Tema 1.

FILOSOFIA ŞI ROSTURILE EXISTENŢEI UMANE

1. Obiectul de studiu al filosofiei.

2. Funcţiile filosofiei.
3. Filosofia – călăuză a vieţii umane.

1.1. Obiectul de studiu al filosofiei

În istoria filosofiei întîlnim diverse interpretări ale obiectului de studiu, al problemelor,

soluţionarea cărora îi preocupă pe filosofi. Savanţii, filosofii se întreabă: este oare filosofia
ştiinţă? Răspunzînd afirmativ la această întrebare, ei supun analizei corelatul ştiinţă-filosofie,
încercînd să explice caracteristicile comune şi să le evidenţieze specificul. Anume analiza
realizată le permite să constate că filosofia nu poate fi comparată cu o oarecare ştiinţă, deoarece
preocupările ei finale se cristalizează în metateorii, în concepţia despre lume, în metodologia
cunoaşterii. Interpretările obiectului de studiu ale filosofiei în lumea antică au la bază conceptul
ştiinţei cumulative, care mai este definită protofilosofie, protoştiinţă. Acestea studiau realitatea
obiectivă în complexitatea fenomenelor ce o caracterizau. Odată cu dezvoltarea civilizaţiei
umane, cu conştientizarea de către om a fenomenelor şi proceselor la care participa, de la
protoştiinţă se departajează iniţial ştiinţele naturii, iar mai tîrziu – ştiinţele despre societate.
Aşadar, asistăm la evoluţia progresistă a diviziunii muncii în domeniul cunoaşterii ştiinţifice,
care a modificat, în mod radical, statutul filosofiei în raport cu ştiinţa. În evoluţia istorică a
filosofiei deosebim următoarele perioade: antică, medievală, renascentistă, modernă şi
contemporană.
Filosofia apare în momentul în care se conturează un nou obiect de studiu şi un nou tip de
gîndire, ce transferă atenţia principală de la ideea de Dumnezeu spre om, la relaţiile sale cu
lumea; spre omul care cunoaşte şi crează. De la începuturile sale şi pînă în prezent filosofia se
prezintă ca o generalizare teoretică a istoriei umane; ca o fundamentare a activităţii prezente şi
viitoare a oamenilor. Înnoirea obiectului de studiu al filosofiei întodeauna a menţinut prioritatea
relaţiilor omului cu lumea, a cunoaşterii şi transformării ambianţei de către om. Prin filosofie
omul contemporan află despre preocupările propriului neam din toate timpurile, aşa încît
actualmente am putea constata: omul cugetă despre univers, despre bine şi rău, despre echitatea
socială, despre adevăr şi eroare; despre adevăr şi minciună, despre logica şi rosturile prorpiei
existenţe, a existenţei comunităţii umane. Graţie descopereirii/inventării filosofiei, omul îşi
fundamentează în mod raţional existenţa sa, căreia îi oferă semnificaţie, rosturi, scopuri concrete.
În aşa fel omul percepe, interpretează nu doar însuşirile şi procesele caracteristice lumii
exterioare lui, dar şi predestinarea sa în această lume.
 După cum arată Mircea Florian:” Istoria filosofiei este istoiria gîndirii neamurilor europene.
Filosofia se naşte la greci, trece la romani, se uneşte cu iudaismul purificat (creştinismul), prin
creştinism trece în evul mediu, la popoarele barbare germanice, iar noile popoare moderne,
continuă filosofia greacă, după ce o eliberează de tutela teologiei iudeo-creştine, punînd-o, în
acelaşi timp, în legătură cu noua ştiinţă a naturii” [1].
În perioada antică obiectul filosofiei cunoaşte modificări tematice, care îi permit să fie
deosebită de ştiinţa teoretică. În lucrarea „Metafizica” Aristotel (384-322 î.e.n.) defineşte
obiectul de studiu al filosofiei prin formula: învăţătură „despre primele cauze şi principii...”,
despre fiinţă şi proprietăţile ei esenţiale. Aristotel subliniază că existenţa, realitatea este
înzestrată cu însuşiri universale. Există relaţii universale, care trebuie evidenţiate în cadrul unei
ştiinţe aparte. Astfel Aristotel explică necesitatea oferii filosofiei unui statut cognitiv specific,
desemnat de formula „ prima filosofie”, „ştiinţa despre elementele prime”, „ştiinţa ştiinţelor”,
care se opune tuturor ştiinţelor. Metafizica nu poate fi confundată nici cu una dintre ştiinţele
particulare, deaorece nici una dintre ele nu abordează Fiinţa ca atare, în general, ci fiecare dintre
ele îşi asumă doar o parte din ea, examinîndu-i însuşirile. Prima filosofie, sau metafizica (ceea ce
vine după fizică) devine în continuare simbol al învăţăturii despre universal.
În lumea antică o răspîndire largă cunosc noţiunile: ştiinţă teoretică, ştiinţe aplicate, iar în
lucrările lui Aristotel este vorba despre filosofia teoretică, filosofia practică şi filosofia
creativă[2]. Noţiunea „ştiinţe aplicate” desemna: ştiinţele naturii sau informaţionale cu caracter
aplicativ. Pe parcursul mai multor secole cunoaşterea teoretică era confundată cu cea filosofică.
În condiţiile unei neclarităţi, determinate de abesnţa unei diviziuni clare a cunoaşterii teoretice şi
a celei filosofice, filosofia mai este numită – naturfilosofie, obiectivele căreia cuprind
interpretarea abstractă a fenomenelor, proceselor naturale şi a corelaţiei lor. Ştiinţele particulare
o perioadă îndelungată au fost lipsite de un nivel teoretic. Teoreticul, abstractul aparţinea
domeniului filosofic.
Dacă ne oprim mai detaliat la evoluţia obiectului de studiu al filosofiei în Grecia antică,
atunci observăm că acesta îşi modifică semnificativ problematica trecînd de la o perioadă la alta.
Savanţii, filosofii evidenţiază în evoluţia filosofiei din Grecia antică trei perioade: cosmogonică,
antropologică, elenistă. Dacă în prima perioadă filosofia îşi propune să evidenţieze şi să
definească elementele-ultime ale lucrurilor/fenomenelor/proceselor, apoi activitatea lui Socrate,
care deserveşte principiul cognitiv:”Cunoaşte-te pe tine însuţi”, plasează în centrul reflecţiei
filosofice omul; dezvoltă ontologia umanului; explică utilitatea şi aplicabilitatea cunoştinţelor
despre cosmos, societate, semeni. În perioada elenistă filosofii îşi expun ideile/părerile asupra
rosturilor existenţei umane, evidenţiind în calitate de scop al acesteia – cunoaşterea fericirii.
 În perioada medievală atît adepţii patristicii, cît şi figurile reprezentative ale scolasticii,
identifică filosofia cu ştiinţa, ambele fiind raportate la religie. De exemplu, Toma d’Aquino
(1225-1274) susţine că filosofia şi ştiinţa acumulează idei despre lucrurile create. Ideile credinţei
constituie obiectul teologiei; ele nu pot fi cunoscute de raţiune. Filosofia şi teologia nu sunt
independente. Teologia, filosofia studiază şi aplică principiile raţiunii, pentru a apropia
adevărurile revelaţiei divine de mintea omului. În baza acestor explicaţii, Toma d’Aquino
conchide că filosofia este „servitoarea” teologiei. Chiar şi dacă discuţiile, polemica filosofilor se
încadrează în corelatul filosofie/ştiinţă – teologie; cunoaştere-revelaţie divină; adevăr – credinţă,
în această perioadă preocuparea de bază a cugetătorilor rămîne analiza existenţei, cunoaşterii,
reflectate de raportul: existenţă-esenţă, la toate nivelurile de organizare a substanţei.
Interpretarea modernă a obiectului de studiu al filosofiei se afirmă odată cu acumularea
cunoştinţelor ştiinţelor speciale; cu elaborarea metodelor empirice de investigare a fenomenelor,
proceselor caracteristice realităţii obiective. Fondatorul empirismului, Francis Bacon (1561-
1626), divide filosofia în: filosofie naturală, teologică şi în învăţătură despre om. Filosofia
naturală include fizica şi metafizica, iar filosofia omului – ştiinţele ce studiază corpul şi spiritul.
Fondatorul raţionalismului, Rene Descartes (1596-1650), sublinia că filosofia poate fi
reprezentată grafic printr-un arbore, rădăcinile căruia sunt desemnate de metafizică, tulpina – de
fizică, iar ramurile – de celelalte ştiinţe: medicina, mecanica şi morala (etica). În interpretarea
cugetătorilor epocii moderne: F.Bacon şi R.Descartes filosofia cuprinde cunoaşterea teoretică şi
empirică. În a doua jumătate a secoluilui al XVIII-lea, prima jumătate a secolului al XIX-lea, în
lucrările filosofilor: Immanuel Kant (1724-1804), Iohann Gottlieb Fichte (1762-1814),
Friederich Wilheim Joselh Shelling (1775-1854), Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
filosofia este definită: „învăţătura despre universal”. Kant menţiona că filosofia este un sistem de
cunoştinţe raţionale; ştiinţa despre ultimele scopuri ale intelectului uman. În opinia lui Hegel,
filosofia este chintesenţa, adică esenţialul vieţii spirituale a omului; este imaginea epocii.
Dacă filosofii epocii moderne acceptă interpretarea obiectului de studiu al filosofiei,
desemnat de „universal”, apoi definirea „universalului” produce mai multe neînţelegeri. În
rezultatul unor studii filosofii contemporani reies din aprecierea: filosofia studiază universalul
din sistemele cosmos-om, societate – om, om-om, om-Sine. În domeniul lucrurilor, fenomenelor
concrete, sunt ascunse rădăcinile universalului, izvoarele meditaţiilor filosofice. Universalul este
interpretat de filosofie ca ceva integru, ca o sinteză a concretului. Concretul, însă, în
complexitatea legităţilor sale este studiat de ştiinţă. Fără cunoştinţele despre fenomenele,
procesele, relaţiile, ce se manifestă la nivelul lumii lucrurilor particulare, singulare, ar fi
imposibilă sistematizarea învăţăturii despre general şi universal. Între cele teri domenii ale
cunoaşterii: concret-ştiinţific (aplicativ), teoretic-ştiinţific şi filosofic există o relaţie permanentă
de interdependenţă. Totodată, este necesar să înţelegem că obiectul de studiul al filosofiei se
deosebeşte de obiectul de studiu al ştiinţelor particulare.
Evoluţia istorică a gîndirii filosofice este caracterizată de lărgirea obiectului de studiu.
Treptat sunt abordate problemele vieţii sociale ale oamenilor; problemele structurii şi
mecanismul funcţionării politicului; a revoluţiei şi evoluţiei/reformei ce au loc în sistemul social.
Astfel se constituie gîndirea social-filosofică, preocupată de elaborarea principiilor teoretice a
cunoaşterii generale a societăţii. O problemă aparte a gîndirii social-filosofice o constituie
idealurile, modelele modului de organizare a vieţii individului. Filosofia contemporană studiază
viaţa socială, istoria umanităţii, elaborează învăţătura despre dezvoltarea şi modernizarea
socităţii. Abordarea filosofică a problemelor cu care se confruntă societatea, omul contemporan
se deosebeşte prin complexitatea studiilor. Relaţiile omului cu natura sunt analizate din
perspectiva experienţei sociale, a modelelor de organizare şi desfăşurare a activităţii umane.
Dezvoltarea intensivă a ştiinţei contemporane, promisiunile fizicienilor, chimiştilor şi apoi
a biologilor de a salva lumea, de a-i oferi omului noi condiţii de existenţă şi auto-afirmare,
marginalizează filosofia. Totodată progresul tehnico-ştiinţific conduce nu doar la modificări
semnificative a modului de viaţă şi activitate umană, dar exercită influenţe ce produc procese
ireversibile în existenţa sistemului socio-ecologic, la toate nivelurile de organizare ale acestuia.
După cum menţionează Vasile Macoviciuc: „...tocmai efectele civilizatorii ale ştiinţei actuale
solicită limpeziri teoretice de ordin filosofic şi o disciplinare socio-istorică potrivită unor
principii şi matrici valorice pe care numai filosofia le poate întemeia”[3].

1.2.Funcţiile filosofiei.

Potenţialul cognitiv, instructiv, educativ, formativ al filosofiei este refletat de funcţii. În

diferite manuale şi studii monografice este evidenţiat un număr diferit de funcţii ale filosofiei.
Reieşind din propria opinie a autorilor, care evidenţiază unele domenii şi preocupări ale
filosofiei, vom supune analizei funcţiile: conceptuală, metodologică, holistică, axiologică,
praxiologică, formativă [4]. Prin funcţie (lat.functio – îndeplinire, înfăptuire) subînţelegem:
„relaţia dintre două obiecte sau grupuri de obiecte, în care schimbările unuia din ele sunt urmate
de schimbările celuilalt”; „manifestarea exterioară a însuşirilor unui obiect în sistemul dat de
relaţii, rolul pe care îl joacă obiectul, sistemul dat, în raport cu sistemul superior organizat”. În
logică şi matematică noţiunea funcţie desemnează operaţia de confruntare a fiecărui element al
unei anumite clase, numit domeniu de definiţie al funcţiei, cu un anumit element al altei clase,
numit domeniul de valori al acesteia [5, pag.153].
Funcţia conceptuală evidenţiază semnificaţia şi actualitatea cunoaşterii filosofiei de către
fiecare om, indiferent de epoca istorică în care se naşte şi îşi trăieşte viaţa, de statutul social şi de
apartenenţa etnică. Filosofia îi deschide omului perspectiva de a-şi făuri destinul, de a-şi explica
necesitatea şi semnificaţia tuturor momentelor trăite, de a le încadra într-un program al vieţii şi
activităţii eficiente. În afara propriei concepţii despre lume, care ar cuprinde cunoştinţele,
orientările valorice, idealurile, convingerile, modul de percepere, de reprezentare şi înţelegere a
realităţii obiective, omul nu poate, în mod autonom, adopta decizii referitoare la organizarea şi
desfăşurarea eficientă a socializării şi personalizării sale; nu-şi cunoaşte şi respectiv nu-şi poate
aprecia corect necesităţile, interesele; nu poate selecta priorităţile şi din acest motiv trăieşte
haotic, se prezintă în teminologia lui Kant în calitate de fenomen – subiect al vrerii, al dorinţelor
şi nu poate avansa către starea de noumen – de subiect al voinţei.
Concepţia despre lume reprezintă structura osoasă a vieţii şi activităţii individuale, cu cfît
elementele ei sunt mai afirmate, cu atît mai reuşită este prezenţa omului în lume. Suntem
deosebiţi de la natură prin capacităţi fizice şi intelectuale, avem caractere şi temperamente
diferite, dar ne uneşe acelaşi scop existenţial: să cunoaştem satisfacţia, autosuficienţa, fericirea.
Indiferent de mijloacele, tehnicile, drumurile, care ne conduc către atingirea scopului existenţial,
realizarea lui este pozibilă în condiţiile cînd omul are o reprezentare clară asupra a ceea ce este,
despre ceea ce-şi doreşte. Fiind o fiinţă, caracterizată de un ansamblu de contradicţii, avînd o
esenţă bio-psiho-socio-culturală, omul poate fi în toate proictele sale un subiect activ, eficient,
stăpîn pe situaţie, dacă a reuşit să-şi dezvolte convingerile referitoare la propria viaţă şi
activitate; dacă a înţeles că ceea ce face şi cum face îi aduce satisfacţie; dacă alegerea genului de
activitate profesională coincide cu propria vocaţie şi invers – omul poate fi ineficient,
neorganizat, tensionat, nesatisfăcut etc. Să medităm asupra semnificaţiei majore a concepţiei
despre lume, să corelăm conţinutul ei cu aşteptările noastre şi în aşa fel vom alege succesul,
fericirea, satisfacţia sau un destin ratat. Filosofia vă oferă multiple interpretări ale concepţiei
despre lume; descrie o diversitate de concepţii despre lume, fiecăruia îi rămîne să asimileze
conţinutul filosofiei, aşa încît să poată selecta cunoştinţele, opiniile, valorile, modelele de
existenţă şi în baza lor să-şi asimileze pas cu pas propriul potenţial cognitiv şi creativ. Devierile
de la acest program, întîrzierile în procesul de acumulare şi asimilare al cunoştinţelor, conduc la
depresii, insatisfacţii, tensiuni şi alte anomalii. Considerăm că funcţia conceptuală pentru
filosofia practică este la fel de semnificativă ca şi funcţia metodologică pentru filosofia teoretică.
Considerăm semnificativă şi actuală aprecierea lui Kant referitoare la semnificaţia şi prioritatea
celor două domenii ale reflecţiei filosofice: filosofia practică este primordială în raport cu cea
teoretică.
Funcţia metodologică îi oferă filosofiei un statut special de metodologie generală a
cunoaşterii. Metodologia este învăţătura despre metodele, formele şi principiile cercetării
ştiinţifice. Metoda, în mod abstract, ar putea fi definită ”un ansamblu de reguli fixe şi universale
ce guvernează ansamblul activităţilor ştiinţifice”. O asemenea abordare n-are nimic comun cu
cunoaşterea ştiinţifică, deoarece o asmenea metodă nu există. Hans Reichenenbach menţiona că
interogaţia filosofică asupra metodei se limitează astăzi la probleme referitoare fie la natura
prăpastiei dintre contextul descoperirii şi contextul justificării, fie contextul justificării.
Reichenbach sublinia:”Nu există reguli logice prin intermediul cărora s-ar putea construi o
„maşină de făcut descoperiri” care să aibă în sarcină funcţia creatoare a geniului”[5]. Doar
contextul de justificare poate constitui obiectul reflecţiei filosofice. În acest context, „metoda se
referă la analiza relaţiei dintre o teorie dată şi ansamblul faptelor pe care încearcă să le explice;
ea priveşte justificarea sau coroborarea teoriilor cu faptele”[6, pag.911]. Aşa cum nu există un
algoritm al descoperirii nu există nici unul al justificării. Deşi se presupune demult că metoda
ştiinţifică este metoda inductivă, se recunoaşte că „inducţia nu este validă din punct de vedere
logic”[6, pag.911].
Istoria metodei în ştiinţele empirice reflectă eforturile depuse de filosofi pentru a explica
modul în care, în ciuda naturii sale intrisec problematice, inferenţa inductivă nu poate ajunge la
concluzii certe, dar care au cel puţin o certitudine morală suficientă pentru a explica
credibilitatea cunoaşterii ştiinţifice. În elaborarea teoriei metodei lui Francis Bacon îi revine o
poziţie aparte. În lucrarea „Noul Organon” ştiinţa este caracterizată ca fiind inductivă, iar
inducţia reprezintă o metodă ştiinţifică. În opinia lui Bacon ştiinţa urmăreşte două scopuri: 1) să
ajungă la generalizări inductive; 2) să descopere cazurile acestor regularităţi. Asemenea lui
Aristotel, Bacon credea că o lege ştiinţifică trebuie să fie alcătuită dintr-o combinare de condiţii
necesare şi suficiente pentru a explica un fenomen observabil. Bacon considera că legile sunt
descoperite prin aplicarea raţionamentului adecvat la observaţii privind cazurile particulare.
Critica cauzalităţii realizată de David Hume, a relansat problema inducţiei, influenţînd
dezvoltarea ulterioară a reflecţiei asupra metodei. În cazul în care cunoaşterea derivă integral din
experienţă, ea nu poate niciodată să ajungă la certitudinea a ceea ce Hume numea „relaţiile
ideelor”, adevărurile logico-matematice care nu pot fi gîndite altfel decît sunt fără a genera o
contradicţie [7, pag.913-914] .
Un aport considerabil în elaborarea teoriei despre metodă îl înscrie J.S. Mill, autorul lucrării
„Logica”. Conştient de faptul că validitatea concluziilor obţinute prin inferenţe inductive depinde
de metoda implicată în procesul inferenţial, Mill a analizat inducţia în aşa fel încît să extragă
reguli semi-formale care ar putea garanta eficienţa procesului. În cartea a opta a „Logicii”
expune „Cinci canoane ale investigaţiei empirice”: 1) metoda concordanţei, conform căreia
„dacă două sau mai multe cazuri ale fenomenului, care constituie obiectul cercetării, au doar o
circumstanţă comună, acea circumstanţă în care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul)
fenomenului. 2) metoda diferenţei: „dacă un caz în care un fenomen se manifestă şi un caz în
care el nu se manifestă au toate circumstanţele comune, cu o singură excepţie care apare doar în
primul caz, circumstanţa prin care cele două cazuri diferă este efectul, cauza sau o parte
indispensabilă a cauzei fenomenului”; 3) metoda combinată a concordanţei şi diferenţei: „dacă
două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul au o singură circumstanţă comună, în
vreme ce două sau mai multe cazuri în care acesta nu se produce nu au în comun decît absenţa
acestei circumstanţe, singura circumstanţă prin care se deosebesc cele două grupuri de cazuri este
efectul, cauza sau o parte necesară a cauzei fenomenului”; 4) metoda reziduurilor: „dacă
eliminăm dintr-un fenomen partea despre care ştim, din inducţii anterioare, că este efectul
anumitor antecedenţi, ceea ce rămîne din fenomen este efectul antecedenţilor care se menţin”; 5)
metoda variaţiilor concomitente:”un fenomen care variază într-un anumit fel ori de cîte ori un alt
fenomen variază în acelaşi fel este cauza, fie efectul acestui fenomen, sau este legat de el printr-
un fapt cauzal”. Această metodă este utilizată atunci cînd metodele concordanţei şi diferenţei nu
mai sunt funcţionale din cauză că un factor nu poate fi neutralizat (nici prin excludere, nici prin
izolare). J.S. Mill ne asigură că aplicarea riguroasă a acestor principii ne poate apăra de erorile
elementare ale raţionamentului inductiv[7,pag.914-915].
Faptul că raţionamentul inductiv nu este valid din punct de vedere logic l-a determinat pe
Karl Popper să respingă definitv inducţia nu doar ca metodă ştiinţifică, ci şi în calitate de criteriu
de demarcare între enunţurile ştiinţifice şi cele pseudo-ştiinţifice. În concepţia lui Popper,
inducţia ţine de contextul descopeririii , despre care nu putem spune nimic. Puţini filosofi l-au
urmat pe Popper în chestiunea de a refuza inducţia. Chiar dacă pînă astăzi n-a fost elucidat
secretul descoperiririi şi algoritmul justificării, se recunoaşte că certitudinea „psihologică” sau
„morală” care însoţeşte concluzia unei inferenţe inductive poate fi explicată în termenii de
probabilitate a concluziei, dat fiind adevărul premizelor ei. În aşa fel, am putea afirma că istoria
metodei este istoria diverselor încercări de a combina raţionamentul deductiv, care garantează
certitudinea şi necesitatea, cu experienţa empirică, nesigură. Metoda prezintă unod de cunoaştere
realizat în mod conştient. Metoda reprezintă forma obiectivă conştientizată a raportului practic şi
cognitiv al subiectului cu obiectul cunoaşterii.
Metodologia cunoaşterii ştiinţifice cuprinde trei niveluri: universal filosofic, fundamental
ştiinţific şi aplicativ ştiinţific. Metodologia universal filosofică elaborează şi explică modul de
utilizare al dialecticii, al ascensiunii de la abstract la concret, al abstractizării, al axiomatizării.
Metodologia fundamental ştiinţifică descifrează potenţialul: analizei, sintezei, inducţiei,
deducţiei, analogiei, al abstractizării şi generalizării, al modelării etc. Există o diversitate de
metode şi tehnici, utilizate de ştiinţele aplicate. Acestea reprezintă obiectul preocupărilor
metodologiei ştiinţelor aplicate. Selectarea şi utilizarea corectă a metodei reprezintă un pas
important în procesul cunoaşterii. Cunoaşterea este un proces supraîncărcat cu obstacole,
dificultăţi, parcurgerea lui este posibilă doar fiind înarmat cu un felinar, care luminează calea.
Metoda are rolul felinarului, ea simplifică procesul cunoaşterii obiectului, conduce la realizarea
obiectivelor investigaţiuei.
Holismul – modelarea întregului este o tradiţie onorabilă şi larg răspîndită în ştiinţele sociale
şi în filosofie. Holismul îi permite savantului, omului să producă un model al obiectului studiat,
al relaţiilor interumane, al unei situaţii. Construirea modelului presupune reproducerea structurii
şi mecanismului de funcţionare, de comportare al întregului, al părţilor lui, al interacţiunilor
dintre părţi, dintre părţi şi întreg. Modelul are la bază un sistem real sau reprezentat raţional, în
rezultatul procesului cognitiv. Modelarea obiectului studiat, al relaţiilor sociale, al relaţiilor
familiale, al relaţiilor profesionale, al propriei existenţe etc. este un proces complicat, dar extrem
de necesar omului, care suplineşte o diversitate de roluri. Filosofia, realizîndu-şi funcţia holistă,
îi oferă omului posibilitatea să cunoască alternativele vieţii, să-şi dezvolte convingerea că prin
cunoaştere lumea poate fi schimbată, îmbunătăţită, la toate nivelurile existenţei. Holismul este
completat, concretizat de funcţia formativă a filosofiei.
Funcţia formativă desemnează potenţialul instructiv, educativ al filosofiei practice,
obiectivul central al căreia este organizarea şi orientarea proceselor de socializare, personalizare
şi profesionalizare individuală. Din perspectivă antropologică omul este produsul culturii, este o
personalitate care presupune interiorizarea culturii colectivităţii, în care trăieşte individul.
Socializarea reprezintă procesul activ prin care individul asimilizează cunoştinţele acumulate de
alte generaţii. Personalizarea reflectă conţinutul procesului complex de transformare a
potenţialului individualităţii umane în personalitate. Personalitatea este rezultatul celor două
procese, care se desfăşoară simultan, aflîndu-se în interconexiuni stabile şi influenţîndu-se
reciproc. Fiind inclus simultan în două lumi: biologică şi socială, omul încearcă să le cunoască
esenţa cu scopul de a se adapta, pentru a se înscrie într-un mediu socio-cultural. Orientarea în
sistemul lumii naturale, este asigurată de cunoştinţele acumulate de diverse ramuri ale ştiinţelor
naturii. Perspectiva afirmării individualităţii umane în sistemul relaţiilor sociale este analizată de
filosofie, psihologie, sociologie, politologie, demografie, etnografie etc. Descriind diferite
modele de auto-afirmare personală, elaborate prin generalizarea cunoştinţelor acumulate de
ştiinţele socioumanistice, filosofia îşi realizează funcţiile: formativă, educativă, de orientare.
 Funcţia axiologică ( axiologia – învăţătura despre valori) este actuală în toate timpurile, dar
mai ales în perioada de tranziţie de la un sistem axiologic la altul. Orientările valorice ale
persoanei reprezintă un element important al concepţiei despre lume. Cunoaşterea conţinutului
valorilor ce stau la baza normelor comportamentului public este o condiţie importantă a
proceselor de socializare şi personalizare individuală, a afirmării personalităţii umane. Filosofia,
care îndeplineşte şi funcţia de călăuză a vieţii individului, sintetizează şi generalizează
cunoştinţele acumulate de axiologie, sporindu-şi în aşa fel influenţele asupra mentalităţii şi
comportamentului individual. Valoarea reprezintă un spirit obiectivizat, un conţinut exteriorizat,
o idée întruchipată în forme relativ stabile, este rezultatul unui proces de cunoaştere şi de creaţie.
Actul creaţiei valorilor reprezintă un proces de valorificare, de apreciere al obiectelor şi
fenomenelor.Valoarea există înaintea procesului de valorizare, dar capătă atribut de realitate
după actul de evaluare, care presupune asimilarea lumii într-o perspectivă axiologică. Dacă
valoarea reprezintă o investiţie de inteligenţă şi sensibilitate, de pasiune şi fantezie, apoi
valorizarea - realizarea acestei investiţii ca izvor al bogăţiei spirituale şi factor de acţiune.
Valoarea nu poate fi redusă nici la o realitate obiectivă, nici la calităţile subiective ale
omului, nici la calităţile proprii lucrurilor, Toate acestea sunt obiecte ale valorizării, care se
transformă în valori în urma implicării conştiente a omului. Unitatea dintre obiectul şi subiectul
valorizării este determinată de proprietăţile lucrurilor de a satisface o necesitate sau un grup de
necesităţi ale persoanei. Dacă axiologia studiază natura valorilor, locul lor în viaţa omului şi a
societăţii, ne oferă o clasificare a valorilor, apoi filosofia onorîndu-şi funcţia axiologică îi
deschide personalităţii umane noi perspective de utilizare a cunoştinţelor axiologice în viaţa
cotidiană, în activitatea profesională, în toate manifestările sale sociale. Semnificaţia funcţiei
axiologice a filosofiei reiese şi din faptul că omul este unicul subiect al valorizării. Pentru a-şi
onora acest rol omul trebuie instruit, educat, orientat. Acest obiectiv şi-l asumă filosofia practică.
Funcţia praxiologică (praxiologia – învăşătura despre acţiunea eficientă). Pe parcursul a
2500 ani filosofia a analizat relaţia omului cu natura, cu mediul ambiant. Toate genurile de
activitate social-utilă abordează în mod direct sau indirect acest corelat. Omul se implică în
existenţa mediului natural, cu scopul de a-i utiliza resursele, pentru a-şi satisface integral sau
parţial necesităţile. O perioadă îndelungată omul a explorat bogăţiile naturii în mod extensiv.
Tezele ce reglementau relaţiile omului cu natura au fost expuse în poemul cosmogonic Enuma-
eliş (o capodoperă a culturii mesopotamiene). În opinia noastră aceste teze nu şi-au pierdut
actualitatea în timp. Este vorba despre: 1. Cosmosul, Omul – formează un Tot congruent; 2.
Omul este parte a acestui Tot; 3. Partea nu poate şi nici nu trebuie să modifice legile ce reglează
existenţa întregului, ea poate să le cunoască şi să le utilizeze în scopuri proprii. Începînd cu
secolul XYII filosofii orientează cunoaşterea ştiinţifică şi activitatea omului către posibilitatea
transformării lumii. În cunoscutele Teze ale lui Marx, se menţionează: pînă acum filosofii şi
savanţii prin diferite mijloace explicau lumea, în timp ce sarcina lor era s-o schimbe. Aceste teze
au susţinut un proces, consecinţele căruia pe parcursul secolelor XVII-XVIII n-au fost asimilate.
Este vorba despre intensificarea producerii materiale, care la rîndul său conduce la consumul
exagerat de mare al resurselor naturale. În urma acestor transformări, mediul natural şi-a pierdut
capacitatea de conservare şi reproducere a propriilor resurse. În urma intensificării producerii
materiale, a consumului exagerat de resurse naturale, s-a complicat activitatea omului şi simultan
condiţiile lui de existenţă. Actualmente, praxiologia şi filosofia practică în elaborarea teoriei
acţiunii eficiente se confruntă cu mari dificultăţi. Anterior eficienţa activităţii umane era
calculată prin formula matematică venit minus cheltuieli. În condiţiile societăţii contemporane
formula profitului trebuie completată de variabila factorii ecologici. În noile condiţii omul este
obligat să-şi orienteze activitatea în viitor. Anume aceste schimbări le explică, le interpretează
filosofia, onorîndu-şi funcţia praxiologică. În filosofia americană, răspîndită în ultimele decenii
ale secolului XX, o atenţie deosebită se acordă principiilor şi treptelor activităţii de succes.

1.3. Filosofia – călăuză a vieţii.

Problema omului reprezintă o preocupare constantă a filosofiei. Interpretarea

potenţialului cognitiv şi creativ al individualităţii umane, descifrarea specificului fiinţei umane,
descrierea mecanismului transfomării potenţialului uman în actualitate – a fost şi rămîne un
obiectiv prioritar al reflecţiei filosofice. În perioada postbelică a secolului XX omenirea se
confruntă cu mai multe probleme, soluţionarea cărora nu poate fi amînată, deoarece aria lor de
influenţă cuprinde planeta, cu bogăţiile ei subterane şi cu spaţiul aerian. Modelul existenţial
dominant al lui Homo economicus, orientat către consumul exagerat al resurselor naturale, din
necesitatea conservării vieţii şi a reproducerii condiţiilor ei, trebuie înlocuit cu Homo moralis.
Personalitatea lui Homo moralis este unica forţă capabilă să restructureze sistemul axiologic, să
edifice o nouă ordine mondială, să conducă omenirea către un viitor, către stabilitatea dinamică a
sistemului ecologic global. Reieşind din complexitatea problemelor cu care se confruntă
societatea, filosofia practică susţine programele eticii profesionale, care vizează elaborarea
modelelor de comportament profesional. Intensificarea tuturor contradicţiilor cu care se
confruntă societatea contemporană este rezultatul multiplicării consecinţelor negative ale
progresului tehnico-ştiinţific.
 În calitatea sa de „dragoste de înţelepciune” filosofia desemnează nu doar ştiinţa, dar şi
căutarea fericirii. Astfel, în noţiunea de filosof figurează două exigenţe importante: „ideea unei
căutări a adevărului şi aceea a unei căutări a valorilor”. „A filosofa înseamnă înainte de toate a
gîndi singur, a realiza un travaliu critic al gîndirii asupra ei însăşi ( a gîndirii însăşi – L.Roşca).
Filosofia desemnează un efect al reflexiei libere, o examinare a lucrurilor însele, o critică a
opiniei, adică a judecăţii lipsite de un fundament riguros. Dar acest travaliu critic este de
asemenea un exerciţiu spiritual, un efort al omului de a se construi şi de a se regăsi în modul
practic, pentru a-şi conduce bine existenţa în prezent, o căutare a unei vieţi, care să stea sub
semnul păcii şi al dreptăţii”[8, p.8]. Actualmente, însuşirea modurilor, stilurilor de filosofare
este o necesitate, pe care omul trebuie să o conştientizeze în cazul cînd la întrebarea lui Hamlet:
A fi sau a nu fi, răspunde în favoarea lui „a fi”. În condiţiile existenţiale ale omului contemporan
alegerea raţională a lui „a fi” însemnă schimbare de atitudine, asumarea responsabilităţii pentru
toate consecinţele actelor săvîrşite. Pentru aceasta este necesar a clarifica orizonturile lumii în
care individul trăieşte şi activează. Orizonturile lumii, în care se afirmă personalitatea individului
sunt proiectate de reprezentările acestuia. Cu cît cunoştinţele individului sunt mai vaste, mai
variate, cu atît şi reprezentările lui sunt mai cuprinzătoare. Reprezentările îi permit individului să
deosebească evidentul de neevident, figurile de fon, care ne sunt oferite de condiţiile şi
posibilităţile existenţei.
În calitatea sa de călăuză a vieţii individului, sociumului, filosofia practică îl orientează pe
om. La rîndul ei orientarea omului contemporan nu poate fi redusă la interpretare, la explicaţie,
ea reprezintă o experienţă specifică a schimbării sinelui, incluzînd cunoştinţe şi aptitudini,
sentimente şi dorinţe. Orientarea nu poate fi redusă la cunoaştere, la concepţia despre lume, la
autoanaliză. Orientarea nu este o noţiune cumulativă. Este vorba despre un fenomen corelat cu
funcţia formativă a filosofiei, care desemnează procesul complex al interacţiunii omului cu
lumea. Omul se orientează în lumea schimbătoare, care deschide unele posibilităţi şi le ascunde
pe altele. Cu orientarea omului, a activităţii lui în diverse domenii se ocupă mai multe ştiinţe,
înzestrate cu metode noi de cercetare. Acestea realizează calcule, prognoze, oferă sfaturi
antreprenorilor, recomandări pedagogilor, educatorilor. Astăzi activează un număr mare de
experţi în diverse domenii, care definesc factorii ce influenţează dezvoltarea economică,
tehnologică, informaţională. Prin multiple decizii se încearcă tactica influenţării procesului
decizional la nivel individual, de grup şi comunitar.
În ultimele decenii ale secolului XX în ştiinţele socioumanistice se acordă o atenţie majoră
actului alegerii raţionale. Alegerea este un fenomen sociouman ce desemnează segmentul
intermediar între două procese complexe: cunoaştere şi acţiune. Alegerea în calitate de act final
al procesului cognitiv este multidimensională, are o motivaţie complexă. De gradul de
conştientizare al semnificaţiei alegerii depind reuşita, eficienţa activităţii individului. Reieşind
din faptul că alegerea este un act important pentru individ, este necesar să-i cunoaştem esenţa,
mai ales în condiţiile în care societatea umană, toţi membrii ei, sunt antrenaţi în competiţia
existenţială a lui “a fi”. Însăşi viaţa îl determină pe omul contemporan să mediteze asupra
problemelor existenţiale. Dar fără o iniţiere elementară în filosofie, mai ales în filosofia practică,
alegerea se transformă într-un act complicat şi deaceea de mulţi şi deseori este ignorat. De
regulă, se acţionează conform unor deprinderi, obiceiuri, tradiţii. În rezultatul simplificării
alegerii prin reducerea procesului cognitiv la o comparaţie simplă sau o analogie incorectă, omul
comtemporan riscă nu doar să-şi rateze destinul, dar şi să se condamne la o existenţă arbitrară,
caracterizată de întîmplare. În reducerea numărului celor care acţionează inconştient, care nu-şi
stăpînesc condiţia existenţială, vedem semnificaţia asimilării conţinutului acestui manual.
Analiza alegerii, caracteristica alegerii raţionale şi a factorilor care o influenţează,
presupune evidenţierea şi valorificarea mai multor fenomene, printre care mai importante, în
opinia noastră, sunt: motivaţia, dorinţele/necesităţile, preferinţele, libertatea, datoria,
responsabilitatea, satisfacţia, plăcerea, fericirea etc. La fiecare etapă de dezvoltare a procesului
socio-cultural conţinutul acestora suferă schimbări. În societatea contemporană conţinutul
fenomenelor menţionate este determinat de imperativele bioeticii, domeniu autonom de
investigare ştiinţifică, care-şi propune să elaboreze modele existenţiale şi stiluri de viaţă, ce ar
oferi omenirii, culturii şi civilizaţiei umane şansa supravieţuirii, a conservării şi reproducerii
condiţiilor vitale pentru toate speciile biologice de pe Terra.
Zilnic suntem determinaţi să alegem o soluţie referitoare la un act. De obicei avem trei
alternative: să facem; să nu facem; să mai aşteptăm. Oricare dintre acestea are justificare,
deoarece ne oferă posibilitatea de manifestare a activismului, a absenteismului, a indiferenţei.
Însă pentru a cunoaşte avantajele şi dezavantajele propriei opţiuni trebuie să cugetăm, să
sistematizăm informaţiile despre influenţele acestora asupra vieţii, comodităţii, confortului
nostru personal şi al celor ce ne înconjoară. Cititorul îmi va reproşa: e prea complicat pentru a
lua o decizie simplă. Eu, însă, voi răspunde: este complicat, dar se merită, pînă la urmă eşti
răsplătit prin satisfacţia care o trăieşti în urma unei activităţi utile nu doar pentru tine, dar şi
pentru cei care te înconjoară. În folclorul românesc sunt mai multe proverbe, pe care înţelepţii
autentici, fără studii superioare, deseori le aplică: De şapte ori măsoară şi odată taie; Ziua bună
se cunoaşte de dimineaţă; Cine se scoală mai dimineaţă mai departe ajunge, Dacă nu-i cap, vai de
picoare…
În diferite cazuri concrete alegerea individului este susţinută de un proverb, de o poveste,
de o zicală. Nu întîmplător în copilăria fiecărui individ este locul pentru poveste, iar asimilarea
conţinutului acestora pregăteşte creierul pentru meditaţii filosofice asupra binelui, frumosului,
dreptăţii, corectitudinii. În viaţa omului matur povestea este înlocuită de amintirile plăcute sau
mai puţin dorite despre situaţiile trăite, în care a cunoscut sau n-a avut parte de succes, de
aprecierea colegilor, de solicitarea comunităţii, de satisfacţia autosuficienţei… Dacă ne oprim şi
ne rezervăm cîteva clipe din viaţa supraîncărcată de nevoi, luptă şi medităm asupra trăirilor
noastre, depozitate în memorie, apoi înţelegem: acesta este sensul vieţii, altul mai sofisticat, mai
neclar nu este. Omul prin tot ce face se autoafirmă în grupul social, îşi descifrează şi îşi
realizează propriul potenţial. E simplu şi totodată foarte complicat, deoarece actul alegerii este
unul subiectiv, personal, iar efectele lui deseori afectează existenţa lumii obiective. Din acest
motiv, deşi alegerea individuală este şi trebuie să fie un act liber, ea presupune asumarea
responsabilităţii persoanei pentru influenţele ei positive sau negative.
Există diferite niveluri ale alegerii. Unele sunt orientate în viitor, au dimensiuni
strategice; altele se referă la schimbările cardinale din viaţa personală, iar cele mai întîlnite sunt
provocările cotidiene, de ordin tactic. Indiferent de nivelul complexităţii şi semnificaţiei alegerii
personale ea presupune o evaluare a situaţiei create, a propriului potenţial cognitiv, creativ
(capacităţi, abilităţi, interese, idealuri, convingeri, dorinţe, preferinţe etc.). Este important să
înţelegem că orice act al alegerii necesită abordarea cea mai serioasă, deoarece atitudinea
formală, iresponsabilă este pedepsită. Pentru a fi mai convingătoare vă propun să urmăriţi ştirile
timp de o săptămînă şi ve-ţi observa cite tragedii umane se îăntîmplă din cauza că înainte de a
face ceva nu s-a meditat suficient. În aceste cazuri este vorba despre alegeri cotidiene. Dar cite
suferinţe trăieşte individul cînd nu s-a orientat corect în alegerea facultăţii, a specializării, a
instituţiei, la care s-a angajat. Mai grave sunt consecinţele alegerii neadecvate a partenerului de
viaţă. Reieşind din cele menţionate, considerăm necesar să revenim la filosofia practică, pentru a
înţelege esenţa şi conţinutul alegerii raţionale. Doar alegerea raţională ne oferă dreptul la
libertatea autentică, ne indică limitele propriei activităţi.
Alegerea trebuie corelată cu schimbarea, ea o presupune înainte de a fi realizată. Lucrarea
fundamentală a lui Imm. Kant “Critica raţiunii practice” ne aminteşte că suntem fiinţe biologice,
înzestrate cu raţiune, cu capacităţi creative, dar pentru realizarea acestui potenţial este nevoie de
a respecta anumite condiţii, de a cunoaşte secretele cauzalităţii. Kant sublinia:” Fiecare
schimbare care se petrece în ordinea naturii are o cauză: aceasta este o lege a intelectului, de la
care nu este permis sub nici un pretext să ne abatem”[9, pag..447]. Teza respectivă iniţiază
analiza autonomiei libertăţii, concluziile căreia sunt: orice eveniment din natură este prins într-o
reţea de legături cauzale necesare. Fiecare om se consideră autor al propriilor acţiuni, pe care le
produce fără a fi influenţat de constrîngeri exterioare. Dacă acţiunea individului este o parte a
naturii, apoi apare o contradicţie referitoare la situaţia în care fiecare eveniment din natură este
legat de necesitatea cauzală. Dacă acţiunea individului nu este o parte a naturii, atunci rămîne în
afara domeniului legăturii cauzale şi voinţa individului nu va produce nici un efect în lumea
naturală.
Faptul că individul uman este autorul a ceea ce face este o presupoziţie a tuturor
acţiunilor care au loc în lume, respectiv şi a deciziilor raţionale. În opinia lui Kant, fiinţele
raţionale există nu doar ca centre ale cunoaşterii, conştiente de sine, dar şi ca agenţi morali.
Raţiunea nu este separată de activitatea lor ca agenţi, ci este o parte constitutivă a acesteia.
Pentru o fiinţă raţională nu există numai a acţiona, ci şi întrebarea asupra acţiunii. Este vorba
despre întrebarea: ce trebuie să fac, care cere un răspuns raţional. Raţionalitatea individului se
exprimă prin faptul că unele dintre acţiunile acestuia sunt intenţionale (decurg din voinţa lui). În
legătură cu acţiunile sale individul îşi poate da întrebarea: De ce să fac asta? Aceasta nu caută
cauza sau efectul, ci doar abordează substanţa temeiului/motivului. Motivele sunt desemnate să
justifice acţiunea. Ele se referă ori la scopuri, ori la mijloace. Dacă am în vedere un scop, atunci
pot alege mijloacele necesare, accesibile pentru realizarea lui. Spre deosebire de scepticii
moderni şi de D.Hume, care considerau că toate raţionamentele se referă la mijloace, deoarece
raţiunea nu poate nici genera, nici justifica scopurile activităţii umane, Kant susţine credinţa
simţului comun, conform căreia raţiunea poate constringe şi justifica nu doar alegerea
mijloacelor, ci şi alegerea scopurilor. În acest caz raţiunea practică s-ar putea exercita în mod
obiectiv. Ar fi o exercitare obiectivă, deoarece s-ar baza numai pe raţiune, recomandînd scopuri
pentru orice fiinţă raţională, fără să ţină seama de sentimentele, dorinţele, preferinţele persoanei
concrete. Pentru ca această situaţie să fie reală raţiunea trebuie nu doar să justifice, dar şi să
motiveze acţiunile individului. Dacă raţiunea nu îndeamnă individul şi să acţioneze, atunci ea îşi
pierde influenţa asupra procesului decizional, respectiv îşi pierde caracteristica de a fi practică.
Singurul mod prin care raţiunea poate deveni practică este cel prin care ea îşi dezvoltă
capacitatea de a emite imperative. Un imperativ nu descrie lumea, el se adresează unui agent şi
dacă acesta îl acceptă, atunci imperativul îi va determina acţiunile. Dacă există imperative care
apar numai din exerciţiul raţiunii, atunci raţiunea este acea practică care ne determină să
acţionăm.
O problemă importantă, cu care se confruntă orice persoană, oricare agent moral, este cea
a alegerii scopurilor. Kant menţiona că alegerea scopurilor trebuie iniţiată cu înţelegerea acelui
tip de libertate transcendentală care reiese din concepţia despre lume a persoanei. Libertatea, în
acest context, rezidă în alegerea unui scop pentru mine însumi. Orice derivare a scopurilor
persoanei dintr-o altă sursă, exterioară, este echivalentă cu supunerea persoanei în raport cu
sursa. Orice proces natural care guvernează acţiunile persoanei îi diminuează propria libertate. În
aşa mod persoana devine o unealtă pasivă a forţelor naturale. În fine, Kant conchide: sunt liber
atunci cînd eu acţionez şi nu sunt liber atunci cînd alt agent acţionează prin intermediul meu.
 Multiple controverse produc următoarele afirmaţii ale lui Kant: O acţiune mă are pe mine
drept autor oricînd aşi decide să acţionez numai pe baza evaluării ei. Eu nu-mi consult dorinţele,
interesele sau “alte condiţii empirice” pentru că prin asta ma-şi supune pe mine însumi
cauzalităţii naturale. Eu nu fac decît să reflectez asupra acţiunii şi să o aleg pentru ea însăşi în
calitatea sa de scop în sine. Aceasta este paradigma acţiunii libere: o acţiune, care se întemeiază
numai pe raţiune. O astfel de acţiune nu poate fi atribuită nici unei forţe naturale, nici unui lanţ
cauzal “empiric”. Ea apare în mod spontan din procesul raţional, din voinţa individului. Am
putea discuta cu Kant asupra tezei, conform căreia individul îşi păstrează liberatea alegerii doar
în cazul cînd alegerea este apreciată ca “scop în sine”. Aici se produc multiple dificultăţi, mai
ales în cazurile majoritare cînd oamenii sunt motivaţi de “un lanţ cauzal empiric”. În susţinerea
lui Kant vine Hegel, care în lucrarea “Prelegeri de filosofie a istoriei” menţionează:” Dacă auzim
spunînduni-se că libertatea în genere este să poţi acţiona aşa cum vrei, o atare reprezentare poate
fi luată numai ca o totală lipsă de cultură a gîndirii, în care nu se găseşte nici o urmă despre ceea
ce este voinţa liberă în şi prin sine, dreptul, moralitatea etc.” Alegerea individului considerată
izolat de orice altceva, este rezultatul unor circumstanţe arbitrare. Prin urmare nu este cu
adevărat liberă.
Pentru a înţelege în mod adecvat mesajul celor doi mari gînditori ai epocii moderne
considerăm necesar să reactualizăm tezele economiştilor liberali şi a celor radicali, care i-au
permis lui Hegel în faza de iniţiere a societăţii de consum să elucideze unele caracteristici ale
acesteia. Economiştii liberali considerau că cel mai expresiv test, care arată cît de bine
funcţionează un sistem economic este măsura în care acesta le permite oamenilor să-şi satisfacă
preferinţele. În opnia economiştilor liberali preferinţele individuale reprezintă temeiul prim al
evaluării sistemului economic. Apare întrebarea: Cum se formează preferinţele individuale? A
alege între preferinţe şi a oferi mai multă pondere unor preferinţe înseamnă o încercare făţişă de
a impune altora unele valori şi de a nega capacitatea acestora de a decide ceea ce vor cu adevărat
în viaţă. Economiştii radicali abordează problema apariţiei preferinţelor individuale. Adoptînd
poziţia economiştilor radicali, în lucrarea “Principii de filosofie a dreptului” Hegel subliniază că
ceea ce englezii numesc “confort” este ceva inepuizabil şi capabil de dezvoltare la nesfîrşit, căci
fiece comoditate îşi arată iarăşi incomoditatea ei şi aceste invenţii nu au sfîrşit. O nevoie de
aceea se datoreşte şi celora care caută s-o speculeze, trăgînd cîştig de pe urma naşterii ei.
Supunînd criticii “sistemul nevoilor” Hegel arată că nevoile şi dorinţele noastre sunt modelate de
societatea în care trăim, iar această societate reprezintă doar o etapă a procesului istoric[10].
Pornind de la afirmaţia că oamenii trăiesc într-o societate concretă, Hegel ne convinge că
suntem modelaţi de această societate şi de timpul istoric în care trăim. Din această perspectivă
libertatea individului nu este altceva decît libertatea de a acţiona aşa cum suntem obligaţi să o
facem. Unele dintre dorinţele individului sunt produsul naturii lui. Este vorba despre necesitatea
de a ne alimenta, cu care individul se naşte. Alte dorinţe ale individului îşi au originea în
procesul de instruire şi educaţie. Care n-ar fi originea lor biologică ori socială, important este să
ştim că noi nu ne alegem dorinţele. Din acest motiv activitatea noastră impulsionată de dorinţă
nu este liberă. Dacă din motivaţia activităţii umane eliminăm dorinţa/preferinţa atunci ce rămîne?
În filosofia practică a lui Kant se menţionează: rămîne raţiunea. Acţiunea trebuie să fie
întemeiată doar pe raţiune. Am putea vorbi la nesfîrşit despre acţiunile şi consecinţele acestora în
cazul unei persoane raţionale şi în cel al persoanei iraţionale. Evaluarea acestor activităţi este
posibilă doar în raport cu scopurile ultime ale actorilor. Unicul fel de acţiune care nu rezultă din
dorinţele individului, înăscute sau condiţionate social, este acţiunea în concordanţă cu
imperativul categoric. Doar acţiunea în concordanţă cu imperativul categoric poate fi liberă.
“Dacă datoria este un concept care urmează să conţină semnificaţie şi reală legislaţie pentru
acţiunile noastre, ea nu poate fi exprimată decît în imperative categorice…”[11, pag.234]
Caracterizînd imperativul categoric, Kant menţionează că acesta se impune numai pe
baza raţiunii, care înlătură deosebirile dintre agenţii raţionali în funcţie de dorinţele, interesele şi
ambiţiile lor şi toate “condiţiile empirice”, care circumscriu acţiunile acestora. Imperativul
categoric deschide o perspectivă nouă pentru activitatea individuală, amplasînd-o în afara
experienţei individuale, respectiv ar putea fi adoptată de oricare fiinţă raţională. Kant sublinia:
“Atunci cînd va trebui să decid asupra acţiunii mele ca scop, voi fi constrîns de raţiune “să
acţionez doar conform acelei maxime, pe care în acelaşi timp o pot postula ca lege
universală”[12, pag.246].
Alegerea raţională din perspectiva bioeticii este condiţionată de imperativele timpului
nostru istoric. “Bioetica ca domeniu al ştiinţei şi ca institut social are cîteva obiective: să
contribuie substanţial la elaborarea concepţiei strategice de supravieţuiere a întregului ecosistem,
a biosferei în special; să protejeze valoarea vieţii în genere, vieţii umane, sănătatea individuală şi
cea publică, în particular; să îndrume opinia publică în cunoaşterea modalităţilor ce servesc la
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la împiedicarea inhibiţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale
persoanei umane; să reglementeze în mod legislativ atît cercetările bio-medicale, practica
ocrotirii sănătăţii (mai ales domeniile transplantoplogiei, determinării momentului morţii,
limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili, noilor tehnologii medicale etc.), cît şi orice
activitate socială ce ţine de existenţa omenirii”[13, pag. 79-80]. Din această perspectivă alegerea
raţională a omului contemporan este determinată de condiţia existenţială, de pericolele care
ameninţă viaţa sub toate formele de organizare: plante, animale, om. Din motiv că omul este
unica fiinţă capabilă să producă oportunităţi/alternative el se face şi responsabil pentru
consecinţele alegerii deciziei/soluţiei în fiecare caz concret.
 Maxima, pe care o impune concepţia bioetică despre lume fiecărui individ uman, este
“pietate pentru viaţă”, cunoscută şi prin porunca “nu dăuna”. Într-adevăr este vorba despre o lege
morală universală, pe care trebuie cu stricteţe s-o respecte fiecare locuitor al Terrei, indiferent de
vîrstă, cont bancar, apartenenţă etno-culturală, funcţie, statut social, studii etc. Omul
contemporan care a reuşit să-şi dezvolte conştiinţa morală, religioasă, juridică, politică,
ecologică, de sine, economică poate oare să-şi permite să încalce imperativul bioeticii? În calitate
de fiinţă raţională sănătoasă nu şi-ar permite acţiuni distructive în raport cu natura, cu societatea,
cu semenii, cu sine însuşi. Despre astfel de persoane vorbind, nu ne putem imagina că ar avea alt
scop, decît cel recunoscut de majoritatea absolută: să te afirmi în grupul social, să-i meriţi
respectful şi solicitarea; să fii parte componentă a unei reţele sociale de comunicare, să edifici şi
să susţii un sistem de relaţii interumane; să-ţi cunoşti şi să-ţi valorifici cu maximă eficienţă
identitatea etno-culturală; să-ţi trăieşti viaţa frumos cu demnitate. Fiecare ar putea completa acest
set de scopuri, care ne transformă viaţa într-un proces supraîncărcat de trăiri frumoase, pline de
semnificaţie.
Alegerea raţională, întemeiată pe imperativele bioeticii, face abstracţie de interpretările
libetăţii individuale, oferite de Kant şi Hegel. Teza iniţală a discursului bioetic, în acest context,
este: orice act trebuie întemeiat pe o analiză, pe o evaluare a tuturor circumstanţelor şi
imperativelor timpului istoric. Aceasta va pune în evidenţă scopurile, mijloacele activităţii
social-utile a fiecărui membru al societăţii. Dimensiunea libertăţii unui individ este determinată
de libertatea semenilor care îl înconjoară, respectiv cu cît mai multe informaţii are la dispoziţie
creierul uman, cu atît persoana este mai liberă, mai influentă în grupul social. În acest context am
recomanda cititorilor noştri mai puţin să fie preocupaţi de libertatea actului alegerii şi mai mult
să fie îngrijoraţi de autenticitatea informaţiilor asimilate despre legile universale ale Existenţei în
totalitatea ei, despre particularităţile modului uman de existenţă. Şi Kant, şi Hegel aveau dreptate
cînd menţionau că dorinţele/preferinţele noastre nu sunt ale noastre, că ele ne sunt impuse de
diferite instituţii socio-culturale. În timpul nostru istoric aceste instituţii s-au multiplicat, şi-au
diversificat metodele şi tehnicile de influenţare, de manipulare. În majoritatea lor membrii
comunităţii consumă informaţia selectată şi pregătită de către angajaţii acestor instituţii. Din
acest motiv realizarea actului alegerii raţionale astăzi este mult mai complicată. Fiecare mesaj
social, politic, economic pentru a nu-l dezorienta pe individ trebuie supus analizei minuţioase,
studiului comparat, analizei cost-profit etc. Doar în aşa fel vom reuşi să ne menţinem pe poziţia
agentului moral raţional. Este important să ştim că agentul raţional moral nu copie viaţa şi
activitatea nimănui, el îşi produce modelul ideal, pe care îl urmează. El nu este marioneta altor
persoane şi urmează un lider doar din respectul faţă de personalitatea şi realizările acestuia.
 În perioada postbelică savanţii acordă o atenţie deosebită comportamentului politic, celui
electoral şi în acest context dezvoltă teoria alegerii raţionale (Downs, 1957); concepţia “votului
retrospectiv” (Rusk, 1987) şi a “alegătorului rezonabil” (Popkin, 1991). Un model al
comportamentului electoral a descris Campbell la începutul anilor 60 ai secolului XX. Studiile
menţionate ne oferă o abordare socio-psihologică a fenomenului social-politic – libertatea. Însăşi
formulele: “alegere raţională”, “alegător rezonabil”, ne sugerează că concluziile filosofilor
moderni au fost valorificate cu maximă atenţie şi că libertatea individului care se manifestă
multiplu în societate, este definită/explicată prin raţiune, raţionalitate, conştiinţă, conştiinţa de
sine. Originalitatea interpretării modelului alegerii raţionale, oferite de Popkin, constă, în opinia
noastră, în elaborarea conceptului de “schemă cognitivă”, semnificativ pentru achiziţionarea,
prelucrarea şi reactualizarea informaţiei. De asemenea, important este conceptul de “încadrare”
dominant pentru simplificarea structurii scopurilor şi cunoştinţelor despre deprinderi ca reguli de
decizie rapidă, aplicabile la situaţiile de decizie frecventă. Aceste concepte ne oferă posibilitatea
modelării procesului individual de adoptare al deciziilor. În baza acestora politologii operează cu
informaţii despre alegerile cetăţenilor care într-o măsură mai mare sau mai mică se orientează în
structura şi “lumea” politicului - partide politice, organizaţii neguvernamentale, politici ale
instituţiilor statului.
Alegerea, definită ca raţională, este susţinută de acel comportament uman, care motivează
acţiunile individului prin corespunderea preferinţelor personale unor condiţii minime de
coerenţă. Altfel spus, este vorba despre corelarea necesităţilor conştientizate ale cetăţenilor cu
promisiunile - obiectivele programelor politice ale partidelor aflate în competiţie pentru
acapararea puterii de stat. Necesităţile indivizilor, fiind conştientizate, adică supuse raţionalizării,
sunt structurate în prioritare şi celelalte. Preferinţele politice ale cetăţenilor liberi, conştienţi de
condiţiile în care la moment instituţiile statului îşi desfăşoară activitatea, se constituie în baza
unei analize comparate a politicilor sociale cuprinse în programele partidelor, aflate la guvernare,
şi a celor din opoziţie, şi a celor extra-parlamentare. Conceptul “alegător rezonabil” evidenţiază
variabilele: proximitatea tematică, evaluarea retrospectivă a reformelor guvernelor şi
identificarea partinică. Acestea pot fi incluse în modelul formării preferinţelor în cadrul
sistemului pluripartit.
După modelul, elaborat de politologii occidentali, filosofia practică contemporană va
elabora o teorie generală a alegerii raţionale. În aşa fel îi va simplifica omului actul deciziei
individuale, îl va orienta în diversitatea oportunităţilor, opţiunilor, oferindu-i şansa unei alegeri
raţionale, optime pentru moment. În aceasta rezidă semnificaţia cunoaşterii filosofiei pentru
fiecare om.
Note bibliografice:

1.Florian, Mircea, Filosofia greacă// Filosofie. Analize şi interpretări, Bucureşti: Ed.Humanitas, 1990
2.Aristotel, Metafizica, trad. De Bezdechi, Bucureşti, Edit. Academiei, 1965
3.Macoviciuc Vasile, Filosofie, Bucureşti, CEP A.S.E., 1998, - 350 p
4.A se vedea: L.Dergaciov, P. Rumleanschi, L.Roşca, Filoosfia, Chişinău, CEP UASM, 2002, 336 p.; Теодор Н.
Цырдя, Петру В. Берлинский, Философия (С курсом биоэтики), Кишинэу, Изд.полигр.центр «Медичина»,
2002, -551 с.
5.T.N.Ţîrdea,...Dicţionar de filosofie şi Bioetică, Chişinău, CEP: Medicina, 2004, - 441 p.
6.Hans, Reichenbach, The Rise of Scietific Discovery, 1951, -231 p.
7.Domenique Lecourt, Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, trad. De Laurenţiu Yoicaş (coord.), Iaşi, Polirom,
2005, -1446 p.
8.Jacquline Russ, panorama ideilor filosofice. De la Platon la contemporani, Traducere de Margareta Gyursik,
Timişoara, editura amarcord, 2002, - 295 p.
9.Kant. Im. Critica raţiunii practice, trad. Nicolae Bagdasar, Editura IRI, Bucureşti, 1995, -589 pag.
10. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, trad. Petru Drăgnici şi Radu Stoichiţă, Bucureşti, 1968, -188 pag..
11.Se citează după: Peter Singer, Hegel, trad.. Cătălin Avramescu, Humanitas, Bucureşti, 1996, -155 pag.
12.Kant Im. Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. Nicolae Bagdasar, Editura IRI, Bucureşti, 1995, -422 pag..
13.Teodor N.Ţîrdea, Bioetica: origini, dileme, tendinţe, CEP “Medicina”,Chişinău, 2005, 234 pag.