Ministerul Educaţiei și Cercetării al Republicii Moldova

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI

ELECTRONICĂ

Studiu Individual

Tema: Filosofie Românească-Ontologie conceptul de

existenţă

Efectuat elevul gr. Em-0120 Budiștean Ion

Elaborat profesorul disciplinii: Bucătaru Igor

Chișinău 2023
 Filosofie Românească:
Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele două războaie
mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut printr-o criză. Întrucât
nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi naționale, independență, unitate
națională etc.), idea a avut de acum un caracter mai pronunțat cultural. Așadar, abordarea temei
specificului național în istoriografie, literatură și filosofie au devenit un lucru obișnuit. Prima
istorie a filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu, arătând că gândirea
filosofică din România a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă
de ea însăși. Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape fiecare
filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu un profil distinct printre alte
filosofii naționale. Constantin Noica, care a devenit unul dintre cei mai proeminenți filosofi
români, gândea că filosofia românească se caracterizează prin păgânism, cosmicism (adică lipsa
undei separări acute a lumii oamenilor de transcendență) și determinism (sau mai curând,
„fatalism”).
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii românești specifice a
devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de doctrina național-
comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele au
afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii contemporani. Inutil
de spus că caracterul „materialist” al filosofiei românești și alte pretenții de dogmă oficială erau
inexistente sau extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți nemarxiști,
precum Noica, de asemenea au accentuat singularitatea gândirii filosofice românești. Noica chiar
a scris o carte întitulată Sentimentul românesc al ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O opinie este că sunt
filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea „filosofie românească”
are doar un sens istorico-geografic. Punctul de vedere opus constă din două teze:
1) Nu toate națiunile europene au filosofia lor națională;
2) Națiunea română are propria filosofie națională distinctă, ce continuă, la un nivel mai înalt,
viziunea sa tradițională asupra lumii.
Articolul din Enciclopedia Routledge de filosofie, care se concentrează pe filosofia din România,
pare să adopte mai curând o versiune mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei filosofii
românești este recunoscută, dar nu este asociată ethosului național, nici substanței etnice a
românilor. Așadar, autorii spun: „La culmea dezvoltării sale dintre cele două războaie mondiale,
filosofia românească a avut următoarele trăsături caracteristice: era strâns legată de literatură, în
sensul că cei mai mulți filosofi români erau de asemenea scriitori importanți; a arătat o
preocupare excesivă în chestiunea identității românești; a fost implicată în dezbaterile istorice,
politice și ideologice din România, stimulând atitudini în favoarea sau împotriva occidentalizării
și modernizării; s-a sincronizat repede cu gândirea filosofică occidentală; și a avut (și încă are)
lipsuri în gândirea etică”. 
La mijlocul secolului 17, româna dobândește statul de limbă liturgică pe lângă greacă și slavonă,
și începe să-și dezvolte vocabularul filosofic. Nicolae Milescu (1638–1708) a făcut prima
traducere în română a unui text filosofic . Miron Costin (1633–1691) a scris primul poem
filosofic în română, „Viața lumii” (1672), o reflecție etică asupra fericirii pământești. Cea mai
importantă alcătuire filosofică a acestui secol este Divanul (1698) de Dimitrie Cantemir (1673–
1723), tratat filosofic care susține etica ortodoxă cu argumente raționale. Tratatul a fost tradus
în arabă pentru a fi folosit de creștinii sirieni.
Unele texte filosofice au fost scrise în latină. Gavril Ivul (1619–1678), un iezuit care a predat
filosofia la Universitatea din Viena, a scris un tratat logic, Propositiones ex universa
logica (1654). Cantemir a scris un manual de logică și un tratat teologo-fizic, Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago (1700) care, afară de faptul că abordează natura timpului și
problema universalelor, încearcă să justifice cosmologia biblică cu argumente neteologice,
folosind filosofia lui Jan Baptist van Helmont. El de asemenea a lăsat un text de filosofie a
istoriei, Monarchiarum physica examinatio.
Sfârșitul regimului fanariot:
În primele două decenii ale secolului 19, cei mai proeminenți filosofii de pe teritoriul
voivodatelor românești, erau încă profesori greci la Academiile Princiare. Printre ei, îi putem
menționa pe: Lambros Photiades, Konstantinos Vardalachos, Neophyte Doucas și Benjamin
Lesvios în București, precum și pe Daniel Philippidis, Stephanos Doungas și Dimitrios
Panayotou Govdelas în Iași. Unii dintre ei au fost absolvenți ai Academiilor din principate,
precum Vardalachos, care a studiat cu Photiades, el însuși vechi student al Academiei Princiare
din București. Daniel Philippidis a studiat de asemenea la această Academie în anii 1780, sub
îndrumarea cunoscutului filolog Neophyte Cavsocalyvitis. Dar ei au studiat de asemenea (cu
excepția lui Photiades) în universitățile occidentale majore. Doungas, de exemplu, a fost student
al lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. În Fizica, a încercat să împace teologia dogmatică
ortodoxă cu științele naturii, urmând sistemul lui Schelling.
Ei n-au fost doar promotori ai filosofiei moderne și a științelor naturii, dar de asemenea a ideilor
iluministe. Filosofia „filosofilor” francezi a avut așadar un impact major asupra intelighenției
românești prin cursurile lor și cărțile publicate. Filosofic, cel mai interesant dintre acești autori a
fost Beniamin Lesvios, Metafizica căruia conține, printre altele, o teorie a percepției în care e
implicată discuția despre posibilitatea conceptuală a inversiei culorilor. De asemenea, este
important de menționat că Philippides este primul adept al lui Kant în cadrul voievodatelor
românești.
Ontologie conceptul de existenţă:
Ontologia termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o
disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu
este Ființa și Existența, și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte.
În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se
deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.
Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există" (Sein des
Seienden), de exemplu în "Metafizica" lui Aristotel. În Evul Mediu,
reprezentanții scolasticei abordează temele ontologiei în relație cu discutarea
problemelor teologice.
Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg
atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii
ca res (lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în
parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive
Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a ființei și existenței lucrurilor.
"Metafizica generală" (metaphysica generalis),sau ontologia, se deosește de "Metafizicile
speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența lui Dumnezeu (Teologia naturală),
a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În "Metafizicile speciale",
problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale,
nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului
fundamental deductivă și în "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să
rezolve problemele ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.
În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile
fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni
ca parte și întreg, dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe
primul plan se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o
anumită categorie poate fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături
comune cu chestiunile de bază ale informaticii.
În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul preocupărilor filosofice. Filosoful
contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961) este încă
confruntat cu întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar reprezenta
variabile ale unei teorii generale a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor
ontologice din trecut.

Nicolai Hartmann (Nikolajs Hartmanis, n. 20 februarie 1882, Riga, Letonia – d. 9

octombrie 1950, Göttingen) a fost un filosof german, principal reprezentant al filosofiei idealiste,
unul dintre cei mai sistematici și mai productivi filosofi din secolul al XX-lea, întemeietor al "
ontologiei critice" - formă specifică în orientarea ontologică a cugetării contemporane. Preocupat
de o nouă formă a sistematicii filosofice, el s-a impus totodată ca un reputat istoric al filosofiei și
al culturii în genere
Nicolai Hartmann s-a născut la 20 februarie 1882 în Riga (Letonia, pe atunci aparținând Rusiei)
într-o familie de origine germană. După studiul medicinei timp de câteva semestre la
Universitatea din Dorpat (azi Tartu, Estonia), studiază filosofia la Universitățile din Sankt
Petersburg și Marburg (Germania), unde se habilitează (venia legendi) și obține ulterior titlul
de profesor. Predă filosofia la Universitățile din Marburg (începând
din 1920), Köln (din 1925), Berlin (din 1931) și Göttingen (din 1946). La începutul carierei sale
filosofice, Hartmann este preocupat de teoriile asupra recunoașterii realității ale lui Platon, așa
cum erau interpretate de reprezentanții școlii neokantiane din Marburg, pentru ca mai târziu să
critice pozitivismul rațional al acestora în doctrina sa cu privire la alcătuirea realității pe baza
unei construcții spirituale, existența realității fiind independentă de capacitatea înțelegerii.
Cunoașterea umană nu poate sesiza niciodată esența realității, fiind ea însăși o parte a acesteia. În
teoriile sale asupra ontologiei critice, Hartmann dezvoltă un model "stratificat" al existenței. Cât
privește etica, care ocupă un loc central în opera sa filosofică, Hartmann se apropie de
ideile antropologice ale lui Max Scheler cu privire la valorile materiale ale moralei, situând
poziția omului în cosmos între spirit și viață

Principalele opere filosofice:

 Platons Logik des Seins, 1909

 Ethik,  1926
 Neue Wege der Ontologie, 1942
 Ästhetik, 1953 - postum