Studii de Securitate - Curs

Curs: Studii de Securitate
I. Securitatea – o abordare duală (pesimistă / optimistă)

A. Viziunea pesimista asupra spaţiului internaţional
B. Viziunea optimistă asupra spaţiului internaţional
II. Studiile de securitate: rolul teoriei în dezbaterea asupra securităţii
III. Viziunea tradiţională asupra securităţii în politica internaţională –

securitatea ca putere
A. Securitatea în lumea realistă
B. Sistemul internaţional şi modelul realist al securităţii
IV. Vizuinea traditionala asupra securitatii in politica internationala –

securitatea ca pace
V. Noul mediu de securitate

A. Antecedente realiste şi sfârşitul Războiului Rece
B. Redefinirea securităţii
C. Niveluri de analiză şi actori ai procesului de securizare
D. Complexul de securitate – punte de legătură între nivelul naţional şi cel
global
E. Analiza multidimensională a securităţii
VI. Restructurarea studiilor de securitate și importanța normativă a securității

umane
A. Reconceptualizarea discursului securitar în epoca post-Război Rece. Noi
provocări în mediul de securitate contemporan (Olesea Țăranu)
B. Securitatea umană – un cadru normativ de analiză (Bogdan Ștefanachi)
VII. Caracteristicile mediului de securitate la începutul mileniului III

A. Caracteristicile mediului de securitate actual şi moştenirile Războiului
Rece
B. Uniunea Europeană şi Organizaţia Atlanticului de Nord
VIII. Instituţii de Securitate
A. NATO
B. Uniunea Europei Occidentale
C. Tratatul de la Maastricht
D. Dezvoltarea UE: Amsterdam, Kőln, Helsinki, Nisa, Lisabona
E. Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
IX. Rolul Uniunii Europene
Notă:
Capitolele I şi II reflectă punctul de vedere exprimat de Kolodziej,

Edward A., în volumul Securitatea şi relaţiile internaţionale, Ed.
Polirom, Iaşi, 2007.
Capitolul IV reflectă punctul de vedere exprimat de Ionel Nicu Sava

în volumul Studii de Securitate, Centrul Român de Studii Regionale,
București, 2005.
Capitolul VI – cele două texte (subcapitolele A si B) sunt disponibile

in Cătălina-Daniela Răducu, Bogdan Ștefanachi (coord.),
Securitatea umană – provocări contemporane, Ed. Pro Universitaria,
București, 2015.
Capitolele VIII şi IX sunt preluate/editate din volumul Studii de

Securitate, Ed. Cavallioti, Bucureşti, 2005 (pp. 69 – 119)
1
Studii de Securitate
I. Securitatea – o abordare duală (pesimistă / optimistă)
Studiile care abordează problematica securităţii sunt omniprezente însă, o privire mai
atentă va dezvălui şi că majoritatea cărţilor sunt depăşite - note despre aspecte mai vechi
privind securitatea, acum depăşite de evenimente, şi nu volume convingătoare, care să vorbească
despre probleme urgente. Ne putem explica parţial faptul că textele nu mai sunt actuale prin
schimbările rapide care asaltează popoarele şi statele lumii. Este dificil pentru observatorii şi
specialiştii experimentaţi, cu atât mai mult pentru publicul informat şi interesat, să ţină ritmul cu
evenimentele în desfăşurare rapidă, mai ales cu cele care au impact asupra securităţii.
Nu mai departe de acum puțin peste 30 de ani, lumea părea mult mai uşor de înţeles.
Mulţi considerau că globul era pentru totdeauna divizat între două blocuri militare conduse de
două superputeri - Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Puţini credeau că una din
acestea se va confrunta în curând cu o provocare. Implozia neaşteptată a Uniunii Sovietice a
schimbat toate acestea peste noapte. Odată cu sfârşitul războiului rece şi al competiţiei bipolare
dintre superputeri, lumea pare a fi mult mai complexă în prezent - şi în mod cert mai confuză.
Simplitatea aparentă a perioadei Războiului Rece, întinzandu-se în linii mari de la sfârşitul celui de-
al Doilea Război Mondial în 1945 şi până la dispariţia bruscă a Uniunii Sovietice în decembrie
1991, a fost înlocuită de ceea ce pare a fi o lume nouă, care sfidează explicaţiile şi percepţiile
facile. Aceasta este o lume asaltată de ameninţări fără precedent la adresa securităţii,
dramatizată de terorismul global şi de răspândirea armelor de distrugere în masă.
Frustrarea legată de credinţe şi aşteptări este potenţată de dezacordul şi dezbaterea

fundamentală dintre specialişti, analişti, comentatori şi lideri politici experimentaţi privind ceea
ce ne oferă viitorul nouă, ca membri ai unei societăţi globale emergente.
Sistemul bipolar al superputerilor, construit în mod îngrijorător pe două maşinării ale
2
sfârşitului lumii, a lăsat impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă şi de neclintit.
 Nici un alt stat nu putea concura cu capacităţile nucleare ale

unei superputeri.
 Potrivit aceleiaşi logici, niciuna din superputeri nu era
motivată să îşi atace rivala şi să rişte anihilarea aproape
sigură, chiar dacă amândouă s-au pregătit neîncetat pentru o
confruntare nucleară.
 De asemenea, cele două aveau motive să coopereze, implicit
şi explicit, pentru a le impune limite aliaţilor şi clienţilor lor,
cu scopul de a împiedica escaladarea unor conflicte locale
până la nivelul unui război nuclear total.
 Spre deosebire de echilibrul precar al transferurilor de putere
din perioada anterioară celui de-al doilea război mondial,
balanţa puterii, bipolară şi nucleară a războiului rece a
părut că oferă o pace incomodă, orchestrată sub baghetele a
două superputeri raţionale şi prudente. Deşi fiecare se
pregătea pentru un Armagedon nuclear, fiecare făcea în
aceeaşi măsură eforturi pentru a coopera cu rivala pentru
a preveni un război nuclear accidental, neintenţionat sau
involuntar.
A. Viziunea pesimista asupra spatiului international
Unii specialişti respectaţi şi observatori informaţi privesc lucrurile într-o lumină mai
sumbră astăzi.
Aceştia prevăd că vom invidia stabilitatea şi siguranţa aparent previzibilă a războiului

rece, şi balanţa terorii nucleare dintre superputeri. Ei proiectează viitorul sumbru al unei
abundente tot mai mari de centre de putere - statale şi nonstatale - care apar fără ca cineva să fie
responsabil de a face ordine în afacerile mondiale. Chiar indivizi învestiţi cu putere, precum
teroriştii, pot să atace o superputere şi să provoace un război global împotriva terorismului, fără un
final clar şi previzibil.
Parteneri altădată apropiaţi în cadrul Alianţei Atlantice se contrazic acum în privinţa

politicilor de securitate globale - ruptură deja evidentă în diferenţa dintre reacţiile opuse venite din
Europa şi din America, referitoare la războaiele din Balcani din anii '90 şi la războiul din Irak din
2003:
 Dezacordurile dintre democraţiile occidentale sunt

considerate chiar mai profunde şi mai explozive decât cele dintre
componentele europeană şi americană ale coaliţiei occidentale,
victorioasă în războiul rece, după cum sugerează unii.
 Pentru mulţi dintre responsabilii politicii de securitate
americane, Europa însăşi este divizată între „noua" Europă -
statele est-europene eliberate de sub dominaţia sovietică din
3
timpul războiului rece - şi „vechea" Europă, în principal Franţa şi
Germania, care s-au opus războiului din Irak. Această dezordine
prezentă chiar şi în rândurile învingătorilor este evidentă pentru
cei care văd nu numai o „lume răscolită" (World Out of Order), ci
şi una în care o superputere potenţial malefică ameninţă să
adâncească şi să extindă dezordinea printr-o cursă arogantă pentru
dominaţia globală.
Mulţi alţii prevăd un viitor întunecat, cu ciocniri între culturi. Conflicte în escaladare,
aparent fără rezolvare, între culturile lumii par să stea la baza unor conflicte interstatale, naţionale,
etnice şi rasiale, deja în mare parte agresive.
Fiecare cultură este descrisă ca împărtăşind valori şi legături emoţionale adânc înrădăcinate.
Cultura este portretizată ca o forţă care funcţionează prin aderenţii săi şi care impulsionează
politica globală. Se afirmă că nu pot fi create punţi între aceste credinţe religioase, memorii
istorice, tradiţii, obiceiuri comune şi perspective conflictuale asupra lumii, încorporate în culturi
contrastante. Liniile de falie dintre ele constituie invitaţii la ciocniri violente. Printre cele mai
importante dintre cele citate se numără culturile occidentală, musulmană, confucianistă (China),
hindusă (India), japoneză şi ortodoxă slavă (rusească). Speranţa unei societăţi de state paşnice
este acum înlocuită de o viziune de rău augur asupra unei lumi cu popoare diverse şi
învrăjbite, cu o probabilitate redusă de apariţie a vreunei forme universale de cultură şi valori
comune, care să depăşească diferenţele profunde dintre ele.
Din această perspectivă, globalizarea stimulează conflictele culturale, nu le înăbuşă.

Progresele rapide în eficientizarea mijloacelor de transport, a comunicaţiilor şi a tehnologiilor
electronice au redus distanţele. Popoare şi culturi altădată izolate, care intrau rareori în contact
cu străini, precum aborigenii australieni timp de peste 40 000 de ani, se află acum în strânsă
legătură unele cu altele. Se consideră că prin contactele sporite şi susţinute se provoacă
animozităţi reciproce, nu înţelegere şi toleranţă. Conflictele legate de valori fundamentale - a cui
religie este cea adevărată ? - par să fie dificile şi de nerezolvat prin compromis atunci când
sunt comparate cu disputele privind resurse materiale - petrol, apă etc. - sau chiar cu cele
privind graniţele de stat.
Notabilă este ruptura despre care se afirmă că există între „Vest şi Rest". Se spune că
această divizare culturală afirmată (dacă nu demonstrată) a fost adâncită de ascensiunea coaliţiei
occidentale de state democratice liberale de după sfârşitul Războiului Rece. Pentru a contracara
puterea occidentală, se proiectează o coaliţie de culturi antioccidentale, articulată pe o alianţă
între popoare confucianiste şi islamice, opunându-se cu hotărâre Occidentului creştin şi secularizat.
Alţii insistă asupra reducerii conflictelor mondiale la identităţi de grup ireconciliabile

în interiorul culturilor şi între ele. Se afirmă despre acestea că subminează coeziunea culturilor şi
4
contestă autoritatea statelor-naţiune. Viitorul omenirii este proiectat în imagini ale ascensiunii
tribalismului, anarhiei şi haosului generalizat. Purificarea etnică şi episoadele de genocid din
Rwanda şi Africa Centrală, Sudan, Balcani şi Indonezia sunt citate drept prevestitoare ale unui
viitor sumbru, deja prezent.
Globalizarea ce sursa de conflict pe fond economic
Viitorul globalizării ca creuzet îşi are şi adversarii săi intransigenţi.
Pentru aceşti observatori, sursele de conflict sunt economice, şi nu culturale, naţionale sau
tribale.
Omenirea este împărţită în bogaţi şi săraci, nu în conducători şi conduşi, ca o consecinţă

a influenţelor inexorabile ale capitalismului global. Diferenţele de identitate sunt considerate a fi
de suprafaţă şi efemere: în profunzime, conflictul dintre bogaţii puţini la număr şi săracii numeroşi
este cel care determină cursul relaţiilor internaţionale.
Această împărţire a bogăţiei şi puterii este identificată drept sursa dilemei securităţii
cu care se confruntă popoarele şi statele lumii. Se afirmă că pluralismul politic, avansat de susţi-
nătorii săi liberali, maschează şi sprijină ideologic acest sistem economic opresiv. Pentru aceşti
antiglobalişti, inegalitatea economică şi numerică tot mai accentată dintre bogaţi şi săraci este
dovada unei crize majore a capitalismului la nivel mondial, care prevesteşte un nou val de
violenţă extinsă în interiorul şi dincolo de graniţele statelor. Nordul capitalist bogat, cu un
miliard de oameni, care încă mai cunoaşte divizarea de clasă, se află în competiţie cu Sudul sărac,
cu cinci miliarde de locuitori exploataţi.
Se consideră că axele politicii globale se prezintă sub această imagine neomarxistă a

luptei de clasă.
Corporaţiile multinaţionale, aliate cu ţări occidentale complice, mai ales Statele Unite,
sunt identificate drept principalii opresori ai săracilor lumii. Ele conduc prin intermediul unor
organizaţii internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi
Organizaţia Mondială a Comerţului.
Folosindu-se de resursele enorme disponibile, această mezalianţă dintre puterea de stat şi

cea corporatistă modelează opinia publică după bunul plac, prin concentrarea mass-media şi prin
campanii publicitare masive, şi îşi impune regulile care îi servesc interesele asupra unor populaţii
neputincioase (populaţiile din sudul subdezvoltat). Cei dezavantajaţi, ce alcătuiesc cea mai mare
parte a lumii în curs de dezvoltare, sunt consideraţi subordonaţi puterii corporatiste
internaţionale, ale cărei decizii stabilesc cine va fi bogat şi cine va pierde.
Rezultatul este o cursă pe viaţă şi pe moarte între corporaţii concurente şi state şi popoare
5
presupus neajutorate. Salariile la nivel mondial sunt mici, iar condiţiile sănătoase de muncă sunt
sacrificate în favoarea profiturilor corporatiste. De asemenea, mediul înconjurător este ostaticul
concurenţei de piaţă, cu implicaţii aparent devastatoare pentru păstrarea bunurilor comune
globale.
Potrivit unor observatori, puterea crescândă a corporaţiilor multinaţionale, care

coordonează tot mai multe resurse umane şi materiale şi care exercită o influenţă politică mai mare
decât majoritatea statelor lumii, adânceşte ciocnirile dintre culturi şi ameninţă drepturile
oamenilor de pretutindeni pentru o parte rezonabilă din bogăţia materială a pământului.
În situaţie de risc se află statul-naţiune şi masele sărăcite ale lumii. În ultimul timp, numeroşi
analişti din domeniu i-au desemnat statului-naţiune, acuzat de a fi o ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, responsabilitatea de a apăra drepturile omului, de a proteja minorităţile împotriva
purificării etnice şi genocidului, precum şi de a promova bunăstarea socială prin controlarea puterii
corporaţiilor multinaţionale.
B. Viziunea optimistă asupra spatiului international
Alţii postulează imaginea unui viitor mai optimist.
Unii prevăd convergenţe culturale. Afirmarea pieţelor globale şi adoptarea statului-naţiune

drept principale unităţi de organizare economică şi politică în ultimele câteva secole sunt oferite ca
dovadă a unei apropieri între populaţiile lumii. Acestea sunt considerate tot mai conştiente de
rădăcinile lor biologice comune şi de umanitatea lor împărtăşită ca specie. Se afirmă că aceste noi
condiţii ale vieţii sociale generează o predispoziţie psihologică tot mai accentuată faţă de o unitate
umană. Multiplicarea şi consolidarea transferurilor socioeconomice şi politice dincolo de
graniţele statului pun bazele integrării oamenilor într-un sistem mondial. William McNeill
observă:
Aşa cum majoritatea naţiunilor lumii au fost create prin evenimente politice, iar apoi, cu
ajutorul istoricilor, au ajuns la o conştiinţă comună, tot astfel, mi se pare, ne putem
aştepta ca adevărata conştiinţă umană să apară după ce procesele economice şi politice
vor fi creat o comunitate atât de strânsă, încât fiecare popor şi fiecare entitate statală să
fie forţată să îşi recunoască subordonarea şi participarea într-un sistem global.
Deşi oamenii nu au ajuns încă la o asemenea stare de conştiinţă psihosocială comună şi de
convergenţă culturală, aceşti teoreticieni ai integrării consideră că, în timp, ei se vor adapta la
condiţiile fără precedent ale globalizării.
Acest mediu social va expulza identităţile noastre particulare, precum şi conflictele pe

care le provoacă acestea, în favoarea unei identităţi umane mai sensibile faţă de nevoile unei
lumi globalizate. Ideile darwiniste susţinute altădată, privind supravieţuirea celor mai dotaţi şi
6
selecţia naturală, sunt acum răsturnate. Pentru aceşti observatori, supravieţuirea depinde de
cooperarea speciei umane; cei care continuă vechile practici ale conflictului şi războiului vor
dispărea în cele din urmă, devenind istorie. Se consideră că războiul, ca şi duelul şi sclavia, au
dispărut ca instituţie socială. Lipsindu-i scopul, utilitatea şi legitimarea, conflictul armat dintre state
va dispărea treptat.
Pentru mulţi, acest proces de adaptare, care conduce la convergenţă culturală, va fi

creat potrivit unui model liberal, occidental.
 Conform adepţilor acestui tip particular de liberalism

occidental, străvechea problemă a intereselor opuse dintre
conducători şi conduşi a fost rezolvată definitiv prin proiectul
occidental, ca soluţie finală la guvernarea globală.
 În timp ce, înainte, conducătorul şi conduşii se aflau în opoziţie
fundamentală într-un val infinit de regimuri încă din zorii
civilizaţiei, liberalismul pare să depăşească aceste eşecuri,
întemeind autoritatea şi legitimitatea regimurilor politice pe
principiul egalităţii fundamentale a oamenilor şi pe nevoia lor
universală de respect reciproc.
 Liberalismul îi acordă fiecărui individ, indiferent de statutul lui
social sau de sex, respectul căutat de oameni şi respins de toate
celelalte forme de guvernare. Odată ce oamenii acceptă să se
respecte reciproc, potrivit reţetei liberale, problema legitimării
autorităţii şi conducerii politice este rezolvată de teorie în mod
fundamental. Fiecare are acces şi influenţă egale în ceea ce
priveşte procesul prin care vor fi stabilite regulile şi regimurile ce
vor guverna.
Această viziune interesantă dizolvă diferenţele de rasă, origine etnică, religie, cultură şi
limbă. Conflictul, mereu actual, privind cine are dreptul de a conduce, ca temă centrală a istoriei, se
declară acum încheiat. Se presupune că evoluţia spre pace şi convergenţa valorilor umane - un
final utopic al jocului - sunt impulsionate şi accelerate de afirmarea capitalismului de piaţă
global şi de ceea ce se afirmă a constitui răspândirea inevitabilă a consumerismului.
Prin urmare, toţi oamenii sunt standardizaţi potrivit modelului liberal economic şi politic din
Occident. Poate că statele, naţiunile şi popoarele cu diferite alcătuiri sociale se vor opune
globalizării, dar se consideră că forţa ei este irezistibilă. Unica opţiune aflată la dispoziţia
societăţilor şi statelor care i se împotrivesc este cum - şi nu dacă - să se adapteze la aceste
imperative politice şi de piaţă.
7
II. Studiile de securitate: rolul teoriei în dezbaterea asupra securităţii
O serie de interogaţii se plasează în centrul preocupărilor legate de elucidarea conţinutului

conceptului de securitate (interogaţii care multiplică perspectivele posibile de analiză):
Ce ar trebui să credem despre această varietate derutantă de proiecţii posibile, dar
ireconciliabile ale viitorului?
Ne îndreptăm spre conflicte mai mult sau mai puţin armate?
Suntem în siguranţă mai mult sau mai puţin decât am fost vreodată?
Cum să alegem între aceste hărţi conceptuale?
În funcţie de preferinţe, ce trebuie făcut pentru a grăbi sau a împiedica una sau alta dintre
aceste predicţii opuse?
Fiecare pare a avea o bază confirmată în realitate prin observaţie şi experienţă. Totuşi, în
mod evident, nu pot fi toate corecte. Sau pot, în funcţie de partea globului din care priveşti? Sau,
invers, oare legăturile tot mai strânse dintre populaţiile lumii canalizează sisteme de securitate
aparent fundamental diferite şi rivale spre un sistem politic superior ce rămâne să fie finalizat, după
cum susţin unii teoreticieni vizionari?
Perspectiva fiecărui expert asupra viitorului relaţiilor internaţionale şi securităţii va

depinde în mod esenţial de presupunerile autorului privind actorii-cheie, care sunt identificaţi
implicit sau explicit ca principalii declanşatori şi modelatori ai politicii globale, precum şi despre
puterea în mod evident exercitată de aceştia.
Dintre actorii şi factorii presupuşi a orienta politica internaţională sunt citaţi: statele,
popoarele care împărtăşesc valori culturale, ideologii politice sau identităţi naţionale, etnice
ori tribale, structuri sistemice precum pieţele globale sau sistemul interstatal şi corporaţiile
multinaţionale.
Actori diferiţi sunt dispuşi să obţină ceea ce îşi doresc de la alţii prin conflict sau cooperare -
sau o combinaţie între aceste două abordări, în funcţie de condiţiile schimburilor dintre ei. Este de
aşteptat ca fiecare să facă uz de forţă sau să ameninţe cu forţa pentru a obţine ceea ce vrea şi să
reziste sau să insiste asupra controlului şi limitării uzului de forţă de către alţii în rezolvarea
conflictelor.
8
Studiile de securitate, ca ramură a relaţiilor internaţionale, se preocupă în primul rând de
întelegerea şi explicarea motivelor şi a modului în care actorii recurg la forţă.
Teoreticienii, analiştii şi factorii de decizie în domeniul securităţii sunt interesaţi să ştie

şi dacă recursul la forţă dă rezultate. Folosind forţa sau ameninţările, obţin actorii ceea ce îşi
doresc, cu costuri şi riscuri acceptabile?
Întrucât este de o importanţă egală din perspectiva abordării securităţii şi, mai ales, a
securităţii internaţionale, va trebui să identificăm de ce şi cum resping actorii forţa şi
ameninţările coercitive, precum şi dacă această abordare îi ajută să-şi atingă scopurile.
Doar cunoaşterea efectelor pozitive şi negative ale coerciţiei şi ameninţării are o valoare
scăzută dacă nu se poate face comparaţie cu costurile de oportunitate ale neutilizării forţei şi ale
altor strategii noncoercitive. Acestea ar putea produce rezultate mai bune şi cu un cost material
mai scăzut decât forţa şi violenţa, în raport cu bunurile materiale şi scopurile dorite.
Ipotezele privind actorii şi comportamentul lor, precum şi factorii care îi influenţează provin
din numeroase (extrem de multe şi variate) surse; de aceea, pentru a obtine rezultate cuantificabile
abordarea nu trebuie sa fie una exhaustiva ci doar una care
 sa permita identificarea celor consideraţi că sunt actorii-cheie în politica

globală,
 să permita formularea de ipoteze privind motivaţiile comportamentelor lor şi
 să menţionaţioneze condiţiile ce le generează gândirea şi acţiunile.
După o atare abordare, vom fi obligaţi să generăm o serie de analize care să ne permită să
facem comparaţii cu comportamentul actorilor şi cu interpretările contrastante ale teoriilor
securităţii aparţinând şcolilor rivale. Evaluând modul în care şcolile de gândire au luat aceste
decizii, vom fi mai capabil să descriem şi să explicăm cum sunt organizate diferitele sisteme de
securitate drept constructe umane, precum şi să discernem stimulii care îi fac pe actori să coopereze
sau să intre în conflict în urmărirea intereselor şi valorilor lor.
Aplicând o astfel de strategie comprehensivă – a opiniilor contrastante – devine clar faptul

că securitatea este o idee controversată. Acest fapt nu trebuie să surprindă sau să devină o scuză
pentru a renunţa la înţelegerea securităţii ca preocupare centrală - unii ar spune chiar preocuparea
principală - a relaţiilor internaţionale. Orice este atât de important şi de uman precum
securitatea va fi cu siguranţă supus polemicii.
Ceea ce este valoros pentru oameni - siguranţa personală şi protejarea bunurilor

proprii (a proprietăţii) - îi îndeamnă să facă tot ce pot, chiar utilizând forţa sau autorizând şi
legitimând statul şi societatea de care aparţin să facă uz de forţă şi de ameninţări coercitive, în
scopul de a păstra ceea ce posedă sau de a obţine mai mult din ce îşi doresc.
Oamenii vor fi obligaţi să dezvolte criterii care să poată îndeplini condiţiile obiective ale
9
observaţiei, eliberate cât mai mult posibil de părtinire şi de interese proprii. Altfel, există riscul de a
oferi o înţelegere şi o explicaţie distorsionate sau înşelătoare ale motivului pentru care şi ale
modului cum acţionează alţi actori, în condiţiile intereselor lor de securitate. Întotdeauna există
tentaţia de a privi lumea după cum ne place, şi nu de a o confrunta aşa cum este în realitate. De
asemenea, ar fi de dorit, în măsura în care este omeneşte posibil, să dezvoltăm teste obiective pentru
realitate, care să îndeplinească criterii ştiinţifice riguroase. Acest fapt ar presupune că observaţiile
asupra lumii ar putea fi reproduse şi afirmate de alţii, chiar şi de cei care contestă ceea ce ar dori să
vadă observatorii, precum şi tipul de lume preferat de aceştia.
În studiile de securitate întâlnim rareori teste ştiinţifice riguroase. Oamenii de ştiinţă de

orientare behavioristă şi exponenţii alegerii raţionale, pretind că abordarea lor a făcut paşi
semnificativi în această direcţie. Totuşi, potrivit propriilor afirmaţii, încă mai au un drum lung de
parcurs pentru a ajunge la tipul de cunoştinţe acumulate asociate cu ştiinţele naturale şi
biologice. Acest obiectiv, este greu sau chiar imposibil de atins în ceea ce priveşte majoritatea
întrebărilor şi problemelor care ţin de securitate, în general din cauză că oamenii îşi reprezintă în
mod radical diferit ideea de securitate ca interes, scop sau valoare.
Această stare subiectivă nu se pretează studierii prin metodele tipice asociate cu

investigarea ştiinţifică.
În măsura în care relaţiile internaţionale şi studiile de securitate sunt discipline

ştiinţifice, ele seamănă mai curând cu geologia sau cu astronomia, şi nu cu chimia ori fizica.
Aceste discipline nu pot controla factorii şi forţele pe care le studiază prin experimente de laborator
riguroase. Actorii care caută atingerea unor scopuri legate de securitate nu pot fi supuşi cu uşurinţă
unor experimente controlate. Din această perspectivă a comportamentului lor social, nu li se pot
aplica teste de laborator. (De exemplu, când aţi luat masa de prânz împreună cu Statele Unite ultima
dată ? Sau cu Partidul Comunist Chinez ? Sau cu Bursa de Valori din New York? Bineînţeles că
niciodată. Totuşi, aceste instituţii şi organizaţii create de oameni sunt esenţiale în studierea
securităţii şi a relaţiilor internaţionale).
Studiile de securitate în relaţiile internaţionale vor face generalizări în privinţa

comportamentelor majorităţii actorilor analizaţi, deşi ele nu sunt şi nu pot fi experimentate
direct, ci doar prin efectele lor sau prin ceea ce percepem a fi impactul opţiunilor actorilor
asupra evenimentelor.
Folosim zilnic prescurtări precum Statele Unite şi China. O mare parte din ceea ce este
relevant pentru securitate se pierde prin astfel de mecanisme conceptuale. Atunci când privim „în
interiorul" unui stat, descoperim rupturi adânci în societate de-a lungul liniilor de falie definite prin
rasă, trib, origine etnică, limbă, religie, cultură, clasă, ideologie şi gen. Va trebui să fim atenţi la
ceea ce exprimăm exact atunci când utilizăm aceste substantive colective şi constructe sociale.
Actorii, precum statele, dar şi sistemele de state se schimbă în timp. Trebuie explicate
10
schimbările de formă, scop, capabilităţi şi identitate ale acestor actori, precum şi implicaţiile lor
pentru securitate, pentru a recunoaşte modificările majore ale comportamentului lor. Această
observaţie preventivă are relevanţă mai ales în prezent: mai ales ca urmare a rapidităţii cu care a
evoluat sistemul mondial de state-naţiuni pe parcursul unui secol, destul de brusc şi pe
neaşteptate pentru majoritatea actorilor implicaţi, de la un sistem complex al balanţei de
putere la lupta bipolară a războiului rece, iar în prezent, la apariţia unui hegemon american
care domină sistemul. Cheltuielile Statelor Unite pentru apărare sunt mai mari decât ale oricărui
alt stat şi decât ale tuturor aliaţilor din NATO la un loc; alături de o Uniune Europeană în extindere,
Statele Unite susţin cea mai mare piaţă internă din lume.
Studiile de securitate trebuie să se bazeze pe istorie şi pe evenimentele din trecut

pentru a dezvolta afirmaţii şi ipoteze despre comportamentul actorilor. Analiştii şi specialiştii
în securitate apelează la oricare corpus de gândire şi experienţe umane ce îi ajută să surprindă
realitatea.
1. Astfel, în primul rând, trebuie să plecăm de la premisa, de la la realitatea că faptele şi

datele istorice, indiferent de ambalaj şi prezentare, constituie materialul principal de la care
pornim în conturarea percepţiilor noastre asupra securităţii, care vor fi verificate prin
referirea la „faptele" empirice:
 Acest lucru îi supune pe observatori la un test pentru a stabili dacă prezintă
toate faptele relevante pentru o teorie a securităţii sau dacă „au zburdat prin
istorie", alegând doar acele incidente care le sprijineau prejudecăţile şi
interesele.
 De asemenea, li se cere să îşi justifice interpretarea faptelor prezentate prin
specificarea detaliată a criteriilor utilizate în selectarea datelor istorice care să
ilustreze sau să sprijine o idee ori să demonstreze un fir al argumentării sau o
afirmaţie - de pildă, sistemele balanţei puterii provoacă război sau
democraţiile nu se luptă între ele.
2. În al doilea rând, problema selectivităţii istorice este importantă mai ales pentru
analiştii securităţii. În căutarea „adevărurilor" valabile în perioadele istorice, aceştia nu sunt
preocupaţi de circumstanţele detaliate care îi afectează pe actori, alegerile lor specifice şi
comportamentul lor într-o anumită perioadă.
Generalizările specialiştilor în securitate nu vor conţine niciodată descrierile bogate şi
nuanţate ale unei perioade prezentate de istorici. De asemenea, ştim din experienţă că
circumstanţele şi actorii se schimbă, la rândul lor.
11
De obicei, istoricii se concentrează asupra reconstituirii a ceea ce a apărut la un anumit
moment sau într-o anumită eră de-a lungul timpului. Şi analiştii din domeniul securităţii sunt
interesaţi de aceste reconstituiri, însă ei caută mai curând să afle asemănările dintre problemele de
securitate întâmpinate de diferite societăţi omeneşti în timp şi spaţiu, precum şi modurile de
rezolvare, şi nu deosebirile dintre ele. Acest fapt îi expune mereu la critica potrivit căreia ei omit
actori şi factori-cheie sau că generalizările lor nu se potrivesc cu faptele prezentate de istorici.
Aproape că nu se vor potrivi niciodată - în mod exact.
Aceste riscuri trebuie să fie conştientizate pentru a preveni generalizările ce nu pot fi

sprijinite prin observaţii si analiză istorică; să nu abandonăm eforturile de căutare a unor explicaţii
mai elocvente privind comportamentul legat de securitatea oamenilor, precum si a unei înţelegeri
cuprinzătoare a acestei dimensiuni cruciale a vieţii sociale.
De aceea va trebui să definim de la început termenii referitori la ce sunt securitatea şi

implicaţiile sale pentru înţelegerea şi explicarea relaţiilor internaţionale şi a politicii globale,
la diferite niveluri de analiză. De asemenea, trebuie evidenţiata percepţia asupra teoriei şi modului
în care teoriile pot fi validate şi falsificate.
Acestea sunt sarcini extrem de dificile, întrucât conceptele prezentate (legate de

abordarea teoretică a securităţii), precum şi perspectiva asupra teoriei în ştiinţele sociale sunt
fundamental contestate în cercetarea socială, filosofică şi morală.
Acestei confuzii i se alătură ambiguitatea unor noţiuni precum securitate şi securitate

naţională, dincolo de diferenţele reale dintre semnificaţiile lor. Teoreticienii, decidenţii politici şi
observatorii care, de altfel, ar putea fi de acord în ceea ce priveşte înţelesul securităţii întâmpină
deseori obstacole în utilizarea acestor concepte ca instrumente de analiză şi de luare a deciziilor,
întrucât termenul securitate acoperă o varietate de scopuri atât de mare, încât politici foarte diferite
- de pildă, combaterea sărăciei sau a terorismului global - pot fi interpretate ca politici de securitate.
12
III. Viziunea tradiţională asupra securităţii în politica internaţională –
securitatea ca putere
Securitatea, studiul securităţii reprezintă unul din aspectele cele mai importante abordate în
relaţiile internaţionale. „Puţini sunt cei dispuşi să nege că securitatea – individuală, naţională sau
internaţională – se numără printre problemele principale cu care se confruntă umanitatea” 1.
Actorii politici, din cadrul sistemului internaţional, sunt cel mai adesea dispuşi la eforturi
considerabile şi la alocarea de resurse imense pentru a-şi asigura protecţia faţă de potenţialele
ameninţării.
Gândind astfel securitatea, ea devine absolut congruentă cu posibilitatea statului de a-şi

asigura premisele necesare evitării sau respingerii oricărui atac, de a minimiza consecinţele oricărei
ameninţări, de a gestiona şi folosi propria forţă armată. Această perspectivă asupra securităţii, este
de o importanţă deosebită în teoria şi analiza pragmatică a conceptului, iar pe perioada Războiului
Rece devenise imaginea exclusivă de raportare la contextul bipolar internaţional. Însă, securitatea
este cu mult mai complexă şi mai încărcată de sensuri decât acest punct de vedere reducţionist.
Trebuie să remarcăm faptul că „securitatea naţională”, în mod special, ocupă un loc central,
întrucât statele domină multe din condiţiile ce determină securitatea la celelalte niveluri, iar ele par
incapabile să coexiste armonios. Însă, pentru a dobândi o înţelegere corectă a problemei securităţii
naţionale, trebuie să înţelegem mai întâi conceptul de securitate. Aceasta nu înseamnă altceva decât
încercarea de reabilitare a securităţii, prin despărţirea viziunii tradiţionale lansată şi susţinută de
Şcoala Realistă cu al ei concept central - puterea. Din această perspectivă securitatea este posibil de
imaginat şi analizat doar în subsidiarul politicii de stat.
Încheierea Războiului Rece, cu toate implicaţiile sale, globalizarea ca fenomen al sfârşitului

modernităţii „cu a sa societate postindustrială”, redefinirea şi rezolvarea libertăţii la scară mondială
sunt doar câteva dintre coordonatele care au repus în discuţie securitatea. „Noul mediu de
securitate”, propus de Şcoala de la Copenhaga, prin autori ca Ole Waever, Barry Buzan sau Jaap de
Wilde, încearcă tocmai recuperarea unui concept incomplet dezvoltat şi pe „nedrept” marginalizat –
1
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 13.
13
securitatea. „În cadrul folosirii sale uzuale, mai ales de către cei asociaţi cu conceperea politicii de
stat, acest concept este atât de slab dezvoltat, încât pare neadecvat pentru sarcina respectivă. Eu
încerc să demonstrez că un concept simplist de securitate constituie o asemenea barieră în calea
progresului, încât aproape că ar putea fi considerat ca făcând parte din problema însăşi. Prin
simplist denumesc o asemenea înţelegere a securităţii naţionale care percepe în mod inadecvat
contradicţiile latente proprii conceptului însuşi şi/sau la fel de inadecvat conştientă de faptul că
logica securităţii implică aproape întotdeauna niveluri înalte de interdependenţă a actorilor care
încearcă să se menţină în securitate”2
Aşadar, studiul securităţii, indiferent dacă se constituie doar ca o critică la adresa concepţiei
tradiţionale sau plecând din acest punct oferă premisele conturării unui nou discurs asupra
conceptului, reprezintă o problemă esenţială a lumii contemporane. Securitatea poate deveni astfel
cheia înţelegerii „logicii” relaţiilor internaţionale.
2
Buzan, Popoarele, statele şi teama , p. 13.
14
Realismul şi neo-realismul au fost perspectivele dominante în interpretarea relaţiilor
internaţionale în cea de a doua jumătate a secolului XX. Realismul, atât ca teorie cât şi ca
modalitate practică de raportare la realităţile internaţionale, s-a impus după al doilea Război
Mondial, prin contribuţiile unor autori precum Morgenthau, Aron, Neibuhr, Kennan, Herz şi
Wright; conform acestor autori autointitulaţi „realişti”, lumea, politica internaţională trebuie
percepută aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie. Însă, începând cu anii '60, fundamentele teoretice
ale realismului au fost supuse unei analize critice, rezultatul fiind viziunea neo-realistă. Astfel, în
1979, Kenneth Waltz publică Teoria Relaţiilor Internaţionale, lucrare care propune o explicaţie
structurală a logicii relaţiilor internaţionale. Reverberaţiile neo-realiste, în analiza politicii
internaţionale, se manifestă şi astăzi prin faptul că mulţi consideră încă această paradigmă ca
dominantă şi prin aceasta, se raportează la ea, ca unică modalitate de a înţelege, măcar ca exerciţiu
teoretic, realitatea mondială.
Dincolo de diferenţele conceptuale care marchează binomul realism-neorealism, ceea ce ne

interesează este mixtarea acestor perspective pentru a sublinia punctele de convergenţă asupra
securităţii; atât realismul cât şi neorealismul derivă conceptul de securitate dintr-o viziune comună
asupra lumii, din ceea ce generic numim „lumea realistă” („realist world”).
Premisa realismului este natura sistemului internaţional: grupurile politice - de la triburi, la

imperii şi state – există şi interacţionează într-un sistem internaţional caracterizat ca fiind „anarhic”.
Însă „anarhia” nu este sinonimă cu haosul şi dezordinea ci este înţeleasă ca lipsa oricărei autorităţi
sau a oricărui guvernământ capabil să disciplineze interacţiunile componentelor sale. Fiecare unitate
constituentă – în epoca modernă aceste unităţi devenind statele – este autonomă şi îşi exercită
suveranitatea asupra propriilor afaceri interne. Astfel, sistemul internaţional este complet diferit faţă
de orice sistem politic intern (domestic), în cadrul căruia statul impune reglementarea raporturilor,
relaţiilor, interacţiunilor dintre indivizi şi apartenenţa acestora la diverse grupuri formale (sau, în
unele cazuri chiar şi informale). Sistemul internaţional este lipsit de orice structură execut ivă de
guvernare, care să ordoneze, care să reglementeze comportamentul statelor.
Faptul că sistemul internaţional este unul anarhic are implicaţii majore: orice stat este
autonom şi suveran, ceea ce nu înseamnă însă că statele pot acţiona discreţionar sau că sunt imune
la influenţele externe (ale celorlalţi actori internaţionali); ele se supun constrângerilor, cu precădere
în comportamentul extern, implicate de efectele acţiunilor celorlalte state. Mai mult, aceste acţiuni
pot fi divergente producând, în ultimă instanţă, conflicte între obiectivele diverselor state. Prin
urmare folosirea forţei poate deveni o modalitate de soluţionare a divergenţelor, chiar dacă aceasta
se întâmplă doar ca soluţie finală. Astfel, în mediul anarhic, securitatea poate deveni o realitate în
măsura în care, fiecare stat în parte este pregătit să înlăture prin forţă, ameninţările cu forţa.
Războiul şi posibilitatea războiului fac din sistemul internaţional anarhic, o structură pe care
Hobbes o sintetizează în sintagma „război al tuturor împotriva tuturor”.
15
Dincolo de aceste coordonate, în discursul realist asupra relaţiilor internaţionale mai intervin
următorii „factori imuabili”3, anume: geografia, natura umană şi principiile morale. Astfel, realiştii
sunt de acord cu faptul că poziţionarea geografică influenţează capabilităţile naţionale şi orientarea
statului în problemele de politică externă; geografia, indicatorii demografici, resursele naturale şi
factorii geopolitici sunt fundamentale pentru teoria realistă. În ceea ce priveşte natura umană,
reprezentanţii realismului consideră că indivizii sunt mai curând orientaţi către conflict, şi de aceea
rolul statului este de a concepe şi implementa un cadru, un mediu politic care să îngrădească această
apetenţă conflictuală. Aceste măsuri domestice, interne, devin inoperante la nivelul interstatal. De
aceea realiştii propun mecanisme de reglementare internaţională a conflictelor, distingându-se în
acest sens „balanţa puterii”, ca principal mijloc de minimizare a conflictelor. Principiile morale
abstracte devin inoperante în logica realistă, deoarece ele sunt artefacte ale unui mediu „intern”
determinant şi susţin structurile de autoritate specifice. Pe de altă parte, criteriul după care se judecă
în cadrul relaţiilor internaţionale este cel al interesului naţional; nu trebuie însă înţeles că o politică
de stat nu poate fi morală, ci doar că „noţiunea de moralitate aşa cum apare la nivel individual,
trebuie subordonată supravieţuirii statului, interesului naţional.” 4
Toate aceste caracteristici ale şcolii realiste sunt grupate şi capătă sens doar în măsura în
care introducem în ecuaţie şi noţiunea centrală: puterea. Hans Morgenthau, unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi ai realismului, definea politica internaţională ca fiind „lupta pentru putere”5
Tot el a fost cel care a conceptualizat puterea, definind-o atât în termeni de scop cât şi de mijloc;
statele folosesc puterea pentru a-i îndeplini şi apoi :”securiza” interesele, şi prin urmare ele trebuie,
în primă instanţă, să-şi asigure mai multă putere. Dacă statele, existenţa statelor, depinde de putere,
atunci gestionarea puterii devine problema esenţială a relaţiilor internaţionale.
Neo-realismul, plecând de la premisele asumate de realişti, încearcă reconstrucţia

fundamentelor teoretice ale relaţiilor internaţionale, concentrându-se asupra structurii sistemului,
asupra ordonării părţilor componente ale acestuia. Mai exact, structura trebuie înţeleasă din
perspectiva relaţiilor care există între unităţile componente (state), cum se poziţionează unele în
raport cu altele, şi nu neapărat cum interacţionează ele. Astfel Kenneth Waltz 6 argumentează că
studiul structurii sistemului (internaţional) este singurul capabil să fundamenteze teoria relaţiilor
internaţionale iar, prin accentul pus pe structură, se poate face abstracţie de caracteristicile
unităţilor, de motivaţiile acestora şi chiar de interacţiunile dintre ele (această viziune nu a putut fi
depăşită de către realism).
Structura sistemului internaţional trebuie descoperită şi definită – K. Waltz – la intersecţia a

trei puncte esenţiale, şi anume:
3
Terry Terrif, Croft, Stuart, James, Lucy, Morgan, M.Patrich, Security Studies Today, Polity Press, Cambridge, 1999,
p. 32.
4
Terrif, Security Studies Today, p. 33.
5
Morgenthau, Politics among Nations
6
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001.
16
- principiul organizator al sistemului,
- diferenţele funcţionale dintre unităţile componente, şi
- distribuţia capabilităţilor între unităţile componente.
Aşadar, prima întrebare căreia trebuie să-i oferim răspuns atunci când încercăm să
determinăm structura sistemului este următoarea: care este principiul, în virtutea căruia, părţile sunt
plasate, organizate în sistem? Spre deosebire de sistemele domestice, interne, sistemul internaţional
nu este unul structurat ierarhic, ci dimpotrivă este unul anarhic, iar cheia înţelegerii anarhiei constă
în faptul că depinde de fiecare stat în parte propria supravieţuire. Altfel spus,”mediul este
determinat de faptul că statele preferă supravieţuirea oricărui alt scop şi acţionează în manieră
relativ eficientă pentru a atinge acest scop.”7
A doua întrebare este următoarea: care sunt unităţile, părţile componente ale sistemului şi
care sunt caracteristicile acestora? Pentru neorealişti, aşa se întâmplă şi din perspectivă realistă,
unităţile sunt reprezentate de state; statele sunt actorii dominanţi, iar interacţiunea dintre acestea
stabileşte structura sistemului internaţional. Aceasta deoarece toate statele, indiferent de putere,
mărime, formă etc. îndeplinesc în cadrul sistemului aceleaşi funcţii şi urmăresc,cu mici diferenţe,
aceleaşi scopuri.
A treia, şi ultima interogaţie, pe care trebuie să o avem în vedere este: care sunt factorii ce
determină diferenţa în cadrul sistemului în termeni de structură şi rezultate (outcomes)? Răspunsul
constă în faptul că statele au capabilităţi diferite, iar distribuţia puterii între state, măsurată prin
compararea capabilităţilor unităţilor componente, constituie concepte fundamentale ale sistemului.
Structura sistemului este astfel formată din cele mai puternice state, fapt pentru care discutăm
despre sisteme bipolare, multipolare etc. Prin urmare, distribuţia puterii în interiorul sistemului
determină structura acestuia, iar schimbările majore implică modificarea structurii, care afectează,
la rândul ei, comportamentul statelor şi a outcom-urilor datorate acestui nou comportament.
Aşadar, putem rezuma viziunea neo-realistă, afirmând că elementul fundamental în

analizarea sistemului internaţional şi a interacţiunii dintre state şi sistem, constă în distribuţia
capabilităţilor sau a puterii în cadrul sistemului, iar modificările de structură nu pot fi decât efectul
modificărilor intervenite în distribuţia puterii.
Realism şi neo-realism, după cum am arătat până acum, nu sunt decât componente majore
ale unui continuum teoretic de analiză şi înţelegere a relaţiilor internaţionale. Ambele identifică
două variabile: natura anarhică a sistemului internaţional şi puterea – iar deosebirile dintre aceste
două şcoli de gândire apar din utilizarea diferită a variabilelor în a dezvolta o teorie.
Realismul şi neo-realismul consideră că sistemul internaţional este unul anarhic şi acesta

determină implicaţii majore în comportamentul statelor. Impactul acestei axiome constă în faptul că
7
17
niciodată nu se poate garanta comportamentul „pacifist” al statelor şi, de asemenea, nu se poate
exclude niciodată posibilitatea recurgerii la ameninţarea cu forţa. „Istoria relaţiilor internaţionale
arată clar faptul că statele pot fi şi, de multe ori, chiar sunt ostile unele faţă de altele, că pot recurge
la forţă şi la ameninţarea cu forţa, din diverse motive. Nici un stat nu poate fi absolut sigur că alt
stat sau alte state nu vor folosi forţa şi de aceea refuză să-şi limiteze libertatea de acţiune.” 8
Puterea şi mediul anarhic – iată planul general în care trebuie abordată problematica
securităţii. Dar, dintr-o astfel de perspectivă, care sunt răspunsurile pe care „unităţile” sistemului le
pot oferi anarhiei, răspunsuri care se constituie în chiar modalităţi de „asigurare” a securităţii. Pe de
o parte, statele sunt preocupate să-şi menţină autonomia, să-şi păstreze libertatea de a acţiona
dincolo de orice restricţii şi astfel, să-şi poată asigura securitatea. Statele doresc libertatea (de
acţiune) atât cât să le poată permite să întreprindă orice consideră a fi necesar pentru a fi în
siguranţă. În plus, tot ca reacţie faţă de anarhie, se remarcă preocuparea statelor de a dobândi, de a
acumula putere, în special de a-şi maximiza capacitatea de folosire a forţei. Astfel, practic, anarhia
este accentuată, însă, doar aşa se poate echilibra sistemul; cu cât numărul statelor slabe este mai
mare cu atât creşte posibilitatea ca acestea să devină ţinta atacurilor celor mai puternice. De aceea,
statele trebuie să facă tot ceea ce ţine de ele pentru a-şi urmări scopurile şi pentru a-şi asigura
securitatea.
Putem acum concluziona, spunând că ceea ce la început numeam „lumea realistă”, are
următoarele caracteristici:
1. Cei mai importanţi actori nu sunt indivizii , ci grupurile, în special grupurile conflictuale,
astăzi cel mai important grup în politica internaţională fiind statul-naţiune.
2. Relaţiile internaţionale sunt esenţialmente conflictuale.
3. Premisa fundamentală în politica (internaţională) este puterea şi strâns legată de aceasta –

securitatea.
A. Securitatea în lumea realistă
Concepţia realistă/neo-realistă asupra relaţiilor internaţionale este fundamentată în jurul

conceptelor de putere şi securitate, în cadrul relaţiilor dintre state. Subiectul central este statul,
puterea statului, şi datorită mediului anarhic, insecuritatea sa. Astfel politica internaţională, relaţiile
internaţionale pot fi exprimate printr-un singur termen, cel de „insecuritate”, politica internaţională
fiind prin natura sa conflictuală, spre deosebire de cea „domestică”, în cadrul căreia doar ocazional
(ca urmare a distorsiunilor) apare caracterul conflictual.
Pentru realişti, puterea nu reprezintă altceva decât capacitatea de a ameninţa cu folosirea

forţei, în timp ce insecuritatea este definită ca „vulnerabilitatea în faţa folosirii deliberate a forţei de
8
18
către alţii”.9 Puterea, evaluarea puterii unui stat se centrează asupra capabilităţii sale militare, asupra
capabilităţilor care contribuie direct la susţinerea şi menţinerea operaţională a acestora, şi doar în
ultimă instanţă în ecuaţia puterii intră factorii care influenţează indirect sectorul militar. Prin
urmare, cei mai puternici actori (actorii care dispun de cel mai înalt grad de securitate) sunt cei care
deţin şi au capacitatea de a susţine puternice forţe armate.
Statele reprezintă actorii cheie ai „lumii realiste”, deoarece la acest nivel se produce cea mai
mare concentrare de putere, în special prin faptul că statele au cea mai mare capacitate de folosire a
forţei militare. Condiţia statului este una caracterizată prin insecuritate deoarece acţionează într-un
mediu anarhic care permite şi chiar favorizează conflictele interstatale; aşadar, puterea şi
insecuritatea, pe care cea dintâi o alimentează şi susţine, domină relaţiile internaţionale. De aceea,
securitatea, asigurarea şi menţinerea securităţii se constituie într-o preocupare permanentă pentru
„unităţile” care interacţionează în mediul internaţional.
O primă implicaţie constă în încercarea de a determina cauzele conflictelor şi, plecând de

aici, de a împiedica izbucnirea altora, ca cea mai potrivită modalitate de a întări securitatea şi de a
diminua rolul puterii în relaţiile internaţionale. Astfel, diversele cercetări şi studii, care au încercat
să ofere explicaţii în acest sens, pot fi grupate în trei categorii majore: cauza conflictelor trebuie
detectată la nivelul naturii umane, la nivelul statului şi nu în ultimul rând, la nivelul naturii
sistemului internaţional. 10
Însă, pentru realişti, încercarea de eliminare a conflictelor prin descoperirea originilor

acestora nu poate constitui un punct de plecare. Certitudinea care trebuie asumată este ubicuitatea
conflictului şi imposibilitatea eliminării sale din politică, în special din politica internaţională.
Conform realismului, în istoria relaţiilor dintre actorii sistemului internaţional anarhic, războiul,
conflictul a reprezentat poate cel mai persistent şi important fenomen.
Totuşi, cum pot fi statele constrânse să-şi limiteze capacităţile de ameninţare? Chiar dacă se
poate cu uşurinţă detecta existenţa unor conflicte politice majore, insecuritatea ar putea fi diminuată
sau în caz ideal eliminată, dacă însăşi capacităţile de ameninţare s-ar diminua. Astfel, relaţiile dintre
state nu ar mai fi dominate de competiţia pentru putere, de competiţia pentru distribuirea puterii.
Însă pentru realişti posibilitatea unor astfel de constrângeri este redusă şi, mai mult chiar, foarte
greu de a deveni realitate. În primul rând aceste constrângeri ar putea fi înţelese ca provenind din
natura umană – punct de vedere respins de realişti, care mizează pe faptul că natura umană este
imuabilă, fapt care nu poate explica variaţiile de comportament; prin urmare, ea poate fi ignorată.
Eliminând această posibilitate, rămân doar trei tipuri de posibile constrângeri: natura internă a
statului şi a societăţii, dorinţa statului de a rezona cu norme morale general acceptate, care să
elimine conflictul şi, în al treilea rând o autoritate suprastatală legitimă care să promoveze relaţiile
9
Stephan M. Walt, The Rennaisance of Security Studies, în International Studies Quaterly, 35(2), june 1991, p. 212.
10
Waltz, Omul, statul şi războiul.
19
paşnice între state.
Răspunsul realist nu este decât unul singur: nici o constrângere, chiar dacă-şi propune
realizarea unui mediu internaţional sigur, nu poate fi acceptată, nu poate fi concepută dincolo de
autonomia părţilor componente – statele naţiune. Interesul naţional nu poate fi urmărit şi realizat
într-un mediu anarhic, decât în legătură cu puterea, cu distribuirea puterii în legătură în ceea ce se
numeşte „balanţa puterii”.
B. Sistemul internaţional şi modelul realist al securităţii
Indiferent de cauzele potenţialului conflict internaţional, aşa cum sunt ele prezentate de
realism/neorealism relaţiile internaţionale dintr-o astfel de perspectivă prezintă următoarele
caracteristici:
1. lipsa constrângerii la nivelul statelor în lupta pentru dobândirea puterii, care conduce la
omniprezenţa insecurităţii.
2. asigurarea securităţii poate deveni o realitate efectivă doar prin eforturile proprii ale fiecărui
stat (datorită absenţei unor norme exterioare general acceptate, datorită absenţei unei
autorităţi suprastatale efectiv funcţionale sau datorită incertitudinii cu privire la asistenţa din
partea celorlalte state).
3. necesitatea de a recurge la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa în numeroase situaţii

(plecând de la competiţia pentru putere),fapt care implică insecuritatea.
4. aplicarea foarte restrânsă sau deloc a preceptelor morale (datorită naturii sistemului
internaţional) şi impredictibilitatea comportamentului statelor creează condiţiile insecurităţii.
5. existenţa dilemei securităţii – măsurile de securitate adoptate de un stat determină erodarea

securităţii celorlalte – reiterează insecuritatea. Cu cât un stat îşi dezvoltă capabilităţile de
menţinere a securităţii, cu atât acest fenomen determină un răspuns similar din partea
celorlalţi actori (în special din partea statelor vecine), iar aceasta este percepută ca
ameninţare din partea primului.
Deci, din punctul de vedere al realismului, relaţiile internaţionale nu sunt altceva decât o
competiţie a statelor pentru asigurarea securităţii şi pentru „securizarea” puterii dobândite, fără a
exclude războiul ca ultimă formă de îndeplinire a acestor scopuri.
Echilibrul sistemului, reflectat în securitatea fiecărei unităţi componente (stat-naţiune), se

realizează doar în măsura în care fiecare putere îşi găseşte o contrapondere, doar în măsura în care
se realizează distribuţia puterii în sistem. Astfel, echilibrul sistemului este unul dinamic, în
interiorul căruia insecuritatea fiecăruia este premisă pentru securitatea tuturor. Fără a insista asupra
modalităţilor de distribuire a puterii în sistem, care se pot situa pe o axă de la hegemonie la
20
multipolar/multipolaritate putem lesne detecta câteva trăsături ale acestui model:
1. este costisitor, şi nimic din ceea ce este costisitor nu poate fi echitabil distribuit în întreg
sistemul şi pentru toate statele componente.
2. este periculos – distribuţia puterii, poate fi cu uşurinţă greşit interpretată, făcând ca un stat să
fie mai vulnerabil şi astfel sistemul să devină mai fragil.
3. nu este sau nu poate fi general acceptată – orice distribuţie, chiar şi a puterii, presupune
învingători şi învinşi, fapt care, pe termen lung provoacă instabilitatea sistemului.
4. este intrinsec instabil deoarece puterea relativă ( de la un anumit moment dat) a statelor se
poate modifica, fără ca acest lucru să poată fi programat sau prevăzut, datorită ratelor de
creştere diferite şi inegale, datorită instabilităţii politicii interne sau datorită altor factori. 11
5. Dincolo de concepte cheie, dincolo de plusuri şi minusuri, viziunea tradiţională concepe

securitatea ca fiind capacitatea statului de a-şi proteja frontierele şi suveranitatea, precum şi
abilitatea acestuia de a acţiona în acest sens. Puterea, capabilităţile statelor de a realiza
aceste obiective, depinde atât de componentele militare, cât şi de cele non-militare
(tehnologie, populaţie, resurse naturale, factori geografici), însă preeminenţa capătă totuşi,
forţa militară. Aceasta deoarece, în „lumea realistă” posibilitatea violenţei este
omniprezentă; în „lumea realistă” ameninţarea centrală la adresa securităţii provine din
ameninţarea cu folosirea forţei, sau chiar din folosirea forţei. Celelalte componente – non-
militare, capătă semnificaţie doar în măsura în care contribuie la dezvoltarea capabilităţilor
militare sau la mărirea abilităţii de utilizare a acestora. Dintr-o astfel de perspectivă, studiile
realiste despre securitate s-au centrat pe problematica ameninţării cu forţa sau a folosirii
forţei, pe de o parte, iar pe de altă parte, asupra modelului în care statele pot gestiona această
imensă sursă de insecuritate. Astfel, securitatea şi-a pierdut foarte mult din complexitatea
conceptuală, iar până la mijlocul anilor '80, ea a fost confiscată de ceea ce numim „studii
strategice”.
„Urmările unui concept slab conceptualizat, dar puternic politizat, precum securitatea nu au
trecut neobservate. Dominaţia conceptului de către ideea de securitate naţională, precum şi
interpretarea militarizată a securităţii, căreia i-a dat naştere această abordare cu uşurinţă, aleşi nu în
mod necesar, a fost criticată de mai mulţi autori ca fiind excesiv de îngustă şi găunoasă” 12
Determinaţia militară a securităţii, suprasolicitată de „clasici” (realişti şi neo-realişti) trebuia

depăşită, nu atât datorită evidenţierii pluralităţii semantice a termenului securitate, cât mai curând
datorită noilor ameninţări şi provocări lansate de sfârşitul de mileniu.
Securitatea în „lumea realistă”, realizându-se în maniera circulară enunţată prin dilema
11
12
Buzan, Popoarele, statele şi teama , p. 17.
21
securităţii a lui Herz13, nu poate elimina insecuritatea; de aceea securitatea „realistă” poate fi
comprimată în formula „management al insecurităţii”. Or, acest lucru pare a fi mult prea puţin.
13
“Competiţia puterii apare datorită faptului că nimeni nu se poate simţi în securitate într-o lume a elementelor
concurente, securitatea şi acumularea de putere fiind angrenate într-un cerc vicios”, în Stefano Guzzini, Realism şi
relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 124.
22
IV. Vizuinea traditionala asupra securitatii in politica internationala –
securitatea ca pace
Capitolul reflectă punctul de vedere exprimat de Ionel Nicu Sava în

volumul Studii de Securitate, cap. III – Securitatea ca pace, Centrul Român
de Studii Regionale, București, 2005.
23
V. Noul mediu de securitate
A. Antecedente realiste şi sfârşitul Războiului Rece
Viziunea tradiţională (propusă de realism şi neo-realism) asupra securităţii, nu mai poate

oferi interpretări şi soluţii adecvate pentru noile coordonate strategice ale spaţiului mondial sau
european. Prin managementul insecurităţii, ca singură modalitate de a răspunde mediului anarhic
internaţional, balanţa puterii şi-a arătat limitele. Trebuie astăzi, şi noile studii despre securitate (v.
Şcoala de la Copenhaga) fac acest lucru, părăsită viziunea clasică, conform căreia componenta
militară a securităţii este una preeminentă în raport cu oricare alte determinaţii.
Recursul la forţă, la folosirea ameninţării cu forţa (militară) este doar în mică măsură o
realitate care mai poate îngloba întreaga agendă de securitate la nivel naţional. Locul ameninţării
„brutale” cu folosirea forţei este astăzi luat de noi modalităţi cu mult mai fine, mai rafinate şi mai
puţin costisitoare, a căror rază de cuprindere vizează sectoarele economic, politic, social sau de
mediu. Stefano Guzzini în Realism şi relaţii internaţionale14 întrevede această perspectivă încă la
nivelul abordării realiste. Astfel, referindu-se la politica destinderii propusă de Kissinger, Guzzini
subliniază constituirea unui nou tip de balanţă a puterii, o balanţă multidimensională a puterii care
evită jocul de sumă zero, conform căruia pierderea militară a unei părţi devine câştigul celeilalte.
Conexarea intereselor pe fondul politicii de destindere a lui Kissinger implică apariţia
interdependenţelor şi astfel putem aduce în discuţie măcar două balanţe ale puterii: cea militară şi
cea economică. Rezultatul unei astfel de interpretări a relaţiilor internaţionale face ca discuţia să
părăsească binomul pierdere-câştig (suma zero) şi să se plaseze în interiorul unei argumentări având
drept concept fundamental compensarea. Ameninţarea militară poate fi compensată prin intermediul
componentei economice, iar aceasta din urmă devine de o importanţă majoră pe agenda securităţii.
Concepută în cheie tradiţională, politica destinderii, a conexării şi-a arătat limitele, însă a subliniat
multiplicarea naturii ameninţărilor şi a modalităţilor de a le gestiona. Astfel, securitatea trebuie să
părăsească cadrul îngust al determinaţiilor strict militare.
Un alt exemplu pentru această stare de fapt este oferit de analiza spaţiului Americii de Sud
propusă de Cardoso – Dezvoltarea dependentă15 cu precădere referindu-se la Brazilia. Este astfel
detectat un nou tip de ameninţare la adresa securităţii naţionale, a căror consecinţe sunt vizibile şi
astăzi. Dacă într-o primă instanţă dependenţa de capitalul străin, materializat prin investiţii record,
s-a constituit într-un accelerator al economiilor sud-americane, refluxul capitalului, ca urmare a
recesiunii economice mondiale din anii '80, a produs grave dezechilibre socio-economice. Chiar şi
astăzi economia braziliană, mexicană sau argentiniană (ultima beneficiind şi de o reţetă de redresare
oferită de F.M.I.) se confruntă cu probleme structurale acute, probleme care se răsfrâng asupra
14
Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000.
15
Fernando Henrique Cardoso, Dependenţă şi dezvoltare în America Latină, Ed. Univers, Bucureşti, 1998.
24
populaţiei, determinând ample mişcări sociale.
Aşadar, deşi am făcut referire doar la două exemple (nu neapărat similare), numărul acestora
crescând exponenţial odată cu adâncirea fenomenului de globalizare (fenomen care produce ample
„dependenţe” şi „conexări”), devine o evidenţă faptul că asigurarea securităţii nu mai este o
chestiune pur militară. Ameninţarea militară este lesne surclasată de libera circulaţie a capitalurilor,
a investiţiilor şi de posibilitatea delocalizării industriale; „dumpingul-social” poate deveni pentru un
stat un factor eroziv mult mai acut decât superioritatea militară a unui posibil adversar. Prin urmare,
discursul asupra securităţii şi asupra a ceea ce înseamnă a avea capacitatea de a fi în siguranţă
trebuie reconceptualizat, remodelat, tocmai pentru a evita limitările „tradiţionale”
Punctul final al interpretărilor de tip realist este însă marcat cu pregnanţă de încheierea
Războiului Rece. Colapsul Uniunii Sovietice a provocat acute probleme de ordin teoretic atât
realismului cât şi punctului de vedere politico-militar tradiţional din prisma căruia era abordată
securitatea. Esenţa acestor probleme decurge din faptul că declinul şi implozia Uniunii Sovietice se
produc în contextul în care aceasta reprezenta cea de a doua superputere mondială. Altfel spus,
securitatea Uniunii Sovietice a fost compromisă de slăbiciunea socio-economică şi de lipa
legitimităţii politice instituţionale, şi nu de deficitul înregistrat la nivelul capabilităţilor militare.
Însă pentru realişti sau neo-realişti, aceste cauze nu pot fi înglobate într-o manieră completă în
conceptul de „securitate”, deoarece ţin de ceea ce ei numesc „low politics”, care cuprinde
chestiunile legate de domeniul economic, de mediu, de cel „domestic” sau social. Dimpotrivă,
termenul securitate ţine de „higs politics”, care se referă la „aspectele vitale imediate sau
periculoase ale domeniului politic.”16 Consecinţa acestei stări de fapt este că agenda de securitate
are un caracter explicit ierarhic – foarte rar „low politics” poate ajunge pe această agendă, şi doar
dacă are un impact direct şi lipsit de orice ambiguitate asupra domeniului militar.
Sfârşitul Războiului Rece, modul în care acest lucru se întâmplă, determinând în ultimă
instanţă eşecul manierei „tradiţionale” de a înţelege securitatea, a intensificat dezbaterea în legătură
cu studiile de securitate, în vederea determinării obiectului şi domeniului de studiu al acesteia.
Termenul „securitate” este de uz general în relaţiile internaţionale , precum şi în alte

discipline şi pare să fie acceptat ca un concept organizator atât de politicieni, cât şi de teoreticieni.
Însă literatura referitoare la el este una măcar inegală. O parte importantă a lucrărilor vizează
coordonata sa empirică, tratând problemele şi soluţiile securităţii naţionale contemporane,
majoritatea provenind din sub-domeniul studiilor strategice, unde securitatea este un concept central
normativ. „Politica externă, militară şi economică a statelor, intersectarea acestor zone de schimb şi
de dispută, cât şi structura generală a relaţiilor pe care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în
vederea asigurării securităţii naţionale şi/sau internaţionale. Dar înainte de apariţia preocupărilor
economice şi ambietale, din timpul anilor '70, conceptul de securitate era arareori tratat în alţi
16
Bird, The Copenhagen School and European Security, p. 4.
25
termen decât cei ai intereselor politice particulare ale participanţilor, şi chiar până la sfârşitul anilor
'80, discuţia mai avea încă un puternic accent militar”17.
B. Redefinirea securităţii
Jessica Tuchman Mathews, într-un eseu intitulat „Redefining Security” publicat în Foreign
Affains în 1989, argumentează că securitatea ca şi conceptul trebuie regândită – „Evoluţia
contextului global impune ca securitatea naţională să includă problemele legate de resurse, mediu
precum şi problemele demografice.” Conform acestui punct de vedere, cheltuielile mondiale de
peste 100 de miliarde de dolari, destinate înarmării, nu mai pot fi justificate, deoarece atâtea alte noi
probleme ajung pe agenda securităţii naţionale, probleme cu mult mai importante decât ameninţarea
Uniunii Sovietice. Astfel, majoritatea ameninţărilor, descoperite de cei care optează pentru o
redefinire a securităţii, ţin de sănătatea şi bunăstarea indivizilor, de problemele sociale, de sursele
interne de instabilitate precum şi de costurile sociale implicate. „În timp ce aceste ameninţări
afectează evident siguranţa, coeziunea şi stabilitatea indivizilor, familiilor, comunităţilor,
societăţilor şi chiar a statelor, nu este deloc clar de ce acestea nu se constituie în ameninţări la
adresa securităţii naţionale în termenii neorealişti.” 18
Însă nedefinirea securităţii devine problematică dacă obiectul de referinţă, referentul

securităţii este incomplet definit sau dacă se află într-un proces de modificare. Prin urmare ce ar
putea însemna „securitatea”? După cum deja am amintit, Buzan considera că securitatea este un
concept esenţialmente contestat. Analiştii şi politicienii contestă definirea termenului „securitate”,
deoarece aşa cum susţinea Barry Buzan, nucleul dur al unei astfel de definiţii este impregnat cu
elemente de ordin moral, ideologic şi normativ care fac irelevante datele empirice. Mai mult, Buzan
aduce în discuţie dificultatea de a specifica referentul securităţii (deşi analiza propusă de el este una
stat-centrică), şi în acest sens argumentează că statul trebuie înţeles ca sumă a trei componente:
ideea de stat (naţionalismul), baza fizică a statului (populaţie, resurse, tehnologie) şi exprimarea
instituţională a statului (sistemul/sistemele politice şi administrative). 19
Având astfel definită structura statului, putem detecta posibilele ameninţări la adresa fiecărei
componente; însă în această ecuaţie a securităţii statului pot interveni şi chiar intervin multe
necunoscute, precum tipul ameninţării, natura sursei ameninţării, sau chiar mai mult, pot dispărea
elementele constitutive ale statului aşa cum au fost ele prezentate mai sus. Definirea sau re-definirea
securităţii, rămâne astfel unul din punctele centrale ale relaţiilor internaţionale tocmai pentru a fixa
universul de cuprindere al conceptului.
Securitatea, securitatea europeană nu trebuie înţeleasă doar ca o serie de probleme şi
17
Buzan, Popoarele, statele şi teama, p. 15.
18
Ronnie D. Lipschutz (ed.), On Security, Columbia University Press, New York, 1995, p. 6.
19
26
evenimente; modalitatea în care acestea sunt interpretate este deosebit de importantă pentru
determinarea relaţiilor de securitate şi prin aceasta devine posibilă recunoaşterea problematicii care
se constituie în sfera de comprehensiune a securităţii. În acest context Şcoala de la Copenhaga
(Copenhagen School) şi-a propus reconceptualizarea înţelesului/înţelesurilor securităţii şi de
asemenea regândirea a ceea ce ar trebui să ofere securitatea; acest nou curent de analiză s-a
cristalizat în jurul teoreticienilor asociaţi ai Centre for Peace and Conflict Reasearch in
Copenhagen dintre care cei mai importanţi sunt Barry Buzan şi Ole Waever. Şcoala de la
Copenhaga propune lărgirea ariei de cuprindere a conceptului de securitate şi părăsirea viziunii
„aproximatoare”, care se concentrează doar asupra dimensiunii militare a securităţii, excluzând
celelalte dimensiuni. Ceea ce mai sus am amintit ca fiind „low politics” devine acum parte
componentă a agendei de securitate; diferenţierea „low politics” – „high politics” se estompează, în
favoarea înţelegerii complexităţii securităţii.
Şcoala de la Copenhaga ridică problema referentului securităţii (asupra a ce sau asupra cui
se răsfrânge securitatea) şi, de asemenea, încearcă să detecteze domeniile,coordonatele în care
operează securitatea. Impactul acestei noi tendinţe de abordare a securităţii a fost enorm, conturând
practic politica statelor membre ale organizaţiilor de securitate în Europa. Mai mult, în 1991, la
summit-ul de la Roma, NATO a hotărât, într-un limbaj clasic pentru Şcoala de la Copenhaga, că
securitatea trebuie analizată pe cinci paliere, pe cinci dimensiuni: militară, socială, politică,
economică şi de mediu (ambientală).
„Securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale:
militar, politic, economic, social şi de mediu. Vorbind în general securitatea militară primeşte
interacţiunea dublă a capacităţilor statului de ofensivă şi defensivă armată, şi percepţia statelor,
fiecare despre intenţiile celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a
statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le guvernează. Securitatea economică
primeşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil de bună
stare şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limitele
unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi
obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi
planetare, ca suport esenţial de care depind toate acţiunile oamenilor. Aceste cinci sectoare nu
operează separat unul de celălalt. Fiecare defineşte un punct central, în cadrul problematicii
securităţii ca şi un mod de a ordona priorităţile, dar toate sunt întreţesute într-o strânsă reţea de
legături.”20
Prima analiza care avansează această idee a diferitelor dimensiuni ale securităţii – este
propusă de Barry Buzan, odată cu publicarea lucrării Popoarele, statele şi teama , în 1983. Buzan
susţine că securitatea poate fi un concept fundamental prin prisma căruia pot fi interpretate relaţiile
20
27
internaţionale. Raţiunea principală pentru o astfel de interpretare constă în capacitatea securităţii de
a se concentra asupra noţiunii de ameninţare. Căutând să construiască un model pentru Studiile de
Securitate, care să înglobeze complexitatea termenului, Buzan consideră că o atenţie deosebită
trebuie acordată relaţiei dintre ameninţări şi vulnerabilităţi.
Pentru Buzan, securitatea este lipsită de orice sens, dacă pentru a o defini nu facem apel la
următoarele două interogaţii: ”Care este obiectul de referinţă al securităţii? Care sunt condiţiile
necesare ale securităţii? Aceste întrebări sunt purtate prin peisajul politic şi economic, şi în oarecare
măsură social şi de mediu, cât şi prin cel militar. Ele sunt însoţite de o atenţie constantă acordată
dialecticii ameninţării şi vulnerabilităţii, consecinţelor politicii de evidenţiere exagerată a unuia sau
altuia şi existenţei contradicţiilor în interiorul şi între ideile despre securitate.”21
Pentru a transgresa ambiguitatea securităţii, Buzan delimitează sistemul internaţional,

statul/statele şi indivizii ca referenţi ai securităţii, iar contextele militar, politic, economic, social şi
de mediu ca potenţiale surse de ameninţare la adresa obiectelor de referinţă. Acesta este practic
punctul de plecare pentru dezarhivarea şi explicarea complexităţii implicate de necesitatea de a face
comprehensivă problema securităţii. Având aceste elemente de ce un referent al securităţii ar fi
privilegiat în raport cu celălalt? Dar, cea mai intensă dezbatere s-a centrat asupra „rivalităţii dintre
stat şi indivizi ca referenţi centrali ai securităţii”. 22 Această dilemă a fost enunţată de Ken Booth
prin următoarea întrebare: „Testul pe care trebuie să-l trecem vizează referentul principal: este statul
sau individul (cetăţeanul, poporul)? A cui securitate trebuie să aibă întâietate”?23
Răspunsul oferit de Barry Buzan în Popoarele, statele şi teama este că accentul trebuie pus
pe stat, privilegierea statului, susţin criticii, provenind din antecedentele sale neorealiste. Buzan
preia modelul de securitate al clepsidrei, propus de Ole Waever 24, pentru a arăta că dinamica
fluxurilor multidirecţionale dinspre stat către unităţile sub-statale şi invers, interacţionează cu
nivelul statului, fără de care această dinamică ar fi lipsită de importanţă. Prin urmare conceptul de
securitate este situat la nivelul statului. „Cu alte cuvinte, guvernele se situează ca interfaţă între
dinamica internă a statului şi cele externe ale sistemului. Este obligaţia guvernului, ba chiar aproape
prin definiţie funcţia sa, de a găsi căi pentru a reconcilia aceste două grupuri de forţe. Faptul că nu
există nici o altă agenţie pentru îndeplinirea acestei sarcini justifică primatul securităţii naţionale.” 25
Astfel, această coordonată „stat- centrică” din Popoarele, statele şi teama a fost supusă celor mai
înverşunate critici. Pentru cei care consideră că individul / nivelul unităţilor substatale trebuie să fie
referentul central al securităţii, statul se constituie mai curând într-o sursă de ameninţare, decât într-
un factor de securitate. Astfel, se conturează două direcţii majore din perspectiva cărora este
criticată analiza stat–centrică. În primul rând, pentru milioane de oameni, cea mai mare ameninţare
21
22
23
Ken Booth, Security and Emancipation, în Review of International Studies, vol. 17, no. 4, 1991, p. 319.
24
Modelul clepsidrei, propus de Ole Waever în On Security:
25
Buzan, Popoarele, statele şi teama, pp. 330-331.
28
la adresa bunăstării lor, sau chiar la adresa vieţii lor, provine de la propriul guvern sau de la
organele statului. Buzan însuşi recunoaşte aceasta, dar o concepe ca pe o „contradicţie inevitabilă
înrădăcinată în natura colectivităţilor politice.” 26 Aşadar, paradoxul statului ca referent al securităţii
şi în acelaşi timp ca sursă de ameninţare, este, din păcate, văzut ca un nou element al complexităţii
conceptului şi nu ca o provocare pentru a pune în discuţie poziţia preeminentă a statului în
problematica securităţii. În al doilea rând, a doua critică a analizei stat-centrice, vizează faptul că
aceasta este intrinsec etnocentrică – esenţa unui astfel de argument derivă din aceea că noţiunea de
stat, în înţeles westphalic este un construct occidental, lipsit de relevanţă pentru o mare partea din
populaţia globului.
Buzan încearcă să medieze, să diminueze aceste dileme prin introducerea logicii „statelor
slabe” şi a „statelor puternice”. 27 Aceasta reprezintă un pas foarte important, deoarece astfel este
depăşită analiza (neo)realistă conform căreia statele ca „unităţi asemănătoare” sunt singurele
obiecte de referinţă ale securităţii. Delimitarea propusă de reprezentantul Şcolii de la Copenhaga
între „state slabe” şi „state puternice” nu vizează distincţia tradiţională dintre state în funcţie de
capacitatea lor militară şi economică în relaţie unele cu altele, ci se referă la „gradul, nivelul de
coeziune socio-economică.”28 Consecinţa acestei stări de fapt este că „statele slabe” (asociate cu
„Sudul”) sunt represive şi, prin urmare, se transformă într-o sursă de insecuritate la adresa propriilor
lor populaţii, datorită ratei ridicate a ameninţărilor la adresa securităţii interne care decurge din
deficitul de legitimitate populară sau din lipsa coeziunii socio-politice.
Totuşi, încercarea de a acomoda dilema statului ca ameninţare la adresa cetăţenilor săi,

ridică câteva probleme. În primul rând, devine implicită asumpţia că statele puternice nu se vor
constitui în astfel de ameninţări. Un exemplu în acest sens este Germania nazistă, care a combinat
un grad înalt al coeziunii socio-politice cu o considerabilă forţă coercitivă împotriva propriei
populaţii. A doua problemă, poate mult mai relevantă, este că esenţa dihotomiei „state puternice /
state slabe” este legată de o politică prescriptivă conform căreia „statele slabe” îşi vor diminua
ameninţările la adresa securităţii populaţiilor lor direct proporţional cu succesul lor în a dobândi una
sau mai multe din caracteristicile statelor puternice. Însă temperarea binomului de mai sus, printr-o
astfel de abordare, ascunde un imens pericol: „slăbiciunea” statelor derivă din trasarea graniţelor,
fără ca aceasta să aibă legătură cu clivajele etnice, lingvistice sau culturale. Aşadar, pot apărea ca
unice modalităţi de creştere, de întărire a coeziunii socio-politice a statului fie re-trasarea graniţelor,
fie angajarea în conflicte militare care vizează purificarea etnică (cazul fostei Yugoslavii). Nici una
dintre aceste strategii, nu pare însă, a putea oferi o securitate socială crescută.
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că noţiunile „puternic” şi „slab” cu referire la stat
nu pot oferi nici o soluţie atunci când statul este non-existent, sau când acesta a dispărut; în acest
26
27
28
29
sens, şi fiind conştient de limitele soluţiei propuse pentru diminuarea dilemei statului Barry Buzan
argumentează: „Acolo unde aproape că nu există o idee de stat, iar instituţiile guvernamentale
constituie ele însele principala ameninţare la adresa multor indivizi, securitatea naţională aproape că
încetează să mai aibă un conţinut şi trebuie să considerăm indivizii şi unităţile substatale drept
referinţe cu un sens real.” 29 Aceasta reprezintă practic o concesie majoră făcută tonului general al
lucrării care „privilegiază statul ca imperativ conceptual al securităţii.” 30 De aceea Buzan rămâne
vulnerabil în faţa acuzaţiei de etnocentrism, pe care mulţi l-au văzut ca trăsătură importantă a
agendei tradiţionale a securităţii, etnocentrism care ocupă totuşi un loc esenţial în încercarea de a
părăsi definirea „aproximatoare” a securităţii şi de a explica conceptul în întreaga sa complexitate.
Însă dincolo de criticile şi polemicile pe care Popoarele, statele şi teama le-a generat rămâne
totuşi o încercare inovatoare şi, în acelaşi timp, fundamentată de studierea securităţii internaţionale.
Ken Booth, unul din cei mai importanţi critici ai aspectelor mai sus menţionate, considera, în 1983
la apariţia lucrării Popoarele, statele şi teama, că aceasta rămâne dincolo de toate imperfecţiunile,
„cea mai importantă analiză teoretică a conceptului de securitate din relaţiile internaţionale, iar de la
publicarea ei, noi nu am mai putut scrie decât note de subsol la această operă.”
Perspectiva lansată de Barry Buzan, o dată cu Popoarele, statele şi teama a fost adâncită
prin colaborare cu Ole Waever şi Jaap de Wilde, care s-a concretizat în volumul Security. A new
Framework for Analysis. Punctul de plecare pentru această nouă definire conceptuală trebuie găsit
în lucrarea lui Buzan A Framework for Security, unde sunt enumerate aspectele fundamentale ale
înţelegerii securităţii în cele cinci dimensiuni ale ei: militară, socială, economică, de mediu şi
politică; aceste dimensiuni operează la niveluri diferite precum: state, grupuri de indivizi ( o
„naţiune” parte a unui stat multietnic), la nivel regional sau global. Conceptualizând securitatea într-
o astfel de manieră, devine posibilă analiza inclusivă a unei palete foarte largi de ameninţări la
adresa securităţii statelor: de la cursa înarmărilor, la sărăcie şi la riscurile de mediu, până la
ameninţări economice şi democratice. Astfel, perspectiva propusă de Buzan, devine un cadru
capabil să ofere răspunsuri dilemelor contemporane ale securităţii europene: colapsul violent al
fostei Yugoslavii sau ameninţările la adresa stabilităţii statelor, mai ales din Europa Centrală şi de
Est şi din fostul spaţiu sovietic.
Dacă Barry Buzan este reprezentantul Şcolii de la Copenhaga, care a (re)adus în dezbaterea
academică complexitatea agendei securităţii, Ole Waever s-a impus prin „conceptualizarea
discursivităţii securităţii.” 31 Pentru Waever, securitatea nu este altceva decât un act de vorbire.”32
Aceasta înseamnă că securitatea nu este ceva real obiectiv, ci că „utilizarea sa extremă (absolută,
totală) o transformă într-un fapt real. Astfel, prin securitatea extremă (totală), un reprezentant al
29
30
31
32
Lipschutz (ed.), On Security, p.55.
30
statului poate deplasa o anumită problemă într-o arie specifică, pentru ca apoi să pretindă dreptul de
a utiliza orice mijloace necesare pentru a o înlătura.”33 Altfel spus, „securitatea ca act de vorbire”
(speaking-security), permite unui reprezentant al statului înzestrat cu autoritate să transleze un
anumit eveniment sau problematică în sfera activităţii politice care garantează utilizarea mijloacelor
extreme de acţiune. Pentru Ole Waever, două premise majore trebuie să ofere fundamentul pentru
dezvoltarea analizei securităţii: „În primul rând cuvântul securitate este actul vorbirii; utilizarea sa
(totală, extremă) devine un fapt real, o realitate pragmatică. În al doilea rând securitatea a fost
minimizată prin aproximarea domeniului căruia i se aplică, de perspectiva radicală realistă.” 34
Totuşi, şi Waever pare a privilegia statul „ca actor al securităţii” (ca referent al securităţii,
pentru a utiliza limbajul lui Buzan). Însă, logica pusă în joc este diferită de viziunea tradiţională
(neo)realistă, conformă căreia „eticheta securitate a devenit indicator pentru o problematică
specifică, pentru un câmp specific de acţiune. Securitatea este, în termeni istorici, câmpul pe care
statele se ameninţă unele pe altele, îşi ameninţă suveranitatea unora altora, încearcă să-şi impună
propria voinţă asupra celorlalţi sau încearcă să-şi apere independenţa.”35 Pe scurt, Ole Waever
consideră că securitatea este mai curând un proces discursiv care în mod tradiţional a privilegiat
statul, decât o realitate obiectivă în interiorul căreia statul este privilegiat datorită caracteristicilor
sale inerente.
Acest proces discursiv a condus la concentrarea asupra ameninţărilor existenţiale (esenţiale),

înţelegând prin aceasta, acele ameninţări care pot submina într-o manieră rapidă şi fundamentală
suveranitatea şi auto-determinarea unui stat. Dacă ameninţările la adresa securităţii sunt de natură
existenţială, atunci a securiza (securitize) un anumit domeniu sau set de domenii constă în a
introduce această stare de fapt în sfera politică, ceea ce implică o probabilitate crescută a
militarizării sau a interacţiunii violente. De aceea securitizarea (securitization) este, în sine, un
proces care trebuie dezaprobat, iar accentul principal trebuie pus pe înţelegerea încercărilor de
securitizare care pot avea succes; în ultimă instanţă, trebuie avut în vedere procesul de
desecuritizare (desecuritization). În acest sens, iată ce susţin reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga,
Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde în lucrarea Security – A new Framework for Analysis:
„Având o idee clară asupra naturii securităţii, studiile de securitizare îşi propun să ofere o înţelegere
cât mai exactă despre cine securizează, despre ameninţări, despre obiecte de referinţă, îşi propun să
răspundă necesităţii şi condiţiilor care explică necesitatea şi succesul securitizării.” 36
Astfel, devine absolut necesară conceptualizarea securităţii, descoperirea specificităţii ei şi,

implicit, depăşirea abordării doar din prisma ameninţărilor. „Ameninţările şi vulnerabilităţile pot
apărea din domenii diferite militare sau non-militare, dar pentru a deveni probleme de securitate
33
Lipschutz (ed.), On Security, p. 55.
34
35
36
Barry Buzan, Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security-A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers,
1998, p. 32.
31
trebuie să îndeplinească criterii foarte exacte şi bine definite, care să le distingă de câmpul strict
politic. Ele trebuie să fie percepute ca ameninţări existenţiale la adresa unui referent, de către un
actor securitizator, fapt care, astfel, va genera acceptarea măsurilor de urgenţă, care în condiţii
normale ar fi nelegitime.” 37 Prin urmare, susţine Ole Waever, studiile de securitate trebuie să se
concentreze asupra unui proces definit atât în termeni de securitizare cât şi de de-securitizare. De ce
şi cum unele probleme devin probleme de securitate? Când, de ce şi cum elitele care gestionează
această problematică, reuşesc sau eşuează să o soluţioneze? 38 Cum încearcă alte grupuri (diferite de
elite) să introducă pe agenda de securitate chestiuni particulare de securitate? Cum pot fi păstrate
anumite probleme în afara agendei de securitate sau, cum se pot de-securitiza anumite
proleme/domenii care au devenit securitizate?39 – acestea sunt întrebări fundamentale, iar
răspunsurile la aceste întrebări oferă însuşi corpul teoretic, conceptual care contribuie la
individualizarea abordării propuse de Şcoala de Copenhaga.
Lucrarea Security – A new Framework for Analysis, continuă logica (în termeni de
securitizare şi de de-securitizare) propusă de Ole Waever în On Security, pe care o aplică celor cinci
paliere ale securităţii conturate de Barry Buzan, încă din Popoarele, statele şi teama; acestora li se
adaugă şi colaborarea cu viziunea unui liberal, aşa cum este Jaap de Wilde. Ole Waever, Barry
Buzan şi Jaap de Wilde sunt autorii care dau substanţă Şcolii de la Copenhaga, propunând un „nou
cadru de analiză” pentru a putea face comprehensibilă problematica securităţii în posteritatea
Războiului Rece.
C. Niveluri de analiză şi actori ai procesului de securizare
Aşadar, pentru a putea discuta despre securitate, în primul rând, trebuie să avem clar definite
nivelurile de analiză pentru a detecta actorii, obiectele de referinţă precum şi dinamica
interacţiunilor care se produce la nivelul sferei securităţii. Însă, aceste niveluri nu sunt altceva decât
simpli referenţi antologici la nivelul cărora au loc evenimentele şi nu se pot constituii doar prin ei
înşişi în surse de explicaţie ale securităţii. Dar, odată detectate nivelurile de analiză ele devin
obiecte de referinţă, sau mai bine zis, prezumtive obiecte de referinţă pentru ameninţările de ordin
militar, ambiental, economic, social şi/sau politic.
Astfel,în studiul relaţiilor internaţionale, următoarele cinci niveluri sunt cel mai frecvent
utilizate:
1. Sistemul internaţional, înţelegând prin acesta cel mai important conglomerat de unităţi
care interacţionează sau sunt interdependente;
37
Buzan, Security-A New Framework for Analysis, p. 5.
38
Elitele, din perspectiva lui Ole Waever, sunt cele care la nivelul unui stat au responsabilitatea definirii şi
implementării agendei securităţii; securitatea – produs al elitelor – are, astfel, un univers de discurs bine delimitat atât la
nivel spaţio-temporal cât şi instituţional.
39
Lipschutz (ed.), On Security, pp. 57-58.
32
2. Subsistemele internaţionale, reprezentate de grupuri de unităţi din interiorul sistemului
internaţional şi care se deosebesc de sistemul ca întreg prin natura particulară sau prin intensitatea
interacţiunilor lor, precum şi prin gradul lor de interdependenţă; subsistemele pot fi „coerente” din
punct de vedere teritorial, caz în care discutăm despre subsisteme regionale (ASEAN, OAU, UE),
sau această „coerenţă” poate lipsi (OECD, OPEC), caz în care discutăm doar de subsisteme.
3. Unităţi, care sunt reprezentate de actori formaţi din diferite subgrupuri, organizaţii,
comunităţi sau un număr mare de indivizi, dar care au un grad suficient de mare de coeziune şi
independenţă pentru a putea fi diferenţiaţi (de alţii) şi pentru a se putea exprima la niveluri mai
înalte (state, naţiuni, corporaţii transnaţionale).
4. Subunităţi, reprezentate de grupuri organizate de indivizi din interiorul unităţilor, care

încearcă sau chiar sunt capabile să influenţeze comportamentul unităţii (birocraţia, lobbyurile).
5. Indivizii, ca ultimă unitate de analiză în ştiinţele sociale. 40
Aceste niveluri, aşa cum susţin autorii lucrării, nu oferă decât cadrul pentru dezvoltarea
teoriei şi, nu se constituie ele însele în teorii; deşi această schemă a relaţiilor internaţionale este
strâns legată de concepţia clasică, în special de neorealism (în ceea ce priveşte structura şi nu
interpretarea, conceptualizarea), Waever, Buzan şi de Wilde nu „favorizează” nici un nivel, sau mai
bine zis, nu utilizează această schemă a nivelurilor de analiză pentru a oferi (re)legitimarea
punctului de vedere stat-centric. Nu există nici un motiv pentru a privilegia statul şi, dimpotrivă,
trebuie surprinsă şi analiza diversitatea unităţilor care pot deveni sau, chiar sunt, referenţi ai
securităţii. Înlăturând astfel această „prejudecată” clasică, a preeminenţei statului în raport cu
celelalte niveluri ale relaţiilor internaţionale, argumentaţia se plasează pe coordonatele impuse de
Ole Waever şi anume, ale securităţii ca dialectică a securitizării şi de-securitizării. În acest context
problematica securităţii nu poate fi înţeleasă decât prin introducerea următoarelor variabile/unităţi:
1. Obiecte de referinţă (Referenţi) – obiecte asupra cărora se exercită o ameninţare

existenţială şi, care, în acelaşi timp, au legitimitate în a invoca supravieţuirea.
2. Actori securizatori – actori care securizează diverse probleme (situaţii, domenii),

declarând că „ceva” – un obiect de referinţă – este existenţial ameninţat.
3. Actori funcţionali – actori care afectează dinamica unui anumit sector; fără a fi un obiect
de referinţă sau un actor care pretinde securitate pentru protejarea unui obiect de referinţă, acest
actor funcţional influenţează semnificativ deciziile din aria securităţii. 41 (spre exemplu, o companie
care poluează mediul).
Având la dispoziţie acest aparat metodologic, autorii identifică o altă componentă a analizei
în studiile de securitate, anume, sectorul în care se localizează problema aflată în centrul
40
Buzan, Security-A New Framework for Analysis, pp. 5-6.
41
33
dezbaterilor. Barry Buzan stabileşte următoarele sectoare în analiza securităţii: în general,
securitatea militară se referă pe de o parte la combinaţia de ofensivă armată şi capabilităţi de
apărare, iar pe de altă parte, la percepţiile statelor asupra intenţiilor lor. Securitatea politică priveşte
stabilitatea organizaţională a statelor, sistemele de guvernare precum şi ideologiile care le conferă
legitimitate. Securitatea economică se referă la accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare susţinerii
unor niveluri acceptabile de bunăstare şi putere statală. Securitatea societală se raportează la
sustenabilitatea modelelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate naţională şi tradiţii. Securitatea
mediului se preocupă de menţinerea biosferei locale şi planetare precum şi a întregului sistem de
sprijin necesar oricărei acţiuni a fiinţei umane. Se consideră că utilizarea sectoarelor ca parte a
aparatului analitic asigură un caracter gestionabil variabilelor care apar în analiza securităţii prin
reducerea numărului acestora. Astfel, un economist va aborda sistemele sociale în termeni care pun
accentul pe bunăstare şi dezvoltare iar, politologul va considera aceleaşi sisteme din perspectiva
suveranităţii şi puterii. Un strateg militar va avea în vedere capacităţile ofensive şi defensive, iar un
apărător al mediului evaluează sistemele umane pe baza criteriilor de dezvoltare sustenabilă. În
sectorul societal, analiza se va concentra pe modelele de identitate şi menţinere a independenţei
culturale. Metoda analitică a sectoarelor începe cu descompunerea conceptului global de securitate,
cu scopul, de a se asigura claritate demersului şi se termină cu recompunerea acestora pentru a se
ajunge la înţelegerea tuturor aspectelor care se constituie în probleme de securitate (naţională).
D. Complexul de securitate – punte de legătură între nivelul naţional şi cel global
Utilizarea conceptului de complex de securitate regională a permis evidenţierea nivelului

regional ca o variabilă a analizelor practice de securitate; în general, două niveluri extreme domină
analiza securităţii: naţional şi global. Dar, caracterul dinamic relaţional al securităţii impune un
cadru care combină aspectele de securitate naţională cu cele regionale şi globale.
Nivelul regional cuprinde spaţiul în care statele sau alte unităţi semnificative din perspectiva
securităţii sunt legate între ele destul de mult încât problemele lor de securitate să nu poată fi
separate unele de altele;nivelul regional este cel în care securitatea naţională şi cea globală
interacţionează cel mai pregnant. Contextul global este util în studiul marilor puteri, dar şi pentru
interpretarea corectă a obiectelor referenţiale sistemice cum ar fi mediul global, economia mondială
sau societatea internaţională.
Teoria complexelor de securitate evidenţiază existenţa unor subsisteme regionale ca obiecte

în analiza securităţii şi asigură un cadru analitic în tratarea acestora. Interdependenţa în materie de
securitate este mai intensă între statele din interiorul acestor complexe, decât între statele care se
află în afara lor. Complexele de securitate reflectă relativa intensitate a relaţiilor interstatale de
putere care conduce la modele regionale distinct conturate atât de distribuţia puterii cât şi de
caracterul istoric al relaţiilor de prietenie sau de ostilitate.
34
Astfel, un complex de securitate este definit ca un grup de state ale căror percepţii şi
preocupări de securitate sunt atât de mult legate între ele încât problemele lor de securitate
naţională nu pot fi analizate independent unele de altele.
Într-un sistem internaţional geografic divers şi anarhic, complexele de securitate

reprezintă un element normal şi aşteptat. Teoria complexelor regionale de securitate consideră că
sistemele de securitate prezintă structuri proprii şi modele de interacţiune care le conferă o anumită
stabilitate în timp fără a nega posibilitatea manifestării unor schimbări majore în securitatea
regională. Evaluarea schimbării într-un complex clasic de securitate utilizează ca standard structura
esenţială formată din trei componente:
 Ordonarea unităţilor şi diferenţa existentă între ele;
 Modelele de prietenie şi de ostilitate (amiciţie / inimiciţie)
 Distribuţia puterii între unităţile principale ale complexelor regionale de
securitate.
Schimbările care au loc la nivelul fiecărui complex regional de securitate sunt
numeroase şi continue, iar întrebarea firească este cea legată de intensitatea acestor schimbări
capabile să modifice structura esenţială. În acest context, pot fi identificate patru opţiuni structurale
în acţiunea de a evalua impactul schimbării asupra complexelor de securitate:
1. Menţinerea status quo-ului, adică, menţinerea structurii esenţiale a
complexului de securitate, ceea ce înseamnă că distribuţia puterii şi a
modelului de ostilitate/prietenie rămân intacte fără a nega unele schimbări în
celelalte componente ale structurii esenţiale;
2. Transformarea internă a complexului de securitate are loc atunci când
structura esenţială se schimbă în interiorul limitelor sale. O asemenea
transformare se poate produce ca urmare a integrării politice regionale, a unor
schimbări decisive în distribuţia puterii sau, drept consecinţă a modificărilor
intervenite în modelul de amiciţie şi ostilitate;
3. Transformarea externă a complexului de securitate se produce atunci când
structura esenţială a unui complex de securitate este afectată de expansiunea
ori contracţia graniţelor existente;
4. Overlay, semnifică faptul că una sau mai multe puteri externe
pătrunde/pătrund în complexul de securitate cu efectul suprimării securităţii
interne.
Unul dintre avantajele teoriei clasice a complexului de securitate constă în aceea că
se focalizează pe nivelul regional, depăşind extremele generate de securitatea naţională şi cea
globală. Teoria complexelor de securitate pune în legătură studiile referitoare la condiţiile interne
35
ale statelor, relaţiile dintre statele din regiune, relaţiile dintre regiuni şi pe cele dintre regiuni şi
puterile globale. Dintr-o perspectivă pragmatică, teoria complexului de securitate poate fi utilizată
pentru a genera scenarii despre formele de stabilitate şi schimbare a securităţii regionale.
Spre deosebire de orientarea tradiţională care accentua componenta militară şi
economică, Şcoala de la Copenhaga evidenţiază cinci dimensiuni ale securităţii: militară,
ambientală, economică, societală şi politică.
E. Analiza multidimensională a securităţii
a. Sectorul Militar; agenda securităţii militare 42
În mod tradiţional statele au reprezentat, şi în mare parte mai reprezintă încă, obiectul de
referinţă principal al securităţii militare; protejarea integrităţii teritoriale a statului este practic
obiectul tradiţional al securităţii militare, iar mediul regional şi cel intern/domestic (cele mai
apropiate de stat) se constituie, de asemenea, în probleme fundamentale ale acestui sector.
Majoritatea subsistemelor detectabile la nivelul acestui sector sunt coerente din punct de vedere
geografic şi astfel constituie ceea ce numim „complexe de securitate”. Astfel, alianţe sau organizaţii
regionale pot, la rândul lor, să devină obiecte de referinţă în acest sector. De asemenea, la nivel
axiomatic, putem spune că în ceea ce priveşte sectorul militar, nu există prea multe ambiguităţi cu
privire la actorii securizatori: dacă capabilităţile militare relative sau absolute nu implică în mod
deplin securitizarea, ele reprezintă condiţii necesare pentru aceasta, fiind completate de factori
geografici, istorici şi politici. O dată cu procesul de securitizare începe să devină o realitate,
„securitatea militară capătă forma binecunoscutului pattern al acţiunii şi reacţiunii”. 43
După ce, pentru o lungă perioadă de timp, nivelul global a dominat acest sector, astăzi
accentul este pus din ce în ce mai pregnant pe primatul dinamicii securităţii militare regionale: în
unele cazuri acest fenomen a determinat stingerea conflictelor, pe când în alte cazuri a reprezentat
sursa exacerbării lor; în unele regiuni, procesul de desecuritizare a eliminat dilema securităţii
militare dintre statele respective; în regiunile dominate de state slabe sau măcinate de forţe
centrifuge, există şanse mari ca nivelul local să devină dominant, şi în acest caz, procesul de
securitizare va genera apariţia microregiunilor. Acestea sunt doar câteva din posibilele dezvoltări
contemporane ale agendei securităţii militare.
Concluzia care se impune este că, sectorul militar este încă dominat de dinamica securităţii
regionale, dar cu un accent deosebit pus pe dinamica locală a statelor slabe – complexele şi
microcomplexele de securitate regională, Altfel spus, logica teoriei clasice a complexelor de
securitate rămâne validă şi aplicabilă în sectorul militar.
42
Buzan, Security-A New Framework for Analysis, cap. 3, pp. 49-70.
43
36
b. Sectorul ambiental (de mediu); agenda securităţii de mediu44
Nivelul sistemului pare dominant în acest sector, deoarece majoritatea acţiunilor

securitizatoare au loc la acest nivel, ca rezultat al existenţei „unei comunităţi epistemice
internaţionale”45 care schiţează şi în acelaşi timp securitizează agenda de mediu. Puterea, autoritatea
politică a acestei comunităţi este,însă, una limitată, fapt care determină necesitatea de a face
distincţie între „două agende”: agenda ştiinţifică a „comunităţii opistemice” şi agenda politică, care
reprezintă modalitatea în care prevederile primeia sunt transformate în probleme de „high politics”
de către opinia publică sau de către corporaţiile transnaţionale. Astfel, localizarea dinamicii acestui
sector, se face la un al doilea nivel, cel al unităţilor, deoarece de o importanţă crucială pentru
securitatea mediului sunt statele, actorii economici majori şi comunităţile locale care preiau agenda
ştiinţifică. Cu alte cuvinte, deşi problema este una globală, relevanţa sa politică este decisă la nivel
local.
Datorită localizării foarte precise a dinamicii securităţii de mediu, structurile regionale care
vizează chestiunile de mediu sunt doar în mică parte diferite de cele globale. Emergenţa acestor
regiuni îşi are rădăcinile în plan global, în sensul că „dimensiunea cognitivă este globală”, 46 dar
dimensiunea complexelor de securitate este rezultatul traseului invers: de la unităţi la sistem (de jos
în sus). Aceste complexe acoperă arii (geografice) foarte restrânse, în cadrul cărora pot fi
soluţionate probleme specifice de mediu, şi astfel, se constituie cele mai importante interdependenţe
ale securităţii locale (spre exemplu, există mai mult de zece aranjamente regionale pentru cooperare
în vederea combaterii poluării maritime, nu pentru că ar fi necesară coerenţa în acest domeniu sau
pentru că sau pentru că nu s-ar putea crea un singur astfel de organism, ci pentru că soluţiile
regionale s-au dovedit şi se dovedesc mult mai eficace). Dificultăţi apar însă, atunci când se
încearcă determinarea strictă a subsistemelor regionale, tocmai pentru că apariţia acestora se
bazează pe probleme foarte diferite care nu pot fi circumscrise printr-un criteriu unitar. Astfel există
posibilitatea cartografierii regiunilor după criterii/probleme legate de calitatea apei, solului, de
gradul de poluare, de procentul despăduririlor etc. O altă dificultate a analizei securităţii de mediu
din perspectiva regiunilor provine din faptul că alte cauze cât şi efectele problemelor de mediu
implică cel mai adesea diferite regiuni şi diferiţi actori – actorii care produc probleme de mediu sunt
diferiţi de cei care suportă consecinţele. Astfel, securitatea ambientală trebuie gândită şi înţeleasă în
termenii unor pattern-uri de o complexitate deosebită.
Prin urmare, ce fel de complexe de securitate trebuie create? Încălzirea globală îşi află
cauzele la nivelul planetar, însă, efectele sale negative nu se manifestă neapărat şi cu aceeaşi
intensitate la scară globală. Invers, probleme strict locale sau regionale, precum protecţia speciilor
pe cale de dispariţie sunt securitizate la nivel global în cadrul dezbaterii despre biodiversitate;
44
45
46
37
acelaşi lucru este valabil şi pentru sinistre locale, cum ar fi accidentele Exxon Valdez şi Cernobîl,
sau testele nucleare ale Franţei din Atolul Mururoa. Activitatea ONG coroborată cu reacţiile mass-
media au transformat aceste probleme locale în chestiuni de interes global, au accentuat caracterul
non-regional al sectorului ambiental.
Aşadar, acţiunile securitizatoare sunt întreprinse la aproape toate niveluruile, dar cel mai
frecvent la nivelul global; însă datorită apariţiei formaţiunilor subsistemice, de natură regională şi
chiar non-teritorială, securitizarea, pentru a avea succes, trebuie să fie în primă instanţă locală.
c. Sectorul economic; agenda securităţii economice47
Securitatea economică datorită naturii relaţiilor economice de factură liberală, este un

subiect foarte dificil. Dificultatea provine, „pe de o parte din calitatea instrumentală a unităţilor
economice şi insecuritatea inerentă a relaţiilor implicate de piaţă, iar pe de altă parte din
consecinţele substanţiale pe care activităţile economice le determină în celelalte sectoare.”48 Astfel,
exceptând nivelul individului, „logica supravieţuirii” este greu, dacă nu chiar imposibil de
argumentat, în cadrul sectorului economic iar încercările de „securitizare economică” sunt o
componentă fundamentală a dezbaterii politico-ideologice din interiorul economiei politice
internaţionale. În acest context, limbajul securitizării implică adoptarea poziţiilor naţionaliste în
politica economică fără însă a abandona angajamentele superficiale faţă de doctrina liberală; cea
mai semnificativă excepţie de la o astfel de situaţie, apare atunci când obiectul de referinţă este
nivelul sistemului – instituţiile şi organizaţiile ordinei economice internaţionale liberale. Aici, există
o logică a supravieţuirii care impune consecinţe majore, fără însă a putea elimina posibilitatea
colapsului ordinei liberale, care datorită interdependenţelor economice s-ar încadra perfect în logica
teoriei dominoului. Datorită acestei stări de fapt, regionalizarea şi regionalismul devin elemente
foarte importante ale securităţii; globalizarea, ca implicaţie directă a viziunii liberale asupra
economiei, poate fi gestionată, chiar şi în posibilele efecte negative, doar în măsura în care este
valorizat policentrismul exprimat la nivel sistemic prin intermediul principiului subsidiarităţii.
De asemenea, doar în foarte mică măsură, agenda securităţii economice, în sens strict, este o
trăsătură a liberalismului, iar activitatea economică determină apariţia problemelor de securitate
(supravieţuire) în toate celelalte sectoare –uneori datorită eşecurilor economice (dezvoltare
negativă), alteori datorită succeselor (omogenizare culturală, pierderea autonomiei în domeniul
industriei militare, poluare). Aceasta înseamnă că mare parte din ceea ce numim „securitate
economică” se încadrează perfect în logica „supravieţuirii” altor sectoare (diferite de cel economic);
prin urmare restrângerea agendei securităţii economice doar la sectorul economic este limitativă şi,
prin aceasta, elimină posibilitatea de a face comprehensiv acest fenomen. Această „metalogică” a
sectorului economic reiese cu calitate, dacă analizăm agenda curentă a securităţii economice:
47
48
38
„1. Capacitatea statelor de a menţine independentă capabilitatea de mobilizare este afectată
de globalizarea producţiei – raportul preţ/calitate nu mai este determinat în plan naţional, iar la
nivelul ordinii economice internaţionale liberale, securitatea asigurării surselor de aprovizionare nu
mai este susţinută de controlul indigen al producţiei, ci de existenţa unei supracapacităţi de
producţie, reglată de piaţa liberă.
2. Aceeaşi logică se aplică problemelor legate de securitatea aprovizionării. Posibilitatea

utilizării în scopuri politice a dependenţelor economice din interiorul pieţei mondiale este, la rândul
ei, determinată de existenţa supracapacităţii de producţie în aproape toate domeniile precum şi de
existenţa pieţei libere.
3. Fobia că piaţa mondială ar genera mai mulţi pierdanţi decât învingători şi că va adânci
inegalităţile nu reprezintă probleme de supravieţuire decât în măsura în care afectează fluxul
cerinţelor umane de primă necesitate. Această realitate trebuie mai curând înţeleasă ca o consecinţă
politică a unui sistem economic care implică învingători şi învinşi.
4. Comerţul cu droguri şi cu arme de distrugere în masă sunt mai mult probleme de

securitate sociopolitică şi militară, decât economică, iar problemele legate de poluare ţin mai curând
de securitatea de mediu decât de cea economică.
5. Doar faptul că economic internaţională va intra în criză reprezintă o problemă pură de

securitate economică.”49
În final, putem spune că, dincolo de ambiguităţile securităţii economice, pentru a înţelege
modalităţile de securitizare posibile la acest nivel trebuie să ne plasăm într-un context mai larg care
să cuprindă translarea problemelor din sectorul economic în celelalte sectoare. Agenda securităţii
economice depăşeşte sectorul economic, sau altfel spus, securitatea la oricare din nivelurile la care
ne plasăm este influenţată de evoluţiile economiei globale.
d. Sectorul social; agenda securităţii societale 50
Dinamica regională a acestui sector poate i surprinsă prin studierea diferitelor regiuni, însă
trebuie avut în vedere fenomenul de globalizare (cu întreaga complexitate a tendinţelor şi factorilor
implicaţi). Astfel, migraţia interregională joacă un rol foarte important, mai ales în Europa, iar
factorii interregionali culturali, religioşi şi de civilizaţie sunt pregnanţi cu precădere în Orientul
Mijlociu şi Asia de Est, dar şi în Europa.
Două sunt forţele majore care înscriu sectorul social pe traiectoria globalizării: (1) faptul că
sudul este mai slab dezvoltat; migraţia dinspre sud spre nord care implică transmiterea bolilor
sărăciei precum şi a problemelor legate de crima organizată/neorganizată; şi (2) „ciocnirea
49
50
39
civilizaţiilor”, în principal din perspectiva dialecticii Occidentalizării, înţelegând prin aceasta
tendinţa de omogenizare culturală şi reacţiile împotriva sa. Aceste două tipuri de probleme ale
securităţii sociale pot căpăta amploare în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, lor adăugându-
li-se noi probleme regionale precum: fragmentarea multiculturală a Statelor Unite, posibila
regionalizare sau fragmentare a Indiei şi Chinei, conflictele inter-tribal din Africa, redefinirea
identităţii minorităţilor în Europa sau problemele legate de construcţia statului şi a naţiunii în
spaţiul ex-sovietic.
Astfel insecuritatea socială afectează din ce în ce m,ai mult celelalte sectoare, atât la nivelul
dinamicii regionale cât şi la cel al dinamicii globale, iar agenda securităţii sociale trebuie să ocupe
un loc central în contextul mai larg al securităţii.
e. Sectorul politic; agenda securităţii politice51
Multe din aranjamentele de securitate politică sunt construite în manieră bilaterală, iar
uneori între acestea se dezvoltă aşa numite ”pattern-uri regionale” iar principiile care stau la baza
acestor legături sunt în aceeaşi măsură globale şi regionale; astfel, unele acţiuni legate de
problematica securităţii – precum operaţiile majore ale ONU – sunt bazate pe teoria globală a
dominoului, dar în acelaşi timp determină constituirea legăturilor de tip trans-regional. Dinamica
centrală a acestui sector, operează de la nivelul bilateral la cel regional, incluzând diverse
aranjamente de securitate care adesea ori sunt considerate ca subcomplexe ale altor sectoare, în
special ale sectorului militar. Dacă ar exista doar acest sector, această dinamică s-ar situa doar la
nivel bilateral sau la nivelul microcomplexelor, dar, datorită interacţiunii dintre sectoare, securitatea
politică devine parte componentă a unor complexe mai mari. De exemplu, disputele teritoriale
dintre Malaiezia şi Filippine au determinat mobilizarea altor state din ASEAN, deoarece exista
pericolul slăbirii ASEAN, pe de o parte, iar pe de altă parte, deoarece pot apărea dispute similară în
zona respectivă, care pot fi soluţionate într-o manieră asemănătoare cazului mai sus amintit (pentru
aceasta este însă necesar, în prealabil, implicarea). În general, probleme care sunt tipic de natură bi
sau trilaterală devin regionale (se regionalizează) deoarece actori care împărtăşesc acelaşi set de
principii vor lua atitudine datorită interesului lor pentru soluţionarea problemei respective sau,
datorită implicaţiilor pe care soluţia le va avea asupra principiilor acceptate. Există principii a căror
încălcare este percepută cu pregnanţă direct la nivel global (conflictul Irak-Kuweit), însă reţelele de
principii au o densitate mult mai mare la nivel regional şi astfel adesea, conflicte locale capătă
caracter regional.
Astfel putem spune că noul cadru de analiză propune o nouă abordare a securităţii,
materializată prin „deschiderea” şi redefinirea agendei securităţii, pentru a include alte trei noi
51
40
sectoare (de mediu, social şi economic) dincolo de cele două tradiţionale: militar şi politic. „În
sistemul postbipolar, dinamica regională devine mult mai puţin constrângătoare decât fusese până
atunci. Dar sfârşitul Războiului Rece a ridicat problema constrângerilor impuse de globalizare, mai
ales în sectorul economic, deoarece toate aşa-numitele ţări ale lumii a doua au devenit parte a
sistemului. Dar, în acelaşi timp, au apărut puternice iniţiative (dezvoltări) locale, mai ales în
sectoarele social şi de mediu, aceasta reprezentând practic cealaltă latură a dialecticii globalizării.” 52
Noul cadru de analiză a securităţii se doreşte un punct de vedere instrumental capabil să distingă, să
compare şi să explice aceste efecte şi fenomene tipice lumii contemporane.
Lărgirea agendei securităţii nu reprezintă un „act trivial”, nu reprezintă doar adăugarea unor
atribute precum economic, social, de mediu securităţii. Aceasta, dincolo de consecinţele politice pe
care le implică, necesită regândirea şi (re)fundamentarea securităţii prin înţelegerea unei arii foarte
vaste de dinamici, multe dintre ele fundamental diferite de cele militaro-politice, fără însă a exclude
studiile tradiţionale asupra securităţii. Mai mult, Şcoala de la Copenhaga îşi propune să elimine
graniţa dintre studiile de securitate şi economia politică internaţională, deoarece noua agendă de
securitate devine realitate tocmai în interiorul economiei politice internaţionale (fapt explicabil prin
consecinţele pe care măsurile economice liberale le au în celelalte sectoare de analiză). Prin urmare
studiile de securitate trebuie să-şi afle originea în expertiza disponibilă din domeniul economiei
politice internaţionale. În schimb această legătură va permite economiei politice internaţionale să
confrunte diversele aspecte ale agendei securităţii şi nu să le marginalizeze la graniţa sterilă dintre
«zona de pace» a economiei politice internaţionale şi «zona de conflict» a studiilor de securitate”. 53
Apărut din faptul că „aproximarea” agendei securităţii ca rezultat al viziunii tradiţionale,

dominantă pe perioada Războiului Rece şi-a arătat limitele în încercarea de a gestiona dinamicile
regionale sau globale, cadrul de analiză propus de Şcoala de la Copenhaga, deschide aria de
cuprindere a securităţii, propunând o abordare a fenomenului structurată pe cinci sectoare, operând
la niveluri diferite şi fiind în legătură cu statul şi societatea. Această abordare devine posibilă şi, în
acelaşi timp necesară, prin articularea ariei foarte vaste de ameninţări, vulnerabilităţi şi structuri
sistemice care caracterizează mediul de securitate european în epoca Post-Război-Rece
52
53
41
VI. Restructurarea studiilor de securitate și importanța normativă a
securității umane
A. Reconceptualizarea discursului securitar în epoca post-Război Rece. Noi provocări în

mediul de securitate contemporan (Olesea Țăranu)
B. Securitatea umană – un cadru normativ de analiză (Bogdan Ștefanachi)
Cele două texte (subcapitolele A si B) sunt disponibile in Cătălina-

Daniela Răducu, Bogdan Ștefanachi (coord.), Securitatea umană –
provocări contemporane, Ed. Pro Universitaria, București, 2015.
42
VII. Caracteristicile mediului de securitate la începutul mileniului III
Mediul de securitate actual este deosebit de dinamic şi în continuă schimbare. În prezent are
loc o reconfigurare a diagramei relaţiilor de putere: de la un sistem global bipolar, în care SUA şi
URSS îndeplineau rolul de superputeri, iar puterile regionale aveau o importanţă redusă, ele
neavând nici capacitatea, nici dorinţa şi nici posibilitatea de a-şi crea o zonă de influenţă şi de a
duce o politică internaţională independentă, ne îndreptăm spre un alt tip de sistem global unipolar
sau multipolar. „În prima variantă de evoluţie posibilă a sistemului global de securitate, o singură
superputere, o megaputere, adică SUA, trebuie să răspundă provocărilor şi uneori sfidărilor pe care i
le adresează puterile regionale în ascensiune. Cea de a doua tendinţă de evoluţie a mediului global
de securitate este dependentă de dezvoltarea capacităţilor şi intereselor unor puteri regionale. Putem
include în categoria puterilor regionale acele ţări capabile să utilizeze cu eficacitate şi eficienţă toate
instrumentele de putere naţională - cel politic şi diplomatic, cel informaţional, cel economic şi, în
fine, cel militar - spre a determina alte state şi uneori unele organizaţii internaţionale sau alţi actori
non-state, să adopte decizii în concordanţă cu dorinţa respectivei puteri regionale, decizii care să nu
corespundă intereselor celor care le adoptă, ci intereselor puterii regionale” 54.
În categoria puterilor regionale se includ un număr de state şi entităţi non-state care pe doar
două continente - Europa şi Asia - sunt destul de numeroase: Uniunea Europeană, China, Rusia,
Japonia şi India. Evoluţia de la bipolaritatea lumii la multipolaritate coincide cu trecerea de la era
nucleară la cea informaţională, specifică societăţii post-industriale.
Aceste două tendinţe ale evoluţiei mediului internaţional generează modificări substanţiale
în planul percepţiei stării de securitate naţională şi internaţională de către liderii politici, opinia
publică şi mass-media din diverse state ale lumii.
În afară de superputeri (în prezent doar una, după cum s-a menţionat anterior), de puteri
regionale (al căror număr este în creştere şi care au tendinţe centrifuge faţă de superputerea
dominantă, stabilindu-şi o linie de conduită independentă, sau cel puţin cu o largă autonomie faţă de
aceasta), se afirmă în prezent şi puterile "de nişă". Acestea sunt state şi entităţi sau actori "non-
state" care şi-au dezvoltat o capacitate mare într-un domeniu relativ îngust şi limitat, dar care le dă
posibilitatea de a influenţa, uneori în mod determinant, dar pe termen scurt, evoluţia mediului
internaţional.
Dintre statele considerate puteri "de nişă" făcea parte Irak-ul înaintea războaielor din Golf
deoarece poseda o capacitate militară mai mare decât o justifica potenţialul său economic şi
demografic; astăzi acest statut pare să revină Iran-ului.
54
Eugen Bădălan, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Ed. Academiei Forţelor
Terestre, Sibiu, 2003, p. 6.
43
Pakistan este o putere "de nişă" ca urmare a deţinerii capacităţii nucleare militare - rezultat
al dorinţei de a menţine echilibrul puterii în relaţia cu vecinul său, India, cu care se află în conflict
încă de la constituirea acestor două ţări, în 1947. Totodată, Pakistanul sprijină insurgenţa
musulmanilor, majoritari numeric, din statul indian Lamu şi Kaşmir, situat la graniţa cu Pakistanul.
Până la atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 împotriva SUA, Pakistanul a fost considerat un
stat ce sprijină terorismul internaţional, în special datorită relaţiilor privilegiate cu regimul taliban
din Afganistan şi cu organizaţia teroristă Al Qaeda (care în limba arabă înseamnă chiar
"Organizaţia").
Între puterile "de nişă" sunt incluse din ce în ce mai numeroase entităţi non-state, în primul
rând organizaţii teroriste. Organizaţiile teroriste, prin marele impact emoţional pe care acţiunile
teroriste îl au asupra populaţiei şi factorilor de decizie politică, cât şi prin acoperirea prin mass-
media a acestora, aşa cum a fost cazul în atentatele din 11 septembrie 2001 de la Washington şi mai
ales New York, produc unele efecte majore în ceea ce priveşte raporturile dintre diferiţi actori din
arena internaţională. După atentatele de la 11 septembrie 2001, posibilitatea declanşării unor acţiuni
teroriste prin utilizarea de mijloace biologice şi chimice a indus o adevărată psihoză în rândul
populaţiei şi mass-media americane, dovedind că mijloacele neconvenţionale şi asimetrice utilizate
de organizaţiile teroriste surprind de multe ori nepregătite autorităţile statelor ce au atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale, aşa cum a fost cazul în SUA.
În acest context, edificarea unui sistem extins şi cuprinzător de securitate constituie o

prioritate a tuturor democraţiilor europene. Astăzi, sistemul de securitate se bazează pe ONU,
extinderea NATO şi UE şi vizează consolidarea în practică a conceptelor de securitate şi apărare
colectivă prin afirmarea celor două organizaţii regionale drept principală garanţie a stabilităţii şi
dezvoltării democratice.
A. Caracteristicile mediului de securitate actual şi moştenirile Războiului Rece
În contextul internaţional actual, securitatea statelor europene nu mai este ameninţată de un

conflict militar de proporţii, deşi se menţin încă focare de tensiune şi criză, precum spaţiul ex-
iugoslav sau Transnistria. Se menţine, deci, posibilitatea declanşării unor conflicte locale, de mică
intensitate, a căror durată se poate prelungi în timp mult peste aşteptările tuturor părţilor implicate.
Însă, „este de aşteptat, ca pe termen scurt şi mediu, riscurile de natură nemilitară să prevaleze în
raport cu cele militare, iar vulnerabilităţile interne şi evenimentele neprevăzute să potenţeze într-o
mare măsură capacitatea statelor şi a comunităţii internaţionale în ansamblul său, de a răspunde şi
contracara riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale şi a celei internaţionale” 55.
55
Bădălan, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, p. 10.
44
Mediul de securitate european este diferit de cel al altor regiuni ale globului. Europa are pe
termen scurt şi mediu o şansă unică poate în îndelungata sa istorie, de a demonstra în fine, că este
posibilă realizarea integrării politice şi economice, bazate pe asumarea unor responsabilităţi
comune, pe idealuri şi valori comune. Lărgirea NATO şi UE vor satisface nu numai nevoia de
bunăstare, ci şi cea de securitate a cetăţenilor şi statelor europene.
Atentatele teroriste la adresa SUA de la 11 septembrie 2001 au determinat o reacţie energică

a tuturor guvernelor ţârilor europene, dovedind că în situaţia unei ameninţări majore la adresa
securităţii internaţionale, naţiunile europene sunt unite şi pot depăşi, cel puţin pentru moment,
motivele de dispută în relaţiile dintre ele, motive generate în mare măsură de moştenirea epocii
"cortinei de fier" şi a războiului rece.
Europa a fost aria de desfăşurare a nenumărate conflicte armate, iar ambele războaie
mondiale au început pe continentul nostru. Acum Europa poate deveni modelul funcţional al unei
stabilităţi şi securităţi extinse şi durabile, bazate pe cooperare şi prosperitate.
Colapsul blocului comunist din Europa a antrenat schimbări în sistemul politic internaţional,
dincolo de graniţele continentului nostru. Astfel, în timp ce multe din conceptele vechi folosite în
justificarea ordinii mondiale postbelice sunt acum depăşite, noile definiţii relevă tendinţe
paradoxale. Sistemul internaţional, la scară completă, pare să se fragmenteze din punct de vedere
politic şi al vechilor alianţe, dar căderea comunismului a favorizat procesul de globalizare a
producţiei economice, a pieţelor financiare şi a comerţului.
Paradoxală este şi angajarea strategică a unor ţări vest-europene în anumite zone din "lumea
a treia", în condiţiile în care, aceleaşi zone ridică, pentru comunitatea internaţională, probleme de o
gravitate majoră: sărăcie, explozie demografică, războaie civile etc.
Despre ultimul deceniu (al secolului trecut) care a trecut peste Europa Centrală şi de Est se
poate spune că aşteptările optimiste au fost supradimensionate. Au fost îndeajuns trei ani, acesta
fiind cazul Iugoslaviei, ca, în Europa, din punct de vedere statistic, să se atingă un nivel al violenţei
care a depăşit cu mult intensitatea conflictelor din alte zone de pe glob 56. În acest context, conceptul
de schimbare globală are multiple înţelesuri. Numitorul comun al tuturor acestor înţelesuri este
nevoia de restaurare a ordinii internaţionale după această dureroasă fază de tranziţie, căutarea unei
stabilităţi, cu o bază legitimă în contrast cu vechea ordine bipolară.
Analiştii politici ai sfârşitului mileniului doi au identificat patru obstacole sau moşteniri ale
Războiului Rece, care îngreunează restabilirea rapidă a ordinii mondiale: procesul de dezintegrare
al Uniunii Sovietice, dispariţia confruntării ideologice est-vest care determină fenomene de
regionalizare, ignorarea lecţiilor războiului din Golf şi apariţia unor noi centre de putere la nivel
regional: Iran, Turcia, India, Pakistan şi altele.
56
Josef Janning, Widenfeld, Werner (eds.), Europe in Global Chahge, Bertelsmann Foundation Publishers, Giiterslah.
1993, p. 9.
45
În ciuda unor asemenea obstacole, noua ordine internaţională se edifică după alte principii,
toate cu vocaţie şi de inspiraţie globalistă, marcând caracteristicile mediului de securitate actual:
- Mediul strategic de securitate este în continuă schimbare, fiind deosebit de dinamic şi

uneori cu evoluţii impredictibile, în care actorii statali şi cei non-statali joacă succesiv rolul central.
- Edificarea unei economii mondiale constituită pe trei piloni: America de Nord, Japonia-
China şi zona economică a Uniunii Europene. Dezvoltarea acestei triade determină o accentuare a
cel puţin două dimensiuni importante ale securităţii internaţionale: dimensiunea "Nord-Sud" şi
dimensiunea centru-periferie în sistemul economico-social.
- Lărgirea accesului la tehnologie, materiale şi resurse cu un potenţial de risc foarte ridicat a

determinat intensificarea eforturilor de cooperare internaţională în direcţia dezvoltării unui sistem
de control destinat stăpânirii unor fenomene de proliferare şi diseminare. Un exemplu edificator este
accesul la materiale şi tehnologie nucleară, acces care a dus la apariţia unor "noi puteri nucleare":
India şi Pakistan.
- Dispariţia distincţiei clare dintre problemele interne, care aparţin strict domeniului
suveranităţii, şi problemele externe, care constituie subiectul unor modele clasice de rezolvare
internaţională.
- Redefinirea conceptului de putere pornindu-se la o identificare a unor noi surse: controlul

transfrontalier, capacitatea şi accesul la înaltă tehnologie, surse simbolice de putere, cum ar fi
etnicitatea sau valorile individuale etc.
- Disoluţia bipolarităţii şi intrarea într-o nouă fază a ordinii mondiale. După unii autori, în
condiţiile în care SUA este considerată ca fiind singura superputere, se poate vorbi de unipolaritate.
Cu toate acestea, dezvoltarea economică şi militară rapidă a Chinei şi poziţia Rusiei (sau, şi mai
general, evoluţia economiilor emergente grupate sub titulatura BRICS) faţă de ordinea
internaţională sugerează că structura multipolară este caracteristica cea mai importantă a noului
sistem de securitate internaţională; unii autori argumentează chiar în favoarea unei structuri non-
polare a sistemului internaţional (ca urmare a cuplării multiplicării statale a centrilor de putere cu
actori non-statali).
- Apariţia şi proliferarea actorilor non-statali. Un nou tip de actori care au ca principale

trăsături lipsa unei caracteristice teritoriale, alte tipuri de interese decât cele naţionale sau alte surse
de putere etc.
- Noi tendinţe de dezvoltare în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de

securitate incluzând şi dimensiunea de integrare politico-economică:
- Trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă, aşa cum este cazul
NATO, care şi-a dezvoltat nu numai strategia de integrare şi cooperare, ci şi pe aceea de consultare
cu Federaţia Rusă şi Ucraina;
46
- Apariţia tendinţelor de regionalizare, mai ales ca urmare a faptului că organizaţii cum sunt
ONU sau OSCE încurajează preluarea de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaţionale
de către coaliţii sau organizaţii regionale.
Analiza acestor tendinţe nu poate fi disociată de sursele de insecuritate şi cu atât mai puţin
de tendinţele de evoluţie ale acestora.
Condiţiile economice precare ale unei importante părţi din locuitorii Terrei sunt cele mai
importante cauze pe termen lung pentru conflictele armate inter şi intrastatale.
În perioadele de tranziţie, statele cu regimuri politice opresive au tendinţa de a cauza

conflicte armate.
Epuizarea unor resurse vitale poate duce la conflicte violente, dar nu în asemenea măsură
precum condiţiile economice sau politice.
Dispariţia bipolarismului a fost momentul în care s-a făcut nefericita demonstraţie că

identităţile etnice şi/sau religioase, manipulate politic, pot deveni o cauză importantă a conflictelor
armate. Formele de politizare etnică sau religioasă precum: naţionalismul, extremismul,
fundamentalismul religios şi xenofobia unor grupuri religioase au în comun ideea folosirii forţei şi
aplicarea principiilor de excludere şi de violenţă asupra unor minorităţi sau asupra altor grupuri.
În perioada post-Război Rece, identificarea şi evaluarea riscurilor, ca etapă obligatorie în

formularea oricărei strategii de securitate, se confruntă nu numai cu problemele conceptuale ale
definirii riscului ci şi cu nivelul ridicat de complexitate al unei lumi oarecum bulversate de
dispariţia sistemului bipolar al securităţii internaţionale. Pentru câteva decenii, în perioada
postbelică, analiza riscurilor de securitate a cunoscut doar dimensiunea dihotomică a riscului
nuclear faţă de riscul unui război convenţional. în prezent, enumerarea câtorva domenii de
manifestare a riscurilor demonstrează că analiza acestora este, de multe ori, depăşită de realitate:
riscuri politice, riscuri economice şi financiare, riscuri sociale, riscuri tehnologice, riscuri naturale
etc. Aşa cum se recunoaşte într-un studiu al Grupului Aspen, dedicat evaluării strategiei SUA, de la
începutul deceniului: "Cu fiecare dimensiune adăugată politicii internaţionale, mult mai multe
probleme apar şi toate devin la fel de presante".
În contextul lipsei unor criterii unanim acceptate, analiza conflictelor şi a crizelor scoate în
evidenţă o serie de riscuri la adresa securităţii internaţionale care au marcat ultima perioadă:
• instabilitatea politică a unor state sau a unor întregi regiuni, creată şi întreţinută de slaba
legitimare a unor regimuri politice, luptele politice, măsurile opresive şi frecventele încălcări ale
drepturilor omului;
• instabilitatea economică determinată în special de efectele de dependenţă asociate

fenomenului de globalizare, nivelul datoriilor externe, problemele tranziţiei;
47
• terorismul sau activităţile legate de terorism - atacuri teroriste, propagandă, racolare de
aderenţi, strângerea de informaţii sau fonduri, constituirea de reţele logistice de sprijin, manipularea
unor personalităţi, influenţarea unor partide sau chiar regimuri politice;
• producerea, transportul, vânzarea şi consumul de droguri;
• corupţia şi crima organizată internă şi internaţională;
• degradarea mediului natural şi limitarea accesului la resurse naturale, exploatarea

neraţională a resurselor;
• dezvoltarea şi politizarea atitudinilor şi confruntărilor etnice şi religioase care întreţin sau

dezvoltă manifestările naţionaliste, extremiste, fundamentaliste şi xenofobe;
• proliferarea armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor duale potenţată de difuzia

tehnologiei rachetelor balistice, a armelor chimice, biologice şi nucleare, a altor mijloace şi
tehnologii cu letalitate ridicată.
Analiza riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii internaţionale, regionale

şi/sau naţionale, precum şi a tipurilor de conflicte care s-au derulat în ultimele decenii ale secolului
XX şi primul deceniu al mileniului trei ne permit să formulăm câteva concluzii cu mare grad de
generalizare:
• Societăţile umane sunt victime şi, în acelaşi timp, generatori de riscuri.
• Caracterul transfrontalier al unor riscuri le face greu de încadrat şi combătut în cadrul unor
strategii naţionale.
• Multiplicarea şi diversificarea riscurilor, caracterul asimetric al acestora determină

elaborarea de noi politici, doctrine şi strategii pentru contracararea lor, concomitent cu adoptarea de
soluţii şi modalităţi de acţiune adecvate.
• Majoritatea riscurilor au un caracter societal, cu efecte multiple şi pe durată lungă la nivel

individual, de grup şi social.
Amploarea şi consecinţele acţiunilor teroriste pun astăzi lumea civilizată în faţa unui
fenomen social internaţional fără precedent - terorismul - care aduce în prim planul preocupărilor de
asigurare a securităţii internaţionale adversari perfizi, imprevizibili şi deosebit de periculoşi pentru
care valorile civilizaţiei nu au semnificaţie. în faţa exploziei acestui flagel, prin efectele şi
consecinţele căruia sunt puse în pericol valorile umane universale, comunitatea internaţională, mai
solidară şi mai unită ca niciodată, se declară gata de a declanşa lupta fără egal cu "forţele răului", cu
germenii şi vectorii acestuia.
Terorismul a devenit o problemă transfrontalieră publică de gravitate extremă. Dimensiunea

internaţională a luptei împotriva terorismului a căpătat o importanţă capitală, atât în ceea ce priveşte
eforturile de cooperare şi susţinere politică, dar mai ales în armonizarea şi conjugarea eforturilor
48
tuturor elementelor responsabile în combaterea sa.
Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securităţii globale, nu mai este

ameninţată de izbucnirea unui conflict militar de proporţii, deşi se menţin încă focare de tensiune şi
criză, fiind posibilă declanşarea unor conflicte locale, de mică intensitate.
Accentul se va deplasa, tot mai mult în viitor, de pe riscurile de natură militară pe cele
nemilitare, între care terorismul asociat cu crima organizată vor constitui riscurile majore, iar
vulnerabilităţile interne precum şi evenimentele neprevăzute, vor dobândi o pondere tot mai mare în
probabilitatea evoluţiei riscurilor în ameninţări.
49
B. Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
În ultima jumătate de secol SUA au dominat scena europeană fie sub forma unei relaţii
conflictuale, dacă avem în vedere fosta URSS, fie sub forma protecţiei şi a asistenţei, dacă ne
referim la Europa Occidentală.
Perioada post - Război Rece aduce cu sine o nouă scenă internaţională în care apar noi
factori de putere, iar cei deja existenţi dau semne de transformare şi adaptare, Uniunea Europeană
fiind unul dintre factorii de putere în afirmare, realitate demonstrată de constituirea celui de al
doilea pilier: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC / PESA).
Unul dintre obiectivele cele mai râvnite ale Tratatului de la Maastricht era acela al definirii
unei „identităţi a Uniunii în arena internaţională”, prin realizarea unei politici externe şi de
securitate comună care putea conduce, la o apărare comună. Noile variabile politice şi militare
datorate evenimentelor din Europa de Est, făcuseră să se piardă din forţa iniţială a alianţelor militare
şi permiteau apariţia condiţiilor primare care să facă posibilă crearea unui sistem european de
securitate. Europa se profila ca un centru mondial de putere, al cărui dinamism economic trebuia
dublat şi de un „protagonism” politic pe măsura celui economic
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam au loc transformări importante cu

privire la pilierul II al Uniunii Europene: deschiderea oportunităţilor de a oferi UE şi PESC
capacitatea operaţională. În urma Consiliului de la Kőln din iunie 1999, a devenit operaţional biroul
Reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună; primul deţinător al acestei funcţii
este Javier Solana. Marea schimbare în PESC, în perioada post-Amsterdam, s-a produs în ceea ce
priveşte apărarea, în special în relaţia UE-UEO şi în tendinţa de a oferi UE capacitate operaţională.
În octombrie 1998, la Consiliul European de la Pőrtschach (Austria), primul ministru Blair

le-a prezentat colegilor săi un text prin care cerea europenilor să regândească modalitatea de co-
operare în domeniul apărării, făcând referire la situaţia din Kosovo, ca exemplu de situaţie în care
UE s-a arătat ezitantă şi incapabilă de a gestiona unitar un conflict. Tot acum britanicii au lărgit
spectrul opţiunilor instituţionale prin susţinerea întăririi UEO; între timp, francezii, deja propuseseră
transformarea UEO într-un „mijloc” aflat la dispoziţia PESC.
La întrunirea la nivel înalt de la St. Malo (3-4 decembrie 1998), guvernele britanic şi francez
semnează „Declaraţia comună asupra apărării europene”, conform căreia UE este un actor
important pe scena internaţională, care „trebuie să ia decizii şi să aprobe acţiuni militare atunci când
NATO( ca întreg) nu este implicată”.
Pe 23-24 aprilie 1999, liderii NATO au sărbătorit aniversarea a 50 de ani de la semnarea

Tratatului Atlanticului de Nord( 4 aprilie 1949). Statele Unite( nucleu al NATO), prin reprezentanţii
50
săi au afirmat că partenerul lor în probleme de apărare europeană este UE. Astfel UE şi NATO
trebuie să se consulte, principalele aspecte ale colaborării fiind reprezentate de:
a. asigurarea accesului UE la capacităţile de planificare NATO pentru a permite

planificarea militară a operaţiunilor conduse de UE;
b. identificarea capacităţilor NATO şi a bunurilor comune care vor fi folosite în

operaţiunile conduse de UE;
c. identificarea domeniului opţiunilor de comandă europeană;
d. dezvoltarea ulterioară a sistemului de apărare a NATO, pentru a putea încorpora forţe

disponibile operaţiunilor conduse de UE.
În dimensiunea sa de apărare, complementară NATO, Uniunea urma a folosi Uniunea

Europei Occidentale/UEO57 ( înţeleasă ca parte a dezvoltării UE), aceasta urmând a elabora şi a
pune în practică deciziile şi acordurile UE cu repercusiuni în sfera apărării. UE este înţeleasă din
dublă perspectivă:
a. componentă defensivă a UE;
b. mijloc de întărire a pilierului european al NATO.
Au apărut o serie de probleme legate de apartenenţa statelor la cele două organizaţii (NATO
şi UE):
- unele state erau membre UE, dar nu şi UEO( Danemarca, Grecia, Irlanda);
- unele state erau în NATO dar nu şi în UE( Islanda, Norvegia, Turcia).
Soluţia acestor probleme: dreptul de a fi membru UEO a fost oferit tuturor ţărilor membre
57
În contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi al progreselor instituţionale ale Uniunii Europene, şi-a
pierdut raţiunea de a fi o altă structură, Uniunea Europei Occidentale. La Bruxelles a fost anunţată dizolvarea acesteia.
Uniunea Europei Occidentale, structură prea puţin cunoscută de marele public, în special de cel din Europa de răsărit a
fost o emanaţie a Războiului Rece. Ea a fost creată în 1948 de Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia şi Luxemburg,
ţări neliniştite la acea oră de forţa Uniunii Sovietice.
Uniunea Europei Occidentale a fost însă eclipsată, un an mai târziu, de crearea Alianţei Atlantice, dar a continuat să
funcţioneze şi să primească noi membri. Acum, la ora dizolvării sale, Uniunea Europei Occidentale numără zece ţări
membre şi 18 membri asociaţi.
Într-o declaraţie comună, ţările care dizolvă acum Uniunea Europei Occidentale subliniază faptul că Uniunea Europeană
preia acum misiunile legate de securitatea comună: statele membre au decis să pună capăt tratatului de la Bruxelles pe
31 martie 2010, activitățile UEO încetând după 15 luni. Pe 30 iunie 2011 UEO a fost declarată oficial desființată.
Pentru securitatea şi apărarea europeană a început deci o nouă fază, iar rolul istoric al Uniunii Europei Occidentale s-a
încheiat. Multă vreme, această structură a fost totuşi considerată un embrion al unei apărări europene, pe care unele
capitale, precum Parisul ar fi vrut să o dezvolte în paralel cu Alianţa Atlantică, aceasta din urmă fiind considerată cam
prea mult dominată de americani.
În Tratatul de la Lisabona există un articol 42, punctul 7, în care se stipulează că în cazul unei agresiuni armate
împotriva unui stat membru pe teritoriul său, toate celelalte state membre trebuie să-i acorde ajutor şi asistenţă, prin
toate mijloacele care stau în puterea lor.
51
UE, în timp ce membrii NATO, din afara UE au devenit membri asociaţi ai UEO (Danemarca şi
Irlanda, care nu au dorit să devină membre cu drepturi depline în UEO, au primit statut de
observator).
Atât NATO cât şi UE oferă garanţii de securitate membrilor lor deplini, însă în mod practic
doar NATO s-a afirmat, chiar începând cu 1949, ca fiind organizaţia de apărare a Europei
Occidentale, dovedindu-şi această capacitate pe toată perioada Războiului Rece.
UEO este dependentă de NATO în ceea ce priveşte mijloacele şi capacitatea de a întreprinde

şi coordona misiuni în afara cadrului NATO. Operaţiunile sub auspiciile UEO vor fi monitorizate
de Consiliul de Cooperare Nord Atlantică şi, astfel, Statele Unite vor avea ultimul cuvânt în
desfăşurarea acestor operaţiuni. Mai mult, este puţin probabil ca UEO să se transforme într-o
puternică componentă militară/de apărare fără sprijinul SUA, în condiţiile în care NATO este, şi
astăzi în Europa, principala organizaţie de securitate.
Din punct de vedere al securităţii putem aborda într-o manieră realistă potenţialul de
securitate al UE( evident în relaţie cu NATO) ţinând cont de cel puţin 2 elemente:
1. capacitatea militară;
- Astăzi Europa este–în ciuda puterii economice, a integrării economice şi financiare

semnificative-de facto un „protectorat militar al Statelor Unite”. Acest statut al SUA se datorează
faptului că participă în proporţie de 60% la bugetul NATO( ceea ce reprezenta 33,3% din
cheltuielile militare mondiale în 1997); de asemenea bugetul alocat apărării de către UE reprezintă
doar 2/3 din cel al SUA. Date fiind aceste cifre, este evident că SUA au un rol de „locomotivă”
financiară şi tehnică în cadrul Alianţei, ceea ce UE îi lipseşte.
2. capacitatea de coeziune.
- Este una dintre cele mai mari probleme a statelor UE. Această capacitate trebuie privită din
prisma următorilor indicatori:
a. omogenitatea viziunilor politice şi strategice: există diferenţe sensibile între

perspectivele politice şi strategice ale marilor puteri europene;
b. contribuţia bugetară la operaţiuni militare efective: potrivit TUE, cheltuielile aferente

operaţiunilor având implicaţii militare sau în domeniul apărării nu cad în sarcina
bugetului comunitar, ele fiind suportate de statele membre proporţional cu PNB( statele
membre care au făcut o declaraţie formală de „abţinere constructivă” nu sunt obligate să
contribuie la finanţarea unor astfel de operaţiuni).
c. modalitatea de luare a deciziilor în cazul PESC: menţinerea unanimităţii ca modalitate

de luare a deciziilor în Consiliu.
Evenimentele din fosta Yugoslavie, în general şi criza din Bosnia, în special, au evidenţiat
52
rolul central al NATO în conflict, reflectând pentru moment eşecul dezvoltării unei capacităţi
europene coerente menită să facă faţă problemelor( de securitate) „europene”. Bosnia se află practic
în afara ariei NATO, însă, NATO şi SUA au fost cei care au manageriat criza yugoslavă şi nu UE
sau ONU. Din perspectiva unei asemenea stări de fapt, aranjamentele de securitate europene trebuie
modificate sau cel puţin reformate astfel încât să poată fi părăsită percepţia conform căreia
„Uniunea Europeană este frecvent descrisă ca un gigant economic şi ca un pitic politic” 58.
VIII. Institutii de Securitate
NATO
Uniunea Europei Occidentale
Tratatul de la Maastricht
Dezvoltarea UE: Amsterdam, Köln, Helsinki, Nisa
Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
Instituţiile de securitate sunt mecanisme importante pe plan internaţional. Bipolaritatea care a

caracterizat lumea după cel de-al doilea război mondial a contribuit la procesul de formare şi
consolidare a instituţiilor de securitate. SUA şi Uniunea Sovietică au intrat în competiţie în vederea
maximizării securităţii statelor lor prin instituţii de securitate rivale, NATO şi Tratatul de la
Varşovia, încercând astfel să modeleze sferele lor de influenţă în conformitate cu propriile valori şi
interese. În formularea lui Robert Keohane, instituţiile reprezintă “complexe de reguli
interconectate şi persistente (formale şi informale), care stabilesc rolurile, constrâng activităţile şi
conturează expectaţiile”, punând ordine, în felul acesta, într-un mediu anarhic. Aşa se explică de ce
studiul instituţiilor din domeniul securităţii este mai cuprinzător decât acela al diferitelor tipuri de
organizaţii de securitate colectivă.
1. NATO
58
Simon Duke, The Elusive Quest for European Security, Macmillan Press, London, 2000.
53
Începuturile Alianţei
Spre deosebire de politica ţărilor vest-europene de reducere a armamentului şi de redresare

economică de după 1945, Uniunea Sovietică a menţinut, printr-o politică expansionistă, o mare
varietate de forţe militare care ameninţau echilibru global în Europa postbelică. În consecinţă, au
fost impuse regimuri politice nedemocratice în centrul şi estul Europei, acompaniate de reprimarea
mişcărilor politice democratice şi de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului (în Grecia, în
statele central şi est-europene, precum şi acţiunea de blocare a Berlinului).
Tratatul de la Bruxelles a reprezentat hotărârea Belgiei, Franţei, Luxemburgului, Olandei şi a Marii
Britanii de a crea un sistem defensiv colectiv. Acest sistem a fost creat prin “Tratatul de colaborare
economică, socială şi culturală şi de autoapărare colectivă”, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948
(“Tratatul de la Bruxelles”). Acest tratat a fost semnat de Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Marea Britanie, el fiind conceput ca un răspuns la acţiunile sovietice de a-şi impune controlul
asupra ţărilor Europei Centrale.
Ţările membre ale Tratatului de la Bruxelles au iniţiat discuţii cu SUA şi Canada pentru a forma o
alianţă între Europa şi America de Nord, alianţă bazată pe garantarea securităţii şi pe cooperare
mutuală. Au fost invitate să participe la aceste discuţii şi Danemarca, Islanda, Norvegia şi
Portugalia. Statele membre şi-au exprimat angajamentul lor de a lua parte la riscuri şi răspunderi în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi au semnat Tratatul de la Washington, în aprilie 1949.
Obiectivul principal al NATO este apărarea libertăţii şi a securităţii tuturor statelor membre prin
mijloace militare şi politice în acord cu Carta Naţiunilor Unite. Valorile NATO, aşa cum au fost ele
exprimate în Tratat, sunt: democraţia, respectarea legilor şi a drepturilor omului în vederea
instituirii unei ordini internaţionale bazate pe justiţie şi pe pace durabilă. Tratatul Atlanticului de
Nord se fundamentează pe Art. 51 din Carta Naţiunilor Unite prin care se reafirmă dreptul natural şi
permanent al statelor la apărare individuală şi colectivă. În mod deosebit, tratatul a reprezentat, la
momentul semnării, un răspuns şi o încercare de a contracara potenţiala ameninţare generată de
politica agresivă şi de puterea militară crescândă a Uniunii Sovietice.
NATO reprezintă o asociere între America de Nord şi Europa în domeniul securităţii, fiind o
organizaţie interguvernamentală care permite statelor membre să-şi păstreze independenţa şi
suveranitatea şi reprezintă un organism pentru consultaţii în toate problemele care ar putea afecta
securitatea membrilor săi, principiul solidarităţii garantând acţiunea comună, în această zonă, a
statelor membre ale Alianţei. Avantajul unei securităţi egale, care ignoră diferenţele între statele
54
membre, contribuie la cooperarea dintre ele. În scopul implementării politicii sale, Alianţa a
menţinut puternice forţe militare pentru a asigura o apărare eficientă. Pentru îndeplinirea
obiectivelor sale proritare, NATO îndeplineşte următoarele sarcini fundamentale:
 Asigurarea stabilităţii şi a securităţii în Europa prin dezvoltarea de instituţii democratice şi prin
soluţionarea paşnică a conflictelor.
 Conform Art. 4 al Tratatului, NATO reprezintă o structură de consultanţă între membri privind
toate problemele care ar putea afecta interesele vitale şi securitatea lor.
 NATO contribuie la menţinerea unui echilibru strategic şi descurajează orice ameninţare asupra
securităţii colective a membrilor săi.
Tratatul de la Washington din 1949 a fost un document scurt şi schiţat în linii mari, stabilind
obiectivele generale ale Alianţei, dar oferind puţine detalii privind modul în care membrii ar trebui
să se organizeze pentru a le îndeplini. Grecia şi Turcia au intrat în Alianţă în anul 1952, Republica
Federală Germania în anul 1955, iar Spania în anul 1982.
Structura
Cooperarea între statele membre ale Alianţei se bazează pe următoarea structură:

 Consiliul Atlanticului de Nord reprezintă o adevărată autoritate politică, fiind compus din
reprezentanţi permanenţi ai statelor membre. Ei se întâlnesc în şedinţe săptămânale. Consiliul se
întruneşte regulat la nivel de miniştri de externe sau de şefi de state sau guverne. La nivel
ministerial Consiliul se întruneşte de două ori pe an sau mai frecvent, dacă este necesar.
Întruniri ale Consiliului au loc, de asemenea, în sesiuni ale miniştrilor apărării. Şefii de state
participă la întrunirile la vârf în momentele importante ale desfăşurării politicii de securitate ale
Alianţei. De asemenea au fost formate comitete şi grupuri de lucru în scopul sprijinirii activităţii
Consiliului în domenii precum: apărare, planuri nucleare etc.
 Secretarul General este o personalitate politică internaţională numită de membrii Alianţei
pentru a îndeplini poziţia de preşedinte al Consiliului, al Comitetului de Planificare a Apărării şi
al Grupului de Planificare Nucleară, preşedinte al Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic şi al
Grupului de Cooperare Mediteraneană, co-preşedinte (cu reprezentantul Rusiei şi al membrilor
NATO ca Preşedinte de onoare) al Consiliului Unit Permanent al NATO-Rusia, şi, de asemenea,
co-preşedinte, cu reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina. Secretarul General
reprezintă Alianţa în relaţiile cu guvernele statelor membre şi răspunde de procesul de consultări
şi de luarea deciziilor în numele Alianţei.
55
 Secretariatul Internaţional este compus din cetăţeni ai statelor membre care lucrează pentru
Consiliu şi pentru diferitele grupuri şi comitete. Secretariatul Internaţional ajută în procesul de
stabilire a consensului şi acela al luării deciziilor între ţările membre şi partenere, pregăteşte
întrunirile şi urmările acestora, precum şi deciziile luate de comitetele NATO.
 Comitetul Militar decide asupra măsurilor necesare pentru apărarea comună şi stabileşte
directivele Înaltei Autorităţi Militare.
 Structura Militară Integrată.
 Şeful de Personal Militar Internaţional are misiunea de a sprijini Comitetul Militar NATO.
 Consiliul pentru Cooperare Nord-Atlantică a avut sarcina de a asigura cooperarea, dialogul şi
consultanţa între Alianţă şi ţările din centrul şi estul Europei. Summitul de la Bruxelles din
ianuarie 1994 a declarat că NATO este pregătit pentru a primi noi membri care sunt în stare să
susţină principiile Tratatului şi să contribuie la securitatea euro-atlantică. “Studiul asupra
extinderii NATO”, publicat în septembrie 1995, a evidenţiat principiile şi modalitatea de a
invita noi membri. Parteneriatul pentru Pace a fost o iniţiativă decisă de Summitul de la
Bruxelles din ianuarie 1994, cu scopul de a mări stabilitatea şi securitatea în Europa.
Parteneriatul pentru Pace a fost deschis tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare
Nord-Atlantică, precum şi altor state participante la procesul OSCE. Până în prezent, invitaţia a
fost acceptată de 30 de ţări. Parteneriatul pentru Pace vizează în primul rînd domeniul apărării,
realizarea dialogului şi cooperării, pentru consolidarea unui puternic parteneriat, între NATO şi
statele invitate să participe la Parteneriatul pentru Pace. Consiliul pentru Cooperare Nord-
Atlantică a fost înlocuit, în mai 1997, de către Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic.
 Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic reprezintă un for pentru consultaţii şi cooperare
între 19 aliaţi şi 27 de parteneri care se întrunesc periodic la nivel de ambasadori şi miniştri de
externe.
Evoluţia NATO după 1990
A 40-a aniversare a semnării Tratatului Atlanticului de Nord, din 1989, a avut loc într-o perioadă de
schimbări profunde în arena internaţională şi în relaţiile Est-Vest. Aceste schimbări au fost marcate
însă de unele modificări realizate anterior în domeniul securităţii:
 Adoptarea de către Alianţă a Doctrinei Harmel, bazată pe menţinerea unei capacităţi militare
necesare pentru asigurarea echilibrului de forţe şi, prin aceasta, pentru crearea unui climat de
securitate şi încredere: “Alianţa Nord Atlantică are două funcţii principale. Prima ei funcţie
este de a menţine puterea militară adecvată şi solidaritatea politică pentru a descuraja
56
agresiunea şi alte forme de presiune şi pentru a apăra teritoriile ţărilor membre dacă
agresiunea ar avea loc. [...] A doua funcţie este aceea de a crea premisele pentru
dezvoltarea de relaţii mai stabile în cadrul cărora să poată fi rezolvate problemele politice
de bază. Securitatea militară şi o politică de destindere nu sunt contradictorii, ci
complementare” (Raportul Harmel, 1967).
 “Ostpolitik”-ul promovat de către guvernul german pentru a intensifica contactele şi
schimburile cu ţările est-europene.
 Adoptarea Actului Final de la Helsinki, care avea drept scop creşterea încrederii între ţările
europene aparţinând unor alianţe militare rivale.
În anii ’80, o serie de evenimente importante au marcat relaţiile Est-Vest. Printre acestea se numără:
decizia NATO privind modernizarea nucleară şi controlul armamentului (1979), consecinţele
invaziei sovietice în Afganistan (dec. 1979), retragerea din Afganistan în 1989, apariţia unor noi
mişcări sociale în unele ţări comuniste (Charta 77, Solidaritatea), procesul de democratizare din
Polonia şi Ungaria, măsurile de liberalizare şi democratizare din Bulgaria şi Cehoslovacia şi noua
situaţie din România (1989).
Noul mediu de securitate a impus o reanalizare a schimbărilor politice şi militare care au avut loc în
Europa de Est. Summit-ul şefilor de state de la Londra din 1990, a luat decizia de a transforma
Alianţa Nord Atlantică şi de a pune capăt confruntării Est-Vest. În noiembrie 1990, s-a semnat la
Paris Declaraţia Comună de Neagresiune, în acelaşi timp cu Tratatul asupra Forţelor Convenţionale
în Europa. Toate statele membre OSCE au fost de acord cu “Carta de la Paris pentru o Nouă
Europă”, care confirma declaraţia semnatarilor de a renunţa la ameninţări şi la folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a oricărui stat, în concordanţă cu Carta
Naţiunilor Unite şi cu Actul Final de la Helsinki. NATO a început să-şi revizuiască strategia pentru
a o adapta la noile circumstanţe. Evoluţia conceptului strategic al Alianţei reflectă răspunsul său la
schimbările care au avut loc în domeniul securităţii. Iniţial, strategia NATO a fost cunoscută sub
denumirea de “Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord-Atlantice”. Acesta se concentra pe
operaţiuni la scară mare pentru apărare teritorială. Apoi, pe la jumătate anilor ’50, s-a întocmit
strategia “massive retaliation” care s-a aplicat o perioadă îndelungată în timpul Războiului Rece.
Raportul Harmel a insistat pe importanţa unor relaţii pozitive cu Blocul de Est, într-un cadru politic
bazat pe doi piloni – apărare şi dialog. Dezbaterile privind conceptul strategic au început după 1990,
şi s-au încheiat în noiembrie 1991. Scopul fundamental al Alianţei a rămas securitatea membrilor
săi realizată prin cooperare pentru o Europă unită. În 1997, conceptul a fost revizuit, iar în aprilie
1999, la Summit-ul de la Washington, a fost stabilită “Politica Alianţei în secolul al 21-lea”.
57
Aceasta include analiza mediului strategic, a provocărilor şi a riscurilor privind securitatea
(conflictele etnice, încălcări ale drepturilor omului, instabilitatea politică, fragilitatea economică,
precum şi răspândirea armelor nucleare, chimice şi biologice). Conceptul strategic pune accent pe
indivizibilitatea securităţii europene şi nord-americane, pe capacităţi militare efective, pe
dezvoltarea identităţii de securitate şi de apărare în cadrul Alianţei, pe prevenirea conflictelor şi a
rezolvării crizelor, pe parteneriat, cooperare şi dialog, dar şi pe lărgirea controlului asupra
armamentului, pe dezarmare şi neproliferare.
Probleme
Kupchan (2000) a exprimat temerile oficialilor americani cu privire la faptul că eforturile Europei
de a-şi realiza o apărare comună ar putea submina legătura Atlantică. Aceste temeri vizează patru
aspecte: luarea deciziilor şi coeziunea Alianţei, implementarea, implicaţiile politice şi fezabilitatea.
Grija cea mai mare se manifestă privind determinarea coerenţei şi coeziunii ca urmare a punerii la
îndoială a poziţiei principale a SUA în Alianţă, în urma întăririi identităţii Europei în politica de
apărare. Potrivit îngrijorărilor exprimate de unii oficiali americani, diminuarea hegemoniei
americane din cadrul NATO ar putea pune în pericol eficienţa NATO, iar întărirea Uniunii
Europene ar putea ştirbi din puterea de decizie şi din flexibilitatea Alianţei. Dincolo de toate
acestea, o Europă mai puternică nu numai că ar împiedica luarea deciziilor, dar ar putea chiar să
producă decuplajul transatlantic. John Bolton, Prim-vicepreşedinte al American Enterprise Institute,
consideră că o adevărată iniţiativă de securitate şi apărare europeană ar însemna sfârşitul NATO ca
organizaţie militară şi o fragmentare a politicii de cooperare transatlantică. Poziţia Uniunii
Europene cu privire la Irak, Iran, Orientul Mijlociu arată posibilitatea unor diferenţe esenţiale în
modul de abordare a problemelor importante de securitate. O altă îngrijorare este şi că o Europă mai
puternică ar putea deveni un adevărat competitor strategic pentru SUA. Bolton mai consideră că
eforturile Europei pentru realizarea unei apărări comune provin nu doar din dorinţa de a deveni mai
responsabilă şi mai autonomă, ci şi din dorinţa de a deveni o putere mondială.
SUA sunt îngrijorate că punerea în aplicare a Politicii Externe şi de Securitate Comune europene
ridică două probleme: o duplicare inutilă a capacităţilor NATO şi o discriminare neavenită a statelor
europene care nu sunt membre UE. Ideea de bază este că Europa n-ar trebui să-şi cheltuiască
resursele sale din domeniul apărării, care şi aşa sunt limitate, pentru armată sau infrastructurile care
există deja în context NATO. În schimb, Europa poate împrumuta capacităţile comune de la NATO
în cazul în care SUA decide să se retragă dintr-o anumită misiune.
58
Admonestarea privind discriminarea se bazează pe îngrijorarea că state cu un potenţial considerabil
de a contribui la apărarea Europei, precum Turcia şi Norvegia, s-ar putea vedea excluse din luarea
deciziilor şi din acţiunile UE. Excluderea unor surse importante de capacităţi de apărare ar putea
reduce eforturile Europei de a-şi mări propria putere militară. Rezervele SUA privind apărarea
europeană provin şi din neîncrederea că Europa ar putea produce noi capacităţi militare. Gordon
(1997) afirma că “perspectivele unei politici externe şi de securitate efective ale UE sunt slabe şi s-
ar părea că aşa vor rămâne”. Acest scepticism este alimentat de ideea că statele naţionale ale
Europei nu sunt încă pregătite să-şi piardă suveranitatea în favoarea apărării, tendinţă încă respinsă
categoric chiar dacă integrarea economică şi politică s-a adâncit. Fezabilitatea proiectului european
de apărare este influenţată negativ de practicile bugetare şi de constrângerile politice, cheltuielile
pentru apărare diminuându-se în majoritatea ţărilor UE (statele membre ale UE cheltuiesc mult mai
puţin pentru apărare decât SUA – circa 2,02% din GDP, în comparaţie cu 3,2% în SUA).
Unele critici reflectă interpretarea greşită a unor schimbări în strategia fundamentală şi în

forţele politice cu implicaţii asupra legăturii de securitate atlantice. Aceste critici nu recunosc că
tratatele atlantice tradiţionale au început deja să se destrame şi că legătura cu SUA poate fi
continuată numai dacă Europa şi SUA încheie un tratat nou, mai echitabil. Coerenţa NATO se poate
îmbunătăţi doar în măsura în care Europa va “vorbi” cu o voce mai puternică.
Alţi analişti, precum Daadler (2001) consideră că disputele politice cele mai recente – de exemplu
decizia lui Bush de a declara convenţia Kyoto asupra schimbării climatului global ca fiind
“moartă”, retorica asemănătoare perioadei războiului rece, care caracterizează multe declaraţii
oficiale asupra politicii SUA faţă de China şi denunţarea clară a regimului de control al armelor pe
plan internaţional în încercarea de a convinge lumea de necesitatea apărării cu rachete, războiul din
Irak, toate acestea reflectă creşterea divergenţelor între felul în care SUA şi Europa văd apariţia noii
ordini internaţionale şi a mediului de securitate implicat de aceasta. Schimbările sugerează că era
comitologiei în relaţiile transatlantice ar putea lua sfârşit.
2. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)59
59
În contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi al progreselor instituţionale ale Uniunii Europene, şi-a
pierdut raţiunea de a fi o altă structură, Uniunea Europei Occidentale. La Bruxelles a fost anunţată dizolvarea acesteia.
Uniunea Europei Occidentale, structură prea puţin cunoscută de marele public, în special de cel din Europa de răsărit a
fost o emanaţie a Războiului Rece. Ea a fost creată în 1948 de Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia şi Luxemburg,
ţări neliniştite la acea oră de forţa Uniunii Sovietice.
Uniunea Europei Occidentale a fost însă eclipsată, un an mai târziu, de crearea Alianţei Atlantice, dar a continuat să
funcţioneze şi să primească noi membri. Acum, la ora dizolvării sale, Uniunea Europei Occidentale numără zece ţări
membre şi 18 membri asociaţi.
59
Uniunea Europei Occidentale (UEO) îşi are originea în Tratatul de colaborare economică, socială şi
culturală şi de auto-apărare colectivă, tratat semnat la Bruxelles, în anul 1948, de către Belgia,
Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie. În septembrie 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, s-a
iniţiat şi s-a adoptat un plan pentru apărare comună, cuprinzând integrarea apărării aeriene şi o
organizaţie de comandă comună.
În decembrie 1950, puterile Tratatului de la Bruxelles au decis să-şi integreze organizaţiile lor
militare în NATO, care devenise elementul central în sistemul de securitate Vest-European şi Nord-
Atlantic. Dorinţa de integrare a Republicii Federale Germania în structurile de securitate nou
apărute a determinat Franţa să propună, în octombrie 1950, crearea unei Armate Europene, care să
funcţioneze în cadrul NATO. Această propunere a avut drept consecinţă semnarea, în mai 1952, a
Tratatului care înfiinţa o Comunitate Europeană de Apărare (European Defence Community –
EDC) în care Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania trebuiau să
participe. Totuşi, în august 1954, Adunarea Naţională Franceză a refuzat să ratifice respectivul
tratat.
Insuccesul Comunităţii Europene de Apărare a impus găsirea unui alt mod de integrare a Republicii
Federale Germania în sistemul vestic de securitate. În septembrie 1954 a avut loc, la Londra, o
conferinţă specială la care au participat puterile din Tratatul de la Bruxelles, SUA, Canada,
Republica Federală Germania şi Italia. Cu această ocazie s-a luat decizia ca Republica Federală
Germania şi Italia să fie invitate să se alăture Tratatului de la Bruxelles. Concluziile conferinţei au
fost formalizate prin Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de
la Bruxelles, creându-se astfel Uniunea Europei Occidentale ca o nouă organizaţie internaţională,
Republica Federală Germania şi Italia fiind invitate să se alăture acestei noi structuri.
Semnatarii Acordului de la Paris au definit cele trei obiective principale în preambulul Tratatului de
la Bruxelles modificat: să creeze în Europa de Vest o bază sigură pentru redresarea economică a
Într-o declaraţie comună, ţările care dizolvă acum Uniunea Europei Occidentale subliniază faptul că Uniunea Europeană
preia acum misiunile legate de securitatea comună: statele membre au decis să pună capăt tratatului de la Bruxelles pe
31 martie 2010, activitățile UEO încetând după 15 luni. Pe 30 iunie 2011 UEO a fost declarată oficial desființată.
Pentru securitatea şi apărarea europeană a început deci o nouă fază, iar rolul istoric al Uniunii Europei Occidentale s-a
încheiat. Multă vreme, această structură a fost totuşi considerată un embrion al unei apărări europene, pe care unele
capitale, precum Parisul ar fi vrut să o dezvolte în paralel cu Alianţa Atlantică, aceasta din urmă fiind considerată cam
prea mult dominată de americani.
În Tratatul de la Lisabona există un articol 42, punctul 7, în care se stipulează că în cazul unei agresiuni armate
împotriva unui stat membru pe teritoriul său, toate celelalte state membre trebuie să-i acorde ajutor şi asistenţă, prin
toate mijloacele care stau în puterea lor.
60
Europei, să-şi acorde ajutor reciproc în caz de agresiune externă, să promoveze şi să încurajeze
unitatea şi integrarea progresivă a Europei. A avut loc integrarea Republicii Federale Germania în
Alianţa Atlantică şi s-a restabilit încrederea între ţările vest-europene prin acţiuni comune, precum
asumarea de răspunderi pentru controlul armamentului, rezolvarea problemei Saar, desfăşurarea de
consultări între statele fondatoare ale Comunităţii Europene şi Marea Britanie. Din 1954 şi până în
1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea consultărilor şi a cooperării în Europa de Vest.
Activităţile UEO ca organizaţie interguvernamentală s-au redus treptat între 1973 şi 1984, iar mare
parte din rolurile sale economice, sociale şi culturale au fost preluate de Organizaţia pentru
Cooperare Economică în Europa (OECE) şi de Consiliul Europei. Dezvoltarea Cooperării Politice
Europene a făcut ca activităţile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanţa lor. În
octombrie 1984 a avut loc, la Roma, o întrunire comună preliminară a miniştrilor apărării şi de
externe ai statelor membre UEO. Prin adoptarea “Declaraţiei de la Roma” a fost practic reactivată
UEO. Întrunirea a avut ca sarcini principale analiza identităţii securităţii europene şi armonizarea
treptată a politicilor de apărare a membrilor, recunoaşterea necesităţii de a întări continuu
securitatea vestică şi faptul că o folosire mai eficientă a structurilor UEO ar putea avea efecte
benefice nu doar asupra securităţii europene, ci şi asupra securităţii tuturor ţărilor din NATO.
Implicaţiile pentru Europa a crizelor din alte regiuni ale globului au fost luate în consideraţie în
“Declaraţia de la Roma”. De asemenea, Consiliul UEO urma să se întrunească de două ori pe an la
nivel de miniştri ai apărării şi de externe.
Platforma de la Haga (27 octombrie 1987)
Consiliul ministerial al UEO a adoptat, în octombrie 1987, “Platforma privind interesele securităţii
europene”. Acest document, denumit şi “Platforma de la Haga”, a stabilit liniile directoare generale
pentru viitorul program de lucru al UEO. În preambulul acestui program se afirma: “Invocăm
angajamentul nostru de a construi o Uniune Europeană conform cu Actul Unic European pe care
noi toţi l-am semnat ca membri ai Comunităţii Europene. Suntem convinşi că realizarea unei
Europe integrate nu va fi desăvârşită complet atât timp cît nu va include securitatea şi apărarea”.
Insistând pe faptul că securitatea Alianţei era indivizibilă, miniştrii au exprimat hotărârea lor “de a
întări stâlpul european al Alianţei”. La aceeaşi întrunire s-a decis începerea negocierilor cu
Portugalia şi Spania privind aderarea lor la Tratatul de la Bruxelles modificat. Aceste ţări au devenit
în mod formal membre depline ale UEO pe data de 27 martie 1990. În anul următor, alte două ţări
membre NATO şi-au exprimat dorinţa de a intra în UEO: Turcia în vara anului 1988 şi Grecia în
decembrie 1988. În noiembrie 1989, Consiliul a decis să creeze Institutul pentru Studii de
Securitate, care avea sarcina de a ajuta la dezvoltarea identităţii securităţii europene şi la
61
implementarea Platformei de la Haga. În timpul Războiului din Golf, miniştrii UEO au decis să-şi
coordoneze acţiunile cu scopul de a implementa şi întări Rezoluţia 661 a Naţiunilor Unite.
Consiliul European de la Maastricht (9-19 dec. 1991) a luat o serie de decizii privind politica
externă şi de securitate comună, insistând, printre altele, pe rolul UEO şi pe relaţiile sale cu Uniunea
Europeană şi cu NATO. Consiliul Nord-Atlantic, întrunit în sesiune ministerială pe 19 dec. 1991, a
salutat deciziile luate de Summit-ul european privind:
 Invitarea membrilor UE de a accede la UEO sau de a solicita statutul de observator,
precum şi invitaţii către statele membre NATO de a deveni membri asociaţi;
 acordul privind obiectivul UEO de a construi o organizaţie în trepte, ca o componentă de
apărare a UE precum şi elaborarea şi implementarea deciziilor şi acţiunilor Uniunii cu
implicaţii în apărare;
 acordul privind obiectivul de întărire a stâlpului european al Alianţei Atlantice, precum
şi rolul, răspunderile şi contribuţiile statelor membre UEO la Alianţă; afirmarea intenţiei
UEO de a acţiona în conformitate cu poziţiile adoptate de Alianţă;
 întărirea rolului operaţional al UEO;
 mutarea Consiliului UEO şi a secretariatului de la Londra la Bruxelles.
În iunie 1992, miniştrii de externe şi ai apărării statelor membre ale UEO au adoptat “Declaraţia de
la Petersberg”, bazată pe deciziile de la Maastricht. “Declaraţia de la Petersberg” afirmă sprijinul
pentru prevenirea conflictelor şi eforturile de menţinerea păcii în cooperare cu CSCE şi cu Consiliul
Naţiunilor Unite. Declaraţia include aşa-numitele “Misiuni Petersberg” referitoare la acţiunile
umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi la sarcinile forţelor armate în soluţionarea crizelor,
inclusiv realizarea păcii. Misiunile Petersberg au fost incluse în Tratatul de la Amsterdam, după ce
şefii de state au căzut de acord asupra revizuirii Tratatului de la Maastricht. Conform deciziilor
luate, UEO este inclusă în cadrul securităţii europene, îndeplinind diferite misiuni de teren:
 În iulie 1992, Consiliul de Miniştri UEO a decis ca forţele navale UEO să participe la
monitorizarea embargoului impus fostei Iugoslavii în Adriatica. Consiliul UEO şi
NATO s-au întrunit pe 8 iunie 1993 pentru a aproba un concept combinat pentru o
operaţiune comună în sprijinul Rezoluţiei 820 a Consiliului de Securitate al ONU.
Acordul stabilea comanda unificată pentru “Operaţiunea Sharp Guard”, care a început pe
15 iunie 1993. În decursul acelei operaţiuni, UEO a desfăşurat patru vapoare şi şase
patrule maritime şi alarme aviatice.
 Pe 5 aprilie 1993, Consiliul de Miniştri UEO a decis, la Luxemburg, ca statele membre
UEO să acorde ajutor Bulgariei, Ungariei şi României, în eforturile lor de a aplica
62
sancţiunile impuse de ONU pe Dunăre. Cele trei state au fost de acord cu UEO pentru
desfăşurarea unei poliţii şi a operaţiunilor vamale.
 Miniştrii statelor membre UE au cerut UEO, în octombrie 1993, să examineze
contribuţia potenţială pentru planificata administrare UE a oraşului Mostar din Bosnia-
Herţegovina. UEO a contribuit cu un contingent de poliţie, la începutul lui iulie 1994.
 În mai 1997, Consiliul UEO a decis să trimită în Albania un Multinational Advisory
Police Element, cu scopul de a consilia şi pregăti instructori în cadrul eforturilor depuse
în acea ţară de către comunitatea internaţională.
 La solicitarea UE, pe baza Art. 542 al Tratatului privind Uniunea Europeană, UEO a
implementat o acţiune comună cu scopul deminării unui teren în cadrul Misiunii de
ajutorare în deminare din Croaţia (WEUDAM), operaţiunile începând pe data de 10 mai
1999. UEO a furnizat consultanţă, expertiză tehnică şi sprijin pentru CROMAC
(Croatian Mine Action Centre) în domeniul administrării programului, în dezvoltarea
proiectului şi a planului, în sistemul de informare geografică şi analize la nivelul II.
 Ca răspuns la cererea UE, adresată în baza Art. J.4.2. al Tratatului Uniunii Europene
(TUE), în noiembrie 1998, UEO Satellite Centre a participat la misiunea de
supraveghere generală a securităţii în Kosovo.
Structura organizaţiei
 Membri: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Germania, Grecia, Italia, Portugalia, Spania,
Marea Britanie; Membri asociaţi (Roma, 1992): Republica Cehă, Ungaria, Islanda, Norvegia,
Polonia, Turcia; Observatori (Roma, 1992): Austria, Danemarca, Irlanda, Suedia, Finlanda
(1995): Parteneri asociaţi (Kirchberg, 1994): Bulgaria, România, Estonia, Slovenia, Slovacia,
Letonia, Lituania.
 Consiliul se poate întruni, dacă şi când este necesar, la nivel de şefi/locţiitor de şef de delegaţii
la UEO. Începând din iulie 2001, deciziile au fost luate prin procedura de aprobare în lipsa
exprimării unei opinii contrare (de exemplu, crearea unui secretariat, serviciul general de
administraţie în Paris şi aprobarea bugetului pe 2002). Consiliul Permanent s-a întrunit pe 28
mai 2001. Consiliul convoacă întruniri ale celor 10 state membre pentru scopuri administrative.
Teoretic, Consiliul se mai poate întruni în alte configuraţii, de exemplu 21 de reprezentanţi
(membri asociaţi plus observatori) sau 28 de reprezentanţi, incluzând partenerii asociaţi
(conform deciziei privind statutul, din 14 iunie 2001). Două grupuri de lucru ale Consiliului au
rămas active şi au avut întruniri începând din iulie 2001: Comitetul de Organizare şi Buget şi un
63
grup ad-hoc pentru probleme administrative (deosebit de fostul grup ad-hoc înfiinţat pentru
perioadele de criză şi conflict).
 Un Secretariat General cu alte funcţii decât cele referitoare la administrarea crizelor, sarcină
care acum revine UE. Funcţiile reziduale ale UEO restructurat privesc acordarea de suport
administrativ, financiar şi lingvistic organismelor UEO, de cooperare în domeniul
armamentului, reorganizarea şi deschiderea arhivelor pentru public, acordarea pensiilor etc.
Consideraţii generale privind UEO
Securitatea europeană se bazează pe legături complexe între instituţii, incluzând UE, UEO, NATO,
OSCE şi ONU. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) va depinde de relaţiile dintre UE,
UEO şi NATO. Declaraţia UEO ataşată Tratatului Uniunii Europene a stabilit că obiectivul este de
a construi UEO în trepte ca o componentă defensivă a UE şi de a dezvolta UEO ca un stâlp al
Alianţei Atlantice. Declaraţia de la Petersberg a insistat pe natura independentă a sistemului de
securitate european şi a accentuat faptul că UEO era pregătită să joace un rol deplin în construirea
arhitecturii securităţii Europei. UE a întâmpinat dificultăţi considerabile în formularea unei politici
coerente privind criza iugoslavă şi, deşi a fost implicată militar în rezolvarea conflictului, nu a putut
face acest lucru făra ajutorul NATO.
3. Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa
Maastricht
Obiectivele PESC, aşa cum sunt ele exprimate în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), sunt o
garanţie pentru valorile comune, pentru interesele fundamentale şi pentru independenţa Uniunii,
întărind securitatea Uniunii şi a membrilor săi în toate modurile posibile, pentru a menţine pacea şi
pentru a întări securitatea internaţională în acord cu Carta ONU precum şi cu principiile Actului
Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris şi pentru a dezvolta şi consolida democraţia,
aplicarea legilor, respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Precursorul PESC a
fost, din 1970 şi până în 1993, Cooperarea Politică Europeană.
64
Rolul instituţiilor şi luarea deciziilor
Conform art. D al TUE, Consiliul European va oferi Uniunii stimulentul necesar pentru dezvoltarea
sa şi va defini, în continuare, liniile politice directoare generale. În mod deosebit în relaţia cu PESC,
Consiliul European va defini principiul şi liniile directoare generale pentru politica externă şi de
securitate comună. Implicarea Consiliului ca principal organism executiv reprezintă schimbarea
instituţională cea mai importantă adusă de PESC. Consiliul este compus din miniştri de externe sau
din locţiitorii lor.
Funcţiile Consiliului
 Ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC pe baza directivelor generale date
de Consiliul European, asigurând unitatea, consistenţa şi eficienţa acţiunilor.
 Asigură îndeplinirea principiilor din Art. J.1, de sprijin şi solidaritate din partea statelor membre
pentru politica externă şi de securitate a Uniunii.
 Deciziile referitoare la PESC sunt luate cu unanimitate. În practică, există însă tendinţa de a găsi
consens.
Preşedinţia
TUE întăreşte rolul preşedinţiei care reprezintă Uniunea în toate problemele PESC:
 Preşedinţia este responsabilă de implementarea măsurilor comune.
 Preşedinţia va exprima poziţia Uniunii în organizaţiile sau conferinţele internaţionale.
 În problemele de reprezentare şi implementare, Preşedinţia este asistată de statul
membru care a deţinut preşedinţia anterior şi de cel care o va deţine în viitor; acest
mecanism poartă numele de troika. Comisia este asociată deplin acestor sarcini. În
practică, aceasta înseamnă că Comisia va însoţi întotdeauna troika.
 Consiliul este ajutat în primul rând de Comitetul Politic care furnizează informaţii,
monitorizează implementarea şi contribuie la definirea politicii prin furnizarea de opinii
către Consiliu la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă. Rolul central al Consiliului în
PESC este însoţit, în mod necesar, de un rol extins pentru Secretariatul Consiliului;
unitatea PESC dă rapoarte direct Preşedinţiei.
Comisia
65
Dreptul de iniţiativă al Comisiei întăreşte poziţia sa instituţională. Art. J.9: “Comisia este pe deplin
asociată cu munca îndeplinită în domeniul PESC”, ceea ce înseamnă că rolul său este extins şi în
implementare.
Responsabilitatea pentru relaţiile externe şi de securitate ale Uniunii aparţine în egală măsură
Comisiei şi Consiliului. În 1993, Comisia a înfiinţat un nou directorat general pentru problemele de
politică externă.
Parlamentul European
Conform Art. J.7, Parlamentul European este consultat de către Preşedinţie în privinţa aspectelor
principale şi deciziilor importante ale PESC. Parlamentul European este informat regulat de către
Consiliu şi Comisie privind evoluţia şi dezvoltarea PESC. TUE nu garantează jurisdicţia Curţii
Europene de Justiţie asupra PESC.
Instrumente
Uniunea deţine două tehnici generale pentru urmărirea obiectivelor sale în relaţia cu PESC,
denumite “poziţii comune” şi implementarea de “acţiuni comune”. Poziţiile comune sunt prezentate
în “Declaraţii politice” sau “Decizii ale Consiliului”. Exemple de poziţii comune: embargoul asupra
armamentului, a muniţiilor şi a echipamentului militar impus Sudanului, ruperea relaţiilor
economice cu Haiti, diferite forme de sancţiuni contra fostei Iugoslavii, exportul de arme către fosta
Iugoslavie, obiective şi priorităţi ale UE privind Rwanda şi Ucraina, instalaţiile din Angola,
Burundi, Timorul de Est, Nigeria, cea de-a IV Conferinţă revizuită a Convenţiei privind interdicţia
dezvoltării, producţiei şi stocarea armelor bacteriologice (biologice) şi toxice, precum şi distrugerea
lor.
Înainte ca TUE să intre în vigoare, acţiuni comune au fost folosite ca instrument pentru
recunoaşterea de state noi. După Tratatul de la Maastricht, acţiunile comune au avut numai un rol
formal. Fink-Hooijer consideră că acţiunea comună: “poate fi înţeleasă ca o politică comună sau o
acţiune specifică, restricţionată pentru rezolvarea, de exemplu, a unui anumit conflict” (1997:152).
În definirea problemelor şi a zonelor de acţiuni comune, Consiliul European de la Lisabona a
enunţat factorii care trebuie folosiţi în determinarea intereselor comune importante:
1. apropierea geografică de o anumită regiune sau ţară;
66
2. existenţa unor interese politice importante în stabilitatea politică şi economică a unei ţări sau
regiuni;
3. existenţa unor ameninţări la adresa intereselor de securitate ale Uniunii.
Obiectivele avute în vedere în adoptarea acţiunilor comune (TUE):
 întărirea principiilor şi a instituţiilor democratice, precum şi respectul pentru drepturile

omului;
 promovarea stabilităţii politice regionale şi crearea de cadre politice şi economice care să
încurajeze cooperarea regională, sau mişcări de integrare regională sau sub-regională;
 contribuţii la prevenirea sau rezolvarea conflictelor;
 contribuţii la coordonarea internaţională mai eficientă în tratarea situaţiilor urgente;
 întărirea cooperării existente în probleme de interes internaţional, precum lupta contra
proliferării armamentului, terorismului şi traficului de droguri;
 promovarea şi sprijinirea actului de guvernare.
Zone de interes comun
 toate aspectele relaţiilor Nord-Sud;

 continuarea relaţiilor cu SUA, Japonia şi Canada;
 coordonarea acţiunilor în organizaţii şi conferinţe internaţionale.
Consiliul Europei a acordat o atenţie deosebită domeniului securităţii. În “Declaraţia pentru Zonele
care ar putea constitui obiectul unor acţiuni comune” (Maastricht, 1991), s-au identificat patru zone
în domeniul securităţii, unde statele membre au interese comune importante şi care ar putea
beneficia de aplicarea unor acţiuni comune – procesul OSCE, politica de dezarmare şi control al
armamentului în Europa, problemele de neproliferare nucleară şi aspectele economice ale
securităţii. În 1993, la Bruxelles, Consiliul UE a definit obiectivele generale ale Securităţii
Europene: integritatea teritorială şi independenţa politică a UE, caracterul său democratic,
stabilitatea sa economică şi stabilitatea regiunilor învecinate. Când este necesar să se întreprindă
acţiuni comune, Consiliul va stabili scopul specific, obiectivele generale şi specifice pentru
îndeplinirea unei astfel de acţiuni, durata ei (dacă este necesar), precum şi mijloacele, procedurile şi
condiţiile pentru îndeplinirea respectivei acţiuni (J.3(1)). Consiliul poate defini acele probleme
privind o acţiune comună în legătură cu care se pot lua decizii cu majoritate calificată.
67
Acţiuni comune:
- convoiul de ajutoare umanitare către Bosnia-Herţegovina (1993);
- sprijin continuu dat administraţiei UE pentru oraşul Mostar (1994-1995-1996);
- implementarea Planului de Pace pentru Bosnia-Herţegovina (1995);
- sprijinirea procesului electoral din Bosnia-Herţegovina (1996);
- trimiterea unei echipe de observatori la alegerile parlamentare din Rusia (1994);
- sprijin Africii de Sud pentru tranziţia către un regim democratic şi multirasial (1993);
- Conferinţa şi Implementarea Pactului de stabilitate în Europa (1996);
- sprijin pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu (1993, 1995, 1996);
- pregătirea Conferinţei din 1995 privind Tratatul de Neproliferare;
- controlul asupra exportului de mărfuri cu dublă folosinţă (1994, 1995, 1996);
- participarea UE la Organizaţia Dezvoltării Energetice din Peninsula Koreea (1996);
- numirea unui trimis special pentru regiunea Marilor Lacuri Africane.
PESC are nevoie de surse şi mijloace de finanţare adecvate şi regulate, precum şi de existenţa unor
rezerve disponibile. Se disting două tipuri de cheltuieli. Art. J.(11)2 prevede ca cheltuielile
administrative ale PESC să fie acoperite de bugetul UE. Cheltuielile operaţionale efectuate pentru
implementarea politicii sunt acoperite din bugetul UE sau din contribuţii naţionale. Aici putem
identifica vulnerabilitatea finanţării operaţiunilor decise în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comune, deoarece unele state membre nu-şi pot permite contribuţii pentru operaţiuni la scară largă.
Art. J.4.2 prevede că “Uniunea solicită Uniunii Europei Occidentale, care este parte din dezvoltarea
Uniunii, să elaboreze şi să implementeze deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul
apărării”.
Importanţa faptului că sistemul NATO nu trebuie neglijat sau subapreciat a fost, de

asemenea, evidenţiată în Art. J.4, care afirmă că politica Uniunii nu trebuie să prejudicieze
caracterul politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre ale Tratatului Nord-Atlantic şi
trebuie să fie compatibil cu politica de securitate şi apărare comună stabilită în acel cadru.
68
Tratatul de la Amsterdam
Raportul de activitate al Grupului de Reflecţie (The Reflection Group Progress Report)
TUE a decis ca PESC să fie revizuită în 1996 la Conferinţa Inter-Guvernamentală (Inter-

Governmental Conference – IGC). The Reflection Group Progress Report a identificat schimbările
majore care aveau loc în afara Uniunii, şi anume instabilitatea politică majoră din Europa, după
terminarea războiului rece, migrările majore de populaţie, deosebit de acute în Europa, riscurile
dezechilibrelor ecologice precum şi globalizarea crescândă a economiei. The Reflection Group
Progress Report consideră că aceste schimbări ar trebui interpretare în legătură cu sarcinile cheie
care ar trebui asumate, pentru a furniza Uniunii o adevărata identitate externă care să o facă să
devină o forţă mondială în relaţiile internaţionale şi să-i promoveze valorile, să-i apere interesele şi
să contribuie la formarea unei noi ordini mondiale. Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC din
perspectiva rezultatelor The Reflection Group Progress Report şi a introdus noi instrumente
politice, structuri şi reguli.
Tratatul de la Amsterdan a identificat patru instrumente politice (Art. 12):

1. Principii şi linii directoare (adoptate de Consiliul European) – oferă orientarea politică
generală;
2. Strategii comune (adoptate de Consiliul European) – stabilesc o umbrelă sub care Consiliul
poate adopta acţiuni comune şi poziţii comune. Strategiile comune stabilesc obiectivele, durata
şi mijloacele puse la dispoziţie de către Uniune şi de statele membre în probleme de interes
reciproc;
3. Acţiuni comune (adoptate de Consiliu) – prezintă detalii suplimentare referitoare la situaţii
specifice ce necesită “acţiuni operaţionale”, incluzând şi o listă revizuită a conţinutului lor
posibil. Consiliul poate solicita Comisiei să facă propuneri pentru asigurarea implementării
corespunzătoare a acţiunilor comune;
4. Propuneri comune (adoptate de Consiliu) – au fost, de asemenea, detaliate suplimentar pentru a
defini “atitudinea Uniunii faţă de anumite probleme de natură geografică sau tematică”.
Acţiunile Comune şi Poziţiile Comune au devenit instrumente pentru implementarea

Strategiilor Comune. Claritatea şi eficienţa acestor instrumente depind de calitatea şi de capacitatea
procesului decizional. A existat un acord general în timpul IGC privind necesitatea acordării unei
importanţe mai mari votului majoritar calificat şi de a permite unei majorităţi a statelor membre să
acţioneze în probleme internaţionale sensibile chiar dacă o minoritate nu dorea să participe la astfel
de acţiuni. În consecinţă, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:
69
 Abţinerea constructivă: atât timp cât nu constituie mai mult de o treime din voturile din
Consiliu, membrii statelor se pot abţine de la decizia luată unanim de celelalte state membre.
Statele membre care se abţin acceptă că o decizie este obligatorie pentru UE, dar ele însele pot
să nu o aplice;
 Încălcarea de urgenţă: când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat (precum
adoptarea unor acţiuni comune), un stat membru poate să-şi declare opoziţia faţă de adoptarea
unei astfel de decizii “din cauza unor importante raţiuni de politică naţională”. Într-un astfel de
caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat pentru a supune problema Consiliului
European care ar urma să decidă apoi unanim asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o
acţiune.
Noi structuri/reguli introduse prin Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a introdus noua funcţie de Înalt Reprezentant (HR) pentru PESC.
El este parte din troika, împreună cu Preşedintele de Consiliu şi Comisie, pentru a reprezenta UE în
organizaţiile şi conferinţele internaţionale. Această funcţie fuzionează cu aceea de Secretar General
al Consiliului. Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul
PESC, în mod special prin contribuţia la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor de
politică şi coordonarea dialogului politic cu terţe ţări, atunci când este necesar şi când acţionează
din partea Consiliului la cererea Preşedintelui”. Javier Solana a fost primul Înalt Reprezentant şi a
intrat în funcţie în octombrie, după ce fusese înainte Secretar General NATO.
În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înfiinţată o Unitate de Planificare a Politicii şi de

Avertizare Timpurie (Policy Planning and Early Warning Unit). Mandatul grupului include
monitorizarea, analiza şi aprecierea evenimentelor şi desfăşurărilor internaţionale, incluzând
avertizări timpurii privind potenţialele crize. Acesta schiţează şi strategii care să fie prezentate
Consiliului sub responsabilitatea Preşedinţiei; Comisia susţine (secondează) un membru al
Grupului. Înaltul Reprezentant este, de asemenea, ajutat de Secretariatul Consiliului.
Structura la nivel de oficiali
 Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Committee of Permanent Representatives –

“Coreper”) – Ambasadorii statelor membre la UE şi Secretarul general adjunct al Comisiei se
întrunesc cel puţin o dată pe săptămână pentru a pregăti agendele şi deciziile Consiliului.
70
 Comitetul Politic şi de Securitate (Political and Security Committee – PSC) are un rol
central în definirea şi urmărirea răspunsului UE la o criză; este compus din reprezentanţi
naţionali la nivel de ambasadori, aleşi în cadrul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor membre.
Comisia este în strânsă legătură cu activitatea PSC prin propriii săi reprezentanţi. PSC
pregăteşte recomandările pentru activităţile viitoare ale PESC, inclusiv Politica Europeană
Comună de Securitate şi Apărare (Common European Security and Defence Policy – CESDP),
şi se ocupă de desfăşurarea zilnică a acestor probleme, inclusiv pregătirea problemelor PESC
care derivă din deciziile Consiliilor de Afaceri Generale. În plus, în caz de criză, PSC este
organul Consiliului care se ocupă de situaţia de criză şi examinează toate opiniile care ar putea
fi luate în considerare drept răspuns al Uniunii în cadrul instituţional unic şi fără prejudicii
pentru procedurile decizionale şi de implementare a fiecărui pilon (pilier).
 O reţea de Corespondenţi Europeni, în toate statele membre UE şi Comisia, coordonează
zilnic activităţile PESC şi pregătesc întrunirile PSC şi PESC. Ei menţin un contact permanent cu
problemele PESC prin COREU (corespondenţi europeni) o reţea telex care permite un schimb
continuu de mesaje codate între statele membre, Secretariat şi Comisie.
 Grupul de Consilieri Relex examinează aspectele instituţionale, legale şi financiare ale
propunerilor făcute în PESC. Acest grup pregăteşte activitatea Coreper privind acţiunile comune
şi asigură consistenţa raportului inter-pilieri. Comisia Europeană este un membru activ al
acestui grup.
 Grupuri de lucru PESC compuse din experţi din statele membre UE şi din Comisie, care se
întrunesc pe direcţii geografice şi funcţionale pentru a elabora documentele politice şi opţiunile
care vor fi prezentate şi analizate de organismele PESC.
Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului au fost înfiinţate mai multe comitete
noi:
 Comitetul Militar al UE (European Union Military Committee – EUMC) compus din şefi ai
apărării, reprezentaţi prin reprezentanţii lor militari. EUMC este responsabil cu furnizarea de
consiliere şi recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul
UE. Acesta exercită comanda (militară) a tuturor activităţilor militare din cadrul UE, incluzând
European Union Military Staff (Personalul Militar de Conducere din UE). Preşedintele EUMC
participă la întrunirile Consiliului.
 Personalul Militar al Uniunii Europene (European Union Military Staff – EUMS) din
cadrul structurilor Consiliului oferă expertiză militară şi sprijin pentru Politica de Apărare şi
Securitate Europeană, incluzând şi conducerea operaţiunilor UE de gestionare a crizelor
militare. EUMS efectuează avertizări timpurii, evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică
71
pentru misiunile Petersberg, inclusiv identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale,
precum şi implementarea politicii şi a deciziilor indicate de EUMC.
 Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor propunerilor din
cadrul politicii externe şi de securitate.
 Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privinţa aspectelor
politice nemilitare, prevenirea conflictelor etc. Acesta a dat prioritate în activitatea sa,
implementării ţintelor specifice pentru domeniul poliţiei. S-a ocupat cu urmărirea aplicării
legilor şi consolidarea statului de drept, ţintind spre fixarea unor scopuri specifice în acest
domeniu.
Dezbaterea problemelor de securitate şi apărare, după cum au fost exprimate în Declaraţia Franco-
Britanică de la Saint Malo (4 dec. 1998), are în atenţie necesitatea ca UE să-şi îndeplinească rolul
total pe scena internaţională şi să îndeplinească prevederile Tratatului de la Amsterdam. Aceasta
include responsabilitatea Consiliului European de a decide asupra formării progresive a unei
politici de apărare comună în cadrul PESC. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă putere autonomă
de acţiune, susţinută de forţe credibile.
Consiliul European de la Köln a adoptat raportul prezidenţial privind Întărirea politicii comune
europene pentru securitate şi apărare, pe 3-4 iunie 1999, cu scopul de a întări PESC prin
dezvoltarea unei politici comune europene pentru securitate şi apărare. Acest scop necesită
capacitate de acţiune, capabilităţi militare puternice şi organisme decizionale corespunzătoare.
Raportul apreciază incorporarea Misiunilor Petersberg în Tratat (sarcini umanitare şi de salvare,
sarcini de menţinere a păcii şi sarcini ale forţelor de luptă în gestionarea crizelor).
Prima preocupare a Raportului a fost să se asigure că UE are la dispoziţia sa capacităţile necesare şi

structurile corespunzătoare pentru ca UE să ia decizii eficiente în gestionarea crizelor. Pentru luarea
deciziilor sunt necesare, în primul rând, întruniri regulate ale Consiliului pentru Afaceri Generale,
inclusiv ale miniştrilor apărării, un organism permanent în Bruxelles (Comitetul Politic şi de
Securitate), un comitet militar UE, constând din reprezentanţi militari, un staf militar al UE care
include un Centru de Situaţie (Situation Centre), alte resurse, precum Satellite Centre sau Institutul
pentru studii de securitate.
Referindu-se la principiile directoare asupra cărora s-a căzut de acord la Köln, Raportul Preşedinţiei
asupra stadiului de desfăşurare prezentat Consiliului UE de la Helsinki implică faptul că UE ar
trebui să fie în stare să-şi asume responsabilităţi pentru întreaga gamă de prevenire a conflictelor şi
72
sarcini de gestionare a crizelor. Summit-ul european a reafirmat că NATO rămâne fundamentul
apărării colective a membrilor săi şi va continua să aibă un rol important în managementul crizelor.
Summit-ul European de la Nisa
Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii şi a funcţiilor noilor organisme care se ocupă cu
probleme de securitate şi de apărare. Anexa III privind Comitetul Politic şi de Securitate afirmă că
acest organism este “axul politicii de securitate şi de apărare europeană şi al unei politici externe şi
de securitate”. Anexa IV descrie misiunile şi funcţiile Comitetului Militar al UE. Acesta este cel
mai înalt organism militar înfiinţat în cadrul Consiliului, fiind responsabil de furnizarea de
consiliere militară şi recomandări către Comitetul Politic şi de Securitate în toate problemele
militare din UE. EUMC este un for pentru consultări militare şi cooperare între statele membre UE
în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor. Anexa V descrie misiunea şi rolul
Organizaţiei Stafului Militar din UE.
Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în decembrie 2009 şi a fost o piatră de temelie în
dezvoltarea Politicii Comune de Securitate şi Apărare (PCSA)( Common Security and Defence
Policy (CSDP)). Tratatul include atât posibilitatea asistenţei reciproce cât şi o clauză de solidaritate
şi a permis crearea Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) (serviciu diplomatic european)
sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate /
vicepreşedinte al Comisiei Europene (ÎR / VP) (primul oficial care a ocupat această poziție a fost
Catherine Ashton, iar începând cu 2014 locul său a fost luat de Federica Mogherini). Cele două
funcţii distincte ale postului nou creat, dau ÎR / VP posibilitatea de a aduce împreună toate activele
necesare UE şi de a aplica o "abordare comprehensivă" de gestionare a crizelor.
Pace şi securitate60
Rolul politicii externe şi de securitate este de a menţine pacea şi de a întări securitatea pe
plan internaţional, de a promova cooperarea internaţională, de a dezvolta şi consolida democraţia şi
statul de drept, precum şi de a veghea la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Diplomaţie şi parteneriat
60
http://europa.eu/pol/cfsp/index_ro.htm.
73
UE este un actor-cheie în diverse domenii, de la combaterea încălzirii globale până la
conflictul din Orientul Mijlociu. Politica Externă şi de Securitate a UE (PESC) se bazează pe
diplomaţie, susţinută, dacă este necesar, de măsuri comerciale, de asistenţă, securitate şi apărare.
Toate acestea sunt menite să contribuie la soluţionarea conflictelor şi la instaurarea unui climat de
înţelegere la nivel internaţional. UE este cel mai important donator de ajutor umanitar din lume,
ceea ce îi conferă un rol esenţial în cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare.
Datorită rolului major pe care îl joacă în domeniul economic, comercial şi financiar,
Uniunea Europeană, formată din 28 de state membre, dispune de o forţă considerabilă. Este cea mai
mare putere comercială din lume, iar moneda sa (euro) ocupă locul doi ca importanţă la nivel
mondial. Pe măsură ce ţările membre iau mai multe decizii comune în materie de politică externă,
UE are un cuvânt tot mai important de spus în afacerile internaţionale.
Uniunea Europeană a încheiat parteneriate cu cei mai importanţi actori de pe piaţa
mondială, inclusiv cu cei noi, fiecare având propriile viziuni şi interese. UE doreşte să se asigure că
aceste parteneriate se bazează pe interese şi avantaje reciproce şi că toţi partenerii au atât drepturi,
cât şi obligaţii.
UE organizează periodic reuniuni la nivel înalt cu Statele Unite, Japonia, Canada, Rusia,
India şi China. Relaţiile cu aceste ţări se referă la multe domenii, inclusiv educaţie, mediu,
securitate şi apărare, combaterea infracţionalităţii şi drepturile omului.
Misiuni de menţinere a păcii
UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august
2008, UE a contribuit la medierea unui acord de încetare a focului între Georgia şi Rusia, a trimis
observatori europeni pentru a monitoriza situaţia (misiunea UE de monitorizare în Georgia) şi a
furnizat ajutor umanitar persoanelor strămutate din cauza conflictelor.
De asemenea, UE joacă un rol la fel de important în regiunea balcanică. Finanţează în şapte
ţări proiecte de asistenţă pentru dezvoltarea unei societăţi stabile. În decembrie 2008, a deplasat în
Kosovo o misiune formată din 1900 de persoane activând în domeniul justiţiei şi poliţiei (EULEX
Kosovo), care să ajute la garantarea legii şi ordinii publice.
Mijloace de intervenţie
Nu există o forţă armată permanentă a UE. În schimb, în baza politicii sale comune de
securitate şi apărare, Uniunea Europeană se sprijină pe forţele de menţinere a păcii cu care
contribuie statele membre, pentru:
 operaţiuni comune de dezarmare
 misiuni umanitare şi de salvare
 consiliere şi asistenţă militară
 prevenirea conflictelor şi menţinerea păcii
74
 misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv pentru restabilirea păcii
şi stabilizare după încetarea conflictelor.
Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, uneori prin sprijin acordat
ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.
În ultimii zece ani, UE a desfăşurat 23 de misiuni civile şi operaţiuni militare pe trei
continente ca răspuns la diverse situaţii de criză, de la instaurarea păcii post-tsunami în Aceh, până
la protecţia refugiaţilor în Ciad şi la combaterea pirateriei în largul coastelor Somaliei şi în alte ţări
din Cornul Africii. Rolul important al UE în domeniul securităţii ia amploare.
Începând din ianuarie 2007, UE a putut lansa operaţiuni de reacţie rapidă cu două grupări
tactice de luptă concurente numărând 1500 de persoane şi, la nevoie, poate lansa ambele operaţiuni
aproape simultan. Deciziile de mobilizare sunt luate de miniştrii ţărilor UE, în cadrul Consiliului
UE.
Mai aproape de vecinii din Est
UE doreşte să îşi consolideze relaţiile cu Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Moldova, Ucraina
şi Belarus, la fel cum a procedat şi cu Rusia. Conflictul dintre Rusia şi Georgia din august 2008,
încheiat cu semnarea unui acord de încetare a focului propus de UE şi cu trimiterea de către aceasta
a unei misiuni de monitorizare în Georgia, a suscitat preocupări cu privire la stabilitatea în regiune.
UE le oferă finanţări considerabile acestor ţări, precum şi posibilitatea de a încheia acorduri de liber
schimb în cazul în care îşi reformează economiile pentru a-şi consolida democraţia.
Relaţii mai strânse cu ţările din regiunea Mării Mediterane şi din Orientul Mijlociu
Ca urmare a Primăverii arabe (2011), pentru a-şi exprima solidaritatea faţă de populaţia care
militează pentru respectarea valorilor democraţiei, UE şi-a relansat politica de vecinătate. Aceasta a
fost creată cu scopul de a consolida relaţiile UE cu vecinii săi din est şi din sud şi promovează
cooperarea pe plan politic, integrarea europeană şi creşterea mobilităţii. Prin această relansare, se
doreşte sporirea sprijinului acordat de UE ţărilor învecinate care s-au angajat să introducă reforme
pe plan politic şi economic şi o mai bună interacţiune cu populaţiile acestor ţări.
A fost creat un grup operativ UE-Tunisia pentru a coordona sprijinul european şi
internaţional destinat să ajute Tunisia în tranziţia către democraţie şi în eforturile sale de relansare a
economiei. În noiembrie 2012 a fost lansat un grup operativ similar, UE-Egipt.
UE prevede un alt tip de sprijin pentru promovarea procesului de menţinere a păcii în
Orientul Mijlociu. Obiectivul UE este ca Palestina şi Israel să ajungă la o înţelegere bilaterală. În
acest scop, UE colaborează cu ONU, SUA şi Rusia (în cadrul „Cvartetului”), pentru a încuraja cele
două părţi să ajungă la un acord.
De asemenea, UE are un rol la fel de activ în ceea ce priveşte Iranul, purtând negocieri
menite să determine autorităţile iraniene să-şi reducă programul nuclear.
75
Asia şi America Latină
Uniunea Europeană îşi intensifică relaţiile cu grupările regionale, în special din Asia şi
America Latină. Astfel, UE a încheiat „parteneriate consolidate” cu partenerii săi asiatici, aflaţi într-
un proces rapid de dezvoltare. Acestea reflectă un echilibru mai bun între elementele economice,
politice, sociale şi culturale care caracterizează respectivele relaţii.
Membri potenţiali ai UE: ţările din Balcani
În iulie 2013, Croaţia a devenit cel de-al 28-lea stat membru al UE. Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), Muntenegru şi Serbia au primit statutul de ţări candidate la
aderarea la UE. Albania şi Bosnia şi Herţegovina şi-au depus candidatura pentru a deveni state
membre UE.
Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia în 2008, dar nu există încă un acord
internaţional cu privire la statutul său. UE depune eforturi pentru a găsi o soluţie diplomatică dar, în
acelaşi timp, oferă şi ajutor practic, prin facilitarea dialogului între Pristina şi Belgrad.
Procesul decizional în cadrul politicii externe a UE
Decizia finală aparţine Consiliului European, format din şefii de stat şi de guvern ale celor
28 de state membre UE. Consiliul se reuneşte de patru ori pe an şi defineşte principiile şi orientările
generale ale politicii.
Rolul Înaltului Reprezentant Catherine Ashton este de a aduce mai multă coerenţă în
politicile externe ale UE. În acest sens, prezidează reuniunea lunară a Consiliului Afaceri Externe,
în cadrul căruia se reunesc miniştrii de externe din cele 28 de state membre UE. De asemenea,
Înaltul Reprezentant participă la reuniunile Conisliului European şi prezintă rapoarte cu privire la
probleme de politică externă.
În cadrul politcii externe şi de securitate, majoritatea deciziilor sunt luate în unanimitate,
adică toate ţările UE trebuie să fie de acord cu decizia respectivă.
Rolul Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) este de a sprijini rolul Înaltului
Reprezentant. SEAE dispune de o reţea formată din peste 140 de delegaţii şi birouri, peste tot în
lume, având sarcina de a promova şi proteja interesele UE.
Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
Ideea unei forţe europene s-a aflat în atenţia discuţiilor privind Comunitatea Europeană de
Apărare încă de la începutul anilor 1950. După insuccesul EDC, ideea nu a fost total abandonată,
deoarece Tratatul UE includea Politica Externă şi de Securitate Comună ca unul din cei trei piloni ai
Uniunii. Pe baza experienţelor anterioare, statele membre au reuşit să stabilească obiectivul
76
principal (pînă în 2003), acela de a desfăşura şi menţine forţe capabile să îndeplinească toată gama
de sarcini Petersberg, pînă la 15 brigăzi sau 50.000-60.000 de persoane. De exemplu, corpul de
armată franco-german cu baza la Strasbourg a fost format în 1991. Acesta s-a extins mai târziu în
Eurocorps cu trupe din cinci ţări. Impulsul pentru o forţă europeană a venit prin Acordul de la Saint-
Malo, semnat pe 5 dec. 1998. În acest acord se afirmă că UE trebuie să aibă capacitate de acţiune
autonomă, susţinută de forţe militare credibile, de mijloacele de decizie, folosirea lor, şi de o
disponibilitate de a face aceasta, pentru a răspunde crizelor internaţionale. Prăbuşirea Iugoslaviei în
conflictul etnic a reprezentat o experienţă tristă pentru unităţile britanice, franceze şi olandeze din
Croaţia şi Bosnia, înregistrîndu-se un eşec în misiunea de menţinere a păcii şi de rezolvare
rezonabilă a conflictului. Războiul din Kosovo a ilustrat slăbiciunea militară a puterilor europene.
Aceste forţe ar trebui să se auto-susţină din punct de vedere militar cu conducerea necesară, cu
capacităţi de control şi informare, cu logistică, cu alte servicii de susţinere a luptei, cu elemente
aeriene şi maritime. ERRF va fi capabilă să fie desfăşurată în 60 de zile şi să poată fi susţinută
pentru o perioadă de un an de zile. ERRF nu va fi un organism permanent sau o “Armată
Europeană” separată, ci va fi formată din contribuţii de forţe terestre ale statelor membre –
Germania (13.500), Marea Britanie (5.000), Franţa (12.000), Italia (6.000), Spania (6.000), Olanda
(5.000) – precum şi din contingente mai mici din alte state membre UE, aproximativ 400 nave
aeriene de luptă şi 100 de vase maritime.
Mobilizarea Forţei Europene va depinde de decizia unanimă a Consiliului de Miniştri. Această forţă
va mări mobilitatea şi eficienţa forţei Europene şi va determina partenerii UE să-şi asume
responsabilităţi regionale (aria de desfăşurare ar atinge Afganistanul şi Capul Horn din Africa).
Scopul său este să ofere sprijin flexibil pe termen scurt pentru măsuri luate pentru apărarea sau
restabilirea condiţiilor de stabilitate în ţările partenere UE. Această gamă mai largă de acţiuni se
poate spune că acoperă şase aspecte majore ale intervenţiei UE în crize: aprecierea posibilelor
răspunsuri ale Comunităţii la o criză, prevenirea conflictului în ţări şi regiuni care prezintă semne
semnificative de instabilitate, rezolvarea unor crize acute, reconciliere post-conflict, reconstrucţie
post-criză, luptă contra terorismului. În anul 2002, Dispozitivul de Reacţie Rapidă a oferit ajutor
mai multor ţări în toate domeniile menţionate mai sus.
Operaţiunea “Concordia” este un exemplu de model specific de a răspunde la ameninţarea

securităţii în zona Europei. Bazându-se pe Rezoluţia Consiliului de Securitate 1371, şi activând la
cererea Preşedintelui Trajkovski, Consiliul European de la Copenhaga din 2002 a lansat o acţiune
militară în fosta republică iugoslavă Macedonia. Scopul operaţiunii a fost ca UE să poată contribui
la crearea unui mediu stabil şi sigur, care să permită guvernului să implementeze Acordul Cadru
Ohrid din august 2001. Operaţiunea a făcut uz de asistenţa şi capabilităţile NATO. Transferul de
77
autoritate de la NATO la UE a fost apreciat de Solana ca o dovadă că problema care s-a pus în
privinţa cooperării dintre cele două instituţii a fost una de putere şi nu de competiţie.
Concluzii
O politică externă şi de securitate comună eficientă poate contribui la garantarea unui pilon
european mai puternic şi, în consecinţă, la o Alianţă mai puternică. “Scopul central” este acela de a
furniza mijloace de acţiune pentru a face faţă crizelor internaţionale atunci când NATO nu este
angajat militar în totalitatea sa. Întrunirea şefilor de state de la Washington din aprilie 1999 a luat în
discuţie un număr de probleme şi a stabilit principiile pentru dezvoltarea identităţii europene pentru
apărare şi securitate, şi anume: sprijinul Alianţei pentru capacitatea UE de acţiune autonomă,
consultări reciproce, cooperare şi transparenţă, întărirea puterii de apărare europeană, dar evitând
duplicările inutile, implicarea aliaţilor europeni nemembri UE în operaţiunile UE de gestionare a
crizelor, aplicarea practică a conceptului de folosire în mod separabil dar nu separat a infrastructurii
NATO.
Cadrul instituţional al securităţii este un concept mult mai larg, care nu limitează problema doar la
NATO, UEO sau UE. Din această perspectivă trebuie să includem şi alte organizaţii majore, active,
precum ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Consiliul Europei.
78
IX. ROLUL UNIUNII EUROPENE
Introducere
Dezvoltarea cadrului instituţional al securităţii Uniunii Europene a fost un proces lung şi dificil.
Istoria Comunităţii Europene de Apărare reflectă tendinţa de a include dimensiunea de securitate în
procesul de integrare europeană. Reglementările privind securitatea au constituit un pas important
înainte, mai ales cele determinate de schimbările ce au avut loc după ce Actul Unic European a
intrat în vigoare în 1987. Doi ani mai târziu, Europa s-a confruntat cu prăbuşirea Blocului Sovietic
şi a Tratatului de la Varşovia, cu o Germanie unificată, cu criza din Golf şi cu fragmentarea
Iugoslaviei: Conferinţa Inter-Guvernamentală (IGC) din decembrie 1990 a perceput aceste
schimbări ca necesitate pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune
europeane. Două soluţii au devenit clare în timpul dezbaterilor IGC: să se considere Uniunea
Europei Occidentale ca un organism embrionic al identităţii europene de securitate şi apărare, sau să
se bazeze pe NATO şi să menţină SUA implicate în proces. Ambiţia de a da consistenţă unui pilon
european care să se ocupe cu probleme externe şi de securitate avea să se confrunte cu dificultăţi
impuse de contextul politic general şi de procedurile de ratificare. Încercările UE de a asigura un
mediu mai sigur în Europa au avut loc în contextul războiului etnic din Bosnia şi Herţegovina, a
campaniilor din Kosovo şi Serbia şi a noilor tensiuni din Orientul Mijlociu. Acest capitol încearcă
să evalueze consistenţa abordării noilor instituţii de securitate europeană când se confruntă cu
realităţile complexelor schimbări din Europa şi din lume.
1. Producţia europeană de arme, relaţiile de apărare şi impactul SUA
Procesul de restructurare a industriilor europene de apărare trebuie considerat în legătură cu alţi

factori, precum necesitatea unor mai multe companii competitive ca rezultat al micşorării pieţei
globale de armament de după Războiul Rece, necesitatea diminuării rolului SUA, primirea de noi
membri în NATO între 1999 şi 2000 şi atitudinea potrivnică a SUA atunci când se punea problema
exportării tehnologiilor sale cele mai recente către aliaţii săi, fără un control direct. Toate aceste
lucruri au fost exprimate pe scurt de către Luis Maria de Puis, Preşedintele Adunării UEO: “... dacă
europenii ar deveni dependenţi de SUA ca singur furnizor, ei ar fi în curând restricţionaţi, sub
imediata supraveghere politică şi militară de la Washington la participarea în misiuni concepute şi
79
controlate de către partenerul lor american, după cum a fost cazul în timpul Războiului din Golf.
Până la urmă, este în joc viitorul politic al Europei”.
Au fost identificate câteva raţiuni pentru integrarea pieţelor şi a industriilor de apărare:
 Prima raţiune este o mai bună administrare a producţiei din punct de vedere economic,
achiziţionarea şi exportul de echipament militar la nivel european;
 A doua raţiune este una de ordin protecţionist, care se exprimă prin necesitatea de a face faţă
unei ameninţări externe (deoarece SUA şi companiile sale de apărare sunt mai competitive);
 A treia raţiune este una de natură politică, care-şi propune construirea unei uniuni politice a
statelor europene.
Europenizarea pieţelor şi a industriilor de apărare a fost unul din cele mai complexe obiective ale
integrării europene. Dorinţa de integrare a pieţelor şi industriilor de apărare din Europa a fost
urmărită încă din anii 1950, iar coordonarea industriei europene de armament a început în 1953 cu
FINABEL (Franţa, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg) înfiinţată ca parte a structurii Comunităţii
Europene de Apărare. Cu timpul, alte ţări europene s-au alăturat acestui organism coordonator şi s-
au stabilit noi forme de cooperare în acest domeniu, precum Eurogroup (1968), al cărui scop a fost
să încurajeze cooperarea europeană în producţia de apărare în cadrul NATO.
Consiliul European a declarat la Roma, în 1990, că ţările membre trebuie să dea atenţie căilor de
sporire a cooperării în domeniul armamentului. Grupul european independent pentru programe, ca
singurul organism european competent în materie de armament, s-a integrat în UEO în decembrie
1992, creând astfel Grupul Vest-European pentru Armament. Sarcina principală a acestui organism
nou creat era de a negocia principiile şi modalităţile operaţionale necesare înainte de a prezida
crearea unei Agenţii Europene de Armament ale cărei principii de lucru au fost stabilite în timpul
Consiliului UEO de la Noordwijk. În ceea ce priveşte producţia europeană de armament, găsim o
analiză realistă în studiul lui Peter van Ham despre perspectivele unei identităţi a securităţii şi
apărării europene:
“Europa se caracterizează prin pieţe de apărare naţionale protejate, cu un grad ridicat de
paralelism (duplicare) la nivel de cercetare şi dezvoltare. Doar câteva guverne vest-europene au
decis să-şi deschidă pieţele pentru competiţie şi nu există nici un semnal că acest lucru se va
schimba în anii urmărtori [...] Pentru majoritatea guvernelor europene, dobândirea apărării este
încă o problemă de cumpărare de securitate la preţul cel mai mic posibil, decât o problemă de
preocupare economică internă (adică de menţinere a capacităţilor tehnologice şi de producţie şi de
angajare a forţei de muncă)”. (van Ham, 1995:539)
80
O analiză comparativă a problemelor privind apărarea între Europa şi SUA ne dă următoarea
imagine:
 cheltuielile pentru materiale şi achiziţii ale UE rămân în jur de 40% din nivelul american,
inclusiv echipamentul, cercetarea, testarea şi evaluarea (RTD&E);
 nivelul cheltuielilor Europei privind operaţiunile şi întreţinerea rămâne la 40% din nivelul
american, iar pregătirea şi menţinerea unor importante forţe operaţionale nu poate fi asigurată
corespunzător în aceste condiţii;
 investiţia de capital a Europei pe cap de militar este la o treime din nivelul american.
Cheltuielile pentru apărare ale SUA au scăzut constant între 1989-1998, dar această perioadă s-a
sfârşit, iar SUA a intrat într-o perioadă pe care Gold a etichetat-o ca: “anii dividendelor de după
pace” (Gold, 2001). Cheltuielile SUA pentru armată au crescut începând cu anul fiscal 1998, şi se
aşteaptă să continue să crească cel puţin în prima decadă a secolului XXI. Cele mai mari alocări
bugetare pentru armata SUA în perioada de după pace vor fi pentru cercetare şi dotare. În timpul
administraţiei Bush-Rumsfeld, cercetarea va fi reflectată de apărarea cu rachete şi de Revoluţia în
probleme militare (Revolution in Military Affairs – RMA). Intenţia declarată a ministrului apărării
Rumsfeld de a intensifica accentul pus pe folosirea militară a spaţiului poate, de asemenea, să atragă
fonduri pentru dezvoltare şi cercetare; apărarea cu rachete este susţinută de administraţia Bush
(Fitzgerald, 2000). După 11 septembrie 2001, administraţia Bush trebuie să facă faţă mult mai uşor
criticilor interne privind validitatea unui sistem de apărare cu rachete, şi să convingă aliaţii europeni
că un astfel de sistem va mări stabilitatea globală. Instabilitatea va putea fi creată de o posibilă cursă
a armelor nucleare, pe măsură ce ţările încearcă să-şi îmbunătăţească puterea de a penetra sistemele
de apărare cu rachete. În legătură cu această problemă, mai este şi aceea a bugetului de apărare cu
rachete. Cheltuielile cu cercetarea pentru acest tip de apărare au cunoscut o creştere semnificativă,
după cum arată Mosher în studiul său Understanding the Extraordinary Cast of Missile Defence
(2000). Revoluţia în Probleme Militare este un efort susţinut pentru a mări folosirea tehnologiei
informaţiilor şi a comunicaţiilor în domeniul armamentului şi al tacticilor militare, un “sistem de
sisteme” care implică o mai mare folosire a timpului real în colectarea şi diseminarea de informaţii
şi comunicaţii în ambele sensuri pe câmpul de luptă. Urmează să se realizeze atât prin folosirea
unor mecanisme speciale, precum sateliţii, o integrare mai mare a tehnologiei informaţiilor şi a
comunicaţiilor în sistemele de armament existente şi viitoare, cât şi prin pregătirea personalului în
concordanţă cu noile tehnologii, acestea din urmă fiind descrise ca un multiplicator major de forţe
armate. În termeni economici, progresul tehnologic măreşte productivitatea atât a capitalului, cât şi
a forţei de muncă, ducând totodată şi la mărirea ratei de creştere a PNB.
81
SUA au pus mare accent pe operaţiunile coaliţiei în desfăşurarea războiului, pe politizare şi pe
menţinerea păcii, în mare parte ca mijloc de limitare a angajamentelor armate şi bugetare.
Operaţiunile de coaliţie eficiente necesită un înalt grad de interoperabilitate. După zeci de ani de
planificări şi implementări NATO, slaba interoperabilitate a fost slăbiciunea majoră în Războiul din
Golf din 1991; interoperabilitatea va trebui să devină mai profundă în structura militară. SUA este
lider în ceea ce priveşte aplicarea în domeniul militar a tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor,
având un stimulent în a promova interoperabilitatea. Numai acele state capabile să se conecteze la
reţeaua americană de informaţii şi comunicaţii vor putea să participe deplin la operaţiunile coaliţiei.
Deoarece organizaţiile militare urmăresc să păstreze un relativ nivel de superioritate, tehnologia
militară este greu de transferat chiar şi aliaţilor de lungă durată. În perioada de după Războiul Rece,
ca şi după cel de-al doilea război mondial, Europa a avut de înfruntat o competiţie dură din partea
industriilor de apărare americane, care beneficiau de politica de prioritate în a-şi menţine
preeminenţa tehnologică în apărare.
Cheltuielile europene pentru achiziţionarea de armament, pentru cercetare şi dezvoltare, sunt
deosebit de mici în comparaţie cu cele ale SUA, fapt ce conduce la o diferenţă calitativă şi
tehnologică tot mai mare între armatele europene şi cele americane. Impedimente în cooperarea
între UE şi America în domeniul armamentului au fost identificate în termenii unor factori precum
protecţia pieţei naţionale de apărare (numai câteva guverne vest-europene au decis să-şi deschidă
pieţele pentru competiţie). Asigurarea securităţii (apărării) pentru majoritatea guvernelor europene
este încă mai curând o problemă de cumpărare de securitate la preţul cel mai mic posibil, decât o
problemă de preocupare economică internă.
Politica europeană
În anii 1996-1997, Comisia a publicat două declaraţii pe probleme legate de apărare, pentru a crea o
piaţă de echipament de apărare eficientă în Europa. În martie 2003, Parlamentul a cerut Comisiei să
reanalizeze această problemă. În consecinţă, Comisia a publicat o nouă declaraţie, explicând
necesitatea, pe termen lung, a unei industrii competitive a echipamentului de apărare europeană,
pentru a sprijini Politica Europeană de Apărare şi Securitate (European Security and Defence Policy
– ESDP). În acest document din aprilie 2003, Comisia a stabilit principiile politicii pentru
echipament de apărare a UE: eficienţa de cost a cheltuielilor pentru apărare, menţinerea unei apărări
competitive şi a unei baze industriale tehnologice; o mai bună pătrundere a mărfurilor produse în
UE pe pieţele unor terţe ţări; etică şi corectitudine în comerţul cu arme; necesitatea de a respecta
prerogativele statelor membre în acest domeniu.
Până în 2004, Comisia îşi propune să întocmească un Standard de echipament de apărare
82
UE, supravegheat de o Agenţie şi, de asemenea, un Manual pentru Standardizarea Echipamentului
de Apărare European. Comisia este convinsă că “politica pentru echipament militar a Europei nu
este în nici un fel o copie a politicii SUA“. Din această perspectivă, Europa trebuie să-şi folosească
resursele mai eficient, şi să creeze o Piaţă Europeană de Apărare – o piaţă mai deschisă şi mai
transparentă pentru a răspunde cerinţelor de material militar corespunzător intereselor Grupului de
Industrii de Apărare European. Comisia mai propune să lanseze monitorizarea industriilor de
apărare pentru a oferi o imagine clară participanţilor în peisajul industriei de apărare european.
Tratatul de la Amsterdam a făcut din cooperarea pentru apărare (în ceea ce priveşte procurarea
echipamentului necesar) o problemă de voinţă politică între guvernele implicate şi i-a îndemnat să-
şi asume responsabilitatea în probleme de securitate şi apărare. Există cel puţin două raţiuni care par
să demonstreze că zilele Americii ca principal protector şi pacifist al Europei sunt pe sfârşite:
 după terminarea Războiului Rece, Europa s-a dovedit a fi nu mai puţin importantă pentru SUA
decât fusese în perioada anterioară, dar ameninţările cu care se confruntă Europa sunt mult mai
puţin presante;
 Uniunea Europeană îşi adaptează instituţiile şi îşi creează noi posturi şi noi comitete pentru a
implementa o politică comună de securitate care să submineze dependenţa Europei de SUA.
Deoarece SUA are de rezolvat ameninţări mai presante din alte părţi ale lumii, mai ales după 11
septembrie 2001, Europa va primi mai puţină atenţie şi putere de la America în anii viitori.
2. Rezolvarea conflictului din Bosnia
Înainte de războiul care a condus la dizolvarea Iugoslaviei, Comunitatea Europeană a fost foarte
activă în relaţiile comerciale cu această ţară şi a constituit cea mai importantă piaţă străină,
acumulând până la 60% din exporturile iugoslave. Pe la jumătatea anilor 1970, Iugoslavia figurase
în contextul noii “Politici Mediteraneene” a Comunităţii Europene. Iugoslavia şi Comunitatea
Europeană au parafat un nou acord comercial preferenţial în 1973, acordându-şi reciproc
tratamentul naţiunii celei mai favorizate. În noul context, după terminarea Războiului Rece,
prăbuşirea regimului comunist, afirmarea naţionalismelor în republicile Iugoslaviei şi declaraţiile de
independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei au contribuit la dizolvarea statului iugoslav. EU a avut unele
acţiuni politice în domenii precum:
 medierea încetării focului, conferinţe de pace (Haga, Londra) şi planuri de pace (Brioni, Haga,
Londra);
 conferinţe de pace organizate de ONU (Geneva) şi planuri de pace (Vance-Owen, Owen-
Stoltenberg).
83
Recunoaşterea Croaţiei şi a Sloveniei de către Germania a deschis, oarecum indirect,
problema viitorului Bosniei. Folosirea aceluiaşi mecanism de recunoaştere, ca de exemplu un
referendum pentru independenţă, a avut potenţialul de a crea conflicte deoarece ducea inevitabil la
diviziune pe criterii etnice. Bosnia a fost recunoscută în aprilie 1992, cu toată opoziţia sârbilor
bosniaci în timpul referendumului. Macedonia, care părea să îndeplinească cele mai multe criterii
pentru recunoaştere, s-a confruntat cu opoziţia Greciei până în aprilie 1993. Reacţiile UE au fost
incoerente, iar sancţiunile s-au impus cu dificultate. Procesul de pace de la Londra şi Planul de pace
Vance-Owen din ianuarie 1993 au uşurat prea puţin suferinţele umane. Respingerea noului plan
Vance-Stoltenberg de către sârbii bosniaci într-un referendum, pe 16-17 mai, a pus capăt tuturor
speranţelor pentru o pace imediată. Divergenţle dintre SUA şi aliatul european în aprecierea crizei
iugoslave au devenit evidente mai ales când administraţia Clinton a declarat că nu va accepta nici o
soluţie bazată pe concesii teritoriale, având o atitudine critică şi distantă faţă de iniţiativele
europene, pe care le-a considerat ca fiind decizii impuse. S-a creat un Grup de contact în urma unei
iniţiative ruseşti pentru organizarea unui Summit internaţional privind Bosnia, cu reprezentanţi din
Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi SUA. Insuccesul primului plan al Grupului de contact a
dus la o nouă decizie de înăsprire a sancţiunilor contra Serbiei şi Muntenegrului. Refuzul planului a
determinat SUA să ceară Consiliului de Securitate să ridice embargoul armamentului pentru
Bosnia-Herţegovina. NATO a decis să lupte contra poziţiei sârbilor bosniaci în mai 1995. La
iniţiativa franceză, s-a format o forţă de reacţie rapidă, care avea sarcina precisă de a impune pacea,
precum şi acţiuni de ajutor umanitar, protecţia zonelor libere de armament ale ONU, protecţia
forţelor ONU. O analiză generală a acestor misiuni reflectă necesitatea ajutorului SUA. Acordul de
Pace de la Dayton, semnat pe 21 noiembrie 1995, scoate în evidenţă rolul important jucat de
americani în soluţionarea conflictului din Bosnia-Herţegovina. S-au încheiat acorduri privind
aspectele militare ale stabilirii păcii, privind graniţele interetnice, alegerile, constituţia, drepturile
omului, refugiaţii şi persoanele deportate, corporaţiile publice şi aplicarea legii civile. Semnarea
Acordului şi-a atins scopul său principal – încetarea războiului, care produsese mari pierderi umane
şi materiale şi lăsase fără locuinţe aproape jumătate din populaţia zonei. Prin Acordul de la Dayton,
comunitatea internaţională şi-a asumat răspunderea de a restabili pacea şi o nouă ordine socială în
Bosnia-Herţegovina. În baza Rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate, NATO a primit mandatul
de a pune în practică aspectele militare ale acordului de pace. Pe lângă toate ţările membre NATO
(Islanda cu personal medical), la trupele IFOR (Forţe de Implementare) au contribuit toţi partenerii
pentru pace, ţări ca Albania, Austria, Republica Cehă, Estonia, Finlanda, Suedia şi Ucraina, dar şi
alte ţări ca Egipt, Iordania, Maroc şi Malaezia. Desfăşurarea forţelor SUA şi NATO în Bosnia şi
Herţegovina a avut un impact major asupra conceptului de menţinere a păcii în noul mediu de după
Războiul Rece. După 1995, un număr de organisme internaţionale şi neguvernamentale au lucrat cu
NATO, ceea ce a determinat creşterea securităţii mediului internaţional. ONU l-au sprijinit pe
Înaltul Reprezentant, dându-i legitimitate, OSCE a ajutat la pregătirea ofiţerilor de poliţie şi la
84
desfăşurarea alegerilor, iar UE a oferit asistenţă tehnică şi financiară.
Concluzii cu privire la criza iugoslavă
 Dezintegrarea Iugoslaviei s-a produs când Comunitatea făcea tranziţia spre o Politică Externă şi
de Securitate Comună.
 UE nu dispunea de structuri capabile să desfăşoare resurse umane sau financiare pentru a
rezolva o criză atât de mare, în contextul dezacordului dintre UE şi SUA privind problema
încetării sancţiunilor.
 UE nu a reuşit să se manifeste ca o “voce” unică.
 Mecanismele post-criză ale UE s-ar părea că necesită multe îmbunătăţiri.
Criza iugoslavă a constituit o “lecţie” binevenită despre limitele integrării europene, mai ales în
ceea ce priveşte delegarea suveranităţii în domenii precum securitatea şi apărarea. Luând în
considerare limitele capacităţilor UE, am putea accepta că UE a avut un impact politic în medierea
pentru realizarea încetării focului, în interesele şi politicile statelor principale (Rusia, SUA, Marea
Britanie, Franţa) şi a organizaţiilor multilaterale de securitate (CSCE, Consiliul de Securitate al
ONU, NATO), dintre care multe au delegat răspunderile lor către UE fără ca ele să aibă propria lor
iniţiativă, în eforturile de asistenţă umanitară (transport de ajutoare, provizii şi hrană, asistenţă
medicală, adăpost, evacuarea civililor, mai ales a copiilor şi a răniţilor).
3. Prevenirea conflictelor
Motivele pentru includerea prevenirii conflictelor în agenda politică a UE se referă la extinderea

violenţei în toată lumea, în Balcani, în Orientul Mijlociu sau în Africa şi Asia. 11 Septembrie 2001
a scos în evidenţă importanţa investiţiilor în capacitatea de prevenire a conflictelor. Consiliul
European de la Laeken (14-15 dec. 2001) a identificat o listă de modalităţi de prevenire a
conflictelor:
 dezvoltarea cooperării şi asistenţei externe;
 instrumente de politică comercială;
 ajutoare umanitare;
 politici sociale şi de mediu;
 instrumente diplomatice şi dialog politic;
 cooperare cu parteneri internaţionali şi ONG-uri;
 instrumente noi în domeniul rezolvării crizelor.
85
Prevenirea conflictelor este un obiectiv pe termen lung, iar mijloacele de îndeplinire sunt foarte
complexe. Toate programele de cooperare regională – CARD (Ajutor Comunitar pentru
Reconstrucţie, Dezvoltare şi Stabilitate), MEDA (principalul instrument financiar al UE pentru
implementarea Parteneriatului Euro-Mediteranean), ALA, PHARE, TACIS şi Acordul Cotonou,
împreună cu strategiile de pre-aderare şi stabilitate, acordurile de asociere şi cooperare cu terţe ţări,
toate acestea conţin prevederi pentru prevenirea conflictelor şi rezolvarea crizelor. Exemplele
practice de prevenire a conflictelor, precum programele de reabilitare din Rwanda, programele de
reconstrucţie economică din Kosovo, sau programele de ajutor bilateral construite pe acordurile de
pace din Guatemala şi El Salvador, evidenţiază necesitatea creării unui instrument mai bun pentru a
împedica izbucnirea conflictelor şi, de asemenea, necesitatea unei capacităţi de reacţie mai rapidă şi
mai eficientă atunci când apar conflicte.
Pe baza concluziei că UE nu şi-a dovedit capacitatea de a preveni complet conflictele,

Comisia şi Înaltul Reprezentant au prezentat un Raport Comun la Consiliul European de la Nisa, cu
recomandări centrate pe îmbunătăţirea şi dezvoltarea unor metode mai bune de analiză, o
coordonare mai strânsă în cadrul Uniunii şi o cooperare mai eficientă cu partenerii internaţionali,
mai ales cu ONU şi cu OSCE, dezvoltarea de indicatori şi de sisteme de avertizare timpurie, pentru
a atrage atenţia Uniunii la regiunile în dificultate, revizuirea instrumentelor PESC, precum dialogul
politic, în scopul de a le face mai flexibile, mai robuste şi mai prompte. Un nou cadru de acţiune
pentru prevenire eficientă este elaborat pentru a formula obiectivele de pace şi stabilitate
democratică, cu un accent mai mare pe sprijinul în vederea construcţiei de instituţii stabile şi
respectarea legii. Din această perspectivă, programele europene de asistenţă ar trebui să ia în
considerare indicatorii de excludere politică, marginalizările etnice, sociale şi regionale, degradarea
mediului şi alţi factori care ar putea contribui la conflicte violente. Referindu-se la cauzele profunde
ale conflictelor, noul cadru al Comisiei ajută iniţiativele internaţionale (G8, OECD) în probleme
precum crima internaţională, comerţul cu diamante, traficul de droguri, copiii soldaţi.
Comisia a adoptat o Comunicare privind prevenirea conflictelor cu patru obiective principale:

1. De a folosi mai sistematic şi mai coordonat instrumentele UE de a ajunge la cauzele profunde
ale conflictelor;
2. De a îmbunăţăţi eficienţa acţiunilor care ţintesc cauzele specifice ale conflictului (probleme
acute) precum traficul de droguri sau de fiinţe umane, arme mici sau confruntări pentru resurse
sărace în apă;
3. De a îmbunătăţi capacitatea UE de a reacţiona rapid la conflicte în curs de apariţie;
4. De a promova cooperarea cu partenerii UE.
86
Pe baza Comunicării făcute de Comisie şi a experienţei deja acumulate, Preşedinţia suedeză a
lansat, în 2002, Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor. Programul UE formulează un număr
de directive pentru acţiune în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune (Common
Foreign and Security Policy – CFSP) / Politicii Europene de Securitate şi Apărare (European
Security and Defence Policy – ESDP), cerând fixarea unor mai clare priorităţi politice pentru
acţiuni preventive, prin identificarea zonelor şi a regiunilor prioritare la începutul fiecărei
Preşedinţii şi adoptarea de către Consiliul Afacerilor Generale a aşa-numitelor strategii preventive.
Implementarea noului cadru ridică o serie de întrebări care trebuie luate în considerare atunci când
se apreciază capacitatea reală a acestui nou intrument de a servi scopul prevenirii conflictelor.
Aceste probleme sunt legate de capacitatea de a identifica, de a defini şi de a folosi indicatorii de
conflict în legătură cu balanţa puterii politice şi economice, controlul forţelor de securitate,
compunerea etnică a guvernului pentru ţările divizate etnic, potenţiala degradare a resurselor
mediului etc.; de impactul real al programelor de asistenţă pentru întărirea rolului instituţiilor
democratice, dezvoltarea societăţii civile, reforma în sectorul securităţii în ţările cu un mare grad de
violenţă; de posibila cooperare cu actorii locali pentru îmbunătăţirea mecanismelor de avertizare
timpurie şi a instrumentelor PESC, precum dialogul politic sau folosirea de reprezentanţi speciali ai
UE.
4. Intervenţia umanitară în Kosovo
Situaţia tensionată din Kosovo nu poate fi separată de insuccesul general de a găsi o rezolvare
pentru regiunea de sud a Balcanilor. Deteriorarea situaţiei din Kosovo a fost evidentă pentru mulţi
observatori atunci când s-a înfiinţat Armata de Eliberare din Kosovo (KLA), în 1997-1998. Din
cauza factorilor demografici, economici şi politici, majoritatea populaţiei era albaneză, din punct de
vedere etnic, şi musulmană din punct de vedere religios. Aceste elemente a determinat majoritatea
populaţiei să dorească mai multă autonomie şi chiar independenţă.
Problema fundamentală era ca UE să înveţe lecţia din cazul Bosniei. Ca răspuns la deteriorarea
situaţiei din Kosovo, Grupul de Contact s-a întrunit, dar acţiunile sale au prezentat prea puţină
coerenţă. Ministrul SUA al Apărării a afirmat, în iunie 1998, că NATO a fost unitar în hotărârea de
a urmări încetarea focului şi de a mobiliza rapid o capacitate militară importantă. Acţiunile sârbilor
contra poziţiilor KLA au determinat Naţiunile Unite să solicite încetarea focului în august 1998.
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 1199. Aceasta exprima profunda
îngrijorare cu privire la excesiva folosire a forţei de către trupele de securitate sârbe şi cerea ca toate
părţile, grupuri sau indivizi, să înceteze imediat ostilităţile şi să menţină încetarea focului în
87
Kosovo. Rezoluţia stabilea limita contingentului forţelor sârbe şi scopul operaţiunilor lor. Rezoluţia
cerea măsuri pentru găsirea unei soluţii politice problemei din Kosovo:
 Încetarea oricărei acţiuni împotriva populaţiei civile şi retragerea tuturor unităţilor de
securitate folosite pentru represiune contra civililor;
 Permiterea monitorizării internaţionale eficiente şi continue în Kosovo de către Misiunea
Comunităţii Europene de monitorizare şi de către misiunile diplomatice acreditate în
fosta Republică Iugoslavia;
 Facilitarea reîntoarcerii în siguranţă a refugiaţilor şi a deportaţilor la casele lor şi
permiterea accesului liber al organizaţiilor de ajutorare umanitară;
 Realizarea cât mai rapidă a unui orar clar în dialogul cu comunitatea albaneză din
Kosovo.
OSCE a stabilit o Misiune de Verificare în Kosovo pentru a observa conformitatea pe teren. NATO
şi-a asumat misiunea unei supravegheri aeriene. Cele două misiuni au fost aprobate prin Rezoluţia
1203 a Consiliului de Securitate ONU. Planurile militare NATO de a rezolva situaţia din Kosovo au
apărut ca rezultat al insucceselor diplomatice de a se ajunge la o soluţie. Serbia a acceptat un acord
pe 13 octombrie 1998. În noul cadru, observatori străini neînarmaţi au fost acceptaţi să monitorizeze
retragerea trupelor sârbe din Kosovo şi să participe la negocierile care aveau să restabilească
autoguvernarea în provincie. Implementarea acestui acord a fost un element pozitiv în crearea de
condiţii sigure pentru întoarcerea celor 50.000 de oameni. S-a presupus că acest acord a fost
precursorul tratativelor de pace de la începutul anului 1999. Prima rundă de discuţii s-a ţinut lângă
Paris, la Rambouillet. În timpul discuţiilor, violenţe încă mai puternice au izbucnit în Kosovo. A
apărut o nouă situaţie şi membrii NATO s-au aflat într-o dilemă: acţiunea întârziată în Bosnia a fost
explicată prin perioada de tranziţie a Instituţiilor Europene de Securitate, şi UE a fost criticată
pentru aceasta. Răspândirea violenţei şi KLA, marele număr de locuitori care părăseau provincia, au
determinat pe aliaţi să acţioneze contra Serbiei.
Duke (2000) a identificat următoarele aspecte:

1. PESC şi-a relevat importanţa în formarea şi exprimarea opiniei UE şi s-a constituit ca un
forum pentru urmărirea soluţiilor diplomatice. În aplicarea programului de sancţiune, UE
a fost ineficientă.
2. Capacitatea de a efectua operaţiuni de menţinere a păcii pe o perioadă mai lungă s-a
bazat în mare parte pe sprijin din partea SUA;
88
3. Dimensiunea etnică complexă a conflictului din Kosovo impune o prezenţă de menţinere
a păcii pe perioadă îndelungată. Acest fapt creează o presiune importantă asupra
resurselor UE.
Situaţia s-a deteriorat la jumătatea lui ianuarie 1999. Intensitatea ciocnirilor dintre forţele sârbe şi
unităţile KLA i-a făcut pe civili să-şi părăsească casele. Pe 30 ianuarie, NATO a emis o declaraţie
fermă după întrunirea Grupului de Contact, avertizând ambele părţi în conflict şi ameninţând cu
lovituri aeriene. Încercarea de la Rambouillet de a găsi o soluţie politică pentru criză nu a reuşit din
cauza opoziţiei sârbe faţă de prezenţa militarilor internaţionali din Kosovo şi a albanezilor kosovari
la conducerea provinciei. Negocierile finale din martie 1999 de la Paris au fost un insucces, iar
Serbia a devenit ţinta forţelor aliaţilor NATO pe 23 martie 1999. În timpul celor 78 de zile ale
campaniei aeriene contra Serbiei (23 martie – 9 iunie 1999), NATO şi-a exprimat obiectivele
privind imediata încetare a acţiunilor militare în scopul încetării violenţei şi a represiunilor,
retragerea din Kosovo a forţelor militare (de poliţie şi paramilitare), staţionarea în Kosovo a unei
prezenţe militare internaţionale, întoarcerea în siguranţă şi necondiţionată a persoanelor refugiate şi
deportate şi accesul către aceştia a organizaţiilor de ajutorare umanitară, stabilirea unui cadru politic
pentru Kosovo în conformitate cu legile internaţionale şi cu Carta ONU. Campania NATO,
acţiunile militare ale KLA şi intervenţia diplomatică rusă au contribuit la decizia guvernelor
Republicii Federale Iugoslavia şi Serbia să se retragă din Kosovo şi să semneze un Acord militar
tehnic cu NATO. Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU a delegat comunităţii
internaţionale mandatul de a stabili instituţii democratice guvernamentale şi de a asigura condiţiile
pentru o viaţă normală pentru toţi locuitorii din Kosovo. În cadrul procesului de pace bazat pe
Rezoluţia 1244 a ONU, diferiţi activişti internaţionali au fost implicaţi cu sarcini specifice: ajutorul
umanitar urma să fie organizat de către Înaltul Împuternicit al ONU pentru Refugiaţi, administraţia
cetăţenească a fost atribuită UNMK (administraţia civilă interimară), reconstrucţia economică a fost
atribuită UE şi procesul de democratizare şi de construcţie instituţională a fost atribuit OSCE. Din
perspectiva cooperării dintre structura de Comandă KFOR şi instituţiile europene de securitate, un
element important a fost rolul jucat de Eurocorps. În februarie 2000, au sosit în Kosovo primii
reprezentanţi ai Eurocorps. Pe 18 aprilie 2000, întreaga autoritate KFOR a fost transferată
Comandamentului Eurocorps care a constituit nucleul cartierului general KFOR III contribuind cu
aproape 40% din întregul personal şi cu majoritatea posturilor-cheie ale Cartierului general.
O apreciere a rolului NATO în misiunea Kosovo a fost făcută de Lordul Robertson, la Roma, după
ce şi-a asumat rolul de Secretar General al NATO. El a afirmat că Alianţa şi-a adaptat reformele
politice şi militare, care au început cu mult înainte de campania Kosovo, ceea ce a permis NATO să
folosească o varietate de mijloace în rezolvarea complexităţii crizei, inclusiv a prevenirii
89
conflictelor, izolarea conflictului şi eforturile făcute pentru stabilizarea regiunii, asistenţă umanitară,
o puternică forţă de menţinere a păcii şi ajutor economic. Necesitatea de a întări mecanismele de
prevenire a posibilelor conflicte a fost şi ea evidenţiată de Lordul Robertson, deoarece Europa este
încă supusă unor presiuni politice, economice şi militare care pot şi chiar duc la conflicte deschise.
Au existat unele diferenţe între metodele Naţiunilor Unite şi ale NATO. Naţiunile Unite aveau o
perspectivă tradiţională asupra misiunilor de menţinere a păcii, confruntându-se cu lipsa resurselor
şi a capacităţilor de gestionare. Calităţile militare NATO au devenit importante în ceea ce priveşte
doctrina de menţinere a păcii. Cooperarea cu NATO este o prioritate pentru UE, dar în acelaşi timp,
UE recunoaşte răspunderea primordială a Consiliului de Securitate ONU în menţinerea păcii şi
securităţii mondiale. Experienţa cooperării ONU-NATO-UE este plină de învăţăminte, de succese şi
de insuccese. Războiul din Bosnia şi Herţegovina a scos în evidenţă problema pre-eminenţei
agenţiilor ONU, NATO şi UE. Aplicarea Acordului de la Dayton a exprimat principiul
„***împărţirii/diviziunii*** internaţionale a muncii”, conform căruia fiecare operaţiune de
menţinere a păcii să fie interpretată şi implementată printr-o modalitate comună. Experienţele din
Bosnia şi din Kosovo au reflectat necesitatea unei voinţe politice în construirea stabilităţii pe termen
lung şi necesitatea de a dezvolta mecanisme pentru prevenirea conflictelor.
5. Un rol global pentru UE în Orientul Mijlociu
Poziţia generală a UE în conflictul din Orientul Mijlociu
Declaraţia UE privind Orientul Mijlociu de la Summit-ul de la Sevillia din 2002 a

recunoscut că procesul de pace şi stabilitate al regiunii nu trebuie să fie supus terorismului şi
violenţei. UE a condamnat toate atacurile teroriste contra populaţiei civile evreieşti şi a somat
autoritatea palestiniană să facă totul pentru a le împiedica. În acelaşi timp, UE a continuat să solicite
Israelului să-şi retragă forţele militare de pe teritoriul palestinian şi să înceteze execuţiile extra-
judiciare, să ridice toate restricţiile impuse poporului palestinian şi să înceteze activităţile de
colonizare israeliană.
UE este, de asemenea, implicată în probleme politice, economice, sociale şi de securitate, afirmând

că va continua să colaboreze cu Autoritatea Palestiniană şi cu societatea şi partenerii internaţionali
pentru a promova rezolvarea conflictului prin toleranţă şi respect pentru democraţie şi drepturile
omului.
90
UE furnizează suport financiar Autorităţii Palestiniene din cauza deteriorării condiţiilor sociale,
economice şi de sănătate ale populaţiei. Împreună cu FMI şi cu Autoritatea Palestiniană, UE a
contribuit la un buget de urgenţă cu condiţia ca Autoritatea Palestiniană să ducă la îndeplinire
măsuri concrete de reformă pentru a întări transparenţa în problemele finanţelor publice
palestiniene, să consolideze toate sursele de venit naţional într-un singur cont de trezorerie
monitorizat de către FMI, să adopte legea independenţei justiţiei.
Abordarea istorică
Palestinienii nu au apărut pe ecranul Comunităţii Europene până în 1967. În acea perioadă, CE era
preocupată cu eliminarea tarifelor interne şi cu înfiinţarea unei noi pieţe comune. În procesul de a
dezvolta o politică externă a comunităţii, ţările membre au identificat Orientul Mijlociu ca o zonă
importantă pentru coordonarea politicii CE. O dată ce Israelul a devenit o putere de ocupaţie, în
1967, şi producătorii de petrol au învăţat cum să folosească petrolul ca pârghie de influenţare, CE
nu mai putea să nu fie afectată de disputa arabo-israeliană. Acţiunile UE au contribuit la moderarea
şi legitimarea conducerii palestiniene şi astfel au făcut OEP mai acceptabilă israelienilor în
contextul Procesului de Pace din Orientul Mijlociu (Middle East Peace Process – MEPP). UE a avut
o influenţă politică asupra Israelului în cadrul MEPP. Totuşi, UE şi-a subminat propriul său rol
pentru că nu a reuşit să lase problemele de rezolvare a disputei spre negociere protagoniştilor înşişi.
Este acceptat în general că UE a făcut trei greşeli tactice când a mediat MEPP (Ginsberg,
2001:107):
 S-a cerut Israelului să facă concesii palestinienilor înaintea negocierilor directe pentru
pace între Israel şi Palestina;
 S-au făcut concesii palestinienilor care au lezat interesele israelienilor înainte de
negocierile directe pentru pace;
 S-a insistat că Naţiunile Unite ar fi forumul indicat pentru reglementarea păcii în
general, ceea ce a fost total inacceptabil pentru Israel.
EU a ratat rolul de mediator terţ prin încercarea de a impune Israelului un set de condiţii europene
pentru reglementări teritoriale – problema graniţelor teritoriale – înaintea negocierilor dintre Israel
şi vecinii săi. Atitudinea UE de a impune ONU şi nu Statele Unite ca loc al negocierilor a lezat
interesele Israelului din cauza structurii Adunării ONU, oarecum ostilă Israelului. Chiar şi
palestinienii au recunoscut rolul important al SUA şi rolul redus al UE. În acest nou context,
aşteptările generale ale principalilor actori din zonă au evidenţiat rolul de conducător politic al SUA
ce avea să ducă la un acord şi la facilitarea aplicării acestuia, în timp ce UE a păstrat rolul de a
91
furniza ajutor economic pentru a se ajunge la acord şi apoi de a conduce eforturile internaţionale de
reconstrucţie.
Declaraţia de la Veneţia, din iunie 1980, a exprimat poziţia de bază a UE în MEPP, reafirmată de
Consiliile Europene următoare (Berlin, Köln şi Helsinki, în 1999, şi Feira, Biaritz şi Nisa în 2000),
precum şi de Consiliul Afacerilor Generale a miniştrilor de externe.
Dimensiunile rolului UE în Orientul Mijlociu
UE joacă un rol de actor politic şi economic global în procesul de pace israeliano-arab. Sprijinul
politic constă în facilitarea procesului de pace prin întruniri obişnuite cu principalii reprezentanţi
implicaţi şi prin vizite în Orientul Apropiat efectuate de lideri ai UE: Troika UE, Înaltul
Reprezentant al PESC, Comisia şi trimisul special UE pentru procesul de pace, ***ambasadorul
Miguel Moratinos***. Declaraţiile PESC prin preşedinţia UE au făcut apel la ambele părţi să
depăşească momentul de stagnare a procesului. Acţiunile comune ale PESC, ca monitorizarea
alegerilor palestiniene de la începutul anului 1996 şi pregătirea poliţiştilor palestinieni, dialogul şi
cooperarea transatlantică privind MEPP, facilitarea dialogului regional în parteneriatul euro-
mediteranean, Carta Euro-Mediteraneană pentru pace şi stabilitate elaborată de oficiali superiori ai
celor 27 de parteneri care se ocupă cu probleme de politică şi de securitate vor contribui la
menţinerea păcii şi la asigurarea stabilităţii în regiune.
Sprijinul economic constă în ajutor nemilitar pentru MEPP: 179 de milioane de euro pe an,
în medie, timp de mai mult de şase ani, ca sprijin direct pentru Autoritatea Palestiniană, proiecte
pentru refugiaţi şi pentru procesul de pace regional. Cu sprijinul indirect pentru Procesul de Pace
(ajutoare bilaterale şi regionale), sprijinul economic total se ridică la mai mult de 810 milioane de
euro pe an. UE este primul donator de asistenţă financiară şi tehnică către Autoritatea Palestiniană
furnizând peste 50% din finanţarea oferită de comunitatea internaţională pentru West Bank şi Fâşia
Gaza între 1994-1998, cel mai important partener comercial şi economic, ştiinţific şi de cercetare
pentru Liban, Siria, Iordania şi Egipt, deţinătorul Gavel al Grupului de Lucru pentru Dezvoltare
Economică Regională (REDWG) în cadrul multilateral al procesului de pace, cooperare regională
economică, socială, culturală şi umană prevăzută în contextul Procesului Barcelona, cooperare
bilaterală economică şi financiară cu toate părţile implicate în MEPP.
92
Procesul Barcelona oferă un cadru multilateral pentru o situaţie cu triple avantaje pentru toţi
participanţii – europeni, palestinieni şi israelieni. Declaraţia de la Barcelona a fost semnată de
statele membre UE şi de către unsprezece ţări mediteraneene precum şi de Autoritatea Palestiniană.
Aceasta creează un „Parteneriat euro-mediteranean” bazat pe trei capitole: politică/securitate
(crearea unei zone de pace şi stabilitate, promovarea diplomaţiei preventive), economie/finanţe
(promovarea comerţului nord-sud şi sud-sud şi negocierea unor acorduri de asociere Euro-Med) şi
probleme sociale/umanitare (economii în curs de dezvoltare, promovarea drepturilor omului şi
favorizarea schimburilor între societăţile civile). Procesul Barcelona este evaluat prin intermediul
întrunirilor anuale ale miniştrilor de externe. Cooperarea regională este încurajată prin programul de
ajutorare al UE de 5,5 miliarde de euro. Cea mai mare parte din ajutor este folosit pentru ajustări
structurale, împreună cu finanţări paralele de la Banca Mondială şi de la FMI. Parteneriatul Euro-
Mediteranean permite UE să iniţieze şi să susţină un proces de pace independent de, şi
complementar cu, Statele Unite (Statele Unite au participat la Conferinţa Barcelona ca observator),
să faciliteze contacte între principalii activişti din zonă, să promoveze cooperarea pentru securitate
regională pe probleme ca: terorism, crime, mediu şi imigrare ilegală, să furnizeze un context
multilateral pentru ajutorarea Israelului şi ancorarea sa în lumea mediteraneană, să menţină pieţe şi
rute pentru comerţul cu petrol deschise pentru consumatorii şi producătorii europeni, să negocieze
noi acorduri de asociere Euro-Med între UE şi fiecare dintre statele litoralului. Pe scurt, UE doreşte
să îmbunătăţească condiţiile pentru stabilitate şi dezvoltare economică pe termen lung, ceea ce este
de enormă importanţă pentru stabilirea unor reglementări finale în Orientul Mijlociu şi apoi, pentru
reconstrucţia de după conflict. MEPP este separat de Procesul Barcelona, dar complementar
acestuia.
Nu se poate nega impactul politic benefic al Parteneriatului Euro-Med, dar există limite la cât de
departe poate parteneriatul să efectueze schimbări semnificative. Sunt, de asemenea, limite în
posibila ancorare a Israelului în contextul comercial regional. Deşi Procesul Barcelona este
independent de Procesul Politic din Orientul Mijlociu, politica MEPP influenţează cu adevărat
tratativele Euro-Med. Contribuţia europeană la MEPP este foarte importantă, dar, din perspectiva
politică, SUA s-a dovedit a avea rolul principal.
93

Studii de Securitate - Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studii de Securitate - Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs: Studii de Securitate

I. Securitatea – o abordare duală (pesimistă / optimistă)

II. Studiile de securitate: rolul teoriei în dezbaterea asupra securităţii

III. Viziunea tradiţională asupra securităţii în politica internaţională –

IV. Vizuinea traditionala asupra securitatii in politica internationala –

V. Noul mediu de securitate

VI. Restructurarea studiilor de securitate și importanța normativă a securității

VII. Caracteristicile mediului de securitate la începutul mileniului III

IX. Rolul Uniunii Europene

Capitolele I şi II reflectă punctul de vedere exprimat de Kolodziej,

Capitolul IV reflectă punctul de vedere exprimat de Ionel Nicu Sava

Capitolul VI – cele două texte (subcapitolele A si B) sunt disponibile

Capitolele VIII şi IX sunt preluate/editate din volumul Studii de

I. Securitatea – o abordare duală (pesimistă / optimistă)

Frustrarea legată de credinţe şi aşteptări este potenţată de dezacordul şi dezbaterea

Sistemul bipolar al superputerilor, construit în mod îngrijorător pe două maşinării ale

 Nici un alt stat nu putea concura cu capacităţile nucleare ale

A. Viziunea pesimista asupra spatiului international

Aceştia prevăd că vom invidia stabilitatea şi siguranţa aparent previzibilă a războiului

Parteneri altădată apropiaţi în cadrul Alianţei Atlantice se contrazic acum în privinţa

 Dezacordurile dintre democraţiile occidentale sunt

Din această perspectivă, globalizarea stimulează conflictele culturale, nu le înăbuşă.

Alţii insistă asupra reducerii conflictelor mondiale la identităţi de grup ireconciliabile

Globalizarea ce sursa de conflict pe fond economic

Viitorul globalizării ca creuzet îşi are şi adversarii săi intransigenţi.

Omenirea este împărţită în bogaţi şi săraci, nu în conducători şi conduşi, ca o consecinţă

Se consideră că axele politicii globale se prezintă sub această imagine neomarxistă a

Folosindu-se de resursele enorme disponibile, această mezalianţă dintre puterea de stat şi

Potrivit unor observatori, puterea crescândă a corporaţiilor multinaţionale, care

B. Viziunea optimistă asupra spatiului international

Alţii postulează imaginea unui viitor mai optimist.

Unii prevăd convergenţe culturale. Afirmarea pieţelor globale şi adoptarea statului-naţiune

Acest mediu social va expulza identităţile noastre particulare, precum şi conflictele pe

Pentru mulţi, acest proces de adaptare, care conduce la convergenţă culturală, va fi

 Conform adepţilor acestui tip particular de liberalism

O serie de interogaţii se plasează în centrul preocupărilor legate de elucidarea conţinutului

Ne îndreptăm spre conflicte mai mult sau mai puţin armate?

Cum să alegem între aceste hărţi conceptuale?

Perspectiva fiecărui expert asupra viitorului relaţiilor internaţionale şi securităţii va

Teoreticienii, analiştii şi factorii de decizie în domeniul securităţii sunt interesaţi să ştie

 sa permita identificarea celor consideraţi că sunt actorii-cheie în politica

Aplicând o astfel de strategie comprehensivă – a opiniilor contrastante – devine clar faptul

Ceea ce este valoros pentru oameni - siguranţa personală şi protejarea bunurilor

În studiile de securitate întâlnim rareori teste ştiinţifice riguroase. Oamenii de ştiinţă de

Această stare subiectivă nu se pretează studierii prin metodele tipice asociate cu

În măsura în care relaţiile internaţionale şi studiile de securitate sunt discipline

Studiile de securitate în relaţiile internaţionale vor face generalizări în privinţa

Studiile de securitate trebuie să se bazeze pe istorie şi pe evenimentele din trecut

1. Astfel, în primul rând, trebuie să plecăm de la premisa, de la la realitatea că faptele şi

Aceste riscuri trebuie să fie conştientizate pentru a preveni generalizările ce nu pot fi

De aceea va trebui să definim de la început termenii referitori la ce sunt securitatea şi

Acestea sunt sarcini extrem de dificile, întrucât conceptele prezentate (legate de

Acestei confuzii i se alătură ambiguitatea unor noţiuni precum securitate şi securitate

Gândind astfel securitatea, ea devine absolut congruentă cu posibilitatea statului de a-şi

Încheierea Războiului Rece, cu toate implicaţiile sale, globalizarea ca fenomen al sfârşitului

Dincolo de diferenţele conceptuale care marchează binomul realism-neorealism, ceea ce ne

Premisa realismului este natura sistemului internaţional: grupurile politice - de la triburi, la

Neo-realismul, plecând de la premisele asumate de realişti, încearcă reconstrucţia

Structura sistemului internaţional trebuie descoperită şi definită – K. Waltz – la intersecţia a

- diferenţele funcţionale dintre unităţile componente, şi

- distribuţia capabilităţilor între unităţile componente.

Aşadar, putem rezuma viziunea neo-realistă, afirmând că elementul fundamental în

Realismul şi neo-realismul consideră că sistemul internaţional este unul anarhic şi acesta