Dreptul filosofic. Științe filosofice.

Schimbarea reprezentării
cu privire la obiectul de studiu al filosofiei pe parcursul
dezvoltării istorice.

2019

1
 Cuprins
Introducere....................................................................................................................................3

1.Filosofia dreptului.......................................................................................................................3

2.Științe filosofice...........................................................................................................................4

3. Obiectul de studiu al filosofiei....................................................................................................6

4. Schimbarea reprezentării cu privire la obiectul de studiu al filosofiei pe parcursul dezvoltării

istorice............................................................................................................................................7

Concluzii......................................................................................................................................16

Bibliografie:.................................................................................................................................17

Introducere
Filosofia ste o componentă a culturii, a vieţii spirituale, alături de ştiinţa literaturii, artă,
religie, acestea formează cultura şi viaţa societăţii.
Ea se află în interelaţii cu celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele.
Încă din sec. V î.h. Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat
zeii oamenilor.
Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că ea
este Kiutesenţa unei culturi. Dacă vrei să cunoşti cultura unui popor te duci la filosofia
acestuia.

2
 L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a
rezolva “ceea ce este”.
Mulţi consideră că filosofia reprezintă un tărâm misterios, inaccesibil, tară legătură cu
viaţa reală, cotidiană. Alţii reproşează filosofilor că se dedau unor practici ezoterice şi
gratuite, sterile, în cele din urmă discordante în raport cu nevoile concrete ale oamenilor şi
societăţii. Desigur, de vitală importanţă nu este acumularea unor cunoştinţe şi elaborarea de
precepte filosofice, ci descoperirea în şi prin filosofie a nevoilor existenţiale ale omului, a
răspunsurilor la problemele fundamentale pe care omul nu conteneşte să şi le pună.1
1. Filosofia dreptului
Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman. Este cunoaştere a temeiului
existenţelor, a realităţilor originare, necondiţionate, de ordinul esenţei, prin care se
legitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu de enunţuri formulate prin categorii,
teze şi principii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii care
stau la baza alcătuirii lumii. Este o reflecţie asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane,
căutare a sensului acestor experienţe şi a unităţii spiritului uman.
Problematica filosofiei este sugestiv prezentată de Immanuel Kant, în “Logica”,
folosind patru întrebări fundamentale care preocupă omul, la nivel filosofic:
Ce pot să ştiu?
Ce trebuie să fac?
Ce-mi este îngăduit să sper?
Ce este omul?
Potrivit răspunsurilor pe care filosofia le dă celor patru întrebări, aceasta îşi fixează
problematica în mai multe discipline filosofice. Astfel Giorgio del Vecchio grupează
disciplinele filosofice după răspunsurile la primele două întrebări kantiene, astfel: Filosofia
teoretică. Răspunzând la prima întrebare kantiană, aceasta studiază primele principii ale
existenţei şi ale cunoaşterii şi cuprinde următoarele ramuri ale filosofiei: “Ontologie sau
Metafizică (aceasta cuprinde şi Filosofia religiei şi Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria
cunoaşterii, Logică, Psihologie, şi Estetică”
Filosofia practică. Aceasta răspunde la cea de-a doua întrebare a lui Kant şi cuprinde,
după Giorgio del Vecchio, următoarele ramuri ale filosofiei: “Filosofie morală şi Filosofia
dreptului. ” Autorul observă utilizarea, uneori, a termenului de Etică, fie cu sensul de
Filosofie morală, fie cu sensul de Filosofie practică, în genere, caz în care este eludată
1
Wikipedia, Enciclopedie liberă, Filosofia, // [On-line]: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filozofie ( accesat
03.12.2019)

3
existenţa de sine stătătoare a Filosofiei dreptului. În acelaşi timp, autorul nu aminteşte, în
diviziunea sa, ramuri ale filosofiei fără de care însăşi filosofia dreptului ar fi greu de înţeles,
aşa cum sunt Axiologia şi Filosofia culturii, circumscrise, probabil, în Filosofia istoriei, sau
Antropologia, în cadrul primului gen, ori Praxiologia în cadrul celui de-al doilea.
Rămâne discutabilă prezenţa în cadrul disciplinelor filosofice a Psihologiei, azi o
disciplină care-şi revendică obiectul mai degrabă în rândul ştiinţelor empirice. Obiectul
Filosofiei dreptului se determină pornind de la identificarea acestei ramuri a filosofiei în
cadrul Filosofiei practice. Filosofia dreptului studiază “conceptul universal al dreptului”
(Giorgio del Vecchio), studiază “ideea dreptului, conceptul dreptului şi realizarea acestuia”
(Hegel), cercetează “rostul omenesc al dreptului” (P. M. Cosmovici).
Reţinem, pentru profunzimea definirii, ideile lui Giorgio del Vecchio: “Filosofia
dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile
şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie
afirmat de raţiunea pură” . Acelaşi autor evidenţiază cele trei direcţii de cercetare proprii
filosofiei dreptului: logică, fenomenologică şi deontologică. Prima fixează noţiunea ca atare
(dreptul), ca obiect al oricărei cercetări ulterioare. A doua cercetează originea şi evoluţia
dreptului, în timp ce a treia fixează idealul de justiţie, prin compararea kantiană a “ceea ce
este” (SEIN) cu “ceea ce trebuie să fie” (SOLLEN). ”2
2. Științe filosofice.
Începând din antichitate, filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele
concrete. Nu întâmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, J. Bruno, N.
Copernic, R. Descartes, Z. Freud, B. Russel ş. a. ). Filozofia permanent primeşte şi
prelucrează informaţii din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şi formează
un tablou ştiinţific unic al lumii. În acelaşi timp, filozofia nu pretinde la rolul de ştiinţă a
ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele.
Ştiinţele concrete au obiectul lor de studii, metodele şi legile lor, nivelul lor de
generalizare a cunoştinţelor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea
acţionează asupra lor prin concepţia filozofică, care influențează viziunea savantului,
atitudinea lui faţă de lume şi cunoaştere. Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a
supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decât în limitele unor parametri strict determinaţi ai
mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferei a intrat în epoca dezvoltării
ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Actualmente problema cheie este

2
Capcelea V., dr. hab. în drept, conf. univ. Istoria filosofiei dreptului. Chișinău-2013 P. 3-4

4
elaborarea “Strategiei Omului”, coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii
presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant.
Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, de aceea ea trebuie să aibă o nouă
filozofie – filozofia supravieţuirii. Pentru formarea conştiinţei globale e necesară
reconştientizarea tuturor relaţiilor sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite
comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea faţă de trecut, istorie, cultură, stat, ş. a. ” 3
Părţi componente ale filosofiei fiind:
Ontologia (grecescul antos = existenţă) şi care este teoria existenţei ca existenţă.
Gnaseologia (cagnas = cunoaştere) este teoria filosofică a cunoaşterii ca răspuns la
întrebarea cum ar fi dacă omul poate să cunoască sau nu lumea, cum o cunoaşte, până unde
este adevărul.
Axiologia (axis = valoare) este teoria filosofică a valorilor arată cum se nasc florile,
cum se clasifică şi importanţa lor pentru om.
Filosofia istoriei care studiază legile progresului istoric.
Logica – este teoria principiilor gândirii corecte.
Etica – teoria despre morală.
Estetica – teoria filosofică a artei.
Problemele teoretice ale filosofiei sunt în legătură în principal cu raportul dintre
existenţa obiectivă şi existenţa subiectivă. Raport a fost numit ca fiind problema fundamentală
a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentală a fost : “Cum pot să gândesc unitar cerul
înstelat deasupra mea şi legea morală din mine. ” Acest raport în linii mari implică 3 aspecte.
1. Problema primordialităţii este existenţa de factor primordial sau cea sub
Filosofia se împarte în concepţii filosofice umaniste care pot fi materialiste şi idealiste şi
dualiste care pun la baza lumii 2 principii care există paralel.
2. Concordanţa dintre cei 2 factori respectiv posibilitatea cunoaşterii lumii.
3. Rolul omului în creaţia valorilor şi sensul vieţii.
Există mai multe criterii de apreciere a filosofilor.
Specificul filosofiei – chiar din sensul etimologic al termenului care este îngemănarea a
2 cuvinte din limba veche greacă.
philo – iubire pentru înţelepciune
sophia – înţelepciune

3
Lencă V., dr. , prof. univ. Filozofie, Chișinău – 2013 p. 4-5

5
 Specificul filosofiei – din specificul interogaţiilor – din însăţi domeniul care-l studiază.
Deoarece filosofia studiază existenţa în general, legile cele mai generale ale existenţei, ea
reprezintă o concepţie generală despre lume de asemenea cunoaşterea filosofiei este o
cunoaştere generală în sensul că surprinde trăsăturile generale şi esenţiale ale existenţei
naţionale, sociale şi umane. Cunoaşterea filosofiei spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică
care este profundă şi verificabilă cum filosofia este generală ea se sprijină pe cuvânt ştiinţific
dar nu numai pe acesta ci I-a în considerare şi practica social istorică, experienţa umană este
cuvântul prin care se raportează lumea la om şi se află locul şi rolul omului în acea lume. De-a
lungul timpului s-a constatat că ştiinţa are nevoie de filosofie, de viziunea ei generală despre
lume, mulţi filosofi au fost şi oameni de ştiinţă şi în acelaşi timp filosofia se sprijină pe datele
ştiinţei dar nu le preia.

3. Obiectul de studiu al filosofiei.

Filosofia este o componentă a culturii, a vieţii spirituale, alături de ştiinţa literaturii,
artă, religie, acestea formează cultura şi viaţa societăţii. Ea se află în interrelații cu celelalte
componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele. Încă din sec. V î. h. Platon spunea că
filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor. Hegel spunea că filosofia este
floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că ea este Kiutesenţa unei culturi. Dacă
vrei să cunoşti cultura unui popor te duci la filosofia acestuia.
L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a
rezolva “ceea ce este”. C-tin R. Matru – ea este o concepţie în care adevărurile vechi sunt
îmbrăcate într-o formă nouă. Filosofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor, întrebări
cum ar fi :
Ce este existenţa ?
Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?
Cum se constituie valoarea de adevăr bine, frumos, dreptate ?
Care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ?
Ce este fericirea ?
În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri încât
filosofia vizează raportul omului cu lumea cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce
constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, de asemenea situaţiile obişnuite şi
limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului îl ajută pe acesta să
ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce oamenii

6
optează pentru anumite relatări. Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce
oamenii optează pentru anumite realieri.
Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care
sunt propriile sale relatări dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii
care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti. Filosofia s-a format în
antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştinţe din toate domeniile treptat s-a
produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific. Tot pe parcursul istoriei s-au
constituit domeniile meditaţiei filosofice.

4. Schimbarea reprezentării cu privire la obiectul de studiu al filosofiei pe parcursul

dezvoltării istorice.
Obiectul de studiu al filosofiei: Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.
Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. Filozofia este o ştiinţă
complexă, care trebuie să dea răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră aşa
discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş. a. Filozofia
este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relaţii a realităţii obiective, legităţi a
funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în
întregime şi a raportului omului cu această lume.
În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi
existenţei omului. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele
conceptuale. Filosofia si-a propus si îşi propune să se pronunţe asupra salvării umanității,
a culturii si a valorilor create de om, asupra salvării omului in fata agresiunii istoriei, a
violentei sale distructive care le amenință. Corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă: Este
îndeobște cunoscut ca la începuturi gândirea filosofică a rodit în spiritualitatea unor
remarcabili oameni de știință cum au fost:
Tales din Milet -; mare matematician si astrolog,
Pitagora -; mare matematician, astronom si astrolog,
Platon un mare geometrician,
Aristotel -; fondator al multora din științele moderne (fizica, biologia, psihologia,
morala, etica).
Filosofia s-a dovedit deci de la început într-o strânsă legătură cu preocupările
oamenilor de știință. Filosofia este știința supremă, călăuzitoare a celorlalte științe, care
sunt privite ca servitoarele filosofiei. Științele particulare sunt lipsite de dreptul de a

7
 contrazice filosofia. Filozofia generalizează generalizările ştiinţelor concrete, are de a face
cu un nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare.
Definiţii ale filosofiei:
•Filosofia este un stil de viaţă. (Seneca)
•Filosofia este concepţie despre lume.
•Filosofia reprezintă un set de cunoştinţe, valori, principii despre sine (individ),
despre celălalt (societate), natură şi totodată aceste valori sunt venite din atât propriile idei
cât şi din experienţa individuală.
• Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (Aristotel)
• Filosofia este pregătirea pentru moarte. (Platon)
•Filosofia este o disciplină, care are propriu set categorial, propria metodologie,
metode de cunoaştere dar spre deosebire de ştiinţă ea nu se bazează pe cunoştinţe, metode
demonstrabile.
•Filosofia este microscopul gândirii. (V. Hugo)
•Filosofia – un drum cu multe trasee, ducând de la nicăieri către nimic. (A. Bierce)
•Filosofia este mai mult o ştiinţă a întrebărilor. (Lucian Blaga).
•Filosofia eliberează sufletul de patimi. (Democrit).
Concepţia despre lume: Filozofia este una din principalele forme a manifestării
spiritului uman, conştiinţei umane. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică.
Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo – dragoste şi sophos –
înțelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia este modul spiritual-practic de
asimilare a lumii.
Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni. Concepţia despre
lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în această lume,
este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportul lui faţă de această lume.
Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate
despre conţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. Pe
parcursul evoluţiei omenirii sunt cunoscute trei concepţii istorice despre lume. Aceste sunt
mitul, religia şi filosofia.
Concepţia mitică despre lume: Concepția mitica este forma cunoștinței sociale
caracteristicelor mai timpurii perioade in istoria omenirii. Concepția mitica se caracterizează
printr-un nivel jos al gândirii logice abstracte și prin absenta autoconștiinței. Mitul include în
sine cunoștințele prin care omul încearcă să explice fenomenele naturii. Principalele

8
caracteristice ale concept. mitice sunt: antropomorfismul, zoomorfismul, sincretismul.
Concepția mitica provine de la cuvântul grecesc “mitos” – legenda, poveste. Mitul se bazează
pe un animism unde elementele acestuia sunt înzestrate cu calităţi umane. Gândirea mitică
apelează la imaginar.
Concepţia religioasă despre lume: Concepția religioasă este forma conștiinței sociale
care prin credință postulează existenta absolutului, care si constituie originea existentei.
Caracteristica Concepții religioase sunt:-credeinta-dogma-ritualul cult. Religia este de origine
latină şi provine de la verbul (reregale) adica a stabili o legătură. Religia se bazează pe
credinţă. Credinţa este o speranţă, o viziune. Religia apare în secolul V şi VI.
Concepţia filosofică despre lume: Concepția filosofică este forma conștiinței sociale
care spre deosebire de religie pune accentul pe necesitatea explicaţii raționale a existentei.
Filosofia apare atunci când omul caută legătură cu absolutul pe cale raţională. Filosofia este
pornirea pe calea abstractizării, teoretizării şi pentru aceasta omul are nevoie de un set de
categorii (noţiuni generale), care ar explica rolul, locul individului în lume.
Specificul filosofiei în Grecia Antică: Una din caracteristicile esenţiale ale filosofiei
antice este necesitatea de a explica, de a găsi existenţa şi manifestările acesteia, esenţa
lucrurilor precum şi construcţia ordinii universale. În Antichitate se caută o esenţă comună a
tuturor lucrurilor, a existenţei. Omul apelând la raţiune doreşte să găsească o origine, un
principiu. Acest principiu poartă denumirea de Arhe. Filosofia apare în Grecia în sec. VI a
Chr. Dacă până la acest moment răspunzători de tot ce se petrece în lume şi în suflet erau zeii,
mai departe filosofia, chiar de la apariţie, va încerca să-l facă răspunzător pe om de propria
soartă.
Filosofia din Grecia Antică e împărţită de cercetători în 3 perioade:
Perioada cosmologică: Sec. VI-V a. Ea se caracterizează prin preocupări cosmologice.
Principalii reprezentanţi sunt Thales, Anaximandru, Anaxerene, Heraclit, Pytagora,
Parmenide. Principala preocupare a gânditorilor este studierea naturii.
Perioada antropologică: Cuprinde epoca de aur a filosofiei greceşti – perioada clasică
sec IV-III a. Chr. Fără a neglija problemele cosmosului, filosofia acestei perioade,
reprezentată de aşa gânditori precum: Socrate, Platon şi Aristotel, are în centrul preocupărilor
sale omul, adică poartă caracter antropologic. Centrul vieţii filosofice devine Atena.
Perioada elenistică: Începe cu moartea lui Aristotel III î. e. – III d. e. În centrul
preocupărilor filosofiei se plasează problemele morale. Hotarele răspândirii acestei filosofii se

9
lărgesc considerabil, depăşind pe cele ale Greciei. Roma şi Alexandria devin centrele
dezvoltării filosofiei din această perioadă. Este perioada marilor şcoli morale şi religioase.
Problema existenţei: Toate investigațiile presocraticilor se referau atât la "începuturile"
lumii dar si la "esența" acesteia. Tales credea ca "începutul" și "natura" tuturor lucrurilor ar fi
apa. Totul se hrănește cu apă, semințele tuturor lucrurilor sunt umede si atunci când acestea
mor, ele se usucă. Deci, Pământul plutește pe apa iar valurile ar fi cele care ar cauza
cutremurele. Naivitatea acestora si a altor idei contemporane nu ar trebui sa ne facă sa
ignoram importanta lor ca încercări de explicații pur naturaliste.
Anaximandru considera că la originea lumii se află patru elemente (apa, pământul,
focul, aerul) însă ele sunt alcătuite din apeiron (fără limite) – prototipul atomului. În viziunea
lui Anaximene începutul şi natura lucrurilor era aerul deoarece acesta se putea transforma in
celelalte elemente: focul, apa și pământul. După Heraclit din Efes focul este doar elementul
esenţial al existenţei. El este ghidat de către logos. În viziunea lui Heraclit totul se dezvoltă
prin contrarii adică existenţa nu este statornică şi se află într-o continuă schimbare, se află în
devenire. Heraclit introduce principiul de Panta Rei – totul curge, totul se schimba. După
Parmenide existenţa este statornică, perfectă şi ea niciodată nu-şi schimbă esenţa. Pitagora
pune la originea lumii numărul.
Şcoala din Milet: Fondatorul şcolii a fost Thales. Thales este cel dintăi filosof al
Greciei si al lumii europene. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa. După
el toate se nasc din apa si se întorc la apă. Apa vorbind din punct de vedere antologic este
începutul, natura comuna a tuturor lucrurilor, de aici si posibilitatea transformării lucrurilor.
Apa este începutul, natura comuna, principiul. Anaximandru este un urmaș al lui Thales.
Pentru el temeiul (principiul) este o sinteza a mai multor elemente originare si anume : apa,
aer, foc, pământ. Aceasta sinteza o numește apeiron (nelimitatul, indefinitul). La el găsim
folosit și termenul de principiu. Anaximene pune la baza existentei aerul. Aerul se afla în
mișcare ce presupune comprimare si rarefiere.
Şcoala din Eleea: Întemeietorul şcolii este considerat Parmenide. Problema pe care şi-o
pune este cu privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a conceptualiza. După el
există numai existentul, iar non existentul nu există. Spune că existenţa este şi poate fi
gândită, non existenţa nu este şi nu poate fi gândită.
Şcoala Pythagoreică: Întemeietorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora.
Şcoala filosofică întemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă al filosofiei,
dar nu era numai o şcoală filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă religioasă şi grupare politică de

10
orientare filo-aristocratică. Pytagoricienii au fost primii care sau ocupat de matematică şi au
cultivato . Ei au scos ideea după care principiile matematice ar fi principiul lucrurilor, dar
după cum în matematică numerele sunt elemente primordiale ei au crezut că celelalte lucruri
sunt modele ale numerelor. Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă că
numărul este principiul lumii. Ei identifică lucrurile cu câte un număr. Astfel: – cifra 1 esenţa
din care au ieşit celelalte numere - cifra 2 esenţa sufletului - cifra 3 este perfect pentru că are
început, mijloc şi sfârşit - cifra 4 este substanţa justiţiei - cifra 5 este substanţa căsătoriei-cifra
10 este simbolul întruchipării perfecţiunii supreme.
Filosofia lui Heraclit: Heraclit spune că această lume n-a fost creată nici de vreunul
dintre zei. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic în care după măsură se aprinde şi
după măsură se stinge” . Prin urmare la el focul este principiul întemeietor. Heraclit susţine
ideea unităţii principiului. Stingându-se focul trece în aer, din aer în apă, din apă în pământ,
dar el nu se transformă ca principii ci rămâne foc veşnic viu. Prin urmare apa, aerul, pământul
nu sunt forme de înstrăinare a focului ci modalităţi de manifestare a lui. El se aprinde şi se
stinge după măsură. Această măsură poartă numele de LOGOS– un concept creat de Heraclit
în care el denumeşte contradicţia.
Platon a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui
Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a
fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice şi a pus bazele Academiei din Atena.
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice. Filosofia ideilor: Teoria ideilor stă la
temelia concepţiei lui Platon despre lume. Fenomenele şi lucrurile înregistrate de simţurile
noastre nu au decât înţelesul unor copii imperfecte, simple umbre ale Ideilor eterne şi
imuabile. În centrul filosofiei lui Platon stă teza conform căreia existenţa se manifesta pe două
planuri: planul Ideilor absolute – lume inteligibilă (adică care poate fi înţeles numai prin
raţiune), şi planul lumii concrete, formată din tot ceea ce este schimbător şi poate fi cunoscut
cu ajutorul organelor de simţ.
Raportul dintre aceste lumi îți arată sub forma unei faimoase alegorii ale peşterii din
dialogul Republica. După părerea lui sufetul nostru este închis în peştera corpului nostru. Prin
ferestrele strâmte, care sunt organele simţurilor, nu pot pătrunde decât umbrele lucrurilor din
afară, care există, dar nu sunt reale – realitatea adevărată o formează lumea inteligibilă cu
ideile ei, ale căror copii sunt lucrurile din lumea sensibilă. Ideile noastre nu sunt decât un
reflex îndepărtat, slab şi fugitiv al ideilor obiective din lumea inteligibilă şi nu se trezesc în
mintea noastră decât sub influenţa lucrurilor sensibile.

11
 Vorbind despre idei, el le numeşte când esenţe, când logos – temei raţional al
lucrurilor. Astfel pentru Platon există două lumi: una nevăzută, veşnică, netrecătoare şi
neschimbătoare – Lumea Ideilor, şi lumea văzută, ce se află într-o continuă schimbare, o lume
de umbre şi păreri, amestecată în existenţa ei cu non-existenţa.
Teoria cunoaşterii: Sufletul – după Platon – e nemuritor, fiindcă ceea ce se mişcă pe
sine însuşi este nemuritor, netrecător, iar ceea ce este mişcat de altceva sau îşi primeşte
mişcarea de la altul este trecător. Orice cunoaştere este pentru Platon o reamintire a Ideilor
sesizate cândva înainte de această existenţă. Numai acele suflete care au putut sa păstreze
imagini destul de vii şi durabile despre realitățile ideale deveneau suflete de filosofi
capabile să înţeleagă lumea în realitatea ei ultimă prin capacitatea de a-şi aminti ce-au
văzut înainte de naştere. Iar dacă sufletul a existat înainte de naştere, nimic nu-l încurcă,
ca el să se desprindă de corp, după moartea acestuia, şi să se deplaseze în Lumea Ideilor.
Aristotel a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei
universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele filosofiei au fost
puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia şi a
dezvoltat-o, putându-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca
ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica
formală, Retorica, Etica.
Ca şi Platon Aristotel susţine că lumea ca totalitate este un organism fundamentat pe un
temei spiritual. Aristotel înlocuieşte termenul platonic de idee cu termenul propriu de formă.
Substratul tuturor schimbărilor îl constituie materia (cu excepţia lui Dumnezeu). În această
materie funcţionează factorul creator – principiul formei care produce lucruri concrete din
material haotică. Aici forma apare ca o cauză a lucrurilor şi scop final. Formele sunt principia
active ale lucrurilor, fără a fi lucrurile însele.
Pentru apariţia şi existenţa unui lucru este necesară, după cum am văzut şi materia.
Materia se manifestă ca potenţă, ca posibilitate, iar forma intervine ca energie ce duce la
actualizarea, realizarea posibilităţii în lucruri. După Aristotel ideile ca forme tind să se
realizeze, iar material ca substrat nedeterminat nu se opune în mod absolute determinării.
Materia e o posibilitate infinită – sau potenţialitate pură. Adică material ca atare nu este nimic,
dar poate deveni, datorită formei, orice.
Stoicism: Stoicismul este o şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium
(Kition) în jurul anului 300 a. Chr. , în perioada elenistică a istoriei antice. Problema de
căpetenie a acestei orientări filosofice e cea a vieţii, a idealului moral, a fericirii omeneşti în

12
condiţia crizei totale a societăţii. Este şcoala cu cea mai lungă existenţă în antichitate – şase
secole. După şcolile socratice, stoicismul, cel dintâi, promite realizarea fericirii personale a
individului nu prin ignorarea sau îndepărtarea ştiinţei, ci, dimpotrivă, prin cunoaşterea totală a
întregului univers.
Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea naturii sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru
realizarea fericirii adevărate. Senzaţia reprezintă pentru stoici elementul oricărei cunoaşteri. În
concepţiile lor gnoseologice stoicii sunt senzualişti şi materialişti, ei susţin că ceea ce se poate
cunoaşte trebuie să fie, la necesitate, şi pipăit. Ei consideră că puterea de a gândi corect o au
de la naştere toţi oamenii, însă doar filosofii prin exerciţiile lor spirituale o pot scoate din
starea ei latentă şi pune în folosinţă. Lumea la stoici este născută din focul primar - identic cu
Logosul şi Divinitatea. Şi din foc s-a născut aerul, din aer apa şi din apă pământul. Psihologia.
Ca şi Aristotel stoicii evidenţiază trei componente ale sufletului (partea superioară şi raţională
a sufletului). Partea inferioară a sufletului, în ordine descrescândă, o alcătuiesc sentimentele şi
pasiunile sau instinctul nemăsurat.
Fiecare parte a sufletului îşi are sediul său în corp raţiunea – în cap, sentimentele – în
inimă şi pasiunile – în burtă sau mai jos. Aliaţii ce condiţionează implicarea raţiunii sunt
adevărul şi voinţa. Partea raţională a sufletului e o unitate simplă ce nu poate fi descompusă şi
e veşnică. Etica. Principiul central al eticii stoice este conformitatea cu natura. A trăi astfel
înseamnă a trăi în armonie cu Logosul – Divinitatea. Omul e parte a naturii şi, deci, acest
principiu presupune a trăi în armonie cu sine. Una dintre valorile centrale ale moralei, inclusiv
ale celei stoice, este libertatea. Libertatea constă în a cunoaşte şi nu a pune în serviciul unui
scop universal voinţa noastră.
Epicureism: Fondatorul şcolii e Epicur. Frica de zei şi fenomenele naturii, ignoranţa,
superstiţiile şi prejudecăţile – iată care sunt obstacolele în calea fericirii omeneşti. Acestea pot
fi înlăturate cu ajutorul filosofiei. Epicureii consideră că omul pentru a fi mai bun şi a fi fericit
trebuie să trăiască în armonie cu natura. Dar, pentru a realiza acest scop, el trebuie s-o
cunoască, iar raţiunea trebuie să fie capabilă să folosească aceste cunoştinţe în mod înţelept,
ultimul lucru omul îl deprinde cu ajutorul filosofiei.
Teoria cunoaşterii este pur senzualistă, aşa cum întreaga sa filozofie este a sensibilităţii.
Cunoaşterea la el derivă din senzaţii, care sunt întipăriri în suflet ale imaginilor. Senzaţiile
repetate dau naştere la noţiuni generale, care servesc la formarea judecăţilor. Senzaţiile nu pot
fi false, ci doar neclare. Criteriul adevărului este senzaţia şi percepţia în mod teoretic iar în
practic sentimentul de plăcere sau neplăcere. Etica. Ontologia şi gnoseologia lui Epicur se

13
supune eticului. Scopul ştiinţei şi a filosofiei, consideră Epicur, e asigurarea unei vieţi
liniştite, realizarea acelui ideal de echilibru interior perfect şi calamitatea nezdruncinată în faţa
oricăror evenimente ale vieţii, spre care trebuie să tindă înţeleptul. 4
Scopul vieţii pentru Epicur e plăcerea. Sub plăceri nu înţelegem desfături senzuale, ci
absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Înţelepciunea, bazată pe raţiune, impune
simţurilor o anumită disciplină. El susţine că nu este o lume de apoi, deoarece atomii
sufletului se risipesc după moartea corpului şi se unesc la o nouă încadrare a sufletului o dată
cu naşterea omului. Deci raţiunea, înţelepciunea, deci filosofia, au menirea de a-l ajuta pe om
la obţinerea binelui în viaţă, la evitarea suferinţei. 5
Scepticism: Această orientare filosofică e îndreptată împotriva dogmatismului atât
senzualist, cât şi raţionalist. Scepticismul pune la îndoială atingerea certitudinii, obţinerea
adevărului obiectiv. Noţiunea de fericire îşi pierde caracterul social şi ia un caracter
individual. În scepticism ea va fi sinonimă seninătăţii sufleteşti (ataraxia) şi indiferenţei
(apatia), dobândită prin abţinerea de la orice încercare de rezolvare a problemelor.
Scepticismul poate fi împărţit în trei etape:
Scepticismul vechi: Fondatorul Pyrhon. După părerea lui pentru a ajunge la ataraxie
trebuie să ne ţinem de următoarele principii:
1) Lucrurile sunt şi rămân în esenţa lor incognoscibile.
2) Trebuie să ne abţinem de la orice judecată şi să ne mulţumim cu tăcerea. Fiinţele
însufleţite sunt diferite şi percep în mod diferit obiectele şi nu se ştie care din perceperi
sunt adevărate. Simţurile noastre diferă şi furnizează despre acelaşi obiect date diferite.
Scopul suprem al vieţii înţeleptului este unul moral – liniştea sufletească cea mai deplină.
Şi acest scop poate fi atins numai prin abţinerea de la orice afirmaţie, fie afirmativă, fie
negativă, cu privire la adevăr. Academia sceptică de mijloc şi cea mai nouă. Canades,
reprezentatul acesteia, evidenţiază diferite grade de probabilitate a cunoaşterii.

4
Craiovan I., Filosofia Dreptului, Pro Universitaria,pag.5.
5
Filosofia ca sistem. Schiță de system, // [On-line]: http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Cucerzan.htm
( accesat 05.12.2019)

14
Concluzii
1. Filosofia dreptului este disciplina care definește dreptul în universalitatea
logică,cercetează originile și caracterele generale ale dezvoltării sale interne și
prețuiește după idealul de justiție afirmat de rațiunea pură.
2. Importante relaţii există între Filosofia dreptului şi celelalte ştiinţe enumerate.
Astfel, Psihologia, îndeosebi prin componenta ei socială oferă explicaţii ale
comportamentelor de grup utile înţelegerii conceptelor derivate ale dreptului.
3. Filosofia dreptului este o disciplină filosofică, specie a filosofiei practice. Ea nu se
confundă cu ştiinţa dreptului. Dacă Filosofia dreptului este teoria dreptului natural,
obiectiv, aşa cum se instituie el pe baza înţelegerii esenţei fiinţei umane şi a
colectivităţilor sociale, ştiinţa dreptului este teoria dreptului pozitiv, subiectiv, aşa
cum este el conceput de către sistemul instituţional al unei organizări statale
determinate şi pe baza unei doctrine juridice asumate.

15
Bibliografie:
1. Capcelea V., dr. hab. în drept, conf. univ. Istoria filosofiei dreptului. Chișinău-2013
2. Lencă V., dr. , prof. univ. Filozofie, Chișinău – 2013
3. Wikipedia, Enciclopedie liberă, Filosofia, // [On-line]:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filozofie ( accesat 03.12.2019)
4. Craiovan I., Filosofia Dreptului, Pro Universitaria,pag.5.
5. Filosofia ca sistem. Schiță de system, // [On-line]:
http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Cucerzan.htm ( accesat 05.12.2019)

16