Cuprins

Introducere ......................................................................................................................................... 2
Capitolul II Partile ............................................................................................................................. 3
Secţiunea 1...................................................................................................................................... 6
Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale ................................................................................ 6
Secţiunea a 2-a. ......................................................................................................................... 16
Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte .............................................................. 16
Secţiunea a 3-a ............................................................................................................................. 20
. Alte persoane care pot lua parte la judecată ............................................................................. 20
Intervenţia voluntară ........................................................................................................................ 20
Art. 61. Forme .......................................................................................................................... 20
Secţiunea a 4-a. ............................................................................................................................ 91
Reprezentarea părţilor în judecată............................................................................................... 91
Secţiunea a 5-a. .......................................................................................................................... 108
Asistenţa judiciară ...................................................................................................................... 108
Capitolul III ...................................................................................................................................... 112
Bibliografie ..................................................................................................................................... 116

1
 Introducere
În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu
privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng
efectele hotărârii judecătoreşti

Nu intamplator am ales aceasta tema deoarece rolul părţilor în proces

este esenţial, înfăptuirea justiţiei gravitand în jurul lor, astfel încât dacă
procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără părţi şi
fără instanţă neputând exista proces.

Pentru a fi parte într-un proces civil, indiferent de etapa sau faza de

desfăşurare a acestuia, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ
condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume: să pretindă un drept, să
justifice un interes, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.

Dreptul pe care o persoană tinde să-l valorifice pe calea acţiunii civile trebuie
să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie actual, adică să nu fie supus unui
termen sau unei condiţii suspensive.

Interesul pe care trebuie să îl justifice o persoană pentru a fi parte în proces se

referă la interesul practic, imediat pe care îl are acea persoană pentru a
justifica recurgerea la forţa coercitivă statului prin sistemul judiciar. Interesul
poate fi atât material cât şi judiciar. Totodată, interesul trebuie să fie născut şi

2
actual, ca şi dreptul, şi personal, independent de faptul că acţiunea a fost
exercitată personal ori prin reprezentant.

Capitolul II Partile

Capitolul al doilea din Titlul II din Codul de procedura civila este consacrat
părţilor si cuprinde 5 sectiunii.

Art 55 . Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii,

terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces

In acest articol Codul de procedura civila îi arată pe cei care au calitatea de

părţi în procesul civil pentru a-i distinge de ceilalţi participanţi la judecată -
instanţa, procurorul, avocatul, martorul, interpretul,traducătorul.

Vechiul cod de procedura civila, dar şi cel actual, folosesc frecvent

noţiunile de „parte”, „reclamant” şi „pârât”, fară a le preciza conţinutul în
concepţia legiuitorului stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine
literaturii de specialitate şi jurisprudenţei.

Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi

practic evident. Cunoaşterea acestui concept prezintă interes pentru
determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor procesuali. Aceasta
deoarece, în mod firesc, unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege
numai pentru părţi. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească va produce
efecte numai faţă de persoanele care au participat la activitatea judiciară în
calitate de părţi.

Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de

procedură, cum sunt: excepţia lipsei de calitate, excepţia de litispendenţă,
excepţia puterii lucrului judecat. Or, soluţionarea unor atare excepţii implică
cunoaşterea exactă a conţinutului noţiunii de parte.

In ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul civil literatura de

specialitate nu este unanimă Iar o atare controversă stăruie şi în prezent.

3
Astfel, în determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere uneori „interesele
contrare” ale persoanelor între care s-a ivit litigiu . Asadar noţiunea de parte
are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite.

O conceptie afirma ca în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi

subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare
accepţiune se poate afirma că au calitatea de părţi în procesul civil titularii
drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept
substanţial. în această accepţiune conceptul de parte este folosit frecvent şi în
dreptul civil, commercial,etc.

Adeseori în procesul civil figurează şi persoane care nu au calitatea de părţi

ale raportului juridic de drept substanţial. Pentru a participa la activitatea
judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntare cu o
altă persoană fizică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei
pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant.
Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se
numeşte pârât.

Această din urmă accepţiune este singura importantă în domeniul supus

atenţiei noastre, într-adevăr, aşa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr.
Graţian Porumb: „Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu
trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual.

Dacă între părţi există într-adevăr un raport juridic civil litigios sau dacă
a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către pârât,
urmează a se stabili de instanţă, prin hotărâre judecătorească. Chiar dacă prin
hotărâre judecătorească se constată lipsa dreptului afirmat, persoanele
participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea de
părţi ale acelui proces, care în realitate a existat.

Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de

existenţa vreunui raport de drept substanţial. NCPC, la fel ca şi cel anterior
(art. 41) utilizează conceptul de parte, în art. 55 alin. (1), tocmai în această
accepţiune strict procesuală. Or, acest text fundamental în cercetarea noţiunii

4
de parte nu impune cerinţa existenţei unui raport de drept substanţial. A
decide altfel ar însemna să adăugăm la lege, ceea ce desigur este inadmisibil.

Astfel noţiunea de parte pe care o sustinem este utilizată în acelaşi sens strict
procesual, deci cu un conţinut neîndoielnic identic, şi în art. 447 alin. (1)
NCPC. Potrivit acestui text: „partea care pierde procesul va fi obligată, la
cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
Or, în cazul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, o atare
soluţie se datorează, în mod firesc, tocmai inexistenţei dreptului subiectiv
afirmat injustiţie. Totuşi reclamantul a avut calitatea de parte în procesul civil,
iar această calitate nu poate fi contestată.

Aceleaşi argumente se regăsesc şi în cazul promovării unor acţiuni prin care

se solicită tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic de drept
substanţial. Aceleaşi argumente se regăsesc şi în cazul promovării unor
acţiuni prin care se solicită tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic
de drept substanţial

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că multe procese sfârşesc printr-un

eşec al reclamantului, iar uneori acest fapt se produce după îndelungate
dezbateri, purtate chiar în faţa unor diferite grade de jurisdicţie.

O pozitie exprimata de jurisprudenta noastra afirma in trecut ca prin parte se

înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi cea împotriva căreia s-a acţionat,
precum şi succesorii lor în drepturi solutii conforme

conforme cu realitatea procesuală, care nu poate fi transpusă în tipare doar din

raţiuni de tradiţie, de rutină sau dintr-un spirit conservator. Poziţia părţilor
în procesul civil. în forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune
participarea a cel puţin trei părţi : instanţa, o persoană care formulează
pretenţii şi una care se apără . Rolul părţilor în cadrul procedurii judiciare este
deosebit de important, întrucât în jurul lor gravitează întreaga activitate de
soluţionare a unui litigiu .

In primul rând, constatăm rolul deosebit al reclamantului, în sensul că el

determină, în principiu, calitatea părţilor în proces. într-adevăr, reclamantul

5
este singurul care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea.
Aşadar, el este în poziţia unui „războinic” care îşi alege nu numai adversarul,
ci şi momentul considerat oportun pentru declanşarea „ostilităţilor”. Tot
reclamantul este cel care determină „terenul de luptă” (obiectul procesului) şi
„arsenalul” (mijloacele de apărare) de care înţelege să se folosească.

Paratul fata de reclamant se afla intr-o pozitie diferita. In primul rând, el

nu-şi poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de reclamant sau rezultă
dintr-o circumstanţă a legii, în al doilea rând, pârâtul nu este obligat la o
poziţie absolut pasivă. El poate părăsi o poziţie pur pasivă determinând un
„atac” chiar eficient împotriva reclamantului, sens în care poate formula o
acţiune reconvenţională.

Desigur cadrul procesual iniţial poate fi amplificat, astfel cum vom vedea în
continuare, şi prin atragerea în proces a unor terţe persoane.

Capitolul II Partile

Secţiunea 1.

Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale

Art. 56. Capacitatea procesuală de folosinţă

1).Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor

civile.

2).Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi
fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

3).Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a

procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de
folosinţă sunt lovite de nulitate absolută

Din Noul Cod de Procedura Civila reiese faptul ca legiuitorul a dorit sa

statueze capacitatea procesuala de folosinta ca o conditie necesara pentru ca

6
o persoana sa devina parte intr-un process civil. Capacitatea de folosinta
reprezinta asadar si o conditie a actiunii civile.

Primul alineat al textului comentat instituie, aşadar, un principiu general cu

privire la capacitatea procesuală de folosinţă.

Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al

capacităţii civile. Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 178-212). NCC (art. 34) defineşte capacitatea de folosinţă
ca fiind „aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile”. Iar o
atare capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor
fizice.

Capcitatea procesuala de folosinta este o însuşire esenţială şi inerentă

persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte o dată cu naşterea şi încetează
la moartea acesteia (art. 35 NCC). In procesul civil poate fi parte doar
persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii ; procesuale, adică numai
persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă. La această
condiţie se referă chiar textul pe care-1 comentăm aici. Din acest text legal
rezultă, fară un echivoc oarecare, că o persoană fizică sau juridică poate
deveni parte în judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin
urmare, pentru a fi parte în procesul civil legea nu pretinde şi condiţia
capacităţii procesuale de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosinţă este astfel mai redusă decât cea civilă, ea
fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei
personae

Dispoziţiile art. 56 alin. (2) ne arata faptul ca, asociaţiile, societăţile sau alte
entităţi fară personalitate juridică pot sta în judecată atât ca reclamante, cât şi
ca pârâte, singura cerinţă impusă de Noul Cod de procedură civilă fiind aceea
să fi fost constituite potrivit cerinţelor legii. Aşadar, spre deosebire de fostul
Cod de procedură civilă, care permitea asociaţiilor sau societăţilor fară
personalitate juridică să figureze în proces numai ca pârâte, Noul Cod.
Dovada respectării legii la constituirea entităţii fară personalitate juridică este

7
în sarcina reclamantului, indiferent dacă acesta este sau nu entitatea fară
personalitate juridică.

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a

procesului, înseamnă că poate fi invocată atât în primă instanţă, cât şi direct în
apel - atât ca motiv de apel, cât şi ca excepţie. In recurs, problema privitoare
la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în condiţiile art.
488 alin. (2).

Pentru etapa recursului trebuie avută în vedere şi cerinţa ca pentru

soluţionarea problemei capacităţii procesuale de folosinţă să nu fie necesară
administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, aspect care rezultă din
prevederile art. 247 alin. (1) teza a doua.
Pe parcursul procesului, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă se
invocă pe cale de excepţie. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
poate fi caracterizată ca fiind: una de fond, pentru că este în legătură cu o
condiţie de exerciţiu a acţiunii; peremptorie/dirimantă, întrucât prin
admiterea ei se tinde la respingerea acţiunii; absolută, pentru că normele care
reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii au caracter imperativ.
In ultimul alineat al textului comentat, NCPC se refera la sancţiunea
incidenţă în cazul lipsei capacităţi procesuale de folosinţă. Cât priveşte
sancţiunea pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, art. 40 alin. (1)
teza întâi arată că cererile făcute de o persoană care nu are capacitate
procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile .Vechiul cod nu prevedea
acesta sanctiune si astfel situatia persoanelor lipsite de capacitate procesuala
de folosinta a fost promovata in procedura civila conformand solutia data cu
legislatia occidental . Observăm însă că NCPC vizează în mod expres
situaţia actelor îndeplinite de persoana lipsită de capacitate procesuală de
folosinţă, iar nu a acţiunii civile promovate în atare condiţii. Noua legislaţie
tratează lipsa capacităţii procesuale de folosinţă ca o excepţie cu caracter
absolut, şi care poate fi invocată în „orice stare a procesului.
Din doctrina reiese că sancţiunea raportată la acţiunea civilă rămâne tot
respingerea acesteia, cu consecinţa firească, a nulităţii absolute a actelor de
procedură îndeplinite în acea instanţă

8
 Art. 57. Capacitatea procesuală de exerciţiu
1). Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale
în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.
2). Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile
prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează
capacitatea ori modul de organizare.
3). Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în
orice stare a procesului.
4). Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia
va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.
5). Când instanţa constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte
lipsită de capacitate de exerciţiu va acorda un termen pentru confirmarea
lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui.
Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şipersoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.

In literatura juridică capacitatea procesuală de exerciţiu a fost

definită ca fiind „aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept,
de a şi-l putea apăra în proces, personal sau prin mandatari aleşi”
Capacitatea procesuală de exerciţiu este o condiţie de promovare şi
exercitare a acţiunii, cerinţă enunţată şi de art. 32 alin. (1) lit. a) NCPC.
Ideea este sugerată şi de primul alineat al textului comentat, care se referă
la exercitarea drepturilor procedurale de către persoanele cărora li se
recunoaşte calitatea de parte („cel care are calitatea de parte”). Prin
urmare, capacitatea de exerciţiu constituie numai o cerinţă necesară pentru
exercitarea acţiunii civile.

Capacitatea de exerciţiu se întemeiază pe capacitatea de folosinţă,

fiind recunoscută tuturor persoanelor fizice care posedă o anumită
maturitate, spre a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor pe
care le încheie participând la viaţa juridică. Capacitatea procesuală de

9
exerciţiu reprezintă numai o formă de manifestare a capacităţii civile,
respectiv într-un domeniu specific, acela al procesului civil.

Deşi capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a

capacităţii de folosinţă, se poate întâmpla ca o persoană să aibă capacitate
de folosinţă, dar să nu aibă capacitate de exerciţiu .
Potrivit art. 57 alin. (2) NCPC: „Partea care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată
ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele
care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare”. Textul are o
redactare aproape identică cu cea statuată în art. 42 din Codul anterior de
procedură civilă.
Spre deosebire de lipsa capacităţii de folosinţă, lipsa capacităţi de
exerciţiu nu interzice unei persoane să stea injustiţie. Incapabilul va
acţiona prin intermediul unei alte persoane, în condiţiile legii.
Cel care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu poate să stea singur
în judecată, fiind necesar să fie reprezentat, asistat sau autorizat, după caz.
Reprezentarea intervine în privinţa persoanei fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu. Această persoană nu stă personal în proces, ci prin reprezentanţii săi
legali, care pentru minor sunt părinţii sau, în lipsa acestora, tutorele ori cei
care îl reprezintă pe cel dat în plasament, iar pentru cel pus sub interdicţie,
tutorele desemnat în condiţiile art. 166 C. civ. sau curatorul special, numit
până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească. .Art. 167
C. civ. prevede că, în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere
sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special
pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum
şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Minorul între 14 şi 18 ani va fi citat şi va
sta personal în proces, dar va fi asistat de părinţi sau, în lipsa acestora, de
tutore, care, pentru a-i întregi capacitatea, semnează alături de minor
cererile adresate instanţei. Pentru a-1 putea asista pe minor, părinţii sau
tutorele trebuie să fie citaţi la judecarea cauzei.
Dacă pe parcursul procesului copilul împlineşte vârsta de 14 ani,

10
reprezentarea se transformă în asistare şi minorul va trebui citat personal1},
alături de părinţi sau tutore care, din acest moment, nu îl mai reprezintă, ci
doar îl asistă în litigiile privitoare la munca, îndeletnicirile artistice sau
sportive ori la profesia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, se
citează numai minorul personal şi tot el efectuează exclusiv actele de
procedură, faţă de dispoziţiile art. 42 NCC. Asistarea minorului, la care se
referă art. 57 alin. (2), este asigurată de către ocrotitorul legal.
Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă face acte procedurale de dispoziţie, aşa cum prevede în
mod expres art. 81 alin. (1), şi este dată de instanţă sau de autoritatea
administrativă competentă.
Pe de altă parte, art. 81 alin. (2) dispune că actele procedurale de
dispoziţie făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai
persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica
judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul
acestor persoane.
Autorizarea trebuie să fie anterioară săvârşirii actului, aspect care
rezultă din art. 81 alin. (1). Dacă instanţa a luat în considerare un act de
dispoziţie săvârşit în lipsa autorizării prealabile, actul este lovit de
nulitate absolută. Totuşi, sancţiunea poate fi înlăturată prin obţinerea
autorizării pe parcursul procesului, faţă de art. 177 alin. (3), care arată că
actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării
asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.
Pe parcursul procesului, lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă
pe cale de excepţie (de fond, peremptorie, absolută).
Sintagma „în orice stare a pricinii”, folosită de art. 57 alin. (3), permite
concluzia că, deşi excepţia este în legătură cu ocrotirea intereselor unei
părţi, şi deci ar trebui calificată drept o excepţie relativă, ea vizează o
cerinţă privitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii.
Excepţia poate fi ridicată nu numai în primă instanţă, ci chiar direct
în apel. Excepţia poate fi invocată nu numai de partea ale cărei interese
sunt ocrotite prin consacrarea sancţiunii, dar şi de cealaltă parte, care nu

11
poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale
adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranţei deduse din
riscul anulării lor, putand invoca excepţia atat procurorul cat si instanţa
din oficiu.
Faţă de dispoziţiile art. 57 alin. (3), înseamnă că lipsa capacităţii
procesuale de exerciţiu poate fi invocată direct în apel nu doar ca excepţie,
ci şi ca motiv de apel.Art. 143 NCC prevede că tutorele are îndatorirea de
a-1 reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta
împlineşte vârsta de 14 ani. In recurs, această chestiune poate fi invocată în
condiţiile art. 488 alin. (2).Trebuie avută în vedere şi cerinţa ca pentru
soluţionarea problemei capacităţii procesuale de exerciţiu în recurs să nu
fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi, aspect
care rezultă din prevederile art. 247 alin. (1) teza a doua.
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este reglementată în
mod expres şi în NCPC. In acest sens, cel de-al patrulea alineat al textului
comentat precizează că: „Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile”.
Acelaşi text precizează în continuare că actele procedurale ale persoanei
lipsite de capacitate pot fi confirmate, în întregime sau în parte, de către
reprezentantul sau ocrotitorul legal al acesteia.

Condiţiile în care instanţa poate aplica sancţiunea sunt înscrise în art. 57 alin.
(5) teza întâi.
Anularea actelor de procedură nu este dispusă automat, la termenul la care se
constată neregularitatea procedurală, ci instanţa va acorda un termen pentru
confirmarea lor. Din expresia folosită de legiuitor - instanţa „va acorda” un
termen - rezultă că acordarea termenului nu este lăsată la aprecierea instanţei.
„Confirmarea” se face de către reprezentantul sau ocrotitorul legal care
intervine în proces şi ratifică toate sau numai o parte dintre actele săvârşite
de incapabil, aşa cum permite art. 57 alin. (4) teza a doua. în cazul în care
sunt confirmate doar o parte dintre acte, nulitatea va afecta numai actele
neratificate. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 48 teza întâi NCC potrivit cărora
minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii,
atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat, îşi găsesc aplicare şi pe

12
plan procedural. Ca atare, dacă până la termenul acordat de instanţă, partea a
împlinit vârsta de 18 ani, va putea să confirme actele de procedură făcute în
timpul minorităţii.
Intrucât reprezentantul judiciar are toate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru reprezentantul legal, conform art. 58 alin. (3) teza a
doua, înseamnă că şi curatorul special poate să confirme acte de procedură
făcute de cel pe care îl reprezintă.
Prin urmare, anularea actului se va dispune de către instanţă doar în cazul
neconfirmării actului. Aceste din urmă dispoziţii sunt incidente şi în cazul
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 57 alin. (6)].

Art. 58. Curatela specială

1).In caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a

drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii
interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până ia numirea
reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un
curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legai şi cel
reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la
art. 56 alin. (2),chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.

2).Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu

capacitate de exerciţiu restrânsă.

3).Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre

avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă
judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege pentru reprezentantul legal.

4).Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă,

prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea
curatorului, odată cu încetarea
calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea
fi majorată.

13
Vom arata mai jos cazurile in care curatela specială poate fi instituită :

-există urgenţă în soluţionarea litigiului şi persoana fizică lipsita de

capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal. In
acest caz, pentru a fi numit curatorul, nu este suficient ca minorul lipsit de
capacitate de exerciţiu să nu aibă reprezentant legal, ci mai este necesar ca
pricina să trebuiască să fie soluţionată de urgenţă. Urgenţa, care nu va fi
considerată că există doar în cazurile anume prevăzute de lege,este lăsată la
aprecierea instanţei. Tocmai de aceea, în lipsa urgenţei, desemnarea
curatorului special nu este obligatorie;află cel pus sub interdicţie sau minorul
şi tutorele acestuia.lor.

Dacă sunt mai mulţi copii minori, care au între ei interese contrare, pentru
fiecare se vanumi un curator. Pentru ocrotirea intereselor celui reprezentat,
numirea curatorului special pentru motivul enunţat este
obligatorie;

-o persoană juridică sau o entitate dintre cele prevăzute de art. 56 alin. (2),
chemată să stea în judecată, nu are reprezentant şi îndeplinirea obligaţii

Curatela specială poate fi instituită şi atunci când persoana cu capacitate

de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal, respectiv atunci când între
această persoană şi ocrotitorul său legal există un conflict de interese.
în funcţie de motivul care determină numirea curatorului, reprezentarea poate
să fie temporară ori pe toată durata procesului.
Curatorul special va fi numit de catre instanta care judeca procesul prin
incheiere , dintre avocatii desemnati de barou pt reprezentare .
Astfel, atunci când curatorul este numit celui fară capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, durata numirii este limitată până la
desemnarea reprezentantului sau ocrotitorului legal.
De asemenea, atunci când curatorul este numit persoanei juridice sau
entităţii fară personalitate juridică, în momentul în care acestea îşi vor
desemna organele de administrare, încetează funcţia curatorului special.

14
 Dacă desemnarea curatorului special este necesară pentru a proteja
interesele părţii aflate în conflict de interese cu reprezentantul sau
ocrotitorul său legal, funcţia curatorului va înceta doar atunci când
încetează conflictul de interese între reprezentant şi reprezentat. Drept
urmare, dacă până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză, cel
reprezentat nu împlineşte vârsta de 18 ani, astfel încât să înceteze
reprezentarea sau ocrotirea legală, curatela specială durează pe tot parcursul
procesului.
Curatorul special este numit „de instanţa care judecă procesul” la
momentul la care a apărut necesitatea numirii sale.
Aceasta nu înseamnă, însă, că dacă situaţia specială a părţii, care a
justificat numirea curatorului în primă instanţă, persistă şi în căile de atac,
fiecare instanţă de control judiciar va trebui să desemneze curatorul care să
reprezinte partea înaintea ei.
Soluţia se impune, întrucât curatorul special, deşi avocat, nu îndeplineşte
un mandat de avocat, astfel încât să se pună problema dacă are sau nu dreptul
de a pune concluzii înaintea instanţelor de control judiciar. Pe de altă parte,
schimbarea curatorului nu ar fi nici în interesul părţii reprezentate în aceste
condiţii, existând riscul să se piardă termene de exercitare a căilor de atac
dacă mandatarul ştie că nu mai poate reprezenta partea înaintea instanţelor
competente să judece căile de atac .
Curatorul special este un reprezentant judiciar, fiind numit de instanţă.
Consideram că desemnarea curatorului special este necesară atunci când
partea care are sau ar trebui să aibă reprezentant legal se află într-una dintre
situaţiile speciale prevăzute în Cod .Pentru că nu este un reprezentant
convenţional, curatorul special nu trebuie să fie asistat de avocat pentru a
pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului, atât în etapa
cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor, aşa cum impune art. 83 alin.
(1) teza a doua.
De altfel, legiuitorul a prevăzut expres acest lucru prin art. 80 alin. (5) teza
întâi. Astfel acest reprezentant poate pune concluzii orale asupra
excepţiilor şi asupra fondului şi, dacă apreciază că este necesar, poate să
angajeze un avocat.

15
în momentul numirii curatorului special, instanţa va stabili prin încheiere şi o
sumă ce se cuvine acestuia pentru activitatea ce urmează să desfăşoare.
Deşi curatorul special este un mandatar neavocat, în lipsa altor criterii şi
având în vedere că această reprezentare judiciară se aseamănă mai mult cu
asistenţa judiciară decât cu asistenţa juridică, apreciem că instanţa va
determina remuneraţia cuvenită curatorului special luând în considerare.
Avansarea remuneraţiei curatorului este în sarcina persoanei ale cărei
interese sunt ocrotite prin numirea curatorului. Instanţa poate stabili, prin
încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4), ca avansarea remuneraţiei să se facă
de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării
procesului. Sumele avansate se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse
în sarcina părţii care pierde procesul .
La cererea curatorului, la încetarea calităţii, remuneraţia va putea fi
majorată, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată.

Secţiunea a 2-a.

Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

Art. 59. Condiţii de existenţă . Mai multe persoane pot fi împreună

reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o o obligaţie
comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele
există o strânsă legătură.
Legislatia actuala ca si cea anterioara permite in cadrul procesului civil ca
mai multe persone sa fie reclamante sau parate de unde si reiese denumirea
de coparticipare sau liticonsortiu procesual .
Legea impune o singură condiţie pentru realizarea unei
coparticipări procesuale: ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie
comună a părţilor ori ca drepturile sau obligaţiile acestora să aibă aceeaşi
cauză ori între ele să existe o strânsă legătură.
Prin urmare, scopul coparticipării procesuale este soluţionarea unui litigiu faţă
de doi saumai mulţi subiecţi de drept.
Coparticiparea se justifică prin aceea că, dacă în primă instanţă, după

16
 declanşarea mai multor litigii în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună
cu alte părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, este
posibilă conexarea acestora, aşa cum îngăduie art. 139 alin. (1), astfel încât
să se ajungă ca în cadrul unui singur proces să figureze mai mulţi reclamanţi
sau pârâţi, cu atât mai mult poate să existe încă de la început un singur
proces, care să aibă ca obiect toate cererile care ar fi putut să fie conexate,
dacă ar fi fost introduse pe cale separată.( unirea într-un singur proces a mai
multor acţiuni ce puteau forma obiectul unor cereri separate).
Coparticiparea procesuală poate fi clasificată în:
-coparticipare procesuală subiectivă, atunci când există o pluralitate de
persoane cu aceleaşi interese, şi coparticipare procesuală obiectivă, care
rezultă din conexarea a două sau a mai multor procese, cu condiţia să nu fie
aceleaşi părţi în toate procesele conexate.
Dacă sunt reunite două sau mai multe procese în care sunt aceleaşi părţi,
nu se mai poate vorbi de coparticipare procesuală, pentru că nu sunt mai
mulţi „reclamanţi” sau „pârâţi”, de vreme ce aceleaşi persoane au această
calitate. Evident, cu atât mai puţin nu există coparticipare procesuală în
cazul în care se admite excepţia de litispendenţă care, prin definiţie,
presupune identitate de părţi.
Există coparticipare procesuală subiectivă cu pluralitate de reclamanţi dacă
mai mulţi coproprietari cheamă în judecată pe terţul care le încalcă dreptul
de proprietate ,dealtfel există coparticipare procesuală subiectivă cu
pluralitate de pârâţi, dacă persoana prejudiciată printr-o faptă ilicită
săvârşită de mai multe persoane le cheamă în judecată pentru repararea
prejudiciului. în ambele exemple, poate exista atât o pluralitate de
reclamanţi, cât şi o pluralitate de pârâţi, dacă în raportul juridic obligaţional
sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. In cazul coparticipării
procesuale obiective, spre deosebire de coparticiparea procesuală subiectivă,
există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi ca efect al conexării unor
procese şi nu pentru că aşa au figurat în cererea de învestire a instanţei;
- coparticipare procesuală activă, pasivă sau mixtă, după cum în proces
sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât, un singur reclamant şi mai
mulţi pârâţi sau mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi;

17
 - coparticipare procesuală facultativă şi coparticipare procesuală necesară
sau obligatorie.De cele mai multe ori, coparticiparea procesuală este
facultativă, aceasta fiind şi regula.
Coparticiparea procesuală este, însă, obligatorie atunci când mai multe
persoane se află într-o anumită legătură care impune soluţionarea unitară a
litigiului cu privire la toţi coparticipanţii, printr-o singură hotărâre.

Art. 60. Regimul juridic al coparticipării procesuale

(1) Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi
sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.
(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei
dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori
pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau
termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de
procedură profită şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt
potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai
favorabile.
Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat ori nu au îndeplinit un act de
procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au
termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art. 202 sunt aplicabile

Textul de fata consacra principiul potrivit căruia coparticipanţii

procesuali se bucură, în raporturile dintre ei, de independenţă procesuală.
Acest principiu este aplicabil însă numai în cazul litisconsorţiului facultativ.
Aceasta înseamnă că fiecare coparticipant îşi exercită şi, respectiv, îşi
asumă, drepturile şi obligaţiile procesuale specifice poziţiei sale procesuale.
Astfel, renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, achiesarea, tranzacţia
săvârşite de unul dintre coparticipanţi vor produce efecte numai cu privire la
persoana sa, neputând fi extinse şi asupra celorlalţi.
De asemenea, efectele mărturisirii făcute de un singur coparticipant nu se vor
extinde şi asupra celorlalţi, dat fiind faptul că mărturisirea este în legătură cu
fapte personale.
Alineatul al doilea al textului comentat dispune că atunci când „prin

18
natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele
hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de
procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate
numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi
celorlalţi”.
Cât priveşte natura raportului juridic ce atrage extinderea efectelor
hotărârii judecătoreşti asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, excepţia se
aplică atunci când între coparticipanţi există raporturi de solidaritate sau
indivizibilitate. Soluţia legii are în vedere doar actele şi termenele de
procedură favorabile tuturor coparticipanţilor. Dacă actele de procedură ale
unora dintre părţi sunt potrivnice celor făcute de alţi participanţi instanţa va
ţine seama de cele mai favorabile. O atare soluţie nu se referă în mod evident
la actul final al judecăţii - hotărârea judecătorească ,aceasta producând efecte
similare faţă de toţi coparticipanţii.
Astfel în cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele admiterii
recursului vor fi extinse şi asupra coparticipanţilor care nu au declarat recurs
ori al căror recurs a fost respins fară să fi fost soluţionat în fond, adică a fost
respins ca tardiv, anulat ca netimbrat sau ca neregulat introdus .
Hotărârea judecătorească soluţionează în mod unitar litigiul faţă de toţi
coparticipanţii procesuali, întrucât ne aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu
necesar . Asadar hotărârea judecătorească va produce, în consecinţă, efecte
similare faţă de toţi coparticipanţii procesuali, fară a distinge după cum aceasta
este mai mult sau mai puţin favorabilă unora dintre părţi.
Faţă de dispoziţiile art. 60 alin. (3), nu se poate susţine faptul că, dacă unul
dintre coparticipanţi are termen în cunoştinţă, nu mai trebuie citaţi nici
ceilalţi coparticipanţi, care, s-ar putea presupune, au fost înştiinţaţi de cel
citat.
Prin citarea coparticipanţilor care nu au termen în cunoştinţă, acestora li se
oferă posibilitatea să se înfăţişeze în instanţă, personal sau prin mandatar,
pentru a putea face cererile sau apărările pe care le socotesc necesare pentru
apărarea drepturilor şi intereselor lor.
Pentru ca dispoziţia analizată să nu creeze un regim de favoare pentru
coparticipantul care nu se prezintă în instanţă sau care nu este diligent să

19
săvârşească actele de procedură în termen, textul trebuie înţeles în sensul că
instanţa are obligaţia citării coparticipantului până în momentul în care
acesta se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 229 alin. (1), astfel
încât să fie considerat că are termenul în cunoştinţă.
Atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur
mandatar, caz în care, în condiţiile art. 149 alin. (1), i se va comunica
acestuia o singură copie de pe cererea de chemare în judecată, respectiv de pe
întâmpinare.
Faţă de art. 455, coparticipanţii procesuali vor putea fi obligaţi să plătească
cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu
poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.

Secţiunea a 3-a
. Alte persoane care pot lua parte la judecată

Intervenţia voluntară
Art. 61. Forme
1)Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între
părţile originare.
2)Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine,
în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
3)Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre
părţi.

Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între
părţile originare - se contureaza in primul alineat situatia acelor persoane care
nu participa la activitatea judiciara de la inceputul procesului civil dar care
ulterior manifestand un interes participa dintr-o anumita pozitie la aceasta
activitate.

Sintagma terţe persoane are în vedere situaţia acelor persoane ce intervin sau
care sunt introduse în procesul civil în cursul desfăşurării procedurii
judiciare.Conceptul de terţe persoane poate fi privit însă în două accepţiuni.

20
 într-o primă accepţiune, conceptul de terţe persoane desemnează numai
poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces.
Intr-adevăr, în sens restrâns, prin terţe persoane înţelegem acele persoane
care sunt străine de procesul pendent între reclamant şi pârât. Intr-o altă
accepţiune, prin „terţe persoane” se desemnează însăşi participarea în
procesul 3 civil a acelor persoane care au intervenit sau care au fost introduse
în litigiu în cursul desfăşurării procedurii judiciare. Este necesar să precizăm
că din momentul introducerii lor în proces, aceste persoane dobândesc
calitatea de părţi . Ele continuă însă să-şi păstreze denumirea de terţe
persoane şi după introducerea lor în proces.
In literatura procesuală conceptul de terţe persoane este folosit în
această din urmă accepţiune, având aceeaşi semnificaţie juridică ca şi
denumirea dată de Codul de procedură civilă acestei instituţii: „alte persoane
care pot lua parte la judecata.
Interesul pe care trebuie să-l justifice cel ce formulează o cerere de
participare a unei terţe persoane în procesul civil îmbracă forma interesului
de a interveni. Interesul de a interveni constituie o noţiune convenţională
utilizată pentru toate formele de participare a terţelor persoane în procesul
civil.
In sens restrâns interesul de a interveni desemnează numai interesul pe care
trebuie să-l justifice cel ce formulează o cerere de intervenţie în temeiul art.
60 alin. (1) NCPC.
Deşi interesul de a interveni se află într-o strânsă legăturăcu interesul de a
acţiona injustiţie, totuşi, între cele două noţiuni nu se poate pune semnul
egalităţii.
După opinia noastră, interesul de a interveni constituie un interes
specialîn raport cu interesul de a acţiona în justiţie. Interesul de a interveni în
procesul civil presupune nu numai justificarea unui folos practic, material sau
moral, pe care îl urmăreşte cel ce formulează o cerere de participare a unei
terţe persoane în procesul civil. Mai este necesar ca cel care intervine în
procesul civil (în cazul intervenţiei) să-şi justifice şi interesul de a participa
într-un proces deja declanşat între alte persoane .
In situatia în care participarea unei terţe persoane în procesul civil este

21
solicitată de către una din părţi (în cazul chemării în judecată a altor persoane,
chemării în garanţie sau al arătării titularului dreptului), aceasta va trebui să-şi
justifice interesul de a atrage şi alte persoane în procesul civil în curs de
soluţionare.
Interesul afirmat în justiţie trebuie să aibă un caracter personal, atât în
cazul când participarea terţului în proces se realizează ca urmarea iniţiativei
acestuia cât şi în ipoteza în care participarea terţului în proces este rezultatul
iniţiativei uneia din părţi.
Din chiar art. 60 alin. (1), partea finală, din NCPC, potrivit căruia
intervenţia se poate promova „(...) într-un proces care se judecă între
părţile originare” rezulta ca numai în cadrul unui proces civil în curs de
judecată terţul poate formula o cerere de intervenţie. Acest lucru este
firesc, deoarece intervenţia constituie un mijloc procedural pus la
dispoziţia terţelor persoane în vederea apărării intereselor lor legale. Cu
alte cuvinte, pentru a-şi apăra aceste drepturi, legea a acordat terţilor
posibilitatea de a interveni în procesul civil care se desfăşoară între alte
persone . In materia intervenţiei, condiţia pe care o analizăm implică
cerinţa ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în
procesul civil respective. Remarcam faptul că şi celelalte forme de
participare a terţilor pot fi formulate numai în cadrul unui proces civil în
curs de judecată între alte persoane. Aceasta deoarece ele reprezintă
mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor în scopul apărării
intereselor lor, în raport cu terţele persoane ce urmează a fi introduse într-
un proces civil deja constituit.
Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între cererea
privind participarea unei terţe persoane în procesul civil şi cererea
principală, de aşa manieră încât proteguirea unui interes al terţului
intervenient sau al uneia din părţi să depindă de modul de soluţionare a
celor două cereri.
Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil in optiunea
legiuitorului roman sunt intervenţie voluntară şi intervenţie forţată .
Deosebirea se face în funcţie de persoana care are iniţiativa formulării
cererii de participare a terţilor în proces. Astfel, atunci când participarea

22
terţului în proces se realizează ca urmare a iniţiativei acestuia, ne aflăm în
prezenţa unei intervenţii voluntare. Ea mai este cunoscută în doctrină şi sub
denumirea de intervenţie directă, activă sau propriu-zisă. Dacă participarea
terţului în proces este urmarea iniţiativei uneia din părţi, ne aflăm în
prezenţa unei intervenţii forţate.
NCPC reglementează intervenţia voluntară în art. 61-67, iar intervenţia forţată
în art. 68-79. Intervenţia voluntară îmbracă două forme: intervenţia principală
şi intervenţia accesorie. Intervenţia forţată se poate manifesta sub forma
chemării în judecată a altor persoane (art.68-71), chemării în garanţie (art. 72-
74), arătării titularului dreptului (art. 75-77) şi introducerii forţate în cauză, din
oficiu, a altor persoane (art. 78-79). Ultima formă de intervenţie forţată nu a
fost cunoscută în sistemul Codului anterior de procedură civilă.

Art 62. Intervenţia principală

(1) Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru
cererea de chemare în judecată.
(2) Cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe. înainte de
închiderea dezbaterilor în fond.
(3) Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în
instanţa de apel.

Definiţia dată de lege intervenţiei principale este de o maximă generalitate, ea

fiind însă sugestivă în determinarea naturii juridice a acesteia. In definirea
intervenţiei principale trebuie să ţinem seama detrăsăturile ei caracteristice şi
de natura sa juridică. Din punct de vedere al caracterului ei, intervenţia princi-
pală constituie un incident procedural ce determină lărgirea cadrului procesual
în care urmează să se soluţioneze litigiul.
Sub aspectul conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă
acţiune, întrucât prin intermediul ei se urmăreşte valorificarea unui drept
subiectiv, a unui drept propriu al terţului intervenient.

Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificată întru totul cu o

acţiune civilă care se promovează pe cale principală. într-adevăr, între

23
intervenţia principală şi acţiunea civilă propriu-zisă există unele deosebiri
privitoare la condiţiile de promovare şi exercitare intervenţiei şi a acţiunii, în
sensul că intervenţia trebuie să îndeplinească şi unele condiţii ce nu sunt
necesare în cazul celorlalte acţiuni civile. Aşa fiind, se poate afirma că, sub
aspectul naturii sale juridice, intervenţia principală constituie a acţiune civilă
special.

Ţinând seama de trăsăturile şi natura juridică a intervenţiei principale,

putem defini această formă de participare a terţelor persoane în procesul
civil ca o acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă
dar conexă cu cererea principală, într-un proces civil declanşat între alte
persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile.

In procesul civil, în literatura de specialitate se consideră că această instituţie

procesuală poate fi utilizată în orice materie, întrucât nici o dispoziţie legală
nu limitează o atare posibilitate.

Putem trage concluzia că aceasta constituie un mijloc procedural eficient care

asigură terţelor persoane posibilitatea de a-şi valorifica drepturile lor proprii
în cadrul litigiilor ce se desfăşoară între alte persoane.
Intervenţia principală constituie, în acelaşi timp, o instituţie procesuală
care-şi vădeşte utilitatea şi prin faptul că ea contribuie la o mai bună
administrare a justiţiei. Această trăsătură a intervenţiei principale se regăseşte,
astfel cum am subliniat deja, la nivelul tuturor formelor departicipare a terţelor
persoane în procesul civil. O condiţie importantă a intervenţiei principale o
constituie afirmarea unui drept ce urmează să fie valorificat în procesul civil,
condiţie care rezultă neîndoielnic din dispoziţiile art. 61 alin. (2) NCPC.
Intervenientul principal, urmărind valorificarea unui drept propriu, trebuie în
mod necesar să afirme existenţa acestuia sau a unei situaţii juridice a cărei
ocrotire o solicită organelor judiciare. Nu este necesar, însă ca dreptul să
existe în realitate, fiind suficientă numai afirmarea dreptului litigios.
Existenţa dreptului litigios este doar una din condiţiile de admitere în fond a
intervenţiei principale. Este îndeobşte cunoscut că în cazul valorificării unui
drept subiectiv prin intermediul acţiunii în justiţie e necesar ca dreptul afirmat

24
de către reclamant să fie actual, deoarece în caz contrar acţiunea ar putea fi
paralizată prin excepţia de prematuritate invocată de către pârât. Actualitatea
dreptului afirmat injustiţie este o condiţie ce se cere să fie întrunită numai în
cazul acţiunilor în realizarea dreptului, nu şi în cazul acţiunilor în constatare.
Intervenţia principală se caracterizează tocmai prin faptul că are ca finalitate
proteguirea unor drepturi ale intervenientului care dacă nu ar fi apărate pe
această cale ar cauza acestuia un prejudiciu. De aceea, se poate afirma că
intervenţia principală este un act nu numai reparator, ci şi conservator sau, cum
se exprimă un autor, un mijloc de apărare preventive .
Potrivit art. 62 alin. (2) NCPC intervenţia principală „(..). poate fi făcută
numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond”
deoarece in situatia in care într-un litigiu nu au loc dezbateri în fond, ceea ce
înseamnă că pricina este soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale ori
părţile pun capăt procesului prin săvârşirea unor acte procesuale de
dispoziţie, cererea de intervenţie nu ar putea fi depusă decât cel mult până la
închiderea dezbaterilor în litigiul respectiv, astfel cum sunt reglementate de
art. 389. Lipsa dezbaterilor în fond nu ar justifica o eventuală depunere a
cererii de intervenţie direct în apel, fară acordul expres al părţilor.
Expresia „înainte de închiderea dezbaterilor” se referă la dezbaterile care
preced hotărârea finală a procesului, şi nu la dezbaterile anterioare hotărârilor
ce se iau prin încheieri interlocutorii. Soluţia este aceeaşi şi în cazul
intervenţiei într-un proces de partaj început,neputându-se considera că o
astfel de cerere este tardivă, întrucât a fost introdusă după admiterea în
principiu a acţiunii principale printr-o încheiere interlocutory.

Dacă instanţa a amânat pronunţarea, intervenţia nu mai este admisibilă,

pentru că pronunţarea are loc într-o etapă ulterioară dezbaterilor în fond
Desigur că, dacă pricina se repune pe rol, în condiţiile art. 400, întrucât după
repunerea cauzei pe rol vor avea loc dezbateri cu privire la împrejurările ce
au determinat această măsură, iar textul nu face nicio distincţie după cum
într-o pricină dezbaterile sunt închise o singură dată ori de mai multe ori ca
efect al repunerii pe rol, apreciem că, sub aspectul verificării condiţiei
privitoare la termenul de depunere, ar putea fi depusă cererea de intervenţie.

25
Cererea de intervenţie principală nu poate fi formulată direct în căile de atac.
Totuşi, cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în
instant de apel, aşa cum îngăduie art. 62 alin. (3), prin derogare de la
dispoziţiile art. 477 alin. (3).
Dacă în primă instanţă au figurat mai multe părţi, dar apelul nu le priveşte pe
toate, părţilor care au avut această calitate numai în primă instanţă nu li se va
mai cere acordul.
Intrucât art. 62 alin. (3) nu prevede până la ce moment poate fi formulată
cererea de intervenţie principală în apel, înseamnă că se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile de ia judecata în primă instanţă, astfel încât şi în
etapa apelului cererea poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor.
Art. 62 reglementează depunerea cererii de intervenţie principală numai la
judecata în primă instanţă sau în apel.
In consecinţă, în recurs, chiar şi atunci când într-o pricină nu este
deschisă calea apelului, nu poate fi primită o asemenea cerere, după cum,
chiar dacă părţile ar fi de acord, intervenţia principală nu poate fi făcută în
recurs.
Intervenţia principală nu este admisibilă în revizuire şi nici în contestaţia în
anulare.
In privinţa admisibilităţii intervenţiei principale în cazul rejudecării fondului
după casare, ca efect al admiterii recursului, se disting1 mai multe situaţii:
- dacă s-a casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent dacă a
fost recurată o hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului.
Soluţia se impune, întrucât, în acest caz, rejudecarea are loc tot în cadrul
etapei recursului;
- în cazul casării cu trimitere la instanţa de apel, cererea de intervenţie
principală poate ii primită numai cu acordul expres al părţilor, deoarece
rejudecarea fondului echivalează cu
o judecată în apel, ceea ce înseamnă că este guvernată de dispoziţiile din
materia apelului;
- în cazul în care casarea cu trimitere s-a făcut la prima instanţă,
rejudecarea fondului după casare echivalează cu o judecată în primă

26
 instanţă, astfel încât intervenţia principală poate fi depusă până la închiderea
dezbaterilor în fond.
Dacă instanţa de apel admite apelul, anulează sentinţa şi trimite cauza spre
rejudecare primei instanţe, potrivit art. 480 alin. (3), cererea de intervenţie
principală este admisibilă.
In cazul rejudecării fondului ce urmează admiterii revizuirii sau contestaţiei
în anulare, cererea de intervenţie este admisibilă numai atunci când calea
extraordinară de atac a avut ca obiect hotărâri pronunţate în primă instanţă
sau în apel, nu şi în recurs, faţă de limitările instituite prin art. 62.
Dispoziţiile art. 61 alin. (2) NCPC instituie o restricţie privitoare la
termenul în care poate fi exercitată intervenţia principal.
Sancţiunea depunerii tardive a intervenţiei principale este judecarea separată
a intervenţiei faţă de cererea principală, iar nu respingerea acesteia cum
greşit au hotărât unele instanţe.

Art. 63. intervenţia accesorie

1). Cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprinde
elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod
corespunzător.
2). Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot
cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.

Intervenţia accesorie poate fi definită ca o cerere incidenţă prin

intermediul căreia o terţă persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu,
intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţi.
Pornind de la definitia data constatam ca intervenţia accesorie
constituie, într-adevăr, o cerere incidenţă prin care terţul urmăreşte să
acorde un ajutor părţii în favoarea căreia a intervenit, în scopul pronunţării
unei hotărâri favorabile acestei părţi. Prin aceasta actiune, terţul nu reclamă
în justiţie o pretenţie proprie, distinctă de pretenţia părţii în favoarea căreia a
intervenit.
Terţul nu e doar un simplu apărător al uneia din părţi, dimpotrivă,
intervenientul are un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului şi
de a sprijini pe una din părţi în vederea câştigării procesului, deoarece în

27
 acest fel terţul evită posibilitatea unei acţiuni ulterioare care ar putea fi
declanşată împotriva sa de către partea în favoarea căreia a intervenit.
Cât priveşte utilitatea practică a intervenţiei accesorii, aceasta constă tocmai
în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale
intervenientului.
Cererea de intervenţie voluntară accesorie nu trebuie să cuprindă toate
elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Este
suficient ca cererea să aibă, „în mod corespunzător”, menţiunile înscrise în
art. 148 alin. (1).
Terţul poate interveni pentru a sprijini nu doar apărarea părţilor originare.
Este suficient ca, la data formulării cererii, cel pentru care se intervine să
aibă calitatea de parte în proces.
Intervenţia accesorie poate fi formulată „până la închiderea
dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.
Asadar cererea de intervenţie accesorie poate fi făcută şi în cursul judecăţii
căilor extraordinare de atac, cu atât mai mult ea poate fi formulată direct în
apel, în ambele cazuri nemaifiind necesar acordul părţilor iniţiale.
In condiţiile art. 63 alin. (2), cererea poate fi făcută până la închiderea
„dezbaterilor”, iar nu până la închiderea „dezbaterilor în fond”, aşa cum
prevede art. 62 alin. (2) pentru intervenţia principală.
Deosebirea se explică prin aceea că nu întotdeauna în căile de atac au loc
dezbateri în fond, ci doar atunci când instanţa, după ce anulează sau
casează hotărârea atacată, judecă procesul evocând fondul, în condiţiile art.
392.
Prin această dispoziţie procedurală sunt curmate orice controverse cu
privire la admisibilitatea intervenţiei accesorii în cadrul căilor
extraordinare de atac.
Intervenţia accesorie este inadmisibilă însă în faza recursului în
interesul legii, întrucât intervenientul nu poate justifica un interes legitim
pentru a determina o jurisprudenţă unitară. Pe de altă parte, recursul în
interesul legii se soluţionează fară citarea părţilor.

28
 Art. 64. Procedura de judecată. Căile de atac.
1). Instanţa va comunica părţilor cererea de intervenţie şi copii de pe
înscrisurile care o însoţesc.
2). După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa
asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere
motivată.
3) .Incheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu
fondul.
4) .Incheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi
atacată, în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea
prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este
numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai
recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost
pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru
conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de
atac în 24 de ore de la expirarea termenului. întâmpinarea nu este
obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult
10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la
soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie
Fiind o cerere incidentală, intervenţia voluntară, principală sau accesorie
este de competenţa instanţei care judecă cererea principală, aşa cum
prevede art. 123 alin. (1).
O primă obligaţie a instanţei în materia intervenţiei este aceea de a dispune
comunicarea cererii de intervenţie şi a copiilor de pe înscrisurile care o
însoţesc. După formularea cererii de intervenţie instanţa de judecată
dobândeşte dreptul de a soluţiona această cerere.
Intervenţia se soluţionează în două faze: admiterea în principiu a cererii şi
judecarea acesteia. Admiterea în principiu a intervenţiei se poate dispune
numai după „(...) ascultarea intervenientului şi a părţilor” [art. 63 alin. (2)
NCPC].
Cu prilejul încuviinţării cererii, atât părţile, cât şi terţul au dreptul de a pune
concluzii cu privire Ia admisibilitatea intervenţiei. Se discută cu acest prilej

29
doar asupra aspectelor privitoare la admisibilitatea intervenţiei din punctul de
vedere al condiţiilor de formă, al interesului şi al legăturii de conexitate cu
cererea principală. Instanţa de judecată nu are căderea de a examina, cu această
ocazie, cererea de intervenţie sub aspectul temeiniciei sale.

Asupra admiterii în principiu a intervenţiei instanţa de judecată se pronunţă

printr-o încheiere motivată . Incheierea de admitere în principiu a
intervenţiei are un character interlocutoriu , ceea ce înseamnă că instanţa nu
poate să revină asupra ei şi să dea o altă soluţie decât cea pe care a dat-o deja
. Instanţa fiind legată de o asemenea încheiere, are obligaţia să procedeze în
continuare la soluţionarea în fond a cererii , după caz va încuviinţa în
principiu sau va respinge cererea ca inadmisibilă.
Această ultimă soluţie va fi pronunţată şi atunci când terţul intervine
principal direct în apel, iar părţile originare nu şi-au dat acordul cu privire la
primirea cererii. Faţă de prevederile clare ale art. 64 alin. final, în situaţia
dată, cererea de intervenţie principală nu va fi respinsă ca tardiv formulată .
Au interes să critice încheierea de admitere în principiu a cererii de
intervenţie persoanele care aveau calitatea de parte la momentul la care
instanţa s-a pronunţat în sensul arătat şi care au suferit o vătămare procesuală
prin admiterea în principiu a intervenţiei.
Dacă cererea de intervenţie este respinsă ca inadmisibilă, are interes să atace
încheierea terţul intervenient.
Dacă cererea de intervenţie este respinsă ca inadmisibilă, terţul are fie
posibilitatea atacării separate a încheierii - intervenientul accesoriu poate
acţiona în acest mod sub rezerva impusă de art. 67 alin. final -, fie
posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile pe cale principală - atunci când
intervenţia a fost făcută potrivit art. 61 alin. (2) - , fară să existe riscul
respingerii cererii ulterioare pentru autoritate de lucru judecat, deoarece în
procesul în care a intervenit nu s-a judecat nimic în privinţa cererii sale.
Dacă instanţa s-a pronunţat în şedinţa de judecată asupra inadmisibilităţii
cererii de intervenţie, termenul de 5 zile pentru exercitarea căii de atac va
curge de la data şedinţei pentru părţile prezente, iar pentru părţile lipsă de la
data comunicării încheierii. Dacă instanţa s-a retras pentru deliberare,
momentul de la care va începe să curgă termenul se apreciază după cum

30
părţile au fost sau nu prezente la pronunţarea soluţiei.
Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie este diferită, după cum cererea de
intervenţie a fost făcută în primă instanţă sau în apel, soluţie impusă de art.
64 alin. (4) teza a doua.Astfel cand cererea de intervenţie a fost depusă
înaintea primei instanţe, indiferent de calea de atac ce ar putea fi exercitată
împotriva hotărârii finale, încheierea este susceptibilă doar de apel, cea ce
înseamnă că decizia dată asupra apelului nu mai este supusă recursului, în
aplicarea regulii instituite prin art. 483 alin. (2) teza a doua NCPC.
Dacă cererea de intervenţie a fost depusă în apel, încheierea poate fi atacată
doar cu recurs la instanţa ierarhic superioară.
Până la expirarea termenului de exercitare a căii de atac - iar dacă încheierea
a fost atacată, până la soluţionarea căii de atac - instanţa care a respins ca
inadmisibilă cererea de intervenţie nu poate săvârşi în cauză niciun act de
procedură.
In cazul în care se admite apelul sau, după caz, recursul, încheierea trebuie să
fie anulată/casată şi cauza trebuie să fie trimisă pentru continuarea judecăţii
în contradictoriu si cu intervenientul.

Art. 65. Situaţia intervenientuiui

1). Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a
cererii
sale.
2). Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul
admiterip intervenţiei,dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea
de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior
admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură
ulterioare

vor fi îndeplinite şi faţă de

el.

3). In cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va

31
stabili un termen în care trebuie depusă
întâmpinarea.

Odată ce a dobândit calitatea de parte în procesul civil, intervenientul se

bucură, în principiu, de toate drepturile procesuale acordate de legislaţia
noastră părţilor principale. Totuşi, întinderea acestor drepturi depinde şi de
caracterul intervenţiei, aceasta deoarece intervenientul accesoriu are o poziţie
procesuală limitată şi dependentă faţă de interesul părţii în favoarea căreia a
intervenit. Situaţia este diferită în cazul intervenientului principal. Acesta este
considerat de doctrină ca un veritabil reclamant .
Această poziţie procesuală a intervenientului principal este determinată de
caracterul de acţiune al intervenţiei , la fel ca oricare din părţi, intervenientul
principal are dreptul de a adresa cereri instanţei, dreptul de a participa
personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de apărare,
precum şi dreptul de a propune dovezi în vederea soluţionării temeinice şi
legale a cauzei. în privinţa acestui din urmă drept, NCPC curmă orice
controversă în legătură cu posibilitatea intervenientului de a solicita probe
după admiterea în principiu a cererii sale .
O obligaţie particulară a terţului intervenient este prevăzută în mod expres chiar
de cei de-al doilea alineat al textului comentat. Potrivit acestei dispoziţii
procedurale, terţul „(...) va prelua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenţiei”. Textul mai precizează că „actele de
procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el” (cel care intervine - s.n.).
Prin urmare, textul menţionat consacră regula potrivit căreia actele procedurale
îndeplinite anterior admiterii în principiu a intervenţiei nu se mai repetă şi faţă
de terţul intervenient. în schimb, intervenientul poate participa la orice act
procesual care urmează după admiterea sa în proces.
Intervenientul nu va putea invoca însă excepţiile procedurale ce au un
caracter relativ şi care trebuiau să fie invocate anterior admiterii în principiu,
acestea fiind acoperite şi faţă de el. în schimb, intervenientul va putea invoca,
în tot cursul procesului civil, orice încălcare a unor norme procedurale
imperative.

32
 In ce priveşte actele procedurale care urmează să se îndeplinească
ulterior intervenirii terţului în proces, legea dispune că acestea se vor realiza
şi faţă de intervenient la fel ca faţă de oricare parte
Când se pronunţă asupra admisibilităţii dovezilor cerute de intervenientul
principal, instanţa trebuie să aprecieze şi dacă administrarea acestora nu ar
genera amânarea judecării cererilor incidentale respective, situaţie în care,
invocând modul şi momentul la care terţul a devenit parte în proces,
precum şi dispoziţiile art. 6, să respingă administrarea dovezilor cerute
pentru combaterea cererilor incidentale.
In toate cazurile în care sunt încuviinţate dovezi la cererea
intervenientului principal, în aceeaşi măsură în care justifică un interes, şi
celorlalte părţi li va putea încuviinţa administrarea probelor pentru
combaterea intervenţiei, în condiţiile art. 254 alin. (3).
Cât îl priveşte pe intervenientul accesoriu, instanţa trebuie să stabilească
faptul că dovezile solicitate de acesta sunt de natură să profite părţii în
folosul căreia a intervenit, faţă de cerinţele art. 67 alin. (2), precum şi că
administrarea acestora nu atrage tergiversarea procesului.
După admiterea în principiu, instanţa va statornici un termen înăuntrul
căruia trebuie depusă întâmpinarea. Textul conţine o importantă „derogare”
de la regula potrivit căreia întâmpinarea se depune în termenul prevăzut de
art. 196 alin. (1) NCPC (20 de zile de la comunicarea cererii de chemare în
judecată). Intr-adevăr, întrucât intervenţia principală poate fi formulată în tot
cursul primei instanţe, ne apare firesc ca întâmpinarea să fie depusă la
termenul stabilit în acest scop, adică chiar după primul termen anterior
menţionat. De altminteri, până la stabilirea primului termen de judecată terţul
nici nu avea cunoştinţă practică despre existenţa procesului.
în concepţia NCPC, depunerea întâmpinării în cazul intervenţiei principale
este obligatorie. Soluţia poate fi dedusă atât din modul de redactare a
textului comentat, cât şi din coroborarea acestuia cu prevederile art. 203 alin.
(1) NCPC. Acest din urmă text consacră principiul potrivit căruia depunerea
întâmpinării este obligatorie, în afara excepţiilor prevăzute de lege. Or, în
cazul analizat nu putem vorbi de o excepţie de la principiul enunţat.

33
Art. 66. Judecarea cererii de intervenţie principală
1).Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.
2).Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de
intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată
separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine,
în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. în caz de
disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să
soluţioneze cererea de intervenţie.
3).Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de
intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.
4).Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii
principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală,

pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri. .In legătură cu
modul de soluţionare a cererilor de intervenţie principală, în practica
judiciară s-a statuat că nu pot fi admise concomitent atât acţiunea
reclamantului, cât şi intervenţia, atunci când ambele cereri au aceiaşi obiect,
întrucât ele se exclud reciproc .
Dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie,
instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, cu excepţia
situaţiei „în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi
dreptul dedus judecăţii”. Pentru înţelegerea exactă a acestei excepţii trebuie
să ţinem seama şi de prevederile art. 61 alin. (2) NCPC, care consideră că ne
aflăm în prezenţa unei intervenţii principale atunci când terţul „pretinde
pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns
legat de acesta”.
Prin urmare, disjungerea poate fi dispusă practic doar atunci când
intervenientul pretinde un drept „strâns legat” de dreptul dedus judecăţii
printr-o încheiere premergătoare, care nu ar putea fi atacată înainte de darea
hotărârii finale, în lipsa unui text care să prevadă altfel. Disjungerea nu se
poate pronunţa nici atunci când soluţionarea cererii de intervenţie ar fi
întârziată de cererea principală

34
 Judecata acestei cereri nu va fi declinată, întrucât toate cazurile de
disjungere instanţa rămâne competentă să soluţioneze cererea de intervenţie
chiar dacă cererile sunt soluţionate prin hotărâri diferite, lucru pe care îl
prevede şi art. 66 alin 2 teza a doua.
Intrucât intervenientul principal este un adevărat reclamant, are o poziţie
procesuală independentă în cadrul procesului atât faţă de părţile originare, cât
şi faţă de eventuali alţi intervenienţi
De aceea, instanţa va continua să judece cererea intervenientului, care nu este
afectată de faptul că, după admiterea în principiu, reclamantul renunţă la
judecată sau la dreptul subiectiv, pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului
ori reclamantul şi pârâtul convin să pună capăt diferendului dintre ei prin
încheierea unei tranzacţii.
Cât priveşte soluţiile ce pot fi date cererii de intervenţie, atunci când cererea
principală şi cererea de intervenţie au acelaşi obiect, nu pot fi admise
amândouă în întregime, pentru că se exclud reciproc. Dacă se admite în tot
cererea principală, va fi respinsă cererea de intervenţie şi invers. Este, însă,
posibil ca ambele cereri să fie admise în parte, ambele să fie respinse ori una
să fie admisă în parte, iar cealaltă respinsă.
Dacă cele două cereri nu au acelaşi obiect, intervenientul pretinzând
pentru sine numai un drept strâns legat de cel dedus judecăţii de către
reclamant, nu excludem posibilitatea admiterii în întregime atât a cererii
principale, cât şi a cererii incidentale.

Art. 67. Judecarea cererii de intervenţie accesorie

1).Judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de
judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe
asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.
2).Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de
procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a
intervenit.

3).După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să

renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii

35
pentru care a intervenit.

4).Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte

neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a
renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau
respinsă fără a fi cercetată în fond.

Intervenţia accesorie se judecă odată cu cererea principală. Instanţa de

judecată nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii
de cererea principală. Această soluţie decurge din faptul că intervenţia
accesorie nu are ca obiect o pretenţie proprie a intervenientului faţă de una
dintre părţi. Aşa fiind, intervenţia accesorie nu ar putea forma obiectul unei
judecăţi distincte faţă de cererea principală.
Dat fiind faptul că prin intermediul intervenţiei accesorii terţul nu invocă
o pretenţie proprie care să fie soluţionată de către instanţă, în literatura de
specialitate s-a susţinut că nu ar fi necesar ca organul judiciar să se pronunţe
asupra acesteia în chiar dispozitivul hotărârii.
Din art. 67 alin. (1) şi (2) se desprinde şi ideea lipsei de independenţă
procesuală a terţului intervenient.în aceste condiţii, cererea de intervenţie
accesorie, indiferent în favoarea cui este făcută, nu poate supravieţui cererii de
chemare în judecată a cărei soartă o va urma.
Potrivit celui de-al doilea alineat al textului comentat intervenientul
accesoriu „(...) poate să săvârşească numai actele de procedură care nu
contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit” statuind astfel
poziţia procesuală subordonată a acestuia faţă de partea pentru care a
intervenit.
Poate fi apreciat drept contrar interesului părţii în favoarea căreia s-a
intervenit, astfel încât instanţa îl va socoti neavenit şi nu-1 va lua în
considerare, actul făcut în folosul adversarului acestei părţi şi care ar duce la
pierderea procesului de către parte. Aşadar, prin acte procesuale contrare
trebuie să înţelegem acele acte care ar sprijini în mod obiectiv poziţia părţii
adverse şi care ar putea conduce chiar la pierderea procesului de către partea

36
în favoarea căreia s-a făcut cererea de intervenţie.
Dacă intervenţia este făcută în căile de atac, datorită subordonării
procesuale arătate, prin cererea de intervenţie nu se poate cere mai mult decât
a apelat/recurat ori a supus retractării partea în favoarea căreia s-a făcut
intervenţia.
Limitării activităţii procesuale a intervenientului accesoriu nu trebuie
privit într- un mod absolut. într-adevăr, intervenientul accesoriu nu poate fi
privit ca un simplu apărător al reclamantului sau al pârâtului. Este necesar să
ţinem seama de faptul că intervenţia accesorie a fost reglementată de lege în
scopul ocrotirii unor interese proprii ale terţelor persoane, interese care se pot
realiza şi prin sprijinirea poziţiei procesuale a uneia dintre părţi.
Dacă reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv, pârâtul
achiesează la pretenţiile reclamantului ori părţile originare sting litigiul printr-
o tranzacţie, intervenţia accesorie va fi respinsă ca rămasă fară obiect. In acest
sens, cel de-al treilea alineat al textului comentat statuează că după admiterea
în principiu intervenientul accesoriu poate renunţa la judecarea intervenţiei
sale numai cu acordul părţii pentru care a intervenit.
Ultimul alineat conţine precizări importante şi parţial diferite de
reglementarea anterioară în privinţa limitării activităţii procesuale a
intervenientului accesoriu în cadrul căilor de atac.
Asadar calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se consideră
neavenită dacă „partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a
renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau
respinsă fără a fi cercetată în fond”.

Intervenţia forţată

I. Chemarea în judecată a altei persoane

Art. 68. Formularea cererii. Termene

1).Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar
putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi

37
reclamantul.
2).Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune
cel mai târziu până ia terminarea cercetării procesului înaintea primei
instanţe.
3).Cererea făcută de pârât se va depuneîn termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie,
cel mai târziu ia primul termen de judecată

Chemarea în judecată a altor persoane este acea formă de participare a terţelor

persoane în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu,
conferă părţilor dreptul de a solicita introducerea în proces a acelor persoane
ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Este necesar să precizăm că instituţia chemării în judecată a altor persoane
este admisibilă numai dacă sunt întrunite toate condiţiile generale ale
participării terţelor persoane în procesul civil.
Potrivit art. 68 alin. (1), oricare dintre părţi ar putea să apeleze la chemarea în
judecată a altei persoane, din alin. (2) şi (3) ale textului rezultă că, totuşi,
părţile care pot recurge la această formă de intervenţie sunt numai
reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul.
Pentru ca părţile să aibă posibilitatea de a folosi instituţia chemării în
judecată a altor persoane mai este necesar ca terţul care urmează să fie introdus
în proces să poată pretinde „(...) aceleaşi drepturi ea şi reclamantul”.
Părţile cărora li s-a recunoscut dreptul de a-1 chema în judecată pe terţul care
ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul pot apela la această
formă de intervenţie până la momente diferite.
Astfel, pârâtul poate depune cererea în termenul prevăzut pentru
depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Reclamantul sau intervenientul principal pot formula cererea până la
terminarea cercetării procesului în primă instanţă.
Stabilirea acestor termene diferite se justifică prin faptul că pârâtul este în
măsură să cunoască persoanele care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul încă de la primirea copiei de pe cererea de chemare în judecată,

38
pe când reclamantul sau intervenientul principal află de existenţa acestor
persoane, de regulă, pe parcursul procesului.
Cererea de intervenţie poate fi depusă şi cu ocazia rejudecării fondului după
anularea sau casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă,
în nicio situaţie chemarea în judecată a altor persoane neputând fi depusă
direct în căile de atac, câtă vreme nu există un text similar celui înscris în art.
62 alin. (3).
Sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în judecată a altor persoane
în termenele arătate nu este respingerea ei ca tardivă, ci, faţă de dispoziţiile
art. 185 alin. (1) teza a doua, nulitatea . Din dispoziţiile procedurale
analizate rezultă că cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi
exercitată numai în faţa instanţei de fond. Soluţia este firească şi ea are ca
scop respectarea principiului celor două grade de jurisdicţie.

Art. 69. Comunicarea cererii

1).Cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va

comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice.
2).La exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de
chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.
3).Dispoziţiile art. 63 şl 64 se aplică în mod corespunzător

In privinta formei cererii, legiutorul statueaza ca chemarea în

judecată a altor persoane nu trebuie făcută în forma prevăzută pentru
cererea de chemare în judecată.
Aceasta deoarece, spre deosebire de art. 62 alin. (1), art. 69 alin. (1) nu mai
prevede că cererea de intervenţie trebuie să aibă un asemenea conţinut.
De aceea, este suficient ca cererea să fie motivată, să cuprindă
argumentele de fapt şi de drept pe care partea îşi întemeiază aprecierea
privitoare la faptul că terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul . Drept urmare, terţul introdus în cauză îşi poate valorifica pe
această cale anumite drepturi subiective în aceleaşi condiţii ca şi reclamantul
din acţiunea principală sau intervenientul principal.
După depunerea cererii de chemare în judecată a altei persoane, aceasta se va

39
comunica atât terţului care urmează să fie introdus în proces, cât şi părţii
potrivnice. La exemplarul destinat terţului se vor alătura copii după cererea
de chemare în judecată, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar .
Din punct de vedere procesual, cererea de chemare în judecată a altor
persoane se judecă odată cu cererea principal.
Terţului nu-i vor fi comunicate eventualele cereri incidentale înregistrate deja
în proces, în sensul că terţului urmează să-i fie comunicate „înscrisurile de la
dosar”, iar nu „înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată sau
întâmpinării”, s-ar putea susţine că celui chemat în judecată trebuie să-i fie
comunicate şi înscrisurile administrate pentru susţinerea sau combaterea
celorlalte cereri incidentale, deşi cererile respective nu-i sunt transmise.
Apreciem că intenţia legiuitorului a fost ca terţului intervenient să-i fie
comunicate numai înscrisurile administrate în legătură cu actele de procedură
care sunt ataşate cererii de intervenţie - cererea de chemare în judecată şi
întâmpinarea. După ascultarea mai întâi a celui care a formulat cererea de
intervenţie, apoi a adversarilor săi din proces şi, în final, a terţului, instanţa
hotărăşte printr-o încheiere motivată dacă cererea este admisibilă sau nu în
principiu.Pentru aceasta, pe lângă verificările obişnuite pe care le face atunci
când se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei voluntare,
instanţa va mai trebui să stabilească şi faptul că terţul ar putea pretinde
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.încheierea dată asupra admisibilităţii în
principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul.încheierea de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care
curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare
pentru partea lipsă.

Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima
instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în
care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie
certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să
soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. întâmpinarea
nu este obligatorie.
Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile
de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la

40
soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă acererii de intervenţie.Trimiterea pe care art. 69 alin. (3) o face la
art. 65 trebuie înţeleasă în sensul că terţul dobândeşte calitatea de parte în
proces numai după admiterea în principiu a cererii de intervenţie forţată.Cel
chemat în judecată va prelua procedura în starea în care se află în momentul
admiterii momentul admiterii interventiei si va putea solicita administrarea de
[robe cel tarziu la primul termen de judecata ulterior admiterii cererii de
interventie .
Actele de procedura vor fi indeplinite si fata de el. Instanta va stabili un
termen in care cel introdus in proces sa depuna intampinarea. Intimpinarea
poate fi depusa atat de tertul introdus in proces cat si de adversarul părţii care
a depus cererea de intervenţie să formuleze întâmpinare.

Art. 70. Poziţia terţului în proces

Cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar
hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa

Din textul citat observam că poziţia procesuală a terţului introdus în

proces este aceea de reclamant acesta avand aceleasi drepturi dar si obligatii
ca si intervenientul principal neavand insa si calitatea procesuala de
reclamant . Conform art 70 tertul va avea calitatea procesuala de “ cel
chemat in judecata”
Art. 70, care conferă celui chemat în judecată poziţia procesuală de
reclamant,trebuie înţeles în sensul că îi recunoaşte acestuia independenţa
procesuală a reclamantului, dreptul de a săvârşi orice acte de procedură pe
care le consideră necesare pentru a nu cădea înpretenţii în procesul în care a
fost introdus forţat, precum şi dreptul ca cererea de intervenţie să fie
judecată, chiar dacă în privinţa cererii principale sau a cererii de intervenţie
voluntară principală litigiul s-a stins.
„Poziţia procesuală” de reclamant nu-i asigură, însă, toate drepturile pe
care i le conferă „calitatea procesuală” de reclamant. De pildă, terţul ar putea
renunţa la dreptul său, pentru care a şi fost introdus în proces, dar nu ar putea

41
să renunţe la judecata cererii de intervenţie pentru că nu el a făcut această
cerere.
In consecinţă, renunţarea uneia din părţi la cererea de chemare în judecată
a altor persoane ar putea fi eficientă numai dacă şi terţul introdus forţat în
proces şi-ar manifesta voinţa în acest sens. în caz contrar, renunţarea făcută de
partea care a formulat cererea de chemare în judecată a altor persoane este
ineficientă.
In legatura cu drepturile tertului in procesul civil s–a discutat amplu in
doctrina despre posibilitatea acestuia de a formula cerere reconventionala.
Solutia la care achiesam si noi este acea care neaga dreptul tertului de a formula
cerere reconventionala intucat împotriva cererii reconvenţionale astfel
formulate celelalte părţi pot formula, la rândul lor, acţiune reconvenţionaiă iar
o atare soluţie nu ţine seama de poziţia procesuală de intervenient în interes
propriu a celui introdus în cauza.
Pe de altă parte, tertul ,ar putea tranzacţiona pentru stingerea procesului în
partea privitoare la dreptul său.

Art. 71. Scoaterea pârâtului din proces

(1) In cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o
datorie bănească, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de
cei căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din
proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată.
(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a
folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui
al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi
pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei,
dispoziţiile art. 971 şi următoarele fiind aplicabile.
(3) în aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul
chemat în judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este
opozabilă.

Din textul citat observam ca legiuitorul îngăduie, ca pârâtul iniţial să poată fi

scos din judecată şi să fie înlocuit cu un terţ şi anume:

42
 - când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte
datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit
dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la
dispoziţia instanţei suma datorată.
Pentru ca pârâtul să fie scos din proces trebuie să recunoască şi să
consemneze întreaga datorie bănească;
- pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei
acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui
drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub
sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile
art. 971 şi urm. fiind aplicabile.
Pârâtul ar trebui să facă declaraţia la care se referă art. 71 NCPC la termenul
la care este admisă în principiu cererea de intervenţie, în cazul în care este
prezent, sau la primul termen după admiterea în principiu la care se
înfăţişează, declaraţia putand făcută şi ulterior, pentru că nu există nicio
limitare sub acest aspect.
Asadar că pârâtul trebuie să facă declaraţia menţionată cel mai târziu
înainte de momentul deschiderii dezbaterilor în fond în primă instanţă, astfel
încât, cu ocazia cuvântului în fond, atât reclamantul, cât şi terţul intervenient
să-şi susţină cererile şi apărările formulate în proces în raport cu cele
declarate de pârât.
Pârâtul va putea face declaraţia de recunoaştere şi în apel, aceasta nefiind o
cerere nouă, în sensul art. 478 alin. (3).Faţă de limitarea impusă prin art. 488
alin. (2), înseamnă că în recurs nu poate fi făcută declaraţia la care se referă
art. 71.
De asemenea, pârâtul nu ar putea face declaraţia de recunoaştere în cursul
judecării contestaţiei în anulare sau revizuirii, faţă de obiectul acestor căi
extraordinare de atac - verificarea legalităţii ori temeiniciei hotărârii atacate
în raport de aspectele deduse judecăţii în etapa procesuală finalizată prin
hotărârea atacată cu contestaţie în anulare sau revizuire.
„Declaraţia” pârâtului poate fi făcută verbal, caz în care va fi consemnată în
încheierea de şedinţă, sau în scris.
Pentru ca instanţa să ia act de declaraţia pârâtului şi să-l scoată din proces, nu

43
trebuie să obţină acordul reclamantului.
Din expresia folosită în art. 71 alin. (1) şi (2) - pârâtul „va fi scos din proces”
- înseamnă că instanţa nu are drept de apreciere, fiind ţinută de recunoaşterea
pârâtului.
Alin. (3) arată, în mod categoric, faptul că judecata „va continua
numai” - iar nu „poate continua numai” - între reclamant şi terţul chemat în
judecată. După înlocuirea pârâtului cu cel care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, judecata va continua în noul cadru procesual,
rezultat ca urmare a declaraţiei pârâtului - între reclamant şi terţul chemat
în judecată.
In mod firesc, faţă de soluţiile pe care le preconizează art. 71 alin. (1) şi
(2) - de admitere, în întregime, fie a cererii de chemare în judecată, fie a
cererii de intervenţie; de admitere, în parte, a ambelor cereri -, hotărârea dată
în urma judecăţii dintre reclamant şi terţul chemat în judecată se va comunica
şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.
In privinţa soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa asupra cererii
de chemare în judecată a altor persoane, trebuie distins după cum aceasta este
făcută de reclamant, de intervenientul principal sau de pârât.

Chemarea în garanţie
Art. 72. Condiţii
1).Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva
căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în
despăgubiri.
2).In aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă
persoană.

Chemarea în garanţie constituie una din formele de participare a terţelor

persoane în procesul civil, frecvent utilizată în practica judiciară atât în
raporturile dintre persoanele juridice (cel mai adesea dintre societăţile
comerciale), cât şi în raporturile dintre persoanele fizice.
Alin 1 din textul citat permite părţii interesate „să cheme în garanţie o
terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în
garanţie sau în despăgubiri”.

44
 Concluzionand putem definii chemarea in garantie ca “acea formă de
participare a terţelor persoane în procesul civil care conferă uneia din părţi
posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea
obligaţia de garanţie sau de despăgubiri şi împotriva cărora s-ar putea îndrepta
cu o acţiune separate”
De aici si concluzia conform căreia la baza chemării în garanţie se află o
obligaţie de garanţie sau de despăgubire.
Prin garanţie se înţelege, în general, acea obligaţie pe care şi-o asumă o
persoană (garant) de a apăra o altă persoană împotriva unei pagube ce s-ar
putea produce şi de a o despăgubi, în ipoteza în care aceasta ar cădea în
pretenţii.
Chemarea în garanţie urmăreşte tocmai realizarea obligaţiei de garanţie
în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către
o altă persoană.
Chemarea în garanţie urmăreşte tocmai realizarea obligaţiei de garanţie
în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către
o altă persoană. Obligaţia de garanţie, de care este ţinut terţul (garantul), poate
rezulta fie din lege, fie din convenţia părţilor. Obligaţia de garanţie se bazează
pe ideea că cel care transmite altei persoane un drept real sau de creanţă trebuie
să-i asigure dobânditorului posibilitatea exercitării dreptului transmis şi să-l
garanteze împotriva oricărui prejudiciu ce s-ar putea produce datorită
inexistenţei dreptului respectiv sau datorită restrângerii conţinutul acestui
drept.
Dreptul la garanţie se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale
incidenţă, adică prin intermediul chemării în garanţie. Chemarea în garanţie pe
cale incidenţă este însă preferabilă promovării unei acţiuni principale.
Chemarea în garanţie pe cale incidenţă este o simplă facultate, iar nu o
obligaţie.
Textul citat, în cel de-al doilea alineat, statuează că cel chemat în
garanţie poate să cheme, în aceleaşi condiţii, o altă persoană în garanţie.
Raţiunea acestei prevederi procedurale constă, aşa cum s-a relevat deja în
literatura noastră de specialitate, în limitarea chemărilor în garanţie în lanţ,
soluţie care ar putea conduce la tergiversarea judecăţi.

45
 Aşadar, cel de-al doilea chemat în garanţie nu-şi va putea valorifica
dreptul său la garanţie sau despăgubire pe cale incidenţă, adică prin
chemarea în garanţie, ci numai prin intermediul unei acţiuni principale.
Dispoziţiile textului comentat nu pot fi interpretate însă în sensul că ar limita
şi numărul persoanelor chemate în garanţie. în consecinţă, potrivit legii,
oricare din părţi poate formula o cerere de chemare în garanţie prin care să
solicite introducerea în proces a unuia sau a mai multor garanţi.
Cel chemat în garanţie are şi alte drepturi decât cel determinat în textul
citat , în această privinţă nu se poate ignora caracterul de veritabilă acţiune al
chemării în garanţie. Datorită acestui fapt se consideră, pe bună dreptate, că
terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii
ca şi părţile principale.
Prin formularea unei cereri de chemare în garanţie se urmăreşte un dublu
scop:
1.Se dă posibilitate terţului, devenit parte în proces, să administreze toate
probele şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe care o garantează;
2.Dacă cel garantat pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa va admite şi
cererea de chemare în garanţie, dacă apreciază că este întemeiată, evitându-se
un proces ulterior.Garantatul ar putea aştepta sfârşitul procesului şi, apoi,
numai dacă a căzut în pretenţii, să le valorifice pe calea unei cereri principale,
de regres.
Drept urmare, terţul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte
procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de
acţiunea principală. Chemarea în garanţie având scopul de a realiza o apărare
comună a terţului şi a celui garantat, împotriva acţiunii principale este firesc
să i se recunoască garantului posibilitatea de a se folosi de toate mijloacele de
apărare pe care le are la dispoziţie şi partea garantată. Astfel, terţul se va putea
substitui în toate drepturile procesuale ale părţii care a formulat cererea de
chemare în garanţie
Importanţa chemării în garanţie, ca formă de participare a terţelor
persoane în procesul civil, se învederează sub următoarele aspecte: oferă
garantului posibilitatea de a contribui alături de cel garantat la respingerea
pretenţiilor părţii adverse, situaţie în care garantul nu va mai fi obligat la

46
despăgubiri faţă de cel garantat în procesul respectiv; contribuie la o mai bună
administrare a justiţiei, prin faptul că oferă posibilitatea soluţionării, în cadrul
unui singur proces civil, a două acţiuni civile distincte: acţiunea principală şi
cererea de chemare în garanţie; contribuie la realizarea unei economii de timp
şi de cheltuieli procesuale.

Art. 73. Formularea cererii. Termene

(1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în
judecată.
(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va
depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe.
(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru
depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Cererea de chemare în garanţie trebuie să cuprindă toate elementele

prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată indiferent dacă este
făcută de reclamant, de pârât sau de intervenientul principal.
Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune
cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe
, în schimb, în privinţa pârâtului, regula este că cererea de chemare în garanţie
se depune înăuntrul termenului de 25 de zile de la comunicarea cererii de
chemare în judecată . Doar in cazul in care întâmpinarea nu este obligatorie,
cererea de intervenţie poate fi depusă până la primul termen de judecată.
Dacă reclamantul îşi modifică acţiunea, pârâtul ar putea să formuleze o
cerere de chemare în garanţie cel mai târziu cu 10 zile înaintea termenului
fixat de instanţă, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 204 alin. (1).
Cât îl priveşte pe cel chemat în garanţie, faţă de art. 74 alin. (3), ar putea
să cheme în garanţie o altă persoană în termenul fixat de instanţă pentru
depunerea întâmpinării.
Chemarea în garanţie poate fi depusă şi cu ocazia rejudecării fondului în

47
primă instanţă, după anularea sau casarea cu trimitere, în nicio situaţie
chemarea în garanţie neputând fi depusă direct în căile de atac, de vreme ce
este o adevărată acţiune şi, cu referire la această formă de intervenţie, nu
există un text similar celui înscris în art. 62 alin. (3).
Sancţiunea nedepunerii cererii în termenele arătate nu este respingerea ei
ca tardivă.
Având în vedere dispoziţiile art. 185 alin. (1) teza a doua, sancţiunea pentru
nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie este nulitatea cererii

Art. 74. Procedura de judecată

1).Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe

înscrisurile ce o însoţesc precum şi copii de pe cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.
2).Dispoziţiile art. 64 şi art.65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
3).In termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), cel chemat în garanţie trebuie
să depună întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72
alin. (2).
4).Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu
toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea
de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o
judeca separat. In acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în
garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

După depunerea cererii de chemare în garanţie instanţa de judecată

va dispune comunicarea acesteia celui chemat în garanţie. La cererea de
chemare în garanţie se vor alătura şi copii după înscrisurile ce o însoţesc .
Deşi legea nu prevede, socotim că este util să se comunice odată cu cererea
de chemare în garanţie şi o copie după cererea de chemare în judecată.
Doar în aceste condiţii garantul îşi poate exercita pe deplin dreptul la
apărare, având totodată oportunitatea de a contribui la realizarea unei
apărări comune faţă de acţiunea principal .

Prin aplicarea în mod corespunzător a art. 64 înseamnă că, după

48
ascultarea celui care a formulat cererea de intervenţie, a adversarilor săi din
proces şi a terţului, instanţa hotărăşte printr-o încheiere motivată dacă
cererea este sau nu admisibilă în principiu. Incheierea de admitere în
principiu a cererii de intervenţie poate fi atacată numai odată cu fondul,
potrivit art. 64 alin. (3). In schimb, faţă de art. 64 alin. (4), încheierea de
respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen
de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la
comunicare pentru partea lipsă.

Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima
instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în
care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie
certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să
soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. întâmpinarea
nu este
obligatorie.

Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de
la
înregistrare.

Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac

exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de
intervenţie.

Faţă de trimiterea la art. 65 alin. (1) şi (2), înseamnă că terţul

dobândeşte calitatea de parte în proces numai după admiterea în principiu a
cererii de
intervenţie.

Cel chemat în garanţie va prelua procedura în starea în care se află în

momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe
cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de
intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.

49
 Intrucat cererea de chemare in garantie are nattura juridica a cererii
de chemare in judecata terţul nu este subordonat părţii care l-a introdus în
proces, ci se bucură de independenţă procesuala, astfel încât, în funcţie de
interesul său, poate să sprijine partea care l-a chemat în garanţie sau se poate
apăra împotriva acesteia.

Asadar admiterea în principiu a cererii, faţă de natura juridică a

chemării în garanţie, terţul introdus în proces ar putea formula şi o cerere
reconvenţională prin care să invoce pretenţii în legătură cu cererea prin care
a fost introdus în proces .

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principala,

Dacă prin chemarea în garanţie se întârzie soluţionarea acţiunii principale,
instanţa va putea dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi judecate
distinct.

In ceea ce priveşte chestiunea disjungerii, instanţa va continua să judece

cererea de chemare în garanţie, chiar dacă în privinţa cererii principale sau a
cererii de intervenţie voluntară principală litigiul s-a stins
In acest caz, pentru a evita să se judece mai întâi chemarea în garanţie
pentru că este posibil ca partea care a formulat chemarea în garanţie să nu
cadă în pretenţii, motiv pentru care se impune respingerea cererii de chemare
în garanţie , judecata cererii incidentale se suspendă până la soluţionarea
cererii principale, aşa cum prevede în mod expres art. 74 alin. (4) teza finală.
Judecata chemării în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea
cererii principale printr-o hotărâre definitivă, doar în acel moment putându-
se vorbi despre „soluţionarea” unei cereri.
Principiul rămâne, totuşi, acela potrivit căreia cele două cereri se
soluţionează împreună. Aşadar, în principiu, instanţa se va pronunţa printr-o
singură hotărâre atât asupra acţiunii principale, cât şi asupra cererii de
chemare în garanţie. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de
chemare în garanţie îndrumând partea interesată să introducă o acţiune
separată împotriva terţului pentru valorificarea eventualelor sale pretenţii
După disjungere, cererea de chemare în garanţie nu poate fi declinatată
la o altă instanţă, întrucât prin faptul depunerii sale la instanţa învestită cu

50
cererea principală a avut loc o prorogare, o prelungire a competenţei
instanţei şi asupra sa, prorogare ce se păstrează şi după disjungere.

Arătarea titularului dreptului

Art. 75. Condiţii

Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia
un drept asupra unui lucru va putea arăta pe aceia în numele căruia deţine
lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care
pretinde un drept real asupra lucrului.

Cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să îndeplinească

condiţiile generale de participare a terţelor persoane în procesul civil .

Arătarea titularului dreptului constă tocmai în posibilitatea conferită

de lege pârâtului ce deţine un lucru pentru altul sau care exercită un drept
asupra acelui lucru de a-1 indica pe adevăratul titular al dreptului dedus în
judecată , poate fi făcută numai de către pârâtul din cererea principală, nu şi
de reclamant .
In condiţiile determinate de lege, pârâtul care procedează în acest fel poate fi
scos din proces. Intr-o asemenea împrejurare, procesul va continua numai
între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Tocmai în aceasta constă
importanţa instituţiei arătării dreptului. Precizăm însă că textul nu impune
pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al dreptului.

Pentru ca cererea tertilor ce participa in procesul civil sa fie valida ea

trebuie sa intruneasca si doua conditi specifice.

1. Formularea cererii de către pârâtul ce deţine cu titlu precar un bun

3 sau care exercită în numele altuia un drept asupra acelui lucru .
In legătură cu această condiţie este necesar să subliniem că textul
comentat are în vedere două ipoteze distincte: cazul când pârâtul
deţine un lucru aparţinând altei persoane şi ipoteza exercitării unui
drept asupra bunului respectiv. Distincţia menţionată prezintă

51
 interes practic, întrucât în cea de-a doua ipoteză exercitarea
dreptului nu presupune cu necesitate şi deţinerea materială a
lucrului.
2. Obiectul acţiunii principale, care trebuie să poarte asupra unui
drept real .
Această cerinţă rezultă neîndoielnic din chiar formularea art. 74
C.proc.civ. (partea finală) ce se referă în mod expres la situaţia în care
pârâtul „(...) a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept
real asupra lucrului”.

52
 Cerinţa menţionată are şi semnificaţia de a limita aplicabilitatea instituţiei
arătării titularului dreptului numai la acţiunile reale.
In consecinţă, arătarea titularului dreptului nu poate ii utilizată în
acţiunile cu caracter strict personal, în litigiile privind starea şi capacitatea
persoanelor şi nici în litigiile de muncă.

Art. 76. Formularea cererii. Termen

Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul

prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de
judecată.

Cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să fie

motivată. O atare cerinţă este pe deplin explicabilă şi ea se raportează atât
la elementele de fapt ale cererii, cât şi la temeiul ei juridic. Arătarea
titularului dreptului nu trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de
chemare în judecată, fiind suficient ca cererea să fie făcută cu respectarea
cerinţelor art. 148 alin. (1).
Partea va arăta pe cel în numele căruia deţine lucrul sau exercită
dreptul asupra lucrului cu privire la care reclamantul pretinde un drept
real.
Cererea prind arătarea dreptului nu poate fi însă reputată ca o
veritabilă acţiune civilă.
Potrivit textului comentat, cererea se depune înaintea primei instanţe în
termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea
nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de
judecată.
Textul comentat nu determină în mod expres sancţiunea incidenţă în cazul
depunerii tardive a cererii. în aceste condiţii, socotim că îşi găsesc aplicare
prevederile art. 185 alin. (1) NCPC privitoare la aplicarea sancţiunii decăderii.

1
 Art. 77. Procedura de judecată

(1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe

cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile de
la dosar, va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului.
(2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului
şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.
(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca
titular nu se înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât, terţul
dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile art. 62 şi art.
64-66 aplicându-se în mod corespunzător

După primirea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia celui

arătat ca titular al dreptului. La cererea privind arătarea titularului dreptului
vor fi alăturate spre a fi comunicate terţului şi o copie după cererea de
chemare în judecată şi după înscrisurile care o însoţesc. Legea nu prevede, în
mod expres, şi necesitatea comunicării cererii reclamantului. Cu toate acestea,
apreciem utilă şi chiar necesară o atare comunicare. O soluţie contrară ar
conduce însă la nesocotirea drepturilor procesuale ale reclamantului, care s-ar
putea afla în situaţia de a fi prejudiciat prin întârzierea judecăţi.
Soluţia comunicării cererii se impune şi pentru considerentul că unul din
efectele posibile ale introducerii terţului în proces, scoaterea pârâtului din
cauză, se poate realiza numai cu consimţământul reclamantului.
După ascultarea celui care a formulat cererea de intervenţie, a
adversarilor săi din proces şi a terţului, instanţa hotărăşte printr-o încheiere
motivată dacă cererea este admisibilă sau nu
în principiu.
Pentru aceasta, pe lângă verificările obişnuite pe care le face atunci când
se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei voluntare, instanţa
va mai trebui să stabilească şi faptul că pârâtul este un detentor precar al
bunului ce constituie obiect al litigiului, iar reclamantul a învestit instanţa cu

2
o acţiune reală.
Incheierea asupra admisibilităţii în principiu nu se poate ataca decât odată
cu fondul.
Incheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de arătare a titularului
dreptului se comunică şi terţului, care ar
putea-o ataca separat în condiţiile acestui text.
In cazul în care calea de atac împotriva încheierii este respinsă,
problema prezenţei terţului în proces este soluţionată definitiv, motiv pentru
care acestuia nu-i va mai fi comunicată hotărârea finală, de vreme ce nu ar
mai putea repune în discuţie acest aspect, după cum nici părţile iniţiale ale
procesului nu vor mai putea formula, în căile de atac exercitate
împotriva

hotărârii finale, critici legate de respingerea ca inadmisibilă a cererii de

intervenţie.

Prin trimiterea făcută la art. 65, înseamnă că terţul dobândeştecalitatea de

parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii de intervenţie
forţată. Cel arătat ca titular al dreptului va prelua procedura în starea în care se
află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de
probe cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii
cererii de intervenţie.
Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
Cererea privind arătarea titularului dreptului nu se soluţionează
întotdeauna împreună cu cererea principală.
Pentru ipoteza în care este făcută recunoaşterea şi reclamantul este de
acord cu înlocuirea, art. 77 alin. (3) prevede că terţul va lua locul pârâtului,
care va fi scos din proces, astfel încât judecata va continua între reclamant şi
terţ, care dobândeşte poziţia procesuală apârâtului.
Astfel, în situaţia în care cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte
susţinerile pârâtului, acesta din urmă va fi scos din cauză (cu acordul
reclamantului). în continuare se va soluţiona numai cererea privitoare la
arătarea titularului dreptului.

3
In ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului (sau recunoaşte pretenţiile,
însă reclamantul nu este de acord cu scoaterea pârâtului din proces), litigiul
se va soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri. Instanţa va pronunţa
o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii atât cu privire la cererea
principală, cât şi cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului
In legătură cu procedura de judecată subliniem că sunt aplicabile şi de
data aceasta prevederile art. 64-66NCPC privitoare la admiterea în principiu a
cererii, la regimul încheierii pronunţate, la obligativitatea luării de către terţ a
procedurii în starea în care aceasta se află în momentul introducerii sale în
proces şi la judecarea cererii.
In ce priveşte efectele specifice pe care le determină introducerea în
cauză a celui arătat ca titular al dreptului, acestea sunt precizate în ultimele
două alineate ale textului comentat.
In prima ipoteză, art. 77 alin. (3) precizează că „dacă cel arătat ca titular
recunoaşte susţinerile pârâtului şireclamantul consimte, ei va lua locul
pârâtului, care va fi scos din proces”. Aşadar, în această situaţie introducerea
terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acest efect
se produce aşa cum rezultă din textul legal, numai în prezenţa întrunirii
cumulative a următoarelor două cerinţe:
- recunoaşterea de către terţ a calităţii de titular al dreptului;
- acordul reclamantului pentru scoaterea din proces a pârâtului.
Cât priveşte acordul reclamantului, acesta este necesar pentru a se respecta
principiuldisponibilităţii procesuale. într-adevăr, reclamantul nu poate fi
obligat să se judece cu o altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-
ar fi încălcat sau contestat dreptul subiectiv dedus în justiţie.
După scoaterea din litigiu a pârâtului, procesul se va soluţiona în
continuarenumai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului, acesta din
urmă luând locul pârâtului. în consecinţă, terţul arătat ca titular al dreptului va
avea calitatea procesuală de pârât.
In cea de-a doua ipoteză, dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea
sau când cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau contestă cele
susţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal.

4
 Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Art. 78. Condiţii. Termen

(1) In cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura
necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a
altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(2) In materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o
impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în
cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în
cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată
fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea
cercetării procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată
cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea
părţilor.
(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este
supusă numai apelului.

Introducerea forţată în cauză este acea instituţie procesuală care, în

situaţiile determinate de lege, impune soluţionarea procesului civil şi în raport
cu o terţă persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii
judecătoreşti.
Textul citat se referă la două situaţii distincte în primele sale alineate.
Cele două ipoteze vizează atât domeniul, cât şi caracterul introducerii în cauză
din oficiu. In prima situaţie, introducerea în cauză se dispune din oficiu, chiar
dacă părţile se împotrivesc, dar numai „în cazurile expres prevăzute de lege”
şi în procedura necontencioasă. Cele două ipoteze sunt distincte, chiar şi sub
aspectul efectelor pe care le determină introducerea în cauza

5
 Părţile Art. $-88 -&i
Prima ipoteză este cea care instituie obligativitatea introducerii unui terţ
în cauză din oficiu „în cazurile expres prevăzute de lege”. Drept urmare,
introducerea unui terţ în cauză nu este posibilă în lipsa unui text expres care să
impună o atare soluţie. In atare situaţii, introducerea terţului în proces este
obligatorie în raport cu părţile principale. Este ceea ce rezultă şi din partea finală
a primului alineat al textului comentat, care foloseşte formula „chiar dacă părţile
se împotrivesc”.
A doua ipoteză se referă la posibilitatea instanţei de a pune în discuţie, din
oficiu, necesitatea introducerii în cauză a organismelor sociale interesate,
„precum şi a altor subiecte de drept”. Textul, în forma sa iniţială şi în absenţa
NCPC, nu oferea instanţei temeiul de a dispune, din oficiu, introducerea unui
terţ în litigiul de contencios administrative.
Reglementarea este lacunară sub aspectul efectelor pe care le poate
determina introducerea terţului în litigiul de contencios administrativ.
Introducerea în cauză a terţului poate fi utilă pentru clarificarea unor elemente
de fapt şi de drept ale cauzei. Socotim că o atare introducere în cauză se face în
scopul de a face opozabilă hotărârea şi faţă de terţul introdus în proces .
A doua ipoteză vizează introducerea din oficiu în cauză în materia
procedurii necontencioase . Precizăm că în materie necontencioasă prevederile
privitoare la introducerea terţului în cauză „chiar dacă părţile se împotrivesc” sunt
superflue. Aceasta deoarece în materie contencioasă nu avem părţi cu interese
contrare.
Textul comentat conţine o reglementare distinctă în privinţa introducerii
în cauză din oficiu în cadrul procedurii contencioase. In această materie,
judecătorul este obligat să pună „în discuţia părţilor necesitatea introducerii în
cauză a altor persoane” asadar daca „niciuna dintre părţi nu solicită
introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi
soluţionată fară participarea terţului, va respinge cererea, fară a se pronunţa pe
fond”. Prin urmare, este incontestabil că în această materie introducerea în
cauză a terţului nu este obligatorie. în asemenea cazuri, legiuitorul nu a înţeles
să treacă peste „suveranitatea” părţilor exprimată prin principiul disponibilităţii
procesuale.
Respingerea cererii se pronunţă doar în situaţia în care judecătorul
apreciază că pricina nu poate să fie soluţionată fară participarea terţului. In caz
 l
contrar, cauza se va soluţiona în continuare fară participarea terţului.
Potrivit celui de-al treilea alineat al textului comentat, introducerea în proces
se dispune, atunci când este cazul, printr-o încheiere, pronunţată până la
„terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe”. Textul are şi
semnificaţia de a limita în timp posibilitatea de introducere a unui terţ în cauză
din oficiu. Soluţia are ca finalitate respectarea, în ultimă instanţă, a principiului
dublului grad de jurisdicţie.
Pentru introducerea în cauză a terţului nu este necesar acordul părţilor.
Este suficient ca una dintre părţi să formuleze cererea de introducere în cauză a
acestuia.
Este posibil ca instanţa să constate necesitatea introducerii, din oficiu, a
unui terţ în proces, cu ocazia deliberării. într-o atare circumstanţă „instanţa va
repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor”. Ea va trebui să procedeze, după
părerea noastră, şi în acest caz, cu respectarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2)
NCPC. Prin urmare, introducerea terţului în cauză se va dispune numai dacă
cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. Dacă niciuna din părţi
nu solicită introducerea terţului în proces, iar instanţa consideră că pricina nu
poate fi soluţionată fară participarea terţului, va respinge cererea, fară a se
pronunţa pe fond. în toate cazurile de respingere a cererii, inclusiv în cel
prevăzut de alineatul (2) al textului comentat, judecătorul se va pronunţa printr-
o hotărâre, care „este supusă numai apelului”.

Art. 79. Procedura de judecată

1). Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în

copie, şi încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în
judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i
se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile
şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească.
2). El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în
proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură
ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

89
 l
Prima regulă enunţată de text vizează citarea celui introdus în proces,
căruia i se va comunica, în copie, odată cu citaţia, şi încheierea de admitere a
introducerii în cauză, a cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, precum şi
a înscrisurilor anexate acestora. în mod inevitabil, citarea terţului introdus în
cauză este necesară în toate cazurilor, inclusiv în cauzele necontencioase.
Problema comunicării cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării nici nu se
pune în cadrul unei proceduri prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană.
Din faptul că persoana introdusă în proces va avea posibilitatea,
conform art. 22 alin. (3) teza a doua, de a renunţa la judecată sau la dreptul
pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt
procesului printr-o tranzacţie, înseamnă că, în ceea ce priveşte dreptul ori
obligaţia sa, terţul beneficiază de independenţă procesuală în raport cu
părţile iniţiale ale litigiului.
Prin citaţie i se va comunica celui introdus în proces şi termenul până
la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare
de care înţelege să se folosească, termen care nu va putea fi mai lung decât
termenul de judecată acordat în cauză.
Dacă, în termenul fixat de instanţă, acesta nu arată excepţiile,
dovezile şi mijloacele sale de apărare, va fi decăzut din dreptul de a le mai
invoca ulterior, în condiţiile art. 185 alin. (1).
A doua regulă fundamentală este cea privitoare la obligaţia terţului de a lua
procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces, el fiind
lipsit de posibilitatea de a cere îndeplinirea şi faţă de el a actelor de procedură
care fuseseră efectuate anterior, după cum nu va putea să solicite să i se
încuviinţeze să efectueze acte de procedură pe care trebuia să le facă partea care
are poziţia procesuală pe care ar fi trebuit să o aibă de la început şi terţul .
Pentru a nu-i fi nesocotit dreptul la apărare, cel introdus în proces poate să ceară
nu numai administrarea de probe noi, prin care să tindă la obţinerea unei soluţii
favorabile pentru el, ci şi - în acelaşi scop - readministrarea probelor existente
deja la dosar. întrucât fiecare parte are dreptul de a participa la administrarea
oricărei probe, cel introdus în proces va putea să solicite readministrarea tuturor
probelor, iar instanţa nu are drept de apreciere sub acest aspect. Rezultă aceasta
din prevederile art. 79 alin. (2) teza finală, conform cărora actele de procedură

90
 l
ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.
De remarcat faptul că în materie de probaţiune drepturile terţului introdus din
oficiu în proces sunt mai ample decât cele recunoscute intervenientului. Acesta
din urmă nu are dreptul de a solicita readministrarea dovezilor.

Secţiunea a 4-a.
Reprezentarea părţilor în judecată
Dispoziţii generale

Art. 80. Formele reprezentării

(1)Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.
(2)Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin
reprezentant Legal.
(3)Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile
legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în
faţa instanţei.
(4)Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a
se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru
oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3),
arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării.
(5)Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre
judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este
obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile.

Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită

reprezentant îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei
persoane care este parte în procesul civil.
Reprezentarea în proces (sau procesuală) constituie o formă
particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituţie nu este
considerată uneori ca având un caracter pur procedural. Actele procedurale
îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii
principale, adică asupra persoanei reprezentate.

91
 l
Uneori însă, din diferite motive, părţile nu doresc să participe în mod
nemijlocit la activitatea judiciară. în asemenea împrejurări lipsa părţilor
poate fi suplinită printr-un mandatar. Alteori, reprezentarea este impusă de
lege în scopul ocrotirii unor categorii de persoane.
Formele reprezentării. NCPC consacră trei forme principale ale
reprezentării judiciare: reprezentarea legală, reprezentarea convenţională şi
reprezentarea judiciară.
Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de
lege . In ceea ce priveşte reprezentarea legală, textul comentat precizează că
aceasta vizează persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu. Dreptul
de a sta in justiţie prin reprezentant ales este general, dar nu poate fi
absolutizat, pentru că sunt şi situaţii în care reprezentarea nu este îngăduită,
prezenţa personală a părţilor în faţa instanţei fiind impusă de lege
Reprezentarea convenţională voluntară se produce în temeiul unui acord
de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui mandat. Aşadar, reprezentarea
voluntară implică cu necesitate un raport de natură contractuală între
reprezenţant şi persoana reprezentată.
Reprezentarea judiciară este dispusă printr-o decizie a judecătorului, în
cazurile prevăzute de lege sau când circumstanţele cauzei impun o atare
măsură, spre a se asigura dreptul la un proces echitabil. In asemenea situaţii,
judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în
condiţiile art. 57 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării.
Prin urmare, şi în acest caz numirea reprezentantului se va face de către
instanţa de judecată dintre avocaţii desemnaţi de barou. Din prevederile
textului comentat se degaja ideea că reprezentarea judiciară este o situaţie de
excepţie şi ea are esenţialmente un caracter temporar.
Ultima regulă consacrată de text - alineatul (5) - este aceea conform căreia
„când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre
judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este
obligatorie”. Prin urmare, numai în aceste situaţii strict determinate de lege -
când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre
judecătorească-asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.
In toate celelalte situaţii asistarea reprezentantului de către un avocat este
obligatorie. Asadar dispozitiile NCPC stabilesc faptul ca asistarea sau

92
 l
reprezentarea părţilor în recurs se face numai de către un avocat.
Art. 81. Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului
1)Renunţarea ia judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la
hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte
procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui
mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii
administrative competente.
2)Actele procedurale de dispoziţie prevăzute Ia alin. (1), făcute în orice
proces de reprezentanţii minorilor, as persoanelor puse sub interdicţie şi ai
dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că
ele nu sunt în interesul acestor personae.

In principiu, reprezentantul unei părţi poate îndeplini orice acte de

procedură care sunt necesare pentru apărarea acesteia şi pentru soluţionarea
procesului civil. Actele de dispoziţie sunt însă rezervate doar titularului
dreptului . Totuşi, legea permite şi reprezentantului să îndeplinească
asemenea acte de dispoziţie, dar numai în baza unui mandat special ori cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative
competente. în legătură cu incidenţa acestui text se impun câteva sublinieri
semnificative.

Drept urmare în art. 131 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat se

arată că, pentru activităţile prevăzute expres în cuprinsul obiectului
contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un mandat special, în
puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă
autentică, acte de conservare, administrare, sau dispoziţie în numele şi pe
seama clientului. Asadar, pentru a putea săvârşi acte procedurale de
dispoziţie, este suficient ca avocatul să prezinte în instanţă contractul de
asistenţă juridică prin care a fost împuternicit în acest sens . După cum,
considerăm că este suficient ca, prin contract, avocatul să fie împuternicit să
săvârşească acte procesuale de dispoziţie, în general, iar nu un anume
asemenea act.

Legea se referă în mod expres la cele mai importante acte de

93
 l
dispoziţie pe care le pot face părţile în proces: renunţarea la judecată,
renunţarea la drept, achiesarea şi tranzacţia.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat stabileşte o norma

procesuală destinată a proteja anumite categorii de persoane de efectele
negative ale unor acte procedurale de dispoziţie întocmite de reprezentanţii
acestora.
Legea are în vedere actele de dispoziţie îndeplinite de reprezentanţii
minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, situaţie în care
asemenea acte nu vor împiedica judecarea cauzei dacă instanţa apreciază că
ele nu sunt în interesul acestor persoane.

In consecinţă, instanţa are puterea de a aprecia dacă actele de

dispoziţie făcute în proces de reprezentanţi sunt sau nu în interesul
persoanelor vizate de text şi menţionate anterior . Ori de câte ori constată că
actele de dispoziţie îndeplinite de reprezentant nu sunt în interesul
persoanelor vizate de text, instanţa va proceda la soluţionarea în continuare
a procesului .

Art. 82. Lipsa dovezii caiităţii de reprezentant

1).Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a

acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor.
Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

2).Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu

poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Calitatea de reprezentant nu poate fi prezumată, părţile având obligaţia de

a indica calitatea în care participă la activitatea judiciară. Prin urmare,
mandatarul are, în toate cazurile, obligaţia de a-şi justifica calitatea în faţa
instanţei de judecată. Reprezentantul avocat îşi justifică calitatea cu
împuternicirea eliberată în baza contractului de asistenţă juridică şi conform

94
 l
Legii nr. 51/1995. Reprezentantul care nu este avocat îşi justifică calitatea prin
înscris autentic.
Nejustificarea calităţii de reprezentant conduce la nulitatea cererii.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie dilatori . Caracterul
dilatoriu al excepţiei la care ne referim este incontestabil şi această
împrejurare decurge chiar din dispoziţiile alineatului al doilea al textului
comentat, care conferă instanţei dreptul de a acorda un termen pentru
complinirea acestei lipse.

In acelaşi timp, lipsa „puterii de reprezentare” afectează activitatea

de fond a instanţei de judecată. De aceea, apreciem că excepţia privind
lipsa „puterii de reprezentare” trebuie considerată ca o excepţie de fond,
fiind sancţionată de lege cu nulitatea. . Textul menţionat dispune că în
ipoteza neasanării lipsurilor „cererea va fi anulată”. Prin urmare, textul ne
impune şi concluzia că excepţia lipsei calităţii de reprezentant poate fi
invocată în condiţiile specifice nulităţilor absolute.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat consacră principiul

potrivit căruia excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei
instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac. Textul are în
vedere nejustificarea calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe,
subliniere indispensabilă spre a înlătura orice echivoc.
Este firesc ca nejustificarea calităţii de reprezentant într-o cale de atac să
poată fi invocată în faţa instanţei respective de control judiciar. Rezumand
rezultă că excepţia analizată poate fi invocată în tot cursul primei instanţe.
Ea va putea fi reiterată în faţa instanţei de control judiciar, dacă prima
instanţă a respins excepţia în mod greşit.

Dispoziţii speciale privind reprezentarea convenţională

Art. 83. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

1).In faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi

reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte

95
 l
persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra
excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa
cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
2).In cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la
gradul ai doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe,
fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
3).La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi
susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz,
reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile
legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).
4) .In cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului
articol se aplică în mod corespunzător.

Reprezentarea convenţională este acea formă de reprezentare care ia

naştere în temeiul unei convenţii de mandat între partea litigantă şi un terţ
care acceptă să îndeplinească acte procedurale în numele şi folosul părţii
reprezentate.

Principiul esenţial al reprezentării convenţionale este statuat tocmai

în primul alineat al textului comentat. Potrivit acestui text: „în faţa primei
instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către
avocat sau alt mandatar”. El este în concordanţă şi cu principiul general
conform căruia „Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau
prin reprezentant”.
Din aceste prevederi procedurale rezultă că părţile sunt în măsură să
aprecieze asupra posibilităţii de a se apăra singure sau asupra oportunităţii de
a-şi angaja un apărător.
Dispoziţiile primului alineat al textului comentat vizează numai
apărarea părţilor persoane fizice - în faţa primei instanţe şi în apel.

In mod cu totul excepţional, legea nu permite reprezentarea

convenţională în îndeplinirea unor acte procedurale. Astfel, părţile au
obligaţia de a se prezenta personal în instanţă în cazul chemării lor la
interogatoriu.

96
 l
Teza a doua a alin. (1) trebuie interpretată în sensul că nici înaintea
instanţelor de fond, nu doar în recurs, mandatarul neavocat nu poate pune
concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului.
Concluziile” pe care nu le poate pune mandatarul vizează exprimarea,
susţinerea unui punct de vedere asupra cererilor şi apărărilor formulate în
proces, aşa cum arată art. 392.
In acest caz, trebuie să se acorde un termen pentru ca mandatarul să fie asistat
de avocat, indiferent după cum excepţiile sunt invocate în etapa cercetării
procesului sau ulterior.
Prin urmare, mandatarul care nu are calitatea de avocat va putea
formula cereri în faţa instanţei de judecată, va putea propune probe şi este
îndreptăţit să îndeplinească acte procedurale, fiind lipsit însă de dreptul de a
pune concluzii „asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului”.
In schimb, mandatarul neavocat poate invoca excepţii procesuale în numele
părţii pe care o reprezintă. Codul limitează posibilităţile procedurale ale
mandatarului neavocat numai la „punerea de concluzii” asupra excepţiilor,
nu şi la „invocarea” de excepţii, cele două acte de procedură fiind diferite

Prin excepţie de la regula înscrisă în alin. (1), mandatarul la care se

referă alin. (2) poate pune concluzii atât asupra excepţiilor procesuale, cât şi
asupra fondului, fară să fie asistat de avocat, dacă sunt îndeplinite cumulativ
două condiţii, şi anume:
- este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea şi
- este licenţiat în drept, numai absolvirea facultăţii, fară promovarea
examenului de licenţă, nefiind suficientă pentru incidenţa excepţiei.
Ca orice excepţie, şi cea prevăzută de art. 83 alin. (2) este de strictă
interpretare şi aplicare. Drept urmare, afinul până la gradul al doilea inclusiv,
chiar licenţiat în drept, ori soţul sau ruda până la gradul al doilea inclusiv care
nu sunt licenţiaţi în drept, pot pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi
asupra fondului numai prin avocat.
Intrucât alin. (2) prevede că mandatarul la care se referă textul poate
pune concluzii „în faţa oricărei instanţe”, înseamnă că are acest drept şi în
recurs.

97
 l
In concret, legea dispune: „La redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate
şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în
condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 14 alin. (2)”.
Soluţia novatoare data de legiuitor vine în sprijinul principiului
adevărului, în sensul că obligativitatea reprezentării sau asistării părţii în faţa
instanţelor de recurs poate contribui mai bine la realizarea plenară a justiţiei .
Obligativitatea reprezentării sau asistării vizează redactarea cererii şi a
motivelor de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului .
Intrucât şi în cazul contestaţiei în anulare sau al revizuirii sunt aplicabile
prevederile art. 83 alin. (l)-(3), înseamnă că, diferit, după cum mandatarul este
ori nu este cel prevăzut de alin. (2) al textului, nu este/este obligatorie asistarea
de către avocat atât pentru redactarea cererii şi a motivelor de contestaţie în
anulare/revizuire, cât şi pentru exercitarea şi susţinerea căii de atac.

Art. 84. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

1). Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de

judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.
2). La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi
susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz,
reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier
juridic, în condiţiile legii.
3) .Dispoziţiile alin 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la
art. 56 alin. (2)

Potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003: „Consilierul juridic asigură apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale
şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane
juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în
slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. Textul
citat prezintă o dublă importanţă.
Pe de o parte, el determină funcţiile principale ale consilierului juridic,

98
 l
anume acelea de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
juridice precizate în acest prim articol al legii .
Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice ale căror
interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr.
514/2003. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă,
care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autorităţile
şi instituţiile publice, precum şi de către orice alte persoane juridice de drept
public sau de drept privat.
Art. 4 din Legea nr. 514/2003 dispune: „Consilierul juridic în activitatea
sa asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în
serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă,
apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturi ie lor cu
autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană
juridică sau fizică, română sau străină; în condiţiile legii şi ale regulamentelor
specifice unităţii, avizează şi contrasemnează actele cu caracter juridic”. Norma
citată determină categoriile de atribuţii care le sunt conferite de lege consilierilor
juridici.
Reprezentarea autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice la care este
angajat consilierul juridic se materializează în îndeplinirea unor acte juridice în
numele şi interesul acesteia.
In ceea ce ne priveşte, reprezentarea vizată de art. 4 din Legea nr. 514/2003
vizează atât instanţele judecătoreşti, cât şi celelalte autorităţi sau instituţii
publice.
Reprezentarea persoanelor juridice în faţa instanţelor judecătoreşti
constituie şi în prezent una dintre cele mai importante sarcini ale consilierilor
juridici.
Din art 84 alin. (1) NCPC rezultă că, atât în primă instanţă, cât şi în căile
de atac, persoana juridică poate să fie reprezentată convenţional ori de consilier
juridic, ori de avocat, fiind exclusă reprezentarea prin mandatarul neavocat, pe
care îl poate avea persoana fizică.
Dacă în condiţiile alin 1 al aceluiasi articol persoanele juridice sunt
reprezentate convenţional prin consilier juridic sau avocet , potrivit alin. (2),
în etapa recursului persoanele juridice sunt asistate şi după caz reprezentate
,de un avocat sau consilier juridic.

99
 l
Inscrierea reprezentantului persoanei juridice într-o ordine diferită în
cele două alineate poate conduce la concluzia că, în opinia legiuitorului,
înaintea instanţelor de fond reprezentarea acestei părţi se face prin consilier
juridic şi, în subsidiar, prin avocat, pentru ca înaintea instanţelor de recurs
asistarea sau reprezentarea să fie realizată în primul rând prin avocat şi, în
subsidiar, prin consilier juridic.

Art. 85. Forma mandatului

1). Imputernicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu
are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic.
2). In cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi
prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de
şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării.
3). Imputernicirea de a reprezenta o persoană fizică sau o persoană juridică
dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor
de organizare şi exercitare a profesiei.

Textul comentat vizează două situaţii distincte: o ipoteză generală,

aceea în care împuternicirea este dată unui neprofesionist al dreptului şi
ipoteza în care împuternicirea este dată unui avocat ori consilier juridic.
In prima ipoteză legea impune cerinţa ca împuternicirea să fie făcută
prin înscris autentic. In toate cazurile, împuternicirea de reprezentare trebuie
să cuprindă menţiunile esenţiale ale raportului juridic de mandat, respectiv
menţiuni privitoare la împuternicirea de reprezentare, la întinderea
mandatului de reprezentare, date privitoare la mandatar şi la partea
reprezentată.
Imputernicirea de reprezentare poate fi dată şi prin declaraţie verbală
în faţa instanţei de judecată. în acest caz, declaraţia făcută de parte va fi
consemnată în încheierea de şedinţă. Instanţa are obligaţia de a verifica direct
dacă sunt întrunite toate cerinţele esenţiale ale mandatului de reprezentare
injustiţie. Legea nu se referă în concret la instanţele în faţa căreia se poate
proceda în felul arătat mai sus.
Reprezentarea dată unei persoane neavocat vizează însă numai instanţa
de fond şi de apel, întrucât în recurs reprezentarea sau asistarea printr-un

100
 l
avocat este obligatorie.
Apreciem că nu numai partea personal poate să dea împuternicirea în
această modalitate, ci şi un mandatar al părţii care, la rândul său, a fost
împuternicit de parte, în forma prevăzută la alin. (1), să procedeze în felul
îngăduit de alin. (2).
Intrucât nu se prevede altfel, înseamnă că partea ar putea ca, în cursul
judecăţii în primă instanţă, să-l împuternicească pe mandatar să o reprezinte şi
în căile de atac. Atunci când partea vrea ca mandatarul ei să fie avocat, trebuie
să încheie cu acesta contractul de asistenţă juridică, potrivit cu cele arătate în
Legea nr. 51/1995.
Prin contractul de asistenţă juridică se stabilesc şi puterile conferite
avocatului, respectiv întinderea mandatului acestuia. Prin contractul de asistenţă
juridică se stabilesc şi puterile conferite avocatului, respectiv întinderea
mandatului acestuia (a se vedea cu privire la raportul juridic dintre avocat şi
client .Reprezentarea prin avocat este principala formă de apărare a persoanelor
fizice în procesul civil. împrejurarea are un caracter aproape universal tocmai
datorită faptului că avocaţii sunt buni cunoscători ai dreptului şi au prin urmare
calificarea necesară pentru a înfrunta, în numele părţilor, toate avatarurile
duelului judiciar. Pe de altă parte, avocaţii beneficiază de un veritabil monopol
în ce priveşte una din cele mai importante componente ale duelului judiciar:
pledoaria.
Consilierii juridici trebuie să-şi dovedească calitatea lor de reprezentanţi
în faţa organelor jurisdicţionale de orice fel şi chiar şi în faţa altor instituţii sau
autorităţi ori persoane juridice, justificarea calităţii de reprezentant trebuie
făcută însă indiferent de poziţia procesuală activă sau pasivă pe care o are în
proces persoana juridică reprezentată.
Dacă reprezentantul persoanei juridice este consilier juridic, acesta îşi
dovedeşte calitatea de reprezentant prin delegaţie1}, în condiţiile Legii nr.
514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, la
care face trimitere art. 85 alin. (3).
Soluţia este inevitabilă, întrucât consilierii juridici sunt numiţi sau
angajaţi în funcţie (art. 2 din Legea nr. 514/2003); ei nu au statutul de liber
profesionişti pe care îl au avocaţii.

101
 l
Art 86). Mandatul general

Mandatarul cu procură generală poate să îl reprezinte în judecată pe mandant,

numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală
nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui prepus,
dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Prin prezentul text legiuitorul se referă la „mandatar”, iar nu la

„reprezentantul” părţii, aşa cum face art. 84, este aplicabil doar atunci când
reprezentantul este „un alt mandatar” decât vocatul sau consilierul juridic,
întrucât „un alt mandatar” poate avea numai persoana fizică - aspect care
rezultă din fîrevederile art. 83 şi ale art. 85 - înseamnă că, în cazul persoanei
juridice, nu se poate pune problema de a avea un mandatar cu procură
generală.
Persoana juridică poate fi reprezentată numai prin consilier juridic şi
avocat, ori aceştia i s i exercită profesia în temeiul legii, astfel că nu sunt
„veritabili” mandatari, chiar dacă Ziseşi legile de organizare a profesiei lor
folosesc această noţiune.
Un argument în plus în susţinerea ideii că textul nu este incident în cazul în
care partea este persoană juridică, poate fi dedus chiar din prevederile textului
- numai persoana fizică poate avea „domiciliu” sau „reşedinţă” în străinătate.
Imputernicirea de reprezentare trebuie să fie dată sau pentru exerciţiul
dreptului de chemare în judecată, sau pentru reprezentarea în judecată.
Desigur, nimic nu împiedică partea să împuternicească aceeaşi persoană atât
pentru exercitarea acţiunii, cât şi pentru reprezentarea în judecată, printr-un
singur act ori prin acte distincte.
Procura este „generală” în privinţa actelor de procedură ce pot fi
săvârşite într-un litigiu determinat, pentru că un mandat „general”, pentru orice
litigii, este nul.
Mandatarul cu procură generală este împuternicit, în mod obişnuit,
pentru reprezentarea în exerciţiul dreptului de chemare în judecată, el având
dreptul de a-1 reprezenta în judecată pe mandant numai dacă a fost
împuternicit în mod expres.
Prin excepţie, dacă acela care a dat procura generală nu are nici domiciliu şi

102
 l
nici reşedinţă în ţară ori procura a fost dată unui prepus, dreptul de
reprezentare în judecată se presupune dat , prezumţia relativă va putea fi
răsturnată dacă se face dovada contrară.

Art.87 Conţinutul mandatului

1).Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în

faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.
2).Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate
face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui
termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea,
să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. în aceste cazuri,
toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de
atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri .

Textul comentat instituie un principiu fundamental în materia

reprezentării convenţionale, anume acela potrivit căruia „mandatul este presupus
dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe”
Intinderea reprezentării este determinată de puterile care i-au fost conferite
mandatarului prin actul de învestire în această calitate.
Mandantul poate restrânge mandatul de reprezentare judiciară numai la
anumite acte procedural.
Legea nr. 51/1995 privind profesia de avocat cuprinde şi ea unele prevederi
semnificative în privinţa întinderii mandatului de reprezentare. Potrivit art. 131
alin. 1 din lege, contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea
puterilor pe care clientul le conferă avocatului.
De asemenea, cel de-al doilea alineat al textului menţionat dispune că: „în
lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act
specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor
clientului”. Textul are un caracter general, în sensul că el se referă la toate
activităţile desfăşurate de către avocat în baza contractului de asistenţă juridică,
inclusiv la cea de reprezentare injustiţie.
O dispoziţie importantă în legătură cu actele mandatarului este cuprinsă

103
 l
şi în cel de-al doilea alineat al textului comentat. Potrivit acestui text: „Avocatul
care a reprezentat sau asistat pe o parte la judecarea procesului poate face, chiar
fară mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-
ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice
cale de atac împotriva hotărârii pronunţate”. Din acest text reiese neîndoielnic că
atare prerogative îi sunt recunoscute avocatului doar în ipoteza în care acesta a
reprezentat sau asistat partea la judecarea pricinii. Dacă avocatul nu a reprezentat
sau asistat partea la judecarea cauzei în faţa instanţei de fond, pentru promovarea
apelului sau recursului el are nevoie de o împuternicire specială în acest scop.
Efectuarea fara mandate a unor acte de procedură este circumstanţiată de
lege în mod riguros. In primul rând, textul are în vedere acele acte ce sunt
necesare pentru „păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin
neexercitarea lor la timp”.
Aşadar, este vorba de o dublă cerinţă ce trebuie să fie avută în vedere de
mandatar. De asemenea, avocatul este îndreptăţit, potrivit textului comentat, să
„introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate”. Din modul de
redactare a textului rezultă că activitatea avocatului este limitată, în această
materie, la introducerea căii de atac.
Clarificatoare în acest sens sunt chiar prevederile ultimei teze din textul analizat.
Acesta precizează că: „Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul
unei noi împuterniciri”.
In toate situaţiile evocate de text, actele de procedură „se vor îndeplini
numai faţă de parte”. Precizarea este utilă şi firească, întrucât mandatarul nu
acţionează în nume propriu, ci în realizarea unui mandat.

Art. 88. încetarea mandatului

Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit
incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de
către reprezentantul legal al incapabilului.

Mandatul de reprezentare în justiţie are un caracter special în raport cu

104
 l
mandatul reglementat în dreptul comun. Specificitatea mandatului judiciar este
data în principal de obiectul raportului juridic pe care-1 generează. . Poziţia
avocatului de relativă independenţă faţă de propriul său client, în exercitarea
profesiei, reprezintă o notă distinctivă foarte semnificativă.
Dacă în dreptul comun mandatul încetează prin moartea uneia dintre
părţi , mandatul de reprezentare în justiţie nu încetează nici prin moartea celui
care l-a dat şi nici prin pierderea de către acesta a capacităţii de exerciţiu, ci
durează până la retragerea lui de către moştenitorii defunctului sau până la
retragerea de către reprezentantul legal al incapabilului.
In acest fel legiuitorul a urmărit să se evite prejudicierea
moştenitorilor ori a incapabilului, dacă procesul ar continua fară participarea
reprezentantului lor, parte în proces.
Asadar , din necesitatea ocrotirii drepturilor şi intereselor procesuale
ale celui reprezentat, rezulta ca mandatul judiciar nu încetează decât în
modul arătat în art 88 şi în situaţia în care, chiar la momentul încheierii sale
, iar nu doar ulterior, aşa cum ar putea fi interpretat textul enunţat, care are
în vedere faptul că cel care l-a dat „a devenit” incapabil ,mandantul suferă
de o boală care l-ar lipsi de discernământ.
In schimb, mandatul judiciar încetează prin moartea sau punerea sub
interdicţie a reprezentantului.
In acest caz, nu se mai poate susţine, potrivit art. 229 alin. (1), că
partea este considerată a cunoaşte termenele următoare decesului sau punerii
sub interdicţie a mandatarului.
In acest context, instanţa are obligaţia fie să suspende judecata, dacă
sunt îndeplinite cerinţele art. 412 alin. (1) pct. 3 la decesul reprezentantului
sau mandatarului uneia dintre parti , fie să acorde un nou termen pentru
care să citeze partea. Această soluţie se desprinde şi din interpretarea
prevederilor art. 184 alin. (4) pct. 2 in care se considera ca actul a fost
comunicat partii si in cazul in care acesta a primit sub semnatura copie de pe
act , precum sin in cazul in care ea acerut comunicarea actului unei alte
partii.

Art. 89. Renunţarea ia mandat şi revocarea mandatului

1) .Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte

105
 l
părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de
judecată şi în prezenţa ei.
2) .Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe
cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de
termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat
în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

Textul citat reglementeaza două cazuri de încetare a împuternicirii de

reprezentare, circumstanţe care şi în dreptul comun constituie cauze de încetare
a contractului de mandate.
Primul alineat al textului consacră regula potrivit căreia renunţarea la
mandat şi revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la
comunicare. De la această regulă, acelaşi text instituie o excepţie firească. Ea
vizează situaţia în care renunţarea sau revocarea a fost comunicată în şedinţa de
judecată şi în prezenţa părţii.
Mandatarul renuntator este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat
mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat
următor renunţării, indiferent dacă acesta este termen pentru cercetarea
procesului sau termen pentru dezbateri în fond.
Dacă termenul în care trebuie făcută înştiinţarea nu este respectat
faţă de mandant, mandatarul ar putea răspunde faţă de acesta pentru
pagubele pe care i le-a cauzat prin faptul că nu a avut timp suficient pentru
alegerea unui alt mandatar.
Dacă instanţa nu este înştiinţată cu cel puţin 15 zile înainte de termen,
comunicările făcute mandatarului, chiar şi după momentul renunţării sale,
rămân valabile. în egală măsură, îşi păstrează valabilitatea actele de
procedură săvârşite de adversarul mandantului în contradictoriu cu
mandatarul renunţator.
Acelaşi text mai dispune că mandatarul nu poate renunţa la mandat în
cursul termenului de exercitare a căilor de atac. Socotim raţională această
prevedere legală, care ţine seama de efectele negative, prejudiciabile, ce ar
putea fi determinate de o renunţare intempestivă la mandat, respectiv în
cursul termenului de exercitare a căilor legale de atac . Art. 89 alin. (2) nu

106
 l
cuprinde nicio precizare în ce priveşte felul căilor de atac în legătură cu care
există limitarea impusă mandatarului.
Astfel , mandatarul nu poate să renunţe la mandatul său, indiferent
dacă se află în curs termenul de apel ori termenul de recurs, de contestaţie în
anulare sau de revizuire.
Cu toate că, şi în cazul mandatului judiciar, convenţia dintre părţi se
întemeiază pe încrederea pe care mandantul o acordă mandatarului,
considerăm că şi mandatarul judiciar poate substitui pe altul în locul său,
pentru ca acesta să se înfăţişeze în instanţă şi să-l reprezinte pe mandant, afară
de cazul în care, prin contractul de mandat, i s-a interzis asemenea facultate.
Actele persoanei substituite vor fi valabile faţă de mandant, rămânând
acestuia din urmă fie să-l acţioneze pe mandatar, fie direct pe cel pe care şi l-a
substituit mandatarul, pentru acoperirea pagubelor cauzate prin substituire.
Pentru ca renunţarea la mandat să poată fi opusă celeilalte părţi trebuie
să provină de la mandatar, şi nu de la cel substituit, după cum moştenitorii sau
reprezentantul legal al incapabilului vor retrage drepturile conferite prin
contract mandatarului, iar nu substituitului, cu care nu se află în raport juridic.
Substituirea poate fi promovata si in cazul avocatului cand acesta este
împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, îşi va asigura substituirea,
inclusiv printr-un avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă formă de
exercitare a profesiei, dacă, în prealabil, obţine acordul clientului în acest scop.
Cât priveşte revocarea mandatului, potrivit art. 2.031 alin. (1) şi (2)
NCC, mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent
de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost
declarat irevocabil [alin. (1)]. Imputernicirea dată unui nou mandatar pentru
aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial [alin. (2)]. Şi mandatul judiciar poate fi
revocat.
Pentru protecţia intereselor adversarului celui reprezentat de mandatarul
revocat, revocarea mandatului îi va fi opozabilă acestuia numai de la data
când a fost înştiinţat cu privire la măsura luată de mandant, aşa cum prevede
art. 88 alin. (1). Obligaţia de comunicare revine chiar părţii care a revocat
mandatul, iar nu instanţei.
Atunci cand revocarea mandatului se face în şedinţa de judecată, în
prezenţa adversarului celui reprezentat, revocarea îi poate fi opusă acestuia din

107
 l
acel moment.

Secţiunea a 5-a.
Asistenţa judiciară

Art. 90. Condiţii de acordare

1).Cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune

declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa
întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în
condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.

2).Asistenţa judiciară cuprinde:

a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata
taxelor judiciare prevăzute de lege;
b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.

3). Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau
numai în parte.

4). Persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub formă de reduceri,

eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru
acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii
speciale.

Asistenţa judiciară este o instituţie necesară în orice sistem

procesual, întrucât contribuie la protejarea cetăţenilor care nu pot face faţă
cheltuielilor pe care le implică desfăşurarea procedurii judiciare. Ea constă,
în esenţă, în apărarea şi asistarea gratuită a părţii aflate în nevoie de către un
avocat sau în acordarea unor scutiri, amânări sau eşalonări a taxelor judiciare

108
 l
Ea constituie o garanţie pentru respectarea unor principii fundamen-
tale ale procesului civil, cum ar ii dreptul la un proces echitabil şi accesul
egal la actul de justiţie.
Art. 90 face trimitere la legea specială privind ajutorul public
judiciar,desi nu s-a făcut corelarea expresiilor, astfel încât vor fi folosite
concomitent, şi cu aceiaşi înţeles, atât „asistenţa judiciară”, cât şi „ajutorul
public judiciar”.
Partea interesată să beneficieze de asistenţă judiciară trebuie să formuleze o
cerere în acest sens, deoarece ajutorul public judiciar „se acordă”, nu „se
dispune” niciodată din oficiu.
Textul comentat consacră regula potrivit căreia asistenţa judiciară se
poate acorda numai persoanei care nu poate face faţă cheltuielilor implicate
de „declanşarea şi susţinerea unui proces civil”. Această formulă ne
sugerează un drept larg al părţilor la asistenţă judiciară. Prin urmare,
asistenţa judiciară poate fi obţinută fie numai pentru declanşarea procesului,
fie numai pentru susţinerea procesului, în toate fazele şi etapele lui sau
numai pentru o anumită fază procesuală. Condiţia enunţată nu este
suficientă. Mai este necesar ca partea să nu poată face faţă cheltuielilor
implicate de proces „fară a primejdui propria sa întreţinere şi a familiei sale .
„Baroul asigură asistenţă judiciară în toate cazurile în care apărarea este
obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a
organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în
cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate
vădită de a plăti onorariu”.
Se impune condiţia ca părţile care solicită asistenţa judiciară să se afle
într-o „imposibilita vădită” de a plăti onorariul
Cel de-al doilea alineat al textului în discuţie determină conţinutul
asistenţei judiciare.
Ea presupune existenţa a două componente esenţiale: a) acordarea de
scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute
de lege; b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat, c) orice alte
modalităţi prevăzute de lege.
Acordarea acestei forme de ajutor public judiciar se face în condiţiile
reglementate prin două texte - art. 33 şi art. 34 din O U G 51/2008.

109
 l
In aplicarea art. 90 alin. (2) lit. b), art. 6 lit. a) din Ordonanţă prevede că
ajutorul public judiciar se poate acorda sub forma plăţii onorariului pentru
asigurarea reprezentării, a asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un
avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes
legitim injustiţie sau pentru prevenirea unui litigiu.
La rândul său, art. 23 din O U G 51/ 2008 dispune că ajutorul public
judiciar sub forma asistenţei prin avocat se acordă conform prevederilor
cuprinse în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, referitoare la asistenţa judiciară sau asistenţa judiciară gratuită.
In încheierea prin care se încuviinţează asistenţa judiciară sub forma asistenţei
prin avocat trebuie să fie indicată şi valoarea provizorie a onorariului cuvenit
avocatului pentru furnizarea serviciilor de asistenţă judiciară.
Această valoare va fi stabilită potrivit criteriilor prevăzute la art. 2 din
Protocolul nr. 113928/2008 privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru
furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea,
în cadrul sistemului de ajutor p u b l i c judiciar, a serviciilor de asistenţă
juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru
asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la
justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din
România.
Textul comentat mai cuprinde şi o normă procedurală, anume aceea
potrivit căreia asistenţa judiciară poate fi încuviinţată „oricând în cursul
procesului, în tot sau numai în parte”. Aceasta înseamnă că cererea de
acordare a asistenţei judiciare poate fi formulată în orice fază a procesului
civil, atât în faţa instanţelor de fond, cât şi în faţa instanţelor de control
judiciar.
Cererea de asistenţă judiciară trebuie să îmbrace forma scrisă. Iar această
formă este obligatorie indiferent de instanţa căreia i se adresează cererea de
asistenţă judiciară. Cererea se adresează instanţei competente pentru
soluţionarea cauzei în care se solicită ajutorul; dacă asistenţa judiciară
vizează punerea în executare a unei hotărâri, cererea este de competenţa
instanţei de executare.
Soluţionarea cererii de asistenţă judiciară se face fară citarea părţilor şi în

110
 l
camera de consiliu. Actul prin care se decide asupra cererii poartă denumirea de
încheiere. Ea trebuie să fie motivată [art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008].
împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public
judiciar cel interesat poate face cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la
comunicarea încheierii.
O.U.G. nr. 51/2008 determină persoana care în finalul judecăţii trebuie
să suporte cheltuielile de care a fost scutită partea căreia i s-a încuviinţat
asistenţa judiciară. în concepţia ordonanţei, aceste cheltuieli vor fi suportate de
partea adversă, dar evident numai dacă aceasta a căzut în pretenţii, căci numai
într-o atare situaţie ea se află în culpă procesuală. Partea căzută în pretenţii va fi
obligată la plata către stat a acestor sume.
Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii,
cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia. Instanţa
are posibilitatea de a dispune, odată cu soluţionarea cauzei, obligarea părţii care
a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a
cheltuielilor avansate de către stat, dacă prin comportamentul neglijent avut în
timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărâre
judecătorească s-a constatat că acţiunea a fost exercitată abuziv.
Legea specială” care reglementează condiţiile în care pot fi acordate în cursul
procesului facilităţi fiscale persoanelor juridice, conform art. 90 alin. (4), este
O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Legea specială” care reglementează condiţiile în care pot fi acordate
în cursul procesului facilităţi fiscale persoanelor juridice, conform art. 90
alin. (4), este O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

111
 l

Capitolul III

Participarea Ministerului Public în procesul civil

Art. 92. Modalităţi de participare

1). Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
2). Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a
acestuia, dacă |apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
3). In cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor
de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a
hotărârii.
4). Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor
pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea
civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.
5). Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii
emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).
6). In toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici
cauţiune.

Participarea procurorului la activitatea judiciară este statornicita în

112
 l
art. 131 alin. 1 din Constituţie, în art. 92 NCPC şi în art. 62-69 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară . Potrivit art. 131 alin. (1) din
Constituţie: „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţilor cetăţenilor”.
Apărarea intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept se
realizează îndeosebi prin rolul pe care procurorul îl exercită în procesul
penal. Intr-adevăr, în majoritatea cazurilor, procurorul este titularul acţiunii
penale şi in această calitate apare ca un reprezentant general al societăţii.
Situaţia este fundamental diferită în materie civilă, domeniu în care
atribuţiile procurorului sunt, cum afirmă un reputat procedurist italian, „mult
mai limitate şi reprezintă, în toate manifestările sale, o figură ex cepţională”.
Din prevederile legale menţionate observam patru forme de
participare a procurorului în procesul civil, respectiv: pornirea acţiunii
civile; participarea la judecată; exercitarea căilor de atac; solicitarea de
punere în executare silită a oricăror titluri executorii.
Promovarea acţiunii civile. Prevederile art. 90 alin. (1) NCPC acordă legitimare
activă procurorului. Dreptul de a promova acţiunea civilă este limitat doar la
situaţiile în care se impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în
alte cazuri expres prevăzute de lege.
Legiuitorul constituant a considerat acest drept (dreptul de a sesiza
instanţa ) ca fiind strâns legat de voinţa persoanei ce se pretinde vătămată în
drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezultă din faptul că, în timp ce
prevederile art. 128 (în prezent art. 129 - n.a.) din Constituţie consacră expres
dreptul procurorului de a exercita căile de atac, nici un alt text constituţional nu
prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispoziţiile art.
21 fac referire numai Ia persoana interesată, în ceea ce priveşte momentul iniţial
al sesizării instanţei.
Este evidentă voinţa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil să
fie atribuită persoanei interesate.
Declanşarea procesului civil reprezintă o chestiune privată, iar
ulterior, o dată sesizate instanţele de judecată, procesul civil capătă un caracter
public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început

113
 l
reprezintă modalitatea principală de realizare a rolului procurorului prevăzut la
art. 130 alin. 1 din Constituţie” .
Textul analizat legitimează exerciţiul acţiunii civile de către procuror şi
în anumite situaţii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru
promovarea acţiunii civile de către ^procuror, este necesară o prevedere legală
expresă care să legitimeze exerciţiul unei atare acţiuni. în afara acestor situaţii,
procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau oportunităţii LT exercitării
acţiunii civile.
Dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidenţă.
Intr-o asemenea împrejurare, procurorul ar putea acţiona pe calea
intervenţiei principale. Niciun motiv nu îndreptăţeşte interpretarea
dispoziţiilor analizate într-un alt sens, intervenţia principală fiind şi ea o
forma de exercitare a dreptului la acţiune.
Intervenţia procurorului în procesul civil .Alin 2 al textului comentat se referă
la posibilitatea procurorului de a pune „concluzii în orice proces civil”.
Concluzia este corectă,dacă avem în vedere şi faptul că potrivit alin 3 din text:
„In cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de
către procuror sunt obligatorii”. Prin urmare, legea se referă în acest text nu doar
la o formală „punere de concluzii”, ci şi la participarea procurorului în acele
cauze.
De altfel, după părerea noastră, actuala formulă, folosită de textul comentat, ca
şi cea utilizată de fostul art. 45 alin. (3) C.proc.civ. - prevedere ce recurge, astfel
cum am arătat, la sintagma „pune concluzii” - nu poate legitima soluţia limitării
activităţii procesuale a procurorului la simpla sa prezenţă în instanţă şi la
prezentarea finală a opiniei (concluziilor) Ministerului Public.
In concepţia pe care o promovăm procurorul poate formula cereri, invoca
excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi în finalul judecăţii
poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea
legii.
Procurorul trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea
adevărului în procesul civil. Numai în acest fel se poate realiza tocmai finalitatea
avută în vedere de lege privitoare la apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Exercitarea căilor de atac de către procuror . In reglementarea anterioară,

114
 l
fostul art. 45 nu cuprindea nicio limitare în ceea ce priveşte dreptul procurorului
de a exercita căile legale de atac. Mai mult, fostul art. 45 alin. (4) C.proc.civ. se
referea la posibilitatea exercitării căilor de atac „împotriva oricăror hotărâri”.
Noua reglementare procesuală a restrâns, în mod considerabil, dreptul
procurorului de a exercita căile de atac în cadrul procesului civil. în noua
viziune a legiuitorului, procurorul poate exercita căile de atac în cazurile
prevăzute de alin. (1) al textului comentat, respectiv în cazuri în care
apreciază că promovarea acţiunii civile este necesară pentru apărarea
intereselor minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. In toate aceste cazuri prevăzute
expres de alin. 1 sau de o altă dispoziţie a legii prin care procurorul poate
exercita căile legale de atac. In toate aceste situaţii, dreptul procurorului de
a exercita căile de atac este recunoscut chiar dacă el „nu a pornit acţiunea
civilă”.
De asemenea, procurorul poate exercita căile de atac şi în acele situaţii
în care „a participat la judecată, în condiţiile legii”. Prin urmare, în noua
reglementare, exercitarea căilor de atac de către procuror nu mai este posibilă
în cazurile în care acesta nu a participat la judecată în faţa instanţei a cărei
hotărâre poate fi atacată.
Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac
de retractare; revizuirea şi contestaţia în anulare.
Participarea procurorului Ia activitatea de executare silită. Acest text
limitează dreptul procurorului numai la punerea în executare a titlurilor
pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. (1). Prin urmare, în
alte situaţii procurorul nu poate solicita punerea în executare a unei hotărâri
judecătoreşti sau a altui titlu executoriu.
Distincţia notabilă constă în faptul că fostul art. 45 C.proc.civ. se
referea doar la posibilitatea punerii în executare a „hotărârilor” pronunţate
în favoarea persoanelor indicate mai sus. Textul comentat extinde dreptul
procurorului de a cere executarea silită în privinţa tuturor titlurilor
executorii emise în favoarea persoanelor menţionate. In lumina noii
legislaţii procesuale, procurorul poate exercita şi calea procedurală a
contestaţiei la executare, spre a solicita instanţei competente să dispună
măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea execuţională.

115
 l

Bibliografie

.
- Constitutia Romaniei
-Noul Cod de Procedura Civila- legea nr. 134/2010
-Ioan Les Cod de Procedura Civila , Comentarii pe articole ,ED.CH Beck
2013
-VM. Ciobanu, Noul Cod de Procedura Civila comentat si anotat Vol.1 Univ.
juridic 2013
-Drept Procesual Civil Andreea Tabacu, Univ. juridic 2013
-Legea 514/2003 Privind organizarea si executarea profesiei de consilier
juridic
-Legea 51/1995 Privind organizarea si exercitarea profesiei de avocet
-Legea 51/2008 Privind ajutorul public judiciar in materie civila
-Legea 304/2004 Privind organizarea judiciara
-Noul Cod de Procedura Civila, Gabriel Boroi editura Hamangiu 2013
-Teoria generala a actului civil, editura stiintifica Bucuresti 1969
-Drept procesual civil, prof.univ. Ghorghe Durac Hamangiu 2014

Intocmit / Gainuse Marius Ion

116
l

117
86
60
 Părţile Art. 8

8
[Type text]
[Type text]
.
Părţile
Părţile