Sunteți pe pagina 1din 225

EUGEN STRĂUŢIU

Teme introductive în

RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE

SIBIU, 2007
EUGEN STRĂUŢIU

CUVÂNT ÎNAINTE

Domeniul relaţiilor internaţionale a început a fi cercetat


sistematic de către specialiştii români abia după schimbarea de
regim din 1989, în condiţiile unei necesităţi practice de reorientare
a politicii externe, ce trebuia fundamentată pe baza achiziţiilor
gândirii universale în domeniu - premisă pentru scenarii viabile de
integrare euro-atlantică şi de acomodare la procesul globalizării.
În acest context, învăţământul superior şi-a asumat
misiunea de a pregăti specialişti în domeniu, prin planuri şi
programe de învăţământ adecvate - care să ofere absolvenţilor
calităţi intelectuale şi psiho-sociale suficiente pentru integrarea
acestora în posturi de decizie sau de consiliere, în instituţii
naţionale sau internaţionale care gestionează relaţii
internaţionale.
Lucrarea de faţă îşi propune să introducă studenţii care iau
contact pentru prima oară cu domeniul nostru, în temele
principale ale relaţiilor internaţionale, care vor fi dezvoltate
ulterior prin cursuri cu grad înalt de specializare, prin masterate şi
doctorate.
Caracterul introductiv al demersului nostru obligă la
accentuarea aspectului factologic, aşa cum se întâmplă în cazul
unui instrument de lucru, deschizând orizontul cititorului spre
aprofundarea temelor particulare pe baza unei vaste bibliografii în
limba română.
Prin aceasta, lucrarea devine utilă şi pentru profesori,
studenţi ai unor specializări înrudite, funcţionari în instituţii (în
epoca în care orice instituţie face relaţii internaţionale), jurnalişti,
membri în organizaţii neguvernamentale sau publicul larg.

Autorul
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

I. TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ

Termenul „internaţional” a fost lansat spre sfârşitul secolului al


XVIII-lea de către filozoful englez Jeremy Bentham (1748-1832), - derivând
din latinescul „intergentes” (ceea ce se desfăşoară între ginţi, între diferitele
unităţi de organizare socio-umană).
„Relaţiile internaţionale”, ca domeniu de studiu, s-au conturat într-
o disciplină distinctă la începutul secolului al XX-lea. În acest sens,
disciplina „relaţii internaţionale” îşi propune să răspundă următoarelor teme
majore1:
• Care sunt actorii interacţiunilor şi ce
caracteristici au?
• Cum se prezintă funcţiile guvernamentale
în sistemul politic internaţional?
• Care este rolul dreptului internaţional?
• Ideologia are o contribuţie semnificativă în
determinarea variatelor aspecte ale politicii?
• Cât de importanţi sunt factorii de putere?
• Ce tipuri de relaţii au politicienii cel mai
mult în considerare (conflict, cooperare, etc.)?
• Aspectele etice şi morale au vreun impact
în formularea şi realizarea politicii?
Ca disciplină de studiu, relaţiile internaţionale interacţionează cu o
serie de alte discipline (istoria, geografia, ştiinţele politice, ştiinţele
economice, sociologia, antropologia, psihologia), dobândind astfel caracter
interdisciplinar.
Dacă relaţiile internaţionale au ca obiect interconectările între
subiecţii de drept internaţional (statele şi organizaţiile internaţionale ai căror
membri sunt statele), “relaţiile transnaţionale” se referă la interacţiunile
transfrontaliere ale actorilor non-statali (organizaţiile internaţionale non-
guvernamentale, corporaţiile transnaţionale, grupuri informale, indivizi).
Prin „sistem internaţional”2 înţelegem o colecţie de identităţi
politice independente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe)
1
Apud Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005,
p. 14
2
O periodizare în evoluţia sistemului internaţional ar putea identifica următoarele
epoci:
EUGEN STRĂUŢIU
aflate în proces de interacţiune, în mod regulat, şi în continuă evoluţie,
astfel încât trecerea de la un sistem internaţional la altul este destul de
dificil de sesizat cronologic, iar separarea netă a acestora după date
cronologice, are un caracter mai degrabă didactic.
„Regimul internaţional” spre deosebire de sistemul internaţional,
reprezintă un fundament de ordin legislativ al cooperării internaţionale.
Acesta se defineşte drept un set de reguli, norme, principii care ghidează
efectuarea tranzacţiilor şi găsirea soluţiilor la probleme care afectează mai
multe state. Se caracterizează prin:
 Includerea unor proceduri de monitorizare multinaţională şi înfiinţarea
unor agenţii pentru aplicare;
 Impunerea de standarde, obligaţii, alocări, prohibiri;
 Oferă un grad de predictibilitate foarte înalt tranzacţiilor internaţionale;

 Lumea europeană (secolul XVI – 1914), caracterizată prin: existenţa


statelor moderne, structurate prin administraţie, impozite, armate
permanente; superioritatea Europei din punct de vedere tehnic şi militar, şi
o mare diferenţă de potenţial între aceasta şi alte regiuni ale lumii; primatul
aurului în domeniile economic, social şi politic; constituirea unui drept al
războiului şi unui drept al neutrilor; cucerirea teritoriilor extra-europene
considerată drept legitimă, aducând dreptul de exercitare a unei autorităţi,
în scopul exploatării economice şi convertirii religioase;
 Sistemul internaţional în anii 1914 – 1945, definit prin: regula legitimităţii
teritoriale a posesorului în contradicţie cu regula naţionalităţilor; apare
dreptul internaţional, care însă nu reuşeşte să distrugă raporturile de tip
sclavagist modern; o extraordinară acumulare economică odată cu
industrializarea, permite unor state noi (Statele Unite ale Americii, Japonia)
să se afirme în plan internaţional; tehnicile, strategiile şi înzestrarea militară
se modifică fundamental;
 Sistemul internaţional după 1945, timp în care: nu mai există Mari Puteri
europene în sensul propriu; apar două super-puteri care se confruntă într-un
război rece pe baza ameninţând cu armamentul nuclear; în aceste condiţii,
nu se mai constituie coaliţii contra hegemoniei unei puteri; se constituie
sistemul statelor-tampon (zone ale neutralităţii între cele două super-puteri,
denuclearizate); dreptul internaţional de esenţă europeană este înlocuit cu
unul de inspiraţie globală; regula autodeterminării naţionale (repusă în
discuţie după 1989) a fost înlocuită cu cea a stabilităţii frontierelor; avansul
tehnologic a făcut posibil „războiul de subversiune”, de tip guerilla, şi
războiul psihologic-mediatic, care a înlocuit războiul de tranşee.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Se referă la: tranzitul navelor comerciale, exploatarea comună a unor


resurse, protecţia unor grupuri sociale, proliferarea nucleară,
standardizarea sistemului de măsuri, siguranţa traficului aerian ş.a.
„Actorii internaţionali” sunt persoanele juridice care acţionează în
mediul relaţiilor internaţionale. Cea mai importantă categorie rămân
statele, dar o pondere tot mai mare îşi asumă în prezent organizaţiile
internaţionale, fie că sunt interguvernamentale (membrii acestora sunt
statele), fie că sunt neguvernamentale (membrii acestora sunt structuri din
afara statelor). O categorie aparte a actorilor internaţionali, a căror pondere
în relaţiile internaţionale este foarte greu de evaluat, sunt corporaţiile
transnaţionale – mari firme din domeniul economic, ce funcţionează cu
numeroase filiale ale firmei-mamă în alte state decât în statul de reşedinţă.
„Comunitatea internaţională” este un termen încă nedefinit juridic
şi care pune mari probleme teoreticienilor. În ultimele decenii, a fost
invocat de către anumite grupări de state care, fără a avea mandatul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, sau acordul tuturor membrilor Alianţei
Atlanticului de Nord, au intervenit pe cale militară împotriva unor state
(Afganistan, Irak). Aceste coaliţii conduse de către Statele Unite ale
Americii s-au autoproclamat drept purtătoare de cuvânt ale „comunităţii
internaţionale”. Acelaşi termen apare frecvent în intervenţiile publice ale
unor înalţi funcţionari din statele puternice, când exprimă poziţii în
probleme globale ca terorismul sau proliferarea nucleară.
„Societatea internaţională” este un termen folosit de către
specialişti pentru a desemna stadiul actual al relaţiilor internaţionale, într-
un sens obiectiv - spre deosebire de „comunitatea internaţională”, care
descrie mai degrabă relaţiile afective instituite între anumite state
reprezentative pentru raporturile de putere internaţionale.
„Umanitatea” reprezintă un concept prezent în preambulul Cartei
Naţiunilor Unite, în formularea care acuză războiul ca un flagel care „în
cursul unei vieţi de om a provocat suferinţe nespuse umanităţii”. Este un
concept fragil, care ar trebui să însumeze generaţiile trecute, cele prezente
şi cele viitoare.3
Alţi termeni cu care operează disciplina „relaţii internaţionale”,
precum „drept internaţional”, „securitate internaţională”, „organizaţii
internaţionale”, „terorism internaţional”, „crima organizată transnaţională”,
ş.a., vor fi definiţi şi explicitaţi mai jos.

3
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 7
EUGEN STRĂUŢIU
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

II. CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR


INTERNAŢIONALE

Literatura românească de specialitate se află încă în aşteptarea unei


lucrări cuprinzătoare de prezentare şi valorizare a curentelor de
gândire în domeniul relaţiilor internaţionale, lipsă parţial suplinită
prin traduceri4. Prezentăm aici o sinteză bazată pe aceste
traduceri.
Realismul
Realiştii pornesc de la premisa că mediul relaţiilor internaţionale
este anarhic, atâta timp câ nu funcţionează un guvern mondial.
Chiar dacă funcţionează, în mod formal, egalitatea drepturilor şi
obligaţiilor statelor, statele mai puternice reuşesc să-şi impună în
mai mare măsură interesele.
Astfel, determinantă pentru structurarea relaţiilor internaţionale este
politica de putere („power politics”). Schimbările în mediul internaţional
sunt provocate de schimbarea raporturilor de putere.
Temele principale ale realismului sunt:
 Care sunt sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul
internaţional?
 Care este echilibrul de putere real şi dezirabil între state?
 Cum ar trebuie să se comporte marile puteri unele faţă de altele, şi
faţă de statele mai slabe?
 Care sunt sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în
echilibrul de putere?

4
Referiri, pe larg, la Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente,
gânditori, Bucureşti, 2003; Guzzinni, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale,
Institutul European, Iaşi, 2000; Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor
internaţionale, Sibiu, 2002; coord. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu,
Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006; Mearsheimer, John J.,
Tragedia politicii de forţă, Antet, Bucureşti, f.a.; Puşcaş, Vasile, Relaţii
internaţionale contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Waltz, Kenneth,
Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001; Wight, Martin, Politica de
putere, Bucureşti, 1998
EUGEN STRĂUŢIU
Răspunsurile oferite de către analiştii realişti ai sistemului
internaţional sunt diferite, uneori fundamental opuse. Este relevant pentru
diversitatea teoriilor realiste, faptul că între realişti identificăm adepţi ai
unor forme diferite ale echilibrului de putere – unipolar, bipolar sau
multipolar.
Autori şi lucrări de referinţă:
 Raymond Aron, Paix et guerre:
- Relaţiile interne diferă fundamental de cele internaţionale;
relaţiile internaţionale se desfăşoară permanent în ameninţarea
sau în pregătirea războiului; relaţiile internaţionale sunt „relaţii
între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face
singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de
a lupta sau de a nu lupta”;
- Obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea,
puterea, gloria, ideile;
- Statele se influenţează unele pe altele în funcţie de:
caracteristicile epocii istorice; constrângerile materiale ale
spaţiului (geografia), populaţiei (demografia) şi resurselor
(economia); factorii morali, ce decurg din felul specific al
statului respectiv de a fi şi de se comporta.
 Robert Gilpin, War and change in World Politics, conturează un
model al schimbării în sistemul internaţional:
1. Un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici
un stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă;
2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă
beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;
3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin
expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile
marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari
decât beneficiile aşteptate;
4. Odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile
unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile
economice de menţinere a statu-quo-ului tind să crească mai
repede decât capacitatea economică de a susţine statu-quo-ul;
5. Dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat,
sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va
reflecta redistribuţia puterii.
 Hans Morgenthau, Politics among Nations:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

- Toate politicile internaţionale sunt subordonate unuia dintre


cele trei obiective: echilibru de putere, imperialism sau politica
prestigiului.
- Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de politică, sunt stabilite
scopurile, metodele, politicile potrivite pentru a le contracara;
- Dreptul internaţional, opinia publică, dezarmarea şi
Organizaţia Naţiunilor Unite nu sunt soluţii serioase pentru
păstrarea echilibrului internaţional şi evitarea războiului.
 Kenneth Waltz, Theory of International Politics:
- În istorie, niciodată lumea internaţională nu a fost dominată
de mai mult de opt state puternice;
- O structură bipolară este mult mai stabilă decât una
multipolară;
- În cazul multipolarităţii, statele puternice fac alianţe, care
prin definiţie sunt instabile;
- În bipolaritate, ameninţările sunt mai uşor de identificat, iar
statele dominante se bazează pe propriile puteri şi nu pe aliaţi;
Liberalismul
Liberalismul pune libertatea individului în calitate de valoare
supremă şi în relaţiile internaţionale. Dacă pe plan intern, puterea statului
trebuie limitată de răspunderea democratică faţă de proprii cetăţeni, de
nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept, toate
aceste convingeri trebuie transpuse în plan internaţional, rezultând astfel şi
o stabilitate în relaţiile dintre state.
O primă prioadă de afirmare a teoriilor liberale a fost cea interbelică
(Norman Angell, Woodrow Wilson, Alfred Zimmern), expresia practică
sumpremă a acesteia fiind Societatea Naţiunilor a lui Wilson. În epocă,
adversarii liberalismului etichetau pe autorii liberali drept „idealişti”.
Eşecul Societăţii Naţiunilor şi cel de-al doilea război mondial au
marginalizat liberalismul pentru o bună perioadă de timp. Abia după
prăbuşirea comunismului şi a sistemului bipolar, odată cu aparenta victorie
a „democraţiei liberale” în plan global, teoriile liberale concurează serios pe
cele realiste.
Conform analizelor lui Robert Keohane, se pot distinge trei tipuri
de liberalism:
1. Liberalismul
comercial, promovează schimbul şi comerţul peste graniţele
statelor; interdependenţa economică între state va reduce stimulii
EUGEN STRĂUŢIU
pentru folosirea forţei, şi va mări costurile războiului,
descurajându-l;
2. Liberalismul
republican, sprijină propagarea democraţiei în rândul statelor, astfel
guvernele devenind mai responsabile faţă de cetăţeni, şi promovând
mai reţinut interesele elitelor economice şi militare. Premisa ar fi ca
democraţiile sunt mai paşnice decât regimurile tiranice;
3. Liberalismul
regulator, caută să promoveze domnia legii în relaţiile
internaţionale, deopotrivă la nivelul organizaţiilor şi practicilor.
Autori şi lucrări de referinţă:
 Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992):
- La sfârşitul secolului al XX-lea, combinaţia democraţie liberală –
capitalism s-a dovedit superioară oricărei alternative de sistem
economico-politic;
- Sursa superiorităţii acesteia este capacitatea de a satisface
trebuinţele primare ale naturii umane: dorinţa de a deţine bunuri
materiale, şi dorinţa de recunoaştere a valorii noastre de către cei
din jur;
- Dacă creşterea economică poate fi promovată de diverse regimuri
politice, totuşi capitalismul s-a dovedit imbatabil; în acelaşi timp,
democraţia liberală este singură care respectă valoarea şi
demnitatea umană, libertatea politică şi egalitatea;
- În Europa de Sud, Anerica Latină, părţi din Asia şi Europa de Est,
economia de piaţă liberă şi democraţia parlamentară devin, cu
mici excepţii, regula: în 1940 erau 13 democraţii liberale; în 1960
– 37, în 1990 – 62;
- Între statele democratice războiul este tot mai rar în cursul
istoriei;
- În căutarea exagerată a egalităţii în detrimentul performanţei,
democraţia liberală riscă totuşi să se fragmenteze. O alternativă
viabilă ar putea fi modelul japonez, care combină o economie de
succes cu legături sociale destul de puternice.
 David Held, Models of Democracy (1987), crează un model de
democraţie cosmopolită:
1. Ordinea globală constă în reţele de putere multiple şi suprapuse,
economice, sociale şi politice;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

2. Toate grupurile şi asociaţiile cu interese internaţionale au anumite


drepturi, care cumulate pe ramuri constituie o „lege democratică
internaţională”;
3. Elaborarea şi asigurarea respectării legii este la latitudinea unor
instanţe regionale şi internaţionale;
4. Anumite standarde sunt specificate pentru toate grupurile
internaţionale, şi nici un regim nu le poate încălca;
5. În principiu, relaţiile internaţionale sunt necoercitive, dar folosirea
forţei rămâne o soluţie de ultimă instanţă în faţa acţiunilor tiranice
pentru eradicarea legii democratice internaţionale;
6. Autodeterminarea şi păstrarea valorilor democratice sunt priorităţi
colective generale;
7. Peste tot trebuie să funcţioneze principiul justiţiei sociale, care să
opereze în producţia, distribuţia şi exploatarea resurselor. Acest
principiu este compatibil cu democraţia.
Structuralismul
Cea de-a treia paradigmă în relaţiile internaţionale, marxismul mai
este denumit în literatura de specialitate şi structuralism. Deşi de-a lungul
timpului a suferit transformări şi adaptări la evoluţia evenimentelor, acest
curent se bazează pe o serie de elemente rezultate din literatura marxistă.
Trebuie precizat de la început că Marx nu a redactat o teorie de sine-
stătătoare a relaţiilor internaţionale. Tot corpusul de idei al structuralismului
este o preluare şi o adaptare a fundamentelor cu pretenţie de universalism ce
se regăsesc în opera lui Marx. Există şi o contribuţie a continuatorilor lui
Marx, ce au înmulţit (ocolim în mod intenţionat cuvântul „îmbogăţit”) atât
bagajul de idei cât şi curentele de abordare. Astfel, la ora actuală, în
categoria largă a abordării marxiste sunt incluse teoria imperialistă a lui
Lenin, teoria sistemului mondial a lui Wallerstein şi neogramscianismul.
Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate
împotriva capitalismului, sunt axate pe:
• Un presupus caracter exclusiv social al relaţiilor de
producţie. Relaţiile internaţionale se regăsesc în relaţiile sociale
capitaliste şi, de aceea, afirmă marxiştii, nu putem înţelege mediul
internaţional dacă nu ne oprim asupra studierii capitalismului şi a
originilor sale;
• Marx şi-a susţinut întreaga pledoarie plecând de la ideile,
false de altfel, ale caracterului conflictual al factorilor de producţie
şi al acumulării prin furt. Ca şi la nivelul societăţii, în mediul
EUGEN STRĂUŢIU
internaţional a fost posibilă dezvoltarea unor state prin
„exploatarea” altora, deoarece nu există joc cu sumă nulă. Atunci
când cineva a avut de câştigat, altcineva a avut de pierdut. De
aceea, susţin marxiştii, vinovate de înapoierea şi sărăcia unei mari
părţi a globului sunt statele dezvoltate. Bazându-şi acumularea pe
forţă şi exploatare, ele au deposedat naţiunile lumii de resurse. Aşa
încât, şi aici discursul devine vitriolat, este nevoie de o revoluţie
mondială care să repună în drept pe cei oropsiţi şi să răstoarne
sistemul capitalist global;
• Capitalismul este un sistem bazat pe exploatare şi
distribuirea inechitabilă a bogăţiei;
• În spatele intereselor de stat se ascund interesele clasei
capitaliste. Conflictele dintre naţiuni nu par a fi decât o reflecţie a
unor lupte de acaparare a resurselor de către anumite clase sociale;
• Deoarece piaţa mondială este foarte importantă pentru
desfacerea rezultatelor producţiei capitaliste, clasa proprietarilor,
burghezia cum o numeşte Marx, a dezvoltat, într-un sistem căruia
autorului i se părea a fi o conspiraţie, un tip de relaţii comerciale
„cosmopolite”, bazate pe liberul schimb între ţările bogate şi
defavorabil celor sărace.
La ideile prezentate mai sus se adaugă şi cele ale lui Lenin,
reflectate în cea mai mare parte în cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai
dezvoltat al capitalismului, publicată în 1916. Plecând de la inegalitatea
dezvoltării dintre state, autorul încearcă să găsească explicaţia, apelând la
ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al cărui purtător este corporaţia: date
fiind ratele descrescătoare ale profitului, pentru ca masa acestuia să rămână
constantă, este nevoie de o cifră de afaceri mai mare şi, pentru a supravieţui,
firmele au nevoie să se extindă în permanenţă în căutarea de noi pieţe de
desfacere. Pentru aceasta, gândeşte Lenin, ele recurg la strategii de
„exploatare” a pieţelor, îndeosebi în ţările sărace, existând, prin urmare, o
împărţire a lumii între capitalurile străine, ce acoperă în întregime toate
oportunităţile. De aceea, nu ar mai exista nici o cale paşnică pentru ca ţările
mai slab dezvoltate să intre pe pieţele de desfacere. Soluţia o reprezintă o
redivizare a lumii prin intermediul forţei, al revoluţiei sau războiului.
Anii ’60 - ’70 au fost prolifici pentru gândirea neomarxistă. O
seamă de reprezentanţi ai Şcolii Dependenţei au reiterat ideile marxiste într-
o formă ceva mai moderată, mai argumentată şi cu soluţii mai puţin
violente, dar tot dăunătoare progresului. Cea mai reprezentativă lucrare este
a lui Immanuel Wallerstein, intitulată Sistemul economic mondial modern.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Cartea este bine documentată din punct de vedere istoric şi statistic, cu


explicaţii ce au drept sprijin sistemul noţional al economiei politice clasice
şi neoclasice. Ea lansează ideea cercurilor concentrice de dezvoltare, a
existenţei unui centru înaintat şi a unei periferii slab dezvoltate, între care
există relaţii de schimb inegale. Creşterea centrului, afirmă autorul, s-a
bazat pe exploatarea periferiei. Există o anumită ciclicitate în deţinerea
puterii de către o serie de puteri hegemonice, care au avut acces la putere
prin conflict militar şi apoi au dominat prin relaţii economice de schimb.
Multitudinea de date statistice şi istorice, stăpânirea instrumentarului
economic şi discursul ceva mai puţin violent îndeamnă mai mult la
meditaţie.
O opinie aparte în peisajul larg al marxismului o face
gramscianismul. Având la bază ideile şi scrierile lui Antonio Gramsci,
acesta se bazează pe determinarea non-economică a relaţiilor dintre oameni
şi dintre state. Nu sunt importante relaţiile de producţie, deoarece ele sunt
doar o rezultantă a unor comportamente mai largi, ce ţin de cultură,
educaţie, ideologie şi politică. De aceea, schimbarea mediului social şi a
celui internaţional nu trebuie să vină, aşa cum sugera Marx, prin forţă şi
vărsare de sânge, ci prin accesul maselor la cultură şi educaţie, prin
emanciparea acestora pentru a îndepărta discrepanţele faţă de cei „cu sânge
albastru”. Actul de convingere, de argumentare ideologică şi politică, vine
să completeze actul cultural-educativ. Extensia gramscianismului la nivelul
relaţiilor internaţionale a fost făcută de către Robert Cox. El a dezvoltat
studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazează, în accepţiunea
lui Cox, pe expansiunea internaţională a unei clase, a unui grup de
favorizaţi, ce se sprijină pe puterea unor state. Denumită şi teoria critică,
teoria lui Cox încearcă să abordeze relaţiile dintre state nu din perspectiva
rezolvării lor imediate, ci a cauzelor care au condus la apariţia ordinii
mondiale existente şi a identificării posibilităţilor de schimbare.
Teoriile radicale
Autorii care se încadrează în acest curent de gândire constată că
aplicarea realismului şi liberalismului în relaţiile internaţionale conduce la
inegalităţi structurale între state şi regiuni lumii. Ei caută soluţii pentru
depăşirea inechităţilor sistemului capitalist global, de multe având punct de
plecare teoria marxistă.
Câteva idei principiale comune ale radicalilor:
 Nemulţumirea faţă de reformele sistemului internaţional, care se
bazează pe voinţa marilor puteri;
EUGEN STRĂUŢIU
 Soluţii pentru o ordine mondială mai dreaptă, care trebuie să plece
de la studiul condiţiilor istorice în care a apărut capitalismul;
 Suveranitatea statului nu trebuie să devină un concept desuet,
dimpotrivă, rolul statelor în relaţiile internaţionale va trebui să
crească;
 Noile mişcări sociale (feminismul, punk-ismul, etc.) nu se pot
substitui clasei muncitoare revoluţionare, al cărei rol în schimbarea
sistemului capitalist este transnaţional.
Autori reprezentativi:
John Burton, Conflict: Resolution and Prevention (1990):
 Frustrarea cauzată de nevoi este principala cauză a violenţei şi
conflictului în lumea contemporană;
 Nu individul este vinovat pentru nevoile sale, ci sisteme structurale,
naţionale şi internaţionale;
 Situaţiile conflictuale pot fi rezolvate doar prin satisfacerea a opt
nevoi fundamentale ale părţilor antagoniste: nevoia de răspuns, de
securitate, de recunoaştere, de stimulare, de justiţie redistribuitivă,
de a se face înţeles, de a fi perceput ca actor raţional, şi nevoia de
control.
Richard Falk, Human Rights and State Sovereignity (1981):
 Drepturile omului se pot dezvolta numai prin sprijinirea mişcărilor
populare care se opun forţelor imperialiste reprezentate de Statele
Unite ale Americii;
 Din punct de vedere ideologic, socialismul este superior
capitalismului prin intenţia de distribui bunăstarea în mod echitabil
şi prin respectarea drepturilor omului.
Teoriile societăţii internaţionale
Autorii care teoretizează societatea internaţională consideră, spre
deosebire de realişti şi liberali, că nu forţa, nici legile economice, nu ar
trebuie să guverneze lumea internaţională. Dimpotrivă, moralitatea şi
dreptul internaţional întemeiat pe moralitate trebuie să stea la baza relaţiilor
dintre state.
Din această perspectivă, regulile convieţuirii internaţionale trebuie
căutate în Europa medievală, care a căutat să constituie o „republică
creştină”, sub autoritatea morală a Bisericii, care să respecte cele zece
porunci biblice în organizarea ei internă şi în relaţiile dintre statele
componente. Pentru creştinii europeni ai epocii, cruciadele şi războaiele
misionare deveneau războaie drepte, justificate prin doctrina creştină.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Reprezentativ pentru acest curent este Michael Waltzer, cu lucrarea


Just and Unjust Wars (1977), în care propune o „paradigmă legalistă” pe
care ar trebui să o respecte toate statele, în virtutea moralei şi dreptului
internaţional:
1. există o societate internaţională formată din state suverane;
2. această societate internaţională are legi care stabilesc drepturile
membrilor ei – mai presus de orice, drepturile de integritate
teritorială şi suveranitate politică;
3. utilizarea în orice mod a forţei sau ameninţarea iminentă cu
utilizarea forţei de un stat împotriva suveranităţii politice a altuia
constituie agresiune şi reprezintă un act criminal;
4. agresiunea justifică două tipuri de ripostă violentă: un război de
autoapărare din partea victimei şi un război de aplicare a legii de
către victimă sau de către alt membru al societăţii internaţionale;
5. numai agresiunea poate justifica războiul şi nimic altceva;
6. după ce statul agresor a fost învins din punct de vedere militar,
acesta poate fi şi pedepsit.
Conform analizei lui Waltzer, regula a cincea este cel mai pretabil a
fi încălcată. De aceea, un atac militar împotriva unui stat independent este
legitim din punct de vedere moral în următoarele situaţii:
 susţinerea mişcărilor secesioniste care luptă pentru eliberare
naţională;
 echilibrarea, ca o contraintervenţie, a intervenţiei altor state într-un
război civil;
 salvarea populaţiilor ameninţate cu înrobirea sau exterminarea.
În prezent, se conturează tot mai mult o diversitate de modele de
analiză a relaţiilor internaţionale, care se constituie în şcoli de gândire, cu
perspective noi asupra structurii şi funcţionării relaţiilor internaţionale.
Postmoderniştii analizează lumea contemporană ca rezultat al progresului
tehnic, al inovaţiilor tehnologice care creează şi un alt tip de conştiinţă
socială, avantajele tehnologice fiind o raţiune fundamentală pentru care
actorii internaţionali cooperează sau concurează. O categorie a
postmodernismului, feminismul vede în genul feminin motorul şi
fundamentul economic al societăţii contemporane, şi propune o mobilizare a
femeilor pentru implicare în viaţa internaţională şi pentru obţinerea de
drepturi specifice. Teoreticieni ai statului (Anthony Giddens, Immanuel
Wallerstein) şi teoreticieni ai naţiunii (Ernest Gellner ş.a.) propun alte
înţelegeri şi rezolvări ale problemelor internaţionale din alte perspective,
EUGEN STRĂUŢIU
care întregesc o varietate impresionantă de sisteme de idei puse la dispoziţia
decidenţilor politici pe întreg mapamondul.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

III. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA5

Definiţii. Se păstrează încă, o multitudine de puncte de vedere cu


privire la obiectul de studiu ale geopoliticii, de unde şi o mare varietate de
definiţii. Principala dispută între diferitele opţiuni, rămâne aceea dacă
geopolitica este ştiinţă.
Printre contestatari se numără celebra Penguin Concise Columbia
Enciclopedia (ediţia 1987, p. 326), unde geopolitica apare ca metodă “de
analiză politică evidenţiind importanţa factorilor geografici (de exemplu,
fruntarii naţionale şi accesul la căile maritime) în determinarea intereselor
naţionale şi a relaţiilor internaţionale). În acelaşi sens, Hachette.
Dictionaire de notre temps, Paris, 1988, la p. 649, acordă geopoliticii doar
rostul de “studiu al influenţei factorilor geografici asupra politicii
internaţionale”. O concepţie ostilă geopoliticii avansau şi teoreticienii
regimurilor comuniste; în România chiar, Dicţionarul enciclopedic român,
vol. II, Bucureşti, 1964, la p. 534, o trata ca pe “o teorie antiştiinţifică şi
reacţionară, care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice,
încercând să justifice politica de agresiune, care fundamentează, cu ajutorul
ei, politica pactelor expansioniste şi anticomunismul”.
Această rezervă în recunoaşterea calităţii ştiinţifice a geopoliticii
vine din faptul, uşor de observat, că geopolitica a slujit de-a lungul timpul,
atât în plan politico-strategic cât şi teoretico-ştiinţific, tendinţelor şi
ambiţiilor de mare putere (uneori de putere mică sau mijlocie) ca forme de
manifestare a imperialismului capitalist sau socialist.
Din aceste considerente, specialişti de marcă precum G. Heyden
plasau geopolitica în rândul metodelor. Tot în perioada interbelică, au
existat şi voci autorizate care au proclamat caracterul său de ştiinţă. Collin
S. Gray aprecia în mod expres că geopolitica este o “ştiinţă politică”,
întrucât formulează “legi geopolitice”; Michel Poriatovski era şi el de părere
că geopolitica descoperă legi şi formulează principii; Pierre Célèrier,
considerând-o ştiinţă, categorisea totuşi geopolitica printre ştiinţele
geografice, şi nu printre cele politice.
5
Sinteze disponibile în limba română: Anghel, Nicolae, Geopolitica de la ideologie
la strategie politică, Bucureşti, 1985; Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie,
Bucureşti, 2001; Emandi, Emil; Buzatu, Gheorghe; Cucu, Vasile, Geopolitica, vol.
I, Ed. "Glasul Bucovinei", 1994; Posea, Constantin, Geostrategia - argument şi
analiză, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1996; Tamaş, Sergiu,
Geopolitica, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995
EUGEN STRĂUŢIU
Între autorii români contemporani, voci autorizate6 consideră că “în
condiţiile în care o bogată literatură din domeniile cele mai variate şi
apropiate (geografia politică, politologia, etnologia, dreptul internaţional,
istoria, demografia, sociologia) nu-şi propun să studieze impactul dintre
factorul geografic, comportamentul politic şi relaţiile dintre state, credem că
ne aflăm într-un domeniu ştiinţific de-sine-stătător, cu materiale faptice,
teorii şi cu o metodologie proprie de cercetare”.
Astăzi, majoritatea specialiştilor consideră geopolitica drept o
“ştiinţă de graniţă”. La această concluzie (poate încă provizorie) am ajuns
după o sinuoasă istorie a conceptului, care a debutat cu înţelesul de
“conştiinţă geografică a statului“ (Henning), şi “geografia statului” (la
Kjellen). Următoarea epocă istorică semnificativă pentru noi este cea
interbelică, în care şcoala germană a pus teoria geopolitică la baza
ideologiei spaţiului vital, justificând astfel tendinţele expansioniste ale
Reichului german.
În perioada războiului rece, în timp ce lumea comunistă a repudiat
termenul însuşi, în lumea liberă geopolitica s-a concentrat asupra analizei
concrete a relaţiilor internaţionale; se căutau cu deosebire rolul şi locul
balanţelor de putere în controlul asupra anumitor zone geografice. O altă
temă preferată a specialiştilor viza globalizarea, văzută în opoziţie cu
naţionalismul şi rezistenţa identităţilor culturale. Deşi arma nucleară a
modificat substanţial semnificaţiile geopolitice ale realităţilor geografice,
rămânea “un instrument util pentru înţelegerea raporturilor între state”
(Sergiu Tămaş). În timp, chiar Uniunea Sovietică a adoptat o atitudine mai
flexibilă faţă de conceptele geopoliticii, în deceniile şase şi şapte ale
secolului nostru, fiind elaborate orientările “noului realism politic”, în
centrul cărora se afla idealul controlului sovietic asupra lumii a treia. În
acest timp, Germania înfiinţa “Comitetul de lucru pentru geopolitică”, iar
Franţa – “Fundaţia pentru Studii de apărare naţională”.
Există un consens asupra faptului că redescoperirea termenului
“geopolitcă” s-a produs în anul 1978, odată cu invazia Cambodgiei de către
Vietnam şi atacarea Vietnamului de către China, care punea lumea în
situaţia invalidării teoriei războiului între două state socialiste.7
Din 1983 s-a organizat, anual, conferinţa internaţională asupra
geopoliticii, exprimând recunoaşterea calităţii geopoliticii de instrument al
mai tuturor guvernelor.

6
vezi Geopolitica, în coordonarea lui E. I. Emandi, Gh. Buzatu şi V. S. Cucu, Iaşi,
1994, p. 14
7
Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 41
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Principalele direcţii teoretice în studiul geopoliticii. Autori, şcoli.


Întemeietorul geopoliticii este considerat suedezul Rudolf Kjellén8 (1864-
1922), care a folosit termenul pentru prima oară în anul 1899, revenind la el
în 1900. Vorbind despre apariţia şi consolidarea statului în relaţie directă cu
delimitarea teritoriului asupra căruia statul îşi exercită prerogativele, Kjellén
observă că spaţiul geografic locuit şi folosit de o comunitate umană devine
spaţiu politic, altfel spus, geopolitic.
Sistemul general de politică al statului a fost prezentat de Kjellen în
cea mai cunoscută lucrare a sa, Staten som Lifsform. Statul urma să fie
organizat pe principiile unităţii şi interdependenţei dintre cinci elemente
fundamentale:
1. Ţara (Das Reich) urmărită din punctul de vedere al determinării sale
geografice interne şi externe. Trei subcategorii îi compuneau datele
localizării geografice: poziţia ţării – Topopolitica; configuraţia –
Morfopolitica; teritoriul – Fiziopolitica
2. Neamul (Das Staabfolk) componenta demografică, care se manifesta prin
alţi trei factori: conştiinţa apartenenţei entice; trupul etnic – Plethopolitica;
sufletul neamului – Psyhopolitica
3. Societatea (Die Gesellschaft) sau Sociopolitica se evidenţia prin
performanţele a două fenomene: structura şi forma socială – Filopolitica;
viaţa socială – Biopolitica
4. Economia ţării (Ökopolitik) se baza pe funcţiile:
 satisfacerii nevoilor proprii – Autarhiopolitica
 relaţiile comerciale externe – Emporopolitica
 viaţa economică - Economopolitica
5. Guvernământul (Das Staatsregiment) sau Kratopolitika presupunea
aplicarea politicii autorităţii de stat prin:
 forma de guvernământ – Nomopolitica
 administraţie – Praxiopolitica
 autoritatea statului – Arhopolitica.
Contemporanul lui Kjellén şi precursorul şcolii germane interbelice
a fost Friedrich Ratzel (1844-1904), care a încercat să stabilească “legităţile
de bază ale creşterii spaţiale ale statelor”, fiind subînţeleasă “tendinţa
naturală, logică a acestora de a cuprinde locuri valoroase din punct de
vedere politic”. Simţul spaţiului ar fi o caracteristică a marilor puteri.
Analogia între organismul uman şi stat ar fi aproape perfectă, doar că aşa

8
Principalele sale lucrări sunt Marile Puteri, 1914, şi Statul ca formă de viaţă, 1916
EUGEN STRĂUŢIU
cum funcţionarea unitară a organismului uman este pusă pe seama
sufletului, funcţionarea corectă a statului este pusă pe seama politicii.
În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897),
Ratzel a indicat că organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman,
popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai
mobil această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive cu atât
dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi
comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care
circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai
mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice
tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea
geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.
Trei erau elementele de bază care asigurau funcţia organicistă a
acestuia:
1. Spaţiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorită
raporturilor de natură istorică numite de Ratzel „sângele şi pământul”, şi
“poporul şi teritoriul”. Organizarea politică a poporului şi a pământului a
rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic.
Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi
biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor.
Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în
două stadii:
a) configurarea teritoriului naţional
b) realizarea şi organizarea spaţiului vital (“Lebensraum”). Acest
stadiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale
şi chiar supravieţuirea organismului statal.
2. Poziţia (“die Lage”) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o
relaţie directă cu formarea sâmburelui de civilizaţie, “Mittelpunkte”.
Situarea într-o poziţie geografico-climaterică avantajoasă a generat
formarea unor asemenea “pulsari”. Numai că elementul geografic natural
era valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a
mai fost capabil să-şi menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geografico-
climaterice favorabile, aşa cum s-a întâmplat cu decăderea statelor din
Mesopotamia, Egipt, Roma, organismul antropogeografic a sucombat.
Ratzel a explicat că, din punct de vedere antropogeografic, Europa s-a
divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit o regiune sudică civilizaţia
mediteraneană suscitată de matricea greco-romană; ulterior, în nordul
Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică; finalmente raportat la timpurile
contemporane lui Ratzel a luat naştere o a treia regiune, în stepele
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

răsăritene ale Europei, care le ameninţa pe primele două. Aşadar, Europa


era alcătuită din trei arii antropogeografice, cea sudică latină, central-
nordică germană şi estică de stepă slavă.
3. Graniţele (die Grenzen) reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre
„Mittelpunkte”. Situată la periferia teritoriului statal, economic şi al
poporului, graniţa nu rămânea o simplă linie de demarcaţie, ea devenind un
organ periferic, dar foarte important al statului în creştere. Ratzel a
enumerat trei mijloace generate din „Mittelpunkte” de lărgire a graniţelor:
prin forţă militară şi războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică
triumf cultural.
În 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majoră, Despre legile
de creştere spaţială a statelor. El a enumerat şapte legi, totodată etape, ale
expansiunii statale. Expansiunea unor state urma să se producă pe seama
altora. Procesul era generat de două categorii de factori:
a) stimulii interni, proeminenţi la popoarele care erau capabile să îşi
însuşească „simţul spaţiului” şi „şcoala spaţiilor”. Cele două
însuşiri abilitau anumite popoare să îşi păstreze spaţiul propriu,
pentru ca ulterior să obţină, chiar să îşi lărgească, spaţiul vital;
b) stimulii externi, adică spaţiile subpopulate, care atrăgeau revărsarea
civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau
suprapopulate.
Concluzia finală a lui Ratzel era că forţa unei civilizaţii poate fi
dovedită prin capacitatea acesteia de a desfiinţa graniţe. Marile civilizaţii
aveau indentităţi continentale şi ocupau geospaţii (un exemplu ales era cel
nord-american). Germaniei îi revenea misiunea istorică de a-şi forma un
geospaţiu european, revărsându-se în primul rând în ariile în care locuirea
umană era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia
„Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă
de către germani, a spaţiului vital.
Şcoala germană interbelică a dezvoltat masiv studiul geopoliticii,
într-o perspectivă care astăzi este unanim condamnată. În concepţia
editorilor revistei germane “Zeitschrift für Geopolitik”, într-un număr din
1928, precizau că “Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor
politice de teritoriu. Ea îşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în
geografia politică, care este teoria finanţelor politice de pe glob şi a
structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea
politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie,
capabilă să conducă politica practică până la punctul în care se produce
avântul novator al acţiunii. Şi numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea
EUGEN STRĂUŢIU
avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa.
Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului.”
Unul dintre numele cele mai cunoscute în interiorul şcolii germane
este Karl Haushofer9 (1869-1946), care considera geopolitica uneori ştiinţă,
alteori metodă. Acesta scria că “geopolitica este tot ce se poate şti astăzi
despre o ţară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic
mondial”. În locul termenului de geopolitică, Haushofer îl propunea pe
acela de “geografie dinamică”. În altă parte, geopolitica apare ca “ştiinţa
care se ocupă cu analiza Statului din punctul de vedere al instinctului lui de
expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”.
Acest instinct de expansiune se traducea în cazul statului german prin
nevoia de “spaţiu vital”. Până unde avea să se întindă spaţiul vital,
teoreticienii germani încercau să determine cu ajutorul unor “legi ale
creşterii spaţiale”: “Chiar şi numai datorită cauzelor climatice există state
pasive, spre deosebire de altele active, deci state obiecte ale expansiunii,
spre deosebire de altele care sunt subiecte ale expansiunii.”
Social-darwinist în concepţie, Haushofer a preluat de la Ratzel şi a
acordat valoare supremă obiectivului-fenomen “Lebensraum” (spaţiu vital).
Situat sub impactul situaţiei în care ajunsese Germania după Primul Război
Mondial, el a fost permanent motivat în a găsi soluţii, care să-i confere
acesteia posibiltatea de supravieţuire ca mare putere. A fost de acord cu
Kjellen că statul se manifestă precum un organism, iar perpetuarea
existenţei acestuia putea fi asigurată prin achiziţionarea unui spaţiu
îndestulător (Grosseraum). Aria respectivă urma să fie ocupată prin
diseminare etnică (Volk), rasială (Blut) şi culturală (Kultur). Un rol esenţial
urmau să-l joace în această perspectivă10 graniţele, considerate "mai degrabă
locuri ale confruntării şi coliziunilor, decât norme juridice ale delimitărilor
politico-statale".
Haushofer a şi dezvoltat această teză în următoarele sale lucrări,
Geopolitik der Panideen (Geopolitica Panideilor), 1931 şi Geopolitik von
Hente. Preocupat de pericolele ce ameninţau Germania, din acest punct de
vedere primejdia venea din partea puterilor care controlau navigaţia
maritimă, Haushofer a analizat şi configurat liniile de forţă ale distribuirilor
9
Mai puţin cunoscută este calitatea lui Haushofer de membru fondator al societăţii
secrete Thule, reazem ocult al regimului nazist. În această calitate, Haushofer a
călătorit în Tibet în căutarea Agarthei. Printre recruţii săi în societate se numără
Rudolf Hess, vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti,
1996, p. 235-236
10
vezi Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung (Importanţa
geografică şi politică a graniţelor), Berlin, 1927
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cultural politice. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei


pan-gândire) geografia politică lumii s-a configurat sub forma mai multor
pan-organisme:
 Pan-Europa, care spera să devină germană;
 Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care urma să
intre sub controlul Pan-Europei;
 Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu dintre Elba şi
Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să fie disputată de Japonia cu
puterile coloniale europene şi S.U.A.;
 Pan-America şi
 Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu.
În condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau prin interese
comune întreaga Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că,
doar o alianţă contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia chiar şi Sovietică
şi Japonia putea asigura ţării sale supravieţuirea ca mare putere. Astfel se
explică opoziţia lui Haushofer faţă de războiul cu Uniunea Sovietică. Cu
toate că, prin conceptele promovate de el “Lebensraum” şi “Drang nach
Osten”, care urmau să asigure constituirea unui “Kulturboden” german
compact, a oferit lui Hitler o bază ideologică, ulterior s-a pronunţat în
favoarea unei reorientări a expansiunii germane spre sud, sud-est (“Drang
nach dem Süden”). Conştient de prejudiciile aduse disciplinei pe care a
slujit-o o viaţă, datorită aservirii ei regimului nazist în anii treizeci el a
arătat că obiectivul său este de a oferi Germaniei o gândire politică
superioară, “Wehr-geopolitik” (geo-strategie), Haushofer a încercat să
disculpe geopolitica într-o ultimă lucrare antumă, publicată în noiembrie
1945, Defence of German Geopolitics.
Replica şcolii franceze la cercetările consistente din Germania s-a
centrat pe ideea de minimalizare a rolului şi importanţei geopoliticii. Astfel,
Jaques Ancel11 considera geopolitica “plină de patimă şi inexactităţi”; în
fapt aceasta ar fi totuna cu geografia politică. Aceeaşi nediferenţiere se
constată şi la geograful Albert Demageon12, care definea geopolitica drept
“teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Împotriva acestui curent se situau
Camille Valoux şi Lucien Febvre, care socoteau că geopolitica studiază
11
Între lucrările reprezentative: Popoare şi naţiuni în Balcani, 1926; Geopolitica,
1936; Manual geografic al politicii europene, 1937; Geografia frontierelor, 1938;
Slavi şi germani, 1945
12
Principalele cercetări: Declinul Europei, 1920; Imperiul britanic. Studiu de
geografie colonială, 1922; Insulele Britanice, 1927
EUGEN STRĂUŢIU
problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile
individualităţi naturale ale planetei, şi nu problemele politice şi economice
care privesc un stat.
Aproape independent de preocupările germane şi franceze în
domeniu, şcolile britanică şi nord-americană au abordat fără reţineri raportul
între factorul geografic şi relaţiile internaţionale (teoria puterii maritime –
Alfred Thayer Mahan13; teoria Ţării-inimă – Halford J. Mackinder; teoria
reliefului ţărmurilor – Nicolas J. Spykman – teoria marginilor Insulei-
Lume14). O viziune globală asupra geopoliticii apare la englezul Ernest H.
Short, pentru care aceasta (geopolitica) “ţinteşte să stabilească un şir de
tablouri sugestive ale lumii de după război, insistând asupra relaţiilor dintre
state şi scoţând în relief anume consideraţii de ordin nu numai naţional şi
internaţional.”
Deosebit de interesantă rămâne opera lui Halford Mackinder, pentru
care configuraţia geopolitică şi geostrategică a planetei se realizează în
funcţie de criteriul “distanţei geografice” (care poate fi redusă prin folosirea
aviaţiei). Pentru zona în care ne aflăm, menţionăm concepţia autorului
menţionat privitoare la “insula lumii”: Europa, Asia şi Africa constituie un
singur bloc geopolitic; în interiorul acestuia, “inima” (“Heartland”) este
situată pe teritoriul Rusiei. Cine stăpâneşte Europa Orientală stăpâneşte
“inima”; cine stăpâneşte “inima” comandă celor trei continente; cine
comandă celor trei continente comandă lumii.
Contribuţiile lui Nicolas Spykman (Geografia păcii, 1944), încă de
actualitate, se referă la introducerea termenului de “securitate de stat”, în
componenţa căruia se analizează trei categorii de factori: factori geografici
(mărimea teritoriului, situare geografică); factori economici (resurse
agricole, industriale şi demografice); factori politici (stabilitate politică,
grad de integrare socială).
Nicholas Spykman a publicat prima sa lucrare majoră, America´s
Strategy in World Politics, New York, 1942. Adevărat manual de strategie
pentru politicienii americani, cartea a oferit instrumentele metodologice şi a
deschis o perspectivă clară asupra rolului care trebuia să şi-l asume S.U.A în
perioada postbelică. Spykman a demonstrat că S.U.A. nu pot încerca să
rămână nicicând departe de evenimentele din Eurasia, deoarece se află mult

13
În esenţă: când un stat insular a scăpat de hărţuirea continuă a vecinilor săi
continentali, cum este cazul Angliei, acesta poate să câştige o poziţie dominantă pe
termen lung – cu condiţia să nu comită eroarea de a alege opţiuni greşite în materie
de construcţie navală
14
Insula-Lume (Rimland) este similară Heartlandului lui Makinder
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

mai aproape de acea imensă întindere terestră, decât fusese perceput până
atunci. El a nuanţat şi dihotomia puteri terestre, puteri maritime, subliniind
natura duală a Germaniei, în care se găseau forţe şi tendinţe propensive
ambelor structuri politico-geografice. Spykman a identificat trei centre cu
potenţial real de putere în plan mondial: America de Nord, litoralul
european şi zona eurasiatică a Extremului Orient. Pericolul principal şi
imediat atunci era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie a Axei
germano-japoneze. Ca atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung,
aceleaşi cu ale Angliei. Chiar dacă ultima urma să renunţe şi să îşi
reajusteze imperiul colonial. Un al patrulea centru potenţial de putere îl
repezenta India - însă ascensiunea acesteia într-o poziţie "cinetică" de putere
nu avea un viitor cognoscibil ca reper temporal.
În a doua sa lucrare majoră, The Geography of Peace, publicată
postum în 1944, Spykman a elaborat o analiză de perspectivă pe termen
mediu a configurărilor geopolitice postbelice. S.U.A. trebuiau să îşi asume
rolul primordial în spaţoiul periferic-exterior, numit de el „Rimland”.
Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată într-o alianţă largă,
care să cuprindă naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania
şi Japonia. Spykman a anticipat dominarea „Heartland”-ului de către Rusia
şi China, soluţia propusă de el fiind a păstrării celor două într-un sistem de
cooperare. El a considerat că pentru un interval de timp mediu, chiar lung,
cele două puteri din Heartland urmau să păstreze şi să dezvolte un potenţial
de aversiune şi chiar conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea puteau
să contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de încercuire
periferică a Eurasiei. Aceasta a şi fost concepţia strategică, „containment”,
dezvoltată de S.U.A. în timpul războiului rece.
În ultimele trei decenii, se înregistrează un reviriment neaşteptat în
preocupările geopolitice şi geostrategice, ca răspuns la nevoile formulate
expres de politicieni, economişti sau strategi militari din întreaga lume.
Accelerarea progresului tehnic, constituirea mai multor poli de putere
mondiali necesită în plan geopolitic şi geostrategic o permanentă reevaluare
a factorilor geografici, pentru a evita unele repercusiuni în plan militar.
Între teoreticienii contemporani cu contribuţii semnificative în
domeniul geopoliticii se află P. O’Sullivan, care propune termenul de
“geopolitică alternativă”, în aşa fel încât ameninţările cu războiul par mai
îndepărtate; autorul crede că o geografie a relaţiilor internaţionale între
deţinătorii de putere, fie că aceştia sunt şefi de state, fie organizaţii
internaţionale.
EUGEN STRĂUŢIU
Peter J. Taylor15 consideră că obiectul geopoliticii este să studieze
“rivalitatea dintre două mari puteri”, sau studiului efortului de dominare a
statelor mai slabe de la periferie, de către statele mari. În acest sens, la nivel
mondial geopolitica s-ar ocupa cu studiul relaţiei Est-Vest, iar
imperialismul cu relaţia Nord-Sud. În teoria sa despre statul hegemonic,
Taylor identifică două forme de hegemonie: cea militară caracterizând
marile imperii până în sec. XVI-XVII, care au tendinţa de a se extinde până
la limitele “economiei-lume” (concept al lui Fernard Braudel), şi cea
modernă, în care un stat profită de forţa sa militară pentru a lărgi limitele
economiei-lume în care este integrat şi impune o ordine şi o pace globală
celorlalte state din sistem. În acest caz, extinderea teritorială nu mai este un
obiectiv. Oricum, statul hegemon se impune mai mult prin ideologiile pe
care le construieşte decât prin forţa armatelor sale.
Saul Bernard Cohen16 concepe o lume împărţită în două regiuni
geostrategice (americană şi sovietică), împărţite, la rândul lor, în mai multe
zone geopolitice. Regiunile geostrategice au numai o funcţie în domeniul
securităţii, constituind baza teritorială a celor două superputeri în timpul
războiului rece; acestea sunt neomogene din punct de vedere politic şi
economic, şi urmau să dispară odată cu războiul rece. Zonele geopolitice în
schimb (spre exemplu Uniunea Europeană) urmau să cunoască procese de
integrare şi chiar unificare în domeniile economic, social şi cultural. Între
regiunile geostrategice există “zone de ruptură” instabile, în care se
manifestă confruntarea celor două blocuri.
Poate cel mai cunoscut concept geopolitic contemporan, produs al
Şcolii americane, este cel al Marelui Orient Mijlociu (sau Orientul Mijlociu
Extins - Greater Middle East), care inspiră politica administraţiei George
Bush jr. în zonă.
Marele Orient Mijlociu cuprinde o serie de ţinuturi şi
de ţări care au anumite trăsături comune sau ce se înscriu în
anumiţi parametri. Harold F. Mackinder considera această
zonă ca fiind marginală pivotului eurasiatic (heartlnd), iar
Nicolas Spykman o definea (cel puţin referitor la o parte din
ea) în termeni de rimland, care înseamnă cam acelaşi lucru.
Numai că, spre deosebire de britanicul Mackinder,
americanul Spykman acordă acestei zone de rimland un rol

15
Geografia politică. Economia mondială, statul naţional şi localismul, 1985;
Geografia politică a secolului XX: o analiză globală, 1993; Calea către o lume
modernă. De la hegemonia mondială la impasul mondial, 1996
16
Geografia şi politica într-o lume divizată, New York, 1963
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

esenţial. După el, pentru a controla sau dezamorsa forţa


pivotului eurasiatic, este nevoie ca zonele marginale să fie
întărite. Fiecare dintre aceste puncte tari de pe rimland
contribuie la diminuarea puterii heartland-ului. Această
viziune geopolitică va fi fost folosită de americani pentru
realizarea acelui cordon de îndiguire a puterii sovietice şi, în
final, de distrugere a nucleului sovietic al regimurilor
comuniste.
Politica de îndiguire şi, respectiv, strategia de
îndiguire au avut ca suport geopolitica rimland-ului, iar o
parte din această zonă a cuprins şi câteva ţări islamice.
Unele dintre ele se folosesc şi acum pentru aplicarea unui
nou concept politic şi strategic, acela de distrugere a
regimurilor totalitare, care generează dictatură, sărăcie,
extremism, ameninţări asimetrice şi terorism sau
favorizează generarea acestora. Întregul Orient Mijlociu
Extins, cu mici excepţii, se caratcerizează prin existenţa
unor societăţi dominate de integrism religios şi nepotism
politic.
Conceptul american Greater Middle East continuă
noţiunea britanică Middle East, iar împărţirea zonei în
Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat aparţine tot marilor
puteri occidentale. Astfel, întreaga fâşie care se delimitează,
în principiu, de Sahara, Marea Mediterană, Marea Neagră,
Nordul Mării Caspice, nordul Manciuriei, China, India şi
Oceanul Indian formează acest Orient, împărţit de către
puterile occidentale în Orient Îndepărtat (Extremul Orient),
Orient Mijlociu şi Orient Apropiat.
Evident, această împărţire este relativă şi s-a făcut în
raport de poziţia ţărilor care aparţin civilizaţiei occidentale
faţă de această zonă, de interesele lor, dar şi de configuraţia
geopolitică a spaţiului la care ne referim. Raţiunile pentru
care s-au operat astfel de identificări sunt diferite.
Ele se învârtesc însă în jurul principalelor
caracteristici ale acestui imens spaţiu, dintre care fac parte
şi următoarele:
- reprezintă zona cea mai dinamică din cursul întregii istorii
a planetei;
EUGEN STRĂUŢIU
- acoperă, în mare măsură, în partea sa asiatică, vechiul
ţinut al foaierului perturbator, care se întindea între nordul
Mării Caspice şi Manciuria;
- constituie cea mai dinamică zonă demografică a planetei,
cu cele mai neaşteptate mişcări de populaţii;
- se identifică, aproape pe toată întinderea ei, cu cea mai
bogată zonă a lumii în resurse energetice;
- se identifică, în parte, cu vechiul drum al mătăsii;
- aparţine civilizaţiei islamice, caracterizată prin diversitate,
conservatorism şi respectarea dogmelor Coranului, a
principiilor (direcţiilor de acţiune) sharia, de unde şi
înclinarea unor componente ale acestei civilizaţii spre
fundamentalism şi intoleranţă;
- dialog scăzut, pe alocuri, chiar inexistent, cu celelalte
civilizaţii;
- relativă izolare;
- reticenţă la modernizare;
- fiefuri puternice, ancorate în tradiţii îndelungate şi extrem
de durabile;
- efecte radiale surprinzătoare în celelalte civilizaţii;
- populaţie cu inteligenţă superioară şi capacitate
intelectuală deosebită;
- zonă conflictuală.
Această conflictualitate are un grup de cauze majore
şi de dimensiuni felurite, însă interdependente, dintre care
cele mai importante ar putea fi
- falia strategică creată de-a lungul secolelor între interesele
civilizaţiei occidentale, ale civilizaţiei sinice, hinduse şi slave
şi interesele complexului de civilizaţii islamice;
- efectul remanent al epocii coloniale;
- reacţia la presiunile şi realităţile exterioare;
- sentimentul de încolţire, de hăituire, de izolare, de umilire,
dar şi de mândrie, de unde şi ieşirile extremiste şi
vehemenţa ripostei;
- sistemele politice dictatoriale din majoritatea ţărilor care
compun acest spaţiu;
- relaţiile de rudenie, nepotismul şi proliferarea corupţiei şi
traficuluide influenţă;
- diversitatea şi lipsa de unitate a lumii arabe;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

- inadaptarea la progres;
- avantajele (dar şi dezavantajele) pe care le oferă unor
state din regiune resursele naturale;
- efectul de zonă deşertică;
- conflictualitatea internă.
Această lume se prezintă ca un pinten anacronic,
agitat, tensionat şi extrem de puternic înfipt între marile
civilizaţii ale planetei (de fapt, civilizaţia arabă a devansat
aproape toate celelalte civilizaţii, fiind una dintre cele mai
vechi de pe această planetă). Este o lume paradoxală. Ca
arie geografică, ea începe cu musulanii algerieni şi cu cei
egipteni şi se încheie cu uigurii din cea mai vastă şi cea mai
conflictuală zonă a Chinei, Xianjiang.
În prezent, pe urmele clasicilor teoriilor geopolitice, funcţionează
mai multe şcoli de gândire care pot fi clasificate astfel17:
 Şcoala binară (Haushofer şi Makinder), care vede lumea divizată în
două centre de putere, unul continental şi altul maritim, aflate în
conflict;
 Şcoala marginalistă (Spykman), care consideră că centrul mondial de
putere este amplasat în fâşia marginală peninsulară şi insulară care
înconjoară masa continentală euro-asiatică, în echilibru dinamic între
puterea continentală şi cea maritimă;
 Şcoala zonală, care identifică puterea mondială într-o fâşie limitată de
paralelele de 300 şi 600 latitudine nordică (cu Statele Unite, Europa,
Rusia şi Japonia), conflictul principal fiind de-a lungul axei Nord-Sud;
 Şcoala pluralistă, regionalistă şi multipolară, care afirmă funcţionarea
mai multor centri de putere independenţi, în echilibru dinamic între ei;
 Şcoala idealistă, considerând lumea un sistem global guvernat de
propriile principii de ordine, potenţial paşnic şi cooperant;
 Şcoala centru – periferie, atribuind prioritate Nordului faţă de Sud.
Contribuţia românească la studiul geopoliticii s-a dovedit deosebit
de consistentă în perioada interbelică, fiind ilustrată de numele lui Ion
Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, Sabin Manuilă, Vintilă
Mihăilescu şi N. Al. Rădulescu. Aceşti specialişti au format colectivul de
redactori şi autori care au susţinut publicaţia “Geopolitică şi geoistorie” (cu
subtitlul “Revista română pentru sud-estul european”, apărută sub egida

17
Gh. Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 65
EUGEN STRĂUŢIU
Societăţii Române de Statistică), care a apărut la Bucureşti, în perioada
1941-1944.
O contribuţie remarcabilă la geopolitica românească a fost şi
marele atlas Spaţiul istoric şi etnic românesc, întocmit la cererea
Mareşalului Ion Antonescu, la realizarea căruia au contribuit Academia
Română, Institutul Central de statistică, Institutul Geografic Militar ş.a.,
care s-a imprimat în limba română şi în mai multe limbi de circulaţie
internaţională. Acest atlas a fost unul dintre documentele fundamentale în
baza cărora delegaţia României a apărat drepturile românilor la Conferinţa
de Pace de la Paris, din iulie-octombrie 1946.
Geostrategia. Încercând o definiţie a geostrategiei, ne referim la
următoarele aspecte sub care se poate analiza soluţionarea conflictelor:
 localizarea resurselor aflate la dispoziţia actorilor;
 mobilizarea lor efectivă în anumite teritorii;
 jocurile de disimulare şi surpriză permise de teritoriu şi distanţă.
Momentul de glorie al geostrategiei a survenit în timpul Războiului
Rece, sub forma geostrategiei nucleare. Reflecţia se concentrează asupra
condiţiilor primului atac, într-un război scurt, în care adversarii nu vor putea
rezista efectelor primei lovituri. Soarta războiului depinde de locurile unde
sunt stocate capacităţile nucleare şi obiective, adică de durata zborului
încărcăturii nucleare. Avantajul este al ţării care are baze nucleare mai
apropiate de inamic (de unde URSS a instalat rachete în Cuba şi SUA în
Turcia), fapt nuanţat ulterior de apariţia submarinelor nucleare.
Descurajarea nucleară devine esenţa cercetărilor geostrategice, de
unde şi o periculoasă cursă a înarmării, în care s-au angajat S.U.A.,
U.R.S.S. Franţa, China, mai târziu Israel, Africa de Sud, India, Pakistan.
O altă formulă geostrategică specifică Războiului Rece a fost
geostrategia războaielor revoluţionare, instrument al Uniunii Sovietice şi
Chinei, care au încercat prin aceasta îngrădirea “imperialismului american”
sprijinind revoluţii comuniste în ţările lumii a treia, apoi contribuind la
consolidarea regimurilor comuniste instalate acolo. Teoretician de referinţă
este Che Guevara, care a rămas în istorie prin succesul revoluţiei cubaneze,
dar şi prin eşecurile din Africa şi Bolivia (unde a fost ucis, nereuşind să
ridice masele de ţărani împotriva regimului).
Aşadar, geopolitica studiază totalitatea preocupărilor actorilor pe
scena internaţională (politicieni, diplomaţi, militari, organizaţii
neguvernamentale, opinia publică), sub aspectul spaţiului, condiţiilor
naturale, istoriei, religiei, diversităţii etnice. Geostrategia, în schimb, se
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

concentrează asupra raporturilor de forţă şi logicii armelor. Dacă geopolitica


îşi construieşte doctrine, geostrategia creează teorii.
Înţelegem astfel că geografia, geopolitica, geostrategia reprezintă
trei discipline distincte, care pot fi diferenţiate astfel18:

Paradigma Logica Problematica


Disciplina Finalităţile
iniţială intelectuală funcţională

Localizări şi Conservarea şi
Culturală şi Interfaţă
Geografia diferenţieri amenajarea
naţională oameni/teritoriu
spaţiale teritoriului

Diplomatică, Teoria acţiunii Pentru poziţia pe


Sistemul,
juridică şi politice şi eşicherul
Geopolitica sistemele socio-
socio- relaţiile dintre continental
politice
economică state mondial

Planificarea şi
Mişcările de desfăşurarea Securitate şi
Geostrategia Conflictele
forţe acţiunii apărare
strategice

18
Chistian Daudel, Geografie, geopoliticã şi geostrategie, termeni în schimbare,
apud Geopolitica, vol. I , p. 307
EUGEN STRĂUŢIU

IV. ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.


ELEMENTE DE POLITICĂ EXTERNĂ19

Statul şi atribuţiile sale

„Actor în relaţiile internaţionale” este orice subiect politic al


sistemului internaţional şi relaţiilor internaţionale. Actori internaţionali pot
fi statele (care sunt în fapt principalul actor în relaţiile internaţionale,
domeniu în care se exprimă în principal prin guvern), organizaţiile
internaţionale, organizaţiile multinaţionale cu caracter inter-guvernamental,
corporaţiile transnaţionale.
Statul este ansamblul organelor centrale ale unei societăţi sau
naţiuni, acceptate şi create de însăşi societatea respectivă, pentru a exercita
puterea asupra cetăţenilor. Din punct de vedere marxist, statul este
instrumentul puterii clasei dominante în societate, prin care aceasta îşi
apără privilegiile faţă de clasele dominate.
În relaţiile internaţionale, statele caută să-şi obţină şi să perpetueze
autonomia - abilitatea de a formula şi realiza politica internă şi externă în
termenii propriilor interese şi scopuri (ceea ce înseamnă a deţine puterea, a
defini propriile interese şi acţiuni, a se autolimita voluntar în relaţiile cu alţi
subiecţi. Participarea la sistemul global, regional sau zonal înseamnă
automat asumarea unor obligaţii, adică autolimitarea asumată).
Statul funcţionează ca actor în relaţiile internaţionale, în virtutea
suveranităţii - cea care conferă statului personalitate juridică internaţională,
adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin
exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un
19
Analize interesante la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca
globalizării, Sibiu, 2000; Hall, John; Ikenberry, John, Statul, Bucureşti, 1998;
Korten, David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995; Lupu,
Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2002; Lützer, Paul
Michael, Europa după Maastricht, Institutul European, Iaşi, 2004; Măgureanu,
Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, RAO, Bucureşti, 2003; Morin, Edgar,
Gândind Europa, Ed. Tri, Bucureşti, 2003; Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale
contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Riordan, Shaun, Noua
diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Antet, Bucureşti, 2003; Smitfh, Karen
E., Politica externă a Uniunii Europene, Ed. Trei, Bucureşti, 2004; Strange, Susan,
Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti,
2002
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

“atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi


exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a
exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor
aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând sancţiuni în
cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta
naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni.
Tendinţa generală este de restrângere a suveranităţii statelor. Din ce
în ce mai des, statul renunţă la o politică proprie de apărare (care este
încredinţată unor alianţe militare sau de securitate tip NATO sau OSCE) sau
chiar la politica externă proprie (în cadrul Uniunii Europene este în curs de
formulare Politica Externă şi de Securitate Comună şi se discută opţiunea
unui Ministru al Afacerilor Externe). Chiar şi dreptul exclusiv al statului de
a bate monedă este depăşit prin introducerea monedei euro în spaţiul
economic al Uniunii Europene. Permeabilizarea frontierelor este un proces
global, iar microregiunile (în interiorul statelor sau transfrontaliere) preiau
tot mai mult din atribuţiunile tradiţionale ale statelor.20
Există o mare majoritate de concepţii contemporane conform căreia
statul-naţiune se află în pierdere de suveranitate, în contextul şi din cauza
procesului globalizării. Este constatarea Clubului de la Roma (organizaţie
fondată în 1968, care a susţinut permanent abordarea globalistă în domeniul
economico-social), că asistăm la “erodarea sistemului de state-naţiuni”, iar
acest proces este benefic. Acelaşi lucru în constată miliardarul american
George Soros, unul dintre artizanii şi beneficiarii globalizării:
“Caracteristica primordială a globalizării, este aceea că permite capitalului
financiar să se deplaseze liber (…); capacitatea capitalului de a migra
oriunde subminează capacitatea statului de a-şi exercita controlul asupra
autonomiei”21. O viziune mai radicală promovează economistul american
David Korten, în lucrarea Corporaţiile conduc lumea, unde conchide că
globalizarea este un imperialism modern, în care rolul cotropitor al marilor
puteri coloniale din trecut este înlocuit cu marile corporaţii transnaţionale
contemporane, care duc aceeaşi politică de supunere a statelor unde
activează, de deznaţionalizare, de dezintegrare socială şi de sărăcire22.

20
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 14
21
Despre globalizare, Iaşi, 2002, p. 26
22
David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Samizdat, Bucureşti, f.a., p.
335-373
EUGEN STRĂUŢIU
Tipuri de stat

În contemporaneitate funcţionează următoarele tipuri de stat:


• Statul naţional (ale cărei caracteristici sunt
independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială) care este, în
epoca modernă, actorul prim al vieţii internaţionale. În zilele
noastre este încă foarte puternică tendinţa naţiunilor de a-şi constitui
state proprii;
• Statul multinaţional este cel în care coexistă mai
multe naţiuni şi naţionalităţi, una dintre ele fiind dominantă (în fosta
URSS – ruşii, în fosta Iugoslavie – sârbii, în Marea Britanie –
englezii). Stabilitatea lor e relativă, existând puternice forţe
centrifuge din partea naţiunilor componente;
• Statul federal este forma în care mai multe state
autonome acceptă să fie conduse de o putere centrală (guvern
federal); aşa stau lucrurile în Statele Unite ale Americii, Republica
Federală Germania. R. F. Germania, spre exemplu, este formată din
16 landuri. O formă superioară de descentralizare a unui stat federal
prezintă Elveţia, formată din cantoane independente, care aleg un
Consiliu Naţional Elveţian dublat de un Consiliu al Cantoanelor.
Fiecare canton are propriul guvern, doar politica externă şi forţele
armate fiind concentrate în Consiliul Naţional Elveţian.
• Confederaţia este forma extremă de descentralizare a unui
stat, o uniune de state care îşi păstrează independenţa; statele
membre îşi păstrează calitatea de subiecte de drept internaţional,
fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile
internaţionale. Şi Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)23 se
apropie de modelul unei confederaţii regionale, constituită în baza
unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele
fostei U.R.S.S., urmat de Protocolul de la Alma Ata (21 dec 1991)
şi Statutul CSI (adoptat 22 ian. 93) cuprinzând în structura sa:
Consiliul Şefilor de State, care este organul decizional suprem,
Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi consiliere
– organ permanent executiv, Consiliul Miniştrilor Afacerilor
Externe, care coordonează politica externă a statelor membre,
Consiliul Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea politicii
militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor

23
Statele membre sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazahstan,
Kirghizstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca


interstatală şi un Secretariat executiv. Prin tratatele încheiate la
nivel de confederaţie, statele membre vizează să creeze o uniune
economică în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din această zonă, precum şi
asigurarea unei zone de liber schimb.

State cu statut special

Una dintre modalităţile cele mai cunoscute de evitare a conflictelor


internaţionale de către state, este proclamarea statutului de neutralitate24,
care a evoluat de la neutralitatea ocazională (prilejuită de neimplicarea într-
un anume conflict internaţional) la neutralitatea permanentă. În
contemporaneitate, statul netru respectă trei condiţii de conduită
internaţională:
1. Abţinerea (nu participă în nici un fel la ostilităţi)
2. Prevenirea (împiedică desfăşurarea oricărei operaţiuni
conflictuale pe teritoriul său)
3. Imparţialitatea (tratează în mod egal părţile în conflict).
Statutul de neutralitate se poate obţine prin acte interne ale statelor
(declaraţii, dispoziţii consituionale, legi speciale), sau acte internaţionale
(tratatede recunoaştere şi garantare).
Astfel, Elveţia25 şi-a proclamat neutralitatea unilateral în 1648, fiind
recunoscută internaţional în 1815 şi confirmată prin Tratatele de pace din
1919.
În literatura de specialitate se mai folosesc termenii „neutralitate
pozitivă” (participarea la mişcarea de nealiniere, fără participarea la alianţe
şi blocuri militare) şi „neutralitate activă” (cu referire la neutralitatea
Suediei şi Finlandei în perioada războiului rece, deşi statutul real era mai
apropiat de lumea şi valorile occidentale).
Deceniile următoare celui de-al doilea război mondial au fost
marcate de o sporire fără precedent a numărului statelor naţionale ca actori
internaţionali, rezultat al unui intens proces de decolonizare. Acest proces,
încă în curs, rămâne obiectiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la 8

24
pentru detalii, Gunther Hauser, Securitatea militară şi conceptul de neutralitate
în Securitatea internaţională şi forţele armate, Editura Tritonic,Bucureşti, 2005
25
detalii la Denis de Rougemont, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura
Univers, Bucureşti, 1991
EUGEN STRĂUŢIU
decembrie 2000 prin Adunarea Generală, a celebrat a 40-a aniversare de la
adoptarea Declaraţiei de Independenţă pentru ţările şi popoarele colonizate,
proclamând totodată perioada 2000-2010 drept cel de-al Doilea Deceniu
pentru Eradicarea Colonialismului (rezoluţia 55/146). Adunarea a delegat
statelor cu putere de administrare misiunea de a încuraja popoarele din
teritoriile fără guvernare proprie să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi
să coopereze cu Comitetul Special pentru decolonizare în vederea finalizării
până la sfârşitul anului 2001 a unui program pentru implementarea
corespunzătoare a rezoluţiilor privind decolonizarea. Primul deceniu, 1999-
2000, fusese declarat în 1988 (rezoluţia 43/47).26
De la data înfiinţării ONU, peste 80 de naţiuni care trăiau sub
dominaţie colonială şi-au proclamat independenţa, rezultând tot atâtea noi
state, constiuite în actori pe scena internaţională.
Reperele esenţiale în timp ale acestui grandios proces de eliberare
de sub puterile coloniale sunt:
 De sub administraţia Belgiei: Burundi 1962 Rwanda 1962 Republica
Democrată Congo (fostul-Zair) Congo belgian 1960
 De sub administraţia Franţei: Algeria 1962 Benin 1960 Burkina Faso
1960 Cambodgia 1953 Camerun 1960 Ciad 1960 Comores 1975 Congo
1960 Côte-d'Ivoire 1960 Djibouti 1977 Gabon 1960 Guinea 1958 Laos
1953 Liban 1946 Madagascar 1960 Mali 1960 Maroc 1956 Mauritania
1960 Niger 1960 Republica Centrafricană 1960 Senegal 1960 Siria
1946 Togo 1960 Tunisia 1956 Vietnam 1954
 De sub administraţia Marii Britanii: Africa de Sud 1961 Antigua şi
Barbuda 1981 Bahamas 1973 Bahrein 1971 Barbados 1966 Belize
Hondurasul britanic 1981 Birmania 1948 Botswana 1966 Brunei 1984
Camerun 1961 Cipru 1960 Égipt 1936 Émiratele Arabe Unite 1971 Fiji
1970 Gambia 1965 Ghana Coasta de Aur şi Togo britanic 1957 Grenada
1974 Guyana britanică 1966 Hong Kong 1997 Însulele Cook 1965
Insulele Salomon 1978 India 1947 Irak 1932 Israel Palestina 1948
Jamaica 1962 Iordania 1946 Kenia 1963 Kiribati Insulele Gilbert 1979
Kuweit 1961 Lesotho 1966 Malawi 1964 Malaezia 1957 Maldive 1965
26
Pe de altă parte, în 1999, Adunarea Generală a cerut Comitetului Special pentru
decolonizare să declare anual Săptămâna Solidarităţii cu popoarele aflate sub
administrare străină ca fiind săptămâna ce începe de la data de 25 mai 1999
(rezoluţia 54/91 din 6 decembrie). Perioada aceasta fusese proclamată în 1972
(rezoluţia 2911 (XXVII)) ca fiind Săptămâna Solidarităţii cu popoarele coloniale
din Africa de Sud şi Guineea (Bissau) şi cu cele din Insula Capului Verde care
luptau pentru libertate, independenţă şi drepturi egale, săptămâna începând din 25
mai, Ziua Eliberării Africii.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Malta 1964 Mauritius 1968 Nauru 1968 Nigeria 1960 Oman 1971
Uganda 1962 Qatar 1971 Republica Democrată şi Populară a
Yemenului 1967 Saint-Kitts şi Nevis 1983 Santa-Lucia 1979 Seychelles
1976 Sierra Leone 1961 Singapore 1965 Somalia 1960 Sri Lanka 1948
Sudan 1956 Swaziland 1968 Tanzania 1961 Tonga 1970 Trinidad-
Tobago 1962 Noile Hebride 1980 Zambia 1964 Zimbabwe 1965
 De sub administraţia Olandei: Indonezia 1949 Surinam 1975 Irian
1969
 De sub administraţia Portugaliei: Angola 1975 Capul-Verde 1975
Guinea-Bissau 1974 Mozambic 1975 São Tomé şi Príncipe 1975
 De sub administraţia Spaniei: Guinea Écuatorială 1968 Sahara
Occidentală 1976.
În prezent, în plan mondial mai fiinţează 16 teritorii non-autonome:
Anguilla, Bermude, Insulele Cayman, Gibraltar, Guam, Insulele Falkland,
Montserrat, Noua Caledonie, Pitcaim, Sfânta Elena, Sahara Occidentală,
Samoa Americană, Tokelau, Insulele Turce şi Caice, Insulele Virgine
Americane, Insulele Virgine Britanice. Puterile care administrează aceste
teritorii sunt Statele Unite ale Americii, Franţa, Noua Zeelandă, Marea
Britanie şi Irlanda de Nord.
O categorie juridică aparte în relaţiile internaţionale, adesea cu
statut de subiect de drept internaţional, o constituie mişcările de eliberare
naţională. Acestea pot încheia tratate internaţionale, pot întreţine relaţii
diplomatice sau pot fi membre în organizaţii internaţionale; exemplu
reprezentativ este Orgnizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
Pentru a defini din punct de vedere juridic mişcările de eliberare
naţională, dreptul internaţional operează cu noţiunea de „popor”, ca entitate
socială clar determinată, cu trăsături specifice, având legătură cu un teritoriu
(chiar dacă a fost nlăturat ilicit de pe acel teritoriu). Se accentuează, fără
excepţie, că minortităţile naţionale nu constituie popoare şi nu pot fi
subiecte ale dreptului de autodeterminare.
Se formulează următoarele condiţii pentru recunoaşterea mişcărilor
de eliberare naţională:
- funcţionarea unor organe proprii de conducere
reprezentativă, care exercită funcţii de putere publică
asupra unui teritoriu;
- existenţa unui teritoriu eliberat (care nu coincide
obligatoriu cu întreg teritoriul locuit de poporul în cauză):
- activitatea unor forţe organizate care să aibă potenţialul de
a duce până la capăt lupta de eliberare.
EUGEN STRĂUŢIU
În aceste condiţii, mişcărilor de eliberare naţională li se recunosc
următoarele drepturi: de a desfăşura acţiuni de emancipare naţională (pe
cale paşnică sau prin folosirea forţei); dreptl la autoapărare; apicarea
regulilor dreptului internaţional umanitar forţelor sale înarmate; dreptul de
reprezentare diplomatică; dreptul de participare cu statut de observator la
lucrările organizaţiilor internaţionale. Aceste depturi se aplică cu caracter
limitat şi tranzitoriu, până la crearea statului, cu personalitate juridică
deplină.
Un statut singular în relaţiile internaţionale în deţine Vaticanul27,
care a funcţionat ca stat până anul 1870, în prezent dispunând de
personalitate juridică statală incompletă: are jurisdicţie suverană, dar nu
suveranitate deplină; dispune de organizare administrativă în probleme
religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian; cetăţenia
Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii de rang şi
domiciliu şi putând fi pierdută odată cu acestea, fără ca cetăţenia originară
să fie afectată.
În acceaşi categorie a statutelor speciale se află Ordinul Suveran
Militar de Malta, înfiinţat în 1999 la Ierusalim, care a migrat în Cipru
(1291-1310), Rhodos (1310-1523), Malta (1530-1798), Roma (din 1834). În
Roma, ordinul are stautut de extrateritorialitate; din 1998 a dobit Fortul Di
Angelo din Malta, cu un statut similar. Ordinul de Malta este observator
permanent la ONU din 1994, având delegaţii permanente la oficiile din
Geneva, New York, Paris, Roma şi Viena, şi întreţin delegaţi pe lângă
Consiliul Europei şi Comisia Europeană.28

Obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor29 au


fost menţionate în Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul
constitutiv al Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), şi în Carta
drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Astfel,
reţinem următoarele drepturi:
a. dreptul la existenţă şi suveranitate;
b. dreptul la pace şi securitate;

27
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 131
28
Ibidem, p. 131
29
R. M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 83-90
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

c. egalitatea în drepturi;
d. dreptul de a participa la viaţa internaţională;
e. dreptul la legitimă apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a
unui act de agresiune din partea altor state;
f. dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a
organiza în mod liber sistemul politic, de a dispune nestingherit de
resursele sale economice şi naturale;
g. dreptul la dezvoltare şi progres.
Statele beneficiază şi de imunitate de jurisdicţie a lor şi a bunurilor
lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta reprezintă un drept
la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.
Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, şi constă în:
a. obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu
forţa în relaţiile interstatale;
b. obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
c. obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
d. obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale
rezultând din tratate;
e. obligaţia de a proteja mediul.

Politica externă a statelor

Statele interacţionează între ele sau cu alţi actori internaţionali prin


intermediul politicii externe, care în ultimele decenii poate fi considerată o
ştiinţă. Instrumentul specializat prin care statele formulează şi exercită
politica externă este ministerul afacerilor externe din cadrul guvernului, dar
atribuţii de politică externă îndeplinesc şi şeful statului, celelalte ministere,
alte instituţii ale statului.
În planul relaţiilor internaţionale, sunt luate în considerare acele
acte ale statelor (acte de politică externă)30 care produc efecte juridice:
declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.
a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state
poziţia sa în legătură cu o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel
stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă
jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor

30
I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.
52-55
EUGEN STRĂUŢIU
state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului
continental;
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui
nou subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională)
sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea
independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă
dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale31; printr-un asemenea act pot fi
recunoscute noi reguli de drept internaţional;
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat
ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale
legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i
reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi
împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar,
total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate
internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie
şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa
financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a
creditului.
Din raportarea dreptului internaţional la dreptul intern al statelor,
rezultă anumite particularităţi ale poziţiei statelor naţionale în sistemul de
drept internaţional:
a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea
internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din
dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie
internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi
cutumă, şi tot statele sunt destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi
conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele
dreptului internaţional.
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare
guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public
în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecatoreşti cu
competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind
sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu
înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale,
competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al
31
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte


în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul
acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa
unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a
instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea
Europeană de Justiţie ).
d) Normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru
cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor - ceea ce
nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele
care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă
buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor
dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere,
deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.
Din perspectiva dreptului internaţional, există totuşi un domeniu în
care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu
aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include: alegerea
formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-
teritorială, apărarea şi securitatea naţională. Problema respectării drepturilor
fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional
tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în
prezent – din domeniul cooperării internaţionale.
Dreptul internaţional permite constrângerea aplicată de către state,
care se traduce prin sancţiuni ca: ripostă militară, acte de retorsiune sau
represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă
militară de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de
Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte
de retorsiune, constând în acte neamicale, considerate însă legitime, cum
sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau
consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic,
atunci când o asemenea măsura nu încalcă prevederile unui tratat.
Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul
în care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate
în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului
internaţional al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic
sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar. Spre exemplu, un stat
dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat,
fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional.
EUGEN STRĂUŢIU
Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin
exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a
încălcat acordul internaţional şi care se află pe teritoriul său.
În formularea profesorului Vasile Puşcaş32, teoretician şi practician
cu experienţă în domeniul politicii externe, decizia de politică externă
urmează următorul algoritm:
1. Identificarea părţilor implicate (câte părţi sunt, în ce relaţii se află
acestea, care dintre aceste părţi prezintă calităţi determinante pentru
obţinerea rezultatului dorit).
2. Determinarea obiectivelor, care se încadrează într-una dintre
următoarele categorii:
 Obiective fundamentale (care sunt esenţialmente orientate spre
conservarea intereselor şi structurilor proprii):
• supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”), cu cele două
componente ale sale: protejarea vieţii populaţiei; apărarea suveranităţii
ţării
• integritatea teritorială;
• prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse din
exterior;
• protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schimbări
impuse din exterior.
 Obiective pe termen mediu: politice, materiale, ideologice, prestigiu.
 Obiective specifice imediate.
Obiectivele politicii externe se formulează în funcţie de factori
ideologici; tradiţii istorice şi precedente; necesităţi specifice interne;
percepţii ale ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; ocazii de a obţine
avantaje din situaţii create de contexte internaţionale; obligaţia de a rezolva
o problemă comună; percepţia obiectivelor altor state; aspiraţia la leadership
(rol de conducere regional, zonal sau global); deciziile privind realizarea
obiectivelor; conduita factorilor umani de decizie.
3. Precizarea capabilităţilor urmează câţiva paşi de analiză:
 identificarea blocurilor (centrilor) pentru exercitarea influenţei
internaţionale;
 relaţia calitativă şi cantitativă între părţile implicate;
 evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi a gradului de determinare al lor
pentru folosirea elementelor puterii sale;

32
Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005, p. 80-90
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 examinarea gradului de susceptibilitate a fiecărei părţi implicate şi


posibilitatea influenţării lor.
4. Determinarea orientării politice faţă de situaţia în cauză (gradul şi
natura implicării). Pot rezulta următoarele tipuri de opţiuni:
 Opţiuni neangajante (când factorul de decizie nu este cu adevărat
interesat de rezultat): abţinere (lipsa implicării); non-aliniere minimală
(participare la nivel scăzut, fără a se implica în favoarea unei părţi);
non-aliniere participativă (implicare activă în favoarea unei părţi, dar
exclusiv pentru atingerea scopurilor proprii)
 Opţiuni angajante non-tematic. Exemple: echilibrul;
rezolvarea neutrală a problemei (prin mediere sau aranjament cu
orice preţ, inclusiv ameninţarea cu forţa); exacerbare (implicarea în
asemenea manieră încât să se prevină ajungerea la o înţelegere).
 Opţiuni tematice: cooperare informală şi suport limitat;
angajare şi susţinere solidă; opoziţie indirectă; confruntare.
5. Examinarea capabilităţii interne: geografia, populaţia,
resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitatea militară, funcţiile
guvernamentale, caracteristicile societăţii, calităţile oamenilor de stat.
6. Examinarea mijloacelor de creştere a capabilităţii:
 Posibilitatea unor modificări teritoriale, prin: achiziţii teritoriale;
detaşarea unui teritoriu de adversar fără a-l achiziţiona; crearea unor
zone „off limits” (prin decizia părţilor de a exclude o zonă din conflict)
 Aranjamente de alianţă (formarea unei alianţe sau disocierea de ea,
fragmentarea unei coaliţii opozante)
 Limitări ale autonomiei, prin crearea de dependenţe sau manipularea
componentelor capabilităţilor interne ale adversarului.
După adoptarea deciziei de politică externă, urmează: aplicarea
(presupune: monitorizarea agenţiilor implicate în aplicare; prognosticarea
secvenţială a consecinţelor); evaluarea (costuri, riscuri, avantaje, previziuni;
în caz de necesitate se reevaluează planul iniţial); eventuale consultări (cu
părţile participante a căror interes maximizează scopurile proprii).
EUGEN STRĂUŢIU

V. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE33

Organizaţia internaţională se poate defini drept instituţia permanentă,


constituită ca entitate juridică, formată, în general (dar nu numai), din
state, pentru anumite scopuri, având o voinţă proprie, şi care voinţa
majorităţii statelor membre.
Creşterea numerică a organizaţiilor internaţionale, fie inter-
guvernamentale, fie neguvernamentale, cunoaşte un ritm fără precedent.
Conform evidenţelor Uniunii Organizaţiilor Internaţionale, în anul 1090
existau 37 organizaţii inter-guvernamentale şi 176 organizaţii
neguvernamentale; în 1997 numărul acestora crescuse la 260, respectiv
5.472. În prezent, încă 1.5790 organizaţii aspiră la primul statut, şi 9.360 de
asociaţii – la celălalt. Dacă azi 96% din totalul organizaţiilor internaţionale
sunt de domeniul neguvernamental, celelalte 4% rămân cele mai
importante, în calitate de asociaţii ale statelor.
Orice organizaţie internaţională dispune de personalitate juridică.
Aceasta îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care şi le asumă
şi implică o autonomie financiară.
Aceste organizaţii se articulează, în funcţie de modalităţi foarte
variabile, în jurul a cinci feluri de organe:
 Un organ deliberativ plenar (Adunarea Generală a ONU, Conferinţa
FAO, etc.) la care participă toate statele membre şi care decide politica
generală a organizaţiei;
 Un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul
de Administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii) ce cuprinde un
număr redus de state (alese de organul plenar şi/sau numite). Acest
organ are dreptul să ia decizii operaţionale;
 Un organ administrativ (Secretariatul General al ONU, Biroul
Internaţional al Muncii) care se ocupă de funcţionarea cotidiană a
organizaţiei;

33
Subiectul, foarte larg dezbătut în ultimii ani, beneficiază totuşi de puţine titluri
exclusive, fiind prezent în lucrările de drept internaţional sau drept diplomatic.
Sinteze foarte utile la Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în epoca
globalizării, Sibiu, 2000, şi Popescu, Andrei; Jinga, Ion, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu,
Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Organe tehnice şi consultative (Consiliul Economic şi Social al ONU,


Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene);
 Eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie a
ONU, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene).
În acest stadiu istoric, încadrându-şi activitatea în dreptul
internaţional, organizaţiile internaţionale respectă (cel puţin teoretic)
următoarele principii:
 Nu încalcă suveranitatea statelor membre, nu îşi asumă atribuţii
suprastatale, nu instituie organisme suprastatale sau supranaţionale;
 Capacitatea juridică ce o deţin în calitate de subiecţi derivaţi de drept
internaţional, este independentă de voinţa statelor care le-au creat şi este
limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere;
 Organizaţiile internaţionale nu pot discuta şi nici interveni în probleme
de competenţa internă a statelor, conform principiului suveranităţii şi
neamestecului în treburile interne;
 Statele participă în mod egal la desfăşurarea lucrărilor şi adoptarea
deciziilor organizaţiilor internaţionale;
 Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale nu au, în
principiu, un caracter juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în
măsura în care sunt acceptate de către statele membre.
Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de
următoarele criterii:
 După scopul lor, sunt generale (Societatea Naţiunilor şi, mai târziu,
Organizaţia Naţiunilor Unite) şi speciale (spre exemplu, Consiliul
Europei);
 După obiectul activităţii: politice, militare, sociale, culturale, ştiinţifice,
etc.;
 După raza de acţiune geografică: generale (mondiale) – la care pot fi
membre toate statele de pe toate continentele, şi regionale – din care fac
parte ţări numai aparţinând anumitor regiuni geografice. Organizaţiile
regionale la rândul lor pot avea caracter general (Organizaţia Statelor
Americane sau Organizaţia Unităţii Africane) sau obiect special;
 După criteriul posibilităţii statelor de a deveni membre în organizaţie
după înfiinţarea acesteia: deschise (pe lângă membrii fondatori pot avea
acces şi alte state) şi închise (pot fi membre numai statele fondatoare
sau cele care s-au înscris până la o anumită dată).
EUGEN STRĂUŢIU
Între cele mai cunoscute organizaţii internaţionale
interguvernamentale34, menţionăm:
 Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 26 iunie 1945 (prin semnarea
Cartei ONU la San Francisco), creată ca organizaţie universală menită
să asigure perpetuarea păcii;
 Acordul de liber schimb nord-american NAFTA (SUA, Canada,
Mexic), creat în 1992;
 Forumul de cooperare economică Asia – Pacific, cu 18 state riverane la
Oceanul Pacific, care îşi propune o enormă zonă de liber-schimb până
în 2010, iar pentru statele mai puţin dezvoltate, până în 2020;
 MERCOSUR, piaţa comună a Americii de Sud, creată prin Tratatul de
la Asuncion din 1991 (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay);
 Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) înfiinţată în 1949 prin
Tratatul de la Washington, cu scopuri militare;
 Uniunea Europeană, rezultatul unui îndelungat proces de integrare
europeană, care a luat această denumire în urma Tratatului de la
Maastricht din 1992, cu 12 state europene occidentale dezvoltate drept
membri fondatori (în prezent sunt 15 state membre), şi care este în curs
de extindere.
O categorie aparte de organizaţii internaţionale sunt cele non-
guvernamentale35. Acestea au fost puţin numeroase în secolul al XIX-lea
(Crucea Roşie, Internaţionalele muncitoreşti), dar au luat amploare în
secolul al XX-lea, răspunzând nevoilor de schimb şi cooperare între grupuri
sau între indivizi: ajutor umanitar; federaţii de sindicate şi partide; sport
(Comitetul Olimpic Internaţional); cu caracter ştiinţific, tehnic, juridic, ş.a.

34
subiect aprofundat la R. M. Beşteliu, Organizaţii internaţionale
interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
35
pentru spaţiul european, prezentate la Eugen Străuţiu, Introducere în studii
europene, Sibiu, 2006
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

O organizaţie neguvernamentală36 reprezintă acea organizaţie ce nu


se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine
nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfăşoară, în primul
rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune
transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale
analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.
Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin
dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri
sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată
(Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele
sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile
ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a
organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au
o dublă perspectivă :

36
O organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie
să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite
capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare,
trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri
în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu
este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia
publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt
considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi
reprezentanţi ai administraţiei publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri
din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de
conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne
proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea
organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe
acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două
sensuri diferite, în mare măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică
voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea
membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei
opţiuni voluntare, individuale.
EUGEN STRĂUŢIU
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o
personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul
dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră
a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;
- internaţională, în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor
internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot
dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant
în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social
(ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit
"societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează
în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un
plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor,
au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au
propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-
au adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării
problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări
bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.
De cele mai multe ori, acest tip de organizaţii internaţionale
îndeplinesc funcţia de grupuri de presiune, acţiunea lor pentru satisfacerea
propriilor revendicări fiind îndreptată atât la adresa organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale, cât şi al adresa legislativelor şi
executivelor naţionale.
Câteva dintre cele mai cunoscute organizaţii internaţionale
neguvernamentale:
• Internaţionalele politice, structuri constituite de către partidele
politice naţionale cu orientări doctrinare asemnănătoare. Acestea
sunt:
Internaţionala Socialistă este o organizaţie politică internaţională, care
reuneşte partidele socialiste, social-democrate şi muncitoreşti din întreaga
lume. Este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică internaţională,
cuprinzând 145 de partide şi organizaţii politice de pe toate continentele.
Internaţionala Socialistă îşi are originile în mişcarea muncitorească din
secolul trecut şi a fost reînfiinţată, în anul 1951, la Congresul de la
Frankfurt.
Internaţionala Liberală, înfiinţată în 1947, cuprinde partide de orientare
liberală din Africa, America de Sud, Asia şi Europa. Principiile comune ale
acestora partide sunt promovarea liberalismului în societăţile deschise (în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

jurul valorilor de libertate, egalitate şi comunitate), drepturile omului,


libertatea comerţului şi a dezvoltării.
Internaţionala Partidelor Democrat-Creştine şi Populare este o asociaţie
mondială a partidelor creştin-democrate creată în 1961, sub numele de
Uniunea Mondială Democrat-Creştină, reuneşte peste 70 de partide creştin-
democrate din 42 de ţări de pe toate continentele.
• Partidele politice europene, care funcţionează ca grupuri
parlamentare în Parlamentul European, structură legislativă a
Uniunii Europene. Cele mai importante sunt:
Partidul Popular European. Componenta creştin-democrată a partidului
este mult marcată de nuanţa conservatoare. Grupul parlamentar a fost fondat
ca şi grup creştin-democrat la 23 iunie 1953, o fracţiune în nou creată
Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Este majoritar în actuala
legislatură, în Parlamentul European
Grupul Socialiştilor Europeni se consideră continuator al Confederaţiei
Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană, înfiinţat în 1953, şi
promovează social-democraţia de tip modern, democratic
ELDR (Partidul liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni),
continuatorul Federaţiei Partidelor Liberale şi Democrate din Comunitatea
Europeană, înfiinţată în 1876 pe baza principiilor Declaraţiei de la
Stuttgart.
• Organizaţii care activează pentru drepturile omului. Reprezentativă
este Human Rights Watch, cu sediul central în New York, care are
ca domenii de activitate ajutorarea săracilor, a copiilor, egalitatea
drepturilor economice, drepturile prizonierilor de război,
deţinuţilor, refugiaţilor, femeilor. Tot în acest domeniu activează
Amnesty International, care urmăreşte respectarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului în întreaga lume (mai ales sub
aspectul eliberării prizonierilor politici, asigurarea unor procese
corecte pentru aceştia, abolirea pedepsei cu moartea, eliminarea
abuzurilor juridice), prin cei 1,8 milioane membri răspândiţi în
peste 150 ţări ale lumii.
• Organizaţii împotriva corupţiei şi birocraţiei, precum Transparency
International, care are 85 de filiale în tot atâtea ţări, cu proiecte
pentru sprijinirea societăţii civile, eliminarea corupţiei în
administraţie, etc.
• Organizaţii profesionale, precum Reporteri fără Frontiere, care
acţionează pentru libetatea presei, eliberarea jurnaliştilor întemniţaţi
EUGEN STRĂUŢIU
sau luaţi ostatici, legislaţie de tip democratic pentru activitatea
jurnalistică; altă asociaţie reprezentativă este Medici fără Frontiere,
care promovează programe de sănătate internaţionale;
• Organizaţii ecologiste, între care unele se manifestă radical. Este
binecunoscută Greenpeace, care promovează acţiuni pentru
stoparea schimbărilor climatice, protecţia pădurilor seculare,
salvarea mediului marin, oprirea cercetărilorde inginerie genetică,
eliminarea armelor nucleare şi a produselor chimice toxice.
• Structuri patronale internaţionale, cea mai cunoscută fiind
Organizaţia Internaţională a Patronatelor, cu sediul în Geneva –
Elveţia, având membri 137 de federaţii patronale din 132 ţări;
• Asociaţii internaţionale cu caracter religios, care acţionază fie
pentru reunificarea unor confesiuni (Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, care şi-a stabilit baza doctrinară în 1948, şi acţionează
mai ales prin pilonii ortodox şi reformat), fie fac prozelitism sectar
(secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară de
şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa
500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de
Sud fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana,
aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în
paradisul fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de
Credito), societatea Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul
mondial al vânzării de ginseng). Unele dintre acestea au aracter
umanitar, precum World Vision International, înfiinţată la 22
septembrie 1950 de către teologul şi jurnalistul Bob Pierce pentru în
sprijinul copiilor orfani din timpul războiului din Coreea. O echipă
de 10 000 persoane specializate lucreaza pentru World Vision
International în 100 de ţări. World Vision ajută peste 61 milioane de
oameni prin 4 279 de proiecte în întrega lume. Centrul activităţii
World Vision este cooperarea în vederea dezvoltării pe termen lung.
Programele sunt realizate şi puse în aplicare împreună cu populaţia
din ţările în curs de dezvoltare. World Vision intreţine oficial relaţii
de lucru cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi are statut consultativ
la Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR /
UNCHR). World Vision este în prezent cel mai mare distribuitor de
alimente în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie (WFP).
• Asociaţii internaţionale cu caracter discret, secret sau ocult, care au
o mare influenţă asupra proceselor evolutive generale ale omenirii.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Într-o enumerare succintă, Jan van Helsing37 enumeră următoarele


organizaţii secrete cu rol important în lumea contemporană:
Council on Foreign Relations, fondat în 1921 de grupul “Round Table”.
Toţi preşedinţii americani, până la Ronald Reagan, au fost membri înainte
de a fi aleşi; George Bush sen. a fost chiar preşedinte;
Skull and Bones, cerc restrâns în cadrul CFR, dominat de familia
Rockefeller;
Comisia Bilderberg, înfiinţată în 1954 la hotelul cu acest nume din Olanda,
de prinţul Bernhard al Olandei. Este formată din 120 membri din înaltele
finanţe ale Europei Occidentale, SUA şi Canadei. Îşi propune instituirea
unui guvern mondial şi o armată globală subordonată ONU. Este condusă
de o comisie formată din 24 de europeni şi 15 americani. Printre membri:
Zbigniew Brezinsky, George Bush sen., Bill Clinton, Henry Kissinger,
David Rockefeller, Manfred Worner, etc.
Comisia Trilaterală, fondată în 1973 de Zbigniew Brezinsky şi David
Rockefeller, în scopul aducerii la putre a unui guvern mondial. Toţi cei
menţionaţi mai sus au fost sau sunt membri
Clubul de la Roma, format de 25 persoane din 50 de ţări, cu scopul de a crea
un guvern mondial, precedat de o religie mondială. Funcţionează pe o
proprietate privată a familiei Rockefeller. Între membri, şi românul Mircea
Maliţa.
În condiţiile în care globalizarea pare fenomenul fundamental şi
ireversibil al societăţii contemporane, organizaţiile internaţionale dobândesc
o tot mai mare autoritate şi suprafaţă de acţiune socială. Este evident
procesul prin care statele naţionale cedează treptat atribuţii ale suveranităţii
naţionale către organizaţiile internaţionale; la modul teoretic, putem
concepe momentul în care autoritatea va bascula decisiv de la statele
naţionale la organizaţiile internaţionale.
Actele organizaţiilor internaţionale, sunt acelea pe care actele
constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei
etc.) le stabilesc. Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale
organelor unei organizaţii internaţionale:
a. acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei
şi care au un caracter obligatoriu;

37
Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Ed. Alma Tip,
1997
EUGEN STRĂUŢIU
b. acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de
comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei;
acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Astfel, Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii
pentru statele membre O.N.U.; organele Uniunii Europene adoptă decizii,
regulamente, directive cu caracter obligatoriu; Adunarea Generală O.N.U. şi
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar
dacă recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere
juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri,
întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie,
angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.
O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în limitele
mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizaţiei, sunt
abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să
aplice sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în
primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care
pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (măsuri de
ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin
militar).
Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea
relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice.
Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau
alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor
membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită
situaţie internaţională reprezintă o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a
păcii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie
internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezentă o
ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul
de „încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte
situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva
păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în
Rhodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi
exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda).
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale
pot să constea în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din
calitatea lor de membre ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

de vot al statului în cadrul organizaţiei, sau excluderea din organizaţie. În


cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Miniştri -
poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea
dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat
membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizaţiei
– respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost
exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De
asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor
sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE38

Conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a


deschis lucrările la 25 aprilie 1945, la San Francisco, şi a adoptat textul
definitiv al Cartei ONU la 24 octombrie 1945. La această conferinţă au
participat 51 de state, care au avut calitatea de membri fondatori ai ONU.
Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi
organisme şi instituţii specializate. Cele şase organe principale sunt:
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul economic şi social
(ECOSOC), Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de justiţie şi
Secretariatul. România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii
1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967,
1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.
Organele principale ale ONU
a) Adunarea generală
Adunarea generala a ONU este compusă din reprezentanţii tuturor
statelor membre. Poate discuta orice problemă relativă la Carta ONU sau la
funcţiunile oricărui organism al ONU. Poate face recomandări statelor
membre ONU şi Consiliului de Securitate în orice chestiune cu excepţia
celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al ONU. Adunarea
generală primeşte şi analizează rapoarte din partea altor organe şi organisme
ONU şi a Secretarului general al organizaţiei mondiale. Alege cei 10
membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi pe unii membri ai
Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând
independent, alege membrii Curţii Internaţionale de Justiţie. De asemenea,

38
Tema dezvoltată la N. Daşcovici, M. Ghelmegeanu, Al.Bolintineanu, ONU –
organizare şi funcţionare, Bucureşti, 1961
EUGEN STRĂUŢIU
numeşte Secretarul general al ONU, la recomandarea Consiliului de
Securitate. Aprobă bugetul organizaţiei mondiale.
Deciziile în probleme privind pacea şi securitatea internaţională
sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu
majoritate simplă. Potrivit regulilor de procedură, Adunarea generală are
următoarea structură: şase comisii principale, comitetele procedurale
(Comitetul general - format din preşedintele Adunării generale, care îl
prezidează, cei 21 de vice-preşedinţi ai Adunării generale, şi preşedinţii
celor şase comisii principale), comitetele permanente (Comitetul
Consultativ pentru Probleme Administrative şi Bugetare şi Comitetul pentru
Contribuţii).
Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor
plenare anuale, care se deschid formal în prima marţi a lunii septembrie a
fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii. Dezbaterile generale se
desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni, începând cu a treia
săptămână din luna septembrie. Sesiunile se organizează la sediul ONU din
New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului general
sau la cererea majorităţii statelor membre. Sesiuni de urgenţă pot fi
organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul general din
partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi
pentru) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate
simplă).
Cele şase comisii corespund domeniilor majore aflate în
responsabilitatea Adunării generale: Comisia I (Comisia de securitate şi
dezarmare), Comisia a II-a (economico-socială), Comisia a III-a (social-
umanitară), Comisia a IV-a (politică specială), Comisia a V-a (financiar-
bugetară), Comisia a VI-a (juridic).
b) Consiliul de Securitate al ONU
Consiliul de Securitate este compus din 5 membri permanenţi
(SUA, Rusia, Marea Britanie, China şi Franţa) şi 10 membri nepermanenţi,
dintre care 5 sunt aleşi în fiecare an de Adunarea generală. Cei 10 membri
nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile: 5 din
Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-
european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian, şi doi din
Grupul regional vest-european.
Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul afirmativ a 9
membri ai Consiliului de Securitate, inclusiv a 5 dintre membri permanenţi.
În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele
permanente (Comitetul de experţi privind regulile de procedură, Comitetul
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

pentru reuniuni în afara cartierului general, Comitetul privind admiterea de


noi membri, grupuri de lucru ad-hoc, Comitetul Militar, Comitetele de
Sancţiuni, Comitetul pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii, comisiile pe
diverse problematici, tribunalele internaţionale, alte organisme, precum
Comandamentul ONU pentru Corea.
Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamentală
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin soluţionarea paşnică a
disputelor şi prin întreprinderea de acţiuni împotriva ameninţărilor la adresa
păcii şi securităţii internaţionale şi a actelor de agresiune.
Consiliul de Securitate îşi desfăşoară activitatea în şedinţe oficiale
şi în şedinţe cu caracter neoficial. Începând cu mijlocul anilor '60,
reuniunile formale ale Consiliului reprezintă o excepţie, majoritatea
deciziilor luandu-se în cadrul unor reuniuni cu caracter informal.
c) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)
ECOSOC este compus din 61 de state membre. Deciziile sunt
adoptate prin majoritatea simplă a membrilor votanţi. Sesiunile ECOSOC
sunt organizate în fiecare an în luna iulie, alternativ la Geneva şi la New
York. În subordinea ECOSOC se află diverse comisii sau comitete
specializate cu o componenţă limitată, cum ar fi: Comisia ONU pentru
Drepturile Omului, Comisia pentru Statistică, Comisia pentru populaţie,
Comisia privind combaterea traficului, consumului şi abuzului de
stupefiante, Comitetul pentru Resurse Naturale, etc.
ECOSOC iniţiază studii şi analize privind economia mondială,
problematica socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi
face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale,
membrilor ONU şi agenţiilor specializate.
d) Consiliul de Tutelă
Este compus din reprezentanţii membrilor permanenţi ai Consiliului
de Securitate al ONU şi reprezentanţii aleşi de Adunarea generală, pentru un
mandat de trei ani. Conform unei interpretări juridice supuse atenţiei de
către Secretarul general al ONU, Consiliul de Tutelă este compus din
reprezentanţii ţărilor care administrează teritoriile aflate sub tutelă şi
reprezentanţii statelor membre permanente în Consiliul de Securitate
neimplicate în administrarea teritoriilor aflate sub tutelă.
Consiliul de Tutelă examinează rapoartele supuse atenţiei de
autorităţile administrative ale teritoriilor aflate sub tutelă; acceptă petiţii şi
le examinează în consultare cu autorităţile administrative; organizează vizite
periodice în teritoriile aflate sub tutelă; întreprinde alte activităţi în
conformitate cu acordul de tutelă.
EUGEN STRĂUŢIU
În 1994, Secretarul general a recomandat în raportul său anual
asupra activităţii Organizaţiei ca Adunarea generală să treacă la eliminarea
treptată a acestui organism, în conformitate cu articolul 108 din Carta ONU.
e) Curtea Internaţională de Justiţie
Este formată din 15 membri, aleşi în mod independent de Adunarea
generală şi Consiliul de Securitate.
Curtea Internaţională de Justiţie decide, în concordanţă cu dreptul
internaţional, asupra cazurilor supuse de statele membre. Acordă
consultanţă pe teme juridice Adunării generale, altor organe ale ONU şi
instituţiilor specializate, care sunt autorizate de Adunarea generală să le
solicite. Statele îndreptăţite să apară în faţa Curţii sunt statele membre
ONU, semnatare ale statutului Curţii, statele care nu sunt membre ale ONU
dar sunt părţi la Statut (Elveţia) şi statele care nu sunt părţi la Statut.
f) Secretariatul General al ONU
Are cartierul general în New York. Este condus de Secretarul
general, ales de membrii Adunării generale la recomandarea Consiliului de
Securitate al ONU.
Organe principale: Biroul executiv al Secretarului general; Serviciu
de supraveghere internă; Oficiul pentru probleme juridice; Departamentul
pentru afaceri politice; Departamentul pentru probleme de dezarmare;
Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii; Oficiul de
coordonare a problemelor umanitare; Departamentul pentru probleme
economice şi sociale; Departamentul pentru problemele Adunării generale
şi serviciile de organizare; Departamentul pentru informaţii publice;
Departamentul de Management.
Sistemul ONU cuprinde, de asemenea, următoarele agenţii
specializate, în număr de 16 (fără FMI şi BIRD): Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a
Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia Meteorologică
Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională, Societatea Financiară
Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Organizaţia
Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, Fondul Internaţional pentru
Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. Detaliem:
 Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), cu sediul la Geneva,
elaborează politicile şi programele destinate a ameliora condiţiile de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

muncă şi posibilităţile de angajare, fixând totodată normele


internaţionale utilizate în toate ţările lumii în domeniul forţei de muncă.
 Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură ( FAO), cu sediul la
Roma, contribuie la ameliorarea productivităţii agricole şi a securităţii
alimentare în scopul îmbunătăţirii nivelului de viaţă al populaţiei.
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO), cu sediul la Paris, încurajează educaţia, dezvoltarea
culturală, protejarea patrimoniului natural şi cultural mondial,
cooperarea ştiinţifică internaţională, libertatea presei şi a comunicării.
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), cu sediul la Geneva,
coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate.
Domeniile sale de acţiune sunt: imunologia, educarea în domeniul
sănătăţii şi distribuirea de medicamente esenţiale.
 Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), cu sediul la
Montreal, fixează normele internaţionale necesare securităţii şi
eficacităţii transporturilor aeriene şi coordonează cooperarea
internaţională în domeniul aviaţiei civile.
 Uniunea Poştală Universală (UPU), cu sediul la Berna, fixează regulile
internaţionale pentru serviciile poştale, oferă asistenţă tehnică şi
încurajează cooperarea în domeniul poştal.
 Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), cu sediul la
Geneva, organizează cooperarea internaţională în vederea ameliorării
mijloacelor de comunicaţie, coordonează utilizarea frecvenţelor de
radio şi televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate.
 Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), cu sediul la Geneva,
încurajează cercetarea ştiinţifică în domeniul atmosferei terestre şi a
schimbărilor climatice şi facilitează schimbul de date meteorologice la
nivel mondial.
 Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), cu sediul la Londra,
contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internaţional
şi a normelor de securitate pe mare, precum şi la reducerea poluării
mediului maritim de către navele maritime.
 Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cu sediul
la Geneva, încurajează protecţia internaţională în domeniul proprietăţii
intelectuale şi facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor,
mărcilor, planurilor industriale şi a brevetelor.
 Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă (FIDA), cu sediul la
Roma, mobilizează resursele financiare în vederea creşterii producţiei
EUGEN STRĂUŢIU
agricole şi ameliorarea nivelului nutriţional al colectivităţilor celor mai
sărace din ţările în curs de dezvoltare.
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI),
cu sediul la Viena, încurajează progresul industrial în ţările în curs de
dezvoltare în domeniul asistenţei tehnice, al serviciilor consultative şi al
activităţilor de formare.
 Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA), cu sediul la Viena,
este organizaţie interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile
ONU. Lucrează pentru cooperarea ştiinţifică şi tehnică pentru utilizarea
în scop paşnic a energiei nucleare.
 Fondul Monetar Internaţional (FMI), cu sediul la Washington,
facilitează cooperarea în domeniul monetar şi al stabilităţii financiare
internaţionale şi oferă un cadru permanent de consultare, de consiliere şi
asistenţă în domeniul financiar.
 Grupul Băncii Mondiale, cu sediul la Washington, oferă ţărilor în curs
de dezvoltare împrumuturi şi asistenţă tehnică în vederea reducerii
sărăciei şi a promovării unei creşteri economice durabile.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

VI. DREPTUL INTERNAŢIONAL39

Definim “dreptul internaţional public” drept totalitatea normelor


juridice, create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în
forme juridice specifice (tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile
dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a
căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de
necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor .
Sfera de aplicare a dreptului internaţional o reprezintă numai
relaţiile între state şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, fiind
excluse entităţile care nu reprezintă subiect de drept internaţional
(corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale,
persoanele fizice40).
Dreptul internaţional se află în relaţie specială cu domeniul
relaţiilor internaţionale, cele din urmă constituind structura pentru care
dreptul internaţional reprezintă o sprastructură. Cele două se află într-o
relaţie de intercondiţionare şi influenţare reciprocă.41

39
Pentru orientare în vasta literatură disponibilă în limba română: Beşteliu, R. M.,
Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003; Bolintineanu, Al., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional
contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000; Buergenthal, Thomas; Weber,
Renate; Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1996;
Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion, Dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, 1992;
Mircea Duţu, Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economică,
Bucureşti, 1995; Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept Instituţional Comunitar
European, Editura Actami, Bucureşti, 1999; Manolache, Octavian Drept
comunitar. Instituţii comunitare, Editura ALL, Bucureşti, 1999; Marcu, Viorel,
Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Mazilu,
Dumitru, Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000 ; Năstase, A.; Aurescu, B.; Jura, C.; Drept
internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006
40
Există totuşi puncta de vedere, minoritare în mediul specialiştilor, conform cărora
persoanele fizice ar trebui considerate drept subiect de drept internaţional + din
moment ce au răspundere penală internaţională pentru infracţiunile comise în afara
statului de cetăţenie
41
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 1-2
EUGEN STRĂUŢIU
Dreptului internaţional, statele i-au opus de-a lungul timpului
(practicile acestea sunt uşor de recunoscut şi în zilele noastre) unele
categorii de “drepturi” cum ar fi drepturile naturale (stabilirea unei
frontiere pe o limită naturală, fie ea apă curgătoare, mare sau ocean, linie
muntoasă, etc.); drepturile etnice (cerinţa de a extinde autoritatea statului
până la limita teritoriului locuit de o populaţie cu aceeaşi limbă, religie şi
cultură); drepturile economice (necesitatea unui “spaţiu vital” pentru
aprovizionarea economiei cu materii prime sau câştigarea unor pieţe de
desfacere); drepturile istorice (apartenenţa unui teritoriu la un stat într-o
epocă trecută, având exemplu recent zona Kosovo, leagăn de formare al
naţiunii sârbe, în prezent populată în majoritate cu musulmani).
Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită
stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară
(normă nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). În
contemporaneitate, normele cutumiare sunt pe cale de dispariţie.
Sursele dreptului internaţional pot fi clasificate astfel:
• Obiceiuri (drept cutumiar). Cutuma este o practică generală, relativ
îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie
unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie. În ultima perioadă,
factorul vechimii în timp a practicii juridice este tot mai mult înlocuit
cu criterul frecvenţei în timp, întrucât evoluţia societăţii internaţionale
este tot mai rapidă.
• Tratate şi convenţii internaţionale. Tratatul rămâne cel mai
important instument juridic în relaţiile internaţionale, în calitate de
acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (state sau
organizaţii internaţionale iterguvernamentale) şi guvernat de dreptul
internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrmente conexe.
• Principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni;
• Deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale;
decizii (rezoluţii) ale unor instituţii internaţionale. Sentinţele
instanţelor judecătoreşti în materie internaţională nu sunt considerate
precedente (ca în dreptul anglo-saxon) şi nu au valoare obligatorie
decât între părţi şi numai cu privire la cauza soluţionată.42
• Scrierile şi dezbaterile juriştilor (spre exemplu în domeniul
terorismului internaţional, unde definiţiile şi regulile sunt departe de a
fi unanim acceptate de către specialişti).
42
Ibidem, p. 51
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Obiectul dreptului internaţional:


• Stabilirea competenţelor statelor şi organizaţiilor internaţionale în
relaţiile internaţionale;
• Fixarea obligaţiilor ce revin subiecţilor internaţionali în exercitarea
competenţelor lor;
• Precizarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor dreptului internaţional
în relaţiile internaţionale.
În cadrul relaţiilor internaţionale, inegalităţile care apar între state
nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional, relaţii de
subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat
suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul internaţional
public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este
dreptul intern al statelor. Altfel spus, în societatea internaţională nu există o
ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din
punct de vedere juridic – egale în drepturi.
În principal, teoria şi practica dreptului internaţional consideră
fundamentale următoarele principii:43
a. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în
relaţiile dintre state (sau principiul neagresiunii). În virtutea acestui
principiu, războiul de agresiune este considerat o “crimă împotriva
umanităţii”.
b. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor.
c. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în
dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă
interpretare. Multe domenii care au fost considerate în dreptul
internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a
statului au fost transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de
exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale
omului).
d. Principiul cooperării internaţionale.
e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie
interpretat ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar
dezmembra în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea
politică a unui stat suveran şi independent;
f. Principiul egalităţii suverane a statelor.

43
în detaliu la D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997,
p. 86-109
EUGEN STRĂUŢIU
g. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale
(principiul pacta sunt servanda.)
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă
principiilor menţionate, altele trei:
a. principiul inviolabilităţii frontierelor;
b. principiul integrităţii teritoriale;
c. principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional, în funcţie de
natura problemelor (obiectul reglementării) sunt: dreptul tratatelor, dreptul
mării, dreptul fluvial, dreptul aerian, dreptul spaţiului cosmic, dreptul
internaţional umanitar, dreptul itrnaţional penal, dreptul internţional
economic, dreptul internaţional al mediului, protecţia internaţională a
drepturilor omului şi drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionalee, dreptul internaţional al dezvoltării.
Aplicarea legilor internaţionale este posibilă fie datorită supunerii
voluntare (când se conştientizează şi acceptă legitimitatea sistemului de
norme), fie datorită coerciţiei (conformarea se produce ca urmare a
ameninţării cu violenţa şi sancţiuni).
Esenţa noţiunii de delict de drept internaţional, în prezent încă
discutabilă la nivelul specialiştilor, este esenţială în formularea şi aplicarea
normelor. În principiu, se consideră că delictul de drept internaţional trebuie
să îndeplinească următoarele premise:
• Săvârşirea actului criminal se prelungeşte pe teritoriul mai
multor state (vânzarea sau omorârea sclavilor, traficul de droguri şi
carne vie, etc.);
• Bunul căruia i s-a adus atingere să prezinte pentru
comunitatea internaţională o importanţă materială (căi de
comunicaţie, circulaţie monetară, etc.) sau o importanţă morală
(pacea internaţională, spre exemplu);
• Actul criminal să ofenseze grav sentimentul de justiţie şi de
respect datorat demnităţii umane, să tulbure conştiinţa demnităţii
umanităţii.
Noţiunea de delict internaţional atrage după sine o dublă
consecinţă: de a se autoriza extrădarea autorului şi de a îngădui represiunea
ei în locul unde s-a produs arestarea.
Instituţii care îşi propun formularea şi aplicarea legislaţiei
internaţionale:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

• Curtea Internaţională de Justiţie (Haga);


• Curtea Europeană de Justiţie;
• Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
• Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului;
• Curtea Centrală Americană de Justiţie.
Câteva subiecte ale dreptului internaţional: prizonierii de război;
statutul străinilor; drepturile omului; responsabilitatea individuală;
criminalitate şi terorism internaţional.
Tendinţe în evoluţia dreptului internaţional:
• Normele sunt mai eficiente atunci când guvernele sunt implicate în
respectarea lor, şi sunt mai puţin eficiente atunci când statele îşi
proclamă “interesul naţional” ;
• Se produce o creştere semnificativă a apelului statelor şi cetăţenilor lor
la standardele legale internaţionale;
• Creşte rolul “comunităţii internaţionale” în determinarea atitudinii de
respectare a legislaţiei internaţionale.
În ce priveşte raportul între dreptul internaţional şi normele de drept
româneşti, subliniem că art. 20 (alin. 1) din Constituţia României prevede
că dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretat şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
România este parte (în acest timp reprezentanţii URSS, S.U.A. Mexicului,
Angliei, Noii Zeelande, Norvegiei, Argentinei ş.a. au adoptat poziţia
conform căreia Declaraţia universală a drepturilor omului nu are caracter
obligatoriu, ci este o recomandare a Adunării Generale a O.N.U.).
O direcţie constantă în preocupările de domeniul dreptului
internaţional o constituie interzicerea încălcării normelor referitoare la
genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială, apartheid, crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război. Prin
convenţiile internaţionale asemenea fapte sunt calificate drept crime de
drept internaţional penal. În baza acestor convenţii statele semnatare îşi
asumă răspunderea de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub
toate formele şi modalităţile de săvârşire, dar şi se obligă de a adopta şi
aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă
natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv prin
recurgerea la organismele ONU spre a lua măsuri concrete pe plan
internaţional.
EUGEN STRĂUŢIU
Pornind de la aceste realităţi, preocuparea pentru crearea unei Curţi
Penale Internaţionale are deja o istorie lungă44. În urma actelor de cruzime
săvârşite de toate părţile combatante în conflictul care au opus sârbii, croaţii
şi musulmanii de pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991, Consiliul de
Securitate a ONU a decis să creeze "Un tribunal internaţional pentru a
judeca persoanele prezumate responsabile de violările grave ale dreptului
internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991",
Rezoluţia 827 din 25 mai 1993 (Crearea tribunalului internaţional special
pentru fosta Iugoslavie, cu sediul în Haga). În 1995, Consiliul de Securitate
a extins jurisdicţia Tribunalului astfel încât sa acopere şi problematica
genocidului din Rwanda (s-a creat tribunalul internaţional special pentru
Rwanda în Arusa). Acest tribunal este primul organism judiciar

44
Prin Rezoluţia 260 A/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a cerut
Comisiei de drept internaţional să-şi dea avizul asupra oportunităţii şi posibilităţii
creării unui organ judiciar internaţional care să judece persoanele vinovate de
comiterea crimei de genocid sau de alte crime, care ar intra în competenţa sa
potrivit convenţiilor internaţionale. În cea de-a doua sesiune a sa, din 1950,
Comisia de drept internaţional şi-a dat avizul favorabil, considerând că este oportun
şi posibil crearea unui asemenea organ. În decembrie 1950, Adunarea Generală a
ONU a creat prin Rezoluţia 489/V, un comitet special, denumit "Comitetul de la
Geneva" alcătuit din reprezentanţi a 17 state membre cu misiunea de a elabora
propuneri referitoare la crearea unei Curţi penale internaţionale permanente,
precum şi statutul ei. În iunie 1952, la cea de-a VII sesiune a Adunării Generale a
ONU s-a dezbătut proiectul de statut al Curţii. Conform rezoluţiei 687/VII a
Adunării Generale a ONU din 1953 a fost creat un nou Comitet, "Comitetul 1953",
care a prezentat un proiect de statut al Curţii revizuit ce prevedea: crearea unei
Curţi penale internaţionale pe baza unei Convenţii; Curtea urma să aibă un caracter
permanent şi autonom şi o competenţă materială (de a judeca crime internaţionale)
şi personală (jurisdicţia se aplica persoanelor fizice din diferite state, deci Curtea nu
se putea sesiza ex-officia); Curtea era investită cu puterea de a aplica pedepse;
funcţia de avizare era încredinţată unei comisii desemnată ad-hoc pentru fiecare caz
în parte, care era compusă din 15 membri prezenţi din statele părti la statut; pe
lângă Curte era prevăzut şi un "Comitet de graţiere" alcătuit din cinci membri.
Proiectul de statut mai prevede şi crearea de fiecare stat a unor tribunale speciale
pentru judecarea crimelor internaţionale. Ulterior, ideea creării Curţii internaţionale
penale a fost abandonată, deoarece o serie de state i-au adus critici serioase,
considerând statutul Comisiei de drept internaţional ca un pas înapoi faţă de
tribunalul de la Nurnberg, iar pe de alta parte, pentru ca din punct de vedere
procedural, problema a fost conexată cu cea a proiectului de Cod a crimelor contra
păcii şi omenirii şi cu definiţia agresiunii. Până la 1989 aceasta problemă nu a mai
figurat pe ordinea de priorităţi a Naţiunilor Unite
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

internaţional de acest fel, creat după înfiinţarea, la încheierea celui de-al


doilea război mondial, a tribunalelor de la Nurnberg şi Tokio, pentru crime
de război.
În 1996 a fost instituită comisia pentru fondarea Tribunalului Penal
Internaţional. Între 15 iunie şi 17 iulie 1998 a avut loc Conferinţa de la
Roma, prin care a fost adoptat Statutul de la Roma a Curţii Penale
Internaţionale. Prin semnarea Statutului de la Roma, comunitatea mondială
a luat decizia privind crearea Curţii Penale Internaţionale permanente, care
are ca scop ancheta, reţinerea, învinuirea şi, dacă e dovedită vina,
pedepsirea criminalilor de război, vinovaţi de comiterea crimelor grave
împotriva drepturilor omului.
De competenta Curţii Penale Internaţionale ţin următoarele crime:
genocidul (art.6 al Statutului de la Roma) - acţiunile săvârşite cu intenţia de
nimicire parţială sau completă a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios
ca atare; Crimele contra umanităţii (art.7) - acţiunile săvârşite în cadrul
atacurilor în masă sau sistematice asupra oricăror persoane civile, dacă
asemenea atacuri se săvârşesc în mod intenţionat; Crime de război (art.8) -
încălcarea gravă a Convenţiilor de la Geneva de la 12 august 1949 atât în
conflictele interne, cât şi cele externe; agresiunea. Judecăţii i-a fost atribuit
un organ de învinuire, care e în drept sa iniţieze ancheta şi să efectueze
procedura pe dosar, fără sancţiunile unui stat sau altui stat sau ale
Consiliului Securităţii ONU - în cazurile, când crima este săvârşită pe
teritoriul statului ce a ratificat Statutul de la Roma, sau învinuitul este
cetăţean al unui asemenea stat. Consiliul Securităţii ONU e în drept să
suspende anchetarea dosarului de fiecare termen pe 12 luni. Pentru
asemenea hotărâre trebuie să voteze majoritatea statelor-membre ale
Consiliului Securităţii, însă orice stat-membru al Consiliului Securităţii
poate aplica un veto pe această hotărâre.
În dreptul internaţional contemporan, un rol central ocupă
problematica drepturilor omului, care a fost statuată de Organizaţia
Naţiunilor Unite prin mai multe declaraţii şi convenţii.
Declaraţii:
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;
 Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din
20 noiembrie 1963;
 Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi
discriminare bazate pe religie sau convingere din 25 noiembrie 1981;
EUGEN STRĂUŢIU
 Declaraţia mondială în favoarea supravieţuirii, protecţiei şi dezvoltării
copilului din 30 septembrie 1990.
Convenţii:
 Convenţia pentru prevenirea şi represiunea crimei de genocid din 4
decembrie 1948;
 Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din
21 decembrie 1965;
 Pactele internaţionale asupra drepturilor omului din 16 decembrie 1966
(unul relativ la drepturile civile şi politice, altul relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale);
 Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor
contra umanităţii din 26 noiembrie 1968;
 Convenţia pentru eliminarea şi represiunea crimei de apartheid din 30
noiembrie 1973;
 Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare în privinţa
femeilor din 11 iulie 1980;
 Convenţia împotriva torturii şi altor forme de tratamente crude,
inumane şi degradante din 10 decembrie 1984;
 Convenţia din 26 ianuarie 1990 asupra drepturilor copilului.
Realitatea dovedeşte că dreptul internaţional nu oferă o rezolvare
solidă şi radicală a conflictelor internaţionale. Principalele critici care se
aduc dreptului internaţional (mai degrabă funcţionării acestuia) sunt legate
de următoarele:
 Aplicarea regulilor depinde de atitudinea şi comportamentul guvernelor;
 Nu există un corp legislativ la nivel internaţional, care să adopte legi
obligatorii pentru toate statele;
 Nu există o metodă sistematică de amendare sau anulare a regulilor de
drept internaţional la care statele au subscris;
 Nu există un organism juridic care să identifice regulile acceptate de
state, şi să ia măsuri în caz de violare a acestora. Curtea Internaţională
de Justiţie nu are puterea de a-şi îndeplini atribuţiile fără acordul
statelor;
 Nu există un sistem unitar de proceduri de aplicare a legilor
internaţionale; chiar aplicarea acestora este voluntară.
Instrumentul juridic cel mai vehiculat în domeniul dreptului
internaţional este tratatul internaţional – un acord sau o înţelegere care se
încheie între membrii comunităţii internaţionale, şi care este destinată să
producă efecte de drept internaţional. În perioada de început a evoluţiei
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de


exprimare a normelor sale juridice, dar după cel de-al doilea război
mondial, ca urmare a încheierii unui mare număr de tratate internaţionale
care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent
de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii
de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi
state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii internaţionale,
raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodată, s-a extins
numărul tratatelor multilaterale, care reglementează din punct de vedere
juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt
cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor
fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării
economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D).
Atribuţiile depozitarului unui tratat sunt reglementate de Convenţia
privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969. În conformitate
cu prevederile articolului 77 al Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor, dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin altfel, funcţiile
statului depozitar sunt următoarele:
 păstrează textul original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-au
încredinţat,
 întocmeşte copii certificate pentru conformitate cu textul original şi
orice alte texte în alte limbi care pot fi cerute prin tratat,
 primeşte toate semnăturile tratatului,
 primeşte şi păstrează toate instrumentele, notificările şi comunicările
relative la tratat,
 examinează dacă semnăturile, instrumentele, notificările sau
comunicările referitoare la tratat sunt în bună şi cuvenită formă,
 informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi
asupra actelor, notificărilor şi comunicărilor referitoare la tratat, despre
data la care a fost primit sau depus numărul de semnături sau de
instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare cerute pentru
intrarea în vigoare a tratatului,
 asigură înregistrarea tratatului la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Domeniul dreptului internaţional rămâne deschis unor evoluţii
imprevizibile, fiind în mod evident depăşit prin deciziile de politică externă
ale unor state ca acţionează ca mari puteri, acestea respectând şi invocând
dreptul internaţional numai atunci când concordă cu interesele proprii.
EUGEN STRĂUŢIU

VII. DIPLOMAŢIA. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ45

Etimologic, cuvântul “diplomaţie” provine din cuvântul grecesc


“diplóô” (“dublez”), care desemna practica redactării actelor oficiale sau
diplomelor în două exemplare - dintre care unul se păstra la arhivă, iar
celălalt se înmâna drept scrisoare de recomandare sau de împuternicire
trimişilor. Purtătorul celui de-al doilea exemplar a fost numit “diplomat”,
iar activitatea desfăşurată de el – “diplomaţie”.
În vocabularul modern, cuvântul “diplomaţie” a fost definit în
nenumărate feluri, între care reţinem pe cele mai uzitate.
 Guillaume de Garden, în 1883: “Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi
intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele
popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta
negocierilor…”;
 Ernest Satow, în 1957: “aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea
relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori la
relaţiile cu lor cu state vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea
legăturilor între state prin mijloace paşnice.” În această definiţie,
subiectul diplomaţiei este statul;
 Ferdinand de Cussy, în 1846: “totalitatea cunoştinţelor şi principiilor
care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state.”;
 Charles de Martens, în 1855: “ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor
străine ale statelor, sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta
negocierilor”;
 Dicţionarul Oxford: “conducerea relaţiilor internaţionale prin negocieri;
metoda prin care aceste relaţii se reglementează şi se duc prin
ambasadori şi trimişi; activitatea sau arta diplomatului”;
 Punctul de vedere sovietic a fost exprimat în Marea Enciclopedie
Sovietică (1952): “Diplomaţia reprezintă activitatea organelor statului
care se ocupă de relaţiile externe sau care se ocupă de reprezentarea
statului într-un alt stat, apărând pe cale paşnică drepturile statului şi

45
Din bibliografia reprezentativă în limba română, reţinem Dicţionar diplomatic,
Editura Politică, Bucureşti, 1979; Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Bucureşti,
1997; Burian, Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Ed. ARC, Chişinău, 2001;
Feltham, R. G., Ghid de diplomaţie, Institutul European, Iaşi, 2005; Hitrop, J. M.,
Udall, S., Arta negocierii, Bucureşti, 1998; Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Bucureşti,
1975; Medar, Sergiu, Diplomaţia apărării, Bucureşti, 2006; Riordan, Shaun, Noua
diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Antet, Bucureşti, 2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor urmărite de politica


externă a clasei dominante în statul respectiv. În sensul îngust al
cuvântului, diplomaţia înseamnă arta ducerii tratativelor şi încheierea
tratatelor între state.”
Este diplomaţia o ştiinţă, sau o artă? În cursul istoriei, au fost
exprimate ambele puncte de vedere, precum şi cel mixt. Cea mai corectă
abordare este aceea de a defini diplomaţia drept o disciplină, care are obiect
distinct, legi şi metode specifice.
În sens strict, diplomaţia nu poate fi definită drept ştiinţă, în sensul
în care sunt matematica sau fizica. Deşi are legături cu dreptul internaţional
ca ştiinţă (unde există o ramură intitulată “drept diplomatic şi consular”),
diplomaţia are ca obiect domenii care sunt în afara dreptului internaţional:
evoluţia diplomaţiei, tehnica şi teoria tratativelor ş.a.
În general, specialiştii admit că diplomaţia îndeplineşte următoarele
funcţii:
 Cea de reprezentare este cea dintâi, în virtutea faptului că statele, atunci
când intră în legături reciproce, trebuie să asigure menţinerea acestor
legături prin intermediul unor instituţii şi etichete (ceremonialuri) care
denotă esenţa relaţiilor între respectivele state.
 Funcţia de instrument de aplicare şi realizare a politicii externe a
statului. Aşadar nu se confundă diplomaţia cu politica externă a statului
(Politica externă este totalitatea obiectivelor şi metodelor, scopurilor şi
mijloacelor pe care guvernele şi forurile politice de conducere ale
statului le elaborează în relaţiile cu alte state, precum şi definirea
atitudinii statului în relaţiile cu alte state. Diplomaţia nu este o politică;
ea este o tehnică în slujba unei anumite politici. Aparatul diplomatic nu
fixează scopurile politicii externe ale unui stat.)
 A treia funcţie este cea a apărării drepturilor şi a promovării
intereselor statului. În acest sens insistă definiţia lui Paul Pradier-
Fodéré (1899) asupra diplomaţiei: “Diplomaţia trezeşte ideea gestiunii
afacerilor internaţionale, a mânuirii raporturilor exterioare, a
administrării intereselor naţionale ale popoarelor şi guvernelor în
contractele lor mutuale, fie că sunt paşnice, fie că sunt ostile”.
Principala metodă a diplomaţiei, considerată adesea şi funcţia ei
esenţială este cea a negocierilor (tratativelor). Dicţionarul Webster
defineşte negocierea drept “procesul de consultare între două sau mai multe
părţi în scopul încheierii unui acord”.
În enumerarea mijloacelor de reglementare pe cale paşnică a
diferendelor între state, atât Carta O.N.U. cât şi majoritatea tratelor
EUGEN STRĂUŢIU
internaţionale, consacră principiul anteriorităţii negocierilor diplomatice
faţă de celelalte mijloace existente.
În sens larg, negocierile cuprind toate formele de întâlniri, discuţii,
conferinţe, bune oficii, mediaţii şi concilieri, precum şi alte legături directe
şi indirecte între părţi (ceea ce acoperă în fapt întreaga gamă a formelor
dialogului diplomatic).
 Definiţia lui Arthur Lall (1966): “procesul de abordare a unei dispute
sau situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât juridice sau
arbitrale, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înţelegere,
îmbunătăţire, aplanare sau reglementare a disputei sau a situaţiei între
părţile interesate”.
 Definiţia lui Mircea Maliţa (1975): “procese competitive desfăşurate în
cadrul unor convorbiri paşnice de către una sau mai multe părţi, ce
acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor
obiective, fixate în cuprinsul unei soluţii explicite, agreată în comun.”
Metoda negocierii este opusă celei a războiului în relaţiile
internaţionale; războiul înseamnă impunerea prin forţă a unui interes
unilateral sau ciocnirea a două state care urmăresc satisfacerea exclusivă a
aceluiaşi interes. Diplomaţia este metoda paşnică, ce acceptă acomodarea
reciprocă a intereselor, armonizarea lor echitabilă şi compromisul.
În condiţiile în care, astăzi, când a crescut semnificativ gradul de
interdependenţă al statelor, şi procesul de globalizare face progrese rapide,
negocierile multilaterale sau în cadrul organismelor internaţionale
prevalează asupra negocierilor bilaterale.
Astfel, reţinem următoarele caracteristici ale negocierilor
contemporane:
 Practicarea alternativă a negocierilor instituţionalizate (de durată, în
cadrul organizaţiilor internaţionale) paralel cu negocierile directe între
două state;
 Tendinţa negocierilor de a se subordona legalităţii internaţionale,
datorită aderării statelor la organizaţii internaţionale şi tratate cu
caracter general;
 În unele cazuri, încă foarte puţine, există state care acceptă preeminenţa
legislaţiei internaţionale asupra celei interne, negocierile având
legislaţia internaţională drept reper (cazul României).
Negocierile şi discuţiile sunt lucruri diferite. Negocierile presupun
acordul prealabil de a căuta împreună soluţia unei probleme identificate de
comun acord. Discuţia se poate reduce la un simplu contact verbal, o
confruntare de idei sau de poziţii. De asemenea, nu se confundă negocierile
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cu contactele, dezbaterile, schimburile de vederi, convorbirile (care au notă


mai puţin solemnă şi formală):
 Conversaţia nu presupune un subiect unic;
 Discuţiile au un caracter mai organizat, dar spre deosebire de dezbateri,
nu au o temă fixată;
 Schimburile de vederi sunt o formă curentă de informare reciprocă
asupra uneia sau mai multor teme şi încercarea de a formula un punct de
vedere comun;
 Convorbirile au o formă mai oficială, dar nu presupun căutarea unei
soluţii în comun.
Acţiunile întreprinse de negociatori pe parcursul procesului de
negociere pot fi încadrate în următoarele categorii:
1. Promisiunea
2. Angajamentul
3. Avertismentul
4. Ameninţarea, reală sau nereală (bluff).
Clasificarea negocierilor, având drept criteriu scopurile lor:
1. Acordul de prelungire: continuarea angajamentelor prevăzute într-un
acord anterior;
2. Acordul de extensiune: lărgirea sferei de aplicaţie a unor prevederi
anterioare;
3. Acordul de normalizare: pentru încetarea unei stări anormale între
parteneri sau consfinţirea unei normalizări produsă tacit, spre exemplu
încetarea ostilităţilor, restabilirea de relaţii diplomatice, plata datoriilor:
4. Acordul de redistribuţie: realizarea unei alte împărţiri a unor bunuri,
teritorii sau dominanţe economice, vechiul acord fiind contestat de o
putere ofensivă, spre exemplu acordurile prin care se recunoaşte
independenţa statelor foste coloniale;
5. Acordul de inovaţie: creează obligaţii noi, instituţii cu caracter novator
sau inaugurează activităţi în domenii neexplorate, spre exemplu
negocierile privind protecţia mediului la nivel global.
Principiile de bază ale negocierilor, într-o maximă sistematizare,
sunt:
 Abţinerea statelor de la folosirea forţei şi ameninţărilor cu forţa;
 Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor între state;
EUGEN STRĂUŢIU
 Principiul suveranităţii (partenerii îşi definesc singuri obiectivele şi
interesele);
 Principiul respectului reciproc;
 Principiul egalităţii în drepturi;
 Principiul cooperării şi al avantajului reciproc.
Prin stabilirea de relaţii diplomatice permanente, statele îşi recunosc
în mod reciproc personalitatea juridică internaţională. Recunoaşterea poate
precede sau poate surveni concomitent cu stabilirea relaţiilor diplomatice,
dar nu este necesară în toate cazurile în care se stabilesc relaţii de natură
diplomatică.
Acordul inter-statal prin care se stabilesc relaţii diplomatice şi se
înfiinţează misiuni permanente poate apărea sub forma unui tratat scris sau
oral. Acesta poate fi un acord special sau parte a unui tratat cu un caracter
mai larg, prin care s-au reglementat şi alte probleme în suspensie între cele
două state. În mod obişnuit, acordul reglementează detaliile privind
stabilirea misiunilor diplomatice, sau stabileşte numai cadrul general.
Atunci când se detaliază stabilirea relaţiilor diplomatice, apar prevederi
legate de nivelul reprezentanţei, sediul, efectivele misiunii, categoriile de
funcţionari care vor face parte din ele, înlesniri reciproce pe care statele şi le
acordă reciproc în favoarea misiunilor lor ş.a. Legislaţia internă a fiecărui
stat prevede dacă este necesară ratificarea acordului.
Categoriile de misiuni diplomatice:
De tip clasic:
 Ambasada – misiunea cu rangul cel mai înalt, în care şeful de misiune
are titlul de ambasador;
 Nunţiatura – misiune echivalentă ambasadei, folosită de Statul Papal;
şeful misiunii este nunţiul papal;
 Legaţia – reprezentanţă de rang inferior, condusă de ministru
plenipotenţiar sau ministru rezident;
 Internunţiatura – echivalentă legaţiei, condusă de internunuţiu.
De tip nou:
 Înaltele Comisariate (Înaltele Reprezentanţe) – folosite de unele state
care au particularităţi istorice în relaţiile cu altele (relaţiile Angliei cu
ţările Commonwealth-ului, ale Franţei cu ţările francofone. Misiunea e
condusă de Înalţi Comisari (Anglia) sau Înalţi Reprezentanţi (Franţa);
 Delegaţiile (Misiunile) Permanente – reprezentanţele statelor pe lângă
organizaţiile internaţionale. În ce priveşte privilegiile şi imunităţile, se
situează la nivelul ambasadelor. La O.N.U. există misiuni permanente;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state – cea mai nouă


categorie, cu statut reglementat prin Convenţia de la Viena din 14
martie 1975.
Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa
fiecărui stat în parte. În general, este urmată schema:
a) Cancelaria – secţia principală care primeşte, elaborează şi expediază
actele de competenţa şefului reprezentanţei, nucleu de coordonare al
celorlalte secţii (birouri) ale misiunii, păstrează arhivele şi codurile
diplomatice. Este condusă de consilier (la ambasade) sau prim secretar
(la legaţii). În această situaţie, consilierul este prim-colaborator al
şefului misiunii; primul secretar coordonează activitatea consilierilor
tehnici şi a funcţionarilor consulari din alte oraşe; al doilea secretar
ajută consilierul şi primul secretar, şi întocmeşte documente
diplomatice, studiază evoluţia situaţiei interne din ţara de reşedinţă,
etc.; al treilea secretar redactează în cod documentele, le interpretează,
uneori are atribuţii de protocol. Consilierul şi secretarii formează
categoria reprezentanţilor diplomatici superiori, şi sunt ajutaţi de
funcţionari tehnici.
b) Biroul economic şi comercial, condus de ataşatul comercial, care este
totodată consilier al organizaţiilor economice ale statelor acreditant şi
acreditar. Unele ambasade au organizat birou financiar pe lângă biroul
economic şi comercial;
c) Biroul militar, uneori subdivizat în birou militar, naval şi al aerului,
condus de ataşat militar (cadru militar subordonat ierarhic şefului
misiunii diplomatice);
d) Biroul cultural, condus de ataşat cultural;
e) Biroul (secţia) de presă, condus de ataşat de presă, care studiază
organele de presă locală şi le informează cu probleme de situaţie
internă şi poziţii internaţionale ale statului respectiv.
Personalul misiunilor diplomatice, în conformitate cu Convenţia de la
Viena din 1961, se încadrează în următoarele categorii:
 Personal diplomatic propriu-zis, format din şefii misiunii şi membrii
personalului diplomatic.
Clasele şefilor de misiuni sunt:
- clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
- clasa trimişilor (denumiţi şi trimişi extraordinari şi plenipotenţiari)
sau altor reprezentanţi acreditaţi pe lângă suverani. Aceştia nu fac
parte din misiunea permanentă, ci au misiuni temporare;
EUGEN STRĂUŢIU
- clasa însărcinaţilor cu afaceri. Sunt acreditaţi pe lângă Ministerul de
Externe, şi nu pe lângă şeful statului, ca reprezentanţii primei clase.
Există categoria însărcinaţilor cu afaceri en-pied (titulari) şi ad-
interim (înlocuiesc pe titular pe timpul absenţei temporare sau în
perioadele în care acesta e în imposibilitate de a-şi exercita funcţia.
Membrii personalului diplomatic sunt:
 Miniştrii-consilieri, consilierii, secretarii I, II, III, ataşaţii (de ambasadă,
comerciali, culturali, de presă, militari).
 Personal administrativ şi tehnic, de obicei format din cetăţeni ai statului
acreditant, dar pot fi şi autohtoni: secretare, dactilografe, arhivişti,
interpreţi, etc., au drepturi mai reduse decât agenţii diplomatici;
 Personalul de serviciu (şoferi, portari, etc.) au statut juridic special;
 Familiile membrilor misiunilor diplomatice, au aceleaşi drepturi ca
membrii misiunilor.
Funcţiile misiunii diplomatice, conform art. 3 din Convenţia de la
Viena:
 Reprezentarea statului acreditant faţă de statul acreditar;
 Ocrotirea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi a
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
 Negocierea cu guvernul statului acreditar;
 Informarea, prin toate mijloacele licite, asupra situaţiei şi evenimentelor
care au loc în statul acreditar şi transmiterea informaţiilor culese către
statul acreditant;
 Promovarea de relaţii amicale şi dezvoltarea de relaţii economice,
culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi cel acreditar.
Alături şi în virtutea acestor funcţii, misiunile diplomatice au drept
rol:
 Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant, aflaţi sau stabiliţi
pe teritoriul statului acreditar, prin intervenţii pe plan diplomatic;
 Funcţia consulară, în virtutea căreia ambasada poate înfiinţa o secţie
consulară, fără a cere autorizarea statului acreditar
Îndatoririle principiale ale misiunilor diplomatice sunt neamestecul
în treburile interne ale statului acreditar, şi respectul legilor şi
regulamentelor locale. În cazul nerespectării acestor îndatoriri, statul
acreditar poate cere rechemarea unui membru al misiunii diplomatice sau îl
poate declara persona non-grata (de unde obligaţia acestuia de a părăsi ţara).
Îndatoririle statului acreditar faţă de misiunea diplomatică, conform
Convenţiei de la Viena din 1961, sunt:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Art. 21: înlesnirea obţinerii unui local corespunzător şi de locuinţe


pentru personal;
 Art. 26: libertatea de circulaţie şi deplasare a diplomaţilor;
 Art. 27: libertatea de comunicare (convorbiri, corespondenţe,
comunicări telefonice, telegrafice, prin telex, etc.).
În ce priveşte activitatea consulară, nu insistăm decât asupra
funcţiilor acesteia, enunţate în Convenţia de la Viena din 1963:
 Promovarea şi ocrotirea intereselor economice şi comerciale ale statului
trimiţător şi ale persoanelor având cetăţenia acestui stat;
 Ocrotirea intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia
(acţionând pe plan local, spre deosebire de misiunea diplomatică, ce
acţionează în plan naţional);
 Reprezentarea şi apărarea conaţionalilor în justiţie. Atribuţii în materie
succesorală;
 Funcţii notariale şi de ofiţer al stării civile (legalizări şi autentificări de
acte, întocmirea de testamente, eliberarea de paşapoarte şi vize,
întreţinerea registrelor de naşteri, căsătorii şi decese - consulul fiind şi
ofiţer al stării civile);
 Atribuţii de inspecţie şi control pe vase şi avioane.
Într-o epocă de trasformări profunde ale teoriei şi practicii
diplomaţiei, se formulează tot mai consistent preocupări specializate,
sectoriale, în acest domeniu:
• Diplomaţia publică. Majoritatea cercetătorilor atribuie prima
utilizare a termenului „diplomaţie publică” lui Edmund Guillion, în
1965. Diplomatul de carieră a folosit sintagma în legătură cu
înfiinţarea Centrului Edward R. Murrow în cadrul Universităţii
Tuft, Facultatea de Drept şi Diplomaţie. Primul anunţ referitor la
Centrul Murrow descria practica diplomaţiei publice ca fiind
„influenţarea atitudinilor publice asupra stabilirii şi realizării
politicii externe…” Diplomaţia publică diferă de cea tradiţională
prin faptul că diplomaţia publică se ocupă nu doar de guverne, cât
mai ales de indivizi şi organizaţii non-guvernamentale. Mai mult,
activităţile de diplomaţie publică prezintă adesea viziuni diferite,
reprezentând nu doar poziţiile guvernelor, ci şi pe cele ale
cetăţenilor, angajând diverse şi numeroase elemente non-
guvernamentale ale unei societăţi.
• Diplomaţia nucleară însumează toalitatea activităţilor diplomatice
şi a rezultatelor ei (tratate, covenţii, acorduri) încheiate în plan
EUGEN STRĂUŢIU
mondial cu referire la condiţiile de utilizare a armamentului
nuclear, restrângerea sau interzicerea acestuia.Vreme de mai multe
decenii, diplomaţia nucleară a fost apanajul Statelor Unite ale
Americii şi Uniunii Sovietice; în prezent sunt implicate tot mai
multe state deţinătoare ale armei nucleare sau pretendente la acest
statut.
• Diplomaţia economică este funcţia de politică externă care face
legătura între demersurile politicii externe şi bunăstarea economică
a cetăţenilor unei ţări. Are ca obiectiv utilizarea tuturor
instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor
economice ale întreprinzătorilor autohtoni şi ale statului respectiv;
presupune instituirea unui cadru eficient de cooperare instituţională,
în vederea realizării unor demersuri concertate de promovare a
obiectivelor economice ale statului în străinătate.
• Diplomaţia culturală constă în acţiunea de promovare a
fenomenului cultural naţional, atât prin componenta sa istorică, a
valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de
idei şi a curentelor artistice afirmate în ultimele decenii. Se bazează
pe un sistem instituţional coerent, întreţinut de către stat, aflat în
subordinea Ministerului Afacerilor Externe. Între acestea - institute
culturale, centre de informare culturală, secţiile culturale ale
ambasadelor, lectorate de limbă şi civilizaţie naţională, asociaţii şi
fundaţii.
• Diplomaţia parlamentară se constituie din ansamblul structurilor
proprii parlamentelor, prin care acestea fac politică externă, în
sprijinul liniei oficiale a Guvernului sau Preşedintelui.
Instrumentele diplomaţiei parlamentare sunt comisiile de politică
externă, grupurile de prietenie, delegaţiile parlamentare care
vizitează ţări străine.
• Diplomaţia apărării46 însumează instituţiile şi formele prin care se
realizează contacte internaţionale, de către un stat, în vederea
asigurării obiectivelor sale de securitate naţională. În epoca
integrării şi globalizării, acest gen de diplomaţie dobândeşte un
caracter accentuat de multilateralitate, negocierile fiind girate sau
prilejuite de cadrul oganizaţiilor internaţionale de securitate.

46
prima lucrare pe acest subiect în limba română la Sergiu Medar, Diplomaţia
apărării, Bucureşti, 2006; în acelaşi an, un program de master cu acest titlu a fost
inaugurat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii de
Securitate a Uniersităţii “Lucian Blaga” din Sibiu
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

• Diplomaţia transformaţională pare a fi cel mai nou concept în


domeniu, lansat de secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, în
discursul rostit la 18 ianuarie 2006 la Şcoala Diplomatică
Georgetown - Washington D.C. Condoleezza Rice a definit
misiunea diplomaţilor americani drept „o diplomaţie îndrăzneaţă“,
„o diplomaţie transformaţională“. Principalul obiectiv ar fi
construirea şi menţinerea statelor democratice şi bine guvernate“. În
argumentarea secretarului de stat al SUA este evocat punctul de
vedere al preşedintelui George W. Bush, care - în discursul
inaugural, la preluarea celui de-al doilea mandat - a arătat că „este o
politică a Statelor Unite să sprijine creşterea mişcărilor şi
instituţiilor democratice din fiecare ţară şi cultură a lumii, scopul
final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră“.
Problema reformei gândirii diplomatice şi a strcuturilor clasice pare
de maximă actualitate, aşa cum concluzionează Shaun Riordan47: “Dat fiind
că diplomaţii s-au arătat fundamental incapabili de introspecţie, opinia
publică trebuie să realizeze un audit nemilos al domeniilor în care
mecanismele politicii externe şi serviciile diplomatice îşi fac bine treaba şi
să decidă care sunt cele care ar trebui încredinţate altora (…) Abordarea
greşită, persistenţa instabilităţii şi a ameninţărilor la adresa intereselor
Vestului, potenţiala pierdere a legitimităţii democratice şi a responsabilităţii
sunt riscuri prea mari pentru a fi lăsate exclusiv în grija profesioniştilor”.

47
Shaun Riordan, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Editura Antet,
Bucureşti, 2004, p. 126
EUGEN STRĂUŢIU

VIII. SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI SECURITATEA


NAŢIONALĂ. INTERESUL NAŢIONAL48

Interesul naţional constă în promovarea a trei interese fundamentale


ale statului:
1. Asigurarea supravieţuirii fizice a statului, ceea ce presupune implicit
protejarea vieţii cetăţenilor şi menţinerea integrităţii teritoriale;
2. Promovarea bunăstării economice a populaţiei;
3. Conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de
guvernământ al ţării, precum şi elaborarea şi realizarea politicii ei
interne.
La acestea se pot adăuga şi scopuri periferice, cum ar fi nevoia de
prestigiu a unui stat.
Cele mai ample dezbateri teoretice asupra interesului naţional au
avut şi au loc în Statele Unite ale Americii, care sunt în plin proces de
redefinire a interesului lor naţional, imprimând prin aceasta noi orientări în
abordările teoreticienilor şi politicienilor din întreaga lume.
După sfârşitul războiului rece, asistăm la o emulaţie, stârnită în
dezbaterea conceptului de interes american, atât în sfera academică cât şi la
nivelul jurnalistic (revistele "National Interest" şi "Foreign Affairs") sau al
decidenţilor politici. Astfel, Samuel Huntington în studiul Eroziunea
intereselor naţionale americane,49 susţine că:
– interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;
– politica de securitate încearcă, în general, să menţină un echilibru între
capacităţi de apărare şi angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu
mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi
angajamente pentru folosirea puterii americane;
– SUA sunt o ţară puternică, dar politica externă este tot mai mult
influenţată de interesele economice şi de lobby-urile grupurilor etnice;

48
Pentru introducere în domeniu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Bădălan, Eugen; Frunzeti,
Teodor, Forţe şi tendinţe în domeniul de securitate european, Sibiu, 2003;
Moştoflei, Constantin; Duţu, Petre, Apărarea colectivă şi apărarea naţională,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004; Sarcinschi, Alexandra,
Dimensiunile non-militare ale securităţii, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005
49
în "Foreign Affairs", sept/oct 1997, pag. 29-49
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

– SUA sunt şi o putere "soft" - se ocupă de exportul de tehnologie, hrană,


idei, cultură şi putere, şi cu importul de "inteligenţe", capital şi bunuri.
Într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane,
publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996,
sunt identificate cinci interese fundamentale americane: 1. Prevenirea unor
atacuri cu arme de distrugere în masă; 2. Prevenirea apariţiei unor puteri
hegemonice în Asia şi Europa, ostile SUA; 3. Prevenirea apariţiei unor
puteri ostile la graniţele terestre sau maritime ale SUA; 4. Prevenirea unui
colaps al sistemului economic global, a pieţelor internaţionale sau a
asigurării cu resurse energetice; 5. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA.
Sub formă grafică, se pot sintetiza interesele naţionale pe patru
categorii (vitale, importante, comune, conjuncturale), astfel:

Interese vitale Interese Interese Interese


importante comune conjuncturale
Păstrarea şi afirmarea Dezvoltarea Armonizarea Avantaje economice,
identităţii naţionale, economică, asigurarea activităţilor economice politice, sociale,
sociale, culturale, unui potenţial cu cele sociale, culturale, în funcţie de
politice şi economice economic, politic, legislative, politice şi evoluţia evenimentelor
social şi demografic culturale. în plan global şi regional
care să permită o
politică pozitivă,
eficientă şi benefică

Asigurarea securităţii Securitatea economică, Participarea la Obţinerea şi menţinerea


naţionale. socială, militară; asigurarea securităţii şi unor noi garanţii de
siguranţa cetăţeanului, stabilităţii zonale. securitate.
societăţii şi instituţiilor

Asigurarea capacităţii Bunăstarea populaţiei, Locuri de muncă, Obţinerea unor avantaje


de supravieţuire în caz stabilitatea şi protecţie socială, temporare pentru
de război şi în alte capacitatea de asigurarea respectării populaţie, instituţii etc.
situaţii-limită. regenerare a forţei concrete a drepturilor
economice, omului.
demografice,
intelectuale şi morale

Prevenirea războiului Sistem educaţional Facilitări în sistemul Valorificarea unor


(sau folosirea lui ca competitiv, rezistent la educaţional, în accesul conjuncturi favorabile
modalitate de perturbaţii şi receptiv la cultură cetăţeanului şi
EUGEN STRĂUŢIU
rezolvare a unor la modernizări. instituţiilor
probleme vitale).

Termenul de securitate naţională a fost creat de către americani, de


unde au rămas câteva abordări de referinţă:
• J. Foresthal, secretarul Marinei, în 1945: “Chestiunea securităţii
naţionale nu este numai o problemă a Amatei şi Marinei. Noi avem în
considerare întregul nostru potenţial de război, minele, industria, forţa de
muncă, cercetarea şi toate activităţile care aparţin vieţii civile normale”;
• Walter Lippmann (Politica externă a Statelor Unite, 1943): o naţiune
are securitatea asigurată atunci când nu trebuie să-şi sacrifice interesele
şi este în stare să le menţină, în caz de nevoie, chiar şi prin război;
• Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sociale, 1968: securitatea
naţională este “abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne în
faţa ameninţărilor externe”
• A. Jordan şi W. Taylor, în Securitatea Naţională Americană (1981):
“Securitatea naţională are un sens mai larg decât protejarea faţă de
ameninţările valorilor fizice; ea implică protecţia intereselor economico-
politice, a căror pierdere ar putea ameninţa valorile fundamentale şi
vitalitatea statului;
• Charles Maynes, referitor la situaţia internaţională după 1989:
“capacitatea de a controla condiţiile interne şi externe pe care opinia
publică a unei comunităţi date le crede necesare pentru a se bucura de
propria autonomie, prosperitate şi bunăstare”.
• O strategie de securitate naţională pentru secolul următor este
documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA şi a
fost elaborat de către Casa Albă în 1997. Cu acest prilej, definiţia
securităţii naţionale (americane) apare mult extinsă.
Ameninţările la adresa SUA sunt grupate în trei mari categorii:
ameninţări la nivel regional şi de stat; ameninţări transnaţionale;
ameninţări provenind din posesia armelor de distrugere în masă.
Recunoscând că nici o ţară nu poate să se apere singură50, SUA, ca lider
mondial, promovează o politică de securitate internaţională în
următoarele direcţii:

50
Principiul securităţii colective este astfel definit de Henry Kissinger: “principiul
prin care fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii
internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a
o prezerva”
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

– susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi nedivizate;


– întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific;
– clădirea unui nou sistem de comerţ liber;
– menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate
internaţională;
– dezvoltarea cooperării în problema ameninţării graniţelor naţionale;
– întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări.
• O nouă concepţie geopolitică şi de securitate a fost asumată de Statele
Unite Americii, cu puţin timp înaintea atacării Irakului, în anul 2003.
Rezumăm. În acest moment, lumea se împarte în două. Există un Miez
funcţional (Functioning Core), definit printr-o reţea a globalizării, tranzacţii
financiare, fluxuri ale presei liberale şi securitate colectivă. Exista aici
guverne stabile, standarde de viaţă ridicate şi mai multe sinucideri decât
asasinate. Pe de altă parte, există o Prăpastie neintegrată (Non-Integrating
Gap), unde globalizarea este slabă sau inexistentă, sărăcia şi bolile
predomină, asasinatele în masă sunt frecvente şi - cel mai important -
conflictele cronice nasc viitoarea generaţie de terorişti globali. Aceasta zonă
este deconectată de fenomenul globalizării. Paradigma noii securităţi este
„Lipsa de conectare defineşte pericolul“. În Miez sunt incluse America de
Nord, o mare parte din America de Sud, Uniunea Europeană, Rusia lui
Putin, Japonia şi „economiile emergente“ din Asia (îndeosebi China şi
India), Australia şi Noua Zeelandă - regiuni care însumează circa patru
miliarde din cele şase cât reprezintă populaţia planetei. Din Prăpastia
neinclusă în globalizare fac parte regiunea Caraibilor, aproape întreaga
Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-
Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. În acest „brâu al vulnerabilităţii“,
trăiesc circa două miliarde de oameni, în general cu mulţi tineri şi venituri
reduse. Astăzi, marele pericol pentru America - şi pentru securitatea
mondială - nu mai vine de la mari puteri, ca fosta Uniune Sovietică în
timpul războiului rece. Ca dovadă, la 11 septembrie America nu a fost
atacată de către un stat sau o armată, ci de un grup de indivizi hotărâţi să
moară pentru cauza lor. „Marţea neagră“ a provocat o perturbare de sistem
care continuă să remodeleze administraţia (noul Departament pentru
securitate internă), economia (taxa de securitate plătită de contribuabil) şi
chiar societatea americană (tot mai monitorizată). Bin Laden şi Saddam
Hussein sunt produse ale Prăpastiei, iar Al-Qaeda s-a instalat în ţări dintre
cele mai sărace şi mai „deconectate“, ca Arabia Saudită, Afganistan, Sudan,
Pakistanul de nord-vest, Somalia, Yemen. Între Miez şi Prăpastie se găsesc
EUGEN STRĂUŢIU
aşa-numitele „state de la cusătură“ (Seam States), aflate la „frontierele
sângeroase ale Prăpastiei“: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Filipine,
Indonezia. Acestor state le revine misiunea de a stăvili pătrunderea în Miez
a reţelelor teroriste.
În aceste condiţii, strategia de securitate naţională a SUA trebuie să
includă următoarele obiective: 1. creşterea capacităţilor sistemului imun al
Miezului de a răspunde la perturbări de sistem de genul celei de la 11
septembrie; 2. colaborarea cu „statele de la cusătură“ pentru a proteja
Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei, cum sunt terorismul,
drogurile, epidemiile; 3. restrângerea Prăpastiei, ceea ce înseamnă nu doar
îndiguirea înaintării sale, ci şi diminuarea şi slăbirea acesteia. Reducerea
legăturilor Prăpastiei cu Miezul nu ar reduce şi pericolele, printre altele
datorită nevoii constante a Occidentului de petrol. America trebuie să
exporte în Prăpastie securitate.
Astăzi, securitatea naţională poate fi promovată în plan
internaţional, într-una dintre formele fundamentale:
 “Securitatea prin cooperare”, definită prin existenţa unor condiţii
acceptate de două sau mai multe state care elimină soluţia recurgerii la
folosirea forţei în soluţionarea diferendelor. O astfel de formă de
securitate s-a constituit în Uniunea Europeană, în urma procesului de
colaborare şi negociere permanentă care se petrece la Bruxelles. O altă
formă este constituirea unei “zone a păcii”, în care forţele armate nu
mai au nici un rol în soluţionarea conflictului, ci instrumentele sunt
exclusiv economice şi politice.
 Participarea la alianţe şi coaliţii de genul NATO, care promovează
formula securităţii prin cooperare, aspectul militar al securităţii fiind
asigurat de organe de conducere militară comună;
 Participarea la alianţe şi coaliţii bi- sau multilaterale, incluzând în
tratatele respective capitole referitoare la asistenţă, apărare, etc.
 Recursul la reglementările dreptului internaţional, în faţa unor
organisme abilitate.
De obicei se folosesc aceste abordări combinat, în funcţie de
complexitatea şi urgenţa obiectivelor securităţii naţionale.
Se întâmplă adesea ca termenul de “securitate naţională” să justifice
abuzul şi politica de forţă în relaţiile internaţionale, dar şi abuzul în politica
internă – mai ales prin limitarea afirmării opoziţiei.
Mare parte din literatura de specialitate este dedicată caracterizării
mediului de securitate, în funcţie de care se propun soluţiile de securitate.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Sub acest aspect, primul pas este delimitarea ameninţărilor de securitate. În


general politologii, analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa
să ofere aceeaşi valoare termenilor: pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate
- considerându-i sinonimi. Nu întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt
documente şi convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin folosirea
inadecvată a acestor termeni se poate da naştere la percepţii eronate ale
interlocutorilor.
Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noţiunea de
ameninţare este individualizată de existenţa unui autor care o proferează
având un scop şi un obiectiv pe care îl urmăreşte. Acţiunea este evident
direcţionată asupra unui subiect bine determinat.
În concluzie, putem defini conceptul de ameninţare ca reprezentând un
pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop,
obiectiv şi o ţintă.
• Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări
grave.
• Riscul – posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.
• Vulnerabilitatea constituie punctul slab, sensibil al cuiva sau a
ceva.
Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim şi
diferenţa specifică51 care dezvăluie caracteristicile esenţiale ale fiecăruia.
Acestea dau imaginea complexităţii lor în care elementele de specificitate se
combină cu ipostazele multiple în care este folosit de specialiştii în domeniu
şi nu numai.
Din această perspectivă, o prezentare grafică a indicatorilor care
individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe
atât de lămuritoare asupra valorii, locului şi rolului acestora în formularea
discursului pe teme din domeniul securităţii şi apărării.

Sursă Adresă Scop Obiectiv Efecte


(autor)
RISC posibilă difuză difuz difuz posibile

PERICOL probabilă posibilă probabil probabil probabile


AMENINŢARE certă certă cert cert certe

51
Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 7-8
EUGEN STRĂUŢIU
Ameninţările, pericolele, riscurile şi vulnerabilităţile la un loc sau
numai o parte dintre ele sunt conştientizate în mod diferit de statele lumii,
aflate chiar în acelaşi areal. Sensibilităţile generate de probleme istorice
deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambiţiile
hegemonice, interesele naţionale fundamentale, calitatea de membru sau nu
la o alianţă militară funcţională ş.a. dau percepţiei sensuri, nuanţe şi
particularităţi naţionale sau de grup.
În ce priveşte paradigmele de analiză a securităţii, în ulimii ani se
impune cu autoritate gândirea de tip postmodernist a Şcolii de la
Copenhaga52. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită
în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu
poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a
cunoaşterii (ontologie şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor
postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în
studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic,
istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ.
Între analiştii de la Copenhaga se remarcă Barry Buzan, Ole
Waever şi Jaap de Wilde. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti,
care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o
metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte,
încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea
frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi
modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.
Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la
adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta
face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori non-statali,
principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării
poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în
diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga,
ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau
domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic
etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie
centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante
măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei
ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar,
cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a

52
O prezentare la Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii
naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2005, p. 10-13
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie


de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea
sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea
principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi
natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).
În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se
remarcă cea a lui James N. Rosenau53, care realizează o interesantă corelaţie
între teoria complexităţii, a haosului, şi conceptul de securitate. Teoria
complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor
nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării
unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sisteme nonlineare au
următoarele caracteristici:
- intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;
- întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor
sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin
caracteristicile elementelor componente;
- înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă;
- fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul
graniţelor proprii, se auto-organizează.
Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica
de securitate naţională: metafore sau instrumente?”54, că interacţiunile
dintre statele-naţiune, inclusiv războiul, sunt similare interacţiunilor dintre
particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează
succint cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare Primului
Război Mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru
a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi
uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după
cel de-al Doilea Război Mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot
în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul.
În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a
condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul
matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al
53
James N. Rosenau, Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and
World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security,
RAND Corporation, 1996
54
Alvin M. Saperstein, Complexity, Chaos, and National Security Policy:
Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National
Security, RAND Corporation, 1996
EUGEN STRĂUŢIU
doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem
(indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil).
În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului
internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma
aceleiaşi teorii a complexităţii. Principala concluzie este că, după Războiul
Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul
internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se
transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic
valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de
un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o
serie de interogaţii complexe: Cum poate fi evaluată o lume caracterizată de
ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu politic aflat într-o continuă
transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se
întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională,
astfel încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi
teritorialitate? Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar
şi incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc
implicaţi într-un proces de transformare epocală, proces susţinut de o nouă
viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate. În miezul
acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile,
comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii,
ambiguităţi şi incertitudini.
În mediul internaţional caracterizat, în prezent, de inter-relaţionări
cărora nici un actor internaţional nu i se poate sustrage, securitatea naţională
este indisolubil legată de securitatea internaţională. Relaţia este cu atât mai
strânsă cu cât interesul naţional capătă valenţe mondiale, astfel încât în
cazul Statelor Unite spre exemplu, securitatea naţională a devenit una cu o
concepţie şi o practică a securităţii internaţionale.
La începutul acestui mileniu, aşa cum sunt sistematizate de Eugen
Bădălan şi Teodor Frunzeti55, caracteristicile mediului de securitate
internaţional sunt:
 Caracterul dinamic şi adesea imprevizibil al mediului de securitate, în
care se succed în prim-plan actorii statali şi cei non-statali;
 Concentrarea puterii economice în trei regiuni (America de Nord,
Japonia-China şi Uniunea Europeană) determină diferenţe semnificative
între Nord-Sud şi centru-periferie şi sistemul economico-social;
 Lărgirea accesului la tehnologie (care a dus, spre exemplu, la apariţia a
noi puteri nucleare precum India şi Pakistan), provoacă nevoia acută de
55
Forţe şi tendinţe în mediul de securitate europeană, Sibiu, 2003, p. 15-16
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

controlare a proliferării şi diseminării tehnologiilor cu potenţial


distructiv;
 Nu mai funcţionează o distincţie clară între problemele interne ale
statelor şi problemele internaţionale;
 Conceptul de putere se axează tot mai puţin pe aspectul militar, fiind
completat de elemente precum controlul transfrontalier, accesul la înalta
tehnologie, sursele simbolice de putere (eticitatea, valorile individuale
ş.a.);
 Dispariţia sistemului mondial bipolar, şi înlocuirea lui cu unul cu o
singură super-putere (Statele Unite ale Americii). Totuşi, mulţi
specialişti văd mai degrabă un viitor multi-polar al lumii, considerând
dezvoltarea rapidă a Chinei şi poziţia fluctuantă a Rusiei faţă de
Occident;
 Creşterea rolului actorilor non-statali;
 Axarea problematicii de securitate internaţională tot mai mult pe
integrare economico-politică, drept alternativă la conflictul militar.
Trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă
(NATO, spre exemplu, a instituit un sistem de consultări cu Rusia şi
Ucraina).
În aceste condiţii, riscurile la adresa securităţii internaţionale pot fi
circumscrise următoarelor coordonate:
 Instabilitatea politică a unor state sau întregi regiuni (legitimarea
insuficientă a unor regimuri, măsurile interne opresive şi încălcările
sistematice ale drepturilor omului);
 Instabilitatea economică, determinată mai ales de efectele perverse ale
mondializării, datoriile externe uriaşe ale statelor, problemele tranziţiei
spre economia de piaţă);
 Terorismul (actele teroriste, propaganda, strângerea de informaţii şi
fonduri, constituirea de reţele logistice de sprijin, influenţarea unor
partide sau regimuri politice);
 Producerea, transportul, vânzarea şi consumul de droguri; corupţia;
crima organizată internă şi internaţională;
 Poluarea mediului natural, precum şi limitarea accesului unor state la
resurse naturale sau exploatarea neraţională a acestor resurse;
 Exacerbarea naţionalismului, extremismului, fundamentalismului
religios;
EUGEN STRĂUŢIU
 Proliferarea armelor de nimicire în masă, în paralel cu creşterea
performanţelor rachetelor balistice; producţia de arme chimice,
biologice şi nucleare.
Ameninţările la adresa securităţii pot surveni şi de la mişcări interne
(războaie de secesiune, rebeliuni). În plan extern, tipurile de ameninţări pot
fi:
• Cele direcţionate contra ideilor dominante sau tradiţionale în stat;
• Cele de privare a unor state de resurse naturale vitale pentru economie,
cum ar fi cenzurarea resurselor energetice sau dereglările de preţuri care
produc mari pierderi resurselor unui stat;
• Pretenţii teritoriale, în numele cărora se pot produce incursiuni armate
finalizate cu controlul unor zone strategice.

INSTITUŢII DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ56

ALIANŢA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

Procesul de constituire a NATO a început cu Tratatul de la


Bruxelles, în martie 1948, când cinci state ale Europei Occidentale - Belgia,
Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - îşi exprimau hotărârea de a
constitui un sistem comun de apărare şi de a-şi întări relaţiile, astfel încât să
poată rezista unor provocări de natură ideologică, politică şi militară, ce le-
ar fi putut ameninţa securitatea. Au urmat negocieri cu Statele Unite şi
Canada, cu scopul de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată
pe garanţii de securitate şi aranjamente mutuale între Europa şi America de
Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate să
participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat, în aprilie 1949, prin
semnarea la Washington a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord.
Grecia şi Turcia au aderat la NATO în 1952. Republica Federală Germania
se alătura Alianţei în 1955 (când şi-a redobândit independenţa, până atunci
aflându-se sub protectorat anglo-american), iar Spania devenea şi ea
membră în 1982.
Ţările membre NATO sunt, în prezent, Belgia, Canada, Danemarca,
Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda,

56
pentru detalii, vezi Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, 2001;
Andrei Popescu; Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001; Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent,
viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Spania,


Statele Unite ale Americii, Turcia şi Ungaria.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost actor, în timpul
războiului rece, într-o succesiune de crize care ameninţau securitatea
internaţională.
Anul 1956 marca un moment dificil în istoria NATO, prin
divergenţele manifestate între Anglia şi Franţa, pe de o parte, care au
procedat la o intervenţie militară unilaterală în zona Canalului de Suez, şi
SUA, pe de altă parte, care nu au privit cu ochi buni această acţiune; în
acelaşi timp, aliaţii occidentali nu au putut interveni împotriva reprimării de
către sovietici a revoluţiei din Ungaria, de teama că ar fi putut declanşa un
război mondial.
În octombrie 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba, Hruşciov a
ordonat retragerea rachetelor nucleare din mica insula din Caraibe, în
schimbul promisiunii SUA de retragere a rachetelor sale nucleare instalate
în Turcia. Dacă războiul ar fi izbucnit, în baza Articolului 5 al Cartei, aliaţii
europeni ar fi devenit şi ei, automat, beligeranţi.
Construirea Zidului Berlinului, în 1961, a dus la alt moment de
încordare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, (operaţiunea “Podul
Aerian” – “Big Lift”), când peste 14.500 de soldaţi americani au fost
transportaţi cu avioanele din SUA în Germania occidentală.
În 1966, preşedintele de Gaulle anunţa retragerea Franţei din
structurile militare integrate ale NATO, situaţie delicată, pe care alianţa a
reuşit însă să o depăşească.
În 1989, se prăbuşea Zidul Berlinului, deschizând calea
dezintegrării comunismului şi anunţând sfârşitul războiului rece, iar la 31
martie 1991, Tratatul de la Varşovia era formal desfiinţat. NATO rămânea
singura alianţă militară şi, totodată, cea mai puternică pe care a cunoscut-o
vreodată omenirea.
Noul context geopolitic şi de securitate se dovedeşte însă dificil
pentru NATO. Dovadă este criza provocată de acţiunea militară a Statelor
Unite, Marii Britanii şi altor state în Irak, în 2003, acţiune dezavuată
categoric de Germania şi Franţa, în timp ce Spania şi Italia s-au situat de
partea Americii. Se pare că războiul antiterorist este esenţial pentru a
menţine unitatea alianţei, care chiar şi aşa, are nevoie de profunde
restructurări în plan militar, pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări.
Acestui scop îi răspunde proiectul de înfiinţare a unei forţe de reacţie
rapidă, care să intervină oriunde pe glob în minim de timp posibil, pentru a
răspunde ameninţărilor, în primul rând celor asimetrice.
EUGEN STRĂUŢIU
NATO continuă să îndeplinească următoarele misiuni fundamentale
de securitate:
 furnizarea unei baze indispensabile pentru stabilitatea climatului de
securitate în Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi
pe voinţa de a soluţiona diferendele în mod paşnic.
 constituirea unui forum transatlantic pentru consultări între aliaţi asupra
oricărei chestiuni care le-ar afecta interesele, mai ales în cazul unor
evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor.
 furnizarea mijloacelor de descurajare sau de apărare împotriva oricărei
forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO.
 păstrarea unui echilibru strategic în Europa.
Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei
Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. În cadrul
Tratatului, tarile membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte
capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru
planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul
de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de câte ori una dintre ele
îşi simte securitatea ameninţată.
Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este
prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El stipulează ca un atac armat asupra
unuia sau a mai multor membri NATO va fi considerat ca fiind un atac
împotriva tuturor membrilor.
Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului
10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în măsură să
urmeze principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea nord-atlantică,
pot fi invitate la aderare. După recenta aderare (2002) a Poloniei, Republicii
Cehia şi a Ungariei, conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân
deschise pentru alte ţări.
Structura civilă de conducere a NATO57 este organizată astfel:
Consiliul Nord-Atlantic este cea mai înaltă instanţă de decizie a
NATO şi este format, în mod curent, din reprezentanţii celor 19 state
membre. Funcţionează la sediul NATO din Bruxelles. Consiliul se
întruneşte o dată pe săptămână la nivel de reprezentanţi permanenţi şi
ambasadori. De asemenea, Consiliul se reuneşte de două ori pe an la nivel
de miniştri de externe şi, când circumstanţele o cer, şi la nivel de şefi de
state.

57
sub formă grafică detaliată în Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice,
Bucureşti, 2001, anexe
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Comitetul de Planificare a Apărării este structură de conducere


formată din reprezentanţii statelor membre, cu excepţia Franţei, în cadrul
căruia se discută toate chestiunile legate de apărare.
Grupul de Planificare Nucleară este format din reprezentanţii
tuturor statelor membre (cu excepţia Islandei, care are statut de observator)
şi este un forum de consultări asupra rolului forţelor nucleare în politica
NATO.
Secretarul general al NATO deţine funcţia executivă cea mai
înaltă în cadrul Alianţei, Secretarul General fiind totodată preşedintele
Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului de Planificare a Apărării, al
Grupului de Planificare Nucleară, precum şi al Consiliului Parteneriatului
Euro-Atlantic. Actualul secretar general al NATO este lordul George
Robertson (Marea Britanie).
Adunarea Parlamentară a NATO este forul parlamentar care,
începând din 1955, este complet independent faţă de NATO, dar constituie
o verigă de legătură între parlamentele naţionale şi Alianţă - cale pe care
guvernele naţionale sunt îndemnate să ţină cont în activitatea proprie de
obiectivele NATO. Delegaţii sunt numiţi de propriile parlamente, care ţin
astfel cont de proporţia în care partidele sunt reprezentate în parlamentele
naţionale. Misiunea principală a Adunării este de a informa şi a apropia
punctele de vedere.
Structura militară de comandă are în frunte Comitetul Militar,
format din şefii de Stat Major ai ţărilor membre. El funcţionează sub
autoritatea politică a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului de Planificare
a Apărării şi a Grupului de Planificare Nucleară. Comitetul Militar se
întruneşte de două ori pe an. El asigură coordonarea militară a următoarelor
trei organisme:
 SACEUR (Comandamentul Suprem Aliat din Europa), staţionat la
Mons, Belgia;
 SACLANT (Comandamentul Suprem Aliat din zona Atlanticului),
staţionat la Norfolk, Virginia, SUA;
 Grupul de Planificare Regională SUA-Canada.
Pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat, funcţionează Consiliul
Parteneriatului Euro-Atlantic, care reprezintă cadrul politico-militar de
consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte cei 19 aliaţi şi 25 de
parteneri într-un forum de consultări periodice. Acest Consiliu a realizat un
"Plan de acţiune" conform căruia au loc consultări politice pe următoarele
teme: probleme politice şi de securitate, gestiunea crizelor, probleme
regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară,
EUGEN STRĂUŢIU
biologică şi chimică, terorism internaţional, planificarea apărării, strategia
şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra
securităţii. Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi:
urgente civile şi pregătirea în caz de dezastre, cooperarea privind
armamentele sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali pentru
Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de apărare,
coordonarea civili-militari în controlul şi managementul traficului aerian,
cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin a păcii.
Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu
partenerii.
În acord cu Uniunea Europeană, NATO a implementat mai multe
proiecte de securitate europeană, în care partenerul european este puternic
reprezentat.
Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Actul de naştere al politicii externe şi de securitate comune a UE
(PESC) a fost pus la reuniunea Consiliului European de la Maastricht
(decembrie 1991), când statele membre au hotărât asupra rolului UEO şi a
relaţiilor sale cu UE şi NATO, invitarea membrilor UE să adere la UEO sau
să ceară statutul de observator la această organizaţie, încurajarea statelor
europene membre NATO de a deveni membri asociaţi ai UEO, întărirea
progresivă a UEO ca parte componentă a apărării UE şi organism
responsabil în domeniu, întărirea coloanei europene a Alianţei Nord-
Atlantice, a rolului, responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor UEO care
aparţin Alianţei, creşterea rolului operativ al UEO etc.
Prin Tratatul UE adoptat la Maastricht în 1993, au fost stabilite ca
obiective ale PESC: salvgardarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea pe toate căile a securităţii
Uniunii şi a statelor membre; menţinerea păcii şi întărirea securităţii
internaţionale; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi
consolidarea democraţiei şi a literei legii, respectul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
De subliniat că apărarea europeană vizează doar gestionarea
crizelor interne, prin operaţii de menţinere şi restabilire a păcii şi misiuni
umanitare tip Petersberg (Prin Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie
1992, s-au stabilit direcţiile dezvoltării viitoare a UEO, statele membre
declarându-şi disponibilitatea de a pune sub autoritatea UEO - pentru
executarea unor misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi ale
forţelor de intervenţie în gestionarea crizelor, incluzând operaţiuni de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

menţinere a păcii - unităţi din toate categoriile de forţe armate


convenţionale.).
La conferinţa interguvernamentală din 16-17 iunie 1997, misiunile
tip Petersberg au fost incluse în Tratatul de la Amsterdam şi s-a lansat ideea
integrării UEO în UE. Cu acelaşi prilej, a fost creată şi funcţia de Secretar
general al Consiliului UE şi Înalt reprezentant pentru PESC. Cele două
tratate menţionate aici au înzestrat PESC cu trei instrumente principale:
strategii, poziţii şi acţiuni comune.
Prin decizii ulterioare ale UEO, rolul operaţional al acesteia a fost
transferat UE, în sarcina UEO rămânând doar anumite funcţii şi structuri.
Cercetători ai UE consideră edificarea PESC o întreprindere dificilă, cât
timp capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele
membre. Se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după
model ONU, cu 10 membri, ar spori rapiditatea în luarea deciziilor, în
realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu
terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acţiune
comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în
vigoare a noii Constituţii europene.
Politica europeană comună de securitate şi apărare (ESDP)
Pe baza mandatului dat de Consiliul European de la Köln, summit-
ul european de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a hotărât realizarea
Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare, prin care Uniunea avea
să-şi asume responsabilităţi în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor.
Consiliul European de la Nisa, din 7-9 decembrie 2000, a iniţiat
politica Europeană de Securitate şi Apărare (ESDP), ca parte integrantă a
PESC, dându-i UE posibilitatea de a mobiliza instrumentele civile şi
militare care să-i asigure capacitatea globală de gestionare a crizelor şi de
prevenire a conflictelor, fără a prejudicia angajamentele ţărilor membre
asumate prin Tratatul de la Washington sau/şi cel de la Bruxelles. În acelaşi
cadru s-au stabilit aranjamente pentru consultarea înainte de criză şi
asocierea în soluţionarea crizei a statelor europene membre NATO care nu
fac parte din UE şi a altor state candidate la UE. De asemenea, s-au stabilit
aranjamente permanente de consultare şi cooperare între UE şi NATO
pentru probleme de securitate, apărare şi gestionarea crizei de interes
comun. Au fost aprobate măsuri de dezvoltare a capacităţilor militare şi
întărirea capacităţilor civile de gestionare a crizelor şi de definire a unui
mecanism de evaluare a capacităţilor militare. Din punct de vedere material,
s-a mizat pe mijloacele militare adaptate (europene, preidentificate din
EUGEN STRĂUŢIU
cadrul pilonului european al NATO, sau naţionale şi multinaţionale
exterioare cadrului NATO) şi s-a lansat ideea creării unei baze industriale şi
tehnologice de apărare competitive şi puternice.
Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a
fost stabilită arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor
securităţii şi apărării europene.
Obiectivul principal al ESDP l-a reprezentat realizarea de către
statele europene membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000
oameni, până în 2003.
Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte
să o disloce în întregime în timp de 60 de zile şi să asigure , în cadrul
acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de
disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată cel puţin un an.
Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire a
păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de
salvare sau evacuare.
Dotarea progresivă cu mijloace de informaţii, planificare, comandă,
control şi transport strategic, potrivit hotărârii luate la Helsinki, în
decembrie 1999, urma să continue, pentru a înlătura deficitele existente şi a
realiza managementul capacităţilor de apărare. Post-Nisa, va avea, deci, loc
o consolidare a echilibrului relaţiilor dintre UE şi NATO, evitând duplicarea
inutilă, facilitând între ele concertarea şi cooperarea, fără însă a pune în
discuţie autonomia deciziilor şi capacitatea membrilor Uniunii de a acţiona
la nevoie cu propriile mijloace. De altfel, prima conferinţă europeană asupra
capacităţilor, din toamna lui 2000, consemna declaraţiile de contribuţii
naţionale în oameni şi material pe care UE le-ar putea utiliza în gestionarea
misiunilor tip Petersberg.
Reforma forţelor armate ale statelor membre ale Uniunii se
desfăşoară, din perspectivă europeană, pe o filozofie a convergenţei, fără ca
eforturile bugetare să fie comparabile cu cele ale SUA. Este de remarcat
însă voinţa politică de a realiza o eficacitate crescută a forţelor armate. Faza
operaţională a Europei apărării, concepută ca proces component al
transformării NATO, durează şi este condiţionată de relaţia dintre NATO şi
UE în domeniul militar. Catalogul european al forţelor, realizat de acord cu
NATO, este un document esenţial al implementării ESDP, ce va asigura
capacitatea de acţiune necesară forţei europene.
Istorica Declaraţie UE-NATO asupra ESDP din 16 decembrie 2002
se apreciază că face trecerea de la teorie la practică: deschide calea unei
cooperări politice şi militare mai strânse între cele două organizaţii, pentru
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

că stabileşte un cadru formal de cooperare în domeniile gestionării crizelor


şi prevenirii conflictelor, enunţă principiile politice ale cooperării respective
şi garantează pentru propriile operaţii militare accesul la mijloacele logistice
şi de planificare ale NATO.
Un an mai târziu, la summit-ul european din 12-13 decembrie, de la
Bruxelles, se adoptă propunerea de creare, în 2004, a unei structuri militare
de planificare a operaţiilor autonome ale UE, aceasta şi pe baza succesului
înregistrat de Acordul de securitate semnat de NATO şi UE în perspectiva
înlocuirii efectivelor din Macedonia ale Alianţei cu cele ale Uniunii.
Ca repere de analiză a evoluţiei pozitive a conceptului pot fi luate în
calcul momentul Laeken, când Consiliul European a declarat ESDP
operaţională, cel al primei misiuni de poliţie ESDP, ce a debutat la 1
ianuarie 2003 în Bosnia-Herţegovina, sau 31 martie 2003, când ESDP a
desfăşurat prima forţă militară, EUFOR, în Macedonia.
Identitatea europeană de securitate şi apărare (ESDI)
Cristalizarea conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi
Apărare se produce în timp şi are loc pe fondul preocupărilor Europei de a
dezvolta o politică externă şi de securitate comună şi al cerinţei realizării
unui parteneriat echilibrat între polii american şi european ai Alianţei.
Procesul pe care îl presupune noul concept ţine deopotrivă de adaptarea
structurilor politice şi militare ale NATO şi de dezvoltarea UE, vizând
consolidarea pilonului european al Alianţei, fără a-l contrapune efortului
euro-atlantic de apărare, spre a servi interesele tuturor statelor continentului,
dar şi întăririi eficacităţii şi integrităţii NATO.
ESDI este iniţiată la nivelul NATO pe baza Declaraţiei de la
Bruxelles din 1994 şi a elementelor-cheie ale agendei de la Berlin, din 1996,
considerându-se că, în acest fel, ar spori coerenţa şi eficienţa participării
tuturor aliaţilor europeni la misiunile Alianţei, ca şi soliditatea
parteneriatului transatlantic. Summit-ul de la Washington din 1999 constată
că angajamentele luate la Berlin în privinţa ESDI au fost îndeplinite. În mod
concret, acestea au vizat: eliberarea, monitorizarea şi întoarcerea sau
rechemarea activelor şi capacităţilor NATO disponibilizate, de la caz la caz,
pentru a sprijini operaţiunile conduse de UEO; consultări NATO-UEO
asupra planificării şi coordonării operaţiunilor conduse de UEO care
folosesc activele şi capacităţile NATO; schimbul eficient de informaţii,
inclusiv cele ale serviciilor secrete, de care NATO şi UEO vor avea nevoie
în contextul operaţiunilor conduse de UEO; permisiunea acordată structurii
de comandă NATO de a oferi statului major elemente şi poziţii de comandă
pentru coordonarea operaţiunilor conduse de UEO; sprijinirea, în cadrul
EUGEN STRĂUŢIU
Alianţei, a tuturor aliaţilor europeni în planificarea coordonării
operaţiunilor conduse de UEO pe baza, printre altele, a unor profiluri de
misiune ilustrative oferite de UEO; încorporarea cerinţelor operaţiunilor de
sub comanda UEO în procesul de planificare a apărării NATO; testarea şi
îmbunătăţirea acestora printr-un exerciţiu comun NATO-UEO de gestiune a
crizelor, un atelier de lucru şi un seminar.
La summit-ul de la Washington, se stabilesc direcţiile de dezvoltare
viitoare a conceptului, admiţându-se hotărârea UE de a iniţia acţiuni
autonome, subliniindu-se necesitatea creşterii eficienţei consultărilor
comune, transparenţei şi cooperării, consolidării capacităţilor proprii de
apărare ale membrilor UE şi altor aliaţi europeni, implicării totale a aliaţilor
europeni non-UE în operaţiunile de rezolvare a crizelor de sub comanda
UE, folosirii separabile, dar nu separate a activelor şi capacităţilor NATO
pentru operaţiuni sub comandă UEO.
La întrunirea ministerială Consiliului Nord-Atlantic din 15 decembrie 2000,
miniştrii de externe analizează progresele înregistrate în dialogul NATO-UE
şi procesul de stabilire a măsurilor de cooperare dintre cele două organizaţii
în context ESDI.
Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (DCI)
Acelaşi summit NATO de la Washington lansează şi noua iniţiativă,
considerată a fi capitolul cel mai important al ESDI. DCI vizează
îmbunătăţirea şi actualizarea capacităţilor tuturor aliaţilor pentru a face faţă
noilor pericole la adresa securităţii şi include domeniile: mobilităţii forţelor,
suportului logistic, capacităţii de autoprotejare şi atac, sistemelor de
comandă, control şi informaţionale. Se apreciază că DCI va asigura
eficienţa viitoarelor operaţiuni multinaţionale din întreg spectrul de misiuni
NATO, iar obiectivele ce decurg din iniţiativă se completează reciproc cu
eforturile UE de consolidare a capacităţilor europene.
Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din 24 mai 2000,
de la Florenţa discută inclusiv implementarea DCI.
În cadrul UE, Conferinţa de angajament al capacităţilor, din 20-21
noiembrie 2000, de la Bruxelles este esenţială pentru relaţia cu DCI. Aici,
statele UE determină forţele, mijloacele şi capacităţile pe care le-ar putea
pune la dispoziţia Uniunii, conferinţa analizând şi un Catalog al
capacităţilor. Potrivit acestui catalog, în 2003, UE trebuia să fie capabilă să
conducă ansamblul misiunilor Petersberg, ceea ce a implicat ca numeroase
capacităţi să fie ameliorate calitativ şi cantitativ, spre a optimiza capacităţile
la dispoziţia UE.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

La summit-ul NATO de la Praga, s-a lansat noua Iniţiativă asupra


capacităţilor, elaborată în paralel cu Planul de acţiune european asupra
capacităţilor. Iniţiativa include un pachet cuprinzător de măsuri pentru ca
Alianţa să facă faţă cu succes unui întreg spectru de probleme din mediul de
securitate, inclusiv terorismul şi folosirea armelor de distrugere în masă.
Aceste măsuri cuprind: Angajamentul de la Praga asupra Capacităţilor
(PCC), crearea Forţei de Răspuns a NATO (NRF) şi transformarea structurii
militare de comandament.
PCC diferă de DCI prin aceea că aliaţii şi-au asumat individual
angajamente politice ferme de îmbunătăţire a capacităţilor proprii în
conformitate cu programul stabilit, pe domenii specifice. NRF va fi o
structură flexibilă, rapid desfăşurabilă la mare distanţă, interoperabilă şi
autosustenabilă pentru o perioadă de timp specifică, cu efective de elită şi
tehnică de luptă avansată din toate categoriile de forţe, capabile să acţioneze
într-un mediu NBC. După transformare, Alianţa va avea două
comandamente strategice: unul operaţional, responsabil cu toate operaţiile
militare ale NATO, şi altul de transformare, care va asigura continuarea
schimbării capabilităţilor militare şi promovării interoperabilităţii forţelor.
În afara parteneriatelor cu instituțiile de securitate vest-europene,
NATO a stabilit un parteneriat special a fost stabilit cu Rusia, care au
convenit să dea substanţa angajamentului comun de a edifica o Europă
stabilă. Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind
Relaţiile Reciproce, Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-
au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii
şi transparentei, în vederea realizării unei păci durabile în zona
euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare.
Alianţa este angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu
Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina şi cuprizând consultări politice pe
probleme de interes comun şi o arie largă de activităţi practice de cooperare.

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

După 1989, procesul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în


Europa a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor
statelor la aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi economia de piaţă. România a intrat în aceasta etapă
prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la
Viena şi prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Această
EUGEN STRĂUŢIU
schimbare de atitudine a fost exprimată oficial la prima reuniune a
Consiliului Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991.
Structurile şi instituţiile OSCE:
1. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre,
trasează priorităţile la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta
de la Paris, a ţinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele
CSCE/OSCE la nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994),
Lisabona (1996) şi Istanbul (18-19 noiembrie 1999). În prezent, această
periodicitate nu mai este respectată cu rigurozitate.
2. Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci
când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al
afacerilor externe. Este organul central de decizie şi orientare politică al
OSCE. Ministrul de externe al ţării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial
deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al OSCE. Perioada de preşedinţie se
încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna
decembrie.
3. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari)
răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor
OSCE. Examinează şi stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare.
Anual, Consiliul Superior se întruneşte ca Forum Economic la Praga. De
notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de la crearea ei prin
Carta de la Paris, a fost de cel puţin două ori pe an, la care se adaugă
reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgenţă. Deşi nu există o
decizie formală privind desfiinţarea acestei structuri, unele state participante
consideră inutilă menţinerea acesteia, datorită existenţei Consiliului
Permanent.
4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea
politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena,
de regulă, săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de câte ori se
consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgenţă. Sub
egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc,
deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei
procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin
Carta asupra securităţii europene adoptată la Istanbul în 1999, a fost creat
Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.
Reuniunile structurilor menţionate (mai puţin Summitul OSCE)
sunt prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile
grupurilor de lucru pot fi prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

OSCE, din însărcinarea preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor


Summit-elor OSCE se asigură prin rotaţie.
5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a
OSCE, se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea
de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria
euro-atlantică. Obiectivele principale ale acestui for sunt:
a) negocieri privind controlul armamentelor şi măsuri de dezarmare,
creştere a încrederii şi securităţii;
b) consultări regulate şi cooperare intensă în probleme de securitate;
c) reducerea riscurilor unui conflict armat.
Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a
încrederii şi securităţii (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele
militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării
angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi
clarificarea schimbului de informaţii convenit conform măsurilor de
încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a
aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a încrederii
şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi
seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe
plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.
6. Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte
reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu
responsabilitatea generală asupra activităţii executive a OSCE.
România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul
2001. Începând cu 1 ianuarie 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată
de Portugalia. Pentru anul 2003 şi-a prezentat candidatura Olanda, iar
pentru 2004 Bulgaria.
Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi
asistat de:
 troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE;
 grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;
 reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat
clar şi precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.
7. Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă
de trei ani. Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al
preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând
EUGEN STRĂUŢIU
promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile Secretarului general includ, de
asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE.
Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la
Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:
 politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în
exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale
etc.);
 Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intră
activitatea operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor OSCE. CPC mai
urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat statele în
domeniul politico-militar al securităţii europene (Documentul de la
Viena privind măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, Codul de
Conduită etc.)
 Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea
conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol).
În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activităţi
economice şi de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea
capacităţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii OSCE de a examina
aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii.
8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a
se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se
dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau
relaţiile dintre statele participante Înaltul Comisar acţionează independent,
mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii
informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi,
elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a
fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste
recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a
încuraja părţile în identificarea de soluţii paşnice la conflictele existente.
9. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie creată în 1997.
10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu
sediul la Varşovia, este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea
drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. ODIHR are un rol
deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale
naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice,
promovarea acţiunii organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile,
pregătirea observatorilor pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a
ziariştilor; funcţionează ca punct de contact pentru problemele Roma şi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Sinti. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de consilier pentru
problemele populaţiei Roma, ocupat o vreme de Nicolae Gheorghe
(România).
11. Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina,
Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,
Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la
Belgrad.
În afara de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul
prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict.
Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat
acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm:
Reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă
pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia,
Prezenţa OSCE în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din
Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina.
12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind
concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie
1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state
semnatare). În funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt
supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj,
după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi ratificat această
Convenţie.
13. OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală,
iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol
important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.
În vederea organizării unui instrument militar propriu care să asiste
procesul de securitate, OSCE este în curs de a implementa programul
REACT. Mecanismul REACT (Rapid Expert Assistance and Co-operation
Teams) a fost conceput în cadrul Cartei pentru Securitate Europeană şi a
fost inclus în documentul supus aprobării Summit-ului OSCE de la Istanbul,
noiembrie 1999.
Dezvoltarea programului REACT se bazează pe trei piloni:
 Standardizarea criteriilor de selecţie şi recrutare a viitorilor membri de
misiuni;
 Selectarea de către statele participante a viitorilor membri de misiuni;
 Pregătirea pentru desfăşurarea în teren a viitorilor membri de misiuni.
EUGEN STRĂUŢIU

UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

Funcţionează din 1954, în virtutea unor prevederi ale tratatului


privind autoapărarea colectivă semnat la Bruxelles, în 1948, de către Belgia,
Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda. Astăzi cuprinde astăzi 10
membri: Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania.
Ca organizare internă, a adoptat un Consiliu şi un Secretariat, cu
sediul la Bruxelles, şi o Adunare Parlamentară, care îşi desfăşoară lucrările
la Paris.
Odată cu semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, atribuţiile de
apărare ale europenilor au fost transferate către NATO. UEO a fost
reactivată abia în 1984, cu scopul de a construi o “identitate europeană de
apărare comună”. Primele manifestări în sensul întăririi coloanei europene
în cadrul NATO, promovate de ţările membre UEO, s-au făcut resimţite în
1987, când reprezentanţii ţărilor membre au adoptat Platforma asupra
intereselor europene în materie de securitate.
Procesul a avansat odată cu hotărârea Consiliului European luat la
Maastricht (decembrie 1991) de a întări politica de securitate europeană,
invitând membrii Uniunii Europene să adere la UEO sau să ceară statut de
observator, în timp ce alte ţări membre NATO erau invitate să devină
membri asociaţi ai organizaţiei.
Membrii organizaţiei s-au întrunit în 1992 la Petersberg, lângă
Bonn, pentru a consolida aspectul militar al cooperării; Declaraţia de la
Petersberg consfinţeşte hotărârea membrilor de a pune în slujba UEO toate
categoriile de forţe militare, în vederea desfăşurării misiunilor de “tip
Petersberg” (operaţiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii). Prima
acţiune în acest sens a avut loc în 1996, constând într-o intervenţie a UEO
în regiunea marilor lacuri din Africa, pentru o misiune de evacuare,
menţinere a păcii şi deminare.
Relaţiile între Uniunea Europeană şi UEO au fost clarificate prin
Tratatul de la Amsterdam (1997) încheiat de şefii de state şi guverne ai
ţărilor Uniunii Europene, care conţine prevederi clare:
- Scopul integrării UEO în Uniunea Europeană, dacă Consiliul
European adoptă această decizie;
- Uniunea Europeană va apela la UEO în elaborarea şi implementarea
deciziilor şi acţiunilor sale care au implicaţii în domeniul apărării.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Relaţiile între NATO şi UEO au dobândit un caracter permanent.


Secretarul general al UEO participă regulat la reuniunile ministeriale ale
Consiliului Nord-Atlantic, iar Secretarul NATO participă la reuniunile
ministeriale ale UEO. Consiliile Atlanticului de Nord şi UEO se întâlnesc
de cel puţin patru ori pe an. Un acord de securitate între cele două părţi
facilitează schimbul de informaţii secrete; UEO are acces la sistemul
integrat de telecomunicaţii NATO; secretariatele şi statele majore ale celor
două organizaţii se consultă în mod regulat.
Din 1994, pentru a evita o dublare a capacităţilor, NATO a acceptat
să pună la dispoziţie forţele şi mijloacele sale pentru operaţiuni UEO
efectuate în aplicarea politicii sale externe şi de securitate.
UEO întreţine relaţii cu Rusia (de unde a beneficiat de imagini
pentru centrul său de sateliţi), cu Ucraina, dar şi cu şase ţări mediteraneene
(Algeria, Egipt, Israel, Mauritania, Maroc şi Tunisia)
Organizaţia nu deţine forţe permanente sau structuri de comandă
militară proprii. Cu ocazia diverselor misiuni, statele membre pun la
dispoziţie unităţi militare şi structuri de comandă proprii: Corpul Europan,
Divizia multinaţionale (centru), Forţa amfibie anglo-olandeză, carterul
General al Corpului I Armată germano-olandez, Forţa amfibie hispano-
italiană.
Până în prezent, cele mai importante misiuni operaţionale ale UEO au fost:
- 1992: implicarea unor forţe navale pentru monitorizarea respectării
rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU în Adriatica;
- 1995: acordarea de asistenţă Bulgariei, României şi Ungariei pentru
a întări embargoul impus de ONU pe Dunăre (prin poliţie civilă,
operaţiuni vamale);
- 1994: sprijinirea administraţiei Uniunii Europene instalată la
Mostar, printr-un contingent de poliţie;
- 1997: desfăşurarea unei structuri multinaţionale de consiliere a
poliţiei în spijinul Forţei multinaţionale de protecţie, creată în
contextul crizei din Albania;
- 1999: iniţierea unei misiuni în sprijinul operaţiunilor de deminare
din Croaţia.

ALTE INSTITUŢII DE SECURITATE EUROPENE

Iniţiativa sud-est europeană (SEE) promovează cooperarea


regională, securitatea şi stabilitatea pe termen lung în Balcani. Se bazează
EUGEN STRĂUŢIU
pe patru principii fundamentale: un Forum consultativ pe probleme de
securitate în Europa de Sud-Est (compus din ţări NATO, partenere şi
Bosnia-Herţegovina), un Grup de lucru ad-hoc (AHWG) deschis, asupra
cooperării regionale în Europa de Sud-Est, sub auspiciile EAPC în sesiunea
Comitetului Politic, instrumente de lucru ale PfP şi programe-ţintă pe
probleme de securitate pentru ţările din regiune.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), iniţiativă a
UE, având scopul de a contribui la instaurarea păcii, stabilităţii şi
prosperităţii pentru ţările din regiune şi a coordona, într-o manieră coerentă,
eforturile din domeniul cooperării regionale şi pe cele ale comunităţii
internaţionale, în perspectiva integrării ţărilor din zonă în structurile
politico-economice şi de securitate cu vocaţie europeană şi euro-atlantică.
Pactul este prima încercare serioasă a comunităţii internaţionale de a înlocui
practica intervenţiei politice în Europa de Sud-Est cu o strategie
comprehensivă, pe termen lung, de prevenire a conflictelor. Interesul faţă de
această iniţiativă a scăzut însă sensibil, mai ales după evenimentele de la 11
septembrie 2001.
Cooperarea Naţiunilor Central Europene în Sprijinul Păcii
(CENCOOP) este o iniţiativă lansată de Austria, în 1996, pentru crearea,
prin cooperare regională, a capabilităţilor şi capacităţilor militare şi civile
destinate operaţiilor de sprijin al păcii (PSO). CENCOOP se referă la
cooperarea în acţiunile de menţinere a păcii, sprijin al păcii, umanitare şi de
asistenţă la dezastre.
Procesul de Cooperare din Sud-Estul Europei (SEECP), iniţiativă
subregională, lansată de reuniunea miniştrilor de externe ai statelor din sud-
estul Europei, de la Sofia, din 1996. Iniţiativa promovează şi dezvoltă relaţii
mai bune între ţările sud-est europene, pentru a transforma regiunea într-un
spaţiu al păcii, securităţii, stabilităţii şi cooperării, şi pune bazele viitoare
ale integrării regiunii în structurile europene şi euro-atlantice. Cooperarea
acoperă problemele securităţii şi stabilităţii, domeniile umanitar, social şi
cultural, al justiţiei, luptei cu crima organizată, eliminării terorismului,
traficului ilegal de droguri, arme şi persoane. SEECP are un program
cuprinzător de cooperare regională şi cu organizaţii internaţionale, ca:
ONU, UE, OSCE, NATO, Consiliul Europei, Iniţiativa de Cooperare Sud-
Est Europeană - SECI, Iniţiativa Central Europeană - CEI şi Iniţiativa Mării
Negre - CEMN.
Procesul reuniunilor miniştrilor apărării din sud-estul Europei
(SEDM), iniţiativă ce a demarat în 1997 şi care vizează intensificarea
înţelegerii şi cooperării regionale, pentru dezvoltarea stabilităţii şi securităţii
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

în Europa de Sud-Est. În 1998, SEDM şi-a constituit o componentă


operaţională: Forţa multinaţională de Pace din Europa de Sud-Est –
MPFSEE. Gestionarea proiectelor iniţiate în cadrul acestui proces revine
SEDM-CC. Dintre proiectele propuse, menţionăm: Reţeaua pentru suportul
informaţional al managementului crizelor (CIN), Grupul de forţe de geniu
din ţările membre SEDM (ETF), Reţeaua de simulare în sud-estul Europei
(SEESIMNET), Reţeaua de interconectare a spitalelor militare (posibil şi a
celor civile) din statele membre SEDM (Telemedicina).
Forţa Multinaţională de Pace din Europa de Sud-Est (MPFSEE),
constituită în urma deciziei reuniunii miniştrilor apărării din sud-estul
Europei, de la Sofia, din 1997, are valoarea unei brigăzi (numită Brigada
Sud-Est Europeană – SEEBRIG) şi îndeplineşte misiuni de pace, sub egida
ONU şi OSCE. La ea participă şapte state (din NATO, UE şi partenere). Au
statut de observator Slovenia, SUA şi Croaţia. SEEBRIG este o structură
militară ce contribuie la întărirea stabilităţii şi securităţii regionale, creşterea
încrederii politice şi militare, dezvoltarea cooperării militare în zonă, a unor
relaţii de bună vecinătate între ţările din sud-estul Europei, în contextul
procesului SEDM. Este un partener de dialog şi cooperare cu structurile
europene şi euro-atlantice, ca şi un instrument de rezolvare a crizelor, de
preluare a unei părţi din efortul european de asigurare a păcii şi securităţii
pe continent. Creată pentru a duce operaţii de menţinere a păcii şi de sprijin
umanitar, sub egida ONU, UE şi OSCE, în zona Europei de Sud-Est,
MPFSEE poate fi angajată şi în misiuni în afara acestei zone, pe baza
acordului şi deciziei politice a ţărilor fondatoare.
Brigada multinaţională cu capacitate de luptă ridicată pentru
operaţii ONU, aflată în stand-by (SHIRBRIG), ale cărei documente au fost
semnate, de la lansarea ei, în 15 decembrie 1996, parţial sau total, în
principal de state europene (Austria, Danemarca, Italia, Olanda, Norvegia,
Polonia, România, Suedia, Finlanda, Spania, Portugalia, Slovenia), dar şi de
Canada şi Argentina, face parte din sistemul ONU de aranjamente stand-by
(UNSAS). Poate îndeplini operaţii de menţinere a păcii şi umanitare,
potrivit cap. VI al Cartei ONU, şi asigura protecţia agenţiilor ONU asociate,
organizaţiilor nonguvernamentale şi a personalului. Are capacitatea de a
acţiona independent la o distanţă considerabilă de structurile de sprijin de
acasă şi într-un mediu unde nu există sprijinul imediat al naţiunii-gazdă şi în
care infrastructura de bază este slabă sau inexistentă. Este gata de dislocare
din punctul de îmbarcare în 15-30 zile de când fost anunţată şi pregătită să
fie autosustenabilă 60 de zile. Pentru a o menţine ca instrument de reacţie
rapidă, dislocarea sa se cere să fie limitată la maximum şase luni.
EUGEN STRĂUŢIU
Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR),
iniţiativă regională de dezvoltare a cooperării şi interoperabilităţii între
forţele navale ale ţărilor riverane Mării Negre, lansată de Turcia, în aprilie
1998. State membre: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi
Ucraina. Forţa navală cuprinde minimum 4-6 nave şi este activată cel puţin
o dată pe an. Poate îndeplini misiuni de căutare şi salvare pe mare, asistenţă
umanitară, acţiuni contra minelor marine, operaţiuni de protecţia mediului e
Agenţia sud-est europeană pentru controlul armelor mici şi armamentului
uşor (SEESAC) este componentă a Planului regional de implementare a
combaterii proliferării armelor mici şi armamentului uşor (SALW),
formulat şi adoptat de Pactul de stabilitate, în noiembrie 2001. Conducerea
politică şi strategică şi suportul propriu al SEESAC aparţin Grupului de
lucru regional (RSG), compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor
participante, ai Pactului de stabilitate, ONU şi observatori din instituţii ca
UE, NATO, OSCE şi societatea civilă. Activităţile regionale SEESAC
includ sensibilizarea guvernelor şi societăţii civile asupra problemei armelor
uşoare, formularea strategiilor naţionale pentru controlul SALW şi
încorporarea problemei armelor uşoare în tematica ONU.
Iniţiativa Royaumont (RI) apare înainte de înfiinţarea Pactului de
stabilitate pentru Europa, din martie 1995, şi Procesul de pace inclus în
Acordurile de la Dayton. Reprezintă o abordare inovativă, comprehensivă a
atenuării conflictelor, prin aceea că încurajează democratizarea, prin
promovarea unui dialog între cetăţeni şi modernizarea structurilor civice,
susţine şi extinde noi canale de comunicare între diferite grupuri, dincolo de
graniţele naţionale, creând reţele de comunicare între ONG-uri. IR se
concentrează pe îmbunătăţirea relaţiilor de bună vecinătate în Europa de
Sud-Est, pornind de la viziunea unei familii europene unite şi extinse,
fondată pe principiile păcii, stabilităţii, cooperării şi democraţiei.
Grupul Reay (Grupul regional de acţiune împotriva minelor)este
structură a Pactului de stabilitate, ce încurajează cooperarea în domeniul
explozivilor în sud-estul Europei. Grupul dezvoltă activităţi centrate pe
priorităţi de dezvoltare a unei reţele regionale de testare şi evaluare a
capabilităţilor, crearea unei regiuni libere de astfel de rezerve, îmbunătăţirea
managementului regional, reabilitarea şi
formarea specialiştilor în domeniu.
Iniţiativa ADM (WMDI), lansată în cadrul Summit-ului de la
Washington din aprilie 1999 şi menită să prevină riscul proliferării armelor
de distrugere în masă din alte state, prin intensificarea consultărilor privind
problemele de dezarmare şi non-proliferare. Un centru ADM a fost stabilit
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

la cartierul general al NATO, în mai 2000, pentru a coordona activităţile în


acest domeniu, ca şi pentru a sprijini eforturile de apărare menite să
îmbunătăţească starea de pregătire a Alianţei pentru a răspunde riscurilor
ADM şi mijloacelor prin care acestea sunt furnizate.
Iniţiativa Pactului de luptă împotriva crimei organizate (SPOC)
este adoptată de ţările din Sud-Estul Europei care fac parte din Pactul de
Stabilitate, în februarie 2000, la Sarajevo. Iniţiativa plasează problema
luptei cu corupţia în regiune în topul priorităţilor membrilor Pactului de
Stabilitate.
Iniţiativa de prevenire şi pregătire împotriva dezastrelor (DPPI)
este adoptată, ca Strategie şi documente referitoare la paşii următori, la
Conferinţa Regională a Pactului de Stabilitate din Sud-Estul Europei de la
Bucureşti (25-26 octombrie 2001). O Declaraţie de cooperare în domeniul
DPP se semnează la 5 iunie 2002, de 11 state din regiune (inclusiv
România), Federaţia Internaţională a Crucii Roşii şi Societăţile Semilunii
Roşii. Scopul DPPI este susţinerea cooperării regionale şi coordonarea în
pregătirea în caz de dezastre şi prevenirea dezastrelor naturale şi provocate
de om în estul Europei. DPPI vizează: întărirea relaţiilor de bună vecinătate
şi stabilitate printr-un schimb de informaţii, lecţii învăţate şi cele mai bune
practici în domeniul managementului dezastrelor, îmbunătăţirea cooperării
dintre ţările partenere DPPI, în vederea lărgirii UE şi a procesului de
integrare euro-atlantică pentru ţările din sud-estul Europei, sprijinirea şi
încurajarea ţărilor din regiune să dezvolte, să adopte şi/sau să întărească
legislaţia în caz de urgenţe la dezastre, reglementări ecologice şi coduri
desemnate a preveni dezastrele.
EUGEN STRĂUŢIU

IX. CONFLICTE INTERNAŢIONALE58

„Managementul crizei” este un domeniu al analizei şi practicii


politice internaţionale, care recunoaşte că, virtual, toate relaţiile
internaţionale conţin caracteristici şi germeni conflictuali (chiar şi când se
construiesc relaţii de colaborare). Managementul crizei operează cu
următoarele concepte esenţiale:
 „Conflict”: situaţie de ostilitate deschisă ori latentă între două sau mai
multe părţi;
 „Criză”: stadiu al conflictului (înainte sau după), situaţia caracterizată
prin:
• Acţiunea neanticipată (conţinând elementul de surpriză) din
partea unei părţi;
• Perceperea unei ameninţări grave;
• Timp limitat pentru decizie ori răspuns;
• Percepţia unor consecinţe grave care ar rezulta din
inacţiune;
 „Dispută”: situaţie în care relaţia conflictuală între părţi nu afectează
obiectivele comune ale părţilor (guvernelor);
 „Incident”: situaţie de relaţie între părţi care are o gravitate sporită, în
comparaţie cu disputa, dar care nu a fost organizată sau condamnată de
guvern.
Cea mai gravă stare conflictuală este războiul.

58
În ultimii ani, bibliografia în limba română cunoaşte o creştere exponenţială.
Câteva titluri: Bauwens, W; Reychler, L., Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti,
1996; Chifu, Iulian, Analiza de conflict, Politeia, Bucureşti, 2004; Dufour, Jean-
Louis, Crizele internaţionale, Corint, Bucureşti, 2002; Nicolaescu, Gheorghe,
Gestionarea crizelor politico-militare, Top Form, Bucureşti, 2003; Regester, M.,
Larkin, J., Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003; Schelling, Thomas C., Strategia conflictului, Editura Integral,
Bucureşti, 2000; Ştefănescu, Simona, Media şi conflictele, Tritonic, Bucureşti,
2004; Văduva, Gheorghe; Dinu, Ştefan, Crizele politico-militare ale începutului de
mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. Drept studii
de caz: Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, All, Bucureşti, 2003; Kaplan,
Robert - Fantomele Balcanilor, Antet, Bucureşti, 2002; Klein, Claude, Israel, statul
evreilor, All, Bucureşti, 2003 Masoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu,
All, Bucureşti, 2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În general, conflictul apare ca o formă a interacţiunii umane prin


care doi sau mai mulţi membri ai unei colectivităţi intră în dezacord total
sau parţial asupra unor probleme. Cu alte cuvinte, conflictul este amestecul
intenţionat al unui individ, al unui grup sau unui actor internaţional în
eforturile de realizare a scopurilor unui alt individ, grup sau actor
internaţional. Deoarece scopurile celor două părţi sunt de cele mai multe ori
incompatibile, realizarea scopului de către una din părţi face imposibilă
realizarea acestuia de către cealaltă parte.
De-a lungul timpului practica managerială a dezvoltat două viziuni
asupra conflictelor. Conform conceptelor promovate într-o viziune clasică,
idealistă:
 conflictul poate fi evitat;
 obiectivul managementului este de a elimina conflictul;
 performanţa optimă necesită îndepărtarea conflictului.
În prezent, lumea specialiştilor prezintă o viziune nouă asupra
conflictelor, realistă, care poate fi rezumată astfel:
 conflictul este inevitabil;
 conflictul este cauzat de: structura organizatorică, diferenţe în scopuri,
în percepţii, evaluarea resurselor, etc.;
 performanţa optimă de care sunt capabili actorii internaţionali necesită
reducerea nivelului conflictului.
O tipologie a conflictelor59 ajunse în stadiul confruntării poate lua în
calcul următoarele:
1. Diferendul, prima etapă cronologică a unui conflict, în care părţile îşi
manifestă public dezacordul asupra unei chestiuni de interes comun, dar
numai ca modalitate non-violentă;
2. Starea de tensiune, reprezentând stadiul atins în relaţiile între state
sau/şi organizaţii internaţionale, care se manifestă atât nonviolent cât şi
violent, preponderent fără utilizarea armamentului;
3. Conflictul armat, urmare a nesoluţionării diferendelor şi tensiunilor,
după ce a fost respinsă soluţia la masa tratativelor, constând în derularea
de operaţiuni militare clasice sau neconvenţionale;
4. Starea post-conflictuală, care debutează cu acceptarea de către părţile
aflate în conflict armat a încetării ostilităţilor militare. Acum se
desfăşoară activităţi politice, diplomatice, juridice etc., presupuse
necesitatea încheierii păcii. În această perioadă, misiunile forţelor
59
Anghel Andreescu, Gheorghe Toma, Conflictele sfârşitului de mileniu, Timpolis,
f.a., p. 11
EUGEN STRĂUŢIU
militare învingătoare devin: observarea încetării focului, supravegherea
retragerii trupelor, spijin pentru respectarea legii şi ordinii, acordarea
asistenţei umanitare şi medicale, ajutorarea refugiaţilor.
Gestionarea crizelor în stările de haos presupune:
- Analiza temeinică a ameninţărilor şi riscurilor;
- Sesizarea tensiunilor şi instabilităţilor interne, regionale, generale;
- Prefigurarea şi configurarea spaţiilor periculoase, a vulnerabilităţilor şi
punctelor- forte ale structurilor şi acţiunilor care preced şi condiţionează
stările de criză;
- Sesizarea şi studierea posibilelor mecanisme de declanşare şi de
manifestare a crizelor;
- Cunoaşterea crizei privind mai ales următoarele:
• Natura acesteia;
• Sfera de cuprindere;
• Conţinutul;
• Evoluţia sau involuţia;
• Forţele participante;
• Instituţiile pe care le afectează;
• Efectele imediate, pe termen mediu şi, dacă e posibil, pe termen
lung;
• Liderii;
• Punctele tari şi punctele vulnerabile;
• Mecanismul de funcţionare;
• Dacă facilitează sau nu acţiuni de tip terorist;
• Sesizarea momentului (pragului) în care criza, din reacţie
socială, devine ameninţare gravă la adresa securităţii naţionale,
adică a momentului în care criza devine război;
- Soluţionarea crizei.
Sesizarea (eventual, anticiparea) momentului în care criza devine
război este partea cea mai importantă a gestionării crizelor şi are o
importanţă cu totul specială, întrucât numai în felul acesta (cunoscând adică
fizionomia crizei) se pot găsi la timp soluţiile necesare.
Ca modalităţi de soluţionare a conflictelor, preventive sau efective,
domeniul relaţiilor internaţionale cunoaşte:
Cooperarea este necesară datorită dependenţei care există între
diferiţi actori internaţionali. Desigur, simpla existenţă a dependenţei nu
generează implicit cooperarea. Momentele declanşării conflictului nu pot fi
marcate cu exactitate în toate situaţiile. Această tehnică a cooperării este
desemnată să reducă percepţiile greşite, să stimuleze comunicarea corectă şi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

să dezvolte sentimente de încredere între participanţii la viaţa internaţională.


Sunt tot mai multe organizaţiile internaţionale care îşi propun cooperare pe
toate planurile (Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană), şi
funcţionează organizaţii care pun pe prim-plan securitatea (NATO,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa).
Retragerea este atitudinea prin care adversarii se retrag din conflict,
amână asumarea responsabilităţilor, ignoră situaţiile. Evitarea conflictului
presupune ignorarea acestuia în speranţa că va dispare de la sine. Conflictul
însă nu dispare imediat, ci rămâne în stare latentă. El poate reizbucni cu o
intensitate mult mai mare dacă situaţia care a generat conflictul este
deosebit de importantă pentru părţile în conflict. Exemplu edificator este
conflictul din Golf, unde retragerea (limitată) a coaliţiei condusă de
americani nu a dus la soluţionarea conflictului.
Aplanarea se rezumă la încercările de a mulţumi toate părţile
implicate în conflict. Aplanarea conflictului se întâlneşte atunci când una
dintre părţi este dispusă să satisfacă interesele celeilalte părţi, în dauna
propriilor sale interese, fie pentru a obţine un credit din partea celorlalţi, fie
pentru că armonia şi stabilitatea este vitală în mediul său de securitate. Se
poate exemplifica prin renunţarea României la drepturile istorice şi
susţinute şi demografic asupra teritoriilor din Ucraina, într-un moment în
care climatul de securitate la estul său era condiţia aderării la NATO.
Forţarea este utilizată îndeosebi în cazul în care o putere
internaţională doreşte, cu orice preţ, obţinerea rezultatelor, fără a avea
consideraţie faţă de aşteptările, nevoile şi sentimentele celorlalţi actori
internaţionali. De obicei, această modalitate de rezolvare a conflictului se
bazează pe forţa de constrângere a unui stat sau grup de state, care utilizează
abuziv sursele de putere pe care le deţine asupra adversarilor săi. Pe termen
scurt, forţa poate reduce conflictul, dar efectele nu sunt dintre cele
favorabile pe termen lung. Exemplul celui de-al doilea război din Irak este
edificator, rezistenţa populaţiei cucerite exprimându-se cu intensitate mult
timp după ce regimul irakian a pierdut războiul; în fapt, starea de război
continuă, exprimându-se cu alte mijloace şi alt nivel.
Compromisul presupune concesii reciproce, ambele părţi obţinând
oarecare satisfacţie. Această posibilitate de soluţionare a conflictelor
porneşte de la supoziţia că există întotdeauna o cale de “mijloc” pentru
soluţionarea diferendelor, dezacordurile fiind rezolvate prin negocierea unei
soluţii de compromis. Compromisul este de fapt o soluţie superficială de
împăcare a tuturor părţilor care presupune sacrificarea convingerilor şi
uneori a raţionalităţii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci când
EUGEN STRĂUŢIU
părţile au puteri egale şi sunt ferm hotărâte să-şi atingă scopurile în mod
exclusiv. Ne putem gândi la încheierea nedecisă a războiului între Iran şi
Irak, de care Irakul avea nevoie pentru a se putea implica total în conflictul
cu americanii şi aliaţii lor, acceptată de Iran pentru că şi în propria viziune
America reprezintă “Marele Satan”.
Confruntarea este o abordare a conflictului care ia în considerare
preponderent nevoia de rezultate. Aceasta constituie, probabil, singura cale
de rezolvare definitivă a conflictului şi este utilizată în cazul în care se
acceptă diferenţele legitime dintre părţi, cheia soluţionării conflictului fiind
recunoaşterea onestă a diferenţelor. Studiile arată că, de cele mai multe ori,
un conflict debutează prin confruntare, iar apoi se încearcă aplanarea,
compromisul, forţarea şi, abia la urmă, retragerea.
Pe lângă aceste modalităţi mai putem identifica o altă tehnică de
soluţionare a conflictelor care se referă la fixarea unor scopuri supra-
ordonate. Pentru părţile aflate în conflict se stabilesc obiective comune care
nu pot fi realizate decât prin unirea eforturilor şi resurselor fiecărui grup în
parte. Conform acestei tehnici, scopurile supra-ordonate ar forţa părţile să
uite dezacordurile dintre ele şi să-şi concentreze atenţia pe depăşirea
surselor de conflict. Deşi este o tehnică ce nu presupune eforturi deosebite
pentru aplicarea în practică, utilizarea scopurilor supra-ordonate prezintă
dezavantajul că odată ce scopul a fost îndeplinit, conflictul poate să reapară.
Este edificator exemplu alianţei Statelor Unite ale Americii cu Federaţia
Rusă, atâta timp cât terorismul se dovedeşte o ameninţare pentru ambele
state, dar şi pentru securitatea globală. Sau intrarea în istorie a diferendului
franco-german pe tema Alsaciei, odată cu implicarea ambelor puteri în
proiectul unei Europe unite.
În practica internaţională se apelează frecvent la utilizarea
mediatorului. Metoda este deosebit de eficientă atunci când cele două părţi
aflate în conflict nu mai sunt dispuse la o confruntare onestă, fiind prinse
între presiunile interne şi internaţionale. Un al treilea actor internaţional cu
rol de mediator, va încerca să provoace o întâlnire între părţi, favorizând
comunicarea deschisă. În acest fel se reduce emotivitatea şi se creează
oportunităţi egale pentru ambele părţi de a-şi exprima poziţiile.
Terţii pot contribui la soluţionarea disputelor prin tehnici cum ar fi:
reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătăţirea
comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor opţiuni
de decizie pentru a le face mai atractive pentru părţi. Din punctul nostru de
vedere, o astfel de intervenţie ar trebui evitată până când părţile reuşesc să
se descurce şi fără ajutor, în limite rezonabile de timp şi resurse. Pentru a
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

face faţă diverselor situaţii cu care sunt confruntaţi, mediatorii au nevoie de


patru tipuri de abilităţi:
• stabilirea unei relaţii eficiente de lucru cu fiecare din părţile
aflate în conflict, astfel încât acestea să aibă încredere în terţa parte,
să comunice liber cu mediatorul şi să reacţioneze cu simpatie la
sugestiile mediatorului;
• crearea unei atitudini de cooperare între părţile aflate în
conflict;
• dezvoltarea unui proces de clarificare a naturii problemelor
cu care sunt confruntate părţile aflate în conflict, pentru extinderea
gamei de alternative percepute ca fiind disponibile şi facilitarea
implementării soluţiilor convenite;
• este deosebit de important pentru mediator să aibă multe
informaţii independente despre chestiunile în jurul cărora se centrează
conflictul.
Intervenţia terţilor poate fi dorită de părţi sau poate fi impusă din
afară prin reguli, legi, obiceiuri, etc. Un terţ impus poate să aducă
perspectiva cuiva care nu este parte a disputei, dar care este interesat în
soluţionarea conflictului. Practica demonstrează că există o regulă de aur:
intervenţiile care nu sunt acceptate de către una sau ambele părţi, sau care
nu sunt întărite de expertiza, prietenia sau autoritatea terţului (surse de
putere ale acestuia), pot fi primite cu ostilitate sau chiar cu duşmănie,
indiferent de motivaţiile sau intenţiile terţului. De multe ori se întâmplă ca
într-o dispută să apară surpriza ca părţile între care există un conflict să se
coalizeze împotriva terţului (care este perceput acum ca o ameninţare).
Între beneficiile majore pe care le aduce intervenţia terţilor poate fi
menţionată readucerea stabilităţii, a normalităţii şi înscrierea părţilor într-un
discurs civilizat în care se pot reîncepe negocierile de soluţionare a
conflictului. Alte avantaje:
 crearea unei perioade de temperare a stărilor pasionale;
 restabilirea sau îmbunătăţirea comunicării;
 concentrarea asupra problemelor importante;
 remedierea relaţiilor blocate;
 restabilirea angajamentelor privind termenele limită;
 creşterea nivelului de satisfacţie şi de angajament a părţilor
faţă de procesul de soluţionare a conflictului şi rezultatele acestuia.
În unele situaţii, intervenţia terţilor poate semnala eşecul procesului
de negociere şi de soluţionare a conflictelor, chiar dacă numai temporar. O
EUGEN STRĂUŢIU
astfel de intervenţie arată că părţile au eşuat în crearea de relaţii sau în
managementul propriilor relaţii de interdependenţă – situaţie reală mai ales
atunci când părţile apelează la arbitraj, ceea ce înseamnă că renunţă la
controlul stabilirii propriilor rezultate.
Arbitrajul, ca formă de intervenţie a terţilor, poate demonstra că
părţile au căzut de acord că nu se înţeleg şi îşi exprimă dorinţa de a ceda
controlul asupra rezultatelor. În opoziţie, scopul dominant al altor tipuri de
intervenţii ale terţilor (în mod special medierea) este de a îmbunătăţi
abilităţile părţilor de soluţionare a conflictelor. Obiectivul lor este de a
permite părţilor să deţină controlul asupra rezultatelor, prin reglementarea
proceselor de interacţiune.60
Medierea, alături de alte forme de controlare a procesului de
reducere a conflictului (cum ar fi facilitarea sau consultarea) este cea mai
întâlnită formă de intervenţie a terţilor şi are un caracter preponderent
procedural. În cursul medierii (care intervine mult mai puţin între părţi în
comparaţie cu arbitrajul) părţile îşi păstrează controlul asupra rezultatelor,
deşi vor ceda controlul asupra modului de soluţionare a disputei. Medierea
ajută astfel să se păstreze un beneficiu important al negocierii: părţile
menţin controlul asupra soluţiilor, fapt care le va ajuta semnificativ în
dorinţa lor de implementare a rezultatelor.
O asemenea intervenţie (care insistă asupra procedurilor) sprijină
nevoile negociatorilor care solicită ghidare sau asistenţă procedurală dar
doresc să păstreze controlul asupra deciziilor sau implementării rezultatelor.
Nu trebuie trecut cu vederea că eşecul folosirii intervenţiei terţilor (când
este cu adevărat necesară), poate fi la fel de periculos ca şi alegerea unei
intervenţii greşite (de exemplu arbitraj în loc de mediere sau folosirea unei
metode adecvate dar la un moment nepotrivit).
Terţul are avantajul de a fi potenţial mai obiectiv decât persoanele
aflate în conflict, asupra metodelor care trebuie aplicate sau a stilului care
trebuie folosit. Evident, terţii nu ar trebui să fie influenţabili de una dintre
părţi sau de ambele părţi şi nici părtinitori (ceea ce nu se întâmplă în
medierile pe care Statele Unite ale Americii le practică în conflictul arabo –
palestinian, unde părtinirea în favoarea Israelului este evidentă şi constantă).
Cel care intervine trebuie să realizeze foarte clar care este efectul posibil al

60
România a trăit experienţa dureroasă a unui “arbitraj” pe care nu l-a solicitat şi în
timpul căruia a fost lipsită de orice posibilitate de a controla regulile arbitrajului sau
rezultatele; rămâne corectă caracterizarea drept “dictat” a intervenţiei Germaniei în
conflictul cu Ungaria relativ la Transilvania, încheiată la 30 august 1940, prin care
România era obligată să cedeze o parte a Transilvaniei
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

intervenţiei asupra părţilor – în mod specific asupra dorinţei şi/sau abilităţii


lor de a soluţiona alte conflicte în viitor. Nu trebuie neglijat faptul că
intervenţiile terţilor (în cazul arbitrajului mai ales), pot să aibă consecinţe
negative extrem de puternice cum ar fi diminuarea capacităţii părţilor de a
negocia efectiv, respectiv creşterea dependenţei faţă de terţ.
Subliniem încă o dată că intervenţia terţilor trebuie făcută doar atunci
când este absolut necesară, iar părţile trebuie controlate doar atât cît trebuie
pentru a le ajuta să ajungă singure la o soluţie.
Este esenţial pentru managementul conflictului identificarea corectă a
relaţiilor de putere care se instituie între doi sau mai mulţi actori
internaţionali, pentru a previziona cu succes şansele de aplanare sau de
escaladare a unui conflict.
Într-o relaţie binară, B. H. Raven61, a identificat cinci tipuri de putere,
corespunzătoare diferitelor relaţii de subordonare. Astfel, acţiunea lui A
asupra lui B se poate baza pe: 1. Puterea de recompensă, care se instituie pe
convingerea lui B că A poate face ceva pentru oferirea unui stimulent,
eventual material; 2. Puterea de coerciţie, care se bazează pe convingerea
lui B că A îl poate pedepsi. Dimensiunea acestei puteri este proporţională cu
dimensiunea pedepsei pe care A o poate aplica; 3. Puterea legitimităţii
mizează pe convingerea lui B că A are un drept legitim de a-i impune
normele de comportament; 4. Puterea referentă, apare atunci când B se
identifică cu A, fie ca senzaţie, fie ca dorinţă; 5. Puterea expertă, care se
sprijină pe convingerea lui B că A posedă cunoştinţe speciale

SCURT INVENTAR AL CONFLICTELOR CONTEMPORANE

CONFLICTE INTERNAŢIONALE CAUZATE


DE DISPUTE TERITORIALE

 Libia revendică aproximativ 19.400 km pătraţi în nordul Nigeriei şi


parte din sud-estul Algeriei, având şi o graniţă maritimă în dispută cu
Tunisia
 Iran şi Irak, după cei 8 ani de război, şi-au restaurat relaţiile diplomatice
în 1990, dar mai au de rezolvat dispute cu privire la demarcarea
graniţelor, liberalizarea navigaţiei şi suveranitatea asupra căii maritime
Shatt al Arab.

61
în Structure of Conflict, 1970
EUGEN STRĂUŢIU
 Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud, încă
de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea Chile (1884). (Chile
are revendicări în Antarctica, Teritoriul Antarctic Chilean,
suprapunându-se parţial cu revendicările britanice şi argentiniene.)
 Doua părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay-ul sunt în dispută: zona
Arroio Invernada (Arroyo de la Invernada) de pe Rio Quarai (Rio
Cuareim) şi insulele de la confluenţa lui Rio Quarai cu râul Uruguay.
 China dispută două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km. de
graniţă cu Corea de Nord în zona muntoasă Paektu-san, şi o graniţă
maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. Insulele Paracel sunt ocupate
de China, însă revendicate de Vietnam si Taiwan. China şi Taiwanul
revendică Insulele Senkaku/Diaoyu Tai, administrate de japonezi.
 Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y
Providencia şi Quita Sueno Bank.
 Venezuela are revendicări asupra graniţei maritime cu Columbia în
Golful Venezuela, şi pretinde toată Guyana la vest de Râul Essequibo.
 Cipru este divizat. În 1974 ostilităţile au divizat insula în două zone
autonome de facto, o zonă a ciprioţilor greci controlată de Guvernul
Cipriot, recunoscut pe plan internaţional (59% din suprafaţa insulei) şi o
zonă a ciprioţilor turci (37% din insulă), ce sunt separate de o zonă
ONU tampon (4% din insulă); mai există 2 baze ale Marii Britanii,
suverane, în porţiunea din insulă a ciprioţilor greci. Turcia şi Grecia mai
au dispute teritoriale complexe, maritime, aeriene şi teritoriale în Marea
Egee.
 Indonezia dispută suveranitatea asupra provinciei Timorul de Est - pe
care a invadat-o în 1975 - cu Portugalia. Indonezia îşi dispută două
insule cu Malaezia, care este în conflict cu Singapore asupra altor două
insule.
 Estonia revendică un teritoriu de peste 2 000 km pătraţi în regiunile
Narva şi Pechory din Federaţia Rusă, în baza graniţelor stabilite prin
Tratatul de Pace de la Tartu din 1920. Conform tratatului de la Riga din
1920, Letonia a revendicat fâşia Abrene/Pytalovo de graniţă, cedată de
Republica Socialistă Sovietică Letonă, Rusiei, în 1944. Au loc şi
discuţii interminabile asupra unor dispute de graniţă cu Lituania
(problema de fond fiind drepturile de exploatare asupra ţiţeiului).
 Etiopia şi Somalia se află în dispute teritoriale asupra zonei Ogaden,
unde trupele etiopiene au penetrat graniţa. Majoritatea din jumătatea
sudică a graniţei cu Somalia este o “Linie Administrativă Temporară”.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Insulele Falkland constituie revendicarea Argentinei la adresa Marii


Britanii (Insulele Malvine), ceea ce a provocat un conflict militar în
1982. Argentina mai revendică şi Insulele Georgia de Sud şi Sandwich,
administrate de Marea Britanie.
 Gabon şi Guinea Ecuatorială sunt în dispută asupra unei graniţe
maritime şi asupra insulelor din Golful Corisco. Guinea Ecuatorială mai
are dispute şi cu Nigeria, pentru graniţe maritime şi pentru jurisdicţia
asupra zonelor bogate în ţiţei din Golful Guinea.
 Gibraltarul este sursa fricţiunilor dintre Spania şi Marea Britanie.
Spania controlează 5 locuri de suveranitate (plazas de soberania) pe şi
în afara coastelor marocane - enclava de coastă Ceuta şi Melilla, pe care
o contestă Marocul, cât şi insulele Penon de Alhucemas, Penon de
Velez de la Gomera, şi Islas Chafarinas.
 Litoralul de Vest şi Fâşia Gaza sunt ocupate de Israel, statutul curent
fiind subiect al acordului interimar israeliano-palestinian. Înălţimile
Golan (din Siria) sunt sub ocupaţie israeliană. Israel a ocupat o zonă din
teritoriul libanez de la graniţă, numită “Zona de securitate”, în iunie
1978. Trupele israeliene se bat cu trupele siriene în Liban din 1976, şi
cu Hezbollahul islamic în sudul Libanului, din 1982.
 Japonia revendică insulele Etorofu, Kunashiri, Shikotan, şi grupul
Habomai (Insulele Kurile), ocupate de sovietici în 1945, şi administrate
acum de Federaţia Rusă.
 Kaşmirul este format din mai multe regiuni, dar este numit "Jammu &
Kashmir" după cele mai populate două regiuni din stat, celelalte regiuni
fiind Ladakh, Gilgit, Baltistan si Skardu. Pakistan a ocupat multe din
aceste regiuni în 1947 (când unele părti au fost luate de China). Cea mai
mare parte din statul original Jammu & Kashmir a rămas ca stat în
India. India şi Pakistan mai au şi probleme de împărţire a apelor cu
privire la râul Indus (Wular Barrage), iar India are dispute de graniţă cu
China.
 Anumite teritorii din Republica Moldova şi Ucraina - inclusiv Basarabia
şi Bucovina de Nord - sunt părţi istorice ale României; aceste teritorii
au fost încorporate în fosta Uniune Sovietică urmare a Pactului
Molotov-Ribbentrop, în 1940.
 România este în dezacord cu Ucraina asupra părţii continentale din
Marea Neagră, sub care pot exista depozite semnificative de gaze şi
ţiţei; în 1997 au căzut de acord asupra unei perioade de 2 ani de
negocieri, după care, nerealizându-se un acord, discuţia se poate muta în
EUGEN STRĂUŢIU
faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. În prezent, Ucraina
încearcă să asigure o populaţie permanentă în Insula Şerpilor, pentru a
schimba statutul internaţional al acesteia.
 Kirghistan este în dispută teritorială cu Tadjikistan în legatură cu
graniţa din zona Văii Isfara. Tadjikistan îşi dispută şi majoritatea
graniţei cu China.
 Irlanda de Nord este terotoriu de confruntare între separatişti, loialişti şi
administraţia britanică. Primul parlament nord-irlandez s-a deschis în
1921, şi Irlanda (formată din partea de sud a insulei) devine republică
cu drepturi depline în 1949. Guvernul britanic se află într-un neîntrerupt
conflict cu Armata Republicană Irlandeză (IRA). În timpul Paştelor din
1999, unioniştii din Ulster şi IRA au semnat Acordul din Vinerea Mare,
iar în noiembrie au ajuns la o înţelegere constituţională. Oricum, după
secole de la cucerire, Irlanda de Nord rămâne parte a Angliei.
 Cuba disputa Baza Navală SUA de la Guantanamo Bay, închiriată
Statelor Unite, în condiţiile în care numai un acord mutual sau
abandonarea zonei de către SUA pot înceta închirierea. În prezent, baza
americană serveşte întemniţării membrilor Al-Quaeda făcuţi prizonieri
în războiul din Afganistan sau în alte circumstanţe.

B. CONFLICTE CAUZATE DE SEPARATISM ETNIC

 Republicile foste sovietice din Asia Centrală au o lungă istorie de


conflicte. Luptele izbucneau cu regularitate între şefii locali şi grupurile
religioase ce solicitau stabilirea unor state islamice în afara Federaţiei
Ruse. Rusia încearcă să menţină federaţia, deoarece Caucazul este o
rută vitală de transport pentru ţiţeiul din Marea Caspică şi Marea
Neagră. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, diverse grupuri s-au
luptat pentru a prelua controlul în republici. Cecenia, încă parte a
Rusiei, a fost teatrul unui război în 1994-96, şi după o campanie
dezastruoasă, Rusia a fost forţată să-şi reevalueze implicarea în zonă. În
august 1999, Rusia a încercat să întărească securitatea în regiune, când
rebeli din Dagestan - o mică republică vecină - au început atacul în
sprijinul grupurilor musulmanilor ceceni. În septembrie 1999, Rusia a
lansat o invazie terestră în zonă, pentru a alunga rebelii în afara
drumurilor comerciale din Asia Centrală. Problema Caucazului este un
pericol serios pentru tarile vecine: Kazahstan, Georgia şi chiar Rusia.
 Indonezia, al patrulea stat ca populaţie din lume, are mai mult de 13.000
de insule, vreo 300 grupuri etnice, care vorbesc 365 de limbi.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Sentimentele separatiste au răbufnit în zona Aceh din Sumatra de Nord,


în Irian Jaya - odată ce a fost preluată de la olandezi, în 1949, în
Timorul de Est - unde s-au instalat trupe după ce Portugalia şi-a
abandonat fosta colonie, în 1975, dar şi în Borneo şi Ambon. După ce
Timorul de Est a votat covârşitor pentru independenţă, în august 1999,
anti-seperatiştii, susţinuţi de Jakarta, au început atacurile, forţând ONU
să trimită trupe pentru a asigura transferul Timorului de Est spre
independenţă.
Timp de 32 de ani, preşedintele Suharto a condus Indonezia prin corpuri
de funcţionari civili trimişi din Jakarta şi batalioane de soldaţi luptând
să înăbuşe revoltele separatiste. Lupta în insulele indoneziene este
complicată de conducătorii mişcărilor pro- şi anti-independenţă, şi de
conflicte religioase. Peste 500 de biserici au fost arse din temelii sau
distruse de musulmani în ultimii opt ani. Timorul de Est şi-a câştigat
independenţa în 1999. Ostilităţile din celelalte insule continuă să facă
victime.
 Kurdistanul a căzut succesiv sub stăpânirea imperiilor roman, persan,
safavid şi otoman. Din secolul XVI până în XVIII, porţiuni vaste din
Kurdistan au fost devastate şi un număr mare de kurzi au fost deportaţi
în tot Imperiul Otoman. Un mare regat kurd, Zand, a fost constituit în
1750, dar în 1867 a căzut sub stăpânire otomană şi persană. Situaţia
kurdă s-a deteriorat după primul război mondial: tratatul din 1921 de la
Sevres a anticipat un stat kurd independent, însă Franţa şi Marea
Britanie au divizat Kurdistanul otoman între Turcia, Siria şi Irak. O
Provincie Autonomă Kurdă (Kurdistanul Roşu) a fost întemeiată în
Azerbaidjanul Sovietic în 1920, dar a fost desfiinţată în 1929 (întreaga
comunitate kurdă de acolo a fost distrusă în 1992-1994, când Armenia a
anexat teritoriul care formează podul de legătură între enclava Nagorno-
Karabakh şi Armenia propriu-zisă - o acţiune ce a adus-o în conflict cu
Azerbaidjanul). În 1945, kurzii au înfiinţat o republică la Mahabad, în
zona ocupată de sovietici din Iran. A durat un an, până când a fost
reocupată de armata iraniană.
 În anii 70, kurzii din Irak s-au bucurat de o oarecare autonomie, dar a
fost de scurtă durată. Suspiciunile Bagdadului că rezidenţii kurzi
colaborau cu forţele iraniene ce tocmai ocupaseră zona, au dus la
atacarea oraşului kurd Halabja cu gaze, în 1988. Cinci mii de kurzi au
murit in acest atac. În timpul atacului coaliţiei condusă de Statele Unite
EUGEN STRĂUŢIU
împotriva Irakului, în 2003, kurzii au constituit o forţă militară în slujba
coaliţiei.
 In Turcia, kurzii au format Partidul Muncitoresc Kurd (PKK), în 1980,
condus de Abdullah Oçalan, şi au declanşat lupta armată împotriva
Ankarei. Oçalan a fost capturat în Italia, în 1999. 10 milioane de kurzi
au rezidenţă în Turcia. Trupele turce si-au continuat prezenţa masivă în
zonă, şi a ameninţat Siria pentru suportul dat PKK.
 Armata etnică albaneză KLA (Armata de Eliberare din Kosovo) din
această provincie sârbă a purtat un război de guerillă împotriva Serbiei.
Din februarie 1999, albanezii au fost învinşi pe cuprinsul provinciei,
fapt urmat de atacul NATO asupra Serbiei. În iulie 1999, trupele sârbe
au fost forţate sa părăsească Kosovo, fapt urmat de o purificare etnică
riguroasă împotriva kosovarilor sârbi şi ţiganilor autohtoni. De atunci
albanezii musulmani au ars din temelii zeci de biserici creştine vechi de
secole.
 Secolul XX a confirmat o renaştere a naţionalismului în Sri Lanka: etnia
sinhalese (74% din populaţie) văzând unitatea insulei ameninţată de
credinţa budistă, s-au opus oricărei intenţii de divizare sau autonomie
zonelor Tamili (12%, Hindu).
 In 1931, Marea Britanie a acordat Ceylon-ului (Sri Lanka)
autoconducerea, ceea ce a dus a independenţă în 1948. În 1956, victoria
lui Bandaranaike pe o platformă de naţionalism Sinhalese l-a condus
spre declararea limbii Sinhala ca limbă oficială şi la alte măsuri anti-
Tamil. Tensiunile comunitare şi violenţa au crescut din 1956 încoace.
La mijlocul anilor 70, Tamili cereau un stat separat în nordul şi estul
ţării. În alegerile din 1977, separatiştii TULF au câştigat toate locurile
din zonele Tamile, în timp ce grupuri ca Tigrii Tamili de Eliberare
(LTTE) au început sa folosească violenţa pentru aceleaşi scopuri. În
1983, ţara a erupt într-o violenţă comunitară la scara integrală. În ultimii
ani au mai fost încercări intermitente pentru rezolvarea conflictelor, dar
toate s-au dovedit fără succes. In 1995, guvernul a lansat o ofensivă
viguroasă împotriva tigrilor tamili, prin care au fost preluate teritorii
importante, inclusiv peninsula Jaffna - în aprilie 1996. Însă tigrii au
continuat să atace bazele militare şi să folosească bombele suicide. S-a
estimat ca 50 000 de oameni au fost ucişi în conflict.

C. RĂZBOAIE CIVILE
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 În Afganistan, în anul 1973, guvernul lui Zahir Shah a fost răsturnat


printr-o lovitură de stat militară condusă de Daoud Khan (Partidul
Comunist Afgan). Khan a abolit monarhia, s-a proclamat preşedinte, şi
a instituit Republica Afganistan. În 1978, când Khan a înlăturat
oponenţii din guvernul său, s-a ajuns la o lovitura de stat comunistă, în
care Khan a fost ucis. Mişcarea guerilelor afgane (mujahedinii) s-a
constituit în 1979. Urmează crime în masă, doi preşedinţi au fost ucişi
înainte ca Babrak Karmal să preia această funcţie. Uniunea Sovietică a
invadat ţara în decembrie 1979. In 1986 Karmal a fost înlocuit de Dr.
Najibullah, care propune o încetare a focului cu Uniunea Sovietică, însă
mujahedinii refuză şi câştigă victorii mari. Sovieticii au fost nevoiţi să
se retragă, în 1989. Mujahedinii au continuat să lupte împotriva
regimului lui Najibullah; în mai 1989, guerilele afgane îl aleg pe
Sibhhatullah Mojadidi cap al guvernului lor în exil. În 1992 cuceresc
Kabulul şi formează un stat islamic (cu Burhannudin Rabbani ca
preşedinte). În 1994 se formează miliţiile talibane, care avansează rapid
împotriva guvernului islamic. În acelaşi timp, Gulbuddin Hekmatyar,
capul Hezbi-Islami şi generalul Dostum continuă să se înfrunte cu
guvernul lui Rabbani. Kabul este redus la ruine. Talibanii câştigă teren
masiv în 1995; în iunie 1996 Hekmatyar semnează pactul de pace cu
Rabbani şi se întoarce la Kabul în calitate de prim ministru. În
septembrie însă, forţele talibane îl alungă din Kabul, alungă pe Rabbani
şi-l execută pe Najibullah. Talibanii au rămas la putere până la acţiunea
militară a Statelor Unite şi aliaţilor ei, din 2001, proclamată ca
desfăşurându-se sub steagul antiterorismului.
 Algeria a dus un război de independenţă împotriva Franţei, condus de
Frontul Naţional de Eliberare, încă din 1954. In 1962, Algeria şi-a
câştigat independenţa, dar spre mijlocul anilor '80 o economie slăbită a
cauzat tulburări. Colapsul preturilor la ţiţei şi gaz metan pe piaţa
mondială a înrăutăţit situaţia. Mişcările de stradă din 1988 au dus la
înăbuşirea lor în sânge de către forţele armate şi instalarea stării de
urgenţă. Sărăcimea de la oraşe privea la Frontul Islamic de Salvare
pentru a da un sens justiţiei sociale, odată cu introducerea legii Sharia.
La primul tur al alegerilor din 1991, FIS a câştigat 188 din cele 231 de
locuri, iar FNE doar 15. Parlamentul şi preşedintele Chadli au
demisionat sub presiunea armatei, care nu accepta intenţia sa de a
împărţi puterea cu FIS. O a doua rundă de alegeri trebuia să se ţină în
ianuarie 1992, dar a fost anulată când armata a preluat controlul
EUGEN STRĂUŢIU
obiectivelor cheie din capitală. Ciocniri violente între poliţie şi
protestatarii FIS au erupt în toată Algeria la începutul lui februarie
1992, iar starea de urgenţă a fost declarată din nou. FIS a fost dizolvat şi
împărţit în grupuri diferite. S-au format grupuri islamice înarmate, care
din 1992 au purtat atacuri asupra punctelor economice cheie, forţelor de
securitate, oficialităţilor şi străinilor. În 1995 s-au ţinut primele alegeri
prezidenţiale multipartinice, iar preşedintele în exerciţiu Liamine
Zeroual a câştigat 60% din voturi la o participare de 75%. Primele
alegeri legislative multipartinice s-au organizat în iunie 1997 şi au fost
câştigate de Alianţa Naţională Democratică, ce deţine majoritatea
locurilor în parlament, împreună cu FEN. Deşi aripa înarmată a FIS a
declarat încetarea focului în octombrie 1997, un grup separatist
extremist, Grupul Armat Islamic, a continuat atacurile. Există şi dovezi
că multe atentate sunt duse de miliţii sprijinite de forţele de securitate
algeriene. După ani de dispute civile, Amnesty International estimează
că aproximativ 80000 de oameni au murit.
 De când Angola şi-a câştigat independenţa de sub Portugalia, în 1975,
conflicte armate violente au izbucnit între guvernul MPLA de la
conducere şi rebelii UNITA ai lui Joseph Savimbi, lăsând aproape 1
milion transfugi şi zeci de mii de morti, dintr-o populaţie de 10
milioane. Guvernul angolez are 100.000 de soldaţi, cea mai numeroasă
armată din Africa. UNITA are trupe numărând 70.000 luptători bine
antrenaţi şi experimentaţi în luptele din junglă. Susţinuţi de Zambia şi
Uganda, UNITA a ocupat aproximativ o treime din bogăţiile minerale şi
de ţiţei ale ţării. Este de la sine înţeles ca plata asistenţei militare şi
furnizorilor se face în diamante.
 Burundi şi-a câştigat independenţa de Belgia în 1961, iar minoritatea
Tutsi a preluat puterea. În 1993, în primele alegeri de la independenţă,
Melchior Ndadaye a devenit primul leader din aparţinând etniei Hutu,
care reprezintă 80% din ţară. După câteva luni, Ndadaye a fost asasinat
de forţele paramilitare (în principal Tutsi). Tentativa de lovitură de stat
a eşuat şi s-a declanşat un război civil cu zeci de mii de morţi.
Violenţele etnice au durat până la începutul lui 1994, când parlamentul
a ales un alt preşedinte Hutu, Cyprien Ntaryamira. In acelaşi an
Ntaryamira a fost ucis în prăbuşirea unui avion. Preşedintele vecinei
Rwanda a fost de asemenea ucis în accident, ceea ce a declanşat un
genocid asupra Tutsilor din Rwanda în care, se estimează, au pierit
aproape un milion de oameni. În Burundi, principalele partide politice
au căzut de acord asupra împărţirii puterii şi au ales un alt Hutu,
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Sylvestre Ntibantunganya, ca preşedinte, în octombrie 1994. La


începutul lui 1996, armata condusa de Tutsi şi grupurile extremiste
Hutu, Palipehutu şi FAD (Forţele de Apărare a Democraţiei) au început
să ucidă civili. În iulie 1996 Ntibantunganya s-a ascuns, şi primarul
Pierre Buyoya a preluat puterea. De atunci, armata a forţat civilii Hutu
înspre "aşezări" în încercarea de a opri rebelii. La începutul lui 2000, un
milion de Hutu erau concentraţi în tabere, şi un alt milion se aflau în
pribegie prin ţările vecine. 300.000 de Hutu sunt în taberele de refugiaţi
din Tanzania. Conflictele continua pe măsură ce grupurile armate
lansează atacuri din junglă şi din ţările vecine.
 Războiul Civil din Columbia, unul dintre cele mai lungi din lume,
continuă neîntrerupt de aproape patru decenii, cu mii de oameni ucişi în
fiecare an. Vreo 15.000 de membri ai guerillelor din 5 grupuri diferite
controlează aproape 60% din ţară. Aliniate împotriva rebelilor se afla
forţele de securitate columbiene şi bandele neregulate de dreapta,
cunoscute ca paramilitare. Puterea economică şi politică a Columbiei a
rămas în mâinile unei elite ce a condus ţara dintotdeauna, însă
conflictele se întind dincolo de motivele politice. Controlul traficului de
droguri şi corupţia sunt centrul acestor probleme complexe.
 Revolta care l-a adus la putere pe Laurent Kabila în Zair, ţară pe care a
redenumit-o Republica Democratică Congo, a erupt când Tutsi
zairieniau ridicat armele împotriva unui guvern ce plănuia să-i alunge
de pe pământurile lor şi să-i forţeze să părăsească ţara. Trupele
rwandeze l-au ajutat pe Laurent Kabila să dărâme regimul corupt al lui
Mobutu Sese Seko în 1997. Kabila s-a bucurat şi de sprijinul Ugandei şi
Angolei. La sfârşitul lui iulie 1997 Kabila a ordonat trupelor rwandeze
să părăsească Congo. Mişcarea a declanşat o revoltă a unei fracţiuni a
armatei în estul ţării, unde oamenii erau etnic aliniaţi Rwandei. Rwanda
a reproşat lui Kabila că a eşuat să controleze miliţiile Hutu de la graniţa
estică a Congo-ului, care erau consideraţi responsabili pentru uciderea a
mai mult de 500.000 rwandezi în 1994, şi au continuat de atunci să
lanseze atacuri în Rwanda. Un număr de refugiaţi Hutu, estimat la 1
milion - printre care şi miliţieni extremişti ce au luat parte la omorurile
în masă - au ajuns în estul Zairului când Frontul Patriotic Rwandez
condus de Tutsi a preluat controlul în Rwanda. Au apărut şi frictiuni
intre ei şi Tutsi congolezi locali - Banyamulenge. În câteva zile, forţele
rebele au preluat controlul unui număr de oraşe cheie din est, şi a unui
oraş petrolier (Muanda) pe coasta de vest. Au avansat cu repeziciune
EUGEN STRĂUŢIU
până la aproape 300 de kilometri de capitala Kinshasa, capturând mai
mult de jumătate din Zair, inclusiv al doilea şi al treilea oraş ca mărime.
Kabila este susţinut de forţe din Angola, Zimbabwe, Namibia şi Ciad.
Angola vrea să prevină aprovizionarea rebelilor UNITA prin Congo.
Uganda, având graniţă comună cu Rwanda, trebuie să facă faţă
atacurilor rebele ale Forţelor Democratice Aliate, tot din teritoriile
congoleze.
 Conflictele din Liban au condus la termenul "libanizare," cu referire la
o gama largă de situaţii politice, sociale şi economice a căror rezolvare
pare extrem de complexă. Multele conflicte libaneze au fost rezultatul
sectarismului şi diferendelor politice. În anii 70 si 80 o multitudine de
grupuri s-au ciocnit între ele. Începând cu zilele războiului civil din
1975 şi 1976, evenimente tragice s-au succedat aproape fără întrerupere.
Complicaţii externe au apărut odată cu intrarea Israelului în sudul
Libanului, în căutarea gherillelor palestiniene în 1978; bătăliile inter-
creştine de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80; invazia israeliană
profundă din 1982; ciocnirile intra-palestiniene din 1983; luptele din
munţii Shuf între armata libaneză şi miliţiile druze dintre 1983 şi 1984;
bombardarea sinucigaşă a instalaţiilor aparţinând guvernelor vestice în
1983-84; asediul Amal asupra taberelor de refugiaţi palestinieni din
Beirut începând cu 1985 până în 1988, şi bătăliile fratricide între
musulmanii şiiţi din 1988. Israelul a condus operaţii militare majore
peste graniţe împotriva grupurilor palestiniene înarmate în 1978 şi
1982, cât şi împotriva Hezbollahului începând cu anul 1993.
 Într-un efort de a câştiga condiţii de viaţă mai bune şi drepturi pentru
ţăranii indieni indigeni din regiunea sudică a Mexicului, Chiapas,
Armata de Eliberare Naţională Zapatistă, condusă de un bărbat cunoscut
numai ca "Subcomandante Marcos", a declarat război guvernului
central în ziua de Anul Nou 1994. Regiunea Chiapas este statul cu cele
mai bogate resurse din Mexic, şi are cele mai bogate rezerve de petrol
din zonă. Forţele guvernamentale au intervenit şi sute de oameni au fost
ucişi în confruntări. Conflictul este complicat in continuare de trupele
paramilitare pro-guvernamentale, angajate de puternici latifundiari. În
decembrie 1997, refugiaţii indieni Tzotzil, în majoritate femei şi copii,
au fost masacraţi de paramilitari - ceea ce a dus la proteste în masă în
oraşele mexicane. Incidentul a fost condamnat pe plan internaţional, şi
un număr de miniştri şi alţi oficiali au demisionat. Internetul a jucat şi el
un rol în aceste lupte, odată cu descoperirea unui raport, numit acum
Chase Manhattan memo, scris pentru clienţii Chase Emerging Markets
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

de Riordan Roett. Astfel era chemat guvernul mexican să "elimine"


zapatiştii pentru a demonstra controlul asupra situaţiei interne din
Mexic. Când povestea despre raport, iar apoi raportul însuşi, a fost
descărcat pe Internet, a avut o audienţă imensă, şi a captat atenţia
republicanilor asupra politicii administraţiei Clinton în Mexic.
Mexicanii au devenit foarte irascibili în legătură cu situarea Wall Street-
ului în sprijinul ofensivei militare a preşedintelui Zedillo, în februarie
1995, împotriva zapatiştilor. Rezultatul a fost o intensă mobilizare atât
împotriva Chase Manhatan cât şi împotriva guvernului mexican.
Conflictul continuă cu sprijin local puternic pentru miile de zapatişti
înarmaţi.
 Războiul civil din Sierra Leone, ce a izbucnit în 1991, este un conflict
brutal şi complex ce-şi are rădăcinile în anii de guvernări greşite, şi în
războiul civil din Liberia vecină. Este alimentat de bogăţia în diamante
şi de resentimentele profunde dintre populaţia rurală săracă din interior
împotriva clasei conducătoare bogate din capitala de pe coastă ,
Freetown. Lupta e dusă, în mare parte, de copii şi adolescenţi.
Preşedintele Tejan Kabbah a fost ales în 1996, dar în mai 1997, a fost
detronat de o forţă combinată de soldaţi juniori şi luptători ai Frontului
Revoluţionar Unit (RUF). RUF a fost înfiinţat în 1991, de un fost
caporal de armată, Foday Sankoh, ce a format o alianţă cu o miliţie
liberiană, Frontul Patriotic Naţional pentru Liberia, condus de Charles
Taylor, preşedintele Liberiei. Ani întregi, RUF a luptat împotriva
armatelor Sierra Leoniene succesive. În 1997, s-a alăturat juntei
militare, care se autodenumea Consiliul Revoluţionar al Forţelor
Armate sau AFRC. Junta a fost înlocuită de Forţa de Intervenţie Vest
Africană, în februarie 1998, iar preşedintele Kabbah s-a întors din exilul
său din Guineea. (Mercenarii Africii de Sud si Marii Britanii au ajutat
forţa de intervenţie vest africană, condusă de nigerieni.) Unii dintre
soldaţii AFRC s-au predat, însă mii s-au retras, împreună cu RUF, în
junglă. Rebelii s-au regrupat cu ajutor din Liberia şi Burkina Faso, şi şi-
au intensificat atacurile.
 Sudan, cea mai mare ţară din Africa, a fost afectată de o succesiune de
guvernări civile şi militare abuzive după ce şi-a câştigat independenţa
(1956) de sub codominionul Anglo-Egiptean. Conflictele de lungă
durată continuă între arabii musulmani, locuitori nordici ai Sudanului
(baza guvernului), şi negrii creştini africani din sud. Urmare a impunerii
legii Sharia în 1983, sub preşedintele Nimeri, conflictul a fost escaladat.
EUGEN STRĂUŢIU
Armata Populară de Eliberare sudaneză şi-a intensificat atacurile spre
nord până la nivelul unui război civil total, la mijlocul anilor '80. Au
avut loc negocieri între aripa politică a armatei populare şi guvern în
1988/9, dar au fost depăşite de evenimente, când generalul Omar
Hassan Ahmad al-Bashir a preluat puterea prin lovitura de stat militară,
din iunie 1989. În anii '90 forţele guvernamentale au lansat
bombardamente aeriene asupra ţintelor civile din sudul Sudanului. Se
estimează că mai mult de 1,2 milioane de oameni au fost ucişi în
războiul ce a devastat economia sudaneză.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

X. RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A


RELAŢIILOR DINTRE STATE62

Între teoriile războiului, rămâne de maximă actualitate cea a


chinezului Sun Tzî, potrivit căruia arta războiului se bazează în mod
fundamental pe inducerea în eroare a adversarului, iar pregătirea
operaţiunilor militare propriu-zise trebuie precedate de următorii paşi:
discreditează tot ce merge bine în ţara adversă; implică pe reprezentanţii
clasei conducătoare în acţiuni ilegale, subminează-le autoritatea, şi la
momentul potrivit, supune-i dispreţului cetăţenilor lor; răspândeşte
discordia şi gâlcevile între cetăţenii ţării adverse; întărâtă-i pe tineri
împotriva bătrânilor şi ridiculizează tradiţiile adversarului.
Un moment de referinţă în efortul teoretic de definire a războiului l-
a reprezentat abordarea în calitate de fenomen social, depăşindu-se viziunea
limitată a abordării din perspectiva pur militară. Este rezultatul demersului
unui militar cu o mare experienţă profesională şi cu erudiţie remarcabilă,
Karl von Clausewitz (Despre război, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p.67):
“războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”, expresie prin care,
de fapt, este identificată esenţa fenomenului. Clausewitz a avut conştiinţa
faptului că în război este necesar să se realizeze o concordanţă între scopuri,
forţe şi mijloace şi că această condiţie poate fi îndeplinită numai prin
politica statului. Intenţia politică, spunea el, este scopul, iar războiul -
mijlocul. Mai mult, războiul însuşi este o parte a întregului care este
politica. Războiul nu este un scop în sine: politica este scopul, iar războiul,
mijlocul.
Începând cu Clausewitz, studiul războiului a fost integrat în mod
organic în analiza de ansamblu a structurii şi dinamicii sistemului social;
războiul a devenit obiect de studiu pentru discipline din cele mai diverse, ca
62
Lecturi utile: Callaghan, Jean; Kernic, Franz, (coord), Securitatea internaţională
şi forţele armate, Tritonic, Bucureşti, 2004; Clausewitz, Carl von, Despre război,
Bucureşti, 1982; Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern,
Bucureşti, 1998; Grotius, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Gusti, Dimitrie, Sociologia războiului, Bucureşti, 1915;
Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; Machiavelli, Nicolo,
Arta războiului, Antet, f.a.; Moştoflei, Constantin; Duţu, Petre, Apărarea colectivă
şi apărarea naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004;
Tzî, Sun, Arta războiului, Editura Militarã, Bucureşti, 1976; Waltz, Kenneth, Omul,
statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001
EUGEN STRĂUŢIU
sociologia, politologia, psihologia şi psihologia socială, psihanaliza,
antropologia socială şi politica, cibernetica, teoria jocurilor, teoria
organizaţiilor sociale şi a deciziei şi, nu în ultimul rând, dreptul.
Majoritatea definiţiilor propuse sub aspect de drept internaţional,
văd războiul ca relaţie între intre state. Astfel:
 “războiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face sa
fie respectate drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui
stat sau unui alt popor”
 “războiul este lupta între două state, mijloc extrem de constrângere prin
care voinţa ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă şi supusă”.
 războiul ca “o confruntare armată între state, rezultat al voinţei cel puţin
a uneia dintre ele şi întreprinsă în vederea unui interes naţional”.
Unii teoreticieni, încercând să includă cazurile numeroase de
conflicte interne, au avut în vedere extinderea definiţiilor pentru a reflecta
integral fenomenul conflictual de acest tip. Câteva exemple:
 “războiul este lupta cu mâna armată între două state sau între un stat
şi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis şi public
împotriva lui”.
 războiul ca “starea sau situaţia guvernământelor care luptă prin
forţă” (“guvernământ” înseamnă, în acest context, şi insurgenţii).
 războiul este o “stare normală de ostilitate care se substituie
relaţiilor de bună înţelegere dintre naţiuni sau între concetăţeni
aparţinând unor partide politice diferite şi care are ca obiect cucerirea
prin forţa armelor a ceea ce nu au putut obţine pe căi paşnice şi
amiabile”.
Există solide contribuţii româneşti la definirea războiului în sens
modern. Astfel, Dimitri Gusti (Sociologia războiului, Bucureşti, 1915)
consideră că “războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de
strategie, aprovizionări şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă
istorică: toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp
se oglindeşte într-însul”. În sens asemănător se pronunţă generalul Sichitiu
şi colonelul Ioaniţiu în Elemente de strategie, 1936: “capacitatea de război a
unei naţiuni depinde azi în primul rând de potenţialul tehnico-industrial al
ţării”.
În această accepţiune, războiul de tip clasic, specific perioadei celui
de-al doilea război mondial şi războiului rece, însemna implicarea pe
câmpul de luptă a maselor enorme de militari, sprijinite de armate de tancuri
şi artilerie, cu maximum de sprijin aerian, în timp ce mările şi oceanele
lumii devin câmp de luptă atât la suprafaţă, cât şi în adâncimea lor.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

La stadiul atual al experienței umane în domeniul războiului, se pot


sintetiza63 următoarele principii după care se concepe, se pregăteşte şi se
duce sau se previne şi se descurajează războiul:
Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El înseamnă o
anumită structură de potenţial (politic, economic, financiar, demografic,
social, moral, cultural, informaţional şi militar) care să permită o pregătire
temeinică, o desfăşurare rapidă şi eficientă a tuturor forţelor şi mijloacelor
şi o derulare corespunzătoare a acţiunilor. Fără o astfel de capacitate,
războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens. Războiul, în sens clasic,
este o confruntare declarată sau declanşată şi acceptată, respinsă sau
impusă. Există etape ale războiului continuu care pot fi refuzate, prevenite,
eludate sau reprimate şi etape care se constituie într-un fel de fluid, de
purtător continuu, necondiţionat şi, în acelaşi timp, de generator de
confruntare, care nu pot fi nici omise, nici delimitate, întrucât ele pun în
operă o legitate – cea a contradicţiei, a dialecticii. Mereu se vor ivi interese
şi interese contradictorii sau opuse şi, din această dialectică a intereselor se
vor naşte politici care le vor materializa prin toate mijloacele.
Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele unui război
sunt totdeauna multiple şi complexe, chiar dacă pretextele sunt, uneori,
simpliste şi banale. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar
esenţa războiului se află în modul în care voinţa politică exprimă şi impune
interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află în diferendele politice, iar
acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice.
Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea decidentului
politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor şi potenţialurilor care
determină şi condiţionează războiul. Numai o naţiune unită, cu un potenţial
demografic, economic, social, cultural, moral şi militar remarcabil poate
miza pe reuşită într-un război. De altfel, o entitate economico-socială şi
politică n-ar recurge niciodată, în mod voluntar, la război, dacă nu ar
considera că războiul este ultima soluţie sau, în cazul în care are iniţiativa
strategică, soluţia cea mai eficientă şi cea mai sigură de impunerea voinţei
asupra adversarului şi obţinere, prin forţă, a ceea ce nu s-a reuşit sau nu s-a
dorit să se reuşească prin tratative. Efectul cel mai important al unităţii de
acţiune este asigurarea condiţiilor necesare pentru conducerea unitară.
Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de
război, oricând şi oriunde.

63
apud Gh. Văduva, Principii ale răzoiului şi luptei armate. Realităţi şi tendinţe,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 6-8
EUGEN STRĂUŢIU
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El se
manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieţii economic-
sociale. El începe cu integralitatea informaţională şi se continuă cu cea
economică şi culturală. Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu
integral deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă
decizională importantă a lui, perfect integrată în el şi, de aceea, toate
deciziile pe care le ia trebuie să reflecte, să exprime, să servească şi să
consolideze această caracteristică fundamentală. Războiul viitorului – adică
războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în
acelaşi timp, unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul
rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea societăţii, într-o
manieră integrală, la efortul de război, indiferent care ar fi forma sau
formele de desfăşurare a acestuia. Noul tip de război – războiul integral sau
războiul continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în care
componentele politice, economice, sociale, culturale, morale,
informaţionale şi militare ale strategiei (politice, economice, informaţionale,
culturale şi militare) se intercondiţionează reciproc, se integrează adică în
acelaşi sistem.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a
concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la momentul oportun şi
în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Acest
principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu toate
celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales,
de cel al flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de
completitudine.
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii de a
opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o
acţiune la altă acţiune, de realiza scopurile şi obiectivele războiului nu prin
acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni – politice, diplomatice,
economice, informaţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii. Nu
există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste două principii sunt, pe de o
parte, rezultante ale integralităţii sociale, economice, informaţionale şi
militare şi, pe de altă parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe
capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state etc.)
de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l
configurează o legitate socială şi universală. Principiul flexibilităţii şi cel al
adaptabilităţii, deşi nu sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă,
datorită, în primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale şi


recrudescenţei vulnerabilităţilor şi ameninţărilor asimetrice. Principiul
adaptabilităţii, împreună cu cel al flexibilităţii şi cu cel al integralităţii,
modelează războiul continuu.
Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare şi de
materializare şi se concretizează în:
1 • recurgerea la modalităţi non-violente politice, diplomatice şi de
altă natură pentru rezolvarea diferendului;
2 • folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
3 • embargo-ul, boicotul şi blocada;
4 • îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi militară);
5 • ameninţarea cu folosirea forţei;
6 • acţiunea militară demonstrativă;
7 • lovitura preventivă.
Principiul descurajării îşi are originea în antichitate. Aproape
întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului se referă la folosirea
unor modalităţi care să descurajeze confruntarea propriu-zisă şi să asigure
realizare scopurilor şi obiectivelor războiului fără angajare militară. Întregul
Ev Mediu se bazează pe stratageme şi strategii şi politici disuasive. O dată
cu apariţia armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor înalte şi a
tehnologiei informaţiei, se pare că filosofia războiul începe să fie dominată
de acest principiu. De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de
importanţi încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-a spus de
nenumărate ori, ci doar faptul că, în noile condiţii, unele forme de
desfăşurare a războiului reculează, în timp ce altele proliferează. Între cele
care proliferează se situează: războiul de joasă intensitate, războiul
psihologic şi cel informaţional, războiul mediatic, terorismul, războiul
împotriva terorismului, care este o formă a războiului continuu şi războiul
bazat pe reţea.
Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în care s-a pus
acut problema completării şi înlocuirii efectivelor angajate în teatru şi
asigurării, timp îndelungat, a resurselor necesare confruntării. A devenit
foarte clar că un război presupune consumuri foarte mari şi, deci,
capacitatea de a fi susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele:
politice, diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în vedere
acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină singure, individual, un
război sunt din ce în ce mai puţine.
Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a rămas, pentru
toate timpurile prezente şi, probabil, viitoare, unul dintre cele mai
EUGEN STRĂUŢIU
importante principii ale războiului. Numai că moralitatea războiului nu a
avut, nu are şi, posibil, nu va avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi
semnificaţie. În timp ce, pentru unii, anumite forme ale acţiunilor reprezintă
acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime. Fără aceste reprezentări
– care reflectă nu numai meandre ale voinţei politice, ci şi realităţi
indubitabile –, războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi psihologic.
Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu, consideră atacurile sinucigaşe
împotriva israelienilor fapte de eroism, absolut necesare în situaţii-limită
pentru apărarea fiinţei naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată
consideră aceste atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime
împotriva umanităţii. Moralitatea, ca şi imoralitatea războaielor, va îmbrăca,
totdeauna, întregul spectru de valori între da şi nu, între bine şi rău, între
eroism şi crimă.
Principiul valorii se constituie într-un suport şi, în acelaşi timp,
într-un cadru pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă
acumulări îndelungate, confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de
civilizaţie pe care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori şi
filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică şi nu susţin
războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluţiei sociale, se
construiesc interesele şi politicile care le exprimă şi le impun. Nolens,
volens, valorile reprezintă, totuşi, coordonate sau limite ale războiului.
Ieşirea din spaţiul lor, mai exact, din spiritul lor poate să ducă la grave
perturbaţii de tipul celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui
de al doilea război mondial. Deşi, cel de al doilea război mondial nu poate fi
încă judecat în mod obiectiv, este clar (cel puţin, până în acest moment al
cunoaşterii) că nu din filosofia clasică germană sau din sturm und drang a
apărut politica nazistă. Hitler nu este un produs al marii culturi germane, ci
unul de la periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale
acesteia. Totuşi, fără un sistem de valori precum cele germane, fără
calităţile şi capacităţile excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german,
fără un sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi fost
posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită pregătirea şi
declanşarea celui de al doilea război mondial şi chiar cucerirea şi
menţinerea, în primii ani, a iniţiativei strategice. Este însă foarte clar că
marea cultură germană, asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu
european extrem de puternic al unui sistem de valori de care de care trebuie
să se ţină seama, atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în
construcţia unităţii continentului.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Statele Unite ale Americii aduc noi elemente în ceea ce priveşte


războiul. Acest lucru este impus de trecerea de la societatea de tip industrial
şi post-industrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit al
SUA în această etapă a globalizării. Americanii au dezvoltat câteva
concepte remarcabile, atât în ceea ce priveşte analiza şi configurarea
războiului (războiul de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare
intensitate, războiul regional, războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât
şi în ceea ce priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia
(principiul high tech, principiul IT, principiul acţiunii rapide, principiul
reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale de a revoluţiona arta
militară.
De regulă, statele care fac război, justifică aceasta invocând
violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi fundamentale,
(caracteristică în acest sens fiind expresia casus belli), care se referă
întotdeauna la o violare a dreptului internaţional, de o anumită gravitate.
Astăzi, practic, războiul nu-şi găseşte legitimitate, dacă nu apare ca o reacţie
faţă de actul ilicit al unui terţ.
Statutul juridic instituit prin carta O.N.U. interzice războiul în
sensul propriu al termenului. Totuşi, el este acceptat, 1). ca un drept inerent
al naţiunilor de legitimă apărare şi, 2). ca măsură de constrângere împotriva
unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să fie impusă
de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale.
Principiul nerecurgerii la forţa armată precum şi agresiunea sunt
reglementate de către Declaraţia referitoare la definiţia agresiunii, din
1974, a Adunării Generale a ONU, precum şi de Actul final de la Helsinki, 1
august 1975: “Statele se vor abţine în relaţiile lor reciproce, ca şi în general
în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la forţă sau la ameninţarea cu
forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale, sau a independentei politice a
oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite
şi cu prezenta declaraţie. Nici o consideraţie nu poate fi invocată drept
justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în
contradicţie cu acest principiu. În consecinţă, statele se vor abţine de la
orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o folosire directă sau
indirectă a forţei împotriva altui stat participant. Totodată, ele se vor abţine
de la orice manifestare de forţă în scopul de a face un alt stat participant să
renunţe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele
se vor abţine în relaţiile lor reciproce şi de la orice act de represalii cu forţa.
Nici o asemenea folosire a forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi utilizată
ca mijloc pentru a rezolva diferendele între ele.”
EUGEN STRĂUŢIU
Noţiunea de forţă, aşa cum este utilizată mai sus, nu se limitează la
forţa armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât acţiunile militare cât şi
presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva
independenţei politice, ori integrităţii teritoriale a unui stat, precum şi
împotriva păcii ori securităţii internaţionale. Sigur, acţiunea militară rămâne
cea mai gravă folosire a forţei în scop agresiv sau de combatere a
agresiunii.
Rezoluţia 3314 a Adunării Generale a ONU din 1974,
reglementează condiţiile în care un act armat este calificat ca agresiune.
Potrivit acestei rezoluţii, statul care a recurs la forţa armată în contradicţie
cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie
o dovadă suficientă pentru calificarea acestuia ca agresor. Rezoluţia
exemplifică şi cazurile tipice de agresiune:
 Invadarea teritoriului altui stat;
 Bombardarea;
 Blocada porturilor sau coastelor sale de către forţe ale altui stat;
 Atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate maritime şi aeriene
sau flotelor civile ale altui stat;
 Afectarea agresivă a unui stat, ale cărui forţe sunt staţionate pe teritoriul
altui stat (cu acordul acestuia), a condiţiilor sau termenilor de staţionare,
etc.
De asemenea, în Rezoluţie se prevede că nici un considerent, de
orice natură ar fi - politică, economică, etc. - nu justifică agresiunea, ci
angajează răspunderea statului agresor, socotindu-se crimă împotriva
umanităţii.
Consiliul de Securitate ONU64 este singurul organism care poate
ordona acţiuni armate ca sancţiune colectivă împotriva unei agresiuni.
Pentru a permite Naţiunilor Unite să ia măsuri eficiente, membrii pot pune
la dispoziţie contingente naţionale imediat utilizabile.

64
Consiliul de Securitate este alcătuit din cincisprezece membri ai Naţiunilor Unite.
China, Franţa, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele
Unite ale Americii sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea
Generală alege alţi zece membri ai Organizaţiei ca membri nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate, ţinând în special seama de contribuţia acestora la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale
Organizaţiei; de asemenea un criteriu este o repartiţie geografică
echitabilă.Consiliul adopta rezoluţii şi ia hotărâri în ceea ce priveşte evoluţia unor
evenimente care pun în pericol statutul de nebeligeranţă
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Folosirea forţei ca sancţiune colectivă, în baza Rezoluţiei


Consiliului de Securitate, este prevăzută în articolul 39 din Chartă. În ceea
ce priveşte dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict
determinată de prevederile articolului 51 din Chartă, care îl limitează la
producerea unui act armat împotriva unui stat. Aşadar, la un astfel de drept
nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau de alta natură, după
cum el nu poate şi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol
pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului
internaţional.
Aşadar, există aici două situaţii distincte: prima, în care acţiunea
armată apare ca un drept de autoapărare şi, cea de-a doua, a intervenţiei
armate ca mijloc de constrângere internaţională.
Prima situaţie este, de obicei, foarte clară din punct de vedere
juridic şi al situaţiei militare în teren, încât agresorul şi victima pot fi
identificate fără probleme. Este cazul războiului arabo-israelian din 1973,
când Siria şi Egiptul au dezlănţuit un atac concertat asupra Israelului.
Ameninţarea înfrângerii Israelului a dispărut abia după ce generalul Sharon
a reuşit o strălucită manevră strategică, ajungând în spatele diviziilor
egiptene, care au fost nimicite. La sfârşitul celui mai lung război dus de
Israel, acesta a reuşit cu greu să respingă forţele arabe, şi şi-a restabilit
integritatea teritorială.
Un exemplu din a doua categorie, arată că interpretările pot fi
abuzive, şi războiul se poate petrece în afara sau chiar împotriva
prevederilor Chartei şi Rezoluţiilor ONU. Ocuparea prin forţă a Kuweitului
de către Irak în 1990 (sub o motivaţie discutabilă), a provocat ONU să
adopte mai multe rezoluţii, încercând să ca determine guvernul irakian să
evacueze teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate
cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU
îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea
acestei rezoluţii. Întrucât Irakul refuza să se supună, NATO şi Pentagonul
au presat pentru o intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără
acordul Consiliului de Securitate. Putem remarca, aici, primele semne de
erodare a autorităţii ONU. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia
665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Situaţia nu a fost
însă rezolvată în urma acestei intervenţii, nici militar, nici politic; în 2003 s-
a desfăşurat al doilea episod al acestui război, al cărui rezultat este incert la
data la care scriem aceste rânduri. De această dată, autoritatea ONU a fost
nesocotită grosolan de către o coaliţie internaţională condusă de SUA şi
Marea Britanie, care au condus operaţiunile militare fără nici o autorizare
EUGEN STRĂUŢIU
din partea ONU; abia după încheierea operaţiunilor militare de tip clasic
(cele de tip guerilla sunt în curs), SUA încearcă să asocieze ONU la efortul
de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului.
Conflictele armate specifice secolului al XX-lea se încadrează într-
una dintre următoarele categorii:
 Un stat împotriva altui stat;
 O coaliţie împotriva unui stat;
 Un stat împotriva unuia sau mai multor actori non-state;
 Război între entităţi non-statale.
Experienţele militare următoare războiului rece, indică cu claritate
evoluţii fundamentale în gândirea şi desfăşurarea războiului. În spiritul
teoriilor lui Sun Tzâ, se amplifică dimensiunea acţiunilor politice,
subversive, informaţional-psihologice, şi doar în ultimă instanţă sunt
declanşate acţiunile militare propriu-zise. Chiar şi în această ultimă fază a
războiului, combatanţii încearcă limitarea distrugerilor atât ca rază
geografică, cât şi ca victime umane, şi urmăresc mai întâi efectul psihologic
asupra populaţiei statului advers, care să determine presiuni asupra
conducătorilor politici în sensul capitulării.
În perspectiva următoarelor decenii, războiul bazat pe acţiunea
militară clasică pare deja înlocuit cu formule beligerante mai subtile, mai
eficiente şi mai puţin costisitoare65.
Războiul informaţional este una dintre formele războiului continuu.
Războiul informaţional se bazează pe controlul vectorilor de informaţie. El
a căpătat o dimensiune mondială. Francezii consideră că războiul
informaţional are trei dimensiuni; războiul pentru informaţie (lupta pentru
obţinerea informaţiilor), războiul contra informaţiei (protecţia informaţiei)
şi războiul prin informaţie, care înseamnă, în primul rând intoxicarea
informaţională a inamicului.
Principiile pe care se bazează un astfel de război sunt următoarele:
principiul căutării continue şi analizei oportune a informaţiei; principiul
dominanţei informaţionale; principiul iniţiativei informaţionale; principiul
protecţiei informaţiei proprii; principiul IT; principiul intoxicării
informaţionale a inamicului.
Informaţia înseamnă nu numai capacitatea umană şi tehnică de a
culege date, ci şi capacitatea de a le interpreta, de a le transforma adică în
informaţii utile. O astfel de capacitate este esenţială în războiul
informaţional.

65
sistematizăm după Gh. Văduva, op. cit., p. 74-77
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Războiul psihologic este una dintre cele mai vechi forme ale
războiului şi se constituie într-un însoţitor permanent al oricărui război, din
antichitate şi până în viitor. El vizează, în principal, descurajarea
inamicului, crearea unor situaţii de panică, de nesiguranţă, falsa percepţie
asupra realităţii. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului
informaţional şi, bineînţeles, arma informaţională – mai ales imaginea –
devine mijlocul principal în cadrul războiului psihologic. Influenţarea
psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales
televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o
dată cu descoperirea prafului de puşcă, se foloseau fuzeele şi săgeţile
incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea unor substanţe psihotrope,
a unor presiuni politice, economice şi militare. Principiile războiului
psihologic sunt, în general, principii de efect şi se rezumă la: descurajarea;
deformarea; impresionarea; înspăimântarea; dominarea; influenţarea.
Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o
componentă a războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează
slăbirea capacităţii de acţiune şi de reacţie a inamicului, zdruncinarea
moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale şi, pe aceasta
cale, facilitarea acţiunilor (politice, economice, militare) îndreptate
împotriva lui.
Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului
psihologic. Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcţia
lor tradiţională – aceea de a informa – şi le-a dat acestora încă o
dimensiune, aceea de a influenţa (evident, prin informaţie), de a controla, de
a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect dirijat. Media
fac parte din arsenalul pe care-l foloseşte strategia politică în realizarea
scopurilor şi obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea
acestor obiective, de comandanţii militari, ci de decidentul politic; militarii,
asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent
dintotdeauna în spaţiul confruntării. Spre sfârşitul secolului al XX-lea şi
începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat, datorită IT, o importanţă cu
totul specială. Coloanele forţelor americane, în războiul din Irak din 2003,
erau însoţite de reporteri şi cameramani care filmau secvenţele care se
doreau a fi transmise opiniei publice. Desigur, prezenţa reporterilor în teatru
este necesară. Prpblema obiectivităţii informaţiei transmisă de la faţa
locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este informaţie reală, nu trucată.
Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact, la criteriile de
selectarea informaţiei, îndeosebi a imaginii. Principiile războiului mediatic
vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice: consolidarea forţei
EUGEN STRĂUŢIU
morale a forţelor proprii; descurajarea şi chiar înfricoşarea inamicului;
obţinerea sprijinului populaţiei.
Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se
diminuează, în funcţie de multiplele determinări ale acestei confruntări.
Războiul economic ar multiple forme şi numeroşi beligeranţi. Este, în fond,
o luptă continuă pentru supravieţuire economică, pentru prosperitate şi
dominanţă. Principiile lui sunt: principiul permanenţei; principiul
continuităţii; principiul dominanţei; principiul acţiunii indirecte; principiul
manevrei economice; principiul sinergiei economico-financiare; principiul
high tech; principiul flexibilităţii economice.
Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare şi
a mijloacelor de confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi
militar. Existenţa numeroşilor sateliţi de cercetare, a sistemului GPS, a unor
sisteme de arme care au o dispunere sau componente spaţiale, numeroasele
cercetări care se efectuează pentru dominarea spaţiului cosmic, pentru
folosirea lui ca suport al unor acţiuni greu de contracarat deschid o nouă eră
în domeniul războiului. Rachetele balistice şi sistemele antirachetă,
sistemele de cercetare a ionosferei şi de folosire a acesteia pentru dominanţa
informaţională şi pentru realizarea unor sisteme de lovire bazate pe
amplificarea undelor reprezintă paşi importanţi spre configurarea războiului
viitorului. Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte,
interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informaţională,
psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica.
Războiul cultural nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează
uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producţiei culturale. Există
o confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a războiului economic,
dar care are şi alte aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale.
Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea artificială a valorilor în
opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte
acţiuni. Huntington vorbea de un război al civilizaţiilor, mai exact al unor
entităţi civilizaţionale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană,
ortodoxă şi occidentală şi, eventual, latino-americană (care face parte însă
din civilizaţia occidentală – întrucât, între acestea există deosebiri
fundamentale, iar civilizaţia occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie
nu se justifică, întrucât civilizaţia are ca suport cultura, cultural se bazează
pe sisteme de valori, iar sistemele de valori nu pot intra în conflict.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Războiul geofizic66 este una din formele posibile de manifestare a


războiului viitorului. El constă într-un sistem de acţiuni care vizează
provocarea unor fenomene naturale, calamităţi şi catastrofe cu influenţe
nocive asupra mediului de viaţă al oamenilor, localităţilor, terenurilor
agricole, sistemelor de comunicaţii, cu scopul realizării unor obiective
importante, între care se situează şi distrugerea potenţialului şi resurselor
adversarului. El „îşi bazează modul de acţiune pe tehnicile de modificare a
mediului înconjurător în scopuri militare“.
Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele:
• provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină,
avalanşe etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului şi, mai ales,
acele spaţii în care se află elemente ale industriei de război, sisteme
de arme, depozite şi resurse;
• modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor elemente, pe suprafeţe
întinse, care să provoace pierderi imense sau să genereze o
succesiune de fenomene distrugătoare;
• modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să
afecteze grav un anumit teritoriu;
• acţiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupţiei unor vulcani
etc.) care să producă modificări ale mediului, creşterea catastrofală
a nivelului apelor, inundaţii şi chiar cutremure de pământ şi pe alte
baze decât cele ale fricţiunilor de falie;
• modificări grave ale mediului marin;
• acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale
sau cu hidrocarburi, care să genereze fenomene distrugătoare;
• acţiuni climatice.
Principiile războiului geofizic ar putea fi: manipularea mediului;
surprinderea; acţiunea indirectă; implicarea globală; efectul geofizic.
Războiul împotriva terorismului, care este proclamat drept
principala preocupare de securitate a lumii contemporane, este un război
asimetric, în care combatanţii dispun de resurse neechivalente: armate de tip
clasic, instruite pentru război împotriva altor armate, sunt nevoite să facă
faţă unor acţiuni de tip guerilla şi să prevină atentatele teroriste, lucru
deocamdată lipsit de succes; Statele Unite şi aliaţii lor au preferat să lupte
împotriva armatelor unor state (Afganistan, Irak), care, odată învinse, nu au

66
Semnalăm lucrarea lui Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Editura Bogdana, Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
făcut să contenească acţiunile teroriste. Contribuţii la teoria şi practica
războiului asimetric sunt absolut necesare în acest moment.
Viitorul va cunoaşte o formă deosebită de concepere şi purtare a
operaţiunilor militare, teroretizat de către specalişti sub denumirea
de Război Bazat de Reţea (RBR).67
Conceptul de RBR a apărut şi evoluează ca o componentă a
revoluţiei în problemele militare, iniţiate în teoria şi practica militară a SUA
după sfârşitul războiului rece. În literatura de specialitate este denumit
“Network Centric Warfare (NCW)”. De aceea studiul se bazează
preponderent pe analize efectuate în această ţară. Din studiul bibliografiei
reiese că problema RBR se studiază şi se aplică şi în alte armate, atât din
NATO, cât şi din alte state.
Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este
aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul
militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de
evoluţia integrată a proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei
informaţionale şi de afaceri pentru a realiza noi standarde ale eficienţei.
Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile unei afaceri
economice profitabile şi practic urmează să se supună aceloraşi modele
acţionale caracterizate prin:
-focalizare dinspre platformă, cu limitele ei specifice pentru senzori şi
elementele de lovire, către reţea,ceea ce oferă posibilităţi cvasinelimitate;
-tratarea actorilor (entităţilor luptătoare) nu ca elemente independente, ci ca
făcând parte dintr-un mediu în adaptare permanentă;
-deschidere la opţiuni strategice rapide pentru a se asigura adaptarea sau
chiar supravieţuirea în asemenea medii în schimbare.
RBR este posibil numai în condiţiile deţinerii superiorităţii
informaţionale bazate pe tehnică şi tehnologie înaltă. Este definit drept
modalitate de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea
informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor68 în scopul
67
o lucrare reprezentivă la Gh. Văduva, Războiul bazat pe Reţea în fizionomia
noilor conflicte militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2005
68
Senzori - acele entităţi ale căror funcţii definitorii sunt cele de percepţie. Senzorii
includ toate entităţile care contribuie la cunoaşterea spaţiului luptei, de la satelit
până la cercetaşul din teren şi anumite balize ale spaţiului luptei, inclusiv structurile
de analiză ale acestuia. Toate formează reţeaua senzorilor. Decidenţi - care
îndeplinesc o gamă largă de funcţii în procesele C2 şi se regăsesc la toate nivelurile
ierarhice. Ansamblul lor constituie reţeaua de conducere. Actori - acele entităţi care
creează valori sub forma „puterii de luptă” în spaţiul luptei. Ei folosesc mijloacele
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cunoaşterii cuprinzătoare şi permanente a spaţiului luptei, măririi eficienţei


conducerii (prin viteză, stabilitate şi forţă), accelerării dinamicii operaţiilor
(prin ritm, intensitate şi densitate adecvate), realizării sinergiei efectelor
planificate pe obiective, sporirii viabilităţii şi obţinerii unui anumit grad de
autosincronizare acţională.
Conceptul RBR nu şi-a relevat încă toate influenţele asupra
domeniului militar. Cele intuite de iniţiatori şi promotori au fost confirmate
suficient în campania din Irak, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că,
pe măsură ce conceptul se va transforma în realitate, arta militară va fi
marcată profund.
1. RBR va permite unor forţe dispersate geografic la mari distanţe să
acţioneze la un moment dat ca un sistem unic în teatrul de confruntare şi în
spaţiul luptei. Acest lucru oferă sensuri noi unor principii ale luptei armate,
îndeosebi celor ale concentrării, economiei de forţe şi manevrei. De
asemenea, protecţiei i se oferă dimensiuni noi. Aceste principii sunt obligate
să asimileze noile realităţi ale spaţiului luptei, astfel:
 posibilitatea concentrării efectelor în timp şi spaţiu de la distanţe foarte
mari;
 perspectiva declanşării unor acţiuni militare fără pregătiri anterioare
previzibile;
 posibilitatea declanşării acţiunilor ofensive fără a realiza rapoarte de
forţe cantitative favorabile în teatru etc.
Pe timpul campaniei din Irak, de exemplu, raporturile de forţe au fost
defavorabile coaliţiei în efective şi tehnică terestră, dar dominarea
informaţională covârşitoare a compensat din plin toate eventualele
consecinţe ale acestei situaţii. Sunt de remarcat: deplasări mari,
prepoziţionări şi poziţionări succesive ale forţei, modificări de trasee, rute,
traiecte şi traiectorii care necesitau optimizări, planificări riguroase şi
măsuri de asigurare.
2. RBR oferă flexibilitatea, capabilităţile operaţionale şi omniscienţa
necesare actului info-decizional, care să permită reacţii imediate şi
simultane ale comenzii la nivel strategic, operativ, tactic şi, astfel, indiferent

tradiţionale şi actuale perfecţionate de lovire şi acţiune, aparţin tuturor categoriilor


de forţe armate şi nu numai, începând de la trăgător, piesă, platformă, armată etc.
până la structuri acţionale. Geografic, pot fi dispuşi oriunde, fără să fie obligatorie
întotdeauna masarea integrală în spaţiul luptei/ teatrul de operaţii. Totalitatea lor
alcătuieşte reţeaua de execuţie.
EUGEN STRĂUŢIU
de gradul de dispersare şi de distanţa la care se află forţele, devine posibilă
lovirea oportună, adecvată, simultană ori succesivă a unor obiective diferite
constituind: centre de gravitate, vulnerabilităţi critice, elemente operaţionale
extrem de active, forţe tactice etc. Fiecare reprezintă responsabilităţi pentru
diferitele niveluri ale artei militare, ceea ce presupune câştigarea în prealabil
a confruntării informaţionale şi planificarea acţiunilor anticipând reacţia
posibilă a adversarului, făcând-o inoperantă, iar operaţia devenind decisivă
de fiecare dată.
3. RBR face posibilă concentrarea precisă a loviturilor şi focului
oriunde şi oricând este nevoie, ceea ce va însemna posibilităţi sporite şi
reale de a influenţa eficient atitudinea, comportamentul şi percepţiile
inamicului în toate dimensiunile spaţiului luptei chiar de la începutul
confruntării militare. În condiţiile obişnuite, acest lucru se realizează doar
punctiform şi mai ales în dimensiunea terestră, după câteva lupte
înverşunate.
4. RBR va imprima inevitabil un caracter întrunit acţiunilor militare
până la cele mai mici eşaloane. Misiunile şi exigenţele situaţiei vor fi cele
care vor determina fizionomia, natura şi mărimea grupărilor de forţe, iar din
motive de eficienţă misiunile vor fi executate rapid şi decisiv, chiar dacă
gruparea de forţe realizată va fi compusă din doar câţiva militari.
5. RBR stimulează atitudinile şi acţiunile ofensive decisive. De altfel,
cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea activă şi bazată pe
propria lovitură, în care iniţiativa aparţine celuilalt. De asemenea, nu lasă
fără răspuns una din eventualele întrebări care s-ar ridica: dacă şi un posibil
inamic va folosi conceptul RBR? În acest caz forţa de conducere superioară
va da câştig de cauză.
6. RBR oferă oportunităţi sporite pentru desfăşurarea acţiunilor
expediţionare în care proiecţia forţei, sustenabilitatea multilaterală a
acesteia şi procedurile de acţiune adecvate şi eficiente vor juca un rol
decisiv . Beneficiind de avantajele infostructurii şi fluxurilor informaţionale
robuste şi valorificând performanţele acestora, acţiunile nu vor mai suporta
constrângerile de altădată impuse de realităţi aparţinând C2, logisticii ori
teatrului.
7. Spaţiul luptei va fi discontinuu. Campania din Irak a oferit
imaginea unui asemenea spaţiu, activat succesiv pe toată adâncimea, însă
fără prea multe vulnerabilităţi specifice unor asemenea situaţii: pericol de
încercuire, disfuncţionalităţi logistice, hiatusuri în procesele de comandă-
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

control etc. RBR a făcut posibilă o asemenea imagine a spaţiului luptei şi i-


a scos în evidenţă avantajele.
EUGEN STRĂUŢIU

XI. TERORISMUL INTERNAŢIONAL69

Primele încercări de definire a terorismului prin perspectiva


dreptului internaţional se constată în 1930, când a avut loc la Bruxelles cea
de-a doua Conferinţă internaţională în domeniul unificării dreptului penal.
Este folosit pentru prima dată termenul de terorism, se propune şi o
definiţie: folosirea deliberată a unor mijloace capabile sa producă un pericol
comun reprezintă acte de terorism ce constau în crime împotriva vieţii,
libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane; la fel, acţiunile îndreptate
contra proprietăţii private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri
politice sau sociale.
Un an mai târziu, la Conferinţa de la Paris, terorismul este definit în
felul următor: „Oricine, în scopul terorizării populaţiei, foloseşte împotriva
persoanelor sau proprietăţilor bombe, mine, incendii sau mijloace
explozive, arme de foc sau alte mijloace sau cine întrerupe sau încearcă să
întrerupă un serviciu public sau de utilitate publică va fi pedepsit“. Nici
această definiţie nu a fost adoptată pe plan internaţional.
Tentativele de definire a terorismului au creat numeroase probleme
şi pentru că, o dată cu timpul, s-au adăugat noi dimensiuni în ceea ce
priveşte acţiunile de terorism. Inclusiv în cadrul Naţiunilor Unite, se discută
de mai bine de 30 de ani atât problematica pedepsirii actelor teroriste, cât şi
o eventuală definiţie care să fie universal acceptată. Principala problemă
care a produs o separare între abordările ţărilor dezvoltate şi ţărilor mai
puţin dezvoltate a fost limita până la care pot să meargă mişcările de
eliberare naţională în lupta lor în favoarea realizării dreptului la

69
Lucrări semnificative în imba română Arădăvoaice, Gh.; Iliescu, Dumitru; Niţă,
L.D., Terorism, antiterorism, contraterorism, Bucureşti, 1997; Bergen, Peter,
Războiul Sfânt S.A. În inima lumii secrete a lui Osama Bin Laden, Allfa, Bucureşti,
2002; Bodunescu, Ion, Terorismul – fenomen global, Odeon, Bucureşti, 1997;
Epure, Mihai, Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări reprezentative
şi aspecte ale cadrului juridic de combatere, Editura A.N.I., Bucureşti, 2001 ;
Falcone, Fabrizio; Sette, Antonello, Osama bin Laden, Allfa, 2002; Garcin-Manon,
Isabelle, Media vs. Terorism, Tritonic, Bucureşti, 2005; Jura, Cristian, Terorismul
internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; Terorismul. Dimensiune
geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2002; Văduva, Gheorghe,
Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale,
în condiţiile statutului României de membru NATO, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, Bucureşti, 2005
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

autodeterminare. Este vorba de discuţii ample care au avut loc în legătură cu


Organizaţia de Eliberare a Palestinei, cu limitele între care un popor,
reprezentat printr-o anumită mişcare şi care nu are un stat constituit, poate
să ducă această luptă pentru a-şi realiza dreptul la autodeterminare în forma
creării unui stat naţional. Este de subliniat că în cadrul Cartei şi în filozofia
Naţiunilor Unite, se accepta ideea că unul dintre cazurile de utilizare licita a
forţei îl reprezintă lupta popoarelor pentru autodeterminare.
Subiect sensibil în discuţiile teoretice rămâne acela al departajării
între utilizarea licită a forţei, din punctul de vedere al dreptului
internaţional, şi utilizarea ilicită a acesteia sau a altor metode pentru a
provoca o stare de panică, a genera un anumit efect care să fie de natură
politică sau pentru a duce la obţinerea unor resurse financiare care să fie
utilizate ulterior fie pentru menţinerea unor grupuri, fie pentru o acţiune
viitoare de acest fel. La nivelul ONU, în declaraţia făcută cu prilejul
adoptării Rezoluţiei din 1994, Rezoluţia 49/60, se statuează faptul că actele
de natură penală înfăptuite în scopuri politice, cu intenţia de a provoca
populaţiei sau unui grup de persoane o stare de teroare, nu pot fi justificate
în nici o circumstanţă, indiferent de motivaţiile politice, filozofice,
ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură, care ar putea fi
invocate pentru a le justifica. Iar în doctrină, se acceptă în general definiţia:
„Orice act ilicit de extremă violenţă, comis de unul sau mai mulţi indivizi
sau de grupuri organizate, acţionând în nume propriu sau cu aprobarea,
încurajarea, acceptul tacit sau susţinerea unui stat, săvârşite împotriva unor
persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau
religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieţi omeneşti sau bunuri
importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii internaţionale“.
Terorismul rămâne, în esenţă, o problemă politică. Politicienii,
diplomaţii, serviciile secrete trebuie să ţină cont de impactul produs de orice
tip de răspuns la un act terorist, de consecinţele asupra intereselor politice şi
naţionale şi, mai ales, în ce măsură costurile economice, politice, sociale sau
financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă.
Contraatacurile excesive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor
oameni nevinovaţi au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de
eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine
fenomenul, motivaţiile care stimulează acţiunile teroriste, şi numai în
consecinţă să se treacă la măsuri coercitive.
Specialiştii în analize sociale şi politice susţin că nici o formă de
terorism nu poate rezista în faţa unor guvernări sau a unor puteri ce se
dovedesc flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderaţi şi
EUGEN STRĂUŢIU
care fac eforturi constante pentru uşurarea situaţiei celor defavorizaţi de
sistem, de relaţiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un
acord internaţional asupra definirii fără ambiguităţi a terorismului. Altfel, se
poate ajunge la abuzuri practicate de unele puteri economice, politice sau
militare, având ca scopuri ascunse strategice sau geopolitice, folosind
manipularea informaţională în câştigarea unui acord masiv pentru
declanşarea unor intervenţii militare punitive. Se impune, de asemenea,
instituirea de mecanisme, construirea unor instituţii la nivelul organismelor
internaţionale (Consiliul de Securitate ONU în primul rând) care să poată
interveni urgent şi eficient în astfel de crize.
Analizând organizarea terorismului, identificăm o structură
piramidală: 1). în vârf se află liderul sau conducătorul organizaţiei. Acesta
este un individ puternic motivat politic, făcând parte, în general, din clasa
de mijloc, posedat până la obsesie de ideea nedreptăţii, cu o educaţie foarte
bună (de obicei, în cadrul unor universităţi de elită din statele foarte
dezvoltate). Este un tip charismatic şi comunicativ, bun specialist în
strategii militare, în analiza şi prelucrarea informaţiilor. El este cel care
defineşte politica organizaţiei şi-i stabileşte direcţiile de acţiune. 2).
Următorul nivel este ocupat de cadrele active şi executanţii, bărbaţi şi
femei, care participă la antrenarea celorlalţi, dar şi la executarea atacurilor.
Aceştia sunt recrutaţi la o vârstă fragedă, pentru a putea fi îndoctrinaţi, sunt
posedaţi de un fanatism extrem, devotaţi până la sacrificiul suprem cauzei
pentru care luptă, foarte bine pregătiţi în mânuirea armelor, în culegerea,
analiza şi utilizarea informaţiilor, în criptarea, decriptarea şi interpretarea
semnelor şi comunicatelor. În acest strat se regăsesc şi profesionişti care nu
au exclusiv o motivaţie ideologică. 3). Al treilea nivel este reprezentat de
susţinătorii activi. Deşi nu se consideră membri ai organizaţiei, ei sprijină
material şi financiar acţiunile celor din nivelul precedent, asigură asistenţă
tehnică, logistică şi pot participa uneori la desfăşurarea unor acţiuni. 4).
Organizarea se completează cu susţinătorii pasivi sau complicii. Ei cunosc
fenomenul şi chiar organizaţia, dar nu participă efectiv la acţiuni - după cum
putem constata în state în care domină religii ori ideologii exclusiviste, în
ţări care neagă libertăţile fundamentale ale omului şi care propagă crima şi
violenţa ca metode de convingere şi de impunere în lume a doctrinei politice
sau religioase proprii.
Elementele constitutive ale actelor teroriste, aşa cum apar ele din
aceste analize, sunt:
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Existenţa unui grup, de regulă strict organizat, axat pe un ideal


programatic social, naţional, religios sau pe identificarea unui anumit
inamic;
 Acţiunea este ilicită din punct de vedere al normelor juridice
recunoscute de comunitatea internaţională;
 Acţiunea este comisă cu extremă violenţă sau într-un mod de natură să
producă mari daune umane sau materiale;
 Grupul acţionează fie pe cont propriu, fie cu sprijinul tacit sau activ al
unui stat terţ;
 Acţiunea teroristă urmăreşte crearea unei atmosfere de frică sau panică
colectivă, de natură să intimideze autorităţile unui stat sau un alt grup de
putere şi, indirect, să ducă la eliminarea fizică a victimelor sau la
distrugerea anumitor bunuri.
Atingerea scopurilor presupune mediatizarea cât mai puternică a
actului terorist. Grupul de autori încearcă, de regulă, să-şi ascundă
identitatea. Ţintele sunt alese pe considerentul producerii unui impact
psihologic cât mai mare şi nu pe criteriul valorii strategice, militare sau
economice. Terorismul reprezintă o ameninţare gravă - se acceptă acest
lucru - la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi, ca atare, reprezintă şi
trebuie să reprezinte o preocupare pentru acţiuni comune din partea statelor.
Acţiunile teroriste pot fi reduse la trei tipuri fundamentale:
1. acţiuni contra bunurilor - distrugerea cu explozivi a clădirilor, a
bunurilor, maşinilor;
2. acţiuni contra persoanelor, a libertăţii lor - răpiri, sechestrări, luări de
ostatici, individuale sau colective - sau a integrităţii lor fizice, asasinate
sub diferite forme;
3. acţiuni combinate contra bunurilor şi persoanelor - deturnări de avioane,
maşini-capcană şi altele.
În perioada 1968 – 1993, atentatele cu bombă au constituit 46% din
totalitatea acţiunilor teroriste, în timp ce atacurile cu arme portabile au
reprezentat 22%, deturnările de aeronave şi nave – 12%, asasinatele – 6%,
răpirile de persoane – 1%.
Într-o încercare de clasifcare a formelor de terorism, în care ne
menţinem aproape de formularea unei lucrări colective de referinţă în
literatura de specialitate70, reţinem următoarele categorii:
70
Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul
împotriva terorismului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2002,
p. 23-43
EUGEN STRĂUŢIU
Terorismul politic. Mişcările anarhiste europene ale începutului de
secol au reprezentat primele exemple de terorism politic. Reconstrucţia
Europei democratice pe model liberal, după război, a suscitat noi violenţe
teroriste împotriva sistemului socio-economic instaurat. Acestea sunt
exprimate sub diferite forme. Mişcările de extremă stângă europeană din
anii 70 - 80 - în Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roşii), în
Franţa (Acţiunea Directă) -, care aveau ca obiectiv să doboare capitalismul,
sunt urmate de un terorism de extremă dreaptă legat de efectele conjugate
ale sărăciei şi de teama faţă de fluxurile migratoare slab controlate într-o
Europă în plină transformare.
Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică.
Obiectivele terorismului politic se înscriu în următoarele categorii:
• cucerirea puterii politice prin violenţă;
• opoziţia la imperialism şi oligarhie;
• lupta pentru reforme sociale (altele decât cele obişnuite, de regulă,
prin distrugerea violentă a celor existente);
• lupta pentru putere şi influenţă;
• lupta pentru imagine;
• lupta pentru identitate;
• crearea şi întreţinerea stării de haos.
Terorismul informaţional. Este foarte probabil ca, în viitor,
terorismul să îşi aleagă cu predilecţie ţintele din domeniul informaţiei, din
cel al sistemelor de valori comune ale lumii şi mai ales din sistemele de
valori ale naţiunilor.
Atacurile teroriste asupra informaţiei este posibil să vizeze:
• distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicaţii, îndeosebi a
reţelelor, nodurilor şi centrelor complexe de transmisiuni ale
statelor-ţintă, ale unor instituţii internaţionale care promovează sau
susţin războiul antiterorist, ale altor structuri şi organisme care
asigură ordinea şi stabilitatea în ţări şi în lume;
• virusarea computerelor şi distrugerea reţelelor şi a bazelor de date,
îndeosebi din domeniile economic, financiar şi militar;
• preluarea piraterică a unor sisteme de comandă-control şi
provocarea unor conflicte grave şi chiar a unor catastrofe
inimaginabile;
• crearea unor structuri şi reţele speciale ciberteroriste care să opereze
în spaţiul informaţional;
• practicarea, pe scară largă, a pirateriei electronice
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Terorismul economic. Mafia rusă, cea albaneză, chineză,


operaţiunile de spălare a banilor, traficul de droguri, de arme şi prostituţia
etc. sunt ameninţări grave care, de regulă, sunt analizate ca procese în sine,
fără responsabilităţi, fără teritorializare, fără cauze. Adesea este neglijată
problema activităţii ilicite a statelor, responsabilitatea lor pentru proliferarea
unor astfel de ameninţări.
Fenomenul pare să devină o componentă a relaţiilor internaţionale.
Produsul său brut, spre exemplu, este evaluat la 800 – 1500 miliarde dolari,
adică mai mare decât produsul intern brut al Spaniei. Dispunând de astfel de
sume, terorismul poate destabiliza cu uşurinţă politicile naţionale sau
regionale, dacă se doreşte acest lucru. Tot în cadrul terorismului financiar se
înscrie şi procurarea (sau recuperarea) de fonduri prin luarea de ostatici,
prin ameninţări, şantaje, spargeri de bănci, atacarea unor mijloace care
transportă bani sau valori etc.
Sursele de procurare a banilor (de finanţare) obișnuite în lumea
teroriştilor sunt atentate, spargeri de bănci, trafic de droguri. Există însă şi
altele, mult mai profitabile: oameni foarte bogaţi, cercuri de interese interne
sau internaţionale din tot spectrul activităţilor umane, de la cele economice,
la cele ale lumii interlope, organizaţii şi chiar state.
Terorismul cultural. Terorismul cultural nu este un mijloc de
confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori. Războiul
„cultural“, înţeles ca o confruntare de interese (de interese, nu de valori) ale
unor grupuri care aparţin unor entităţi civilizaţionale nu este terorism.
Terorismul cultural constă în:
- Invadarea mijloacelor de comunicare cu imagini porno şi alte produse care
agresează şi deformează universul etic şi estetic al populaţiei şi sistemele de
valori;
- Agresarea naţiunilor cu subproduse culturale (filme, imagini video, reviste
etc.) care cultivă violenţa, individualismul, egoismul, lipsa de respect faţă
de valorile proprii;
- Agresarea şi chiar distrugerea simbolurilor.
Terorismul identitar. Terorismul identitar ţine de afirmarea violentă
a identităţii. El nu rezultă neapărat dintr-o criză de identitate, deşi se
manifestă cu pregnanţă sub această motivaţie.
Terorismul identitar are conotaţii dintre cele mai diverse, dar
conţinutul lui este acelaşi: impunerea unui anumit tip de identitate, mai
exact pedepsirea tuturor celor care nu recunosc această identitate. El se
asociază cu diferite alte forme, dar nu trebuie confundat cu acestea. El este
un terorism protestatar şi deosebit de virulent.
EUGEN STRĂUŢIU
Vecine cu terorismul identitar sunt mişcările separatiste, mişcările
de eliberare, mişcările revendicative. Acestea nu sunt însă terorism.
Terorismul patologic. Unele acte teroriste sunt săvârşite de
psihopaţi, oameni care pierd contactul cu realitatea, pierd controlul
sensurilor, acţionează inconştient. Comportarea lor deviantă are drept cauze:
sărăcia, alcoolismul, drogurile, violenţa urbană, pierderea reperelor, boala,
dificultăţile vieţii, neîmplinirile afective sau sexuale, refularea, inactivitatea,
şomajul, inadaptabilitatea socială, provenienţa dintr-o familie
dezorganizată.
Astfel de asasini, de regulă ai unor şefi de state, ai unor personalităţi
marcante, artişti sau simpli cetăţeni, atribuie o coloratură politică gestului
lor, aduc motivaţii dintre cele mai şocante: pretextul de a se crede justiţiari,
modificatori de destine, pacificatori, conducători, comandanţi străluciţi. De
fapt, ei ascund fobii diverse, panici şi angoase difuze.
Terorismul religios. Fundamentalismul nu este numai o mişcare
extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se bazează
pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la
limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte
valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea
violentă a celor neselectate. El are ca expresie directă terorismul islamic şi
este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea
planetei, deoarece numai această religie – se crede - este adevărată şi
importantă, numai ea are o misiune mesianică. El vizează lumea întreagă,
dar mai ales civilizaţia occidentală, cu leagănul ei european şi configuraţia
ei actuală de influenţă americană.
În acest context, obiectivele jihadului devin
1. Realizarea şi menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etno-
culturale a lumii islamice, în acest sens principalele acţiuni fiind îndreptate
împotriva „liderilor arabi corupţi” şi pentru impunerea regulilor, legilor şi
obiceiurilor islamice;
2. Organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva
Israelului şi a SUA, ţări pe care fundamentalismul islamic le consideră
răspunzătoare pentru situaţia statelor arabe
Terorismul infracţional. Trebuie făcută distincţie între terorismul
din acest spectru infracţional şi crima organizată. Crima organizată nu este
terorism. Ea este un mod de rezolvare de către cercurile criminale şi
mafiote, pe calea criminalităţii şi infracţionalităţii, a unor probleme care ţin
de asigurarea spaţiului de acţiune pentru economia subterană, traficul de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

droguri şi de carne vie, spălarea banilor etc., acţiuni care aduc profituri
fabuloase.
Terorismul de acest tip vine în sprijinul crimei organizate, este un
instrument al acesteia şi, de aceea, el se va afla tot timpul în avangarda ei şi
în susţinerea ei.
Terorismul etnic. Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în
parte, rădăcinile în marile bulversări suportate de Europa secolului al XX-
lea: sfârşitul marilor imperii, revoluţia rusă, două războaie mondiale,
construcţia europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de ani,
în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc (ETA),
chestiunea corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai
recent, căderea zidului Berlinului şi reactivarea chestiunii minorităţilor în
numeroase ţări din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia)
sunt susceptibile de a favoriza acest tip de terorism.
Terorismul de stat. În timpurile moderne, terorismul de stat s-a
dezvoltat mai ales în ţările latino-americane supuse dictaturilor, dar şi în
Grecia anilor 1967-1974. Mulţi autori consideră că, în Indonezia, în Coreea
de Sud şi în alte ţări, terorismul de stat consistă în mobilizarea şi chiar
militarizarea societăţii pentru a lupta împotriva inamicului interior.
Se poate identifica un suport ideologic a terorismului de stat, care
constă într-o anume doctrină a naţionalismului exacerbat, intoleranţei şi
altor exclusivităţi. Acestea erau cândva promovate şi de doctrina Monroe
din vremea războiului rece. Debutează cu o politică de contrainsurecţie, ale
cărei puncte forte sunt loviturile de stat din Guatemala din 1954, din
Brazilia din 1964, din Chile din 1973, precum şi guerilele din Uruguay şi
din alte locuri. În Guatemala, între 1976 şi 1983, un milion de oameni (din
cele 9 milioane, cât este populaţia acestei ţări) au fost deplasaţi pentru că au
încercat să susţină guerilele. Dintre aceştia, între 261.000 şi 600.000 (cifră
oficială) au fost dislocaţi cu forţa şi puşi sub controlul armatei şi patrulelor
de autoapărare civilă.
Militarizarea societăţii, controlul strict al informaţiei şi cenzura sunt
modalităţi ale terorismului de stat. Asasinatele şi deportările masive
practicate de regimul stalinist, deportările în Bărăgan şi condamnarea la ani
grei de închisoare pe motive politice, practicate de guvernele României în
perioada anilor 1946-1964, ca şi practicile altor guverne din fostul sistem
comunist, dar nu numai de acestea, ci şi de altele, din toată lumea, pe
motive extrem de diversificate – de la protecţia intereselor statelor
respective şi până la apărarea valorilor naţionale – sunt forme ale
terorismului de stat.
EUGEN STRĂUŢIU
Terorismul de stat (terorismul instituţiilor statului) a îmbrăcat, de-a
lungul timpului, forme diferite, între care: sclavagismul; inchiziţia;
genocidul; deportarea populaţiilor; invazia; trecerea prin foc şi sabie a
populaţiilor sau ţărilor care nu se supuneau dictaturii celui mai puternic;
dictatura militară; dictatura politică; cotropirea diferitelor state de către state
mai puternice şi impunerea unor regimuri de viaţă insuportabile; birul;
practicarea de către conducerea statului a unui regim sever faţă de populaţie
privind impozitele, asigurarea locurilor de muncă, neacordarea drepturilor
legitime, ascultarea telefoanelor, violarea corespondenţei etc.; şantajul;
presiunea politică etc.
Este posibil ca, în viitor, tipurile de terorism cu care s-ar putea
confrunta lumea să evolueze pe următoarele paliere:
Terorismul politic rămâne acelaşi. Nici mijloacele nu suferă
schimbări radicale. Mereu vor fi folosite asasinatul politic, hărţuirea
sângeroasă, luarea de ostatici, satanizarea liderilor şi, bineînţeles, lovitura
armată.
Terorismul identitar s-ar putea să aibă ca principali actori
identităţile de tip etnic şi religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general
antisociale şi, mai ales, entităţi care se situează pe poziţii de neacceptare a
ordinii post-haos şi cu atât mai puţin a noii ordini mondiale.
Ciberterorismul vizează nu doar reţelele Internet, ci şi iniţierea unor
„lovituri de decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea bazelor de
date, a sistemelor de conducere şi mai ales a sistemelor de securitate
nucleară, biologică şi financiară.
Şi în viitor, terorismul economic va veni, pe de o parte, din rândul
lumii interlope, care doreşte să prelungească starea de haos, şi, pe de altă
parte, din partea unor cercuri politice şi economice care doresc să se
menţină cu orice preţ în vârful ierarhiei economice.
Terorismul cosmic nu-şi anunţă încă o prezenţă prea apropiată.
Cosmosul este stăpânit (atât cât e stăpânit) de un număr limitat de ţări, iar
bătălia pentru el nu are, deocamdată, decât o un obiectiv strategic global.
Terorismul cosmic va apărea în momentul când cosmosul va fi un spaţiu din
care se va putea acţiona cu uşurinţă oricând şi împotriva oricui.
Terorismul genetic nu este doar folosirea unor mijloace de atac
biologic împotriva vieţii umane sau animale. El este un atac asupra
informaţiei ereditare şi vizează nu doar uciderea, ci şi crearea unor mutanţi,
schimbarea naturii, distrugerea populaţiilor, a speciilor, a vieţii.
Terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara
traficului cu carne vie, care se practică deja la nivel planetar, este vorba de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

proliferarea reţelelor pedofile, a prostituţiei şi industriei porno, care,


exacerbate, pot duce efectiv la degradarea fiinţei umane.
După 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate a creat Comitetul
Antiterorism, promovând ideea de a fi monitorizată punerea în aplicare a
Rezoluţiei 1373. Statele membre ale ONU raportează acestui comitet
măsurile antiteroriste luate în domeniile legislativ, financiar, vamal, în
emigraţie, extrădare şi trafic cu armament. Toate aceste elemente reprezintă
un efort de monitorizare a aspectelor care pot să favorizeze anumite acţiuni
de terorism. Un rol important în lupta aceasta antiteroristă îl joacă
INTERPOL.
Rezolvarea terorismului pe cale militară s-a dovedit, până în
prezent, imposibilă, şi pare de neconceput o soluţie în care negocierile să nu
aibă un rol fundamental. Stau exemple cele mai importante cazuri la nivel
mondial:
 Israelul este în continuare incapabil de a preveni atacurile sinucigaşe ale
palestinienilor pe propriul teritoriu, expediţiile de represalii ale armatei
israeliene în zonele locuite de arabi fiind de fiecare dată urmate de
escaladarea violenţei;
 Anglia nu poate preveni atacurile Armatei Republicane Irlandeze, nici
în Ulster, nici pe teritoriul Angliei;
 Statele Unite nu reuşesc să identifice cu precizie, şi nici să pedepsească
pe cale militară, autorii atentatelor asupra trupelor sale din Dahran
(Arabia Saudită) din 1991, atacul asupra ambasadelor din Kenya şi
Tanzania din 1998, etc.;
 Franţa nu stăpâneşte situaţia din Corsica, după cum nici Spania pe cea
din Ţara Bascilor, unde autohtonii separatişti continuă să aducă la
îndeplinire atentate împotriva unor funcţionari civili sau militari ai
statelor respective.
Principalele organizaţii teroriste
1. Abu Nidal Organization (ANO): fondată de celebrul terorist palestinian
Abu Nidal, care a acţionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60'-
70', cu acţiuni îndreptate împotriva statului Israel şi a aliaţilor săi
occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost găsit mort în capitala
Irakului, Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic despre el.
2. Abu Sayyaf Group (ASG): cu baza în sudul Filipinelor, (insula Jolo),
militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări
de ostatici din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele
Zamboanga şi Manilla.
EUGEN STRĂUŢIU
3. Al Gama at al Islamiyya: grupare egipteană care are la activ masacrarea
turiştilor germani la Luxor, în toamna lui 1997, tentative de asasinare a
preşedintelui Hosni Mubarak (acuzat că ar fi sluga Americii.
4. Al-Qaida: reţea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate
continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80' de Usama bin Laden, din
foştii combatanţi musulamni din Afganistan. Dispune de forţă şi
organizare militară, de un mare potenţial financiar şi de o multitudine
de conexiuni. În prezent, este adversarul cel mai redutabil al S.U.A pe
plan mondial. Se afirmă implicarea organizaţiei în pregătirea atentatelor
de la World Trade Center – New York, dar sunt mult mai bine dovedite
distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-
Salaam (Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea
bazelor americane din Arabia Saudită etc. Dintr-un document
programatic al organizaţiei: “Având în vedere ocupaţia americană şi
evreiască a împrejurimilor Moscheii Al-Aqsa, având în vedere ceea ce
fac evreii în Palestina (distrug casele), având în vedere că mai mult de
un milion de irakieni au murit şi având în vedere furtul averilor
musulmanilor prin exploatarea petrolului, toate acestea ne obligă să
declanşăm djihadul în lumea întreagă şi în orice moment. A lupta
împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor lor, evreii din Israel, înseamnă a
lupta pe viaţă şi pe moarte.” (Comunicatul nr.4 din 12.8.1998 al
Armatei Islamice de Eliberare)71
5. Aum Shinrikyo (AUM) s-a remarcat prin atacul cu gaz sarin din metroul
oraşului Tokyo, act criminal, bazat pe credinţe religioase sectare şi
fanatism nemotivat.
6. Frontul Islamic al Combatanţilor Marelui Orient (IBDA-C), fondat la 1
august 1984, se prezintă drept o formaţiune sunnită turcă, diferită de
formaţiunile politice islamiste reprezentate în parlament. Liderul Salih
Izzet Erdis, alias Salih Miruabeyoglu, a făcut parte în anii 1970 din
aripa tânără a mişcării. Arestat în 1998, a fost condamnat la moarte în
2002, sub acuzaţia de tentativă de răsturnare a ordinii constituţionale
prin forţă. Pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viaţă.
Organizaţia a încheiat alianţe cu formaţiunea kurzilor separatişti
(PKK) şi extrema stângă revoluţionară (DHKP-C). Specificul
organizatoric este lipsa de ierarhie; „fronturi” autonome funcţionează la
iniţiativa oricărui membru, independent. Ţintele sunt minorităţile, presa,

71
multe informatii referitoare la Al-Qaida şi Usama bin Laden, la Roland Jacquard,
În numele lui Usama bin Laden.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

statuile lui Ataturk, barurile, băncile. A revendicat atentatele de la


Istanbul din noiembrie 2003, soldate cu 57 morţi şi 455 răniţi.
7. Euzkadi ta Askatasuna (ETA): grupare separatista bască, operează în
nordul Spaniei (Bilbao şi zona înconjurătoare), acţionează din 1968
pentru independenta Ţării Basce; a asasinat peste 700 de persoane, mai
ales magistraţi, militari şi oameni politici spanioli, ostili acţiunilor sale.
8. Septembrie Negru: comando palestinian (format din 5 membri) care a
asasinat membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada
de Vară din München (1972); acest atac a oferit statului sionist pretextul
declanşării unei campanii teroriste, de exterminare a civililor din
taberele palestiniene de refugiaţi, soldată cu sute de morţi.
9. Al Fatah: organizaţie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu
anii 70', acţionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activităţi
militare, asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din
septembrie 2000 (odată cu a doua Intifada).
10. Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare
palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate
sinucigaşe, dar şi alte tehnici militare. Este considerată principalul
inamic al statului evreu, militând pentru eliberarea Palestinei şi
exterminarea invadatorilor israelieni. A suferit grele pierderi în cadrul
actualei Intifade, dar beneficiază de o adeziune impresionantă în rândul
palestinienilor. Întreţine organizaţii medicale, caritabile, şi instituţii de
învăţământ. A cauzat moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi
ani de conflicte.
11. Brigăzile Martirilor Al-Aqsa: grupare apropiată mişcării Fatah, a luat
naştere în septembrie 2000, după vizita ostentativă a prim-ministrului
israelian Ariel Sharon, pe Esplanada Moscheilor din Ierusalimul de Est
(al treilea Loc Sfânt al musulmanilor) a declanşat un nou «Război al
Pietrelor».
12. Harakat ul Mujahadin (HUM): grupare pakistaneză, componentă Al-
Qaida, a luptat în recentul război din Afganistan; a pierdut 50 de oameni
în bombardamentul american care l-a ucis pe Muhammad Atef, liderul
militar Al-Quaida.
13. Irish Republican Army (IRA): veche grupare militară, fondată în 1969,
luptă pentru independenţa Irlandei de Nord, cauză antagonică
intereselor britanice.
14. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu
Hamas, dar exclusiv militară.
EUGEN STRĂUŢIU
15. Japanese Red Army (JRA): grupare japoneză, de orientare comunistă,
aproape inexistentă la momentul de faţă.
16. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK): formaţiunea lui Abdullah
Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea
unui stat naţional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la
închisoare pe viaţă.
17. The Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE) - Tigrii Tamili: grup
secesionist, au luptat în Sri Lanka pentru crearea unui stat propriu în
zona de sud-est a insulei; au utilizat cu precădere luptători kamikadze şi
armate de copii, iar în prezent iau parte la negocieri de pace.
18. Ejercito de Revolucion Nacional (ELN): grupare marxistă columbiană,
finanţată din traficul de droguri, foarte violentă, luptă de 30 de ani
alături de FARC, împotriva guvernului de la Bogota, sprijinit de Statele
Unite din interese petroliere; se pare că S.U.A nu sunt străine nici de
înarmarea rebelilor. Războiul civil a făcut peste 30.000 de morţi.
19. Palestine Liberation Front (PLF)
20. Palestine Liberation Organization (PLO): ambele sunt formaţiuni
vechi, bine organizate şi cu mare experienţă, create în anii '60-70, în
cadrul luptei comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei.
21. Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC): formaţiune
extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote
din Cali şi Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi
desfăşoară o gamă largă de activităţi: distrugerea barajelor, a
oleoductelor, maşini capcană, ambuscade, masacre generale, amplasare
de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante etc.
22. Organizaţia Revolutionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani în Grecia.
Era formată din studenţi având în frunte un profesor universitar; a
recurs la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor
americano-britanici cantonaţi pe teritoriul ţării. În 2002, au fost operate
primele arestări, care au dezorganizat gruparea.
23. Sendero Luminoso: grupare castro-marxistă peruană, a dus luptă de
gherilă împotriva guvernului, inclusiv celui condus de Alberto Fujimori.
24. Movimiento Revolucionaria de Tupac Amaru (MRTA): după ani buni în
care nu s-au mai manifestat, au fost autorii "Operaţiunii Lima" (luarea
de ostatici a 500 de diplomaţi străini la Ambasada Japoneză din Lima,
în cursul unui dineu, prelungită între 17 decembrie 1996 şi 22 aprilie
1997). Deşi cei 14 membri ai comandoului au fost ucişi, inclusiv Nestor
Cerpa, liderul organizaţiei, aceasta grupare castro-marxistă continuă să
funcţioneze.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

25. Frontul Islamic de Salvare (FIS)


26. Armed Islamic Group (AIG): ambele grupări algeriene, participante
activ în războiul civil izbucnit după falsificarea alegerilor din 1992,
când cercurilor fundamentalist islamice, câştigătoare, li s-a refuzat
dreptul legitim de a conduce Algeria; ura împotriva francezilor este
imensă, iar violenţele fac mii de morţi.
27. Organizatia 15 Mai: grupare palestiniană fondată în 1979, cu acţiuni de
distrugere a unor hoteluri, linii aeriene, ambasade israeliene şi
americane; în prezent, dezactivată.
28. Brigăzile Roşii: facţiune radicală de stânga, responsabilă de răpirea şi
asasinarea premierului italian Aldo Moro, în 1978 după 1889 a fost
anihilată.
EUGEN STRĂUŢIU

XII. CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ72

Globalizarea crimei şi a drogurilor este deja înfăptuită, mafia


operând în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o
afacere universală, şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruseşti ar
putea polua întregul sistem bancar occidental. Orice reacţie a poliţiei trebuie
gândită global, domeniu în care INTERPOL are un rol decisiv. Grupările
crimei organizate73 se definesc prin a fi:
- predispuse la crimă;
- structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale
care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste
structuri;
- dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru
obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe;
- care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile
legale, sunt gata să-şi "spele" procedeele ilicite;
- capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau "curate", şi
peste frontierele naţionale;
- deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune
care au obiective similare;
- capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi,
poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale.
Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de
profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei
organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura
72
Lucrări reprezentative: Allsop, Kenneth, Chicago sub teroare, Tribuna, Craiova,
1992; Balsano, Wiliam; Campozi, George jr., Mafia S.A. Istoria secretă a crimei
organizate în America, Allfa, 2001; Bidu, Ioan, Crima organizată transfrontalieră
– ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004;
Înainte de Watergate. Probleme ale corupţiei în societatea americană, Ed. Politică,
Bucureşti, 1989; Mattard-Bonucci, M. A., Istoria mafiei, Corint, Bucureşti, 2002;
Pezzino, Paolo, Mafiile, All, Bucureşti, 2003; Posner, Gerald, Mafia galbenă.
Triadele chinezeşti, Alfa, Bucureşti, 2004; Silj, Alessandro, Imperiul Mafiei.
Criminalitate, corupţie şi politică în Italia, Bucureşti, 1998
73
Cele mai cunoscute grupări ale crimei organizate sunt: cele şase triade în China,
Hong-Kong şi Taiwan; mafia siciliană, Ndragheta în zona Calabriei, Camorra în
zona Neapole şi Sacra Corona Unita în Apulia (toate în Italia); Yakuza în Japonia;
12 organizaţii mafiote care activează în Rusia şi ţările limitrofe; mafia americană ce
controlează Statele Unite şi Canada; cartelurile din Medelin şi Kali în Bolivia, ş.a.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui


"monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă
un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor.
În concepţia Interpol, organizaţiile criminale se clasifică în patru
grupe distincte:
a) familia mafiei, care prezintă structuri ierarhice, norme interne de
disciplină, un cod de conduită, o anumită diversitate de activităţi ilicite.
Noţiunea de Mafie include şi cartelurile drogurilor, bandele de
motociclişti;
b) organizaţiile profesionale, ai căror membri se specializează în una
sau două tipuri de activităţi criminale (trafic de maşini furate,
laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimări
clandestine de bancnote false, răpiri de persoane pentru răscumpărare,
jafuri organizate);
c) organizaţii criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de
împrejurări, cum ar fi imensa disparitate a nivelului de viaţă,
severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea
geografică, slăbiciunea legilor. („Triadele” – societăţi criminale
chineze; „Yakuza” – grupuri jamaicane; „Hamas” – grupuri
palestiniene; „Tigri tamili” – în Sri Lanka etc.);
d) organizaţii internaţionale care practică asasinate, deturnări de
avioane, răpiri de persoane sub diferite motivaţii (politice, militare,
religioase, rasiale).
Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care
cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de
"crimă organizată" tinde să fie înlocuit de cel de "afaceri criminale" sau
"industrie criminală". De asemenea, organizaţiile criminale realizează studii
sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) -
corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau elimina concurenţa sau
autorităţile care încearcă să le stea în cale.
Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este
deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne
activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora, traficul
de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau transferurile
frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet.
Traficul de droguri continuă să aibă drept principală piaţă de
desfacere Statele Unite ale Americii, care, la o populaţiei reprezentând 5%
din totalul mondial, absorb 50% din producţia mondială ilegală de droguri.
În 1993, cetăţenii americani au cheltuit pe droguri 47 miliarde de dolari,
EUGEN STRĂUŢIU
adică mai mult decât au cheltuit pentru asigurările de sănătate. În prima
jumătate a anilor '90, se estima că cele câteva carteluri columbiene (de la
Cali, de la Medelin) deţineau monopolul producţiei şi traficului
internaţional cu cocaină, reuşind să satureze piaţa americană. Din producţia
totală de 850-1200 tone, după satisfacerea cererii americane, 100 de tone
luau drumul Europei. Procentual, cartelul din Cali controla 80% din piaţa
nord-americană şi 90% din cea europeană, afaceri în care se aliase cu Cosa
Nostra siciliană.
Sistemele globale de comunicaţii şi transport au revoluţionat
afacerile şi finanţele, tranzacţiile realizându-se din ce în ce mai mult prin
reţelele de calculatoare. Aceste mutaţii au influenţat contextul în care
operează companiile comerciale, dar, în acelaşi timp, au creat noi şi tentante
posibilităţi pentru operaţiuni frauduloase în acest domeniu. Sistemul bancar
"off-shore", nu numai că a erodat capacitatea statelor de a rezista atacurilor
speculative îndreptate împotriva monedelor naţionale, dar a facilitat, în
mare măsură, operaţiunile de spălare a banilor. Internaţionalizarea
burselor a făcut şi face din ce în ce mai dificilă urmărirea aşa-numiţilor
"bani murdari".
Multe ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie liberalizează rapid
pieţele financiare, îndepărtează barierele comerciale şi oferă facilităţi
investitorilor străini. Invariabil, acest proces a creat şi creează goluri
legislative de care se folosesc grupurile crimei organizate. În ţările foste
comuniste din Europa, unde s-a produs o ruptură între putere şi legitimitate,
au apărut uneori autorităţi paralele care, de cele mai multe ori, sunt
controlate de grupurile crimei organizate.
Comisia Europeană cu competenţă în acest domeniu consideră că
fraudele transfrontaliere ar putea costa Uniunea Europeană cel puţin 68 de
miliarde de dolari, iar fraudele petrecute în interiorul fiecărei ţări ar dubla
această sumă.
Traficul de arme, un domeniu foarte profitabil pentru organizaţiile
criminale. Livrările de armament pe piaţa neagră s-au înmulţit dramatic,
creştere cauzată, în mare măsură, de arsenalele din spaţiul ex-sovietic
insuficient păzite şi controlate. În prezent, când un mare număr de militari
ruşi se confruntă cu dificultăţi financiare şi privaţiuni, există tentaţia de a
vinde arme traficanţilor, care la rândul lor le vând organizaţiilor teroriste
sau aşa-numitelor "state primejdioase" (rogue states). De cele mai multe
ori, traficul de arme este consecinţa diminuării autorităţii statului. Cel mai
mare risc pentru securitatea globală, rezultat din căderea fizică şi morală a
fostei Uniunii Sovietice şi a Armatei Roşii, este reprezentat de traficul de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

materiale de fisiune. Nu s-a putut stabili încă dimensiunea acestei pieţe şi


nici rolul pe care-l joacă elementele crimei organizate. Probabil ea este mai
mare decât ne imaginăm.
Dezvoltarea exponenţială a tehnologiei informatice şi larga
accesibilitate la aceasta deschid noi posibilităţi pentru grupurile crimei
organizate. Transferul banilor prin Internet facilitează spălarea lor, originile
unor tranzacţii oneroase fiind dificil de descoperit. Din cauza fraudelor
financiare, băncile şi companiile care operează cu cărţi de credit
înregistrează cele mai mari pierderi. Mai mult, hackerii au reuşit să acceseze
sistemele de calculatoare ale acestor instituţii financiare, obţinând mii de
numere de cărţi de credit. De asemenea, mulţi dintre ei sunt angrenaţi în
spionajul industrial. Pericolul criminalităţii cibernetice este în creştere din
cauza accesului facil la instrumentele de hacking pe Internet. Din ce în ce
mai mult, Internetul găzduieşte tot felul de site-uri de investiţii fictive şi de
scheme piramidale. Uşurinţa obţinerii tehnologiei de criptare, care
reprezintă baza înfloririi comerţului electronic, permite grupurilor şi, mai
ales, organizaţiilor criminale să comunice prin Internet fără teama
interceptării convorbirilor.
Căderea "Cortinei de Fier" a deschis noi oportunităţi de profit
pentru organizaţiile criminale, prin angajarea acestora în traficul de oameni
- activitate ce se extinde de la contrabanda cu emigranţi ilegali până la
racolarea şi furnizarea de femei din ţările est-europene filierelor de
prostituţie din ţările occidentale.
Furtul şi contrabanda cu opere de artă, cu maşini, organe umane şi
metale preţioase, tâlhăria, răpirile şi violarea drepturilor la proprietatea
intelectuală sunt activităţi obişnuite ale organizaţiilor criminale. Ele au
comis şi comit toate tipurile de infracţiuni la adresa mediului înconjurător,
inclusiv depozitarea de substanţe radioactive şi reziduuri industriale în oraşe
sau în împrejurimile acestora şi organizarea de reţele pentru exportul lor.
În funcţie de ţările de origine şi zonele geografice în care
acţionează, la începutul mileniului identificăm următoarele zone cu
criminalitate ridicată:
 În Rusia, unde estimările autorităţilor şi specialiştilor diferă mult, se
vorbeşte de o cifră între 5.000 şi 7.000 organizaţii criminale care
numără cel puţin 100.000 membri, controlând între 25% şi 45% din
produsul intern brut. Conform estimărilor Ministerului de Interne,
aceste grupări controlează 40% din întreprinderile private, 60% din
întreprinderile de stat, între 50% şi 80% din sectorul bancar. Peste 300
EUGEN STRĂUŢIU
organizaţii criminale ruse efectuează operaţiuni în afara ţări, în diverse
domenii, cu preponderenţă în traficul cu droguri, traficul cu arme,
spălarea banilor murdari şi controlul exporturilor resurselor naturale ale
Rusiei (petrol, minerale, metale preţioase).
 În Asia, trei grupări ale crimei organizate domină:
1. Triadele chineze, cu baza în Hong Kong, Macao şi Taiwan,
nu sunt constituite pe baza unei ierarhii monolitice, diferind de
mafia italiană. Acestea sunt constituite din grupări acţionând
independent, colaborând numai pentru anumite operaţiuni.
Activează în traficul de droguri, spălarea banilor negri, piratarea
softului, falsificarea cărţilor de credit, contrafacerea de monedă şi
cărţi de credit, migraţia ilegală. Cea mai importantă triadă are baza
în Hong Kong, şi este cunoscută sub numele Sun Yee On. Cuprinde
între 47.000 şi 60.000 membri care activează pe tot globul. Este
cunoscută şi triada 14K, grupând peste 20.000 membri la scară
internaţională.
2. Marele Cerc (Dai Huen Jai) este un sindicat al crimei
chinez, care acţionează pe baza unei comenzi centralizate, şi este
activ mai ales în marile oraşe. Se ocupă cu traficul de droguri,
imigraţia clandestină, falsificarea cărţilor de credit.
3. Grupările vietnameze se individualizează prin violenţă.
Sunt prezente în Asia, Europa de Est, Australia şi America de Nord.
4. Yakuza japoneză (Boryokudan) a început să activeze din
secolul al XVIII-lea. Este compusă din grupări relativ autonome,
însumând peste 80.000 membri în Japonia. Unele chiar publică
reviste proprii. Pe scară internaţională, se ocupă cu traficul de
droguri, traficul de arme, spălarea banilor murdari, infiltrarea
întreprinderilor comerciale legale, afaceri cu terenuri. Cea mai mare
organizaţie Yakuza este bazată în Kobe, sub numele Yamaguchi-
gumi; cei 26.000 membri ai săi sunt organizaţi în 944 bande care
constituie o reţea. În 1994, veniturile sale erau aproximate la 25-38
miliarde dolari USD. Yakuza acţionează şi în Canada.
 În Statele Unite ale Americii, cea mai cunoscută organizaţie criminală
rămâne Cosa Nostra, ramificaţia italiană a mafiei, care a început să
activeze în timpul prohibiţiei. Organizaţia numără 25 de familii, între
care 5 sunt mai influente. Desfăşoară activităţi criminale în majoritatea
oraşelor americane, fiind implicată în trafic de droguri şi arme, jocuri de
noroc ilegale, prostituţie, extorcări de fonduri, infiltrarea de activităţi
comerciale legale (construcţii, comerţul en-detaille, domeniul alimentar,
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

unde controlează sindicate). Colaborează frecvent cu grupurile similare


din Italia, uneori instituind operaţiuni comerciale cu acestea.
Bandele “Hell Angels”, cu sediul central în Oakland (Califormia), sunt
organizată în 180 de secţiuni acţionând în multe ţări, între care Statele
Unite, Canada, Marea Britanie, ţări din Europa, Australia, Noua
Zeelandă, Africa de Sud, Brazilia. Numai în canada, spre exemplu, este
constituită în 18 secţiuni, cu peste 200 membri.
Rapoartele O.N.U. relevă faptul că ţările cu economii dezvoltate
cheltuiesc aproape 2% din produsul naţional brut pentru combaterea crimei
transnaţionale, în timp ce ţările în curs de dezvoltare cheltuiesc de circa
şapte ori mai mult. De asemenea, se estimează că între 50 - 75 % din
moneda aflată în circulaţie este controlată de economia subterană.
Guvernele occidentale, din ce în ce mai conştiente de provocarea
reprezentată de crima organizată internaţională, au început să-şi întărească
mecanismul necesar pentru contracararea acestei ameninţări. În anul 1987,
G-7 a înfiinţat "Forţa de Acţiune Financiară împotriva Spălării Banilor"
(F.A.T.F), care a lansat 40 de recomandări şi apelul la o mai strânsă
cooperare, asistenţă juridică, limitarea secretului bancar, şi procedura de
evaluare reciprocă a modului de implementare a recomandărilor. Unul
dintre obiectivele principale ale G-8 este promovarea unei convenţii a
O.N.U. împotriva crimei organizate transnaţionale, care să pună bazele unei
cooperări internaţionale mai eficiente între autorităţile poliţieneşti şi
judiciare. În anul 1997, O.E.C.D. a lansat o ofertă pentru încheierea unei
convenţii prin care mita să fie scoasă în afara legii şi să fie considerată
infracţiune atât pentru funcţionarul public care a acceptat-o, cât şi pentru
conducerea corporaţiei care a oferit-o. În 27 aprilie 1998, cele 29 de ţări
membre ale O.E.C.D. au lansat o altă iniţiativă al cărui scop era limitarea
rolului "paradisurilor fiscale" în evaziunea fiscală şi în spălarea banilor.
Convenţia O.N.U. de la Viena din 1988 (intrată în vigoare în 1990)
cu privire la traficul ilicit de narcotice şi substanţe psihotropice a fost
ratificată de 120 de state. Conferinţa ministerială mondială de la Neapole
din 1994 asupra crimei organizate transnaţionale a avut ca rezultat
"Declaraţia politică şi planul internaţional de acţiune împotriva crimei
organizate" (Declaraţia de la Neapole) care a chemat la o mai strânsă
colaborare între ţările semnatare.
Cu cei 176 de membri, Organizaţia Internaţională a Poliţiei
Criminale (Interpol) a devenit instrument fundamental în lupta împotriva
crimei organizate internaţionale. Interpolul, care a intensificat legăturile de
acţiune cu Europolul, intenţionează să treacă dincolo de simpla urmărire a
EUGEN STRĂUŢIU
răufăcătorilor, dezvoltând baze de date referitoare la furturile de maşini,
amprente digitale, bani şi cărţi de credit false. De asemenea, urmăreşte
crimele asupra mediului înconjurător, spălarea banilor şi traficul de droguri
şi monitorizează atent toate actele de terorism.
Şi Consiliul Europei s-a implicat în problematica criminalităţii
transfrontaliere, când a adoptat "Convenţia asupra spălării, cercetării,
descoperirii şi confiscării veniturilor provenite din acţiuni criminale"
(Strasbourg 1990), iar Uniunea Europeană - prin "Convenţia referitoare la
protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene". În lupta
împotriva spălării banilor o serie de organizaţii internaţionale au prezentat
un set de priorităţi: încriminarea veniturilor provenite din spălarea banilor;
limitarea secretului bancar; identificarea şi raportarea tranzacţiilor care
produc suspiciuni; confiscarea bunurilor şi crearea unor mecanisme de
cooperare internaţională eficiente. În anul 1990, O.E.C.D. a înfiinţat
"Grupul financiar de acţiune împotriva spălării capitalului" şi a prezentat 40
de recomandări în această privinţă. Convenţia Consiliului Europei cu privire
la spălarea banilor, care stipulează confiscarea proprietăţii şi care a fost
ratificată doar de opt state, permite transmiterea directă a dovezilor
referitoare la infracţiuni.
În decembrie 1996, Consiliul Europei, a porint iniţiativa unui "Plan
de Acţiune pentru combaterea crimei organizate", care cuprinde 15 directive
şi 30 de recomandări specifice. Programul PHARE a lansat un proiect
comun, "Lupta împotriva crimei organizate în statele în tranziţie", la care
lucrează împreună cu 16 ţări, iar "Acordul Schengen" a stabilit cadrul de
acţiune pentru controlul frontierelor.
Membrii Uniunii Europene au ajuns la concluzia că, în noua
structură, este esenţial "al treilea pilon" al Europei, care să includă o mai
mare integrare a activităţilor juridice şi poliţieneşti. Astfel a fost creat
"Europol"-ul, prin intermediul căruia reprezentanţii autorităţilor poliţieneşti
ale tuturor ţărilor membre îşi pot coordona investigaţiile şi acţiunile
naţionale, chiar şi arestarea criminalilor care acţionează în diferite state
europene. Odată cu ratificarea convenţiei, "Europol"-ul poate servi drept
centru de stocare a informaţiilor.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XIII. ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE ÎN


POLITICA INTERNAŢIONALĂ74

Rolul informaţiei şi informatorului în relaţiile internaţionale a fost


abordat în mod strălucit de către Sun Tzî, în Arta războiului: “ceea ce se
chemă informaţie prealabilă, nu poate fi înfăptuită nici de spirite, nici de
zei, nu poate fi extrasă nici din analogiile cu evenimentele trecute şi nici din
calcule. Ea trebuie înfăptuită cu oamenii care cunosc permanent situaţia
inamicului” (…) Există cinci tipuri de agenţi secreţi utilizabili, şi anume:
agenţii indigeni, interiori, dubli, lichidabili şi volanţi. Atunci când aceste
tipuri de agenţi sunt reunite într-un organism şi când nimeni nu le cunoaşte
activitatea, ei sunt numiţi intriganţi divini şi constituie comoara cea mai de
preţ a unui suveran”. Iată o primă definiţie a serviciului de informaţii
externe.

74
Câteva lucrări de referinţă: Andrew, Christopher, CIA şi Casa Albă. Serviciul
Secret şi preşedinţia americană de la George Washington la George Bush, All,
Bucureşti, 1998; Andrew, Christopher; Gordievski, Oleg, KGB. Istoria secretă a
operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, All, Bucureşti, 1994; Bart,
John, Arhipeleagul CIA, Elit, Ploieşti, 1995; Borovicka, V. P., Spionii KGB.
Operaţiuni ultrasecrete, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1997; Borovicka, V. P.,
Spionii de la Tel Aviv, Editura Niculaescu, Bucureşti, 1992; Braşoveanu, Vasile;
Poncea, Traian, Istoria serviciilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 1999; Buzatu,
Gheorghe, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Ed. B.A.I, Iaşi, 1991;
Durandin, Catherine, CIA în război, Incitatus, Bucureşti, 2003; Faligot, Roger;
Kauffer, Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, Nemira, Bucureşti, 4 vol.;
Idem, Serviciul secret chinez, Nemira, Bucureşti, 1998; Gheysens, Roger, Spionii –
aventurierii istoriei, Ed. Enciclopedică, Buucreşti, 1991; Gordon, Thomas, Istoria
secretă a Mossadului, Allfa, 1999; Kessler, Ronald, FBI, All, Bucureşti, 1998;
Păpădie, Bogdan; Năstase, Gabriel, Războiul spionilor. În interiorul şi dincolo de
graniţele României, I, Phobos, Bucureşti, 2005; Rădoi, Mireille, Serviciile de
informaţii şi decizia politică, Tritonic, Bucureşti, 2003, Richelson, Jeffrey, Un
secol de spionaj. Serviciile secrete în secolul XX, Humanitas, Bucureşti, 2000;
Troncotă, Cristian; Blidaru, Horaţiu, Careul de aşi. Serviciile secrete ale Marii
Britanii, S.U.A., Rusiei şi Israelului, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian,
Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului
comunist din România, Elion, Bucureşti, 2003; Troncotă, Cristian, Istoria
serviciilor secrete româneşti, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999; Ureche,
Marian; Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, vol. I-II, PACO, Bucureşti, 2000
EUGEN STRĂUŢIU
Evoluţia tehnologiilor a putut da impresia, la un moment dat al
istoriei, că omul poate fi detronat din rolul său primordial în activitatea de
informaţii - eroare plătită de Statele Unite ale Americii la 11 septembrie
2001, recunoscută şi corectată ulterior.
Serviciile de informaţii sunt organizaţii care culeg, coroborează şi
oferă factorilor de decizie politică date şi informaţii relevante. Orice
serviciu de informaţii se compune dintr-un organ de conducere, un
departament de culegere, unul de exploatare, unul de acţiuni sub acoperire,
la care se adaugă structuri responsabile de recrutarea, instruirea şi
gestionarea resurselor umane; cele care se ocupă de procurarea şi utilizarea
resurselor tehnice; obişnuitele compartimente care se ocupă de aspectele
financiare şi logistice.
Acţiunile informative ale serviciilor de informaţii externe sunt
cunoscute sub numele de spionaj (obţinerea de informaţii din ţări străine,
privind domeniile politice şi strategice, potenţialul militar şi economic,
resursele umane şi tehnologice cu relevanţă strategică, etc.
O reţea de spionaj, în formula clasică, cuprinde:
 Rezidentul – coordonatorul reţelei, care totodată menţine legătura cu
Centrala; acesta recrutează şi instruieşte agenţi;
 Recrutorul – lucrează sub comanda directă a rezidentului, specializat în
cooptarea de agenţi;
 Ofiţerii operativi, sunt de două categorii: legali sau ilegali (acoperiţi),
care au în răspundere o parte a reţelei, constituită prin activitatea unor
recrutori;
 Agenţii – persoanele care au acces la informaţiile de interes şi le
furnizează ofiţerilor operativi sau rezidentului. 75
Astăzi, în ţările democratice, comunitatea serviciilor secrete este
organizată după principii asemănătoare76. Trăsătura comunică a filozofiei
funcţionării serviciilor de informaţii într-o democraţie este controlul civil
asupra activităţii lor, în sensul că anumite comisii civile (de obicei
parlamentare) au atribuţiuni pentru verificarea legalităţii activităţii,
îndeosebi în problema alocării resurselor financiare, dar cu interdicţia
firească a accesului civililor la detaliile strict secrete ale operaţiunilor sau la
identitatea reală a ofiţerilor şi agenţilor.

75
Mireille Rădoi, op. cit., p. 12-13
76
Sintetizăm aici informaţii de deosebită actualitate, prezentate la o manieră extrem
de profesionistă de Cristian Troncotă şi Horaţiu Blidaru, Careul de aşi, Bucureşti,
2003
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În principiu, în ţările democratice funcţionează un serviciu de


informaţii sau spionaj, care acţionează numai în afara teritoriului naţional
(MI 6 în Marea Britanie, CIA în SUA, BND în Germania, DGSE în Franţa,
Mossad în Israel), o poliţie de siguranţă care ajută serviciul de
contrainformaţii, efectuând arestările, percheziţiile şi alte operaţiuni
(Special Branch of Scotland Yard în Marea Britanie, FBI în SUA, BKA în
Germania, Renseignement Généraux în Franţa, Reshud în Israel), un
serviciu de spionaj ştiinţific (NSA în SUA, Lekem în Israel etc.), precum şi
servicii secrete militare. În ceea ce priveşte serviciile secrete militare (cu
secţiile lor de informaţii şi contrainformaţii), există două modele de
organizare a lor. Primul model, cel francez (preluat şi în România, Rusia,
Israel etc.) presupune includerea în aria de activitate a tuturor celor trei
categorii de arme (armata de uscat, aviaţia şi marina), pe când modelul
anglo-saxon creează servicii secrete militare pentru fiecare dintre cele trei
categorii de arme.
Rolul serviciilor secrete pare din ce în ce mai important în lumea
contemporană, pe următoarele considerente:
 Competiţia militară între state devine tot mai mult o competiţie
economică, iar spionajul tehnologic devine o sursă esenţială a
progresului tehnic. Dovezile despre spionarea reciprocă în acest
domeniu a partenerilor NATO sau Uniunii Europene sunt afară de orice
dubiu;
 În contextul fenomenului globalizării, combaterea reţelelor traficanţilor
de droguri sau ale crimei organizate a atras o colaborare a serviciilor
secrete în acţiuni de specialitate, dincolo de alianţele politice sau de
ideologia oficială a statelor;
 În acelaşi registru, recrudescenţa terorismului internaţional a provocat
imediat coalizarea serviciilor secrete din ţările democrate, şi chiar a
celor nedemocrate (China, spre exemplu);
 Diferitele războaie presupun o pregătire informativă profesionistă, chiar
din perioada premergătoare (dezinformare, câştigarea opiniei publice,
atragerea factorilor de decizie din ţări posibil aliate sau care trebuie
menţinute în neutralitate), dar şi pe timpul desfăşurării operaţiunilor
militare.
Cele de mai sus sunt atribuţiile, în principal, ale serviciilor de
informaţii externe. Acestea culeg informaţii şi desfăşoară acţiuni de
influenţă, de cele mai multe ori, folosind personal sub acoperire
diplomatică, dar şi ca jurnalişti, oameni de afaceri, etc. Cele mai puternice
EUGEN STRĂUŢIU
servicii de acest gen sunt considerate cele din Sattele Unite ale Americii,
Israel, Marea Britanie, Federaţia Rusă.
În Marea Britanie, comunitatea serviciilor secrete are 5 membri:
 Serviciul Secret de Informaţii (Intelligence Service sau MI 6),
 Serviciul de Securitate (MI 5),
 Special Branch of Scotland Yard (Secţia Specială a Poliţiei
Metropolitane),
 Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.)
 Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.).
Serviciul Secret de Informaţii, cel mai cunoscut serviciu secret
britanic, mai este numit şi Millitary Intelligence 6 pentru ca are 6 secţii
(spionaj politic, spionaj militar în domeniul armatei de uscat, marinei şi
aviaţiei, protecţia informaţiilor din cadrul oficiilor diplomatice britanice din
străinătate şi secţia tehnică). El a fost creat în 1909, ca o subcomisie a
Comisiei Imperiale de Apărare, organismul responsabil de securitatea
militară a Imperiului Britanic. În prezent, are ca atribuţii culegerea de
informaţii externe, organizarea unor operaţii secrete şi întocmirea de
rapoarte pe probleme de informaţii secrete, pe care le furnizează factorilor
de decizie. Este parte componentă a Ministerului de Externe (Foreign and
Commonwealth Office). Include şapte compartimente de culegere de
informaţii, conduse de controlori şi specializate pe zone geografice: Marea
Britanie, fosta Uniune Sovietică, Europa, Emisfera vestică, Africa, Orientul
Mijlociu, Orientul Îndepărtat. Din 1991 s-a înfiinţat Departamentul pentru
Probleme Globale, care are ca obiectiv traficul de droguri. Bugetul anual al
instituţiei, conform datelor oficiale, este de 300 milioane lire sterline, dar
aprecieri mai realiste consideră că cifra este de trei ori mai mare.
Potrivit Legii Serviciilor de Informaţii, adoptată în 1994, MI 6 nu
poate fi tras la răspundere pentru operaţiuni ilegale efectuate pe teritoriul
altor ţări, dacă a existat acceptul prealabil al Ministerului de Externe.
Scurgeri de informaţii recente din MI 6 Richard Tomlinson), aduc
în atenţia publicului câteva cazuri de operaţiuni internaţionale ilegale sau la
limita legalităţii, cum ar fi antrenarea unei unităţi speciale care să-l
asasineze pe preşedintele Serbiei, Slobodan Miloşevici, sau infiltrarea unui
agent în Banca Naţională a Germaniei.
Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.) asigură codurile
folosite în activitatea guvernamentală şi, pe de altă parte, interceptează şi
decodifică comunicaţiile guvernamentale ale altor ţări. Acest serviciu, în
parteneriat cu servicii similare din Statele Unite ale Americii, Australia,
Noua Zeelandă, a contribuit la instituirea sistemului global de interceptare
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ECHELON, care spionează inclusiv partenerii din NATO şi Uniunea


Europeană.77
Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.), subordonat Ministerului
Apărării (Ministry of Defence), are toate atribuţiile corespunzătoare MI 6,
MI 5 şi Special Branch în domeniul militar.
În Israel, existenţa statului depinde foarte mult de eficienţa
serviciilor secrete, în număr de cinci:
- Serviciul Central de Informaţii (MOSSAD), se ocupă cu strângerea
informaţiilor din afara graniţelor naţionale, analiza lor, precum şi
organizarea de "operaţiuni speciale", domeniu în care serviciile
secrete israeliene sunt renumite. Este cel mai cunoscut serviciu
secret israelian;
 Forţele Generale de Securitate (SHIN BETH sau SHABAK) sunt
serviciul de securitate şi contrainformaţii;
 Poliţia de Siguranţă (RESHUD) are în competenţa sa arestarea celor
bănuiţi de spionaj împotriva Israelului, precum şi efectuarea de
percheziţii.
 Serviciile Secrete Militare (AMAN);
 Biroul de Relaţii Ştiinţifice (LESHKAT KE-SHER MADAO -
LEKEM) asigură spionajul ştiinţific şi tehnic.
Primul Ministru coordonează activitatea serviciilor secrete prin
intermediul unei comisii condusă de Directorul Mossad şi care este alcătuită
din directorii serviciilor de informaţii şi directorii generali ai ministerelor cu
probleme de apărare şi relaţii externe.
77
În legătură cu acest caz, Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţeanului din
Parlamentul European a iniţiat audieri, în februarie 2000, din care a rezultat că
sistemul ECHELON interceptează zilnic până la două miliarde mesaje de toate
tipurile, politice, tehnologice, comerciale. Reţeaua cuprinde trei componente: 1.
Baze UKUSA (conform tratatului încheiat între Marea Britanie – UK şi Statele
Unite – USA) de interceptare a comunicaţiilor prin cei 25 de sateliţi geostaţionari
INTELSALT utilizaţi de toate companiile telefonice. Fiecare ţară semnatară a
acordului acoperă o zonă, astfel: Europa – baza Morwenstow din Marea Britanie;
America – baza Sugar Growe la 250 km. sud de Washington; zona Pacificului –
bazele Yachima – 250 km. de Seattle şi Waiopai – Noua Zeelandă; zona Oceanului
Indian – baza Geraldton din Australia. 2. Grupul de sateliţi spion VORTEX,
proprietatea N.S.A, care supraveghează întreg globul. 3. Reţeaua de calculatoare,
extrem de puternică, ce compară mesajele interceptate cu etaloane considerate
expresie a ameninţărilor de domeniul securităţii, care selecţionează mesajele
relevante
EUGEN STRĂUŢIU
În Statele Unite ale Americii s-a folosit pentru prima dată
termenul de "comunitate informativă", în Decretul nr. 12333/4 decembrie
1981 Aceasta comunitate este alcatuită din:
 Central Intelligence Agency (CIA), Serviciul de informaţii;
 Federal Bureau of Investigations (FBI), Serviciul de contrainformaţii;
 National Security Agency (NSA), Serviciul de spionaj ştiinţific;
 Bureau of Intelligence and Research din cadrul Departamentului de
Stat;
 Serviciile Secrete Militare.
CIA este o agenţie guvernamentală, neaparţinând nici unui minister.
Directorul sau, la fel ca şi directorul FBI, este numit de către Preşedinte, cu
aprobarea Senatului. Directorul CIA este şi coordonatorul întregii
comunităţi informative. FBI este parte componentă a Ministerului Justiţiei
(Justice Department), iar NSA şi serviciile secrete militare aparţin de
Ministerul Apărării (Defence Department), ele fiind coordonate în mod
direct de Defense Intelligence Agency, care se afla la rândul său în
subordinea lui Joint Chiefs of Staffs (Comitetul Întrunit al Şefilor de State
Majore), cel mai înalt for american. Deoarece CIA are departament de
contraspionaj, FBI îndeplineşte mai mult rolul de Lawenforcement Agency,
adică de departament care se ocupă de activitatea de impunere a Constituţiei
americane şi a legilor federale, de arestări şi percheziţii şi de asistare a
procuraturii federale în instrumentarea în instanţă a cazurilor referitoare la
siguranţa naţională.
Toată comunitatea informativă este coordonată de Consiliul
Securităţii Naţionale (National Security Council - NSC), condus de
preşedintele SUA; din acest consiliu fac parte de drept, în afara
Preşedintelui, Secretarul de Stat (adică Ministrul de Externe - State
Secretary), Ministrul apărării (Defense secretary), Ministrul Justiţiei
(Attorney General), Directorii CIA şi FBI, Şeful Comitetului Întrunit al
Şefilor de State Majore (Chairman of the Joint Chiefs of Staffs), Consilierul
Prezidenţial pentru probleme de securitate naţională (National Security
Adviser). În afara acestora, la lucrările Consiliului mai participă şi alte
persoane, a căror prezenţă este socotită necesară de către Preşedinte.
Sediul central al C.I.A. se află la Langley – Virginia. Numărul
angajaţilor, în anul 2002, era aproximat la 20.000, plătiţi cu salarii anuale
între 45.000 şi 60.000 dolari.
Serviciul este organizat pe 4 directorate:
1. Directoratul Operaţii, se ocupă de culegerea de informaţii pe căi leale şi
ilegale din străinătate, acţiuni de contrainformaţii sau de influenţă în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

afara graniţelor, acţiuni violente (spre exemplu, lovituri de stat). Este


organizat pe 12 direcţii (corespunzătoare unor grupuri de ţări) şi 5
centre (relaţii cu organisme militare, contraspionaj, antiterorism,
combaterea traficului de droguri, recrutarea agenturii informative).
2. Directoratul Informaţii se ocupă de centralizarea, analiza, evaluarea şi
difuzarea informaţiilor. De aici se distribuie beneficiarilor documentele
informativ finale.
3. Directoratul pentru Ştiinţă şi Tehnologie se ocupă de proiectarea,
producerea şi exploatarea mijloacelor tehnice necesare pentru culegerea
informaţiilor.
4. Directoratul Administrativ.
Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence Intelligence Agency –
D.I.A.), cu un buget anual de 4,5 miliarde dolari şi 6.000 angajaţi (din care
40% militari), este organizată pe cinci directorate principale: Informaţii
Externe, Securitate şi Contrainformaţii, Ataşaţi Militari şi Operaţiuni,
Colectarea Informaţiilor prin Sateliţi, Informaţii pentru Statul Major
Interarme, şi trei centre (culegere, analiză şi suport tehnic al informaţiilor).
Principala schimbare a ultimilor ani în activitatea agenţiei constă în
reducerea semnificativă (30%) a personalului cu sarcini în ţările
Comunităţii Statelor Independente.
Agenţia Naţională de Securitate (National Security Agency –
N.S.A.), structură a Departamentului Apărării, se ocupă de analiza şi
exploatarea informaţiilor provenite din interceptări pe întreaga planetă
(radio, telecomunicaţii, Internet), şi protejarea comunicaţiilor
guvernamentale.
Sediul central se află la Fort Meade (Maryland), agenţia lucrând cu
38.000 angajaţi pe un buget anual de 6,5 miliarde dolari.
Coordonează o reţea planetară de interceptare a comunicaţiilor, cele
mai importante centre fiind în Germania, Marea Britanie, Turcia, Cipru,
Pakistan, Taiwan, Australia şi Africa de Sud. După unele aprecieri, peste
80% dintre informaţiile vehiculate în comunitatea informativă americană
sunt produse de această agenţie.
În prezent, ansamblul serviciilor secrete americane este supus unor
puternice presiuni, în urma apariţiei unor informaţii publice despre eşecuri
sau acţiuni ilegale, între care sunt menţionate (V. Braşoveanu, T.V. Poncea,
Istoria Serviciilor Secrete, Bucureşti, 1999, p. 39; C, Troncotă, H. Blidaru,
Careul de Aşi, Bucureşti, 2003, p. 70-71):
EUGEN STRĂUŢIU
 Infiltrarea unor agenţi în misiuni internaţionale sub egida Naţiunilor
Unite;
 Monitorizări ale organizaţiilor neguvernamentale ca Amnesty
International şi Greenpeace;
 Incapacitatea de a anticipa testele nucleare efectuate de India în 1998;
 Ratarea unor acţiuni de spionaj în ţări partenere (în Franţa, un astfel de
caz s-a soldat cu mai multe expulzări);
 Exploatarea în propriul interes a documentelor preluate din arhivele
STASI, din Berlinul de Est;
 Scurgerea în presă a informaţiilor referitoare la un plan secret de
asasinare a lui Sadam Husein, ş.a.
În Federaţia Rusă constatăm următoarea organizare informativă,
după ce fostul KGB s-a separat în patru instituţii distincte:
 Serviciul federal de securitate (numit FSK, apoi FSB). Aceasta este o
structură militară (situaţie specifică statelor totalitare sau, în mai mică
măsură, statelor autoritare) şi are în subordinea sa, în mod foarte ciudat
pentru o ţară democratică, Vama, Garda financiară şi trupele de
grăniceri (acestea din urmă cu un efectiv de circa 200-300 de mii de
oameni). Pe lângă toate acestea, din structura FSB mai face parte şi
divizia Dzerjinski (cu un efectiv de circa 12.000-15.000 de oameni),
formaţiune militară special concepută şi antrenată pentru represiune
internă şi terorism politic de masă (în acest sens, s-a "remarcat" în
Afganistan şi Cecenia).
 SVR, adică Serviciul de spionaj, are ca atribuţii culegerea de informaţii
din afara graniţelor. Este tot un serviciu militarizat, având în
componenţa sa mari unităţi militare (brigăzile Alpha şi Vimpel, foste
trupe Spetnaz, cu un efectiv de circa 8.000-10.000 de oameni).
 GUO sau Garda Prezidenţială, provine din fosta Direcţie 9 a KGB şi are
un efectiv de circa 40 de mii de oameni (efectiv exagerat, caracteristic
mai degrabă unei Gărzi Imperiale).
 Administraţia Centrală pentru Securitatea Federaţiei Ruse vrea să fie un
fel de NSA rusesc. Nu există date publice despre atribuţiile, efectivele
sau bugetul său;
 În cadrul Ministerului Apărării există şi Serviciul secret militar sau
GRU, cel mai ermetic serviciu secret rus, despre care se cunoaşte deci
cel mai putin. Acest serviciu are în componenţa sa mari unităţi militare,
pîna la nivel de brigadă sau divizie, al căror efectiv este necunoscut
(trupele Spetnat sau Spetnaz).
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Întreaga comunitate informativă rusă funcţionează numai pe baza


dispoziţiilor prezidenţiale, orice informaţie despre atribuţii, efective sau
bugete fiind considerate "secrete de stat".
Oferim aici câteva exemple concrete despre felul în care activitatea
serviciilor secrete influenţează relaţiile internaţionale:
 În 1998, FBI a arestat cinci agenţi ai Cubei care aveau misiunea de a
infiltra organizaţii ale diasporei cubaneze din Miami. În 2001, cei cinci
au fost condamnaţi pentru spionaj, primind sentinţe între 15 ani şi
închisoare pe viaţă;
 Începând cu anul 2002, la iniţiativa FSB, Federaţia Rusă refuză oficial
să mai accepte activitatea Corpului Păcii (organizaţie neguvernamentală
americană) pe teritoriul rus, întrucât a dovedit că 30 de voluntari Peace
Corps se ocupau în mod sistematic cu culegerea de informaţii; fosta
directoare Peace Corps, Valeria Iban, a încălcat chiar regimul
frontierelor, pătrunzând într-o regiune închisă de la graniţa ci China, de
unde a cules informaţii secrete;
 SUA au acuzat serviciile secrete chineze că au furat tehnologia nucleară
care a stat la baza unei noi rachete intercontinentale, pe baza căreia
China şi-a construit propria rachetă, în 1999; pe de altă parte, în anul
2001, un avion spion american s-a ciocnit accidental cu un avion de
vânătoare chinez, în Marea Chinei de Sud, avionul american fiind
nevoit să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport chinez;
 Războiul din Irak, din 2003, a fost câştigat în mare măsură în planul
serviciilor secrete. CIA a reuşit să încheie, premergător începerii
operaţiunilor militare, acorduri secrete cu generalii din conducerea
Gărzii Republicane, ceea ce explică inacţiunea acestei structuri militare
irakiene în jurul Bagdadului. Sediile şi arhivele serviciului secret
irakian (Muhabharat) au fost obiectiv prioritar al SUA; se pare că SVR
rus a ajuns în posesia arhivei înaintea americanilor, ceea ce explică
atacarea convoiului diplomatic rus de către americani la 6 aprilie 2003,
când ruşii se îndreptau spre Siria, probabil aflându-se în posesia
arhivelor serviciilor secrete irakiene. Datele despre colaborarea între
serviciile secrete rus şi irakian sunt oricum cunoscute la această dată.
EUGEN STRĂUŢIU

XIV. ECONOMIA MONDIALĂ78

Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei


mondiale. O definiţie simplă ar putea suna astfel: economia mondială
reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este
implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. (Expresia „schimb
reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în sensul ei strict, redus la simple
operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea
presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la
scară naţională sau internaţională. Economia mondială nu se reduce deci la
sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi
sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea,
conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de
relaţii economice.
Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor
economice. Ei pot fi:
- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu
naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei
publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale
unor organizaţii economice internaţionale);
- nerezidenţi (cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi
investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.)
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la
scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al
dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. În
prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.
Principalele trăsături ale economiei mondiale sunt:

78
Mecanisme şi instituţii analizate la Bărbulescu, Iordan Gh., Uniunea Europeană
de la naţional la federal, Tritonic, Bucureşti, 2005; Bârsan, Maria - Integrarea
Economică Europeană, vol. I, Introducere în teorie şi practică, Ed. Carpatica, Cluj-
Napoca, 1995; Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Bucureşti,
1999; Cardoso, Fernando Enrique; Faleto, Enzo, Dependenţă şi dezvoltare în
America Latină, Univers, Bucureşti, 2000; Gârz, Florian, De la Atlantic la Urali,
Renaşterea Europei, Bucureşti, 1999; Strange, Susan, Retragerea statului.
Difuziunea puterii în economia mondială, Trei, Bucureşti, 2002; Strange, Susan,
State şi pieţe, Institutul European, Iaşi, 1997; Străuţiu, Eugen; Nate, Silviu,
Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2004;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Celulele de bază ale economiei mondiale rămân economiile


naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul
XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de
producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând
dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită
asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de
dezvoltare.
 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi
economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o
„selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de
inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului
economic.
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o
alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta
pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se
extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai
importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în
sărăcie.
 Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se
menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă
nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de
dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului
economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul
capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de
mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe
piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună
unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale
preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul
comun, al unor elemente atât de eterogene.
Asistăm, de mai multe decenii, în mai toate regiunile lumii, la un
proces de integrare economică ce cunoaşte următoarele forme (ierarhia are
şi semnificaţie cronologică):
1. Zonă de liber-schimb sau zonă de comerţ liber
2. Uniune vamală
3. Piaţă comună
4. Uniune economică
EUGEN STRĂUŢIU
5. Uniune economică şi monetară.
Până în prezent, singura organizaţie economică internaţională care a
trecut toate treptele este Uniunea Europeană, care în cursul anului 2004 a
reuşit să-şi definitiveze şi un proiect de Constituţie, prin care organizaţia
dobândeşte un pronunţat caracter politic.
Majoritatea celorlalte proiecte de integrare sunt în preajma realizării
faza pieţei comune, ceea ce presupune existenţa unei zone în care libertatea
de circuţatie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie – capital şi
persoane – este deplină. Adică :
 Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările
respective sa fie înlăturate, ceea ce se cunoaşte sub denumirea de
“integrare negativă”.
 Să fie elaborate reguli privind circulaţia liberă a celor patru
componente ale pieţei, un proces de armonizare a reglementărilor
naţionale şi de stabilire şi aplicare a unor politici comune, ceea ce
se numeşte “integrare pozitivă”. Acesta este un pas necesar pentru a
merge mai departe şi a realiza uniunea economică.
 Permanenta ajustare şi adaptare la schimbări.
 Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la
completa integrare a pieţelor naţionale, la formarea unei adevărate
pieţe interne/unice.
Piaţa unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan
comercial. La acest stadiu superior a ajuns, până în prezent, numai Uniunea
Europeană; celelalte organizaţii internaţionale cu obiective preponderent
economice vor înainta pe această cale, în funcţie de succesul sau eşecul
proiectului de integrare economică europeană.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este construită într-un sistem instituţional unic


în lume. Statele membre delegă anumite atribute de suveranitate unor
instituţii independente, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblul ei,
ale statelor ei membre şi ale cetăţenilor săi.
În mod tradiţional, Comisia apăra interesele uniunii în ansamblul
său, în timp ce fiecare guvern naţional este reprezentat în Consiliu, iar
Parlamentul European este ales în mod direct de către cetăţenii statelor
membre. Democraţia şi supremaţia legilor sunt aşadar pilonii structurii.
Acest "triunghi instituţional" este flancat de alte două instituţii: Curtea de
Justiţie şi Curtea de Conturi. Alte cinci instituţii completează sistemul.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Instituţiile Uniunii Europene


Parlamentul European
Ales la fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European
reprezintă expresia voinţei democratice a celor 374 milioane de cetăţeni ai
Uniunii Europene. Principalele partide politice din statele membre sunt
reprezentate în Parlament, unde activează în grupuri politice pan-europene.
Numără 626 de membri.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
1. Împarte funcţia legislativă cu Consiliul European: de exemplu adoptarea
legislaţiei europene (directive, regulamente, decizii). Implicarea sa în
procesul legislativ garantează legitimitatea democratică a textelor adoptate;
2. Împarte autoritatea bugetară cu Consiliul, putând aşadar să influenţeze
cheltuielile UE. La sfârşitul procedurii adoptă bugetul în ansamblul său;
3. Exercită controlul democratic asupra Comisiei. Aprobă nominalizarea
comisarilor şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită
controlul politic asupra tuturor instituţiilor.
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul European)
Consiliul este principala instituţie cu putere decizională a Uniunii.
Reuneşte în mod regulat reprezentanţii fiecărui stat membru, la nivel
ministerial. În funcţie de problemele aflate pe agendă, Consiliul se
întruneşte în diferite compuneri: afaceri externe, finanţe, educaţie,
telecomunicaţii, etc.
Consiliul are o serie de responsabilităţi cheie:
1. Este autoritatea legislativă a Uniunii; pentru anumite domenii
comunitare, exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul European;
2. Coordonează politicile economice majore ale statelor membre;
3. Încheie pe seama Uniunii acorduri internaţionale cu unul sau mai multe
state ori organizaţii internaţionale;
4. Împarte autoritatea bugetară cu Parlamentul;
5. Ia deciziile necesare adoptării şi implementării politicii externe şi de
securitate comune, pe baza directivelor generale stabilite de Consiliul
European;
6. coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile din domeniul
poliţiei şi cooperării judiciare în problemele penale.
Adoptarea deciziilor Consiliului necesită unanimitatea sau
majoritatea calificată pentru problemele fundamentale, precum primirea de
noi state membre, modificarea tratatelor sau lansarea unei politici
comunitare.
EUGEN STRĂUŢIU
Preşedinţia Consiliului se asigură prin rotaţie, timp de şase luni, de
câte un stat membru.
Comisia Europeană
Comisia Europeană concretizează şi susţine interesul general al
Uniunii. Preşedintele şi membrii Comisiei sunt desemnaţi de către statele
membre, după ce au fost aprobaţi de către Parlamentul European.
Comisia este „motorul” sistemului instituţional comunitar:
1. Are dreptul să iniţieze proiecte de legi, pe care le prezintă Parlamentului
şi Consiliului;
2. Fiind organul executiv al Uniunii, este responsabilă pentru
implementarea legislaţiei europene (directivele, regulamentele şi deciziile),
bugetului şi programelor adoptate de către Parlament şi Consiliu;
3. Este “gardianul” Tratatelor şi, împreună cu Curtea de Justiţie asigură
aplicarea corectă a legislaţiei comunitare;
4. Reprezintă Uniunea pe plan internaţional şi negociază acordurile
internaţionale, în special în domeniul schimbului economic şi
cooperării.
Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două
paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câţi are Comisia în
prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai
personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupaţi în 23
departamente sau Directorate Generale.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi sunt desemnaţi în
funcţie, pe criterii de competenţă. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie
să solicite şi nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau partid şi
trebuie să se abţină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcţiei. La
rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să nu
caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor. De
asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului,
să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei
îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcţiei şi după
aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de
onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi
avantaje. Comisarii sunt numiţi, începând cu 1995, pentru un mandat de 5
ani, care poate fi reînnoit. Guvernele statelor membre, în consultare cu
Preşedintele Comisiei anterior desemnat – prin acordul comun al guvernelor
şi după consultarea Parlamentului – desemnează celelalte personalităţi pe
care intenţionează să le numească în calitate de membri ai Comisiei.
Preşedintele şi membrii Comisiei sunt supuşi împreună, colectiv, votului de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

aprobare din partea Parlamentului. După aceasta aprobare ei sunt numiţi, de


comun acord, de guverne. Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un
resortisant de fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având
naţionalitatea unui stat să fie mai mare de 2.
Organele comunitare de jurisdicţie:
 Curtea de Justiţie şi Curtea de primă instanţă
Curtea Europeană de Justiţie asigură interpretarea uniformă şi aplicarea
efectivă a legislaţiei europene. Are jurisdicţie în disputele implicând statele
membre, instituţiile comunitare, companiile şi cetăţenii.
Curtea de primă instanţă a fost înfiinţată în 1989.
 Curtea de Conturi
Curtea de conturi garantează în faţa Consiliului şi a Parlamentului
corectitudinea gestionării fondurilor europene. Curtea verifică dacă toate
veniturile Uniunii au fost realizate, cheltuielile s-au făcut într-o manieră
legală şi raţională, iar managementul financiar al bugetului Uniunii a fost
corect. Are sediul la Luxemburg.
 Banca Centrală Europeană
Stabileşte şi implementează politica monetară europeană. Conduce
operaţiile de schimb extern şi asigură funcţionarea normală a sistemelor de
plată.
 Comitetul Economic şi Social
Reprezintă punctele de vedere şi interesele societăţii civile organizate în
raport de Comisie, Consiliu şi Parlament. Comitetul trebuie consultat în
chestiuni precum politica economică şi socială. Numără 222 membri.
 Comitetul Regiunilor
Asigură respectarea identităţilor şi prerogativelor regionale şi locale. Este
consultat în probleme precum politica regională, mediu şi educaţie. Este
alcătuit din 222 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale.
 Banca Europeană de Investiţii
Finanţează proiectele de investiţii ale Uniunii, în vederea dezvoltării
echitabile a acesteia.
 Avocatul poporului (Ombudsman-ul European)
Toate persoanele fizice sau juridice (instituţii sau companii) rezidente ale
Uniunii pot depune plângeri dacă consideră că drepturile lor au fost
încălcate printr-un act de "proastă administrare" al unei instituţii sau organ
european.
Fiecare stat membru are o delegaţie naţională, Reprezentanţă
Permanentă la Bruxelles şi acţionează ca un ambasador în UE.
EUGEN STRĂUŢIU
Reprezentanţa Permanentă este condusă de un Reprezentant Permanent, de
regulă un diplomat de cel mai înalt grad, ajutat de douăzeci-treizeci de
oficiali, în cazul ţărilor mari. Cam jumătate din oficiali sunt aleşi din
serviciul diplomatic, iar cealaltă jumătate din diferite ministere –
Agricultură, Comerţ şi Finanţe. Şefii delegaţiilor se reunesc o dată pe
săptămână în cadrul Comitetelor de Reprezentanţi Permanenţi. La reuniuni
ambasadorii şi funcţionarii de stat pregătesc proiectele şi materialele pentru
Consiliu.

NAFTA

Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august


1992, după 14 luni de la începerea lor. Rezultatul final al negocierilor a fost
un document cuprinzând peste 1.100 de pagini. Era astfel creată cea mai
mare, bogată şi productivă piaţă din lume, o piaţă de 6 trilioane USD, cu
peste 360 de milioane de consumatori şi de 5.000 de mile din Alaska şi
Yucon până în peninsula Yucatan.
Pe 17 decembrie 1992, şefii de state ai S.U.A., Canadei şi
Mexicului au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-
Americană.
Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale
către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate
într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un
domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un
altul cu Canada.
NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile.
Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două
naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru
NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord79.
Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje.
SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80
79
Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între
Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În
Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi acordând
mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de media din SUA.
Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi
managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi
copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de
a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi industria
petrolieră.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

de milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru


SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o
posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul
drogurilor, emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai
important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult mai
mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă şi domeniul sănătăţii este
acelaşi şi în SUA şi în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare
pentru Mexic.
Preambulul acordului expune principiile care constituie
fundamentul acestuia. Ţările participante îşi exprimă intenţia de a promova
creşterea economică prin expansiunea comerţului şi a oportunităţilor
investiţionale, creşterea competitivităţii internaţionale cu respectarea
protecţiei mediului, dezvoltarea economică susţinută şi protejarea,
amplificarea şi punerea în practică a drepturilor forţei de muncă, precum şi
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în cele trei state.
Obiectivele acordului sunt:
a) eliminarea barierelor comerciale,
b) promovarea condiţiilor pentru concurenţa loială,
c) creşterea oportunităţilor investiţionale,
d) protejarea corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală,
e) stabilirea procedurilor adecvate pentru aplicarea tratamentului şi
soluţionarea conflictelor,
f) stimularea cooperării trilaterale, regionale şi multilaterale.
Acordul prevede eliminarea totală a taxelor vamale la intrarea în
fiecare ţară membră a mărfurilor originare din Mexic, Canada şi SUA. pe
parcursul unei perioade de tranziţie, iar pentru determinarea celor care intră
sub acest regim sunt stabilite reguli de origine foarte stricte. Aceste reguli
de origine sunt astfel formulate, încât avantajele oferite de NAFTA să nu se
acorde decât bunurilor produse în America de Nord. Conform regulilor de
origine, un produs se consideră originar din zonă atunci când este produs în
totalitate în America de Nord sau, în cazul în care conţine materiale
importate, acestea trebuie să fie astfel transformate, încât să li se schimbe
categoria tarifară. Uneori, pe lângă această condiţie, respectivul produs
trebuie să conţină un anumit procentaj de materii prime naţionale. O clauză
de minim permite bunurilor ce conţin cantităţi foarte reduse de materiale
„neoriginare” (nu mai mult de 7% din preţul total) să se bucure de tratament
preferenţial.
Tratatul mai prevede şi armonizarea normelor, evaluarea riscului,
adaptarea la condiţiile regionale, transparenţa procedurilor (notificarea
EUGEN STRĂUŢIU
prealabilă a adoptării acestor măsuri), proceduri de control, inspecţie şi
aprobare, asistenţă tehnică; se crează şi un comitet de măsuri sanitare şi fito-
sanitare pentru promovarea securităţii şi armonizarea măsurilor. În ceea ce
priveşte normele tehnice, cele trei ţări semnatare au convenit să nu utilizeze
aceste măsuri ca bariere comerciale, tratatul confirmând prevederile
Codului de bariere Tehnice ale OMC şi al convenţiilor internaţionale.
Fiecare ţară îşi rezervă dreptul de a stabili acel nivel de protecţie pe care îl
consideră necesar.

Zona de Liber Schimb a Americilor


(Free Trade Area of the Americas)

Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au


propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate
ţările continentului american (în număr de 34 de state) , mai puţin Cuba
(exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962).
Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9-
11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul
acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice
în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a
unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas
/ FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA)6.
Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia
Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din
punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere.
Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie
de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor
tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au
reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale,
elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură
greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există în prezent ca bază a
viitorului acord, este un proiect de text, elaborat de cele 9 grupe de
negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la
Quebec (Canada), din anul 2001.
Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie:
1) democraţia; 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; 3) justiţie,
statul de drept şi securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisferă; 5)
societatea civilă; 6) comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară; 7)
infrastructură şi mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

sustenabilă;10) management agricol şi dezvoltare rurală;11) forţa de muncă


şi şomajul;12) echitate;13) educaţie; 14) sănătate; 15) egalitatea între
sexe;16) populaţia indigenă; 17) diversitatea culturală; 18) tinerii.
În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului
integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de
convenţionalism, pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor
fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un
comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi
salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde
se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele.
Cu alte cuvinte, asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al
acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA
solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru
produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de
competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol
(exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse
competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric. In plus, o
serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb,
ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu în acest sens
constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul
acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă
obiectul regulilor OMC.
La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de
contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă în
cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui
înalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de
produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative
de preţuri pe piaţa internaţională.
simetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din
diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica
foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA
dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele
macroeconomice sunt izbitoare. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă
0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai
redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA, respectiv 17%
în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din
forţa de muncă a Americii Centrale).
Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în
cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi
EUGEN STRĂUŢIU
ale Canadei, decât pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale
în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul
mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate
pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat
american, care în realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele
central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa
americană pentru produse care erau puternic concurate de cele
subvenţionate; rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi
inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez.

MERCOSUR

După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare


care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter
strategic, noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi
semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial,
financiar, transporturi, hidrotehnic etc., care au favorizat intensificarea
cooperării dintre ele. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile
în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi.
În acelaşi timp, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare
industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă.
În 1988, Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare,
cooperare şi dezvoltare, care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani,
a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea
treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune.
Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate, alte
două ţări, Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi
Brazilia, pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări
Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului.
Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere
eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre, asigurarea
libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, eliminarea asimetriilor
existente în domeniul legislaţiei, stabilirea unui tarif vamal comun faţă de
terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Spre deosebire de alte
grupări intraregionale, care s-au bazat pe conceptul de substituire a
importurilor, MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare,
respectiv a „regionalismului deschis”, care are în vedere un set
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă


relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor.
Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de
constituire pot fi rezumate astfel:
• crearea zonei de liber schimb, care s-a realizat până în anul 1994,
• formarea uniunii vamale, care a început în anul 1995 şi care se prevede a
se finaliza în 2006. Această perioadă este necesară pentru pregătirea
sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă80.
• Realizarea pieţei comune, care va începe după realizarea uniunii vamale,
odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede
comune.
MERCOSUR, alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia,
Argentina, Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile)
reprezintă o piaţă de peste 220 mil. De persoane. PIB-ul cumulat depăşeşte
1 trilion $. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea
bloc comercial al lumii, după EU, NAFTA şi ASEAN. Între anii 1990-1997,
între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil
comerţul, pentru ca apoi să scadă, ajungând în anul 2001 la valoarea de 31
mld. $.
Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud, 67 % din
producţia industrială şi din comerţul intern, 25 % din comerţul mondial, 62
% din totalul populaţiei Americii de Sud, 59 % din suprafaţa totală.
Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR, un acord de
liber schimb, cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. Încheierea
acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele
două părţi semnatare, importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de
4.5 miliarde USD, respectiv 16 % din totalul importurilor, iar importurile
MERCOSUR din Chile, 1.7 miliarde USD, adică 2 % din totalul
importurilor. Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber
schimb cu MERCOSUR, având ca obiectiv central eliminarea imediată a
tarifelor pentru unele produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997,
Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber
schimb.

80
Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit
diferit: Argentina şi Brazilia în 2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru
informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din 2006, iar pentru
majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 –
30%, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente.
EUGEN STRĂUŢIU

PACTUL ANDIN

Fondat în 1969 şi revizuit în 1989, Pactul Andin cuprinde Bolivia,


Columbia, Ecuador, Peru, şi Venezuela şi este o uniune vamală.
Obiectivele principale ale grupării sunt armonizarea politicilor
macroeconomice cu cele agrare, crearea unei pieţe comune, coordonarea
politicilor industriale. Membrii au depus eforturi deosebite pentru reducerea
barierelor comerciale până în 1991. Columbia şi Venezuela au realizat un
acord bilateral de liber schimb şi uniune vamală în 1992. Ecuador a aderat
la uniunea vamală în iulie 1992, iar Columbia şi Venezuela în octombrie
1992 şi respectiv februarie 1993. Bolivia a anunţat eliminarea tarifelor la
bunurile produse în Columbia, Venezuela şi Ecuador în octombrie 1992.
Comerţul liber între Bolivia, Columbia, Ecuador, şi Venezuela se
realizează din Februarie 1993, când, virtual, toate tarifele au fost anulate.
Peru a suspendat participarea sa în 1992, dar a
semnat acordul cu Bolivia şi a început negocierile cu Columbia, Ecuador, şi
Venezuela.
„Trujillo Act” semnat in martie 1996 şi numit „Andean Pact”,
promovează reformele instituţionale, economice şi politice, precum şi
crearea unui sistem de integrare (The Andean Integration System).
Cu toate eforturile făcute de ţările membre pentru a consolida
poziţia acestei grupări în comerţul internaţional şi de a impulsiona
schimburile intraregionale, comerţul dintre ţările membre s-a menţinut
aproape la acelaşi nivel,

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of


South-East Asian Nations) este una dintre cele mai vechi şi mai importante
formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume.
Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare
economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii
fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi
Thailanda.
ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice
ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care
stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest
deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un


oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de
elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi
Cambogia. În 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă la o
normalizare a relaţiilor cu Vietnamul, astfel încât, ţara care cu 22 de ani în
urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN - grupare pe care o
considera un bastion anti-comunist - devine, în iulie 1995, în urma summit-
ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări.
Şi pentru acest stat a fost stabilit un calendar de realizare a
reducerilor tarifare, ce va fi completat, teoretic cel puţin, în acelaşi timp cu
cel al celorlalte ţări membre.
În prezent, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state
fondatoare: Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam. Populaţia celor
10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500
milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona într-una din cele
mai mari pieţe ale lumii - mai mare, dacă avem în vedere doar numărul de
persoane, decât UE sau SUA.
Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă
resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se află în
apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul
Mijlociu, Africa şi Europa.
În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să
se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut,
după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la
adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală
a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări,
”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor.
Constatând lipsa de consistenţă a proiectelor de până atunci, ţările
membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb
(AFTA). S-a adoptat stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în
interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în
următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea
impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică
regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a concluzionat că
miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a
“ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări membre s-au încărcat de
datorii, apoi au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din
EUGEN STRĂUŢIU
punct de vedere financiar; au urmat concedieri, perioade de instabilitate
politică si socială.

Cooperarea conomică Asia – Pacific (APEC)

Originile acestei organizaţii se regăsesc în ritmul înalt de dezvoltare


a anumitor ţări asiatice după al doilea război mondial.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-
au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în
măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri
economice ale planetei. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea
de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de
supraputere economică, au reuşit să recupereze în mare măsură rămânerile
în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. Un al doilea val
de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o
perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin
spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze
decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul
deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale
Peninsulei Indochina. În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile
ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au
descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice
spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan
regional şi chiar mondial.
Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite
ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare
economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect
în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca
răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-
Pacific, şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi
dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată Organizaţia APEC (Asian
Pacific Economic Cooperation).
Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi
întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC
a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul
deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi
acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea
comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie,


drepturile femeilor în societate).
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în
Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări
de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de
înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de
rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri
fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de
Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor
membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un
nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate,
creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. Între 1989 şi întrunirea din
SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei
noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză,
Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi
membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni
membru cu drepturi depline în 1994. Peru, Rusia şi Vietnam au fost
ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998. Astfel, APEC
cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o
grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen
subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent
economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări
libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie
dezvoltată care să îl susţină. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o
serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul,
finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.
Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific
operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în
conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui
dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce
priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri,
Consiliul Consultativ şi Secretariatul. În cadrul Consiliului de Miniştri,
funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al
statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu
EUGEN STRĂUŢIU
găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe
ai celor 21 de state).
În 1995, liderii ţărilor membre APEC au format un Consiliu
Consultativ permanent, compus din câte trei reprezentanţi ai fiecărei ţări,
pentru a asigura desfăşurarea consultărilor privind implementarea planurilor
de acţiune ale APEC şi stabilirea priorităţilor afacerilor specifice (de
exemplu, în sectorul privat). Preşedinţia acestui Consiliu este încredinţată
anual, prin rotaţie, unui reprezentant al uneia dintre ţările membre.
Secretariatul APEC, localizat în Singapore, cuprinde 23 de
diplomaţi, secondaţi de reprezentanţi ai economiilor statelor membre şi 20
de cadre din regiunea respectivă.

Integrarea economică africană

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări


economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai
mare:
 AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,
 COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de
membri,
 ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu
15 membri,
 ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii,
cu 15 membri,
 SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14
membri,
 IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7
membri,
 CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18
membri,
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări
economice intraregionale:
 UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8
membri, toţi aparţinând ECOWAS,
 MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,
 CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană,
cu 6 membri, aparţinând ECCAS,
 CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor
Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS,
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând


COMESA şi unul SADC,
 IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând
COMESA şi unul SADC,
 SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând
atât SADC cât şi COMESA (2 ţări).
Crearea unei Comunităţi Economice Africane are în vedere
armonizarea tuturor acestor grupări regionale. În acest sens, primii paşi, deşi
timizi, au început să fie făcuţi. Creşterea colaborării dintre ECOWAS şi
UEMOA a condus la crearea unui program comun de acţiune în domeniul
liberalizării comerţului şi convergenţa politicilor economice. Ambele
comunităţi au fost de acord cu adoptarea de reguli de origine comune pentru
impulsionarea fluxurilor comerciale. De asemenea, au adoptat formulare
vamale comune şi mecanisme de compensare (ECOWAS a fost de acord să
adopte sistemul aplicat de UEMOA). ECCAS adoptă un regim comercial
care ia în considerare scutirile existente în CEMAC; IGAD şi IOC aplică
cea mai mare parte a instrumentelor de integrare adoptate de COMESA, iar
COMESA şi EAC au adoptat un memorandum în legătură cu armonizarea
politicilor lor. COMESA şi SADC au căzut de acord să intervină în comun
pentru rezolvarea unor probleme şi să participe la întâlnirile fiecăreia pe
problemele de interes comun.
Tratatul de la Abuja, prevede ca în 34 de ani să se realizeze
Comunitatea Economică Africană. Acest deziderat se preconizează a fi
posibil de atins prin parcurgerea mai multor etape. Primul stadiu ar trebui să
fie cel al eliminării tarifelor între ţările membre ale tuturor grupărilor
regionale, punându-se astfel, bazele unei zone de comerţ liber. Ar urma
eliminarea barierelor netarifare şi stabilirea unui tarif vamal extern comun,
formându-se o uniune vamală. Adâncirea reformelor ar trebui să asigure
cele patru libertăţi de mişcare: a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor, forţei
de muncă şi persoanelor, care să conducă la o piaţă comună. În fine,
armonizarea politicilor economice, sociale şi a altor domenii s-ar finaliza
într-o uniune economică.
Analizând evoluţia economică a grupărilor economice regionale din
Africa se poate afirma că acestea sunt în prima etapă de realizare a acestui
ambiţios proiect. Ţinta de 2017 în realizarea unei zone de comerţ liber nu
pare atât de irealizabilă. COMESA se află deja în stadiul lansării unei zone
de liber schimb, iar alte grupări înregistrează progrese însemnate. UEMOA,
EUGEN STRĂUŢIU
SACU, CEMAC se pot lăuda chiar cu implementarea, într-o mare măsură, a
unei uniuni vamale.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XV. GLOBALIZAREA
ŞI IMPLICAŢIILE SALE81

Potrivit unei definiţii difuzată de Comisia Europeană în 1997,


globalizarea reprezintă "un proces prin care pieţele şi producţia
din diverse ţări dobândesc un grad ridicat de interdependenţă
datorat dinamicii comerţului de bunuri, servicii şi fluxurilor de
capital şi tehnologie".
Istoricii şi observatorii fenomenului consideră că actualul proces de
globalizare îşi are rădăcinile în secolul al XVI-lea, când se înregistrează
prima expansiune a capitalismului european. Punctul maxim al acestei
dezvoltări a avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu explozia
industrializării. Cu excepţia câtorva perioade de recul (cum ar fi în timpul
celor două războaie mondiale şi în anii '30, când comerţul liber a fost
împiedicat de o serie de măsuri protecţioniste) globalizarea şi-a continuat
evoluţia ascendentă. Începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
companiile multinaţionale au devenit actori din ce în ce mai importanţi în
arena economica. Globalizarea s-a relansat după încheierea războiului rece
când, odată barierele ideologice depăşite, ideile pieţei libere au cucerit şi
estul Europei.
Globalizarea se caracterizează prin mai multe procese inter-
relaţionate, între care:
 Tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai dens în legătură
unii cu alţii;
 Comprimarea distanţelor prin noi tehnologii;
 Interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce;
 Integrarea pieţelor financiare şi comerciale;
 Internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei, prin
intermediul marilor companii transnaţionale;
 Apariţia unor probleme “planetare”, care necesită abordări globale;

81
Pe tema globalizării, în limba română: Brăileanu, Tiberiu, Globalizarea, Institutul
European, Iaşi, 2004; Cordelier, Serge, Mondializarea dincolo de mituri, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001; Harvey, David, Noul imperialism, All, Bucureşti, 2003; Korten,
David, Corporaţiile conduc lumea, Samizdat, Bucureşti, 1995; Soros, George,
Despre globalizare, Polirom, Bucureşti, 2002; Stiglitz, J. E., Globalizarea, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
 Răspândirea unor comportamente şi mentalităţi presupuse a exprima
raţionalitatea unui “homo oeconomicus” ce nu cunoaşte frontiere şi
emoţii “locale”;
 Dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc.
Rezultatul concret al globalizării? Toate marile oraşe ale lumii sunt
deja dominate de aceleaşi mari magazine internaţionale, care promovează
aceleaşi mărfuri, aceleaşi imagini, acelaşi stil de viaţă. Se produce
globalizarea vieţii culturale: a fotbalului, a modei, a standardelor de
frumuseţe. Se consumă aceleaşi tipuri de filme, melodii, cărţi. În principiu,
s-ar putea considera acest proces ca o americanizare a planetei, dar există
excepţii notabile. Spre exemplu, telenovelelele sud-americane au devenit un
bun planetar, fiind adoptate inclusiv în Statele Unite.
Specialiştii evaluează globalizarea după două scenarii diferite.
Neoliberalii propun varianta optimistă, după care securitatea naţională va fi
tot mai restrânsă pe măsură ce globalizarea pieţelor şi civilizaţiilor va eroda
identitatea naţională, iar cetăţenii statelor vor deveni “cetăţeni globali”. În
schimb, teoria realistă prognozează că statele vor escalada competiţia, în
încercarea de a prelua controlul noilor tendinţe ale mondializării. Astfel va
creşte bogăţia şi stabilitatea unor state, în timp ce alte state vor cunoaşte o
sărăcie şi instabilitate accentuate.
Până în prezent, cifrele înclină să dea dreptate celor din urmă.
În 2002, 1% dintre cei mai bogaţi oameni din lume, aveau tot atâtea
venituri ca şi 57% din populaţia cea mai săracă. Pe plan mondial, din 1970
în 2000, decalajul de venituri între 20% cei mai bogaţi şi 20% cei mai săraci
s-a dublat, de la 30/1 la 62/1.Decalajele au crescut îngrijorător, nu numai
între persoane, ci şi între state, cele sărace devenind tot mai sărace, iar cele
bogate sporind bogăţia. În anul 2000, din Produsul Intern Brut Mondial de
40.000 miliarde dolari, peste 30.000 miliarde dolari reveneau celor 23 ţări
dezvoltate.
Opozanţii procesului de globalizare sunt reprezentanţi ai
organizaţiilor ecologiste, o parte a sindicatelor, membri ai diverselor grupări
neo-marxiste şi troţkiste, anarhişti şi grupări de extrema dreaptă - care şi-au
făcut intrarea în forţă la reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la
Seattle din 1999 şi îşi repetă acţiunile, din ce în ce mai agresiv, la ulterioare
conferinţe al Fondului Monetar, sau la summit-uri ale ţărilor celor mai
industrializate.
Motivele militanţilor anti-globalizare diferă. Organizaţiile ecologice
susţin că industrializarea se extinde în lipsa unor minime norme de protecţie
a mediului înconjurător, dând ca exemplu încălzirea accentuată a planetei şi
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

poluarea care distruge resursele naturale. Sindicatele se plâng de scăderea


salariilor, naţionaliştii de o pondere din ce în ce mai mare a sistemului de
valori american, întruchipat, pentru ei de "cultura Mac Donald's" sau de
“Coca-Colonizare” şi de ştergerea tradiţiilor. Marxiştii şi militanţii extremei
stângi acuză folosirea discreţionară a muncii săracilor de către bogaţi.
Nenumăratele organizaţii pacifiste nu tolerează folosirea puterii economice
şi progresului tehnologic pentru distrugerea statelor care refuză să se
încoloneze în noua ordine mondială (Iugoslavia, Irak, Iran, Coreea de Nord
ş.a.)
Promotorii globalizării sunt organizaţii internaţionale şi companiile
multinaţionale care consideră ca o creştere economică substanţială nu poate
fi concepută fără dezvoltarea liberă a comerţului. În această perspectivă,
principalele “motoare” ale globalizării sunt Organizaţia Mondială a
Comerţului (World Trade Organization - WTO)82, Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Naţiunile Unite sau Organizaţia pentru
Dezvoltare şi Cooperare Economică (OECD). Reunind, în majoritatea
cazurilor, reprezentanţi ai ţărilor puternic industrializate, acestea încearcă să
impună anumite standarde în materie de comerţ şi politică tarifară.
Într-o încercare de sistematizare, marile tendinţe-problemă ale
globalizării sunt:
1. Evoluţia sistemului financiar internaţional, caracterizată prin: progresul
tehnologic; inovaţiile financiare reprezentate de apariţia şi utilizarea
instrumentelor derivative (care sunt instrumente de asigurare împotriva
riscului financiar, dar şi mijloc de speculaţie); creşterea economică
remarcabilă înregistrată de Asia de Sud-Est; spiritul de liberalizare a
pieţelor din anii 80.
Devin tot mai importante instituţiile financiare internaţionale, care sunt
nu numai instrumente de credit indiferente faţă de graniţe, dar cel mai
adesea condiţionează creditările de anumite politici economice ale
statelor. Cele mai cunoscute instituţii financiare internaţionale,
considerate “motoare” ale globalizării, sunt:
 Fondul Monetar Internaţional

82
Organizaţia numără 146 de ţări membre şi elaborează şi aplică normele privind
comerţul mondial. Este mediul unor discuţii intense cu privire la subvenţionarea
sectoarelor agricole, măsurile protecţioniste impus ede unele state în varii domenii
– recent, Statele Unite ale Americii sunt incriminate de către Uniunea Europeană
pentru că subvenţionează producţia de oţel
EUGEN STRĂUŢIU
Cu ocazia desfăşurării Conferinţei de la Bretton Woods (1-22 iulie
1944), a fost adoptat acordul de înfiinţare a FMI şi a Băncii Mondiale.
La Bretton Woods, s-au confruntat două planuri de instaurare a unui
nou sistem monetar internaţional:
- Planul Keynes (J. M. Keynes propunea înfiinţarea unei instituţii
internaţionale tip bancă mondială centrală, care ar putea crea masa
monetară prin propria autoritate astfel încât să poată acorda sprijin
financiar ţărilor cu probleme.
- Planul White (Harry White), care propunea înfiinţarea unei instituţii
internaţionale de cooperare, având ca sursă de asistenţă financiară
contribuţia ţărilor membre şi exercitând astfel un control mai sever
asupra politicilor ţărilor care beneficiau de credite.
Rezultatul poate fi considerat drept un hibrid: crearea de masă monetară
invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat
de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare care
acordă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanţei de plăţi prin
crearea de lichidităţi internaţionale.
FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor format din
câte un reprezentant din fiecare ţară, de regulă, miniştri de finanţe sau
guvernatori ai Băncilor Centrale care susţin poziţia guvernului ţării din
care provin. Guvernatorii decid asupra problemelor importante cum ar
fi : creşterea capitalului fondului, primirea de noi membri sau acordarea
DST. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc
într-o şedinţă anuală care se desfăşoară împreună cu cea a Băncii
Mondiale.
Deciziile curente sunt luate de Consiliul Directorilor Executivi, căruia
guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este
compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc de cel puţin 3 ori
pe săptămână. Cele 5 ţări cu cea mai mare cota de participare – SUA,
Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia – au dreptul la câte un
director permanent fiecare. Din 1978, Arabia Saudită are un loc,
conform regulii prin care primele două ţări creditoare au dreptul să-şi
numească propriul director. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei
pe grupuri regionale, cu excepţia Chinei şi Rusiei care îşi numesc
fiecare propriul director. Este prezidat de Directorul General, numit pe
o perioadă de 5 ani. Este şeful întregului personal (2300 de salariaţi) şi
este prin tradiţie european.
Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul
Interimar, format din miniştrii aceloraşi 24 de ţări care au un loc în
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Consiliul Executiv. Se convoacă de 2 ori pe an, cu puţin înainte de


şedinţa anuală şi în cursul primăverii.
Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie a FMI
este supravegherea sistemului monetar internaţional. Din aceasta funcţie
deriva alte câteva funcţii cum ar fi: supravegherea politicii monetare si
valutare din tarile membre; elaborarea de recomandări privind politica
financiara pentru membri; acordarea de credite pentru tarile cu
dificultăţi ale balanţei de plăţi.
FMI acţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care
membrii cooperează în sfera monetară internaţională.
FMI se preocupă de acordarea asistenţei financiare pe termen scurt şi
mediu statelor membre care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de
plăţi, în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică şi
financiară, şi supervizează oferta internaţională de lichidităţi - în cazul
în care membri Fondului consideră că există pericolul diminuării
lichidităţilor internaţionale, FMI poate aloca DST83 pentru a suplimenta
rezervele oficiale existente ale tarilor membre.
 Grupul Băncii Mondiale
1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a
fost înfiinţată în anul 1944, la Bretton Woods, în scopul de a finanţa şi
reconstrui economiile europene slăbite în timpul celui de al doilea
război mondial, sfera de interes deplasându-se apoi spre sprijinirea
ţărilor în curs de dezvoltare.
Sunt finanţate proiecte ce duc la dezvoltarea economiilor, pentru care
nu sunt disponibile surse private, cu condiţia ca ţara să finanţeze
componenta internă a proiectului. Împrumuturile se acordă guvernelor
sau instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare care emit garanţii
guvernamentale. Destinaţiile împrumuturilor: aprovizionarea cu energie
electrică; transporturi; agricultură şi dezvoltare rurală; domeniul social
(educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie); împrumuturi
pentru ajustare structurală şi sectorială – acordate începând cu anul
1981.

83
lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile naţionale (centrale) în
circuit închis. Sunt alocate de FMI ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional
cu cotele de participare ale acestora în cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate
schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei dolari),
schimbul făcându-se prin intermediul FMI care ţine evidenţele
EUGEN STRĂUŢIU
Deosebirea faţă de FMI este că cea mai importantă sursă a finanţării
este capitalul privat împrumutat de Bancă.
2. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în anul
1956 în scopul de a contribui la dezvoltarea sectorului privat în ţările în
curs de dezvoltare. Prin obiectul său de activitate completează
activitatea BIRD, care se desfăşoară în special la nivel guvernamental.
CFI este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru
proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, pentru care nu se cer
garanţii guvernamentale, se asigură 25% din costul proiectelor, dar
condiţionat ca valoarea creditului să nu depăşească de 4 ori valoarea
capitalului.
3. Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională a fost înfiinţată în anul
1960 cu scopul de a acorda ţărilor celor mai sărace împrumuturi
concesionale, pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu
o perioadă de graţie de 10 ani, fiind percepută doar o mică taxă de
administraţi. Nu are capital propriu, primeşte donaţii de la ţările
industrializate.
4. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor privind
Investiţiile a fost creat în anul 1966 în scopul de a remedia sau
reconcilia disputele dintre guverne şi investitorii străini.
5. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) a fost
înfiinţată în anul 1988 cu scopul de a sprijini investiţiile directe în ţările
în curs de dezvoltare. Oferă garanţii împotriva riscurilor (naţionalizare,
restricţii valutare, etc.) firmelor care investesc în ţările în curs de
dezvoltare.
 Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul
1958 prin Tratatul de la Roma, pentru finanţarea proiectelor de
investiţii care să promoveze dezvoltarea în cadrul ţărilor membre
ale Comunităţii Europene. Singurii participanţi la constituirea
capitalului Băncii sunt statele membre ale Comunităţii Europene.
BEI deţine o subscripţie de 3% în cadrul BERD şi are reprezentanţi
în Consiliul Director al BERD.
BEI operează şi în afara Comunităţii Europene sub incidenţa unor
protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei,
30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul
Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific).
Începând cu anul 1990, Banca a fost autorizată de Consiliul
Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală
şi de Est.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

2. Investiţiile directe de capital, care în deceniile precedente erau prost


văzute în ţările sărace care se considerau astfel transformate în colonii
economice, sunt astăzi văzute mai de grabă într-o lumină pozitivă: se
aduc astfel tehnologii, se creează locuri de muncă, se generează venituri
din impozite fără de care programele de asistenţă pentru păturile sărace
nu ar putea fi finanţate. În practică s-a dovedit că mass-media şi
organizaţiile neguvernamentale sunt extrem de reactive la abuzurile din
partea firmelor cu capital străin, şi marja de abuz a acestora este drastic
limitată. (Influxul anual al investiţiei directe străine în 1996 a fost 359
miliarde $. Acestea au crescut la 464 miliarde $ în 1997 şi 644 miliarde
$ în 1998. A ajuns la 865 $ în 1999.) În contextul globalizării, cei mai
importaţţi investitori străini nu sunt statele, ci corporaţiile transnaţionale
(societăţile transnaţionale). Acestea intră în relaţii juridice cu statele pe
teritoriul cărora desfăşoară activităţi economice, pe baza contractelor de
stat – acestea cuprizând elemente de drept privat (comercial) şi elemente
de drept internaţional. În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii
aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994,
aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În
prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu
peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al
Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane
de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă
salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în
curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor
multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr
mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari.
La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai
mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul
Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o
cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau
ThailandeiÎn anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii
multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de
echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De
asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau
marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.
3. Liberalizarea comerţului a permis accesul universal la bunuri de
calitate şi care aduc un confort indiscutabil traiului zilnic. În ţările
bogate, există credinţa că aceasta a adus scăderea salariilor lucrătorilor
necalificaţi; există o extrem de puternică opoziţie la liberalizarea
EUGEN STRĂUŢIU
comerţului din partea organizaţiilor neguvernamentale, organizaţiilor
religioase, sindicatelor, toţi cerând noi forme de protecţionism.
4. Problema reformei sistemului de asistenţă socială, întrucât globalizarea
creează presiune asupra pieţei muncii, ducând la creşterea şomajului.
Soluţia universal acceptată este scăderea salariilor.
5. În plan politic, globalizarea este în mod evident dublată de progresul
democraţiei, tot mai multe state adoptând acest sistem, în timp ce în
multe alte state procesele democratice se aprofundează. Un rol esenţial
în acest proces au Statele Unite şi ţările europene, care prin globalizare
au la îndemână instrumentele necesare influenţării regimurilor din
lumea a treia spre o evoluţie democratică.
6. Devin tot mai consistente discuţiile despre un "Guvern Mondial”. Nu
este vorba despre Organizaţia Naţiunilor Unite, care a eşuat sistematic
în ultimele acţiuni de amploare (Bosnia, Somalia, Cambodgia). O
putere mondială par să dobândească marile companii transnaţionale,
astfel încât azi e mult mai important pentru un şef de stat să vorbească
în faţa Forumului Economic Mondial decât în faţa Adunării Generale
O.N.U. Din cele o sută de mari puteri economice ale globului, 51 nu
sunt state, ci sunt mari corporaţii, care deşi angajează 0,75% din forţa
de muncă mondială, răspund de 28% din activitatea economică
mondială şi efectuează 70% din comerţul mondial. Aceste companii se
află în prima linie a globalizării.
Iată câteva date cu privire la forţa lor. Conform Raportului de Investiţii
Mondiale 2000 întocmit de UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Comerţul şi Dezvoltarea), vânzările prin operaţii străine ale
întreprinderilor multinaţionale, în 1999, s-au ridicat în total la 14000
miliarde $. Aceasta a fost aproape de două ori mai mult decât valoarea
exporturilor mondiale. Cu alte cuvinte, astăzi, investiţiile directe străine
sunt un aspect mult mai puternic şi vizibil al globalizării decât comerţul
mondial. În plus, o pondere importantă din comerţul lumii are loc în
cadrul acelor întreprinderi. Se estimează de către UNCTAD că
ponderea comerţului între firme este de aproximativ două treimi din
total. Companiile transnaţionale cuprind peste 690.000 filiale străine
stabilite de către aproximativ 63.000 companii părinte. Valorile străine
totale ale celor 100 companii transnaţionale de vârf s-au însumat la 1.79
trilioane $ în 1997, crescând cu 7.2 % (la 1.92 trilioane $) în 1998. Între
1993 şi 1995, valorile străine ale celor 100 firme transnaţionale de vârf
au crescut cu 30 %.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

7. Terorismul devine o problemă globală, cu efecte asupra sistemului


relaţiilor internaţionale (strângerea legăturilor între S.U.A., ţările
Uniunii Europene şu Rusia) şi asupra libertăţilor individuale în statele
democratice, unde procesul de ciuntire a libertăţilor este în plină
desfăşurare.
8. Globalizarea crimei şi a drogurilor este deja înfăptuită, mafia operând
în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o afacere
universală, şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruseşti ar putea
polua întregul sistem bancar occidental. Orice reacţie a poliţiei trebuie
gândită global, domeniu în care INTERPOL are un rol decisiv.
Grupările crimei organizate84 se definesc prin a fi:
- predispuse la crimă;
- structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale
care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste
structuri;
- dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru
obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe;
- care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile
legale, sunt gata să-şi "spele" procedeele ilicite;
- capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau "curate", şi
peste frontierele naţionale;
- deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune
care au obiective similare;
- capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi,
poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale.
Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de
profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei
organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura
cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui
"monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă
un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor.
Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care
cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de
84
Cele mai cunoscute grupări ale crimei organizate sunt: cele şase triade în China,
Hong-Kong şi Taiwan; mafia siciliană, Ndragheta în zona Calabriei, Camorra în
zona Neapole şi Sacra Corona Unita în Apulia (toate în Italia); Yakuza în Japonia;
12 organizaţii mafiote care activează în Rusia şi ţările limitrofe; mafia americană ce
controlează Statele Unite şi Canada; cartelurile din Medelin şi Kali în Bolivia, ş.a.
EUGEN STRĂUŢIU
"crimă organizată" tinde să fie înlocuit de cel de "afaceri criminale"
sau "industrie criminală". De asemenea, organizaţiile criminale
realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea
scopului lor (profitul) - corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida
sau elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale.
Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este
deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne
activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora,
traficul de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau
transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet.
Traficul de droguri continuă să aibă drept principală piaţă de
desfacere Statele Unite ale Americii, care, la o populaţiei reprezentând
5% din totalul mondial, absorb 50% din producţia mondială ilegală de
droguri. În 1993, cetăţenii americani au cheltuit pe droguri 47 miliarde
de dolari, adică mai mult decât au cheltuit pentru asigurările de sănătate.
Criminalitatea informatică cunoaşte o creştere exponenţială, prin
utilizarea sistemului “Internet” acest tip de fraudă fiind prin definiţie
internaţională. Mai multe state au adoptat deja măsuri de contracarare.
Încă din 1999, FBI intercepta sistematic poşta electronică prin sistemul
cunoscut sub numele “Carnivore”, despre care Congresul american a
fost informat abia în aprilie 2000. Legislaţia în domeniu a fost întărită
după atentatele de la 11 septembrie 2001; spre exemplu, capitolul II din
“USA Patriot Act” măreşte substanţial prerogativele agenţiilor
guvernamentale pentru utilizarea mijloacelor tehnice de supraveghere,
iar în 2002 Senatul a aprobat o creştere cu 10 milioane dolari a
finanţării destinată Agenţiei Naţionale pentru Securitate Informatică.
Căderea "Cortinei de Fier" a deschis noi oportunităţi de profit
pentru organizaţiile criminale, prin angajarea acestora în traficul de
oameni - activitate ce se extinde de la contrabanda cu emigranţi ilegali
până la racolarea şi furnizarea de femei din ţările est-europene filierelor
de prostituţie din ţările occidentale. Furtul şi contrabanda cu opere de
artă, cu maşini, organe umane şi metale preţioase, tâlhăria, răpirile şi
violarea drepturilor la proprietatea intelectuală sunt activităţi obişnuite
ale organizaţiilor criminale. Ele au comis şi comit toate tipurile de
infracţiuni la adresa mediului înconjurător, inclusiv depozitarea de
substanţe radioactive şi reziduuri industriale în oraşe sau în
împrejurimile acestora şi organizarea de reţele pentru exportul lor.
În fostul spaţiu comunist european, mafia siciliană şi Camorra
napolitană colaborează (uneori concurează) cu grupurile columbiene,
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

mafia rusă, yakuza japoneză şi triadele chineze, chiar şi cu grupurile


criminale vietnameze constituite din emigraţi ai anilor 70 şi care au
început prin contrabanda cu ţigări. Se disting prin violenţă grupurile
criminale albaneze, care în ultimii ani fac concurenţă celor italiene chiar
în nordul Italiei.
În faţa acestei ameninţări, în anul 1992 s-a deschis biroul
EUROPOL de la Strasbourg, iar statele care colaborează în acest cadru
au adoptat programe comune de prevenire şi combatere a criminalităţii
transnaţionale.
9. Bulversările demografice. Creşterea populaţiei Terrei în secolul XX este
fără precedent: a fost nevoie de 2 milioane de ani până când populaţia
planetei a ajuns la 1 miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins
în 1927, cel de al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987
iar cel de-al şaselea la începutul anului 2000. Impactul creşterii
populaţiei asupra dezvoltării economice, a securităţii alimentare şi a
calităţii mediului este un subiect de dispută. Există doua orientări
teoretice, de pe poziţii diametral opuse:
a) Luându-şi numele
şi orientarea doctrinară de la Thomas Malthus (autorul lucrării
„Eseu despre principiul populaţiei", apărută în 1798), neo-
malthusienii cred că populaţia lumii provoacă epuizarea
resurselor naturale ale planetei, reducând capacitatea umanităţii
de a face faţă cerinţelor propriei generaţii şi următoarelor. Se
apreciază din 1800 până în prezent populaţia lumii s-a mărit de
şase ori, în timp ce cantitatea de energie utilizată în fiecare an s-
a multiplicat de o sută de ori. Suprafaţa acoperită de păduri s-a
redus cu o treime, iar compoziţia atmosferei a fost deteriorată
substanţial. Sute de milioane de oameni suferă de malnutriţie şi
milioane de persoane mor de foame în fiecare an în ţările
subdezvoltate.
b) Viziunea pe care o
promovează celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimiştilor
creşterii" pune accentul pe tendinţe globale complet diferite.
Speranţa de viaţă s-a dublat în cursul secolului al XX-lea,
ajungând în prezent la 64 de ani, în timp ce mortalitatea
infantilă a scăzut de la 170 de copii născuţi morţi la 1000 de
naşteri în 1950 la doar 60 în 1990. Creşterea rapidă a populaţiei
se datorează în primul rând reducerii mortalităţii şi nu creşterii
ratei natalităţii. În ciuda triplării populaţiei globale în cursul
EUGEN STRĂUŢIU
secolului al XX-lea, productivitatea muncii a crescut într-o
proporţie mult mai mare, iar starea de sănătate a populaţiei s-a
ameliorat considerabil. Problemele care sunt asociate noţiunii
de „suprapopulare" (foametea, supraaglomerarea zonelor
urbane) sunt de fapt cauzate de starea de sărăcie şi nu de
„suprapopulare".
În 1994, ierarhia statelor arăta astfel: 1. China – 1,190 miliarde; 2.
India – 919,4 sute milioane; 3. SUA – 261,1 milioane; Indonezia – 200,4
milioane; Brazilia – 158,7 milioane; 6. Rusia – 149,6 milioane, ş.a.m.d.
Repartizarea inegală a populaţiei este un factor care face diferenţa
între puterea statelor şi influenţează starea de securitate regională. În 1990,
23% din populaţia globală trăia în ţările dezvoltate; în 2025 va scădea la
15%, în timp ce populaţia Africii va creşte de la 12 la 19%, 17% din
populaţie va fi indiană, un locuitor din cinci va fi chinez. Problemele legate
de alimentaţie şi nivelul de trai vor fi astfel mult acutizate.
Structura populaţiei este de asemenea un criteriu de luat în calcul în
analiza efectelor mondializării. Se constată explozia demografică în Asia,
Africa şi America Latină, odată cu progresul medicinei şi igienei. Numărul
crescut al populaţiei în aceste regiuni poate deveni un factor de bogăţie şi
putere dacă va fi în armonie cu spaţiul şi resursele naturale, sau poate frâna
dezvoltarea economică, în caz contrar
Creşterea populaţiei în zonele menţionate a dus la urbanizare rapidă
pe seama suprapopulaţiei rezultate: la începutul anilor '90, Mexico avea 17
milioane locuitori, Sao Paolo – 7,4 milioane, Cairo – 7 milioane. În aceste
situaţii, nevoile alimentare sunt foarte greu de satisfăcut, iar problemele
ecologice devin explozive.
În aceste condiţii, migraţia internaţională devine un fenomen
universal. Există fluxuri constante dinspre nord spre sud (Din Vietnam spre
Hong Kong, din Pakistanul de est spre India, din Bosnia spre Europa
Occidentală, din Haiti şi Cuba spre Statele Unite). Fluxurile de imigranţi
ilegali sunt mult mai reduse decât cele de imigranţi legali, iar apariţia
cartierelor musulmane în lumea occidentală este o constantă. Reacţia în
ţările dezvoltate este din ce în ce mai categorică, fiind iniţiate legi care să
limiteze imigraţia şi drepturile imigranţilor.
9. Problemele ecologice nu sunt create într-o singură ţară, iar soluţia lor
nu mai poate fi parţială. Totuşi, ţările sărace nu sunt dispuse să-şi
sacrifice dezvoltarea industrială pentru idealul prezervării mediului, ele
fiind cele mai mari poluatoare; soluţia este în sprijinul economic pe care
îl pot acorda ţările dezvoltate.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Un eveniment major în abordarea problematicii securităţii mediului îl


reprezintă Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub
denumirea de Conferinţa O.N.U. asupra Mediului şi Dezvoltării
(U.N.C.E.D.) care a adunat mai mult de 150 de state, 1.400 de
organizaţii neguvernamentale şi aproape opt mii de ziarişti. Programul
de acţiune asupra căruia s-a căzut de acord la Rio de Janeiro, „Agenda
21", dă consistenţă unor decizii politice referitoare la securitatea
mediului şi la dezvoltarea economică.
O problemă de mediu globală tot mai acută este cea a diminuării
stratului de ozon, principala cauza a dereglărilor climatice din ultimii
ani. Încercarea de reglementare a situaţiei prin Tratatul de la Kyoto din
1997, semnat şi de preşedintele american Bill Clinton, a fost torpilată
ulterior prin declaraţia administraţiei Bush (anul 2000) că tratatul nu va
fi ratificat de către Statele Unite. Protocolul de la Kyoto a fost ratificat
deja de 120 de state, dar nu poate intra în vigoare decât după ce
naţiunile care l-au adoptat însumează 55% din emisiile globale cu efecte
de gaz de seră înregistrate în anul de referinţă 1990. Fără Statele Unite
(36.1%9 şi Federaţia Rusă (17,4%; preşedintele Vladimir Putin a
declarat în anul 2003 că Rusia nu va ratifica tratatul, fiind interesată în
încălzirea climei în zonele sale siberiene, ceea ce va aduce efecte
benefice de ordin economico-social poporului rus!), trtatul nu are şanse
de a fi aplicat.
10. Proliferarea unor religii cu vocaţie universală. Dintre cele mai
cunoscute, amintim: Mişcarea New Age, care preia elemente din diferite
credinţe şi curente spirituale, precum transcedentalismul85, teozofia86,

85
Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-
1882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele mişcării New Age:
intuiţia este mai presus decât simţurile, în descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se
poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştientă a
umanităţii cu Dumnezeu
86
Societatea Teozofică a fost fondată de Helena P.Blavatsky în anul 1875.
Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic: Maeştrii iluminaţi
ghidează evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane care şi-au încheiat
evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnări repetate, iar acum îşi continuă evoluţia pe
un plan superior al existenţei lor (printre aceştia se numără Lao-Tze, Buddha,
Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed). În timp ce
Maeştrii iluminaţi continuă propria lor evoluţie spre Dumnezeire, ei ajută în mod
voluntar fiinţe umane mai puţin luminate, să ajungă la nivelul maeştrilor. Ei oferă
revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt asistate spiritual. H.P.Blavatsky susţine că a
EUGEN STRĂUŢIU
antropozofia87, spiritismul88. In programa educaţională a New Age-ului
se pune accentul pe stările modificate de conştiinţă, pe meditaţie,
relaxare, yoga şi biofeedback. New Age propune răspândirea terapiilor
„blânde” de vindecare, complementare medicinei clasice – bioenergie,
acupunctură, masaj, cromoterapie, homeopatie, meloterapie,
aromoterapie, cristaloterapie, sacroterapie ş.a. Tratamentul vizează întâi
întregul organism şi apoi organul bolnav, urmărind reechilibrarea
generală a funcţiilor, purificarea de toxine, armonizarea energiilor.
Pacientul este privit în integralitatea sa (holistic), ca trup, suflet şi spirit.
Aflăm din teoriile New Age că trăim într-o lume a misterelor, care
sfidează orice gândire materialistă – mişcarea obiectelor cu puterea
minţii, transferul gândului direct de la creier la creier, vederea cu ochii
legaţi, levitaţia, poltergeist, dialoguri mediumnice sau prin mijloace
electronice cu spiritele. Caracteristica principală a organizării New Age
este lipsa de organizare. Cu alte cuvinte, grupurile s-au dezvoltat în
reţea, la scară mondială, fără ierarhii, similar Internetului, chiar înainte
de apariţia acestuia. De altfel, Internetul este azi liantul de bază al
mişcării.
Expresie a globalizării, în prezent se intensifică fenomenul de
ecumenism, apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America,
propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine. Mai târziu, în
1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotărât fondarea aşa-numitului
"Consiliu Mondial al Bisericilor", cu sediul la Geneva; 147 de Biserici
au mărturisit că înţeleg să fie împreună. Deşi Bisericile diferă în materie
de doctrină şi disciplină, ele puteau aduce totuşi o mărturie comună prin
legăturile de colaborare, de întrajutorare şi rugăciune. CEB nu are nici o
autoritate ecleziastică sau canonică, ci numai autoritatea pe care i-o
acordă Bisericile (“Va acţiona în numele Bisericilor membre în cazul in

primit revelaţiile de la Maeştrii iluminaţi şi prin aceasta a început Epoca Acvariană


(devenit un sinonim al New Age-ului)
87
Ramura a Teozofiei, a fost înfiinţată în anul 1912 de către Rudolf Steiner.
Termenul înseamnă "înţelepciunea omului" şi reaminteşte oamenilor că posedă
întreaga înţelepciune universală în sinea lor. Acest adevăr lăuntric se poate
descoperi folosind ştiinţe aparte, care îl pot face pe om sa cunoască o percepţie
hipersensibilă faţă de lumile spirituale, imperceptibile organelor de simţ omeneşti
sau aparatelor moderne
88
Spiritismul se poate defini ca fiind practica de stabilire a comunicării cu spirite
umane plecate din aceasta viaţă, sau cu spirite inteligente imateriale (niciodată
încarnate pe pământ), prin intermediul unui medium omenesc, cu scopul de a obţine
informaţii despre alte sfere de existenţă, imateriale
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

care una sau mai multe dintre ele îi va încredinţa aceasta


responsabilitate.”) El va emite rapoarte şi va favoriza o acţiune
concertată în probleme de interes comun.89
În ultimii ani, preocupările fundamentale ale CEB sunt fundamentarea
spirituală a Europei Unite, şi promovarea dreptului femeilor de a
participa cu drepturi egale la viaţa creştină.
Caracteristica numeroaselor culte şi secte cu vocaţie universală, în plină
globalizare, este construirea unor imperii financiare multinaţionale.
Astfel, la nivel mondial, Biserica de Scientologie (cu 30 de mii de
adepţi în Franţa) dispune de un tezaur de 400 de milioane de dolari,
bani depuşi în bănci din Elveţia, Liechtenstein sau Cipru. Mult mai
bogată, secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară
de şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa
500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de Sud
fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana,
aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în paradisul
fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de Credito), societatea
Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul mondial al vânzării de
ginseng.90
Antiglobalizarea este o mişcare socială internaţională, care se
pronunţă contra globalizării neoliberale, scopul căreia este formarea
modelului democratic al globalizării. Principalele forţe motrice ale mişcării
antiglobaliste sunt multiplele organizaţii antiglobalizare,
nonguvernamentale şi de sindicate, mişcări publice.

89
În 1948 baza doctrinală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost definită
astfel: asociaţie frăţească a Bisericilor care îl acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor. In 1961 la New-Delhi definiţia s-a completat astfel: CEB
este o asociaţie frăţească a Bisericilor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor, conform Scripturii şi încearcă să răspundă împreună
chemării lor comune pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. După recunoaşterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au
devenit membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor
90
Moon şi-a început cariera în servicile secrete sud-coreene, pe vremea
preşedintelui Syngman Rhee. A fosndat apoi organizaţia anticomunistă “Causa”,
care a sprijinit dictaturile din America de Sud prin mass-media pe care o controla.
În 1980, conducătorul local al Causei din Bolivia s-a asociat cu Klaus Barbie pentru
a organiza lovitura de stat care l-a adus la putere pe dictatorul Garcia Meza, traficat
de droguri notoriu; operaţiunea a costat secta Moon peste 4 milioane dolari, vezi ,
vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti, 1996, p. 248-249
EUGEN STRĂUŢIU
Diferite grupări antiglobalizare se numesc diferit: «mişcarea
anticorporativă nouă», «mişcarea anticapitalistă nouă», sau «mişcarea
pentru democratizarea globală».
Cea mai recunoscută оrgаnizaţie a mişcării pentru democratizarea
globală este АТТАК. Aceasta a apărut în Franţa în anul 1998 ca o mişcare
împotriva speculaţiilor financiare. Actualmente, uniunea reprezintă o reţea
de comitete locale, pronunţîndu-se împotriva financiare speculaţiilor,
zonelor off-shore, politicii OTM. Numărul membrilor acesteia a crescut
pînă la 50 mii oameni.
În Italia, organizatorul principal al mişcării de protest împotriva G8
este «Forumul Social Genovez», care în anul 2003 a unit 522 organizaţii
nonguvernamentale.
În calitate de primele celule ale mişcării antiglobaliste, în SUA s-au
manifestat următoarele organizaţii nonguvernamentale: uniunea protecţiei
drepturilor consumătorilor «Public Citizen», mişcarea interconfesională
pentru anularea datoriilor ţărilor celor mai sărace «Jubilee-2000», diferite
organizaţii ecologice (liderii antiglobaliştilor radicali fiind Ralph Nader şi
teoreticianul Murrey Buccin). Particularitatea mişcării antiglobaliste în
SUA este de a fi reprezentată, în primul rînd, de tradiţionalişti radicali de
dreapta - care se pronunţă pentru izolaţionism, stoparea cheltuielii surselor
contribuabililor americani pentru intervenţia în afacerile altor ţări, împotriva
creării aşa numitului «guvern universal», care, conform opiniei acestora,
acţionează în taină sub masca ONU.
Din punct de vedere al conţinutului de clasă antiglobaliştii
americani reprezintă un strat destul de semnificativ al clasei medii liberale,
adică al oamenilor cu studii superioare, activi din punct de vedere social şi
de producere.
Antiglobalizarea europeană a apărut ca o formă de protest spontan a
maselor largi ale populaţiei, din rândul cărora fac parte reprezentanţii
businessului mic şi mediu, împotriva modelului neoliberal al dezvoltării
economice. Una din consecinţele secundare ale acestei politici este
«înăbuşirea» antreprenoriatului mic şi mijlociu, care nu este capabil să
înfrunta în lupta concurenţială capitalul de proproţii mari în condiţiile pieţii
comune; o formă activă a protestării economice a devenit boicotarea
mărfurilor şi serviciilor corporaţiilor transnaţionale.
În Europa de Vest, primele manifestări ale antiglobalismului la
începutul anilor ‘90 se asociau cu trailerurile răsturnate, care duceau
legumele ieftine din Spania pe pieţile altor state-membri a CE. În Franţa,
cea mai cunoscută este Confederaţia ţăranilor (Confederation Paysanne)
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

condusă de Jose Bove, recunoscut pentru că a distrus cu tractorul propriu


unul din McDonald’s-ur, ca reacţie la decizia SUA de a impune un tarif
suplimentar pentru importarea caşcavalului Rochfort -care a fost la rîndul
său reacţia la refuzul CE de a importa carnea de vită americană, realizată
prin injecţie hormonală.
Structurile antiglobaliste pătrund şi în ţările în curs de dezvoltare,
fiind reprezentate în general de organizaţii nonguvernamentale de stânga,
care deja au acumulat o experienţă solidă la un nivel global. În ţările în curs
de dezvoltare corporaţiile plătesc muncitorilor salarii mizerabile, ceea ce
este, după opinia antiglobaliştilor, o formă vădită de exploatare. Aşa a
apărut uniunеa «Focus for the Global South», din care fac parte diferite
organizaţii publice din Asia (pînă la 12 mln. oameni). Particularităţile
obiectivelor mişcării antiglobaliste în aceste ţări sunt cerinţele radicale ale
reprezentanţilor acesteia: de a lichida OMC, FMI, Banca Mondială, de a
înlocui instituţiile internaţionale, inclusiv ONU, care se află sub influenţa
Occidentului şi corporaţiilor transnaţionale, cu altele, pe baza egalităţii
tuturor ţărilor şi popoarelor.
Este necesar a menţiona, că în ţările lumii a treia structurile
antiglobaliste se crează la iniţiativa şi participarea directă a antiglobaliştilor
ţărilor occidentale. Un loc deosebit în mişcarea antiglobalistă îl ocupă
organizaţiile «de ţărani»: cele mai puternice sunt MST braziliană şi
organizaţia de ţărani din India (Navdanya). Uniunea internaţională «Via
Сampensina» («Calea ţărănească») uneşte organizaţii ţărăneşti din 60 ţări
(50 mln. oameni), inclusiv cele radicale, cum ar fi «Mişcarea săracilor din
Tailanda» şi «Mişcarea celor fără pămînt din Brazilia». «Via Сampensina»
se pronunţă pentru producţia agricolă ecologic curată şi inofensivă, pentru
producerea independentă, pentru împărţirea justă a loturilor de pământ,
pentru crearea «uniunii popoarelor».
Prin cea mai mare diversitate în mişcarea antiglobalistă se
manifestă «sectorul social», care include organizaţii sindicale şi social
radicale. În primul rând la acestea se referă centrele sindicale de proporţii
mari: sindicatele de orientare social-reformistă, organizaţiile sindicale
radicale (alternative, de bază), ale şomerilor, săracilor şi cîteva centre
sindicale naţionale de stânga din America Latină. În ultimii ani sindicatele
ţărilor Asiei, Indiei, Japoniei, Coreii de Sud, Filipine, Braziliei, Africii de
Sud şi câteva alte ţări, care reflectă un spectru larg al mişcării muncitorilor,
tot mai activ participă în mişcarea antiglobalistă. Sindicatele tot mai mult
conştientizează importanţa internaţionalismului nu ca o ideologie, ci ca
principiul al activităţii practice, orientându-se tot mai mult la desfăşurarea
EUGEN STRĂUŢIU
campaniilor internaţionale în strânsă colaborare cu organizaţiile
nonguvernamentale şi mişcările sociale noi.
Pe parcursul ultimilor ani, un rol deosebit de organizaţie
internaţională politică a antiglobaliştilor pretinde Forumul Social
Internaţional, care îşi propune să realizeze dialogul la nivel mondial pentru
organizaţiile nonguvernamentale, exprimând protestul social în masă sub
lozinca «O altă lume este posibilă». Forumul are o structură unică de
coordonare şi asigurare cu informaţie, precum şi organe de conducere care
elaborează o strategie unică a activităţii Forumului.
Analiza mişcării antiglobalizare arată că aceasta se prezintă
disparat, nu are o ideologie proprie clară. Cu toate acestea, antiglobalismul
se bazează pe câteva centre ideologice. Un nucleu foarte puternic al mişcării
este marxismul, în jurul căruia se concentrează aproximativ toţi «cei de
stânga». O altă orientare, destul de puternică a mişcării, sunt «verzii». A
treia direcţie sunt cei de dreapta - cei mai agresivi antiglobalişti. În pofida
fanatismului aproape obsesiov, această orientare este cea mai disparată şi
neorganizată. Al patrulea grup, cel mai constructiv, îl reprezintă partea
orientată spre stînga a antiglobaliştilor - care se numesc alterglobalişti.
Aceştia se pronunţă nu atât împotriva globalizării, cât pentru altă
globalizare. Această mişcare socială şi ideologică se confruntă nu cu
globalizarea ca proces obiectiv, ci cu manifestările negative ale acesteia.
În ciuda multitudinii organizaţiilor şi mişcărilor obşteşti, participante la
mişcarea antiglobalistă cu sarcini şi scopuri proprii, toate se unesc prin
ideea că «o altă lume este posibilă»
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

XVI. SCENARII PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMULUI


INTERNAŢIONAL91

Studierea relaţiilor internaţionale are trei raţiuni:


1. Cunoaşterea (a fi informat sporeşte şansa accesului la putere);
2. Evaluarea (evaluarea situaţiilor înseamnă emiterea opiniilor şi soluţiilor
adecvate convingerilor şi intereselor proprii);
3. Acţiunea (transpunerea în fapt a elementelor de cunoaştere şi evaluare).
Aşadar, rolul analistului (scenaristului) nu se limitează la
înregistrarea şi explicarea faptelor, ci şi la proiectarea (elaborarea de
scenarii) privind evoluţia fenomenelor internaţionale.
Subiectele care fac, de obicei, obiectul scenariilor, sunt
aranjamentele de securitate, strategiile statale, instituţiile internaţionale,
efectele globalizării, relaţiile între Marile Puteri.
Un tip de scenariu puternic teoretizat, care vizează posibile evoluţii
la scară globală, este modelul.
Odată cu încheierea războiului rece, care părea la un moment dat
singurul model în domeniul relaţiilor internaţionale, teoreticienii au câmp
liber pentru a identifica noile modele. Cele mai importante opţiuni în
domeniu sunt:
1. Modelul liberal, care crede în viabilitatea unei convieţuiri
internaţionale bazată pe:

91
Câteva lucrări propunând sau demontând scenarii de politică internațională, în
limba română: Booker, Christopher; North, Richard – Uniunea Europeană sau
marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene – Editura Antet, Bucureşti,
2004; Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi
imperativele sale geostrategice, Bucureşti, 2000; Chomski, Noam, America în
căutarea dominaţiei globale. Hegemonie sau supravieţuire, Antet, Bucureşti, 2003;
Garaudy, Roger, Procesul sionismului israelian, Antet, Bucureşti, f.a.; Helsing, Jan
van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Oradea, 1997; Holmes,
Leslie, Postcomunismul, Institutul European, Iaşi, 2004, Huntington, Samuel,
Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 1997; Huntington, Samuel, Ordinea
politică a societăţilor în schimbare, Bucureşti, 1999; Kagan, Robert - Despre
paradis şi putere – America şi Europa în noua ordine mondială, Antet, Bucureşti,
2005; Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă?, Incitatus,
Bucureşti, 2002; Soros, George, Supremaţia americană – un balon de săpun, Antet,
Bucureşti, 2004; Wallerstein, Immanuel, Declinul puterii americane, Incitatus,
Bucureşti, 2003
EUGEN STRĂUŢIU
 Dreptul internaţional, care sporeşte gradul de
predictibilitate şi reduce nesiguranţa în raporturile dintre state.
Dreptul internaţional aduce avantaje în domeniile economic,
comerţului internaţional, schimburilor valutare, protecţiei mediului;
 Sistemul organizaţiilor internaţionale, care trebuie să aibă
în centru ONU, dar şi numeroasele organizaţii regionale care au
drept preocupare securitatea, şi care astăzi par mai eficiente:
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia
Statelor Americane, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane,
Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, Asociaţia
Naţiunilor din Asia de Sud-Est;
 Integrarea politică, pentru a se constitui noi comunităţi
politice şi instituţii supranaţionale, care contribuie la creşterea
stabilităţii regionale92.
 Democratizarea, întrucât organizarea democratică internă
asigură o politică externă paşnică. Conflictele s-ar produce exclusiv
din cauze istorice sau care ţin de activitatea deficitară a
organismelor internaţionale (adepţii curentului realist neagă această
teză).
2. Modelul realist, în care statele naţionale rămân singurii actori
internaţionali importanţi. Cele trei instrumente în vederea stabilirii
securităţii, în această accepţiune, sunt:
 Alianţele, ca înţelegeri formale între state în scopul coordonării
atitudinii în raport de urgenţele militare. Avantajele statutului de
membru al unei alianţe sunt efectul de descurajare, o mai mare
capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni, dar şi prevenirea
posibilităţii unor state de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de
excludere). Există şi dezavantaje ale apartenenţei unui stat la o alianţă:
reducerea capacităţii şi flexibilităţii în exprimarea deciziilor, reducerea
numărului de parteneri potenţiali, escaladarea sentimentului de teamă în
rândul potenţialilor adversari, implică statele în dispute cu adversarii

92
Condiţiile integrării regionale ar putea fi: apropierea geografică; creşterea
economică constantă; un sistem politic similar; opinie publică şi lideri politici
favorabili integrării; omogenitate culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi
dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile;
nivel de pregătire militară şi logistica de război compatibile; percepţie unitară
asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile
administrative; colaborare fructuoasă în anumite domenii.
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

aliaţilor lor, stimulează resentimentelor unor state prietene care rămân


în afara alianţei, încurajează formarea de alianţe inamice.
 Echilibrul de putere, este principiul care surprinde realitatea că, atunci
când un stat sau o coaliţie acumulează putere pentru a deveni periculos
pentru adversar, acesta la rândul său se înarmează corespunzător şi
creează sau participă la o alianţă adversă. Prin liberă competiţie, se
creează un echilibru care perpetuează statu-quo în relaţiile
internaţionale. Este previzibil că, în virtutea echilibrului de putere,
viitorul relaţiilor internaţionale va fi multipolaritatea.
 Controlul armamentului (care diferă de dezarmare, ca proces de
reducere sau eliminare a armamentului) este principiul care cere
stabilirea unui nivel acceptabil şi admisibil al armamentului. Astfel se
limitează competiţia, dar nu se elimină sursa neînţelegerilor între state.

Câteva scenarii privind evoluţia sistemului internaţional

Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Bucureşti, 1992, 1993:


 În prezent se desfăşoară o reorganizare a sistemului inter-statal
(procesul e în desfăşurare, determinat de
• tipologia relaţiilor rezultate din reorganizarea economiei
globale
• evoluţia vechilor şi noilor alianţe politico-militare
• eventualitatea avansării ori revenirii unor ideologii);
 Principalii actori ai viitorului: Statele Unite, Japonia, China, Uniunea
Europeană;
 În funcţie de evoluţia economiei globale, scenariile trebuie să fie
ajustate pe termen scurt şi termen mediu (2000-2050).
Henry Kissinger, Diplomaţia, 1994:
 În ultima decadă a secolului trecut s-a înregistrat o revenire a
wilsonismului (politica americană de intervenţie în problemele
mondiale, ale Europei în primul rând);
 Pentru a treia oară în istoria lor, în sec. XX S.U.A. şi-au aplicat
proiectul de a construi o nouă ordine mondială prin aplicarea valorilor
ei interne la situaţia globală;
 Epoca “uni-polară” care a urmat războiului rece prezintă în mod inexact
S.U.A. drept unic lider; puterea în sistem a devenit mai difuză, cu toate
că S.U.A. păstrează preponderenţa. Se prefigurează o lume pentapolară,
în care vor împărţi dominaţia Statele Unite ale Americii, Europa, Rusia,
EUGEN STRĂUŢIU
Japonia şi China, la care s-ar putea adăuga India, sub rezerva reuşitei
stabilităţii sale interne. S-ar fi realizat astfel un “concert mondial” de
puteri aflate în echilibru dinamic, funcţionând cu mecanisme similare
celor care au menţinut stabilitatea în Europa după Pacea de la Viena din
1815;
 Enunţurile S.U.A. privind noua ordine mondială sunt prea abstracte şi
nu fac corelarea realistă între planuri şi posibilităţi;
 Viziunea americană asupra sistemului internaţional va deveni credibilă
numai dacă se va concretiza în succese parţiale, care să creeze
acumulări de stadiu
J. Attali, Millenium, 1991:
 “Noua ordine” va evolua în funcţie de evoluţia celor trei factori ai
puterii: sacrul, forţa, banii;
 Din timp în timp, una dintre componentele trilogiei prezentate poate fi
predominantă, fără a fi vreodată una exclusivă;
 Este previzibil ca unul sau câteva centre ale banului să concentreze
puterea din sistem prin manipularea factorilor financiar, tehnologic,
cultural, ideologic;
 În prezent, cele două coaste ale Pacificului sunt cele mai dinamice din
punct de vedere comercial şi financiar – posibil ca secolul XXI să fie
“secolul Pacificului”;
 Europa poate deveni un puternic “centru global”, în condiţiile în care
realizează sistemul monetar propriu şi păstrează relaţii fireşti cu spaţiul
ex-sovietic, mai ales cu Rusia şi Ucraina;
 În prezent se desfăşoară o acerbă competiţie pentru supremaţie. Este
incert învingătorul, dar este cert că perdantul este cel care va ajunge la
periferie în procesul de desemnare al noului centru de putere mondial;
 Trei regiuni ale globului nu vor fi afectate puternic de schimbările în
distribuirea puterii în sistemul mondial: Orientul Mijlociu, India şi
China;
 Marile probleme ale viitorului pe termen scurt şi mediu: evoluţia
demografică, problema ecologică, relaţia Nord-Sud. Consecinţele hiper-
industrializării, relaţia între ideile culturale şi mijloacle
comunicaţionale, proliferarea armamentului.
Zbigniew Brzezenski, O strategie pentru Eurasia, "Foreign Affairs",
sept/oct. 1997. pag. 50-64
Consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va
domina în acest supercontinent va avea influenţa decisivă asupra a două din
cele mai bogate trei regiuni mondiale. El consideră că statutul SUA de
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

primă mare putere nu va fi contestat pentru încă o generaţie de acum încolo


şi propune următoarele poziţii de raportare SUA în relaţiile internaţionale:
– implicarea, alături de Germania şi Franţa, pentru extinderea UE şi
NATO, acest lucru servind intereselor americane, atât pe termen scurt,
cât şi pe termen lung;
– asimilarea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană,
concomitent cu sprijinirea independenţei noilor săi vecini;
– sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră că această ţară
reprezintă o mare putere regională, iar aspiraţiile sale de superputere
mondială sunt greu de realizat;
– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizata printr-un sistem de
securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de
angajamente de securitate colectiva cu Rusia, China şi Japonia.
Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
carte apărută în 1997. În esenţă, este vorba despre următoarele:
 Lumea este bipolară, fiind evident un conflict între Occident şi mai
multe lumi non-occidentale;
 Statele naţionale rămân principalii actori internaţionali, dar asocierile şi
conflictele lor sunt determinate de factorii culturali şi civilizaţionali;
 Conflictele relevante şi cu mare potenţial de schimbare sunt totdeauna
cele ce opun state sau alianţe provenind din civilizaţii diferite.
Pe baza acestei teorii, Huntington explică scindarea Uniunii
Sovietice şi a Iugoslaviei, accentuarea fundamentalismului religios, luptele
separatiste din Rusia, Turcia sau Mexic etc.
Sunt numeroase aspectele sub care teoria civilizaţională nu rezistă.
Spre exemplu, războiul împotriva terorismului nu este războiul împotriva
islamismului: nu toţi musulmanii sunt terorişti, iar pe de altă parte, teroriştii
sunt difuzaţi geografic în interiorul tuturor statelor occidentale. În privinţa
României, autorul a comis o gafă uriaşă, considerând Transilvania de
cealaltă parte a faliei ortodox/catolic-protestant, împotriva realităţilor
demografice şi religioase din teren.
Florian Gârz, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, 1999:
 Până în anul 2025, 95 la sută din creşterea demografică globală se va
produce în ţările în curs de dezvoltare; populaţia Chinei ar putea creşte
de la 1,13 miliarde la 1,5 miliarde;
 Procesul va fi însoţit de o migrare masivă dinspre aceste zone spre
lumea dezvoltată;
EUGEN STRĂUŢIU
 Statul naţional va continua să fie entitatea politică fundamentală, în
ciuda eforturilor marilor companii trans-naţionale de a-l slăbi;
 Japonia este ţara cea mai bine pregătită pentru secolul XXI;
colectivismul japonez s-a dovedit superior individualismului american.
Şcoala ei este cea mai avansată din lume, iar numărul cercetătorilor
depăşeşte pe cel din Marea Britanie, Franţa şi Germania la un loc;
 S.U.A. au economia slăbită de uriaşele cheltuieli militare efectuate pe
timpul războiului rece. Rămâne forţa preponderentă, dar puterea ei se
erodează;
 Locul Federaţiei Ruse va fi proporţional cu modul cum îşi va exploata
uriaşele resurse, având o societate industrializată şi urbanizată în
proporţie de 80%, şi resurse naturale imense (58% din cărbunele
mondial, 58,7% din petrol, 41% din minereu de fier, 88% din mangan
ş.a.);
 Uniunea Europeană a devenit cea mai puternică grupare economică din
lume, depăşind S.U.A. Dacă extinderea spre est va fi un succes, va
deveni principalul centru de putere global; în 2010-2015, Uniunea
Europeană va cuprinde 25 de state cu 475 milioane de cetăţeni.
Eugen Bădălan, Theodor Frunzetti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate
european:
 Pe termen mediu şi lung, se vor contura trei poli de putere: America de
Nord, Europa şi Asia de Sud-Est. Între cei trei se va construi un
parteneriat activ, deja iniţiat. Interesele geostrategice ale Europei şi
Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă competiţia
economică va deveni acerbă;
 În paralel, se vor dezvolta o serie de formaţiuni sub-statale, structurate
după criterii etnico-religioase şi dominate de clanuri mafiote.
Globalizarea va favoriza transformarea acestor structuri în formaţiuni
“suprastatale” şi transnaţionale;
 Pacea lumii va depinde de dialogul între Occident şi Orient; relaţiile
între acestea pot rămâne echilibrate, dar interesele lor vor fi în general
divergente;
 Europa va tinde către o “federaţie a regiunilor”, în care statele vor
pierde multe dintre funcţiile lor actuale, iar frontierele vor deveni
simbolice;
 Cea mai rapidă evoluţie se va constata în polul asiatic de putere, al cărui
lider pe termen mediu va deveni China. În jurul ei se vor grupa
Taiwanul, Singapore, Coreea de Sud şi Vietnam;
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

 Rusia va reveni la statutul de putere economică, pe termen mediu, dar


nu va mai avea ca fundament potenţialul militar. Rusia se va menţine în
cooperare şi dialog critic cu Europa. Există un risc ca zona siberiană să
scape treptat de sub control, intrând sub influenţa Chinei;
 SUA vor rămâne principalul model de democraţie şi dezvoltare, dar e
posibilă diminuarea influenţei şi prezenţei în Europa. Vor creşte
disensiunile civilizaţiei americane cu cele chineză şi islamică;
 America de Sud va deveni un pol de putere regională, dominat de
America de Nord;
 Continentul african va evolua spre o scindare între nord (care se va
integra în zona europeană dezvoltată) şi sudul sărac;
 Lumea arabă va fi mai puţin dominată de fundamentalismul islamic; o
mare sursă de tensiuni se va diminua după ce interesele petroliere
mondiale se vor muta spre Caucaz;
 Vom cunoaşte o expansiune fără precedent a terorismului şi crimei
organizate; comunitatea internaţională va trebui să răspundă inclusiv
prin asocierea Chinei şi Rusiei.
În privinţa scenariilor privind evoluţia Uniunii Europene, s-au
confruntat şi se confruntă următoarele teze:
1. Europa cu mai multe viteze: o Europă cu obiective comune, dar pe care
fiecare le îndeplineşte în ritmul său. Teoria s-a dezvoltat din experienţa
anilor 60, când Marea Britanie s-a menţinut deoparte faţă de unele
obiective ale Comunităţilor Europene;
2. Europa “á la carte”, lasă la latitudinea statelor participante forma de
participare la procesul comunitar. Astfel, Marea Briatnie nu s-a angajat
să participe la moneda unică şi la “Europa socială”, aproximativ la fel
acţionând Danemarca şi Suedia;
3. Europa cu geometrie variabilă, care remarcă faptul că numai unele
dintre statele membre participă la proiecte europene esenţiale:
EUROCORPS (Belgia, Franţa, Germania); AIRBUS (Franţa, Germania,
Marea Britanie, Spania);
4. Europa cu nucleu dur, idee prezentată în 1994 în Bundestagul german,
nucleul dur al Europei unite urmând să devină Uniunea Economică şi
Monetară.
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Iaşi, 2001:
 Instrumentul unificării europene trebuie să fie în principal cultura şi
educaţia;
EUGEN STRĂUŢIU
 Statul european va trebui să fie un “stat slab”, care nu este mai prejos
decât un “stat puternic”, dar poate dezvolta mai bine funcţii importante,
păstrând diferenţele regionale;
 Mediterana trebuie să reprezinte cealaltă faţă a Europei, fiind zona cea
mai riscantă, care defineşte relaţia cu lumea islamică.
Zbygniew Brezinski, O geostrategie pentru Eurasia
În studiul său, cunoscutul analist american susţine că, cele mai
puternice puteri regionale (China, India) se situează în Eurasia. De aici vin
pentru America cei mai importanţi "challengeri economici". Autorul
subliniază că Eurasia este zona cu cele mai bogate resurse naturale din lume
(75% din resursele energetice ale globului). Aici traieşte cea mai mare parte
a polpulaţiei lumii (75% din totalul de pe glob) şi circa 60% din Produsul
Intern Brut mondial provine de aici. Brzezinski lansează de fapt semnale de
atenţionare a Americii în ceea ce priveste statutul acesteia de mare putere,
deoarece el observă că puterea potenţială a Eurasiei o depăşeste pe cea
americană. Mai mult, ca o parafrazare a sintaxelor utilizate de Mackinder şi
Spykman, el spune că "cine domină Eurasia domină aproape automat
Orientul Mijlociu şi Africa".
America nu trebuie sa facă două politici separate pentru Europa şi
Asia, deoarece acestea formează un tot. Printre preocuparile lui Brzezinski
se află şi o eventuală apropiere între Rusia şi China pe de o parte, şi pe de
altă parte între Rusia şi Germania. El nu poate să ignore ceea ce spunea la
începutul secolului Haushofer cu privire la puterile unui eventual „atelaj
troika”. Autorul îşi arată temerile şi în ceea ce priveşte locul Europei în
lume, în detrimentul Americii.
Nici o zonă din lume nu poate încă să concureze cu SUA, („statutul
Americii de prima putere mondială este improbabil că va fi contestat de
vreun challenger pentru mai bine de o generaţie") . Pentru moment, Rusia
are probleme economice, iar China este ocupată cu reformele. Mai mult,
Europa încă funcţionează ca „bridgehead” (cap de pod) în Eurasia pentru
America, aşa cum Mackinder vorbea despre Franţa. Brzezinski subliniază
faptul că, fără Franţa şi Germania, Uniunea Europeana inceteaza sa existe si
in acest sens sugereaza Americii sa aiba in vedere o relatie cat mai apropiata
cu acestea.
Chiar daca Rusia si China nu vor putea concura cu America,
Brzezinski considera ca este esential stabilirea unor relatii de cooperare
intre aceste tari si SUA. Scopul este acela amintit de insusi autorul: nici o
eventuala coalitie sa nu poata fi capabila sa detroneze America (si are in
vedere aici Europa unita, China si Rusia post-imperială).
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ANEXA 1

ŢĂRILE MEMBRE ALE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Nivelul
Populatia
Tara Data admiterii contributiei
(estimare)
(%, 2004)
1. Afganistan 19.11.1946 22.083.000 0,002
2. Africa de Sud 07.11.1945 44.328.000 0,292
3. Albania 14.12.1955 3.122.000 0,005
4. Algeria 08.10.1962 30.836.000 0,076
5. Andora 28.07.1993 66.000 0,005
6. Angola 01.12.1976 12.768.000 0,001
7. Antigua & Barbuda 11.11.1981 77.000 0,003
8. Arabia Saudita 24.10.1945 22.829.000 0,713
9. Argentina 24.10.1945 36.224.000 0,956
10. Armenia 02.03.1992 3.458.000 0,002
11. Australia 01.11.1945 19.387.000 1,592
12. Austria 14.12.1955 8.066.000 0,859
13. Azerbaijan 02.03.1992 8.114.000 0,005
14. Bahamas 18.09.1973 307.000 0,013
15. Bahrein 21.09.1971 651.000 0,030
16. Bangladesh 17.09.1974 140.880.000 0,010
17. Barbados 09.12.1966 268.000 0,010
18. Belarus 24.10.1945 9.973.000 0,018
19. Belgia 27.12.1945 10.273.000 1,069
20. Belize 25.09.1981 257.000 0,001
21. Benin 20.09.1960 6.417.000 0,002
22. Bhutan 21.09.1971 2.699.000 0,001
23. Bolivia 14.11.1945 8.274.000 0,009
24. Bosnia si Hertegovina 22.05.1992 4.067.000 0,003
25. Botswana 17.10.1966 1.680.000 0,012
26. Brazilia 24.10.1945 172.386.000 1,523
27. Brunei Darussalam 21.09.1984 344.000 0,034
28. Bulgaria 14.12.1955 8.033.000 0,017
29. Burkina Faso 20.09.1960 12.259.000 0,002
30. Burundi 18.09.1962 6.412.000 0,001
31. Cambodjia 14.12.1955 13.311.000 0,002
32. Camerun 20.09.1960 15.429.000 0,008
33. Canada 09.11.1945 30.007.000 2,813
34. Capul Verde 16.09.1975 445.000 0,001
35. Ceha (Republica) 19.01.1993 10.224.000 0,183
36. Centrafricana (Republica) 20.09.1960 3.770.000 0,001
37. Chile 24.10.1945 15.402.000 0,223
38. China 24.10.1945 1.285.229.000 2,053
39. Ciad 20.09.1960 8.322.000 0,001
40. Cipru 20.09.1960 690.000 0,039
41. Coasta de Fildes 20.09.1960 16.939.000 0,010
42. Columbia 05.11.1945 43.071.000 0,155
43. Comoros 12.11.1975 726.000 0,001
44. Congo 20.09.1960 3.542.000 0,001
45. Congob (Republica Democrata) 20.09.1960 49.785.000 0,003
EUGEN STRĂUŢIU
46. Coreeana (Republica Populara 17.09.1991 22.409.000
Democrata) 0,010
47. Costa Rica 02.11.1945 3.873.000 0,030
48. Croatia 22.05.1992 4.445.000 0,037
49. Cuba 24.10.1945 11.230.000 0,043
50. Danemarca 24.10.1945 5.337.000 0,718
51. Djibouti 20.09.1977 581.000 0,001
52. Dominica 18.12.1978 71.000 0,001
53. Dominicana (Republica) 24.10.1945 8.528.000 0,035
54. Ecuador 21.12.1945 12.156.000 0,019
55. Egiptc 24.10.1945 67.886.000 0,120
56. El Salvador 24.10.1945 6.313.000 0,022
57. Elvetia 10.09.2002 7.231.000 1,197
58. Emiratele Arabe Unite 09.12.1971 2.879.000 0,235
59. Eritrea 28.05.1993 3.847.000 0,001
60. Estonia 17.09.1991 1.353.000 0,012
61. Etiopia 13.11.1945 65.374.000 0,004
62. Federatia Rusa 24.10.1945 144.400.000 1,100
63. Fiji 13.10.1970 822.000 0,004
64. Filipine 24.10.1945 77.151.000 0,095
65. Finlanda 14.12.1955 5.188.000 0,533
66. Franta 24.10.1945 59.191.000 6,030
67. Gabon 20.09.1960 1.237.000 0,009
68. Gambia 21.09.1965 1.420.000 0,001
69. Georgia 31.07.1992 5.224.000 0,003
70. Germania 18.09.1973 82.357.000 8,662
71. Ghana 08.03.1957 20.028.000 0,004
72. Grecia 25.10.1945 10.020.000 0,530
73. Grenada 17.09.1974 101.000 0,001
74. Guatemala 21.11.1945 11.683.000 0,030
75. Guineea 12.12.1958 8.242.000 0,003
76. Guineea Bisau 17.09.1974 1.407.000 0,001
77. Guineea Ecuadoriala 12.11.1968 468.000 0,002
78. Guyana 20.09.1966 762.000 0,001
79. Haiti 24.10.1945 8.132.000 0,003
80. Honduras 17.12.1945 6.619.000 0,005
81. India 30.10.1945 1.017.544.000 0,421
82. Indonezia 28.09.1950 214.840.000 0,142
83. Iordania 14.12.1955 5.183.000 0,011
84. Irak 21.12.1945 23.860.000 0,016
85. Iran (Republica Islamica a 24.10.1945 64.530.000 0,157
Iranului)
86. Irlanda 14.12.1955 3.917.000 0,350
87. Islanda 19.11.1946 285.000 0,034
88. Israel 11.05.1949 6.445.000 0,467
89. Italia 14.12.1955 57.948.000 4,885
90. Jamaica 18.09.1962 2.621.000 0,008
91. Japonia 18.12.1956 127.130.000 19,468
92. Kazakhstan 02.03.1992 14.831.000 0,025
93. Kenia 16.12.1963 31.065.000 0,009
94. Kirghistan 02.03.1992 4.955.000 0,001
95. Kiribati 14.09.1999 85.000 0,001
96. Kuweit 14.05.1963 2.275.000 0,162
97. Lao (Republica Populara 14.12.1955 5.403.000 0,001
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Democrata)
98. Lesoto 17.10.1966 2.189.000 0,001
99. Letonia 17.09.1991 3.539.000 0,015
100. Liban 24.10.1945 3.537.000 0,024
101. Liberia 02.11.1945 3.099.000 0,001
102. Libiana (Jamahiria Araba) 14.12.1955 5.299.000 0,132
103. Liechtenstein 18.09.1990 33.000 0,005
104. Lituania 17.09.1991 3.484.000 0,024
105. Luxemburg 24.10.1945 441.000 0,077
106. Macedonia (fosta Republica 08.04.1993 2.035.000 0,006
Iugoslava a)
107. Madagascar 20.09.1960 16.439.000 0,003
108. Malaezia 17.09.1957 23.492.000 0,203
109. Malawi 01.12.1964 11.140.000 0,001
110. Maldive 21.09.1965 276.000 0,001
111. Mali 28.09.1960 10.400.000 0,002
112. Malta 01.12.1964 395.000 0,014
113. Marea Britanie 24.10.1945 58.789.000 6,127
114. Maroc 12.11.1956 29.170.000 0,047
115. Marshall (Insulele) 17.09.1991 57.000 0,001
116. Mauritania 27.10.1961 2.724.000 0,001
117. Mauritius 24.04.1968 1.200.000 0,011
118. Mexic 07.11.1945 101.754.000 1,883
119. Micronezia 17.09.1991 107.000 0,001
120. Monaco 28.05.1993 34.000 0,003
121. Mongolia 27.10.1961 2.442.000 0,001
122. Mozambic 16.09.1975 17.656.000 0,001
123. Muntenegru 28.06.2006 0 0,000
124. Myanmar 19.04.1948 48.205.000 0,010
125. Namibia 23.04.1990 1.930.000 0,006
126. Nauru 14.09.1999 12.000 0,001
127. Nepal 14.12.1955 23.153.000 0,004
128. Nicaragua 24.10.1945 5.205.000 0,001
129. Niger 20.09.1960 11.134.000 0,001
130. Nigeria 07.10.1960 117.823.000 0,042
131. Norvegia 27.11.1945 4.513.000 0,679
132. Noua Zeelanda 24.10.1945 3.850.000 0,221
133. Olanda 10.12.1945 16.044.000 1,690
134. Oman 07.10.1971 2.478.000 0,070
135. Pakistan 30.09.1947 142.280.000 0,055
136. Palau 15.12.1994 20.222 0,001
137. Panama 13.11.1945 2.897.000 0,019
138. Papua Noua Guinee 10.10.1975 5.460.000 0,003
139. Paraguay 24.10.1945 5.604.000 0,012
140. Peru 31.10.1945 23.347.000 0,092
141. Polonia 24.10.1945 38.641.000 0,461
142. Portugalia 14.12.1955 10.024.000 0,470
143. Qatar 21.09.1971 598.000 0,064
144. Republica Coreea 17.09.1991 47.343.000 1,796
145. Republica Moldova 02.03.1992 4.276.000 0,001
146. Romania 14.12.1955 22.408.000 0,060
147. Ruanda 18.09.1962 8.066.000 0,001
148. Saint Kitts si Nevis 23.09.1983 8.066.000 0,001
EUGEN STRĂUŢIU
149. Saint Vincent si Grenadine 16.09.1980 109.000
0,001
150. Samoa 15.12.1976 175.000 0,001
151. San Marino 02.03.1992 27.000 0,003
152. Santa Lucia 18.09.1979 158.000 0,002
153. Sao Tome si Principe 16.09.1975 153.000 0,001
154. Senegal 28.09.1960 9.803.000 0,005
155. Serbia si Muntenegru 24.10.1945 10.651.000 0,019
156. Seychelles 21.09.1976 81.000 0,002
157. Sierra Leone 27.09.1961 4.573.000 0,001
158. Singapore 21.09.1965 4.131.000 0,388
159. Siriana (Republica Araba) 24.10.1945 16.720.000 0,038
160. Slovacia 19.01.1993 5.380.000 0,051
161. Slovenia 22.05.1992 1.948.000 0,082
162. Solomon (Insulele) 19.09.1978 450.000 0,001
163. Somalia 20.09.1960 9.088.000 0,001
164. Spania 14.12.1955 40.847.000 2,520
165. Sri Lanka 14.12.1955 18.700.000 0,017
166. Statele Unite ale Americii 24.10.1945 284.797.000 22,000
167. Sudan 12.11.1956 31.627.000 0,008
168. Suedia 19.11.1946 8.860.000 1,998
169. Surinam 04.12.1975 429.000 0,001
170. Swaziland 24.09.1968 1.058.000 0,002
171. Tailanda 16.12.1946 62.968.000 0,209
172. Tajikistan 02.03.1992 6.293.000 0,001
173. Tanzania 14.12.1961 34.569.000 0,006
174. Timor Leste 27.09.2002 711.000 0,001
175. Togo 20.09.1960 4.686.000 0,001
176. Tonga 14.09.1999 101.000 0,001
177. Trinidad si Tobago 18.09.1962 1.294.000 0,022
178. Tunisia 12.11.1956 9.674.000 0,032
179. Turcia 24.10.1945 68.610.000 0,372
180. Turkmenistan 02.03.1992 4.720.000 0,005
181. Tuvalu 05.09.2000 10.000 0,001
182. Ucraina 24.10.1945 48.416.000 0,039
183. Uganda 25.10.1962 22.788.000 0,006
184. Ungaria 14.12.1955 9.968.000 0,126
185. Uruguay 18.12.1945 3.361.000 0,048
186. Uzbekistan 02.03.1992 25.068.000 0,014
187. Vanuatu 15.09.1981 202.000 0,001
188. Venezuela 15.11.1945 24.632.000 0,171
189. Viet Nam 20.09.1977 79.197.000 0,021
190. Yemen 30.09.1947 18.863.000 0,006
191. Zambia 01.12.1964 10.570.000 0,002
192. Zimbabwe 25.08.1980 12.960.000 0,007
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ANEXA 2
STRUCTURA UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană
Al doilea pilon Al treilea pilon
Primul pilon
(interguvernamental- (interguvernamental-
(supranaţional-federaţie)
confederaţie) confederaţie)
Cooperarea
Politica externă şi de
Comunităţile Europene poliţienească şi
securitate comună
(CE) judiciară în materie
(PESC)
penală (JAI)
Politica agricolă comună Politica externă: Trafic de droguri şi
Uniune vamală şi Piaţa Cooperare Trafic de arme
internă Menţinerea păcii Trafic de carne vie
Politica în domeniul Observatorii electorali Terorismul
conncurenţei , Subvenţii de şi Trupele comune de Infracţiuni împotriva
stat intervenţie minorilor
Politică structurală Drepturile omului Crimă organizată
Politică comercială Democraţie Corupţie, coruptibilitate
Uniunea Economică şi Asistenţa acordată şi înşelăciune
Monetară statelor terţe
Cetăţenia europeană Politica de securitate:
Educaţie şi Cultură Politica europeană de
Cercetare şi Mediul securitate şi apărare
înconjurător Dezarmarea
Reţele transeuropene Aspectele economice
Sănătate ale dezarmării
Protecţia consumatorului Sistemul european de
Politică socială securitate
Politica comună de
imigraţie
Politica în domeniul
azilului
Protecţia frontierelor
EUGEN STRĂUŢIU
ANEXA 3

GRUPĂRI DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ

Denumire Nivel de Ţări membre


integrare
Pactul Andin Zonă de comerţ Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador,
liber Venezuela
Consiliul Arab de Egipt, Irak, Iordania, Yemen
Cooperare
Asociaţia Zonă de comerţ Brunei, Indonezia, Malayesia, Filipine,
Naţiunilor din Asia preferenţial Singapore, Thailanda
de Sud – Est
(ASEAN)
Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda, Luxemburg
Piaţa Comună Piaţă Comună Costa Rica, Salvador, Guatemala,
Central – Honduras, Nicaragua, Panama
Americană
Comunitatea Est - Uniune vamală Kenya, Tanzania, Uganda
Africană
Uniunea Europeană Uniune Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,
economică şi Germania, Suedia, Marea Britanie,
monetară Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia,
Spania, Portugalia, Austria, Finlanda
Zona Economică Zonă de comerţ 15 ţări membre UE + 4 ţări membre
Europeană liber AELS
Asociaţia Zonă de comerţ Islanda, Norvegia, Elveţia,
Europeană a liber Liechtenstein
Liberului Schimb
(AELS)
Asociaţia de Zonă de comerţ Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,
Integrare Latino – liber Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay,
Americană Uruguay, Venezuela
Uniunea Maghreb Piaţă comună Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia,
Libia
Mercosur Uniune vamală Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay
Acordul Nord – Zonă de comerţ Canada, Mexic, SUA
American de liber
Comerţ Liber
(NAFTA)
TEME INTRODUCTIVE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

CUPRINS

1. TERMINOLOGIE DE REFERINŢĂ p.
2. CURENTE DE GÂNDIRE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR p.
INTERNAŢIONALE
3. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA p.
4. ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. p.
ELEMENTE DE POLITICĂ EXTERNĂ
5. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE p.
6. DREPTUL INTERNAŢIONAL p.
7. DIPLOMAŢIA. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ p.
8. SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI SECURITATEA p.
NAŢIONALĂ. INTERESUL NAŢIONAL
9. CONFLICTE INTERNAŢIONALE p.
10. RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A p.
RELAŢIILOR DINTRE STATE
11. TERORISMUL INTERNAŢIONAL p.
12. CRIMA ORGANIZATĂ TRANSNAŢIONALĂ p.
13. ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE ÎN POLITICA p.
INTERNAŢIONALĂ
14. ECONOMIA MONDIALĂ p.
15. GLOBALIZAREA p.
ŞI IMPLICAŢIILE SALE
16 SCENARII PRIVIND EVOLUŢIA SISTEMULUI p.
INTERNAŢIONAL
ANEXE