Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Energetică și Electronică

Catedra: “Electrotehnică”

Referat
Tema: Filosofia contemporană. Pragmatismul American

A efectuat elevul gr. EM-0117 Țurcan Sorin

A verificat: Bucătaru Igor

Chișinău 2020
 1.Filosofia contemporană

Filosofia contemporană reprezintă un teritoriu imens. Sfera acesteia se extinde de

la sfârşitul sec. XIX (cu excepţia filosofiei clasice germane) până în zilele
noastre.Principalele curente filosofice din această perioadă sunt: neokantianismul,
pozitivismul, filosofia Vieţii, pragmatismul, existenţialismul, neotomismul,
personalismul, freudismul, hermeneutica.Care este specificul acestei filosofii?
Dacă pentru filosofia clasică este caracteristică o credinţă puternicăîn raţiune, în
faptul că anume prin raţiune poţi să cunoşti lumea şi că anume raţiunea poate şi
trebuie să călăuzească Viaţa omului. în cadrul filosofiei clasice se consideră că
omul are propriile sale scopuri şi prin ele dirijează natura, societatea, propria
sa existenţă.În secolul XX triumful raţiunii nu se mai consideră a fi aşa de evident.
Are loc o criză a –„umanităţii europene”. Printre cause-războaiele mondiale.În
centrul atenţiei filosofilor apar aşa noţiuni ca Voinţa, intuiţia, inconştientul, etc.

1.1 Neokantianismul

Neokantianismul reprezintă renașterea sistemului filozofic fondat de Immanuel

Kant. Această doctrină și-a făcut apariția la nivelul universităților germane prin a
doua jumătate a secolului al XIX-lea și atinge apogeul la începutul secolului
următor prin școala de la Marburg.

Având ca punct de plecare "Critica rațiunii pure", se dezvoltă concepția potrivit

căreia între metoda științelor naturii și cea a științelor istorice ar exista o opoziție
radicală. Astfel, în timp ce științele naturii stabilesc legile generale
ale fenomenelor pe care le studiază, istoria descrie fenomene care sunt unice,
irepetabile și care nu pot fi încadrate categoriei de lege.

Printre reprezentanții neokantianismului putem enumera: Hermann Cohen, Paul

Natorp, Ernst Cassirer, Wilhelm Windelband și Heinrich Rickert.

Acest curent filozofic a influențat fenomenologia lui Edmund Husserl și

concepțiile din tinerețe ale lui Martin Heidegger.
 1.2 Pozitivismul

Pozitivismul este un curent filozofic a cărui teză principală este că singura

cunoaștere autentică este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la
afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei științifice.

Datele verificate (fapte pozitive) primite de la simțuri sunt cunoscute ca dovezi

empirice; astfel pozitivismul se bazează pe empirism.[1]

Pozitivismul susține de asemenea că societatea, la fel ca lumea fizică, operează

conform legilor generale. Cunoașterea introspectivă și intuitivă este respinsă, la fel
ca și metafizica și teologia, deoarece pretențiile metafizice și teologice nu pot fi
verificate de experiența simțurilor. Deși abordarea pozitivistă a fost o temă
recurentă în istoria gândului occidental,[2] abordarea modernă a fost formulată de
filosoful Auguste Comte la începutul secolului al XIX-lea.[3] Comte a argumentat
că, la fel cum lumea fizică operează în funcție de gravitate și de alte legi absolute,
societatea[4] și-a dezvoltat în continuare pozitivismul într-o Religie a umanității.

1.3 Filosofia vieţii

Grupare de şcoli filosofice de la sfîrşitul sec.XIX şi începutul sec.XX,care
încearcă înţelegerea fenomenului cunoaşterei şi al culturii în legătură cu
viaţa, exagerînd rolul factorului biologic
Reprezentanţii acestui curent sunt F Nietzsche(1844-1900),
W . Dilthey(1833-1911), H.Bergson (1859-1941), G. Simmel(1858-1918),
O.Spengler(1880-1936),E Spranger, H.Keyserling. Ei încep de la noţiunea
“viaţă” ca realitate primară, proces organic integral, care precede separării
materiei şi spiritului, existenţei şi conştiinţei. Viaţa este o
noţiune polisemantică şi nedefinită, care permite diferite înterpretări – în aspectul b
iologic (Nietzche),cosmologic (Bergson) şi cultural-istoric (Dilthei, Simmel,
Spengler).
 1.4 Pragmatismul American

În retrospectivă, m-am gândit la noua carte a lui Spencer American Pragmatism: o

introducere ca un „tur” accesibil al pragmatismului american. Prin caracterizarea
cărții drept „turneu”, nu vreau să spun că cititorul poate pur și simplu să călărească
de-a lungul timpului ca un vizitator confortabil și pasiv într-o țară ciudată, un
simplu observator interesat. Cartea va provoca participarea activă și atentă,
indiferent dacă este de acord sau nu; Ca răspuns, m-am trezit să gândesc scenarii
moderne de zi cu zi, de exemplu, „Care sunt propriile mele perspective sociale care
nu au avut pluralitate și care sunt închise revizuirii, deși cunoștințele mele sunt
datate?

Pragmatismul american devine pe deplin accesibil atât pentru studenți, cât și pentru
laici, din cauza afecțiunii evidente a autorului și a istoriei personale cu subiectul;
nu trebuie să fii un doctorat la nivel de doctorat sau să vină la textul și conceptele
înarmate cu un traducător latin (sau german) în limba engleză Berlitz pentru a
naviga în mod adecvat în conținutul său. Exemplele, definițiile și limbajul simplu
al Spencer clarifică pozițiile gânditorilor istorici și prezenți în mod util; autorul
împărtășește concluziile sale, dar într-o manieră ușoară, care evită în întregime
dogma sau forțează concluziile cititorilor săi. Ca să fiu sincer, am avut dificultăți
cu un singur capitol, acesta fiind Capitolul 4 (Verificarea și pragmatistii analitici).
Acest capitol, pentru mine, a fost cel mai dificil de „groasă”. În retrospectivă,
dificultatea mea a fost declanșată atât de propriul meu obicei de a mă sufoca la
mențiunea „filozofiei analitice”, cât și a distincțiilor subtile dintre cele două tabere
conceptuale.

Ultimele pagini ale introducerii lui Spencer ne elimină în problemele secolului

XXI ... fluiditatea de gen, egalitatea de gen, istoria corectă, justiția socială și
corectitudinea, excluderea sau marginalizarea vocilor disonante și multe altele.
Aceste probleme nu sunt noi, la fel de „ieșite”. Cu toate acestea, aceste probleme
contemporane se amestecă și conspiră cu consecințele mai vechi și nerezolvate ale
sclaviei americane și cu problemele „actuale” rezultate din ocuparea coloniștilor și
genocidul popoarelor noastre originale ... cerându-ne întrebarea „noi”… cele ale
noi, cu o miză și o autoritate privilegiată ... permitem „gândirea nouă” veche de
pragmatism de secole să ne ghideze spre o multitudine de abordări, bazate pe
dovezi disponibile, previzibil revizibile, care servesc pentru includerea tuturor?
Deși Pragmatismul mi se pare un mesaj de speranță realistă, creșterea divizării
noastre sociale și anii simptomatici ai lui Trump par acestui cititor să zboare în fața
optimismului.

1.5 Existențialismul

Existențialismul este o doctrină filozofică și de acțiune. Este caracterizată printr-o

accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității.
Existențialismul își are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de
contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind faimos după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în
Franța în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice
Merleau-Ponty. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală și
o doctrină de acțiune.

Acest curent din gândirea filozofică se leagă și de numele unor scriitori care au
exprimat, în operele lor, un „sentiment tragic al vieții” și ideea absurdității
existenței (Dostoievski, Miguel de Unamuno, Kafka, Camus s.a.). Literatura
existențială este o literatură ce exprimă, iar uneori chiar demonstrează în opere de
ficțiune, idei ale filozofiei existențiale.

1.6 Neotomismul

Neo-tomismul este o mișcare de dezvoltare filozofică și teologică din epoca

modernă, cunoscută și sub denumirea de neo-scolasticism, deși unii savanți,
inclusiv Augusto Del Noce, abandonează echivalența celor doi termeni. În ciuda
originii sale în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a cunoscut cea mai mare
dezvoltare și distribuție între adolescenți și anii șaizeci în secolul XX. Atenția
principală este acordată restaurării gândului Sfântului Thomas Aquino, care, cu
adaptări și regândiri adecvate, este considerat o sursă de cunoaștere și de
îndrumător spiritual. nepieritoare.

1.7 Personalismul

Personalismul este o școală filosofică a gândirii care caută să descrie unicitatea:

 lui Dumnezeu ca Persoană Supremă;

 sau a unei persoane umane în lumea naturii, în special în relație

cu animalele. Unul dintre principalele puncte de interes ale personalismului
este subiectivitatea umană sau conștiința de sine, trăită experiență în
propriile acte ale persoanei și întâmplările sale interioare — în "tot ceea ce
este intern ființei umane, prin care fiecare om este martorul ocular al
propriului sine".[1]

Alte principii:

1. Persoanele au valoare unică, și

2. Numai persoanele au liber arbitru

Potrivit idealismului mai există un principiu:

1. Numai persoanele sunt reale (în sens ontologic).

1.8 Freudismul

Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud la 6

mai 1856, Freiberg, Imperiul Austriac, astăzi Příbor/Republica Cehă - d. 23
septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator
al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate
pe următoarele ipoteze:[19]

 Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de

gratificare a impulsului sexual.
 Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și
agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.
 Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se
manifesta în vise, acte ratate și simptome.
 Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.
 Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în
conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni

precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.

1.9 Hermeneutica

Εrmeneutica (din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) reprezintă

în filosofie metodologia interpretării și înțelegerii unor texte. Denumirea derivă de
la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus.
Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada
dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității
greco-romane, apoi - în special - interpretarea
conținutului Bibliei. Teologii creștini s-au străduit să stabilească o metodă, prin
care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii și - în același timp - să ușureze
înțelegerea textelor clasice. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă,
având tendința de a da un sens compehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles,
devine asfel o teorie generală a regulilor de interpretare. Punând accentul pe
conținut și semnificație, indiferent de formă sau amănunte de redactare,
hermeneutica se deosebește astfel de exegeză. În zilele noastre se vorbește și
despre o hermeneutică a jurisprudenței și despre una artistică, fiind înțeleasă ca
metodologie a interpretării normelor juridice și operelor de artă. Este interesant că
hermeneutica a influențat și studiile din ultimii ani asupra inteligenței artificiale,
unii cercetători în acest domeniu considerând inadecvată metoda cognitivistă sau
aceea a elaborării informațiilor pentru înțelegerea gândirii omenești.
 Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutic%C4%83
https://it.wikipedia.org/wiki/Neotomismo
https://ro.wikipedia.org/wiki/Neokantianism
https://ru.scribd.com/doc/247178866/Filosofia-Contemporana