Negocieri de dezarmare în epoca globalizării

NWS – Nuclear Weapon States (cele 5 state din Consiliul de Securitate – SUA, Franţa, Anglia, China,
Rusia + Israel, Iran, Coreea de Nord, India şi Pakistan)

NNWS – Non-Nuclear Weapon States

1968 – semnarea „Treaty of Non-Proliferation of Nuclear Weapons” (intră în vigoare în 1970)

Armă nucleară vs. proiect civil

Cât de eficient este Tratatul de non-proliferare?

Dezarmare – reducerea nivelului unor categorii de arme specifice la 0, eliminarea unei categorii de arme
din doctrina militară. În mod esenţial, dezarmarea necesită cooperare internaţională, deşi e posibilă şi
dezarmarea unilaterală.

Controlul asupra armelor sau reducerea armelor presupune managementul nivelului de înarmare sau de
arme deţinute, între anumite limite cantitative sau calitative. El presupune o valoare reziduală a
categoriei armelor în doctrina militară. De asemenea, controlul presupune cooperare internaţională, deşi
există şi politici de control unilateral asupra armelor.

Restricţiile asupra folosirii anumitor tipuri de arme sau anumitor forme de purtare a războiului au avut
la bază următorul principiu: mijloacele de îmfrângere a inamicului nu sunt nelimitate. Tocmai de aceea,
de-a lungul timpului statele au căutat să identifice categoriile de non-combatanţi, să identifice anumite
tipuri de arme sau forme de purtare a războiului care sunt considerate perfide şi non-discriminatorii.
În plus, au încercat să excludă anumite tipuri de ţintă precum spitale, ambulanţe, locaţii de patrimoniu
cultural etc.

De-a lungul timpului, aceste restricţii asupra utilizării anumitor tipuri de arme au fost incluse în dreptul
umanitar şi în legile codificate ale purtării războiului. Convenţiile şi Conferinţele de la Haga din 1899 şi
1907 au insistat tocmai pe indentificarea armelor permise şi definirea armelor considerate non-
discriminatorii şi perfide (producerea de daune inamicului sub orice mijloace).

Au existat, de-a lungul timpului, 3 forme de restricţii:

- Declaraţii unilaterale

- Inţelegeri bilaterale (Strategic Arms Limitation Talks - SALT I şi II )

1
 NWFZ – Nuclear Weapon Free Zones (America Latină şi Antarctica au fost declarate zone de-
nuclearizate, zona Pacificului şi Asia de Sud-Est)

- Inţelegeri multilaterale (Tratatul de Non-Proliferare – 1968, Convenţia asupra Armelor

Biologice şi Toxice – 1972).

Armele biologice, toxice sunt denumite arme de distrugere în masă.

Fundamentele dezarmării presupun:

1. eliminarea totală a unei clase de arme,

2. o decizie explicită de a regândi o dinamică de înarmare,

3. securitatea trebuie asigurată prin intermediul unor mijloace alternative non-prohibite,

4. un angajament voluntar – nimeni nu poate forţa un stat să semneze un tratat de

dezarmare. Un stat semnatar al unui tratat de ne-proliferare cedează, într-un fel, o parte a
suveranităţii sale, cel puţin în ceea ce priveşte abilitatea de a lua decizii legate de securitatea
naţională.

Utilizarea de mijloace non-prohibite alternative – readaptare a doctrinei nucleare, ea presupune pe de o

parte, aşa numitele garanţii negative de securitate – anumite pierderi, având în vedere că e interzisă
deţinerea şi folosirea acelor arme. Pe de altă parte, ea presupune şi garanţiile pozitive de securitate –
schimburi tehnologice cu alte state, îmbunătăţirea sectorului defensiv prin colaborare internaţională;
un alt câştig îl reprezintă asistenţa imediată în caz de ameninţare sau atac.

În discursul realist, semnarea unui astfel de tratat presupune limitarea principiului de “self-help”.

Înţelegerile internaţionale ce limitau utilizarea anumitor arme deveneau, de-a lungul timpului, vide de
conţinut sau nule, în momentul în care una din părţi încălca acest contract. Însă, în cadrul tratatelor de
dezarmare moderne, părţile semnatare îşi luau angajamentul să respecte tratatul în orice circumstanţă,
a.i obligaţiile rămâneau valide chiar şi atunci când una din părţi îşi încălca angajamentele luate. În plus,
în prezent, tratatele de dezarmare exclud reînarmarea în cazul unei ameninţări sau unui atac. Tratatele
de dezarmare, în prezent, sunt valide atât în caz de război cât şi de pace.

Ameninţările la adresa regimului de non-proliferare:

- anumiţi actori nu au niciun statut în dreptul internaţional;

- există grupuri non-statale;

Descurajare/intimidare în ceea ce priveşte folosirea armelor nucleare.

2
Conştienţi de efectele armelor nucleare, SUA si URSS nu au recurs la folosirea acestor tipuri de arme
(se presupune o distrugere reciprocă).

După Războiul Rece, complexul nuclear al URSS fărâmiţat, SUA a susţinut de-nuclearizarea Ucrainei,
Belarusului, Kazakstanului, iar Rusia este succesoarea nucleară a URSS.

Anii 90 – perioada cea mai fertilă pentru traficul de arme datorat destrămării URSS.

Proliferarea poate fi orizontală sau verticală.

Neorealiştii susţin faptul că proliferarea nucelară ar presupune o stabilitate prin efectele sale de
descurajare reciprocă. Există riscul ca aceste arme nucleare să ajungă la actori non-statali, periculoşi.

Există intenţia unor state de a nu dezvolta arme nucleare:

- industrie costisitoare,

- imposibilitate financiară. (ex. Suedia – are capacitatea de a dezvolta arme nucleare, dar nu a facut-o;
TNP – a creat o normă a non-proliferarii – oricare stat care se înarmează, va primi oprobiul
internaţional; )

- de asemeni, contează percepţia şi importanţa pe care actorii o au la nivel global sau regional.

Mijloace de împiedicare a înarmării/ de dezarmare a unei ţări: impunerea de sancţiuni economice sau
utilizarea forţei.

Ramesh Thakur

În viziunea acestui autor, controlul asupra armelor nucleare are la bază 3 componente interconectate:
non-proliferarea, dezarmarea – fie aceasta limitată sau totală – şi dezasamblarea.

În conformitate, panelul la nivel înalt asupra ameninţărilor, provocărilor şi schimbării, ameninţarea

provocării nucleare comportă 2 aspecte: pe de o parte, anumite state din cadrul TNP ar putea fie să-şi
dezvolte capabilitatea nucleară ilegal, fie să achiziţioneze materiale şi expertiza necesare pentru
programul nuclear şi mai apoi să se retragă din tratat în momentul în care a atins acel prag nuclear; pe
de altă parte, se indică faptul că există numeroase motive de îngrijorare vis-à-vis de erodarea sau chiar
colapsul întregului regim de non-proliferare pe termen lung. În această conferinţă au fost reiterate
temerile americanilor din anii 60 vis-à-vis de nr statelor nucleare.

Pentru a stopa proliferarea nucleară au existat 2 piloni ce au susţinut acest edificiu normativ: pe de o
parte, doctrina descurajării strategice (Neutral Deterrence) – prevenea utilizarea armelor nucleare în
rândul statelor care le deţineau şi pe de altă parte, regimul de non-proliferare centrat pe acest TNP
care prevedea norme, reguli şi anumite comportamente în jurul cărora converg expectanţele actorilor
3
vis-à-vis de problema emblematică a non-proliferarii, chiar şi în absenţa unei organizaţii internaţionale
formale. Regimul de non-proliferare include normele de comportament nuclear internaţional şi reţeaua
de tratate internaţionale, instituţii, controlul asupra exportului materialelor nucleare şi înţelegeri
asupra comerţului nuclear. Doctrina descurajării nucleare, împreună cu regimul de NP au scos în afara
legii răspândirea armelor nucleare şi deopotrivă, au impus o obligaţie legală statelor care deja deţineau
arme nucleare, obligaţie în a elimina propriile arsenale nucleare prin intermediul negocierilor.

Ramesh Thakur spune ca există *8 categorii de actori ce ridică ameninţări la adresa proliferarii:

1. proliferatorii pe verticală – acele state care deja deţineau arme nucleare, care şi-au
sporit arsenalul nuclear în interiorul regimului de NP şi, făcând asta, au subminat într-un fel
întregul regim şi au instituţionalizat la nivel internaţional o formă de superioritate nucleară;

2. state nucleare iresponsabile – acele state care exportă materiale nucleare sau
componente de rachete, tehnologie sau expertiză, violând astfel tratatele internaţionale şi
regimul de NP.

3. state nucleare fragmentate – cazul URSS la momentul destrămării, comunitatea

internaţională se confrunta cu situaţia în care alte 3 state puteau deveni state nucleare –
Ucraina, Belarus şi Kazakhstan – care însă au fost convinse să renunţe.

4. “trişorii” TNP – statele care au semnat TNP, dar care se angajează în activităţi ce
violează angajamentele asumate.

5. pragul capabilităţii nucleare – statele care nu recunosc că posedă arme nucleare, dar care
nici nu şi-au declarat opţiunea pentru a stopa achiziţia armelor nucleare, care produc cantităţi
semnificative de echipamente şi arsenale nucleare şi care refuză să accepte controlul
internaţional asupra acestor tehnologii deţinute (India, Pakistan si Israel)

6. “teroriştii” nucleari – ideea că tehnologia nucleară nu poate ajunge pe mâna unor grupări
teroriste sfidează credulitatea şi că, de vreme ce capabilitatea nucleară a unui stat nu poate fi în
mare măsură detectată, inspectată sau controlată, este absolut imposibil să detectezi orice
grupare teroristă care deţine anumite forme, chiar şi primare de focoase nucleare.

7. statele nucleare “virtuale” – statele potenţial nucleare – cele care declară că sunt
capabile, in timp record, într-un moment de criză care poate degenera într-un conflict, să obţină
arme nucleare (Japonia).

8. proliferatorii de rachete – rachetele sunt considerate o formă destabilizatoare acută

tocmai pentru ca apărarea în faţa lor nu poate fi niciodată perfectă.

Pentru a convinge actorii-cheie să renunţe la opţiunea nucleară, e nevoie ca aceştia să identifice

avantajele acestei opţiuni care sunt strâns legate de calculul de securitate naţională, dar include şi

4
constelaţiile politice regionale sau chiar internaţionale, ameninţările din zonă. Elementul crucial în
prevenirea proliferării constă în crearea şi menţinerea unor condiţii politice şi de securitate care să
conducă la NP. De-a lungul timpului, ceea ce a stopat achiziţia armelor nucleare sau răspândirea lor a
fost un set de convenţii, norme şi faptul că acestea nu au fost folosite dupa 1945. Normele au definit
drept imorale armele nucleare, au ostracizat ideea utilizării lor, chiar şi pentru statele care le-au
asimilat în arsenalele lor militare şi care le-au integrat în doctrinele proprii. Istoria ne-a arătat că au
existat ocazii după 45 când armele nucleare au fost folosite fără pericolul retalierii – răspuns în
aceeaşi manieră – ex. SUA în Vietnam

*Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – pregăteşte anual rapoarte asupra activităţii sale; una
din funcţiile de bază ale acestei agenţii vizează un anumit sistem de salvgardare care este un sistem de
monitorizare comprehensiv ce asigură că materialele şi echipamentele nucleare deţinute în scopuri
paşnice civile nu sunt transformate sau redirecţionate în scopuri militare. Practic, acest sistem de
salvgardare reprezintă tentativa comunităţii internaţionale de a stabili un control asupra industriei
nucleare. Însă, comunitatea internaţională nu aşteaptă de la această agenţie să prevină utilizarea
defectuoasă a tehnologiei nucleare civile, ci tocmai să detecteze o asemenea utilizare în timp util a.i să
poată constitui o avertizare timpurie pentru comunitatea internaţională. Credibilitatea acestei agenţii,
ca şi sistem de avertizare, a fost erodată de mai multe evenimente (declaraţiile oficiale ale
preşedintelui Africii de Sud vis-à-vis de achiziţia armelor nucleare în anii 60, descoperirea programului
nuclear clandestin al Irak`ului înainte de 90, declaraţiile preşedintelui Libiei vis-à-vis de avansarea
programului nuclear al acestei ţări).

Ramesh Thakur consideră că există *5 anomalii care au dus la slăbirea regimului de NP:

1. discrepanţa între definiţia legală şi statutul real de stat nuclear – definiţia statului
deţinător de arma nucleară este una cronologică şi nu una analitică sau reală. Această discrepanţă
conduce la faptul că India, Pakistan pot recurge la teste nucleare, pot chiar folosi arma nucleară,
nefiind considerate state nucleare. Există o discrepanţă între realitatea strategică şi viziunea
TNP asupra deţinătorilor de arme nucleare. Din 1968 – 5 sunt cele state deţinătoare de arme
nuclare.

2. ameninţări rapide vs răspuns instituţional tardiv – cazurile Israelului, Indiei şi

Pakistanului au arătat că încă nu există un răspuns adecvat din partea comunităţii internaţionale
la ameninţarea nucleară. În 98, India şi Pakistan au desfăşurat 11 teste nucleare şi răspunsul
comunităţii internaţionale a fost unul destul de labil. Un răspuns moderat la acel moment ar fi
întărit ideea că cele două state sunt ştiute a avea arma nucleară, aceasta oferindu-le o valoare de
prestigiu. Dar să accepţi cele două state ca deţinătoare de arme nucleare, ar submina efectiv 20
de ani de regim de NP şi ar victimiza toate celelalte state care au semnat TNP, asumând,
internalizând faptul că nr. statelor nucleare rămâne limitat la 5. Pe de altă parte, un răspuns de
condamnare ar fi încurajat acei “şoimi” ai proliferării şi ar fi întărit argumentele de genul că,
dacă India sau Pakistanul devin ţinta unei asemenea acţiuni ostile, atunci sunt îndreptăţite să-şi
5
dezvolte arsenalul nuclear, pentru a-şi apăra propriile interese. *În cazul războiului SUA în Irak,
SUA a complicat lucrurile pentru că nu a răspuns la 2 întrebări: De ce în Irak? şi De ce în 2003?
De ce în Irak – dacă în cazul Irakului lucrurile au rămas incerte, în ceea ce priveşte posesia de
arme nucleare, pe cand în Coreea de Nord era mult mai evident. În astfel de situaţii, răspunsul ar
fi – Coreea de Nord nu are petrol.*

3. armele de distrugere în masă sunt o categorie ambiguă – eforturile de non-proliferare

nucleară trebuie văzute în contextul unui cadru mai larg al proliferării care include, pe lângă
armele nucleare, armele biologice, chimice, dar şi sistemele de lansare. Ele au fost cu atât de
mult succes stigmatizate, încât nu reprezintă un succes naţional. Însă, limbajul utilizat nu e
întotdeauna neutru şi adesea include coduri puternice de comportament permis sau inacceptabil.
Până la urmă, armele de distrugere în masă diferă mult în ceea ce priveşte caracteristicile
tehnologice, în capacitatea lor de a provoca distrugeri în masă. Pe de o parte, toate armele sunt
considerate arme de distrugere în masă (biologice, chimice, nucleare) dar de fapt, prin tabu`ul
nuclear este imposibil de imaginat ca un stat să reacţioneze nuclear decât în faţa unui atac
nuclear, din toate aceste inţelegeri nu reiese clar că armele biologice şi chimice fac parte din
aceeaşi categorie cu armele nucleare. Dacă armele nucleare sunt acceptate ca având un rol în
contracararea războiului biologic sau chimic, atunci cu ce drept şi în baza cărei logici interzicem
capabilitatea nucleară unui stat precum Iran`ul care a suferit atacuri cu arme chimice?

4. tensiunile dintre, pe de o parte, norme şi tratate, şi, pe de altă parte, mecanismele

care să determine supunerea la tratate – Ramesh Thakur - “cele 5 state deţinătoare de arme
nucleare predică abstinenţa nucleară, dar n-o practică.” El consideră că e o sfidare a istoriei şi a
logicii să crezi că un grup restrâns de state pot menţine un monopol permanent asupra unei clase
sau categorii de arme. Realitatea ne arată tocmai faptul că, din 68, niciunul din cele 5 state nu a
renunţat la acestea, ba mai mult, stocurile deţinute de ele sfidează limitele impuse prin Curtea
Internaţională de Justiţie. Atacând Irak`ul fără autorizaţie ONU şi sfidând întreaga comunitate
internaţională, SUA s-au autosustras de la constrângerile normative existente asupra folosirii
forţei militare. Statele posesoare de arme nucleare sunt surprinse într-un paradox, pentru că în
aceeaşi măsură în care îşi justifică propriile arsenale nucleare, în termenii de securitate nucleară,
ele interzic această opţiune pentru alte state, din motive de securitate globală. În consecinţă,
spune Thakur, ar trebui să existe politici de constrângere destul de puternice asupra statelor sau
arsenalelor statelor nucleare, pentru că tocmai nesupunerea statelor nucleare delegitimizează
regimul de NP.

5. utilitatea vs zădărnicia armelor nucleare – diferenţa între importanţa acordată armelor

nucleare şi cât de importante sunt acestea pentru doctrina securităţii internaţionale vs
inutilitatea acestor arme pentru securitatea globală. Ramesh Thakur spune că, până şi discursul în
politica americană s-a modificat, de la conceptul de Mutual Assured Distruction la înarmarea
absolută pentru distrugerea axei răului. Şi alte state s-ar putea simţi atrase de această formă de

6
 securitate naţională, nu e posibil să-i convingi pe alţii de zădărnicia armelor nucleare când de fapt
deţinerea acestora îşi demonstrează utilitatea în cazul anumitor state.

Posibile întrebări:

Explicaţi de ce e dificil de stabilit la nivel internaţional dacă şi când se produce proliferarea nucleară.

Explicaţi punctele slabe / tari ale regimului de NP, centrat pe TNP.

+ steluţe