe cel mai costisitor, iar eficacitatea
acestuia depinde de înzestrarea cu armament și echipament și de capacitatea sa de
a se adapta la contextul căruia trebuie să îi facă față.
• Economia este un vector de proiectare a puterii deosebit de important, ce implică
resursele de care dispune un stat, ramurile sale economice și funcționalitatea lor
(industrie, agricultură, transporturi, turism etc). Într-o analiză a economiei unui
stat, se iau în calcul Produsul Intern Brut (PIB), venitul pe cap de locuitor,
valorile producției diferitelor ramuri economice existente. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, vectorul economic a depășit ca importanță vectorul
militar, dat fiind faptul că prosperitatea economică are ca rezultat o mai bună
înzestrare cu sisteme de armament, o tehnologie superioară și un nivel de educație
 ridicat. În timp ce navele americane care aprovizionau aliații continentali erau
atacate de germani, președintele american FRANKLIN D. ROOSEVELT a
propus următoarea soluție, dovedită viabilă: „Să lansăm mai multe nave decât pot
ei scufunda”.
• La nivel demografic, se iau în calcul două aspecte: cel numeric și cel calitativ. În
topul celor mai populate state există actori precum SUA și Rusia, dar și
Bangladesh și Brazilia, fapt ce demonstrează că aspectul numeric contribuie la
potențialul de putere al unui stat numai până într-un anumit punct, de unde
intervine criteriul calitativ. Acesta se referă la speranța de viață ridicată din statele
prospere, dar mai ales la nivelul educației – statele puternice investesc în educație
și cercetare, creând o valoare individuală a cetățenilor, fapt ce contribuie la
utilitatea lor în societate.
• Analiza geografică a unui stat se axează pe mărimea acestuia, localizarea sa,
relief, climat, dar și vecini (în acest caz putem compara vecinii României, despre
care adeseori se spune că cel mai prietenos este Marea Neagră, cu vecinii
Finlandei, care i-au oferit sprijin în conflictul cu URSS din 1939). De o
importanță strategică deosebită sunt granițele unui stat, mai precis lungimea
acestora raportată la suprafața teritoriului, întrucât rezultanta unei astfel de ecuații
relevă gradul de presiune la care statul respectiv este supus. Exemplul clasic este
Chile, cu o configurație filiformă, un stat a cărui apărare este dificilă din acest
punct de vedere.
• Dintre vectorii subiectivi de proiectare a puterii, de o relevanță notabilă este
voința națională. În ecuația puterii a lui RUDOLF RUMMEL, (puterea este egală
cu produsul capacităților de care o entitate dispune, interesul acesteia pentru
obiectivul urmărit și puterea voinței acesteia), voința are, așadar, un rol central.
Voința de a atinge un obiectiv reprezintă primul pas în realizarea dezideratului
propus și este foarte importantă atât în rândul forțelor armate, cât și în ceea ce
privește populația civilă, în special atunci când se dorește angajarea statului într-
un conflict armat.
• !!! Dintr-un alt punct de vedere, instrumentele puterii unui stat sunt acele
elemente palpabile, folosite în corelație cu voința națională și care operează în
 concordanță cu obiectivele planificate de decidentul politic, fiind cunoscute sub
forma abrevierii DIMEC (diplomatic, informațional, militar, economic, civil).
• !!! În punctul de maximă ascensiune a unui stat, vectorii de proiectare a
puterii au o importanță egală, iar în pragul declinului, statul se bazează mai
mult pe capacitățile sale militare (URSS la sfârșitul Războiului Rece).

7. Echilibrul de putere
• (1) Echilibru dinamic – orice forță care intervine din exterior (fie ea exercitată de
una sau mai multe puteri) poate modifica poziția de echilibru.
• (2) Echilibru instabil – intervenția oricărei forțe conduce la prăbușirea echilibrului
și declanșează războiul, fără posibilitatea de a se ajunge la un consens (ex:
atentatul de la Sarajevo din iunie 1914).
• (3) Echilibru stabil – indiferent de ce puteri sau factori intervin, status quo-ul nu
poate fi dezechilibrat și nu se poate ajunge la confruntări (ex: Pax Romana sau
pacea romană, ce desemna faptul că statele care intrau în componența Imperiului
nu puteau modifica echilibrul de putere).

8. Balanța de putere
• POLYBIOS – precursor;
• În prezent, conceptul de balanță de putere reflectă situația în care forța unită a
părților are o valoare mai mare decât întregul, cum a fost cazul în cadrul celor
două conflagrații mondiale.
• Contrabalansarea puterii: un actor care se credea învingător va fi doborât brusc
prin intervenția unei alte mari puteri (ex: în WW1, se părea că Puterile Centrale
vor câștiga războiul, însă intervenția SUA a contrabalansat raporturile de putere în
favoarea Antantei).

9. Jocul de sumă zero

• Descrie relațiile dintre anumite entități într-un sistem în care puterea este
constantă. Astfel, în ecuația a+b+c+d = ct, dacă puterea actorului a va crește,
atunci puterea celorlalți actori se va micșora.
 • Spre exemplu, în 1980, SUA deținea 100 de unități nucleare, în timp ce URSS se
afla în posesia a 88. Ulterior, în 1990, SUA deținea 116 unități nucleare, iar URSS
124 – așadar, din perspectiva jocului de sumă zero, puterea SUA a scăzut în raport
cu cea a URSS.

II. Liberalismul și neoliberalismul

1. Contextul istoric și caracteristici generale

• Conform Dicționarului de Relații Internaționale, liberalismul, numit și
idealism, este un concept ce implică abordarea RI din perspectiva valorilor
morale, a normelor legale, a instituționalismului și a armoniei de interese ca
linii directoare pentru deciziile politice în plan extern, respingând
considerațiile referitoare la interesul național, putere și supraviețuirea statului
într-un sistem anarhic.
• Liberalismul s-a impus în relațiile internaționale după Primul Război Mondial
și este considerat curentul care a inaugurat RI ca domeniu distinct de cercetare
științifică. Falimentul concertului european, care funcționa în baza politicii de
balanță a puterii și consecințele dezastruoase ale primei conflagrații mondiale
au condus la manifestarea acestui nou mod de gândire, ce privea războiul ca
pe o disfuncționalitate a unor guverne nedemocratice care acționau în
defavoarea propriilor cetățeni pentru satisfacerea unor capricii politice de
moment, și se angaja să ofere soluții viabile în vederea prevenirii acestui
fenomen nedorit.
• Principalul promotor al liberalismului este președintele american Woodrow
Wilson. Acesta a stabilit principiile liberale de gestionare a politicii
internaționale prin programul intitulat CELE 14 PUNCTE, care a stat la baza
tratativelor de pace de la Paris din 1919-1920. Se promova astfel diplomația
publică, transparentă, în defavoarea acordurilor secrete încheiate de diplomați
aristocrați; libertatea navigației și a comerțului; reducerea armamentului la
nivelul fundamental necesar securității interne; ajustarea absolut imparțială a
pretențiilor coloniale; permisiunea acordată Rusiei de a-și determina în mod
 independent politica internă după Revoluția Bolșevică; respectarea integrității
Belgiei; restaurarea teritoriului francez (prin restituirea provinciilor Alsacia și
Lorena); distribuirea de teritoriu Italiei după criterii etnice; dezvoltarea
autonomă a popoarelor din Austro-Ungaria; independența statelor balcanice
(inclusiv a României); dreptul la autodeterminare al popoarelor aflate sub
dominație otomană și deschiderea permanentă a strâmtorii Dardanele;
independența Poloniei și, nu în cele din urmă, crearea unei organizații
internaționale care să ofere garanția integrității și a independenței atât statelor
mari, cât și celor mici.
• Una dintre ideile de bază ale liberalismului pornește de la afirmația că natura
umană nu se rezumă la motivații egoiste și, prin urmare, interesele indivizilor,
comunităților și cele ale statelor se află într-o potențială armonie. Cu alte
cuvinte, adepții acestui curent argumentează ca, prin rațiune, principiile
universale pot fi transformate în norme și legi care să dirijeze comportamentul
statelor spre cooperare, armonie și pace, și să anuleze vechea concepție
conform căreia starea de natură a acestora este, în esență, una conflictuală.
• S-au propus două soluții: educarea cetățenilor pentru ca aceștia să își înțeleagă
propriile interese, și democratizarea sferei politice în conformitate cu teoria
păcii perpetue sau a păcii democratice, care își are originea în scrierile lui
IMMANUEL KANT și care susține că statele democratice sunt, prin însăși
natura lor, pașnice și că nu există conflicte între acestea.
• Vechile alianțe, împreună cu efectele lor de multe ori destabilizatoare, au fost
înlocuite cu conceptul de SECURITATE COLECTIVĂ. Pentru realizarea
acestui model și al scopului său central – găsirea instrumentelor necesare
pentru a preveni utilizarea forței în plan internațional – a fost creată Liga
Națiunilor, care a funcționat în baza Pactului adoptat la Conferința de Pace de
la Paris, la 19 aprilie 1919.

2. Declinul securității colective

• Scopul ligii Națiunilor era dezvoltarea cooperării între națiuni, asigurarea
păcii și a siguranței, și eliminarea războiului ca opțiune de soluționare a
diferendelor sau de atingere a scopurilor politice individuale.
• Totodată, punctele de vedere divergente ale principalilor actori care au
constituit Liga Națiunilor, faptul că SUA nu au ratificat actul fondator, iar
Germania și Rusia, două mari puteri, nu făceau parte din aceasta au creat o
serie de disfuncționalități care au contribuit la incapacitatea Ligii Națiunilor
de a gestiona evenimentele premergătoare celei de-a doua conflagrații
mondiale și, implicit, la eșecul liberalismului.
• Astfel, deși în perioada 1924-1929 s-au derulat o serie de programe pentru
reconstrucția economică a Austriei, Ungariei, Bulgariei etc și au fost rezolvate
mii de litigii și diferende existente, nu s-a putut face nimic atunci când Japonia
a atacat provincia chineză Manciuria (fiindcă multe state europene beneficiau
de semnificative schimburi economice cu Japonia, la care nu erau dispuse să
renunțe) și nici când Mussolini a atacat Etiopia.
• Profitând de această vădită imposibilitate de menținere a status quo-ului și a
securității colective, HITLER a ordonat în 1936 ocuparea zonei demilitarizate
renane, deși Germaniei îi era interzis prin Tratatul de la Versailles și prin
Înțelegerea de la Locarno să se apropie mai mult de 50 de km de această zonă.
Consiliul Ligii Națiunilor a constatat încălcarea tratatelor, însă l-a invitat pe
HITLER să negocieze o nouă formulă pentru securitatea europeană, primind
răspunsul insolent că Germania nu avea pretenții teritoriale în Europa.
• Lovitura de graţie dată securităţii colective a fost ocuparea de către
Germania a regiunii sudete din Cehoslovacia. Marile democraţii
occidentale au semnat acordul de la München din 1938, cu speranţa că este
ultimul act care validează statutul Germaniei şi se evita astfel un conflict
major în Europa.
• Strategia Marii Britanii şi Franţei, faţă de acţiunile Germaniei, a fost o serie de
concesii şi compromisuri, care nu au făcut altceva decât să amâne declanşarea
războiului.
 • Nu s-a reuşit de către cei care au promovat idealismul, ca mod de abordarea a
relaţiilor internaţionale, să se sesizeze faptul că sursele principale ale acţiunii
statului şi comportamentului său se regăsesc în sfera consideraţiilor referitoare
la putere şi la interes naţional şi mai puţin în cea a eticii şi a universalismului.

3. Neoliberalismul
• Neoliberalismul își are rădăcinile în perioada anilor 1980, când curentul
liberal se afla într-un declin accentuat, însă o serie de cercetători au abordat
problematica cooperării existente la momentul respectiv între statele
europene. Modelul securității colective eșuase, iar principiile realiste
referitoare la sistemul internațional anarhic, la competiția perpetuă pentru
putere și la motivațiile egoiste ce dirijează acțiunile întreprinse de actorii de pe
scena mondială se dovediseră a fi veridice. Cu toate acestea, modul în care
statele cooperau în aceste condiții reprezenta un semn de întrebare, ce a
constituit premisele gândirii de sorginte neoliberală.
• Angajându-se într-o caracteristică dezbatere cu promotorii neorealismului,
adepții neoliberalismului doreau să demonstreze că pesimismul acestora în
privința perspectivelor cooperării între state erau nefondate, iar principiile
propuse în acest sens sunt următoarele:
• (1) Statele și conducătorii acestora au capacitatea de a învăța din propriul
trecut, idee pe care neoliberalii o susțin prin referirea la răspândirea
democrației și a sistemului economic capitalist, în esență liberal. Într-adevăr,
dezvoltarea mediului internațional nu poate fi combătută, însă se poate
argumenta că nu toate statele au extras lecțiile necesare din propria istorie,
fapt ce explică fenomenul fascinației „iliberale” existente pe continentul
european.
• (2) Statul nu poate fi privit dintr-un punct de vedere unitar, deoarece sursa
deciziilor sale și cea care îi declanșează acțiunile este un grup de indivizi
diferiți, cu propriile caracteristici și interese, iar procesul decizional referitor
la politica externă se realizează din mai multe direcții, rezultatul final nefiind
întotdeauna unul obținut prin aplicarea unui raționament logic.
 • (3) Organizațiile internaționale (în cadrul cărora se iau în calcul ca factori
relevanți și organizațiile nonguvernamentale și societățile transnaționale) dețin
un rol important în scena politică internațională, fiind expresia intereselor
comune ale statelor și promovând cooperarea și armonizarea obiectivelor
acestora, putând chiar să le influențeze.
• (4) Neoliberalii refuză să gândească securitatea în termeni specific militari,
având o abordare extinsă asupra acestui concept, asemănător Școlii de la
Copenhaga – în viziunea neoliberală, securitatea include aspecte ce țin de
spectrul economic, ecologic, socio-cultural. De asemenea, operând cu
raționamentul că oamenii pot coexista pașnic în interiorul unei societăți,
aceștia afirmă că și statele pot urma acest model.
• Pentru a găsi o justificare logică, care să susțină argumentele aduse în
favoarea cooperării, neoliberalii utilizează DILEMA PRIZONIERULUI, o
metodă de anticipare a rezultatelor unor negocieri: aceasta implică prezența a
doi deținuți care ar fi jefuit o bancă, și a unui procuror care nu are destule
dovezi pentru a-i incrimina. Singura soluție ar fi ca unul dintre ei să
mărturisească, așa că, separându-i, procurorul le propune patru variante: dacă
ambii își vor mărturisi fapta, atunci vor primi pedepse mai mici; dacă unul
mărturisește, iar celălalt alege să mintă, atunci primul va fi eliberat; dacă unul
mărturisește, iar celălalt nu o face, atunci cel din urmă va primi o pedeapsă
mai mare, iar dacă nici unul nu mărturisește, atunci ambii vor fi incriminați
pentru posesie de armă și vor fi încarcerați pentru o perioadă de timp relativ
scurtă.
• Dilema este aceasta: prizonierii își vor urmări propriul interes, riscând
pedepse mai mari, sau vor acționa în beneficiul amândurora?
• De aici rezultă că urmărirea interesului individual nu va fi benefic nici unui
actor, iar cercetătorii neoliberali consideră că statele vor putea rezolva această
dilemă numai prin cooperare și prin aplicarea PRINCIPIULUI
RECIPROCITĂȚII.

4. Tipologii ale liberalismului și neoliberalismului

o LIBERALISMUL DEMOCRATIC: își are originea în filosofia lui IMMANUEL
KANT și susține faptul că democrațiile mature sunt, prin esență, pașnice, iar
conflictele între acestea sunt imposibile. Angajarea în confruntări armate se
realizează numai în vederea înlăturării unor regimuri nedemocratice, asupritoare,
sau în caz de apărare.
o LIBERALISMUL ECONOMIC TRANSNAȚIONALIST: are în vedere efectele
globalizării asupra climatului politic internațional. JOSEPH NYE și ROBERT
KEOHANE au adus în vedere teoria interdependenței complexe, având ca
punct de plecare similaritatea dificultăților întâmpinate de actorii statali în plan
economic, cultural, de mediu etc. Războiul contemporan presupune investiții
imense, iar factorul economic poate trage linia între victorie și înfrângere, cum a
fost cazul URSS în Războiul Rece; cauza principală a pierderii RR, dar și a
imploziei suferite de Uniunea Sovietică a fost de factură economică. În acest sens,
rămânând conștienți de calitatea de actor principal al statului, liberalii
transnaționaliști amintesc schimbările generate de globalizare; indivizii diferitelor
state pot comunica cu ușurință între ei, dată fiind dezvoltarea comunicațiilor,
legislația organizațiilor internaționale la care un stat a aderat este aplicată în
politica internă, iar societățile transnaționale reușesc să stabilească legături între
statele în care au sedii.
o LIBERALISMUL COSMOPOLITAN: pune accentul pe progresul umanității și
pe răspândirea culturii umaniste. JEREMY BENTHAM considera că războaiele ar
putea fi limitate și ținute sub control prin aplicarea dreptului internațional, iar în
scrierile sale, dar și la KANT, putem observa soluția creării unor state federale.
o LIBERALISMUL ECONOMIC: are la bază două elemente principale – dreptul la
proprietate privată și contractele individuale. Acesta a trecut prin probele de foc
ale istoriei și este deocamdată calea considerată viabilă pentru stabilitate și
prosperitate economică. Părintele liberalismului economic este considerat ADAM
SMITH, care, deși nu a fost primul care a fundamentat acest curent, a avut cea
mai mare contribuție, prin lucrarea sa de referință intitulată AVUȚIA
NAȚIUNILOR. Este important de menționat că, în vederea funcționării acestui
 sistem economic, este nevoie de cooperarea statelor și de un climat internațional
pașnic.
o NEOLIBERALISMUL INSTITUȚIONAL: recunoaște anarhia sistemului, dar
consideră că o bună cooperare între state poate fi învățată. Aici au un rol
semnificativ organizațiile internaționale, care pot media această cooperare.

III. Realismul și neorealismul

1. Contextul istoric și caracteristici generale

• Realismul este considerat principala paradigmă a RI. Acest curent a apărut ca
o reacție împotriva gândirii liberale, specifică perioadei interbelice, s-a
concretizat după cel de-al Doilea Război Mondial și a atins apogeul în primii
ani ai perioadei postbelice. S-a dezvoltat în special în lumea anglo-americană,
fiind o expresie teoretică a politicii externe preferate de SUA în contextul
izbucnirii Războiului Rece.
• Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot
aminti E.H. CARR, HANS MORGENTHAU, GEORGE KENNAN, iar
ulterior s-au remarcat RAYMOND ARON, HEDLEY BULL, HENRY
KISSINGER, KENNETH WALTZ etc.
• Particularitatea în jurul căreia s-a conturat curentul realist este definirea
politicii internaționale drept o LUPTĂ PENTRU PUTERE. În acești
parametri, puterea are două aspecte esențiale, definitorii: capacitatea unui
actor de a-și impune voința asupra altuia în vederea atingeri propriilor
obiective, în detrimentul intereselor statului mai slab, și abilitatea de a rezista
presiunii exercitate de alți actori.
• Caracterul ANARHIC al sistemului internațional și lipsa unei entități
superioare față de care statele să răspundă determină faptul că INTERESUL
NAȚIONAL și SUPRAVIEȚUIREA reprezintă principalele motivații ale
statelor în lupta pentru putere, alături de un puternic interes pentru
MILITARIZARE, al cărei scop este DESCURAJAREA oricărei potențiale
agresiuni.
• În consecință, soluția propusă de realiști este aceea de a se realiza un
ECHILIBRU AL PUTERII, stabilitatea și ordinea fiind rezultatul interesului
național, urmărit simultan în cadrul unor sisteme de alianță. Existența
CONFLICTULUI este acceptată ca atare, așadar cooperarea între state se
poate realiza numai în această formă, cu motivațiile deja menționate.
• Încă de la apariția sa, realismul a fost supus unor aspre critici: s-au constatat
lacune precum absența unei metodologii clare de cercetare, ambiguitatea unor
termeni importanți și incapacitatea acestui curent de a explica fenomene
precum cooperarea existentă între statele europene.
• La începutul anilor 1960, contestarea cea mai puternică a venit din partea
curentului BEHAVIORIST, care, utilizând rezultatele obținute în domeniul
psihologiei sociale și tehnici de investigare cu ajutorul calculatoarelor, a
încercat să detroneze realismul din poziția sa de paradigmă principală a RI.
Astfel a fost inițiată a doua dezbatere între paradigme, numită și MAREA
DEZBATERE, ce s-a finalizat prin stăvilirea tendințelor acaparatoare ale
behaviorismului, însă a implicat și concesii în forma integrării acestuia în
modalitățile de cercetare ale domeniului RI. Principalul susținător al
realismului tradițional în această perioadă a fost HEDLEY BULL, care
argumenta că viața internațională este prea complexă pentru a fi încadrată în
tipare prestabilite și că nici o tehnică avansată de investigare nu poate înlocui
judecata sănătoasă, intuiția și experiența în domeniul politic.
• Neajunsurile metodologice ale realismului clasic au determinat o reevaluare a
rolului puterii în realizarea cooperării de către unii cercetători, adepți ai
curentului numit NEOREALISM sau REALISM STRUCTURAL. Dintre
aceștia, îl amintim pe KENNETH WALTZ, care, în lucrarea intitulată
THEORY OF INTERNATIONAL POLITICS, prezintă cea mai solidă încercare
de restabilire a valorilor esențiale realiste: în gândirea lui Waltz, teoria
politicii internaționale are la bază DISTRIBUȚIA PUTERII, iar
MODIFICĂRILE suferite de un actor există drept consecințe ale
SISTEMULUI, și nu a variațiilor sale interne. În continuare, Waltz
explicitează că neorealismul DEZVOLTĂ UN CONCEPT DE STRUCTURĂ
 A SISTEMULUI, CARE DEPĂȘEȘTE COORDONATELE POLITICII
INTERNAȚIONALE ȘI LE PERMITE CERCETĂTORILOR ACESTEIA
SĂ ÎNȚELEAGĂ INTERACȚIUNEA ȘI RELAȚIILE DE CAUZALITATE
DINTRE STRUCTURĂ, UNITĂȚI, ȘI REZULTATELE ACESTORA
• Relevând modul în care aspectul structural afectează modul de acțiune a
sistemului, neorealismul depășește limitele realismului clasic, care nu reușise
să țină cont de TRANSFORMĂRILE DIN CADRUL DISTRIBUȚIEI
PUTERII, ce aveau loc independent de FLUCTUAȚIILE DIN INTERIORUL
UNITĂȚILOR.
• Deși a fost criticată de neoliberali, de teoreticienii critici și de postmoderniști,
lucrarea lui KENNETH WALTZ rămâne cea mai importantă formă de
susținere a realismului și a principiilor sale esențiale în cadrul studiului RI.
• În linii mari, principalele caracteristici ale realismului sunt următoarele:
❖ ELEMENTUL CENTRAL AL MEDIULUI INTERNAȚIONAL
ESTE STATUL, ÎN CALITATEA SA DE ACTOR RAȚIONAL,
OMNISCIENT ȘI UNITAR;
❖ SISTEMUL RI ESTE UNUL ANARHIC, IAR PARADIGMA
REALISTĂ NU GĂSEȘTE MODALITĂȚI DE A SCHIMBA
ACEASTĂ REALITATE;
❖ RELAȚIILE DINTRE STATE SUNT DOMINATE DE
SUSPICIUNE, FAPT CE CREȘTE NIVELUL DE RIVALITATE
ȘI CONFLICTUALITATE;
❖ PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE STATULUI SUNT ACELEA
DE A-ȘI CREȘTE NIVELUL DE PUTERE ȘI DE A O
EXPORTA ÎN AFARA GRANIȚELOR SALE, DAR ȘI DE A-ȘI
ASIGURA SECURITATEA;
❖ STATELE SUNT GUVERNATE DE LEGI OBIECTIVE, IAR ÎN
RI, INTERESUL PRIMEAZĂ ÎN FAȚA MORALITĂȚII;
❖ TOATE ACESTE ASPECTE SUNT CAUZATE DE NATURA
CONFLICTUALĂ A OMULUI.
2. E. H. Carr și critica realistă a liberalismului
• E.H. Carr, sesizând limitele liberalismului și contestând perspectiva existenței
unei armonii universale, realizează o critică de esență realistă a acestui curent,
fiind unul dintre promotorii realismului la momentul apariției sale. Lucrarea
CRIZA CELOR 20 DE ANI. 1919-1939, deși nu a fost suficient de categorică
pentru a condamna politica conciliatoristă a Marii Britanii față de Germania în
prima ediție, și nu a reușit să acrediteze realismul ca paradigmă a RI în cea de-
a doua, a stat la baza PRIMEI DEZBATERI paradigmatice și a celor care au
urmat.
• Carr identifică existența a trei neajunsuri în gândirea liberală: MOTIVAȚIA
ESTE APRECIATĂ CA FIIND PRIORITARĂ FAȚĂ DE INTERESE,
ETICA FAȚĂ DE POLITICĂ ȘI TEORIA FAȚĂ DE PRACTICĂ.
• În acest sens, Carr promovează ideea că politica nu poate fi analizată sau
dirijată prin prisma unui program anterior, ci prin rezultatele sale din prezent;
de aceea, realismul se angajează să fundamenteze aspectele teoretice în baza
evoluției politicii, și nu invers. Analiza politică trebuie să plece de la ce este
lumea, și nu de la ce ar trebui să fie, cum se remarca în gândirea liberală.
• De asemenea, Carr critica noțiunea de ARMONIE A INTERESELOR ca fiind
o extrapolare a ideologiilor unui grup dominant asupra actorilor mai slabi,
argumentând că nici un stat în afară de Marea Britanie nu deținea destulă
putere economică pentru a crede cu adevărat în acest concept. Aplicarea
principiului armoniei intereselor în viziunea lui Carr însemna, de fapt, o
eschivare a politicienilor și gânditorilor în fața neplăcutului fapt că, la nivel
internațional, există divergențe semnificative între cei care doresc să mențină
status quo-ul și cei care vor să îl schimbe.
• SECURITATEA COLECTIVĂ este privită ca nimic altceva decât un pretext
al statelor învingătoare din prima conflagrație mondială de a condamna orice
încercare de modificare a ordinii internaționale ca o amenințare împotriva păcii
– orice stat aflat în poziția Germaniei interbelice, nota Carr, ar fi reacționat
într-o manieră similară acesteia pentru a schimba condițiile dictatului de la
Versailles. De altfel, dacă Germania ar fi devenit principala putere europeană,
 cu siguranță că ar fi înființat la rândul său o organizație internațională care să îi
protejeze statutul privilegiat de eventualele state-challenger.
• Așadar, Carr promovează un REALISM SCEPTIC, prezentat sumar, scopul
său declarat fiind acela de a realiza o sinteză a liberalismului și a realismului;
primul este criticat pentru caracterul său utopic, deși i se fac o serie de
concesii, printre care soluția armonizării claselor sociale ca potențială formă de
mediere a diferendelor internaționale, iar cel de-al doilea este prezentat ca o
modalitate mecanică de răspuns politic la nevoile relațiilor internaționale.

3. Hans Morgenthau și paradigma realismului politic

• HANS MORGENTHAU s-a impus în teoria RI prin lucrarea POLITICA
ÎNTRE NAȚIUNI. LUPTA PENTRU PACE ȘI LUPTA PENTRU PUTERE,
într-un moment important din istoria SUA în care acestea, ieșind victorioase
din cel de-al Doilea Război Mondial, aveau nevoie de o justificare în politica
externă în noua lor calitate de superputere.
• Principalul mesaj al cărții lui Morgenthau este cel de POLITICĂ A PUTERII,
concept la care acesta ajunge urmărind unul dintre cele TREI IMPULSURI
DE BAZĂ ale omului ( de a TRĂI, de REPRODUCERE și cel de a
DOMINA). Plecând de la cel din urmă, Morgenthau trage concluzia că
omenirea a fost dintotdeauna angajată într-o luptă pentru putere, fapt ce
constituie esența conflictelor și a războaielor în ansamblu.
• Legătura dintre individ, a cărui natură conflictuală este sursa luptei pentru
putere, și stat, care se angajează în această luptă, este NAȚIONALISMUL,
mai precis exteriorizarea ambițiilor neîndeplinite ale oamenilor în plan
internațional: prezentând această legătură, Morgenthau explică cum războaiele
totale din secolul XX au fost posibile și analizează evoluția Germaniei din
interior în exterior. Excluderea statului german din concertul european și
restricțiile aspre ce i-au fost aplicate au generat profunde sentimente de
insatisfacție în rândurile populației, sentimente care au fost abil exploatate
până în punctul în care s-au manifestat în plan extern ca aspirații naționale.
 • Un concept asupra căruia Morgenthau se oprește este BALANȚA DE
PUTERE. Precizând faptul că aceasta reprezintă un fenomen natural,
indiscutabil, autorul îi identifică mai multe paliere (state tampon, state
protectoare, state de interes pentru care marile puteri intră în competiție și le
doresc în sfera lor de influență) și analizează o serie de elemente care pot vicia
conceptul de putere – faptul că aceasta nu este absolută, fiind mereu în
corelație cu alte puteri; nu este nici permanentă, deoarece bazele puterii sunt
într-o continuă schimbare; nu rezultă dintr-un singur factor, cum ar fi forța
militară.
• Din abordarea complexă oferită de Morgenthau rezultă că balanța de putere nu
este o garanție a păcii și, în unele cazuri, ineficacitatea sa de a conține
ambițiile actorilor statali a condus la declanșarea conflictelor; în acest sens,
autorul oferă exemplul perioadei dintre împărțirea Poloniei și războaiele
napoleoniene.
• Într-o perioadă a naționalismului universalist, șansa ca balanța de putere să
funcționeze este corelată cu existența unor MECANISME NORMATIVE,
pe care Morgenthau le identifică drept ETICA, OPINIA PUBLICĂ
MONDIALĂ și DREPTUL INTERNAȚIONAL.

4. Henry Kissinger și limitele diplomației concertului

• Ascensiunea pe scena politică americană a lui HENRY KISSINGER s-a
realizat în contextul turbulent ai anilor 1970, marcați de eșecul războiului din
Vietnam și de pierderea credibilității și legitimității americane; acest lucru i-a
permis Uniunii Sovietice, angajată într-un amplu program de înarmare și de
extindere a sferei sale de influență, să obțină paritatea strategică.
• Kissinger a fost consilier în probleme de securitate națională și ulterior a
devenit secretar de stat în perioada 1973-1977, când a inițiat un set de norme
și principii geostrategice menite să îmbunătățească perspectivele americane în
climatul internațional.
• Principala soluție propusă de Kissinger era aplicarea principiilor specifice
diplomației secolului al XIX-lea la condițiile secolului XX, ceea ce ar fi
 presupus recunoașterea statutului de superputere a URSS dacă aceasta accepta
să se comporte ca o putere tradițională și găsirea unei structuri care să
„împace” responsabilitățile puterilor de pe arena politică internațională cu
aspirațiile lor.
• Pentru ca POLITICA DE DESTINDERE să poată funcționa, Kissinger
aprecia că era necesar să se desprindă anumite lecții din cele două războaie
mondiale, mai precis evitarea politicii conciliatoriste prin asigurarea
funcționalității balanței de putere și nerepetarea înarmării totale de la
momentul 1914 prin asigurarea unui control diplomatic asupra planurilor
militare.
• Actorii pe care autorul lucrărilor DIPLOMAȚIA și ARE AMERICA NEVOIE
DE O POLITICĂ EXTERNĂ? CĂTRE DIPLOMAȚIA SECOLULUI XXI îi
avea în vedere erau CHINA și URSS; din acest punct de vedere, Kissinger
aprecia că putea încadra China în tradiția clasică a artei guvernării, însă
politica externă lipsită de scrupule a URSS impunea SUA să adopte o politică
de ÎNGRĂDIRE CÂND ERA NECESAR ȘI DE COOPERARE CÂND
ERA POSIBIL. Dacă, în schimb, URSS adera la principiile de guvernare ale
societății internaționale, aceasta ar fi devenit o putere legitimă și o
componentă a noii ordini mondiale.
• În concepția lui Kissinger, pentru realizarea acestui deziderat era necesar ca
SUA să nu adopte o politică izolaționistă sau mesianică. Notând că
destinderea este periculoasă în lipsa unei strategii de îngrădire, dar că
valoarea îngrădirii este nulă dacă nu este corelată cu o noțiune de pace,
Kissinger a admis încheierea Războiului Rece ca urmare a restructurării
sistemului sovietic din interior.
• Un alt element caracteristic gândirii lui Kissinger este PRINCIPIUL
CONEXĂRII: acesta este expresia statutului privilegiat al SUA, atât în ceea
ce privea balanța militară (competiția cu URSS și China), cât și în cea
economică (incluzând aici relațiile SUA cu Europa și Japonia). Principiul
conexării permitea SUA să obțină avantaje în ambele direcții, limitând
 posibilitățile militare ale adversarilor prin echilibrul economic și utilizând
dependența militară a aliaților pentru a obține concesii economice.
• Obiectivele propuse de Kissinger erau INTEGRAREA URSS ÎN
STRUCTURILE ECONOMICE EUROPENE, stârnindu-i interesul de a
menține echilibrul acestora, și EXTINDEREA AVANTAJELOR
ECONOMICE ÎN VEDEREA ATRAGERII URSS ÎNTR-O SFERĂ DE
COOPERARE POLITICĂ.
• Diplomația concertului european a avut, însă, o serie de neajunsuri, care
explică în parte insuccesul demersului lui Kissinger. În primul rând, concertul
nuclear bipolar, caracteristic Războiului Rece, nu putea conține provocări
precum emanciparea noilor state sau interdependența economică a actorilor
statali. În al doilea rând, acele stimulente economice propuse de Kissinger s-
au dovedit a fi foarte dificil de aplicat: când acesta a dorit să îi acorde Uniunii
Sovietice CLAUZA NAȚIUNII CELEI MAI FAVORIZATE, Congresul
American a condiționat acordarea acesteia de acceptarea de către URSS a
LEGII EMIGRĂRII.
• În concluzie, după cum recunoștea și Kissinger, diplomația concertului nu
putea funcționa atâta timp cât URSS era dispusă să accepte câteva modificări
în politica externă, dar nu și în cea internă. De asemenea, o altă concluzie ce
poate fi extrasă din acest demers este legată de caracterul discutabil al balanței
centrale de putere dintre superputeri, în sensul că dependența aliaților acestora
nu este o garanție a autorității lor.