Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării,al Republicii Moldova

Centrul de Excelența în Energetică și Electronică

Catedra:Electroenergetica

Referat
Disciplina:Filosofie

Tema:Filosofia moderna

A Efectuat: Lazari Vasile

Grupa:EN-0117

A Verificat: Bucataru Igor

Chisinau 2020
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a
secolului 17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală
specifică (și nu trebuie confundată cu modernismul deși are niște caracteristici care
ajută la distingerea sa de filosofia mai veche.

Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei

moderne. Câți dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă
un subiect de dezbatere; de asemenea, se poate considera că modernitatea își are
sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită de postmodernitate, după cum se poate spune că
nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să răspundă la aceste întrebări va
determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie modernă”. Acest articol
se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene Descartes până la începutul
secolului 20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.

Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18

sunt împărțite în două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și
Germania, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei înnăscute”
în minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried
Leibniz și Nicolas Malehbrance. „Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea
trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri majore pe această linie de gândire
sunt John Locke, George Berkeley și David Hume (Acestea sunt categoriile
retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.) Etica și filosofia
politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești filosofi au lucrat
în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri din filosofia
politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.

La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care

pretindea să aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept,
Kant n-a izbutit complet în terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă
filosofică în Germania începutului secolului 19, începând cu idealismul german.
Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și mintea trebuie înțelese în mod
egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu lucrarea lui Georg Wilhelm
Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este rațional; raționalul
este real.”
Raționalismul

Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La
începutul secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică,
scrisă de teologi și bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes
afirma că multe doctrine metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false.
Pe scurt, a propus începerea filosofiei de la zero. În lucrarea sa cea mai
importantă, Meditație metafizică, el încearcă anume aceasta, prin șase esee succinte.
El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil, de toate credințele sale, pentru a
determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune la îndoială aproape orice:
realitatea corpurilor fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria, știința, chiar și
matematica, dar nu poate pune la îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la ce se
gândește, chiar dacă nu este adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul
respectiv. Pe această bază își construiește cunoașterea din nou. El constată că unele
dintre ideile că n-ar fi putut să provină de la el însuși, ci doar de la Dumnezeu; el arată
că Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar permite să fie înșelat
sistematic cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite de știință și
raționare, ca fiind failibile, dar nu false.

Rationalisti:

1. Rene Descartes
2. Baruch Spinoza
3. Gottfried Leibniz

Empirismul
Empirismul este o teorie a cunoașterii care se opune altor teorii ale cunoașterii,
precum raționalismul, idealismul și istorismul. Empirismul afirmă că cunoașterea vine
(numai sau în primul rând) prin experiență senzorială, fiind în contradicție cu
raționalismul, care susține că cunoașterea vine (de asemenea) din gândire pură. Atât
empirismul, cât și raționalismul sunt teorii individuale ale cunoașterii, în timp ce
istorismul este o epistemologie socială. Pe când istorismul recunoaște, de asemenea,
rolul experienței, el diferă de empirism prin presupunerea că datele senzoriale nu pot
fi înețlese fără luarea în considerare a circumstanțelor istorice și culturale în care sunt
făcute observațiile. Empirismul nu trebuie amesecat cu cercetara empirică deoarece
diferitele epistemologii trebuie să fie viziuni concurente despre cum să studiezi cel
mai bine, și este aproape un consens printre cercetători că studiile trebuie să fie
empirice. Azi, empirismul trebuie să fie înțeles ca unul dintre idealurile concurente în
obținerea cunoașterii sau a modului de a studia. Ca atare, empirismul este primul și
cel mai remarcabil curent caracterizat de idealul de a permite datelor observației de „a
vorbi pentru ele însele”, pe când viziunile concurete se opun acestui ideal. Termenul
„empirism” nu trebuie înțeles doar în relație cu modul în care a fost folosit acest
termen în istoria filosofiei. El de asemenea trebuie înțeles într-un mod care face
posibilă distingerea empirismului printre alte poziții epistemologice din știința și
învățământul contemporan. Cu alte cuvinte: empirismul ca concept trebuie înțeles
împreună cu alte concepte, care fac împreună posibilă facerea unor deosebiri
importante între diferitele ideale ce fundamentează știința contemporană.
Empirismul este unul din câteva viziuni concurente ce predomină în studiul
cunoașterii umane, cunoscut ca epistemologie. Empirismul accentuează
rolul experienței și evidenței, și în special al percepției senzoriale în formarea ideilor,
asupra noțiunilor de idei înnăscute sau tradiție în contrast cu, de exemplu,
raționalismul, care se bazează pe rațiuni și poate încorpora cunoașterea înnăscută.

Empiriști

1. George Berkley
2. David Hume
3. John Locke

Bibliografie

Manual “Stiinta filosofiei” Autor:Nicolae Sfetcu.1991