https://destepti.

ro/cugetari-despre-existentialism

CUGETARI DESPRE EXISTENTIALISM

LAST UPDATE 31 IULIE, 2019

Curentul filosofic de existentialism este specific gandirii secolelor XIX si XX in care,

desi au existat diferente de opinie ca si in cazul altor curente filosofice, s-a pus
accentul pe inceputurile gandirii. Conform acestei ideologii, gandirea filosofica incepe
odata cu subiectul uman si nu cu subiectul gandirii, fiind astfel implicat si individul
uman cu tot ceea ce inseamna traire, sentiment si actiune. In cadrul
existentialismului, punctul initial al individului este atitudinea existentiala, cunoscuta
si ca simtul dezorientarii si al confuziei cand individul se afla in fata unei lumi
aparent absurde si neintelese.

Existentialistii considera ca, prin existentialism, acestia ajung cel mai

aproape de experienta umana autentica pentru ca celelalte filosofii sunt prea
abstracte in forma si continut pentru a se apropia de experienta umana concreta.
„Tatal” intregului curent filosofic este considerat Soren Kierkegaard. El a spus ca
individul este singurul responsabil pentru a da un sens vietii proprii si pentru a trai o
viata sincera si pasionala in ciuda tuturor obstacolelor ce ar veni in calea sa si a
distractiilor plictiselii, absurditatii, alienarii, angoasei si disperarii.

Filosofii impartasesc aceeasi idee generala referitoare la existentialism insa

difera in gandire in anumite aspecte ale ideii. Unii dintre acestia iau in considerare
moduri diferite de percepere a unei vieti indestulatoare, a obstacolelor ce trebuie
depasite, si a factorilor externi si interni care sunt implicati in acest proces,
incluzandu-se aici si posibilele consecinte ale existentei sau non-existentei lui
Dumnezeu. Curentul filosofic a crescut in popularitate dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial pentru ca, prin intermediul sau, se punea si accentul pe
importanta libertatii si individualitatii umane.

Existentialism si istorie
Portretul lui Friedrich Nietzsche, Foto: stublogs.wordpress.com

Soren Kierkegaard si Friedrich Nietzsche au fost primii filosofi care au pus

bazele intregului curent existentialist incepand cu secolul XIX. In secolul XX, Martin
Heidegger le-a luat acestora „mostenirea” si a reusit sa influenteze si alti filosofi
existentialisti precum Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Si in
literatura, curentul ideologic a reusit sa ajunga, Kafka si Dostoievschi descriind
anumite teme existentialiste in operele lor literare. Desi exista un mare numar de
asemanari intre ganditorii existentialisti, se pot gasi si diferente majore intre ideile
acestora.

Primul filosof care a folosit termenul „existentialism” a fost Gabriel Marcel

in anii 1940, abia mai tarziu Jean Paul Sartre adoptand acest termen pentru a-i
servi la descrierea viziunii sale referitoare la om. Termenul a fost mai apoi atribuit in
mod retrospectiv ganditorilor care au avut ca subiecte principale existenta in
general, si existenta umana in particular. Cel care i-a influentat pe toti a fost
insa Soren Kierkegaard, pentru acesta criza existentei umane fiind tema
principala a intregii sale opere. Tocmai de aceea, el a fost numit „tatal
existentialismului”. Pentru ca teme predominant existentialiste au fost expuse de-a
lungul mai multor secole, cand termenul care le-a adunat a aparut, acesta a prins
bine la public si a castigat o popularitate aproape instantaneee.

Precursori ai existentialismului

Portretul lui Henry David Thoreau, Foto: stocktonamlitfall13.wordpress.com

Desi prin existentialism se intelege curentul de gandire filosofica atribuit

secolelor XIX si XX, au existat cugetatori, carturari si teologi care au avut astfel
de idei si inainte de aceste secole. Printre cei mai „batrani” precursori ai
curentului ideologic care au avut teorii referitoare la existenta umana s-au
aflat Buddha, Sfantul Augustin (Confesiuni), William Shakespeare (Hamlet),
Gandurile lui Blaise Pascal, Candida lui Voltaire si opera Walden a lui Henry
David Thoreau. Acestia au prezentat in operele mentionate, sau in intreaga lor
conceptie asupra vietii, idei referitoare la existentialism si conditia umana in relatie
cu acesta.

In secolul XIX, Soren Kierkegaard si-a expus ideile cu privire la conditia

umana, la lume si la insecuritatea zilei de maine. Atunci au fost puse bazele
existentialismului asa cum este el cunoscut in prezent, scrierile prolifice filosofice si
teologice ale lui Kierkegaard devenind temelia la care au lucrat mai tarziu alti
cugetatori europeni.
Atat Kierkegaard cat si Nietzsche au preferat sa se axeze pe experienta
umana subiectiva si nu pe adevarurile obiective ale stiintelor exacte pentru ca ei
considerau ca acestea din urma sunt mult prea detasate si observationale si prin
intermediul lor nu se poate intelege adevarata experienta umana. Ideile celor doi
erau similare cu ale lui Pascal in sensul ca ei cautau sa inteleaga chinuinta tacuta a
oamenilor in fata neintelegerii vietii si folosirea diversiunii pentru ca omul sa scape
de plictiseala. Diferentele vin insa in punctul in care Nietzsche si Kierkegaard iau in
considerare si optiunea alegerii libere referitoare la credinte si valori fundamentale si
la schimbarile naturii si identitatii individului.

Cavalerul credintei din cartile lui Kierkegaard si Supra-omul lui

Nietzsche sunt exemple ale oamenilor ce folosesc libertatea la maximum, ei
definindu-si natura existentei proprii. Individul idealizat al lui Nietzsche isi
inventeaza propriile valori, creand totodata si termenii in care acesta exceleaza. In
contrast, Kierkegaard spune ca siguranta obiectiva in anumite adevaruri
religioase este imposibila, fiind baxata pe paradoxuri logice. Insa o „cadere in
credinta” poate ajuta la atingerea unei stari de existenta ce transcede si contine atat
valorile etice cat si pe cele estetice ale vietii. Vederea lui Kierkegaard asupra lumii a
fost mai populara pentru ca acesta nu avea o aversiune atat de profunda fata de
crestinitate ca Nietzsche, tocmai de aceea ideea sa referitoare la viata individului
traita dupa propriile ganduri si idei fiind mai usor de inteles si acceptat de mai multe
clase de oameni.

Existentialism si urmarile celui de-al Doilea Razboi

Mondial
Jean Paul Sartre, Foto: danassays.wordpress.com

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, diverse curente de gandire au
inceput sa renasca in intreaga lume. Existentialismul a fost unul dintre cele mai
populare curente ideologice filosofice si culturale, Albert Camus si Jean-Paul
Sartre fiind responsabili de promovarea sa. Ei au actionat, ridicand problema
existentei umane la fileu si au atacat prin enuntarea teoriilor proprii si prin nuvelele
in care temele referitoare la conditia umana si la viata erau abundente si usor de
gasit.
Lumea de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial se afla in ruine. Pierderea
atator vieti umane, distrugeri colosale si o atmosfera posomorata dominau toate
orasele lumii, in timp ce guvernele incercau sa se ridice in genunchi dupa
infrangerile suferite de ambele baricade ale razboiului. Acest moment a fost propice
popularizarii curentului filosofic de existentialism prin intermediul literaturii
franceze. Camus si Sartre au devenit cei mai cunoscuti scriitori ai
momentului, ei activand si promovand din greu existentialismul prin toate
mijloacele aflate la indemana. In curentul german de gandire, Heidegger a fost cel
care a popularizat ideea existentialista si umanismul secular, acesta observand chiar
la un moment dat ca el si Sartre au multe idei asemanatoare.

La Sartre Drumurile Libertatii, Fiinta si Neantul, Critica Cugetarii Dialectice si ziarul

Les Temps Modernes s-au aflat printre cele mai populare scrieri cu tema
existentialista. Camus nu s-a lasat mai prejos si a contracarat cu ziarul sau Combat
si cu operele sale literare: Caligula, Mitul lui Sisif, Strainul, Rebelul si Plaga.

Simone de Beauvoir a fost cugetatoarea existentialista care a reprezentat

acest curent in randul femeilor. Nu se stie insa daca succesul si recunoasterea
de care s-a bucurat aceasta au venit datorita relatiei sale cu Sartre sau pentru ca
ideile sale chiar erau demne de luat in seama, insa ea a combinat ideile
existentialiste cu feminismul, ridicand o intrebare femeilor de atunci care inca nu
cunosteau acest termen si care nu au pornit la un „razboi rece” cu barbatii. Cele mai
cunoscute opere al lui Simone de Beauvori sunt Etica Ambiguitatii si Al Doilea Sex.

Concepte ale existentialismului

Simone de Beauvoi, Foto: dogfacedatheist.wordpress.com

Curentul filosofic de existentialism se bazeaza pe cateva principii

solide printre care si accentul pus pe existenta concreta. Cugetatorii existentialisti
s-au axat pe descoperirea aspectelor existentei umane concrete si pe conditiile
existentei si nu pe ipoteze referitoare la esenta umana care pentru ei era
determinata de alegerile personale. Oamenii exista intr-o stare de distantare fata de
lume in mijlocul caruia traiesc. Tocmai aceasta distanta le ofera oamenilor
posibilitatea de a da un inteles vietii neinteresante din interior. Acest inteles ramane
fragil si poate fi distrus de orice dezamagire, insa tocmai in urma acestor
dezamagiri, oamenii raman sa faca fata lipsei de inteles a lumii. Singura problema
filosofica in acest sens a  fost gasita de Albert Camus si a fost considerata suicidul.
Tocmai de aceea se spune ca posibilitatea suicidului ii face pe toti oamenii sa devina
existentialisti.

Principiul existentei care precede esenta este central in existentialism. Asta

inseamna ca fiecare viata a fiecarui individ este cea care determina esenta sa, si nu
invers. Astfel, fiintele umane, prin intermediul constiintei lor, isi creeaza propriile
valori si determina sensul vietii proprii. Oamenii care aleg sa se poarte diferit fata de
cum o fac in prezent, pot deveni mai buni sau mai rai, dupa caz. Tocmai din cauza
ca oamenii pot alege sa fie buni sau rai, acestia nu sunt in esenta nici in totalitate
buni, nici in totalitate rai.

Angoasa existentiala este de asemenea un principiu central al curentului filosofic

de existentialism. Sentimentul de responsabilitate si libertate umana este cel care
provoaca acest sentiment negativ in conceptia filosofilor. Angoasa este diferita fata
de frica pentru ca nu are nevoie de un obiect pentru a avea loc. Alegerile individului
nu trebuie in mod necesar sa aiba consecinte ingrijoratoare, insa acest lucru nu
schimba faptul ca libertatea ramane o conditie a fiecarei actiuni.

Libetatea este un concept central neinteles in existentialism. Majoritatea

oamenilor inteleg libertatera existentialista ca pe un liber arbitru care permite sa se
intample orice si pentru care valorile sunt inconsecvente cu actiunea si alegerile.
Daca nu exista valori in lumea proprie nu inseamna ca acestea nu exista deloc.
Valorile sunt cele cu care indivizii cresc si acestea devin valorile proprii la
maturitate, chiar daca indivizii nu le pot justifica. Valorile sunt cele care ofera o
anumita libertate individului, acesta fiind capabil sa judece si sa aleaga ce este mai
bine pentru el.

Albert Camus, Foto: lifeondoverbeach.wordpress.com

In existentialism, disperarea este legata de reactiile unei caderi nervoase in

una sau mai multe calitati definite ale identitatii personale a individului. Disperarea
existentialista este diferita fata de cea comuna in sensul in care aceasta este o stare
in care individul se afla inainte de a cadea in disperarea propriu-zisa. Daca individul
se bazeaza pe calitati ce nu sunt puternice, acesta se va afla mereu in disperare.
Multi ganditori existentialisti se bazeaza pe tema unei vieti autentice. In
autenticitate, individul trebuie sa actioneze in conformitate cu etica proprie si nu asa
cum cere un factor extern. Actul autentic este cel care se afla in concordanta cu
libertatea individului. In contrast cu aceasta, inautenticitatea reprezinta negarea de
a trai in concordanta cu libertatea individuala. Aceasta inautenticitate poate lua
multe forme, de la alegerile fara sens la convingerea proprie ca unele forme de
determinism ar fi adevarate.

Actiunea, decizia si libertatea sunt fundamentale in existentialism si, tocmai de

aceea, filosofii adepti ai acestui curent se delimiteaza de rationalisti si
pozitivisti. Conform existentialistilor, oamenii iau decizii bazate pe intelesul
acestora pentru ei si nu pe rationalitate. Ratiunea este deci negata ca si sursa a
intelegerii si este o tema specifica existentialismului, asa cum si accentul pus pe
sentimente de anxietate in fata propriei libertati si a intelegerii mortii este o tema
esentiala in existentialism. Rationalitatea este considerata de cei mai multi
rationalisti o forma de rea credinta irationala. Ratiunea este cea care ii opreste pe
oameni sa isi expuna adevaratele valori si sa actioneze in conformitate cu libertatea
proprie si cu intelegerea acesteia ca atare.

Absurdul este o notiune care spune ca nu exista nicio insemnatate a lumii in

afara de cea pe care chiar individul o da acesteia. Aceasta lipsa de sens este
caracteristica si imoralitatii sau nedreptatii lumii. Absurdul contrasteaza cu gandirea
karmica conform careia lucrurile rele nu li se pot intampla oamenilor buni. Pentru
lume, nu exista un lucru bun sau o persoana rea, ceea ce se intampla se intampla si
poate avea loc si in cazul oamenilor buni si in cazul celor rai in egala masura.

Curentul filosofic de existentialism a adus putere oamenilor intr-o perioada

de criza economica, spirituala, sociala si politica. Ideea filosofica i-a ajutat pe
acestia sa se ridice si sa mearga mai departe, cugetand la propria persoana si la
caracteristicile, ideile, pricipiile si etica dupa care aceasta se bazeaza si dupa care
aceasta functioneaza.