INTERVENȚIA VOLUNTARĂ PRINCIPALĂ

2018
 CUPRINS
Introducere.............................................................................................................. 2
1. Participanţii în procesul civil.............................................................................2
1.1 Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil...............................................3
1.2 Condiţii pentru a fi parte la procesul civil...................................................4
1.3 Condiţii de admisibilitate ale participării terţelor persoane în procesul civil.
4
1.4 Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil........................6
2 Intervenţia voluntară în procesul civil. Felurile acesteia...................................7
2.1 Intervenţia voluntară principală.................................................................8
2.2 Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale....................................8
2.3 Procedura intervenţiei principale...............................................................9
2.4 Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare principale........................11
Concluzii................................................................................................................ 12
Bibliografie.............................................................................................................13

Introducere
Procesul civil este o activitate desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de
executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţă a
justiţiei în pricinile civile, în scopul realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor deduse
judecăţii şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii
conform procedurii prevăzute de lege Judecata contencioasă spre deosebire de cea
necontencioasa sau graţioasa – are, în mod necesar cel puţin două părţi: “o parte
reclamantă” şi “o parte pârâtă”, acestea sunt subiecte principale în judecată, faţă de
terţi, faţă de toţi ceilalţi, străini de judecată, hotărârea instanţei fiind un res inter alios
acta. Terţii se afla în afara raportului procesual şi sunt străini de acesta pînă la
momentul interveției acestora în procesul civil.
În cadrul acestei lucrări vom analiza în detaliu noțiunea de intervenție voluntară
principală în procesul civil. Tema dată este foarte importanță din motivul importanței
terților în soluționarea proceselor civile în timpul prezent dar și viitor, totodată, vizînd
specialitatea studiată, cunoștiințele căpătate prin studiu efectuat vor fi foarte utile pe
plan profesional, dar și în viața personală, în un orecare mod.
Vom proceda la condițiile de admiterea a ultimilor în procesul civil, și a formelor de
participare a acestora, pe care le vom examina în detaliu. Apoi ne vom concentra
exclusiv asupra temei intervenției voluntare principale în procesul civil. Ultima parte a
lucrării va prezenta concluziile și sursele de informare.

1. Participanţii în procesul civil

Soluţionarea oricărui proces civil implică, existenţa unor participanţi la activitatea
judiciară, respectiv a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi

2
persoanele care devin participanţi la activitatea de judecată poartă denumirea de
subiecţi procesuali. Un rol promordial în activitatea judiciară revine instanţei de
judecată, care acţionează în cadrul desfăşurării procesului civil în calitate de autoritate
statală specializată în activitatea de distribuirea a justiţiei. Autoritatea judecătorească îşi
desfăşoară prerogativele pe baza unor principii democratice, precum autonomia
acesteia în raport cu alte autorităţi publice, având menirea de a contribui la înfăptuirea
unei justiţii imparţiale. Orice proces implică însă existenţa unor persoane care datorită
nerealizării unor pretenţii pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă, sunt
nevoite să se adreseze instanţei de judecată. Aceste persoane care declanşează un
litigiu cu privire la un drept pentru rezolvarea căruia este necesar să se adreseze
instanţei de judecată se numesc părţi. Orice litigiu, la rindul său presupune, participarea
a cel puţin două părţi cu interese contrarii şi anume: una care formulează pretenţii
(reclamantul) şi alta împotriva căreia se formulează pretenţia (pârâtul). Reclamantul şi
pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără prezenţa lor activitatea judiciară
nu este posibilă. În cadrul şi în decursul procedurii de judecată mai pot interveni, de
asemenea, şi alte persoane. Acesta este, în primul rând, cazul terţilor care pot participa
la activitatea judiciară, fie datorită propriei lor iniţiative, fie din iniţiaţiva părţilor principale.
Codul de procedură civilă reglementează 4 forme de participare a terţilor la judecată: o
formă în care terţul intervine de bunăvoie (intervenţie voluntară) şi alte 3 forme în care
una dintre părţile din procesul în curs cheamă în judecată o altă persoană străină de
proces (intervenţia forţată: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în
garanţie, arătarea titularului dreptului).
Odată introduse în proces terţele persoane devin părţi ale acestuia. Adeseori,
procesul civil parcurge şi ultima sa fază: executarea silită, caz în care şi organele de
executare devin participanţi la activitatea judiciară.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi
procesuali principali, datorită faptului că prin activitatea lor este influenţată direct
naşterea, desfăşurarea şi soarta procesului civil. În procesul civil mai pot participa şi
alte persoane, cum ar fi: martorii, experţii, interpreţii, ș.a.. Aceştia sunt însă participanţi
procesuali auxiliari, rolul lor fiind unul subsidiar, care vizează doar lămurirea unor
împrejurări de fapt ale cauzei. O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului
Public. Acesta partcipă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi
ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.
1.1 Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil
Codul de procedură civilă foloseşte deseori noţiunile de parte, reclamant, pârât
fără precizarea unui conţinut exact al acestora. Lipsa unei definiţii legale a generat
naşterea unor controverse în literatura de specialitate, referitoare cel mai adesea la
condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi parte în procesul civil sau pentru
exercitarea acţiunii civile. Astfel, în determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere
uneori interesele contrarii ale persoanelor între care s-a ivit litigiul. În această concepţie
părţi în procesul civil devin persoanele care exprimă interese contrare sau interesele
contrare nu pot fi afirmate fără o bază de drept material care să le justifice pe plan
processual. Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni
diferite. Ea trebuie cercetată din perspectiva a două accepţiuni: una materială şi alta de
natură procesuală. Prima are conotaţii evidente care ţin de natura dreptul substanţial, în
sensul că în procesul civil părţile litigante sunt şi subiecte ale raportului juridic dedus
judecăţii. O a doua accepţiune este bazată pe faptul că în procesul civil figurează şi

3
persoane care nu au calitatea de părţi ale raportului juridic de drept substanţial, iar
pentru participarea la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes
propriu în confruntarea cu o altă persoană fizică sau juridică. În forma sa cea mai
simplă, procesul civil presupune participarea a cel puţin trei părţi: instanţa, o persoană
care formulează pretenţii şi una care se apără. Poziţia părţilor principale (reclamantul şi
pârâtul) este una de egalitate, în sensul că acestea sunt tratate tot timpul de către
instanţă în acelaşi mod, respectându-se astfel principiul constituţional al egalităţii
părţilor în faţa justiţiei. Desigur, cadrul procesual iniţial poate fi amplificat şi prin
atragerea în proces a unor terţe persoane.
1.2 Condiţii pentru a fi parte la procesul civil
În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la condiţiile necesare
pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autori
consideră că o persoană poate fi parte a procesului civil dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii: capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi
justificarea unui interes. Alții consideră ca sunt suficiente doar condiţiile referitoare la
capacitate, calitate şi interes. În opinia dominantă, sunt reţinute patru condiţii de
exercitare a acţiunii civile, condiţii care trebuiesc îndeplinite, în acelaşi timp, şi pentru ca
o persoană fizică sau juridică să fie parte a procesului civil: afirmarea unui drept (sau a
unei situaţii juridice protejate de lege), interesul, capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală. Afirmarea unui drept rezidă în faptul că pentru declanşarea unui proces civil
este necesară formularea unei pretenţii, lucru afirmat şi de art. 9 alin. (1) Cod de
procedură civilă: ”Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile
anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau
instituții publice ori de interes public”. Interesul reprezintă uzul practic urmărit de cel
care pune în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce
intră în conţinutul acesteia. Interesul poate fi atât material, cât şi moral.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii pe plan procesual, iar capacitatea procesuală de exerciţiu constă în
aptitudinea persoanei de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini
singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă),
precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în
raportul dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă) sau, în alte cuviinte, justificarea
dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca parte într-un proces civil.
1.3 Condiţii de admisibilitate ale participării terţelor persoane în procesul civil.
Conceptul de terţe persoane este folosit destul de frecvent în doctrină şi
jurisprudenţă. Semnificaţia acestei noţiuni este, diferită în dreptul procesual civil faţă de
dreptul substanţial. Codul de procedură civilă se referă la acest concept în Cartea I,
Capitolul II, Părţile, Secţiunea a 3-a, intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la
judecată”. În accepţiunea sa generală, noţiunea de terţe persoane are în vedere situaţia
unor persoane străine de un anumit raport juridic. Într-o primă perspectivă, prin terţe
persoane se desemnează participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au
intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de sesizare.
Într-o altă perspectivă conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor

4
subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, prin terţe
persoane determinăm acei subiecţi de drept care sunt străini de procesul civil existent
între reclamant şi pârât.
Instituţia participării terţelor persoane la procesul civil începe să aibă o importanţă
din ce în ce mai accentuată în societatea contemporană, ea găsindu-şi aplicaţii în cele
mai diverse materii. Hotărârea judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat
numai între părţile care au participat la soluţionarea litigiului, faţă de alte persoane
străine de proces fiind o res inter allios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă şi
altor persoane decât cele care au participat la activitatea judiciară este necesară
introducerea acestora în procesul civil. Această necesitate decurge din faptul că în
absenţa terţilor drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate în
substanţa sau întinderea lor, iar alteori s-ar putea ca interesul uneia dintre părţi să
reclame introducerea unui terţ în proces. În plan procesual, drepturile şi interesele
legale ale terţilor sunt ocrotite nu doar de aplicarea principiului relativităţii lucrului
judecat, ci şi printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un astfel de mijloc
procedural este reprezentat de instituţia participării terţelor persoane la procesul civil.
În cazul introducerii unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare,
aceștea vor fi obligați să ia procedura din faza în care se găseşte în momentul
introducerii sale în proces, fiindu-le deci opozabile actele de procedură anterioare
intervenţiei, cu toate că acestea nu au fost îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce
poate afecta în oarecare măsură drepturile sale, mai ales atunci când atragerea terţului
la judecată nu se datorează iniţiativei lui ci a reclamantului sau a pârâtului.
Pentru ca hotărârea civilă să producă efectele şi faţă de alte persoane, este
necesară introducerea acestora în proces. Dreptul de a participa într-un proces civil
existent între părţi la un moment dat este însă condiţionat de anumite cerinţe de fond şi
de formă. Şi în cazul terţelor persoane este necesar, în primul rînd, întrunirea condiţiilor
pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitatea de folosinţă, calitate
procesuală, afirmarea unui drept şi interesul. De asemenea, pentru exercitarea formelor
de participare a terţelor persoane în procesul civil mai este necesară şi întrunirea
condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu. Pe lânga condiţiile generale de
admisiblitate, participarea terţelor la procesul civil mai impune şi respectarea câtorva
condiţii specifice. Acestea se referă la: existenţa unui proces civil pendent şi existenţa
unei legături de conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului la
activitatea judiciară. O altă condiţie este cea a afirmării unui interes în faţa organelor
judiciare. Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare, vizează doar
interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o cerere de intervenţie. Cu
toate acestea, interesul de a interveni reprezintă o condiţie, care se impune să fie
respectată şi în acele împrejurări în care terţele persoane sunt introduse în proces ca
urmare a iniţiativei părţilor principale. În atare ipoteză, interesul trebuie justificat de
partea care a iniţiat introducerea terţului în proces. Legea nu poate proteja orice interes.
De aceea, este firesc ca şi interesul de a interveni să fie supus unor anumite cerinţe.
Astfel, interesul afirmat trebuie să fie un interes personal. În cazul intervenţiei principale
caracterul personal al interesului rezultă din chiar dispoziţiile legale: art. 61 alin. (2) Cod
procedură civilă Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în
tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.”. Interesul
propriu al terţului trebuie să existe şi în cazul intervenţiei accesorii, caz în care interesul
poate fi determinat de faptul că neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca o
acţiune ulterioară împotriva sa.

5
 Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate, să aparţină
terţului, fie pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una dintre părţile
în litigiu cu care se găseşte în raporturi speciale şi care fac ca hotărârea ce se va
pronunţa să fie folosită de parte pentru a formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont
şi de faptul că, uneori interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau
indirect, de pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte.
Existenţa unei legături de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între
cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, relaţie de aşa natură încât
protejarea unui interes al terţului sau al uneia dintre părţile principale nu s-ar putea
realiza fără soluţionarea conexă a cererilor respective. În cazul conexităţii ne aflăm în
prezenţa a două procese civile diferite, care pentru o mai bună administrare a justiţiei se
impun să fie reunite. În cazul participării terţilor în proces, întervenţia lor vizează un
litigiu deja declanşat între părţile principale, într-o asemenea împrejurare
nemaipunându-se problema reunirii mai multor procese în curs de soluţionare. O alta
distincţie se referă la faptul că în materia conexităţii mai este necesar ca între cele două
sau mai multe pricini civile să existe o legătură de obiect şi cauză, pe când în cazul
participării terţilor în proces este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la acelaşi
obiect ca şi acţiunea principală, alteori însă obiectul cererii de intervenţie poate fi
distinct de obiectul acţiunii principale.
Existenţa unui proces civil în curs de judecată este determinată de caracterul
incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil. În cazul
intervenţiei, condiţia enunţată se poate desprinde din partea finală a art. 61 alin. (1) Cod
de procedură civilă, potrivit căruia ”Oricine are interes poate interveni într-un proces
care se judecă între părțile originare.” În atare situaţie numai în cadrul unui proces civil
în curs de desfăşurare terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta presupune
ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamat sau de pârât în procesul civil respectiv.
Intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul formulării cererii de
intervenţie, de aceea s-a statuat în practica judiciară că persoana care a participat ca
reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în
acel litigiu. Condiţia trebuie îndeplinită şi în cazul celorlalte forme de participare a
terţelor persoane în procesul civil, pentru motivul că acestea reprezintă mijloace
procedurale puse la dispoziţia părţilor principale în scopul apărării drepturilor şi
intereselor lor legitime în raport cu persoanele iniţial străine de litigiul respectiv.
1.4 Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil.
Codul de procedură civilă reglementează 4 forme de participare a terţilor la
judecată: o formă în care terţul intervine de bunăvoie (intervenţie voluntară) şi alte 3
forme în care una dintre părţile din procesul în curs cheamă în judecată o altă persoană
străină de proces (intervenţia forţată: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea
în garanţie, arătarea titularului dreptului). Codul de procedură civilă reglementează
formele de participare a terţelor persoane la procesul civil amănunţit în art. 61-79.
Prevederile procedurale în vigoare nu fac însă o distincţie categorică între
intervenţia voluntară şi cea forţată. Această distincţie este facută de literatura de
specialitate, si are la bază criteriul iniţiativei persoanei care solicită lărgirea cadrului
procesual cu privire la părţi. Astfel, când iniţiativa participării la proces aparţine chiar
terţului, intervenţia are un caracter voluntar (intervenţia voluntară mai este denumită
uneori şi intervenţie activă, directă sau propriu-zisă). Dacă participarea terţului în proces
este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale, intervenţia are un caracter

6
forţat (acest tip de intervenţie cuprinde următoarele forme de participare a terţilor la
proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea
titularului dreptului). Este de subliniat faptul că atragerea unui terţ la judecată la iniţiativa
reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în cazurile
prevăzute expres de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale care stabilesc dreptul
terţelor persoane de a interveni într-un proces în curs de desfăşurare ori de câte ori au
un interes, legea nu prevede în mod general introducerea în procesul civil, pe calea
intervenţiei forţate, a oricărei persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce
se judecă şi care nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu
poate fi introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să intervină
voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie propriile interese, în
timp ce intevenientul forţat este chemat fie să recunoască dreptul unei părţi din proces,
fie să se constate că nu are nici un drept asupra părţii care l-a introdus în proces.

2 Intervenţia voluntară în procesul civil. Tipurile acesteia

După cum rezultă din însăşi denumirea acesteia, intervenţia voluntară reprezintă
acea formă de participare a terţelor persoane la judecată, ce constă în introducerea
unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de judecată. Intervenţia
poate fi definită astfel ca fiind: instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de
a participa din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în
scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau
pârâtului.
Intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii, şi anume:
 existenţa unui proces civil în curs de judecată;
 introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară este de neconceput
dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu pendente. Intervenţia voluntară
ar fi inadmisibilă atunci când, înainte de formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul
respectiv sau acesta din urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţia
ori a intervenit perimarea. Cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată de către
orice terţ care ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să se pronunţe
într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu obiectul acelei
pricini, nu însă şi de o persoană ce a dobândit deja calitatea de parte în acel proces. Cu
toate acestea, cei care sunt consideraţi a fi reprezentaţi în proces pot interveni,
deoarece, în relitate ei nu sunt părţi, ci numai hotărârea care se va pronunţa le va fi
opozabilă. O altă ipoteză ar fi aceea în care reclamantul îşi formulează pretenţia
împotriva mai multor pârâţi, însă, până a se intra în dezbaterea fondului, renunţă la
judecata faţă de unul dintre pârâţi, atunci acesta va putea să intervină voluntar,
deoarece în momentul introducerii cererii de intervenţie, nu mai are calitatea de parte în
procesul respectiv independent de voinţa lui. O altă persoană care ar putea să
formuleze o cerere de intervenţie voluntară (în nume propriu) ar fi reprezentantul legal
sau convenţional al unei părţi, deoarece, neacţionând în nume propriu, este un terţ faţă
de pretenţia supusă judecăţii.
Intervenţia în procesul civil este de două feluri, după cum terţul invocă un drept
propriu – intervenţie voluntară principală –, sau apără drepturile uneia dintre părţi –
intervenţie voluntară accesorie. Din cuprinsul articolului 61 alin. (2) Cod procedură
civilă, mai rezultă şi faptul că terţul trebuie să justifice întotdeauna un inters propriu,

7
indiferent de felul intervenţiei, intersul fiind o condiţie pentru exercitarea oricărei forme
concrete de manifestare a acţiunii civile, deci şi a intervenţiei voluntare, fie ea
principală sau accesorie. În ceea ce priveşte denumirile de „ intervenţie în interes
propriu” şi „intervenţie în interesul uneia dintre părţi”, acestea comportă anumite discuţii
în literatura de specialitate, pe motivul că nu sunt exacte, întrucât ceea ce distinge cele
două feluri de intervenţie voluntară nu este interesul, care aparţine terţului intervenient
în toate situaţiile, ci, dreptul invocat, care aparţine terţului în cazul intervenţiei voluntare
principale, respectiv părţii în favoarea căreia s-a intervenit în cazul intervenţiei voluntare
accesorii.
2.1 Intervenţia voluntară principală
După cum rezultă chiar din denumirea acesteia, intervenţia voluntară se produce
în urma unei cereri a unui terţ de a interveni într-un proces pornit de alte părţi, cerere
prin care acesta urmăreşte să-şi apere un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei
părţi din acel proces. Intervenţia principală constituie, în primul rând, un incident
procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu privire la părţile din proces. Un
asemenea incident procedural este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din
acest punct de vedere, un astfel de incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot
aduce modificpri în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt
determinate de părţile principale. Pentru exercitarea intervenţiei principale sunt
necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă, aceasta deoarece prin
intermediul ei terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu. Intervenţia principală nu
poate fi identificată întrutotul cu o acţiune civilă propriu-zisă, între cele două instituţii
existând deosebiri importante determinate şi de cerinţele specifice de exercitare ale
intervenţiei. Caracterul incident al intervenţiei impune asemenea particularităţi. De
aceea, s-a observat că intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care
se grefează pe acţiunea reclamantului. În considerarea trăsăturilor prezentate
intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care terţul intervenient
formulează o pretenţie distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces
pendent între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile.
2.2 Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale
Per general, intervenţia voluntară principală este admisibilă în orice proces civil.
Această constatare este exactă cu precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui
principiu în materie, iar rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual
demonstrează şi necesitatea recunoaşterii unor excepţii de la principiul menţionat1.
Literatura de specialitate precizează însă că, atunci cănd litigiul declanşat printr-o
cerere cu caracter strict personal părţile formulează şi cereri accesorii sau incidentale
care nu au un astfel de caracter, intervenţia voluntară principală devine admisibilă dacă
vizează pretenţiile formulate în cererile accesorii sau incidentale 2. Un tip de excepţie
admisă se referă la inadmisibilitatea intervenţiei voluntare principale în cazul litigiilor de
muncă (conflicte de drepturi şi conflictele de interese), întrucât în această materie o altă
persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând dintr-un raport de muncă

1
O excepţie se referă la inadmisibilitatea cererii de intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict
personal, cum ar fi: desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, tăgăduirea paternităţii, punerea sub interdicţie
sau ridicarea interdicţiei, sau acţiunile referitoare la anularea adopţiei, etc.
2
Spre exemplu, dacă într-un proces de divorţ se solicită şi partajarea bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei, o terţă persoană ar pute să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire la un anumit bun
supus împărţelii.

8
în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea principală, caracterul
personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluţie.
2.3 Procedura intervenţiei principale
Potrivit art. 62 alin. (2) Cod proc. civ., „ Cererea poate fi făcută numai în fața primei
instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.”. Dispoziţia citată are menirea de a
asigura principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie, având valoarea
unui principiu general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie. Raţiunea
fixării acestui termen constă, în primul rând, în faptul că terţul ar putea să afle relativ
târziu despre existenţa litigiului în care ar avea interesul să intervină, cu atât mai mult cu
cât declanşarea unui proces civil nu este supusă unor formalităţi de publicitate, în
scopul înştiinţării oricărei persoane interesate, cu excepţia unor cazuri limitativ
prevăzute de lege. Însă, având în vedere că terţul deduce judecăţii o pretenţie proprie,
pentru a nu se răpi părţilor un grad de jurisdicţie, intervenţia voluntară principală trebuie
făcută înaintea primei instanţe. Ţinând seama de necesitatea ca rezolvarea cererii
incidentale să nu întârzie soluţionarea cererii principale, legiuitorul a stabilit că
închiderea dezbaterilor reprezintă momentul limită până la care intervenientul principal
îşi poate depune cererea. După concluziile pe fond ale părţilor, dacă instanţa de
judecată consideră că este lămurită, urmează a se retrage în vederea deliberării. După
admiterea în principiu a acţiunii de partaj intervenţia principală este tardivă, întrucât
instanţa nu poate reveni prin hotărârea finală asupra celor statuate prin încheierea
pronunţată. Soluţia are un caracter practic şi se întemeiază tocmai pe imposibilitatea
modificării de către instanţă a propriei sale încheieri de admitere în principiu. Dar, aşa
cum se precizează şi de către instanţa supremă, opinia promovată de către aceasta
este incidentă doar în măsura în care intervenţia principală se referă la chestiuni asupra
cărora s-a statuat prin încheierea de admiterea în principiu. În caz contrar, intervenţia
principală este admisibilă şi după pronunţarea încheierii de admitere în principiu a
acţiunii de partaj.
Art. 62 alin. (3) Cod proc. civ. prevede o excepţie de la regula enunţată, şi anume
aceea conform căreia „cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi
în instanţa de apel”. În legătură cu această învoire a părţilor, de subliniat este faptul că,
dacă la judecata în primă instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele au
fost atrase la judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din urmă, însă
terţul intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o va obţine şi fată de
părţile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă şi irevocabilă. Legea nu prevede
şi momentul până la care terţul poate şă intervină în instanţa de apel, astfel încât
urmează a se aplica, în mod corespunzător, dispoziţia legală referitoare la judecata în
primă instanţă, momentul fiind deci acela al închiderii dezbaterilor de fond înaintea
instanţei de apel. Intervenţia voluntară principală este inadmisibilă în recurs, deoarece,
pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu antrenează o judecare a
fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe de altă parte, art. 60 alin. 3 Cod proc.
civ., ca orice normă specială, este de strictă interpretare şi aplicare. Un argument în
sprijinul acestei soluţii poate fi desprins şi din art. 62 Cod proc. civ., în sensul că, dacă
legiuitorul ar fi intenţionat să permită formularea cererii de intervenţie voluntară
principală şi în recurs, textul nu ar vorbit numai de intervenţia voluntară accesorie.
Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale incidentală nici în cazul în care
recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se pronunţă fără drept
de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul într-un apel, deşi legiuitorul a
suprimat dreptul de apel pentru situaţia respectiva. În ceea ce priveşte admisibilitatea

9
intervenţiei voluntare principale în cadrul rejudecării fondului după casare, se disting
următoarele situaţii: dacă s-a casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a
fost recurată o hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului; în cazul
casării cu trimitere la instanţa de apel care apronunţat hotărârea recurată sau la
instanţa de apel competentă, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primită
numai cu acordul părţilor, soluţia justificându-se prin aceea că, într-o astfel de ipoteză,
rejudecarea fondului echivalează cu o judecată în apel, fiind deci guvernată de
dispoziţiile legale din materia apelului; în cazul în care casarea cu trimitere s-a făcut
pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe, rejudecarea
fondului după casare echivalează cu o judecată în primă instanţă, aşa încât cererea de
intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la inchiderea dezbaterilor; această
din urmă soluţie îşi găseşte aplicarea şi atunci când s-a casat cu trimitere într-o pricină
în care, potrivit legii, hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului. Referitor la
cealaltă cale extraordinară de retarctare, problema admisibilităţii cererii intervenientului
principal se pune, de asemenea, numai dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare
a admiterii cererii de revizuire. În cazul în care s-a atacat o hotărâre de primă instanţă
(rămasă definitivă prin neapelare), iar cererea de revizuire a fost încuviinţată în
principiu, terţul îşi poate formula pretenţiile până la închiderea dezbaterilor. Dacă s-a
admis în principiu cererea de revizuire a hotărârii pronunţată în apel, cererea terţului
poate fi primită pentru a fi judecată numai dacă părţile convin în acest sens. În situaţia
în care s-a cerut revizuirea unei hotărâri pronunţată de o instanţă în recurs, intervenţia
voluntară principală este inadmisibilă. În cazul în care un terţ formulează o cerere de
intervenţie voluntară principală, prima problemă pe care instanţa de judecată o are de
rezolvat este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviinţată în principiu, cu
alte cuvinte, dacă pretenţia terţului este susceptibilă de a fi soluţionată în litigiul
pendente. Pentru a fi preîntâmpinată o eventuală surprindere a părţilor între care s-a
legat iniţial raportul juridic procesual, precum şi pentru a se asigura dreptul la apărare a
acestora şi contradictorialitatea, art. 64 alin. (2) Cod proc.civ. prevede că instanţa se va
pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie numai după ascultarea
părţilor şi a celui care intervine. Înainte de a decide cu privire la încuviinţarea în principiu
a cererii de intervenţie voluntară principală, instanţa de judecată va trebui să verifice
câteva aspecte, cum ar fi: dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu;
dacă există o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie, care
să justifice soluţionarea împreună a celor două cereri; dacă terţul a formulat cererea sa
înlăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, în ipoteza în care terţul îşi formulează
pretenţia în instanţa de apel, instanţa va trebui să verifice dacă părţile cu privire la care
se judecă apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu natura
litigiului dintre părţile iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară principală.
Încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală are
caracter interlocutoriu, astfel încât instanţa care a pronunţat-o nu mai poate reveni
asupra ei. Dacă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie, instanţa trebuie să o
soluţioneze pe fond, chiar şi atunci când ar constata ulterior că a greşit primind să
judece pretenţia terţului pe cale incidentală3.

3
În cazul neîncuviinţării în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală de către instanţă, aceasta
pronunţând deci o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca
această încheiere odată cu hotărârea de fond, terţul va putea să îşi reitereze pretenţia printr-o cerere de
chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor din procesul în care a vrut să intervină, neexistând riscul
de a i se opune puterea de lucru judecat, întrucât cererea sa de intervenţie nu a fost soluţionată pe fond.

10
2.4 Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare principale
Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară principală se produc numai
dacă instanţa de judecată pronunţă o încheierea de încuviinţare în principiu, nu însă şi
în cazul respingerii cererii terţului ca inadmisibilă. Aceste efecte sunt: învestirea
instanţei cu judecarea pretenţiei terţului intervenient; prorogarea legală de competenţă,
dacă este cazul; terţul devine parte în proces, cu toate consecinţele care decurg din
această calitate4; dreptul subiectiv pretins de terţ devine un drept litigios; părţile iniţiale
sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient; întreruperea prescripţiei extinctive.
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa va dispune comunicarea
acesteia către părţile iniţiale şi va fixa termen în care poate fi depusă întâmpinarea.
Totuşi, dacă părţile convin, iar în aceeaşi şedinţă de judecată pot fi administrate toate
probele necesare soluţionării cauzei, instanţa poate trece la judecarea fondului.
Împotriva cererii de intervenţie voluntară principală, oricare dintre părţile principale
pot formula o cerere reconvenţională, deoarece intervenţia voluntară principală este o
adevărată cerere de chemare în judecată, în care poziţia de reclamant este deţinută de
terţul intervenient, iar cea de pârât revine părţilor iniţiale. Dintre prevederile art. 209 alin.
(4) Cod proc. civ., vor fi reţinute totuşi acelea conform cărora ”Cererea reconvenţională
se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată”. Intervenţia voluntară
principală nu trebuie să constituie însă un prilej pentru părţile iniţiale de a formula
pretenţii una împotriva celeilalte, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, adică
după prima zi de înfăţişare reclamantul să îşi întregească sau să îşi modifice cererea de
chemare în judecată fără consimţământul pârâtului, ori după acelaşi moment procesual
pârâtul să depună o cerere reconvenţională împotriva reclamantului fără
consimţământul acestuia. Cu alte cuvinte, prin introducerea unei cereri reconvenţionale
le cererea de intervenţie voluntară principală, partea trebui să tindă la realizarea unei
compensaţii judiciare între creanţa sa şi creanţa pretinsă de terţul intervenient, urmând
să obţină neutraliazrea obligaţiei pretinse de terţ împotriva sa ori atenuarea acestei
obligaţii sau, după caz, condamnarea terţului intervenient faţă de ea.
Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală,
terţul devine parte în procesul civil, având în această calitate, în principiu, toate
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale. Terţul intervenient se
bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este
considerat un veritabil reclamant în procesul civil. Intervenţia principală reprezintă o
veritabilă acţiune civilă. Terţul nu poate să solicite refacerea unora dintre actele de
procedură îndeplinite anterior intervenţiei ori să invoce unlităţile relative acoperite între
timp. Probele aflate la dosar, deşi au fost administrate în contradictoriu numai cu părţile
iniţiale, sunt opozabile terţului intervenient, aşa încât acesta nu va mai putea solicita
readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei expertize,
etc.
Având în vedere că terţul a dobândit calitatea de parte în proces şi că are poziţia
procesuală de reclamant, se apreciază că acesta poate să introducă o cerere de
chemare în judecată a altei persoane, precum şi o cerere de chemare în garanţie, nu
însă şi o cerere de arătare a titularului dreptului, deoarece acesta din urmă poate fi
formulată numai de către pârât. Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă

4
În aceste condiţii autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra intervenientului principal,
indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă

11
odată cu cererea principală, însă, dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia
acelaşi art. 66 (2) Cod proc. civ. permite instanţei să dispună disjungerea. Măsura
disjungerii celor două cereri trebuie să fie luată de către instanţă cu multă precauţie
spre a nu lipsi de conţinut şi finalitate o instituţie creată de legiuitor în scopul soluţionării
împreună a unor raporturi juridice conexe. Instanţa trebuie să uzeze cu prudenţă de
prerogativa de a dispune disjungerea, deoarece această măsură afectează soluţionarea
unitară a unor pretenţii între care a existat legătură, cu atât mai mult cu cât însăşi
instanţa a apreciat faptul că este necesar să se rezolve împreună pretenţiile respective.
În plus, la soluţionarea pretenţiei terţului, chiar dacă nu există putere de lucru judecat,
instanţa ar putea fi influenţată de hotărârea deja pronunţată cu privire la cererea de
chemare în judecată, iar această împrejurare ar putea fi determinată de dorinţa de a nu
pronunţa o hotărâre care să contrazică, nici măcar parţial, cele stabilite de aceeaşi
instanţă printr-o hotărâre anterioară. Măsura disjungerii se ia printr-o încheiere care,
având caracterul unui act pentru mai buna administrare a justiţiei, nu este supusă nici
unei căi de atac. Pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, deşi legea nu prevede
în mod expres, se apreciază că este necesar să se constituie un dosar separat pentru
cererea terţului intervenient, iar nu să se pronunţe două hotărâri de fond în acelaşi
dosar, una cu privire la cererea principală, iar cealaltă asupra cererii incidentale. Acest
din urmă procedeu ar putea duce la întârzierea judecării eventualei căi de atac
exercitate împotriva primei hotărâri, precum şi la alte neajunsuri în legătură cu
activitatea administrativă a instanţei.
În cazul în care cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie voluntară
principală s-au soluţionat împreună, se pronunţă o singură hotărâre, care va fi opozabilă
tuturor părţilor. Asadar, terţul intervenient se va putea prevala, faţă de părţile iniţiale, de
hotărârea ce i-a dat câştig de cauză. De asemenea, intervenientul voluntar principal va
putea să exercite căile de atac prevăzute de lege, fiind fără relevanţă dacă hotărârea
respectivă este sau nu atacată şi de către una din părţile iniţiale 5. Per general se
apreciază că instanţa va soluţiona în continuare cererea intervenientului principal,
indiferent de cauza pentru care nu s-a mai judecat pe fond cererea de chemare în
judecată. Această se explică prin faptul că intervenientul principal are o poziţie
independentă în proces, iar cererea de intervenţie voluntară principală are caracter de
sine stătător, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea
rezolvării ei independent de cererea introductivă de instanţă.

Concluzii
Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie într-o manieră
considerabilă şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un asemenea deziderat se
concretizează practic în posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor
raporturi juridice conexe, adică pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile
principale, se pot soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte şi
terţele persoane, pe de altă parte. Soluţionarea unor raporturi ligioase într-un asemenea
cadru procesual prezintă şi alte avantaje, cum ar fi: evitarea posibilităţii pronunţării unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii; realizarea unei economii de cheltuieli şi de timp.
Introducerea unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare are însă şi unele

5
Uneori nu pot fi admise în întregime atât cerea de chemare în judecată cât şi cererea de
intervenţie voluntară principală, dacă acestea au acelaşi obiect şi deci se exclud reciproc. Într-un
asemenea caz, s-a conchis că admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată atrage în mod
automat respingerea celeilalte cereri şi invers.

12
inconveniente, fiindcă poate întârzia soluţionarea cererii principale sau poate ridica
anumite probleme în ceea ce priveşte competenţa. Intervenţia în procesul civil este de
două feluri, după cum terţul invocă un drept propriu – intervenţie voluntară principală –,
sau apără drepturile uneia dintre părţi – intervenţie voluntară accesorie. Intervenţia
voluntară reprezintă acea formă de participare a terţelor persoane la judecată, ce
constă în introducerea unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de
judecată. În cazul acestei intervenţiei voluntare accesorie, terţul nu invocă o pretenţie
proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie
condamnate faţă de el. Per general, există diferite tipuri de terți, respectiv intervența în
procesul civil și în dependență de caz, aceștea pot avea diferite interese și calități în
procesul civil. Deasemenea în dependență de caz, aceștia capătă diferite drepturi și
obligațiuni. Este important de a cunoaște prevederile legale privind chemarea, drepturile
și obligațiunile fiecărui tip de terț. Codul de procedură civilă are prevedări exprese care
reglementează respectivele.

Bibliografie
1. Andreea Deea, Participarea tertilor in procesul civil 2015, disponibil la
http://www.academia.edu/10177101/Participarea_tertilor_in_procesul_civil
25.11.2016
2. Cristina Elena Dan, Tertii in procesul civil 2015, disponibil la
http://documents.tips/documents/tertii-in-procesul-civil-refacut.html 25.11.2016
3. Drept MD, articolul Terţele persoane în procesul civil, 2016
https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/tertele-persoane-in-procesul-civil/
25.11.2016
4. Lege nr. 134 din 2010, Codul de procedură civilă, disponibil la
http://www.codproceduracivila.ro/legislatie/document/lege-134-din-2018-codul-de-
procedura-civila-titlu-0-domeniul-de-reglementare-al-codului-de-procedura-civila-si-
principiile-fundamentale-ale-procesului-civil-1183-68890.html 26.1.2018
5. Noul Cod de Procedura Civila al Romaniei, republicat in Monitorul Oficial, Partea I
nr. 247 din 10 aprilie 2015, disponibil la
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_proce
dura_civila_legea_134_2010.php 25.11.2016
6. Pagina oficială a Ministerului Public, disponibilă la http://www.mpublic.ro/ 26.1.2018
7. Referate Ok, articolul Participarea tertilor în procesul civil, disponibil la
http://www.referateok.ro/referate/818_1259843110.pdf 25.11.2016
8. Regie Live, articolul Tertii in dreptul civil, 2015, disponibil la
http://biblioteca.regielive.ro/licente/drept-civil/tertii-in-dreptul-civil-336989.html
25.11.2016
9. Tiberiu Patancius, Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane,
Romania, 2014, disponibi la http://www.juridice.ro/332253/introducerea-fortata-in-
cauza-din-oficiu-a-altor-persoane.html 25.11.2016

13