Centrul de Excelență în Energetică și Electronică

Referat la filozofie
Tema: Filozofia medievală

Elaborat: Sofroni Victor

Verificat: Bucătaru Igor

Chișinău 2020
 1. Noțiunea filosofiei medievale:
Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală sau Evul
Mediu, perioada ce durează aproximativ de la căderea Imperiului Roman de Apus
în secolul 5 până la Renașterea din secolul 16.

Filosofia medievală este apărută în secolul 8. Este în parte definită ca proces de

redescoperire a culturii antice dezvoltată în Grecia și Roma în perioada clasică, și
în parte de nevoia de a aplica problemele teologice și doctrina sacră în conexiune
cu învățătura profană.

Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale: ·

prima perioadă : începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când
lucrările lui Aristotel și Platon erau păstrate și cultivate;

· A doua perioadă: 'epoca de aur', a secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care
a fost martora culmii recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea
comentatorilor arabi și progresele semnificative în domeniul filosofiei religiei,
logicii și metafizicii.

Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt: 1. relația dintre credință și

rațiune 2. existența și simplitatea lui Dumnezeu 3. scopul teologiei și metafizicii 4.
problema cunoașterii, 5. problema universalelor și a individuației.

2. Caracterul filosofiei medievale:

Filosofia medievală are caracter teologic, gânditorii medievali nu s-au considerat ei
înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitorii antici păgâni,ex: Platon, Aristotel.
Oricum, teologia lor a folosit metode și tehnici logice ale filosofilor antici pentru a
adresa întrebări teologice grele și a afirma puncte doctrinare. Toma de Aquino,
urmându-l pe Petru Damiani, a susținut că filosofia este slujinca teologiei.

Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința versus
rațiunea. Avicenna și Averroes au fost de parte rațiunii. Augustin a afirmat că
niciodată n-ar permite investigațiilor sale filosofice să treacă mai presus de
autoritatea lui Dumnezeu. Anselm a crezut și în credință și în rațiune. Soluția
augustiniană la problema credință/rațiune este:

1. Crede

2. Caută să înțelegi.

Toate ramurile principale ale filosofiei de azi au fost parte a filosofiei medievale.
De asemenea, filosofia medievală era răspândită pe cele mai multe teritorii unde au
locuit filosofii păgâni ai Antichității, în special Aristotel. Filosofia Religiei a prins
o dezvoltare mare în cadrul epocii medievale, principia după care ne cunducem și
astăzi.

Ramurile:

Teologie

Filosofia medievală are caracter teologic. Printre subiectele discutate în această

perioadă sunt:

· Problema compatibilității atributelor divine: Ființei Supreme. Din punct de

vedere logic, se potrivesc ele unele cu altele? · Problema răului:

· Problema voinței libere:

Metafizică După 'redescoperirea' Metafizicii lui Aristotel la mijlocul secolului 12,

mulți scolastici au scris comentarii despre această lucrare (în special de Aquino și
Scotus). Problema universalelor a fost una dintre principalele probleme care au
captivat acea perioadă. Alte subiect sunt:

· Hilomorfismul · Existența - ființa ca ființă · Cauzalitatea

· Individuația.

Filosofie naturală În filosofia naturală și filosofia științei, filosofie medievali au

fost infuențați în special de Aristotel. În orice caz, începând cu secolul 14, folosirea
din ce în ce mai mult a raționării matematice în filosofia naturală a pregătit calea
dezvoltării științei în perioada modernă timpurie. Cele mai multe tehnici de
raționament matematic ale lui William Heytesbury și William Ockham sunt
grăitori pentru această tendință.

Logică Marele istoric al logicii, I. M. Bochenski, a văzut în Evul Mediu una dintre
cele trei mari perioade ale istoriei logicii. Din timpul lui Abelard până la mijlocul
secolului 14, scriitorii scolastici au dezvoltat logica aristotelică la un nivel
remarcabil. Mai târziu, au apărut noi departamente de cercetare logică și au fost
dezvoltate noi noțiuni logice și semantice. Alți mari contribuitori la logica
medivală sunt Albert de Saxonia, Jean Buridan, John Wycliff, Paul de Veneția,
Petru al Spaniei, Richard Kilvington, Walter Burley, William Heytesbury și
William Ockham.

Filosofia minții Filosofia medievală a minții are la bază lucrarea lui Aristotel,
Despre suflet, o altă operă descoperită în Occidentul latin, în secolul 12. A fost
văzută ca ramură a filosofiei naturii. Unele dintre temele discutate în cadrul
filosofiei minții sunt:

· Iluminarea divină
· teoriile demonstrației

· reprezentarea mentală - Ideea că stările metale au caracter intențional, adică deși

sunt o stare a minții, sunt capabile să reprezinte lucruri în afara minții este
intrinsecă filosofiei moderne a minții. Ea își are orignile în filosofia medievală.
Scriitori pe acest subiect sunt Sfântul Augustin, Duns Scotus, Nicholas de
Autrecourt, Toma de Aquino și William Ockham.

Etică Printre scriitorii pe acest subiect se numără Anselm, Augustin, Pierre

Abelard, Scotus, Petru al Spaniei, de Aquino și Ockham. Despre teoria politică au
scris personalități ca Dante, John Wycliff sau Ockham.

3. Problema universalilor
La sfârșitul secolului al XI-lea și în secolul al XII-lea a demarat, ceea ce s-a numit
cu un termen semnificativ, cearta universaliilor. A fost un veritabil război în
centrul discuțiilor era problema raportului dintre general și particular, dintre idei și
lucrurile senzoriale, precum și răspunsul la întrebarea: ce sunt universaliile -
lucruri, concepte sau nume?

Problema în cauză își are începutul încă în antichitate și se trage, în deosebi, de la

Platon și Aristotel. Platon atribuie ideilor generale o existență autonomă,
considerând că ele sunt nu numai produse ale gândirii noastre, ci există în afara
acestora, anticipând și determinând lucrurile individuale - ante rem. Pentru
Aristotel însă, forma și materia nu există separat una de alta, ci numai împreună,
adică generalul există în și prin particular- in rem. Astfel au apărut 2 curente în
secolul 17-lea realismul și nominalismul

Realiștii încercau să demonstreze că universaliile (conceptele) sunt reale, adică au

substanțialitatea existând prin sine. Partea opusă, adică nominaliștii susțin

contrariul – universalul (conceptul, ideea) nu are independență, el nu este de sine

stătător, perfect, substanțial etc., ci doar nume (flotus vocis) de genuri, specii etc.,
termeni, care au însușirea de a se aplica la o categorie de obiecte individuale,
singulare ce există în realitate.

Reprezentantul realismului radical Anselm din Canterbury pornește de la realitatea

noțiunilor. Particularul și concretul sunt un lucru strict necesar. Anselm nu judeca
despre factori ai realității naturale ori umane, ci despre Dumnezeu și însușirile lui.
Astfel de lucruri puteau fi concepute doar pe cale rațională și nicidecum pe cea
senzorială. Universaliile posedă o existență de sine stătătoare, nu sunt în
individualuri, ci constituie o lume în sine. Oamenii au în mintea lor noțiunea unei
ființe perfecte: „Ființa care este astfel, încât nimic mai presus de ea nu poate fi
gândit, nu poate exista numai în inteligență. Ideea ființei supreme pe care o putem
concepe implică în ea cu necesitate și ideea de existență reală. Împotriva lui
Anselm s-a ridicat filosoful francez Johannes Roscellinus, potrivit căruia,
universaliile sunt doar, nume de lucruri, sau, după cum spune tradiţia,voci. El a
afirmat categoric că numai „individualul este real, ideile reale nu au o realitate
substanțială, ele sunt simple cuvinte lipsite de un fundament obiectiv. De exemplu,
nu există culoare în sine, ci obiecte colorate. Culoarea fiind produsul minții noastre
, ea există în mintea noastră, întrucât mintea noastră o formează prin abstracție; iar
întrucât o exprimăm, ea este un cuvânt, adică un sunet al vocii noastre, un „flatus
vocis(„suflul vocii‖), pe care îl dăm unei categorii de obiecte sau tuturor obiectelor
ce au aceeași culoare.

Filosoful francez Pierre Abelard l-a criticat pe Roscellinus, care consideră că

universalul nu are realitate, dar nici nu este un simplu nume. După el, universalul
nu trebuie considerat ca o substanță independentă, ci ca un atribut (predicat).
Universalul nu există decât ca un predicat care se referă la mai multe subiecte:
„universalul există în individual‖ [3, p. 211]. În afara individualului, el există sub
formă de concept. Universalul există în lucruri, dar nu „generaliter‖, adică ca o
existență distinctă, separată de lucruri, ci „individualiter‖, adică în forme specifice,

condiționate de existența individuală a lucrurilor. Iată de ce inteligența noastră îl

poate cunoaște pe cale de abstracție reținând numai ceea ce este asemănător în
lucruri, într-o clasă de lucruri și făcând abstracție de particularitățile care
individualizează lucrurile

Prin urmare, nominalismul a pregătit terenul pentru empirism și a influențat

întreaga gândire de mai târziu. Știința modernă este pătrunsă de spiritul nominalist:
individul, iar noțiunile, universalul, fiind produsul travaliului gândirii, posedă
realitate obiectivă doar prin abstracție din lucrurile individuale