FREDRICH NIETZCHE SI

DOCTRINA LIBERULUI
ARBITRUIN VIZIUNEA SA

de
FRIEDRICH NIETZSCHE
Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 
15 octombrie 1844, Röcken - d. 
25 august 1900, Weimar) este unul
dintre cei mai importanți filosofi
europeni al secolului al XIX-lea, care
a exercitat o influență remarcabilă,
adesea controversată, asupra
gândirii filosofice a generațiilor ce i-
au urmat.
 BIOGRAFIE
S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe,
este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă
spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Studiază 
filosofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer
, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare"), va constitui
premisa ideatică a vocației sale filosofice. În 1869, în vârstă de numai 24 de
ani, este numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia
elvețiană. Studiază filosofia antică greacă, în special pe reprezentanții
perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din motive de sănătate,
abandonează învățământul universitar și, începând din anul  1879,
peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime
prielnice. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie,
fiind însă refuzat. În același an, în timp ce se găsea la  Nisa, începe să scrie
lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra ("Așa grăit-a Zarathustra"), care va
apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârși operele Götzen-
Dämmerung ("Amurgul idolilor") și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în
piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal
în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări
delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul
vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.
 FILOSOFIA LUI NIETZSCHE
Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei 
Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea
clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință,
decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1)
etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii
echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a
dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului
între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o
rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost
interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce
asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în
termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale
ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea
principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.
 Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în
măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru
înțelegerea lumii: "esența cea mai intimă a existenței este voința de putere" . Proiectul lui de
reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor
idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este
analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii,
ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concep ție
permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a
speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspira ție
spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei
sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci
reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc
Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este
așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în
evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o  psihologie abisală, care
pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor,
conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al for țelor
subconștiente. Nietzsche face distincție între morala  celor slabi și cea a celor puternici.
Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori
prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuse ți morale și a
se convinge de propria-i superioritate.
 Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii
moderne, ale filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civiliza ție și
acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică
viața. În Die Geburt der Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune și asociază
figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima
este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință,
Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care se manifestă în
arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două
interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea
Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea
Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu
manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului
dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de
manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduie ște toate virtu țile
omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele
sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor
susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal
pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.
 Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost 
Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și
reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte"
conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine
esențială în afirmarea individului. După o interpretare
a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul
mai departe vorbind despre voința ca voință.
ASPECTE ALE LIBERTĂŢII LA
FRIEDRICH NIETZSCHE