Sunteți pe pagina 1din 12

NIETZSCHE DESPRE EUROPA

IVANOVA NADIA VALENTINA


FACULTATEA DE STUDII EUROPENE
R.IS.E. I, GRUPA 3

FILOSOFIA UNIFICĂRII EUROPENE


UNIVERSITATEA BABES – BOLYAI , CLUJ NAPOCA
NIETZSCHE despre EUROPA

Friedrich Wilhelm Nietzsche


"As little state as possible "
(Friedrich Nietzsche,
The Dawn, 1880)
Friedrich Wilhelm Nietzsche ( 15 octombrie 1844 – 25 august 1900 ) s – a născut într-o
familie protestatntă, tatăl său fiind preot. Încă din tinereţe se confruntă cu problema credinţei în
Dumnezeu şi înclină spre ateism, fapt ce se va reflecta mai tarziu în gândirea sa filosofică.
Studiază la Universitatea din Leipzig. Lectura cărţilor lui Arthur Schopenhauer, Welt als
Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare") va constitui premisa ideatică a voinţei
sale filozifice.
În 1869, la numai 25 de ani, este numit prefesor la Universitatea din Brasel şi primeşte
cetaţenia elvetiană. Studiază filosofia antică greacă, în special pe reprezentanţii perioadei
presocratice, Heraclit şi Empedocle (ce l – au isnpirat în scrierea capodoperei sale Naşterea
Tragediei ). Din motive de sănătate abandonează învaţămantul universitar şi începând din anul
1879, la sfatul medicilor, călătoreşte între Veneţia, Torino, Nisa si Engadin, în căutarea unei
clime prielnice.
În 1882 o cunoaşte pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În
acelaşi an, începe să scrie lucrarea sa capitală Also sprach Zarathustra ("Aşa grăit – a
Zarathustra"), care va apare în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârşi operele
Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor") şi Ecce Homo.
Friedrich Nietzsche moare la 25 august 1900 la Weimar.
Friedrich Nietzsche iniţiază o critică globală a metafizicii occidentale şi a valorilor
dominante ale timpului său, valori întemeiate pe paradigma evoluţionistă, raţionalistă şi
pozitivistă. El denunţă pretenţiile ştiinţei şi ale filosofiei raţionaliste de a reprezenta o cunoaştere
"obiectivă" şi certă, respinge principiile moralei curente (o "morală a celor slabi", a "turmei"),
1|Page
afirmând că adevărurile şi ideile noastre sunt "aprecieri", credinţe, opinii, "iluzii" transformate în
"idoli" etc. Aşadar, Nietzsche "deconstruieşte" şi respinge conceptele fundamentale ale ştiinţei şi
ale raţionalismului occidental (cauzalitate, finalitate, substanţă, autonomia conştiinţei, adevăr,
liber arbitru etc.). El consideră că valorile care s-au impus de-a lungul istoriei sunt cele ale
"renunţării", care duc la "deprecierea vieţii" în numele unor idealuri false, pe care omenirea le-a
proclamat drept "absolute". Împotriva acestei morale a celor slabi, a concepţiei care predică
supunere, obedienţa, domesticirea voinţei, Nietzsche propune o reformă radicală, o "răsturnare a
tuturor valorilor", pentru a ieşi din capcanele unei viziuni care neagă viaţa. Eliberarea omului
din cătuşele convenţiilor sociale şi emanciparea vieţii, pentru a asigura desfăşurarea ei oarbă, în
necontenită devenire, reprezintă condiţia necesară pentru a lăsa loc de afirmare celor puternici,
întucât "voinţa de putere" ar fi sursa oricărei valori afirmative, care se situează "dincolo de bine
şi de rău". Proclamând faimoasa sentinţă: "Dumnezeu a muri", Nietzsche lasă valorile umane
fără un fundament transcendent, încercând să le întemeieze pe reabilitarea vieţii şi a voinţei de
putere. "Oriunde am găsit viaţă, găsit-am voinţă de putere”, se spune în Aşa grăit-a Zarathustra.
În lucrarea Naşterea tragediei (1871), Nietzsche a introdus distincţia dintre "apolinic" şi
"dionisiac"; aceste concepte definesc două viziuni asupra vieţii (întemeiate pe valori diferite), dar
şi două orientări stilistice. Apolinicul este orientat de principiul individuaţiei, al măsurii şi al
luminii raţionale, iar dionisiacul este caracterizat de voinţa de contopire cu fondul iraţional al
vieţii şi al lumii, de impulsul "dezmărginirii" şi al ieşirii omului din sine şi din cadrele date
(frameworks). "Acest echilibru între raţiune şi sentiment, între logic şi libertatea constrângerilor,
este chiar existenţa noastră"1. Arta greacă antică este astfel văzută ca o sinteză a celor două
tendinţe, ca o sublimare apolinică a fondului dionisiac. Astfel, la Nietzsche, conceptele de
valoare şi de stil dobândesc sensuri filosofice ample, devin operaţionale şi relevante în cercetarea
universului cultural. El a pus arta în legătură profundă cu orientările spirituale (valori) şi cu
tendinţele expresive (stiluri) ale diferitelor culturi.
Arta este expresia unei energii lăuntrice, a unor credinţe şi viziuni sădite în străfundurile
spiritului uman. Peste fondul iraţional al vieţii, operele de artă aruncă o lume de aparenţe. Dintre
operele lui Nietzsche menţionăm: Naşterea tragediei (1871), Ştiinţa veselă (1886), frumoase.
Punând arta, mai ales muzica, în dependenţă de straturile profunde ale fiinţei umane, de voinţa
insondabilă, Nietzsche este şi un deschizător de drumuri pentru direcţiile psihanalitice.
Relativismul axiologic al lui Nietzsche a avut un mare ecou în epocă şi a declanşat o
dezbatere privind fundamentele, natura şi valabilitatea valorilor. Opera sa va fi un punct de
referinţă pentru gândirea secolului XX, iar în ultimele decenii, Nietzsche este revendicat ca un
1
Geo Savulescu, Un alt fel de nietzsche.
2|Page
precursor de teoriile postmodernismului.
Aflat în dezacord profund cu spiritul dominant al timpului său, Nietzsche este unul dintre
cei mai controversaţi gânditorii ai epocii moderne, cel care a denunţat modernitatea cu miturile şi
utopiile ei. Tema sa cardinală este reabilitarea subiectivităţii împotriva tiraniei pe care o exercită
raţionalismul şi convenţiile sociale. Asocierea numelui său cu teoriile rasiste şi antisemite este
însă nedreaptă; el însuşi a protestat atunci când a constatat că ideile sale sunt utilizate în scopuri
politice, iar "numele Zarathustra este luat în gură de antisemiţi". Etichetat înainte de a fi analizat
în profunzime , Nietzsche a fost victima unor interpretări superficiale, care se perpetuează până
azi.

Criza europeană

Europa a intrat în secolul XX cu o situaţie caracterizată de mari descoperiri ştiinţifice de o


extraordinară efervescenţă accentuată în filozofie şi arte, de relansarea producţiei industriale, ca
urmare a promovarii de noi tehnologii, de consolidare a dominaţiei în colonii. Europa, era, încă
intelectual, ştiinţific, politic, centrul lumii, însă, în acelaşi timp, în ea germinau forţele care anunţau
criza şi completau o schimbare a situaţiei. Creşterea demografica şi mai ales, a nivelului instrucţiei
în general, trimitea autoritarismul la muzeu şi deschidea era civilizaţiei populare. Revoluţia
transporturilor, cuplată cu creşterea substanţială a producţiei industriale a pus sub semnul întrebării
ordinea politică de la sfârşitul secolului, stimulând două mişcări contradictorii: dezmembrarea
organizării în Europa Centrala şi Răsăriteana şi constituirea de state naţionale, apoi conflictele
statelor naţionale europene . Noua putere economica şi militară a riguroasei Germanii căuta să-şi
faca la rândul ei, loc în scena folosiri resurselor lumii.
Chiar daca au reuşit să surmonteze criza şi să amâne conflictele latente, în cele din urmă
liberalii occidentali au fost prinşi în reţeaua unui sistem internaţional pe care nu au avut puterea să-l
controleze, făcut de ei înşişi de nestăpânit atât datorită discrepanţei istorice dintre dezvoltarea
politică şi socială a Europei Occidentale şi Răsăritene, cât şi datorită obsesiei puterii politice a celor
mai puternice naţiuni de pe continent. Primul Război Mondial nu a mai putut fi evitat. Imigratorii
nu au reuşit nici ei sa mentina Europa în prim-plan.
Vechiul continent încetează să fie centrul intelectual, ştiinţific şi politic al lumii şi devine o
simpla parte a relaţiilor mondiale. Poziţia lui slăbeşte şi mai mult din cauza scindarii într-o mulţime
de state naţionale rivale şi ascensiunii naţionalismelor şi pe acest fond datorită victoriei
Bolşevismului în Răsărit, a fascismului şi nazismului în centru, Europa devine un continent
structural conflictual şi pierde poziţia de centru al civilizaţiei mondiale.
3|Page
Criza porneşte din Germania, marcată prin tranziţia de la Republica de la Weimar, la
dictatura nazistă şi poate mai profund cu izbucnirea Primului Război Mondial. Această criză este
intensificată de apariţia mai multor crize, precum : criza umanităţii europene , criza ştiinţelor, criza
filozofiei şi criza culturii.
Diferitele proiecte de unificare europeană elaborate în istoria Europei au rezultat din
contexte diferite (unele din contexte în care ţările europene erau amenintate din exterior – de
venirea spre Vest a musulmanilor, altele din contexte în care o putere europeană a încercat să ia sub
control restul continentului – acţiunile napoleoniene, iar altele din contexte în care organizarea
interioară caracteristică Europei s-a prăbuşit sau a fost percepută ca fiind în curs de prăbuşire –
reflecţiile lui Nietzsche asupra culturii europene). Proiectul de unificare europeană cu care suntem
contemporani şi a cărui realizare este în curs a fost formulat în anii douăzeci în contextul unei crize
profunde a Europei.
Filosofic, ea a fost sesizată şi tematizată de Nietzsche şi, apoi, preluată în termeni de
Husserl şi Heidegger, care au pus bazele filosofiei crizei europene a timpului nostru.
Pentru destinul istoric al culturii europene moderne, Friedrich Nietzsche (1844-1900)
rămâne una din întrupările cele mai profunde. În evoluţia gândirii europene din a doua jumătate a
secolului trecut, el a adus o manieră nouă de filosofare, mai liberă în demersurile sale, care îşi are
rădacinile în cele mai concrete fapte de viaţă.
Privit din punctul de vedere al evoluţiei istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă
"un teribil drum de interogaţie pe drumul determinat de către moştenirea antică şi a două milenii
de creştinism - pe care omul european se află angajat până în prezent"2. Poziţia în care s-a situat
Nietzsche faţă de procesul istoric universal este înrudită cu cea a lui Hegel, şi această împrejurare
este cea care i-a obligat să-şi clarifice propria poziţie – poziţie fundamentală în raport cu istoria.
Trebuie menţionată, de la început, opoziţia ce există în atitudinea faţă de istorie a celor doi mari
gânditori.
Încercând într – un uriaş efort să îmbrăţişeze întregul proces istoric al omenirii, din
perspectiva filosofică ce o oferă propria sa concepţie, Hegel vede în istorie o evoluţie raţională
ale cărei momente nu numai că vin unul după altul ci şi provin unul din celălalt. Din acestă
afirmaţie Hegel trage o concluzie optimistă ce dă un sens pozitiv istoriei. La rândul său,
Nietzsche, aflat el însuşi într-un moment de răscruce al spiritualităţii europene, întreprinde o
reevaluare spirituală a occidentului european. În numele acestei reevaluări el lasă să cadă o teri-
bilă negaţie asupra prezentului dând peste cap tradiţii de vârstă seculară şi îndemnând omul la
una din cele mai adânci conversiuni interioare din cele care au punctat existenţa sa de până
2
E. Fink, La philosophie de Nietzsche, Paris, Les Editions de Minuit, 1965.
4|Page
atunci.
Nietzsche apare în faţa majorităţii criticilor săi ca un genial diagnostician al decadenţei
care a încolţit în cadrul culturii europene;"între această cultură actuală şi cultura de altădată" 3,
Nietzsche caută o cale, încearcă să regăsească veritabilele exigenţe ale culturii naturale, adică ale
unei culturi care să modeleze şi să formeze omul în totalitatea sa umană: corp-spirit. Critica sa
asupra formei contemporane a culturii este o critică a formei contemporane a umanului . Potrivit
diagnosticului dat de Nietzsche, calea pe care se află angajată cultura europeană este una
semănată cu numeroase erori care, în mod inevitabil, o vor conduce într – un punct mort. În
reflectiile sale asupra culturii europene, Nietzsche spune că organizarea interioară caracteristică
Europei s-a prăbuşit sau că este în curs de păbuşire.

Reflecţiile filosofice de referinţă nutrite de criza europeană încep, cronologic vorbind, cu


Nietzsche, a cărui operă este piatra de temelie a discursului asupra Europei.''S-a spus, pe drept,
că filosofia lui Hegel a inaugurat discursul filosofic asupra modernităţii căci, într-adevăr, de la
scrierile din tinereţe la Fenomenologia spiritului şi, până la Ştiinţa logicii, Hegel nu a făcut
altceva decât să perceapă şi să preia filosofic criza structurală a modernităţii şi să-i caute o
soluţie într-o filosofie a reconcilierii opuşilor şi o metafizică a spiritului absolut'' 4.Deasemenea,
se poate spune că Nietzsche inaugurează discursul filosofic asupra europenităţii căci, într-adevăr,
de la studiile sale de început la Naşterea tragediei şi, apoi, la Voinţa de putere, el preia filosofic
criza europenităţii şi îi caută o soluţie într-o filosofie a supraomului şi o metafizică a eternei
deveniri.
Nietzsche şi Hegel se confruntă cu faimoasa problemă a raţiunii, caracteristică şi
modernităţii şi europenităţii, dar Nietzsche trage concluzii originale din criza în care a intrat
însăşi abordarea hegeliană a raţiunii şi îi schimbă în mod fundamental optica. ''Odată cu intrarea
lui Nietzsche în discursul modernului, argumentarea se schimbă din temelie. Mai întâi raţiunea
fusese concepută ca şi cunoaştere de sine conciliatoare, apoi ca apropiere eliberatoare şi în sfârşit
ca amintire despăgubitoare, încât ea să poată interveni ca şi echivalent al puterii unificatoare a
religiei şi să poată depăşi scindările modernului prin însăşi forţele sale de impulsionare. De trei
ori a eşuat această încercare de a forma conceptul de raţiune în cadrul programului unui
iluminism în sine dialectic. În această constelaţie, lui Nietzsche îi rămăsese doar alegerea între a
supune, încă o dată, raţiunea subiectocentrată unei critici imanente şi a renunţa la acest program
3
Ibidem, p. 9
4

Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj, 1991, partea I

5|Page
în întregime. Nietzsche s-a decis pentru a doua alternativă – el renunţă la o revizie înnoită a
conceptului de raţiune şi se "desparte" de dialectica iluminismului''5. Destul de devreme
Nietzsche proiectează asupra dialecticii hegeliene a spiritului absolut perspectivismul său şi pune
în cauză istorismul hegelian prin istorizarea sa şi recuperarea mitului. Analizele sale sprijinite pe
cunoştinţe de filologie, filosofie, istoria religiilor, străpung prin noi interogaţii şi cu o nouă
perspectivă filosofică generală, cadrele universului cultural al Europei moderne şi, în cele din
urmă, cadrele culturii socrato-platoniciene, care, istoriceşte, a contribuit la pregătirea acestei
Europei.
Nietzschea pus criza europeană pe seama culturii intelectuale, specifică Europei,
organizate în jurul cunoaşterii raţionalitaţii lumii si a raţiunii, care este văzuta drept ghid al
acţiunilor oamenilor. Nietzsche nu a folosit acest concept al culturii europene – singurul
productiv în analize astăzi – căci, el nu are loc în cadrele filosofiei sale organizată în jurul
delimitării simbolurilor culturale. Dar, înăuntrul acestui concept al culturii europene, reflecţiile
lui Nietzsche îşi păstrează importanţa istorică ca primă interogare de profunzime a crizei
europene.

Ce este Europa culturală şi în ce constă specificul ei?

Nietzsche are grijă să nu confunde Europa culturală cu tot ceea ce se petrece în Europa.
El identifică Europa culturală cu "die gute alte Zeit" (vremurile bune), care se întind între Mozart
şi Beethoven şi are purtători de cuvânt pe Rousseau, Schiller, Shelley, Bergson 6. Nietzsche
plasează Europa propriu-zisă între manifestarea în conştiinţa culturală a individualismului
cultural şi trecerea la democraţiile de masă, ce începe în zorii secolului trecut. Astăzi putem
argumenta că europenitatea culturală, chiar înţeleasă în optica filosofiei culturii, înseamnă cel
puţin patru idei – ideea greacă a individului, ideea romană a justiţiei, ideea creştină a persoanei,
ideea modernă a ştiinţei.
Chiar dacă Nietzsche "urcă" foarte sus în ordinea speculaţiei atunci când determină
specificul culturii intelectuale europene, el devine precis când este vorba de originea culturii
europene. Nietzsche ne spune ca Europa este „cultură greacă, crescută din elemente tracice,
feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de
elemente antice, nuclee ştiinţifice ce rezultă în cele din urmă din aceste elemente, din filoelenism
5
Jürgen Habermas, Der Philosophische Diskurs der Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985, p.
106-107
6
Nietzsche, Jenseits von Gut un Böse, Alfred Kroner, Leipzig, 1935, fragmentul 245
6|Page
rezultă o filosofie (Philosophentum): pe cât se crede în ştiinţă, este vorba de Europa“ 7. Astăzi
este banală evocarea multiplelor resurse ale culturii europene şi este un loc comun să spunem că
acestea sunt Grecia antică (până la un punct, ea însăşi o sinteză), Roma antică, creştinismul, la
care, spre deosebire de părerea lui Nietzsche trebuie adăugată Europa occidentală modernă. Dar
nu putem să nu-i recunoaştem lui Nietzsche meritul de a fi sesizat diversitatea, dar, recunoscând-
o, el a apărat ideea unui concept unitar al acesteia, rămânând astfel o referinţă şi ca apărător al
unităţii culturii europene întemeiată pe unitatea resurselor ei.

Cât de departe se întinde Europa şi care sunt frontierele ei?

Nietzsche a promovat criteriul său cultural şi în conceperea Europei geografice. El a


plasat Europa între Atlantic şi Urali şi a suprapus-o cu "acele popoare şi fragmente de popoare
care îşi au trecutul lor comun în greci, romani, evrei şi creştinism" 8 . În optica sa, America este
„ţara fiică a culturii noastre“, iar Rusia este locul prin care „Europa se revarsă înapoi spre Asia“.
Evident, Nietzsche nu a redus Europa la partea ei occidentală, ci a extins-o până în Asia Mică.
Însă Nietzsche a adus Europei Occidentale critici severe, numind – o Kranker sau Halbbarbarei.

În ce constă criza spirituală?

"Grecismul slăbit, romanizat, devenit grobian, decorativ, apoi acceptat de creştinismul


slăbit ca tovarăş de drum în forma unei culturi decorative, răspândit cu forţa printre popoarele
necivilizate – aceasta este istoria culturii occidentale" 9. În cultura europeană, Nietzsche a
identificat mai profund decât filosofii generaţiei sale semnele unei crize ce atinge chiar baza ei:
înţelegerea de sine a individului. Deja în Naşterea tragediei el desfăşoară un motiv ce avea să
devină ulterior clasic în abordarea culturii europene: democratizările în Europa duc la
7

Nietzsche, Sämtliche Werke, herausgegeben von G. Colli und M. Montinari, Band 8, p. 566
8

Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches, Alfred Kroner, Leipzig, 1935, fragmentul 215


9

Apud Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»“, 1,
1991, p. 11-12
7|Page
dependenţa sporită a individului de realităţi anonime, care ajung in final să – l controleze.
Modernitatea europeană, cu toate influenţele  ei, crează un anumit tip de personalitate ce se
opune adevăratei naturi a omului ( "Restul de <<personalitate>> care îi mai rămâne i se pare
omului obiectiv ca fiind ceva întâmplător, adesea arbitrar, şi mai adesea inoportun: într-atât s-a
preschimbat el într-un loc de trecere şi reflectare a formelor şi întâmplărilor străine. Încercând
să- şi schimbe firul gândurilor şi să reflecteze la „sine“, o face cu efort şi nu arareori, fals; se
confundă lesne pe sine însuşi cu altcineva, se înşeală în privinţa propriilor sale necesităţi, acesta
fiind singurul domeniu în care dă dovadă de lipsă de fineţe şi de neglijenţă. Poate că îl chinuie
vreo boală sau atmosfera înăbuşitoare şi meschină în care este silit să trăiască alături de soţia şi
de prietenii săi, sau poate că resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, - da. El se
constrânge chiar să mediteze asupra propriului său chin: zadarnic! Gândurile sale au şi pornit-o
aiurea, divagând spre vreun caz mai general, iar a doua zi el ştie tot atât de puţin ca şi ieri cum
să-si amelioreze situaţia. El si-a pierdut seriozitatea faţă de sine, şi nici timp nu are la îndemână:
el e senin, dar nu din lipsă de griji, ci din lipsă de dexteritate şi de aplicaţie pentru grijile sale.
" )10. În Dincolo de bine şi de rău concluzia lui Nietzsche este fără echivoc: "În toate ţările
Europei, şi chiar în America, există acum ceva ce tinde să folosească greşit acest nume, un fel al
spiritelor foarte strânse, captive, puse în lanţuri, care vor oarecum contrariul a ceea ce se află în
intenţiile şi instinctele noastre – fără a mai vorbi de faptul că ele, în privinţa acelor noi filosofii
care se afirmă trebuie să fie ferestre închise şi uşi încuiate. Ele aparţin, scurt şi rău, celor ce
nivelează, aceste fals numite «spirite libere» – ca sclavi înduplecaţi şi confecţionaţi ai gustului
democratic şi ai «ideilor sale moderne»; cu toţii oameni fără solitudine, flăcăi bravi şi greoi,
cărora nu trebuie să li se conteste nici curajul nici moralitatea respectabilă, numai că sunt
neliberi, înainte de toate cu înclinaţia lor de a vedea în formele vechii societăţi de până acum
oarecum cauzele pentru toată mizeria şi eşecurile umane: în acest caz adevărul ajunge să stea
fericit cu capul în jos".11
Criza europeană este localizată, în cele din urmă, de Nietzsche în procesul personalizării,
pe care – l preia în termeni datoraţi redescoperirii lumii presocratice. Importanţa consideraţiilor
lui Nietzsche despre presocratici este una mai degrabă de un ordin filosofic general: el însuşi
declară că o concepţie filosofică trebuie apreciată numai ca un document subiectiv de psihologie
individuală, doar întrucât reuşeşte să arunce o lumină clarificatoare asupra personalităţii celui
care a creat – o. În interpretarea lui Nietzsche, presocraticii realizează o formulă de umanitate

10
Friedrich Nietzsche: „Dincolo de bine si de rău”, Editura Humanitas, 1994.
11

Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, fragmentul 44


8|Page
integrală, care se manifestă în energie supraomenească, moralitate eroică, intuiţie genială.
Semnele măreţiei lor spirituale sunt imprimate în toate acţiunile lor de gândire şi viaţă – prin
acestea, Nietzsche exprimă speranţa că Europa va depăşi conformismul nivelator ce o
caracterizează şi va redeveni terenul spiritelor libere şi creative, cum a fost altădată. "Că
asemănătoare spirite libere ar putea să fie vreodată, că Europa noastră între fiii ei de mâine şi de
poimâine va avea asemenea camarazi vioi şi temerari, personificaţi şi convingători şi nu doar ...
ca scheme şi pustnici, jocuri ale umbrelor: de aceasta mă îndoiesc cel mai puţin. Eu o văd deja
venind, încet, încet; şi probabil eu fac ceva pentru a grăbi venirea ei atunci când descriu din
vreme, sub ce destine, pe ce căi văd eu apariţia, venirea ei"12.
Dar venirea acestui spirit liber este deocamdată blocată de proliferarea în Europa, pe
fondul întăririi naţionalismelor, a opticilor partizane, a unui fanatic. Acesta este individul cu
optică continuu condiţionată şi, deci, opusul spiritului liber. În Anti-Christ el este caracterizat
astfel: "A nu vedea multe lucruri, a nu fi dezinvolt, a aparţine mereu şi mereu partidului, a avea o
strictă şi necesară optică în toate jiletcile – aceasta doar condiţionează împrejurarea că un
asemenea om există în general"13. Nietzsche pune proliferarea "fanaticului" pe scena europeană
în legătură cu două mari procese hotărâtoare pentru evoluţia Europei în ultimul secol: luptele
pentru delimitarea statelor naţionale şi luptele pentru a instaura socialismul. Acestea nu sunt doar
evenimente pe scena istoriei europene, ci structuri de viaţă, care favorizează dezvolatrea unor
anumitor structuri de personalitate.
Nietzsche a abordat însă criza europeană din perspectiva regăsirii unităţii culturii
continentului şi a restabilirii spiritului liber. Acesta este trecut de Nietzsche prin perspectiva
dionisiacă, este smuls de pe fundamentele "culturii socratice" şi trecut pe cele ale "culturii
tragice". În Naşterea tragediei Nietzsche proclamă: "Da, prieteni, credeţi ca şi mine în viaţa
dionisiacă şi în renaşterea tragediei! Vremea omului socratic a trecut!... Acum încumetaţi-vă să
fiţi oameni tragici, căci veţi fi mântuiţi! Înarmaţi-vă pentru lupte grele, dar credeţi în minunea
Dumnezeului vostru!"14. Pentru Nietzsche Europa are cu siguranţă un viitor, iar a trăi şi a asuma
acest viitor este tocmai ceea ce el numeşte a fi un bun european. În acest sens el scrie: "Noi
suntem, cu un cuvânt – şi trebuie să fie cuvântul nostru de onoare! – buni europeni, moştenirile
Europei, bogatele, copleşitele, dar şi abundent îndatoratele moşteniri ale mileniilor spiritului
european: ca atare rezultaţi şi din creştinism şi îndatoraţi lui, şi tocmai pentru că suntem crescuţi
din el, pentru că înaintaşii noştri au fost incoruptibil leali creştinismului, care au adus credinţei

12
Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches, Vorsede
13
Nietzsche, Der Anti-Christ, Alfred Kroner, Leipzig, 1935, fragmentul 54
14
Nietzsche, Naşterea tragediei
9|Page
lor voluntar drept jertfă bunurile şi sângele, starea şi patria" 15.Pentru Nietzsche a fi un bun
european reprezintă o sarcina grea, şi anume aceea de a călăuzi procesul regăsirii de sine a
Europei şi de a-l duce înainte. Iar această regăsire de sine a Europei nu mai este posibilă fără
refacerea unităţii: a unităţii cunoaşterii, dar şi a unităţii oamenilor ce trăiesc în Europa.
Reflecţiile lui Nietzsche se încheie cu temerea că în Europa, ca urmare a expansiunii ştiinţei, se
poate concretiza un declin groaznic, dar şi cu convingerea că o unitate a continentului, în forma
unei uniuni europene, care reprezintă o victorie a democraţiei, este posibilă.“16
Concluzia generală a filosofului este aceea că Europa suferă un proces de urâţire,
decadenţă produs de tipul de om nihilist: "mărunt", "cumsecade", "greoi", "mediocru". Peste
această vulgaritate europeană, peste acest plebeism, trebuie să se creeze o "civilizaţie superioară"
bazată pe "aprofundarea cruzimii" (a onestităţii).
Soluţia este instituirea unei "aristocraţii"(care, în viziunea lui Nietzsche, ar trebiu să fie
formată din evrei) care, pe de o parte, se autodetermină existenţial si, în acelasi timp, determină
valorile, "el (aristocratul) fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creează
valori. El preţuieste tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În
prim-plan se află sentimental belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni,
conştienţa unei avuţii dornice de a se dărui si cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor,
dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de
putere."17

BIBLIOGRAFIE

 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Editura EFES; Cluj, 2005

15

Nietzsche, Ştiinta Veselă, fragmentul 377


16

Apud Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»“, 1, 1991,
p. 19-21
17

Friedrich Nietzsche: „Dincolo de bine si de rău”, Editura Humanitas, 1994, p.26.


10 | P a g e
 Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj, 1991,
partea I
 Apud Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia
Universitatis «Babeş-Bolyai»“, 1, 1991, p. 19-21
 E. Fink, La philosophie de Nietzsche, Paris, Les Editions de Minuit, 1965

 Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, trad. de Al. Boboc,


Editura Paideia, Bucureşti, 1997, pp. 11-60

 Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine si de rău, Editura Humanitas, 1994, p.26


 FR. Nietzsche, Naşterea tragediei,Editura Meridiane; Bucureşti, 1978
 Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, în Opere complete, vol II, Editura
Hestia; Timişoara, 1998
 Friedrich Nietzsche,Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti, traducerea
de Mircea Ivănescu, studiu introsuvtiv de Vasile Mucsă, Editura Dacia,
1998,ediţie coordonată de Andrei Marga
 Friedrich Nietzsche, Ştiinta Veselă, fragmentul 377
 Irina Bassina, Marcel Bas, The United Europe as an antidote to a democratic
nation-state in the ideas of F. Nietysche, publicat pe internet in ianuarie 2002

11 | P a g e