UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL CIVIL I

Prof. univ. dr. Gheorghe DURAC

Suport de curs

Anul IV
Sem. I

2019-2020

1
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept procesual civil I

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DI

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Prof.univ.dr. Gheorghe Durac

Contact e-mail: gheorghe.durac@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de: D r e p t c i v i l , D r e p t

constituțional, Drept administrativ, Dreptul familiei.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1.Obiective:
Dreptul procesual civil cuprinde două mari părți: Principii și instituții fundamentale și
Procedura contencioasă. În acest context, studenții trebuie și vor putea aprofunda aspecte
privind condiţiile și procedurile de urmat pentru acțiunile civile în justiție, în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Pe de altă parte, studenţii vor putea descifra şi analiza cadrul juridic
privind exercitarea acțiunii în justiție.

2. Competențe:
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
Explice noţiunile, dar şi mecanismele de exercitare a acțiunii civile;
Utilizeze textele de lege din domeniul dreptului dreptului procesual civil în soluţionarea
unor cazuri practice;
Să exercite o acțiune civilă.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Noţiunea de proces civil. Noţiunea şi importanţa dreptului procesual

civil –2 ore
Unitatea de învățare 2: Principiile fundamentale ale procesului civil – 2 ore
Unitatea de învățare 3: Acţiunea civilă. Noţiune şi importanţă. Elementele acţiunii – 2 ore
Unitatea de învățare 4: Clasificarea acţiunilor civile. Asigurarea acțiunii civile - 2 ore
Unitatea de învățare 5: Participanții la procesul civil. Instanța de judecată – 2 ore
Unitatea de învățare 6: Părțile în procesul civil - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Terţele persoane în procesul civil. -2 ore

2
Unitatea de învățare 8: Competenţa absolută şi competenţa relativă. Competenţa materială a
instanţelor judecătoreşti - 2 ore

Unitatea de învățare 9: Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti - 2 ore

Unitatea de învățare 10: Incidente procedurale privitoare la competența instanței - 2 ore

Unitatea de învățare 11: Actele de procedură. Noțiuni generale. Cererea de chemare în

judecată. Întâmpinarea - 2 ore

Unitatea de învățare 12: Cererea reconvenţională. Citaţia. Citarea și comunicarea actelor de

procedură - 2 ore

Unitatea de învățare 13: Nulităţile procedurale - 2 ore

Unitatea de învățare 14: Termenele procedurale - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Evaluare formativă 1: Teste tip grilă. Spețe din practica judiciară

Evaluare formativă 2: Teste tip grilă. Spețe din practica judiciară

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 70%

- Evaluare formativă continuă: 30%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:

1. G. Durac, Drept procesual civil. Principii și instituții fundamentale. Procedura

contencioasă, Editura Hamangiu, București, 2014
2. H.N. Țiț, R. Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, Editura Hamangiu, București, 2019.

Referințe suplimentare:

1. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2017;
2. V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită de Tr. C. Briciu, C.C. Dinu, Editura Național, Bucureşti, 2018;
3. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I și II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
4. I. Leş, Tratat de drept procesual civil. Principii şi instituţii generale. Judecata în faţa
primei instanţe, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
5. E. Oprina, Drept procesual civil. Volumul 1. Teoria generală, Editura Universul Juridic,
București, 2019.

3
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I

NOȚIUNEA DE PROCES CIVIL. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI

PROCESUAL CIVIL

Secţiunea I Consideraţii generale referitoare la procesul civil și la dreptul procesual civil

1. Noțiunea şi importanța procesului civil
Procesul civil reprezintă, în esenţa sa, activitatea tuturor persoanelor şi organelor care
participă la dezbaterile ce au loc în vederea apărării şi realizării drepturilor şi intereselor civile
încălcate sau nerecunoscute şi deduse judecăţii.
Desfăşurarea oricărui proces civil între cele două momente extreme ale sale – momentul
depunerii cererii de chemare în judecată şi, respectiv momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti –
presupune, în mod normal, efectuarea diferitelor acte procesuale corespunzătoare fiecărei faze a
activităţii de judecată.
În cadrul acestei activităţi părţile au libertatea de a dispune atât de obiectul procesului cât şi de
mijloacele procesuale pe care legea le prevede în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor. Din
acest punct de vedere se poate spune că procesul civil este un contract între părţi, pe care îl încheie
judecătorul prin pronunţarea unei hotărâri.
Într-o formulare detaliată, noţiunea de proces civil reprezintă „activitatea desfăşurată în baza
legii de către instanţa de judecată sau alte organe de jurisdicţie, părţile interesate, organele de
executare silită, alte organe şi persoane ce participă la această activitate, precum şi raporturile ce se
stabilesc între aceştia, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile supuse judecăţii
şi executării hotărârilor pronunţate.”
Orice proces civil presupune - în linii mari, în cadrul procedurii de judecată în primă instanță -
existenţa mai multor etape şi anume: sesizarea instanţei, cercetarea procesului, dezbaterea în fond şi
deliberarea și pronunțarea hotărârii judecătorești. A fost exprimată și opinia potrivit căreia judecata în
primă instanță cunoaște două etape: cercetarea procesului și dezbaterea procesului în fond. Suntem de
părere că aceste două etape sunt parcurse în cadrul judecății, dar avem în vedere noțiunea de judecată
propriu-zisă, în sens restrâns.
Desfăşurarea procesului civil scoate în evidenţă o serie de particularităţi, dintre care le
menţionăm pe cele mai semnificative.
În primul rând trebuie menţionat caracterul complex al procesului civil, acesta fiind o
activitate ce presupune îndeplinirea unei multitudini de acte de procedură, menite să contribuie la
soluţionarea corectă a litigiului dintre părţi.
În al doilea rând subliniem că activitatea judiciară se poate realiza numai cu participarea
părţilor interesate care, împreună cu instanţa de judecată, concură la realizarea finalităţii urmărite într-
o cauză şi anume, înfăptuirea actului de justiţie.
De asemenea, semnalăm faptul că procesul civil – ca orice proces de altfel – se desfăşoară în
baza unor reguli care stabilesc cadrul legal ce trebuie respectat cu stricteţe pe tot parcursul activităţii
judiciare, chiar dacă, în conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot, în anumite limite însă,
să influenţeze soluţia finală.
În fine, ca o particularitate care decurge din specificul normelor juridice procesuale,
menţionăm că activitatea judiciară vizează aplicarea legii la cauzele civile concrete.
Procesul civil parcurge mai multe faze care reprezintă etapele sale distincte de la începutul şi
până la terminarea sa. Astfel, procesul civil parcurge în mod obişnuit - nu însă şi în mod necesar -
două faze mari: a) faza judecăţii propriu-zise (cognitio), în faţa instanţelor de judecată, de fond, în mod
obligatoriu şi de control judiciar, în mod facultativ, care se finalizează prin darea unei hotărâri
definitive; b) faza executării silite (executio) în cadrul căreia hotărârea definitivă este adusă la
îndeplinire de organele de executare, din ordinul şi sub controlul instanţei de judecată.
Este de menţionat că prima fază - în funcţie de obiectivul urmărit - este împărţită în subfaze.
Astfel, procesul civil începe cu o procedură scrisă în cadrul căreia părţile îşi comunică reciproc
pretenţiile şi apărările; urmează cercetarea procesului (în camera de consiliu), etapă în care se vor
soluționa excepțiile, se vor examina cererile și pretențiile părților, se vor dispune, dacă este cazul,

4
măsuri asiguratorii, se vor încuviința și administra probele etc.; se continuă apoi cu dezbaterea în fond
a procesului, de regulă în şedință publică, unde se pun în discuție cererile și excepțiile procesuale și
apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii,
pot fi invocate în orice stare a procesului, se completează ori se refac, dacă este cazul, probe şi se
susțin cererile și apărările formulate; în sfârşit, finalizarea procesului prin deliberarea şi pronunţarea
hotărârii.
Este, de asemenea, de precizat că faza controlului judiciar - ordinar şi extraordinar - dacă este
declanşată, urmează, în linii mari, însă cu alte obiective, aceleaşi subfaze: procedura scrisă
pregătitoare, cercetarea, dezbaterile în şedinţa de judecată, urmate de deliberarea şi pronunţarea
hotărârii.
Cât priveşte faza executării silite, se pot distinge şi aici unele subfaze cum ar fi: efectuarea
formalităţilor prealabile executării (încuviințarea executării silite, somația de plată); aplicarea
măsurilor privind indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul executării (inventarierea şi
sechestrarea bunurilor); predarea sau vânzarea bunurilor urmărite (publicitatea de vânzare, ţinerea
licitaţiei, distribuirea sumelor când sunt mai mulţi creditori ş.a.).
Unele proceduri execuţionale sunt puse în evidenţă prin caracterul lor jurisdicţional. Aşa este,
de exemplu, cazul popririi care cuprinde două faze cu caracter jurisdicţional-contencios: înfiinţarea
popririi şi validarea ei. Menţionăm, în aceeaşi ordine de idei, că în faza executării silite este posibilă
intervenirea şi purtarea unei noi faze jurisdicţionale în cadrul căreia, prin intermediul contestaţiei la
executare, să se ceară verificarea legalităţii şi temeinicia actelor de executare.
Precizăm că nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate etapele menţionate şi nici
ambele faze. Astfel, de pildă, reclamantul renunţând la judecată, nu mai are loc etapa dezbaterilor.
Sau, debitorul executând de bună voie hotărârea, nu mai are loc faza executării silite.
Putem spune că rolul oricărui proces civil este, printre altele, de a apăra, de a valorifica
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, interesele legitime încălcate sau nerecunoscute şi
deduse judecăţii. În acest sens statul are obligaţia de a organiza şi de a garanta realizarea justiţiei, ca
putere separată în stat, rezervându-şi, cu unele excepţii, dreptul de a rezolva prin organele sale, anume
alcătuite în acest scop, conflictele de interese, care se ivesc în desfăşurarea raporturilor sociale.

2. Rolul şi locul dreptului procesual civil în sistemul dreptului românesc

Dreptul procesual civil, ca ramură de drept, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare activitatea de soluţionare a pricinilor civile şi
executarea silită a hotărârilor judecătoreşti - sau a altor titluri executorii - pronunţate în aceste pricini.
Datorită faptului că dreptul procesual civil, întocmai ca şi celelalte ramuri de drept, are un
obiect propriu de reglementare - raporturile care se nasc în cadrul activităţii de distribuire a justiţiei în
pricinile civile - constituie o ramură de drept de sine stătătoare.
Din definiţia dată dreptului procesual civil se poate desprinde şi importanţa sa. Astfel, în linii
mari, importanţa dreptului procesual civil poate fi pusă în evidenţă sub trei aspecte: a) asigură
titularilor de drepturi civile subiective posibilitatea valorificării acestora, pe calea judiciară, în cazul
încălcării sau contestării lor; b) prin condiţii şi forme prestabilite, instituie cadrul organizatoric şi
procedural adecvat dezbaterilor contradictorii pentru ca, în orice cauză civilă, părţile să fie puse în
situaţia de a-şi susţine pretenţiile şi apărările; c) trasează pentru judecători o linie autoritară de
conduită, obligându-i să asigure respectarea dispoziţiilor legii şi să sancţioneze, dacă este cazul, prin
mijloace reglementate în acest sens, orice încălcare sau tendinţă de eludare a legii.
Determinarea obiectului dreptului procesual civil, ca ramură de sine stătătoare în cadrul
sistemului nostru de drept, se face prin luarea în considerare a raporturilor juridice pe care le
reglementează şi a direcţiilor de studiu, care îi revin ca ştiinţă a dreptului.
Activitatea judiciară de soluţionare a cauzelor civile, în structura şi conţinutul ei, se
materializează prin stabilirea unor raporturi sociale cu o factură şi cu o natură juridică deosebită.
Acestea, fiind reglementate de normele dreptului procesual civil sau de alte norme juridice, care îşi
găsesc aplicarea - direct sau indirect - în cadrul activităţii judiciare, devin raporturi juridice procesual
civile.
Prin urmare, obiectul reglementării dreptului procesual civil este format din complexul de
raporturi juridice procesual civile, care se stabilesc - obligatoriu sau ocazional - între diferiţii
participanţi la activitatea judiciară de soluţionare a cauzelor civile.

5
 Raporturile juridice procesual civile sunt multiple şi variate. Dintre acestea, în primul rând, se
cuvine a menţiona raporturile care se stabilesc între instanţa de judecată şi părţile din proces.
Deducerea în faţa instanței competente a unui raport de drept material o obligă pe aceasta să
stabilească raporturi juridice procesual civile cu părţile în cauză, reclamantul şi pârâtul. Ca urmare,
părţile dobândesc dreptul de a pretinde instanţei de judecată îndeplinirea unor acte procesuale (fixarea
termenului de judecată, citarea, să judece şi să pronunţe hotărârea prin care să pună capăt conflictului
ivit ş.a.), iar instanţa are obligaţia de a le săvârşi. Totodată, instanţa de judecată dobândeşte dreptul de
a lua măsuri pentru pregătirea judecăţii, de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor orice
împrejurări de fapt şi de drept care duc la dezlegarea pricinii, de a sancţiona părţile în cazul în care
acestea nu respectă condiţiile şi formele procedurale pe care le prevede legea.
Alte raporturi juridice procesual civile se stabilesc între instanţa de judecată si ceilalţi
participanţi la activitatea procesuală. Astfel de raporturi se stabilesc, spre exemplu, între instanţă şi
martori sau experţi, între instanţă şi organele de executare silită ş.a. Este de menţionat că raporturile
juridice procesual civile, în care instanţa participă ca subiect, sunt raporturi juridice de putere, de
autoritate; în consecinţă, pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii judiciare, instanţa de
judecată, dacă este cazul, poate aplica sancţiuni procesuale fiecărui participant.
În sfârşit, în cadrul activităţii procesuale de judecată în materie civilă mai pot lua fiinţă şi alte
categorii de raporturi - cu o natură juridică complexă - dintre care putem menţiona: raporturile dintre
părţi şi apărătorii lor, experţii numiţi şi martorii propuşi, dintre părţi şi organele de executare silită;
dintre părţi şi unele organe de stat.
În cursul desfăşurării activităţii procesuale de judecată şi de executare silită iau naştere, se
modifică şi se sting raporturi juridice procesual civile dintre cele mai diferite. În consecinţă, deşi în
mod teoretic este posibilă separarea lor, în practică ele nu pot fi privite în mod separat unele de altele;
aceasta, deoarece - prin funcţionalitatea lor - ele se succed, şi se combină între ele.
Administrarea justiţiei în pricinile civile trebuie să se facă în condiţiile şi formele stabilite prin
lege. Sub această motivare generică se poate spune că dreptului procesual civil - ca ştiinţă - îi revine
sarcina de a studia, sub toate aspectele, conţinutul normelor juridice procesual civile și de a realiza
analiza detaliată și interpretarea acestora.
Drept urmare, ştiinţei dreptului procesual civil român îi revine sarcina de a-i pregăti pe viitorii
şi actualii practicieni ai dreptului cu teoria cunoaşterii legislaţiei noastre în acest domeniu şi cu
deprinderea de a o interpreta și aplica în mod corect în cauzele civile.
Ştiinţa dreptului procesual civil este chemată să studieze practica judiciară în materie şi să
facă analize şi sistematizări, precum şi să dea, acolo unde este cazul, motivaţii logice şi de conţinut
asupra modului în care urmează a fi înţelese anumite probleme controversate, precum şi să sesizeze
anumite lacune ale legii şi să facă propuneri pentru complinirea lor.
Înţelegerea a ceea ce este esenţial în domeniul dreptului procesual civil impune, înainte de
toate, şi sistematizarea materiei. Astfel, ca sistem de cunoştinţe juridice, care se ocupă cu modul de
organizare şi desfăşurare a procesului civil, dreptul procesual civil poate fi împărţit în cel puțin patru
părţi.
Partea întâi, denumită „Noţiuni şi instituţii generale”, în cadrul căreia este tratată problematica
principiilor şi a instituţiilor procesuale comune tuturor fazelor procesului civil.
Partea a doua, intitulată „Procedura contencioasă”, în care sunt tratate aspectele concrete
privind desfăşurarea fiecărei faze procesuale de judecată (în primă instanță și în căile de atac).şi cele
care derogă de la procedura de drept comun şi formează categoria procedurilor speciale.
Partea a treia, denumită „Executarea silită”, în care sunt analizate instituţiile şi formele
procesuale prin care se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie, dispoziţiile ce decurg din diverse titluri
executorii.
Partea a patra, intitulată „Proceduri speciale”, în care sunt reglementate și analizate aspectele
particulare privind desfăşurarea fiecărei faze procesuale de judecată în cauzele care derogă de la
procedura de drept comun şi formează categoria procedurilor speciale.
În mod firesc, la acesta trebuie adăugate și alte instituții, care pot alcătui, la rândul lor, capitole
(părți) de sine stătătoare ale dreptului procesual civil: procedura necontencioasă, arbitrajul, procesul
civil internațional.

3. Activitatea jurisdicțională în materie civilă

6
 Activitatea de jurisdicţie, desfăşurată de către organele judiciare în vederea rezolvării cauzelor
civile cu care au fost învestite, materializează prerogativa de a judeca şi de a aplica legea prin darea
unei hotărâri, care poate fi dusă la îndeplinire, eventual, pe cale de constrângere. Dreptul de a judeca
nu este un atribut exclusiv al instanţelor judecătoreşti, pe lângă acestea existând şi alte organe ale
statului care au, în virtutea legii, atribuţiuni jurisdicţionale.
Actele jurisdicţionale, indiferent de organul de la care emană, sunt „manifestări de voinţă, prin
care un organ cu independenţă funcţională soluţionează, cu putere de lucru judecat şi pe baza unei
proceduri bazate pe principiul contradictorialităţii, litigii juridice, creând, modificând sau desfiinţând
drepturi şi obligaţii pentru părţi, precum şi pentru organele de punere în executare.”
Instanţele judecătoreşti, ca principale organe care desfăşoară în exclusivitate activitate de
jurisdicţie, ocupă în cadrul organelor statului un loc aparte. Aceasta face ca activitatea lor să se
deosebească de activitatea celorlalte organe ale statului şi, în primul rând, de activitatea organelor
administrative. Ca urmare, actele de jurisdicţie - chiar în ipoteza în care emană de la un organ
administrativ - se deosebesc de actele administrative.
Astfel: a) orice act jurisdicţional presupune existenţa unui conflict real sau aparent între două
persoane cu interese contrare şi implică, pe cale de consecinţă, răspunsurile motivate la pretenţiile şi
apărările formulate; b) activitatea de jurisdicţie, de soluţionare în fapt şi în drept a conflictului ivit, se
desfăşoară cu respectarea riguroasă a formelor şi regulilor procedurale prestabilite de lege, între altele
acestea având şi menirea de a asigura egalitatea de tratament a părţilor în faţa instanţei; c) pentru a
asigura obiectivitatea în soluţiile ce urmează a fi pronunţate, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii; d) pentru a se asigura stabilitatea a ceea ce s-a hotărât, asupra actelor de jurisdicţie nu se
mai poate reveni, soluţiile fiind date cu putere de lucru judecat, adică cu acea trăsătură a puterii
judecăţii care fiind deja exercitată - prin hotărâre - într-o cauză, face imposibilă o altă judecată.
Faţă de actul jurisdicţional, actul administrativ se determină prin trăsături sau caractere opuse.
Astfel: a) spre deosebire de actul jurisdicţional care se dă întotdeauna în legătură cu soluţionarea unui
caz concret, actele administrative, de regulă, se referă la probleme generale şi foarte diverse:
economice, sociale, culturale, etc.; b) actele administrative se dau fără respectarea unor forme sau
reguli prestabilite, în funcţie de necesităţi, organele administrative alegându-şi singure formele şi
mijloacele pe care le consideră a fi cele mai eficace; c) dispoziţiile organelor administrative
superioare, privind săvârşirea anumitor activităţi sau acte, sunt obligatorii pentru organele inferioare,
iar în caz de nevoie li se pot chiar substitui; d) în sfârşit, subliniem şi faptul că organele administrative
nu se desesizează prin emiterea actului; dacă necesitatea impune o atare cerinţă, aceste organe pot
reveni, modifica sau chiar anula actele emise.
În legătură cu deosebirile dintre actele jurisdicţionale şi actele administrative se impune a fi
menţionată şi mult controversata problemă a voinţei în elaborarea acestor două categorii de acte.
Se susţine, într-o opinie, că numai actele administrative sunt acte de voinţă, ceea ce nu este
cazul şi pentru actele jurisdicţionale, acestea din urmă fiind rezultatul unei operaţiuni logice,
independente de voinţa celor care o săvârşesc.
Considerăm, fără a intra prea mult în detaliile acestei probleme, că şi actului jurisdicţional
trebuie să i se recunoască caracterul de act de voinţă; aceasta pe motiv că a examina faptele, a le stabili
şi încadra în anumite texte ale legii, nu înseamnă a efectua simple operaţiuni de tehnică judiciară
bazate pe experienţă şi îndemânare, ci acte de voinţă în numele statului, actul jurisdicţional
reprezentând în ultimă analiză, forma sub care se manifestă constrângerea de stat pentru apărarea
ordinei de drept stabilită prin lege.
Jurisdicţia, în esenţa şi finalitatea ei, este unică. Dacă ne referim însă la materia supusă
judecăţii, jurisdicţia poate fi împărţită în: civilă, penală şi administrativă.
Interesul de a distinge între jurisdicţii nu este numai teoretic ci şi practic. Astfel, a distinge
între cele trei feluri de jurisdicţii nu înseamnă a distinge numai între natura raporturilor juridice
litigioase, ci şi între competenţa organelor în atribuţia cărora conflictul ivit urmează a fi dat spre
soluţionare, între procedura după care urmează a se desfăşura judecata, cât şi între felul sancţiunilor
sau măsurilor care pot fi aplicate.
În principiu, jurisdicţiile menţionate sunt autonome. În consecinţă, fiecare jurisdicţie îşi
desfăşoară activitatea numai în materia sau natura sa specifică. Autonomia nu exclude însă nici
cumulul, nici succesiunea a două jurisdicţii diferite. Aşa de pildă, dacă prin săvârşirea unei infracţiuni
s-a cauzat şi o pagubă materială, jurisdicţia penală, care are ca obiect tragerea la răspundere a

7
persoanei care a săvârşit fapta penală, se combină cu cea civilă, care are ca obiect apărarea dreptului
subiectiv încălcat prin repararea pagubei materiale cauzate prin infracţiune.
Jurisdicţiile sunt urmarea acţiunilor, împreună căpătând specificul şi natura juridică a
raporturilor juridice litigioase, cât şi a normelor pe baza cărora aceste raporturi se consideră că au luat
naştere.
Aşa fiind, între jurisdicţie şi acţiune, - privită ca dreptul de a urmări în justiţie pretenţiile
datorate - ambele luate în accepţiunea lor cea mai generală, există o strânsă şi continuă legătură,
precum şi o condiţionare reciprocă. Într-adevăr, aşa cum s-a precizat în literatura juridică: „…afectate
aceloraşi scopuri, destinate deopotrivă protecţiei sociale (juridice) a drepturilor civile subiective şi
ordinei în raporturile pe care le creează convieţuirea ramurilor în mediul social, acţiunea şi
jurisdicţiunea sunt lucruri care nu se pot concepe decât împreună.”

Secţiunea a II-a - Izvoarele dreptului procesual civil

Noţiunea de izvor de drept

Problema izvoarelor dreptului este strâns legată de necesităţile social-juridice care reclamă
adoptarea de reglementări şi de formele concrete de exprimare a normelor juridice.
Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni: una materială şi alta formală.
În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile vieţii materiale, factorii sociali şi
economici care, în ultimă instanţă, determină necesitatea elaborării şi conţinutul normelor juridice.
În sens formal, prin izvor de drept se desemnează formele specifice de exprimare a
reglementărilor juridice privind diferitele raporturi sociale, reglementări care prin intermediul acestei
forme capătă putere obligatorie.
Diversitatea organelor competente, atribuţiile şi modul de lucru duc, din punct de vedere
formal, la exprimarea diferită a normelor de drept. Prin urmare, examinarea izvoarelor fiecărei ramuri
de drept se face numai pe baza sensului formal al noţiunii.
În această accepţiune izvoarele dreptului procesual civil sunt aceleaşi ca şi la alte ramuri de
drept: Constituţia, legile, actele normative subordonate legii (decretele, ordonanţele şi hotărârile de
Guvern, acte emise de administraţia publică centrală şi locală, dacă au caracter normativ),
jurisprudenţa.

2. Constituţia
Şi în materie procesual civilă, ca şi în celelalte ramuri de drept, Constituţia deţine primul loc
în cadrul izvoarelor formale. Legea fundamentală consacră parte din principiile fundamentale ale
dreptului procesual civil, cum ar fi: principiul egalităţii (art.16 alin. 1 şi 2), principiul neretroactivităţii
legilor (art. 15 alin 2), accesul liber la justiţie (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la
petiţionare (art.51), inamovibilitatea judecătorilor (art. 125 alin.1), necesitatea înfiinţării instanţelor
judecătoreşti prin lege (art. 126), principiul publicităţii (art. 127), posibilitatea exercitării căilor de atac
(art. 129).
Pe lângă principiile esenţiale ale activităţii judiciare, Constituţia consacră şi principalele
instituţii ale dreptului procesual civil. De asemenea, în Legea fundamentală este reglementată
activitatea instanţelor judecătoreşti, Ministerului Public şi Consiliului Superior al Magistraturii.

Legile
Un important izvor de drept procesual civil îl constituie şi legile organice şi ordinare care
conţin dispoziţii cu caracter procedural.
Legea de bază - de drept comun - în materia dreptului procesual civil este Codul de procedură
civilă care cuprinde regulile generale privind desfăşurarea procesului civil în toate fazele sale (judecata
şi executarea silită). Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă a intrat în vigoare (după mai
multe amânări) la data de 15 februarie 2013, conform dispozițiilor Legii nr.76/2012, modificată prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.4/2013, act normativ care a stabilit o perioadă de tranziție,
respectiv o serie de termene ulterioare, de la care s-au aplicat unele dispoziții din Codul de procedură
civilă.

8
 Vechiul Cod de procedură civilă a avut drept sursă „Codicele de procedură civilă” promulgat
la 11 septembrie 1865 şi intrat în vigoare la 1 decembrie acelaşi an. Ulterior acest cod a fost supus
unor modificări şi transformări de structură, cum sunt cele din 1879, 1900, 1925, 1929, 1943, 1948.
Și în perioada comunistă Codul de procedură civilă a suferit numeroase modificări, dintre care
menţionăm pe cele din 1950, 1952, 1959, 1969, 1976, 1985.
În sfârşit, semnalăm modificările aduse fostului Cod de procedură civilă după decembrie
1989, cum ar fi: Legea nr.219/2005, Legea nr.195/2004, Legea nr.59/1993, Ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului nr. 138/2000, 59/2001, 58/2003 etc.
Normele de procedură civilă se găsesc şi în alte legi cu statut de cod: Codul civil, Codul
muncii.
O lege deosebit de importantă care cuprinde dispoziţii procedurale este Legea nr.304 din28
iunie 2004 pentru organizarea judiciară, care reglementează compunerea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public, Corpului magistraţilor şi a Consiliului Superior al Magistraturii.
Alte legi care pot fi considerate izvoare de drept procesual civil sunt: Codul civil, Legea nr.
554/2004, a contenciosului administrativ, Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea
notarială etc.

Actele normative subordonate legii

În această grupă a izvoarelor dreptului procesual civil putem include mai multe categorii de
acte normative.
Dintre acestea, ordonanţele şi hotărârile Guvernului pot constitui izvor de drept procesual
civil. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr.1052 din 4 septembrie 2003 privind aprobarea Strategiei
de reformă a sistemului judiciar, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.4/2013 privind modificarea
Legii nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă,
precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe sau, mai nou, Ordonanța de
urgență a Guvernului nr.95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor
măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr.134/2010 privind Codul de
procedură civilă.

Jurisprudenţa
Deşi vreme îndelungată cei mai mulţi autori au considerat că practica judiciară nu constituie
izvor de drept, în prezent modificările aduse prin adoptarea unui nou Cod de procedură civilă au
determinat şi susţinerea altei opinii. Astfel, putem spune ca şi alţi autori, că îndeosebi deciziile Curţii
Constituţionale şi ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot fi considerate ca fiind izvoare de drept
procesual civil.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale „sunt obligatorii şi au
putere numai pentru viitor”. De asemenea, în conformitate cu art.517 alin. 4 C. proc. civ., deciziile
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date cu privire la soluţionarea recursurilor în interesul legii sunt
obligatorii (pentru toți subiecții de drept) în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor (chestiunilor)
de drept judecate. Se urmăreşte astfel „interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării”
fără ca soluţiile instanţei supreme să aibă efect asupra hotărârilor examinate sau asupra părţilor din
procesele în care au fost pronunţate hotărârile care au făcut obiectul analizei.
De asemenea, art.501 alin. 1 C. proc. civ. prevede că în caz de casare, hotărârile instanţei de
recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Se urmăreşte,
astfel, realizarea unei jurisprudenţe unitare însă nu putem spune cu convingere că hotărârile de casare
date în recurs pot fi considerate veritabil izvor de drept procesual civil.
În categoria izvoarelor de drept procesual civil putem include şi tratatele şi convenţiile
internaţionale care conţin reguli de procedură şi sunt ratificate de Parlamentul României. Astfel, în
conformitate cu art. 11 alin. 2 din Constituţie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern. În completare, în art. 20 alin. 1 şi 2 din Constituţie se prevede că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

9
Așadar, sunt izvoare de drept procesual civil, de exemplu, Convenţia privind procedura civilă din
1954, ratificată de România în 1971 sau Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată în 1994.

Întrebări:

1. Care sunt fazele și etapele procesului civil?

2. Prin ce se caracterizează actul jurisdicțional?
3. Care este rolul procesului civil?
4. Cine înfăptuiește justiția?
5. Care este principalul izvor formal al dreptului procesual civil?

10
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

1. Noţiunea şi sistematizarea principiilor dreptului procesual civil

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil reprezintă, în sensul noţiunii generale de
principiu, regulile care guvernează această ramură de drept şi în temeiul cărora este organizată
desfăşurarea procesului civil. Cunoaşterea acestor principii contribuie la înţelegerea conţinutului
dreptului procesual civil, atât în ansamblul său cât şi al diferitelor sale instituţii în parte. Totodată,
cunoaşterea acestor principii contribuie şi la stabilirea direcțiilor orientative care trebuie urmate în
activitatea de elaborare a normelor juridice procesual civile şi înlesnește, în practica judiciară,
activitatea de interpretare şi de aplicare a acestor norme.
In conformitate cu sfera de aplicare în organizarea şi desfăşurarea activităţii judiciare,
principiile fundamentale ale dreptului procesual civil pot fi reunite şi prezentate în cadrul următoarelor
trei grupe: grupa principiilor care stau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti;
grupa principiilor care caracterizează întreaga activitate procesuală şi impun, respectarea tuturor
celorlalte principii; grupa principiilor care ilustrează modul concret de desfăşurare a activităţii
judiciare în pricinile civile. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil sunt reglementate în
acte normative diferite. Unele sunt consacrate în Constituţie, altele în Legea privind organizarea
judiciară, iar altele în Codul de procedură civilă.
Înscrierea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil în legi diferite nu le conferă
acestora şi valori deosebite. In procesul aplicării, ele se găsesc în raport de interdependenţă, se
condiţionează reciproc şi concură deopotrivă la realizarea actului de justiţie.
Totuși, se impune a fi făcută precizarea că sunt unele principii care nu guvernează întregul
proces civil, ci numai unele faze ale acestuia, ca de exemplu, oralitatea şi contradictorialitatea,
specifice etapei dezbaterilor.

2. Principiile organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti

2.1. Principiul accesului liber la justiție
Acest principiu fundamental este consacrat în Constituția României, în Codul de procedură
civilă, în Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și, nu în ultimul rând, în
Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.8), precum și, la nivelul dreptului european, în
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art.6).
Constituția României consacră principiul accesului liber la justiție în art.21, dispunând: „(1)
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”
Pornind de la dispozițiile legii fundamentale, Codul de procedură civilă dezvoltă acest
principiu în două articole, 5 și 6, în care sunt reglementate îndatoririle instanțelor judecătorești privind
primirea şi soluţionarea cererilor și dreptul justițiabililor la un proces echitabil, în termen optim şi
previzibil.
Potrivit art.5 C.proc.civ., judecătorii sunt obligați să primească şi să soluţioneze orice cerere
care, potrivit prevederilor legale, este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Niciun judecător nu
poate refuza să judece și să soluționeze o cerere pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă. Denegarea de dreptate nu este admisă de legislația noastră, mai mult, ea fiind
sancționabilă, putându-se aplica celor care se fac vinovați pedepse disciplinare sau chiar penale.
Chiar în ipoteza în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar
în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va
trebui să fie judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele
acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
Într-o astfel de situație, se poate observa că legiuitorul impune soluționarea cererii, făcându-se
apel, în lipsa unor dispoziții legale, fie la uzanțe, fie la principiile generale ale dreptului ori recomandă

11
a se recurge la judecata prin metoda analogiei sau la judecata în echitate. Este criticabilă însă ordinea
în care sunt menționate opțiunile la care se poate recurge, uzanțele fiind plasate înaintea principiilor
generale ale dreptului.
De asemenea, este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin
hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
Tot pentru consacrarea principiului accesului liber la justiție, art.6 C.proc.civ. reglementează
dreptul persoanei la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil.1 Orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă,
imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de
lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.
În același sens există prevederi și în art. 91 alin.1 din Legea nr.303/2004, potrivit căruia
„judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze
cauzele în termen rezonabil…”.
În legătură cu acest principiu se impune să precizăm că accesul la justiție nu presupune, în
mod obligatoriu, acordarea posibilității de a parcurge dublul grad de jurisdicție, în acest sens
pronunțându-se și Curtea Constituțională.2 În aceeași ordine de idei, nici Convenția europeană a
drepturilor omului (art.6) nu impune dreptul la un al doilea grad de jurisdicție. Accesul liber la justiție
presupune doar posibilitatea neîngrădită pentru orice persoană de a se adresa organelor jurisdicționale
competente, prevăzute de lege, solicitând apărarea și valorificarea drepturilor și intereselor sale
legitime. Accesul la justiție este o posibilitate pusă la îndemâna justițiabilului, dar nu este o obligație
pentru acesta de a uzita de această prerogativă. Totodată, legiuitorul poate sau nu să prevadă, pentru
anumite cauze, parcurgerea a două grade de jurisdicție, fără ca prin aceasta să fie îngrădit accesul liber
la justiție.
Accesul liber la justiție presupune și necesitatea ca procedura jurisdicțională să se deruleze în
termen optim și previzibil, în concordanță cu art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care
consacră, la fel ca și Constituția României, termenul rezonabil. Ca o garanție a realizării accesului
liber la justiție, derularea cu celeritate a procedurii judiciare, firește, în funcție de natura și
complexitatea fiecărei cauze în parte, posibilitatea estimării duratei de soluționare a litigiului, obligația
pentru instanță de a respecta întocmai durata optimă și previzibilă a procesului contribuie la apărarea,
ocrotirea și valorificarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, Codul de procedură civilă
prevăzând o serie de dispoziții menite să asigure respectarea duratei optime și previzibile a procesului.
Pincipiul accesului liber la justiție impune, de asemenea, și condiția ca înfăptuirea justiţiei să
se realizeze numai de către organele abilitate în acest sens de lege, în special de către instanţele
judecătoreşti.
Constituţia României proclamă principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscând autonomia
puterii judecătoreşti care se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
Din punct de vedere practic, principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti este
pus în evidenţă prin scopurile social-juridice urmărite în cadrul desfăşurării activităţii de judecată.
In acest sens, se dispune în preambulul Legii nr.304/2004 că „organizarea judiciară se instituie
având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei “.
În afară de instanţele judecătoreşti, prin lege, au fost înfiinţate şi alte organe de stat cu atribuţii
de jurisdicţie. Având în vedere activitatea pe care o desfăşoară, reţinem că unele dintre acestea sunt
organizate într-un sistem de jurisdicţie propriu iar altele, cu atribuţii limitate, numai pentru efectuarea
primului grad de jurisdicţie.
Corelarea dintre activitatea jurisdicţională a organelor administrative şi activitatea
jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti este realizată prin reglementarea, în art.94 pct.2 C.proc.civ., a

1 Există și opinia potrivit căreia dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil este un
principiu distinct în raport cu principiul accesului liber la justiţie (M.Tăbârcă, op.cit., vol.I, p.42-59 ; idem,
„Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil în lumina noului Cod de
procedură civilă”, revista „Dreptul” nr.12/2010, p.42-56).
2
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.69/16.03.1994.

12
căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor administrației publice cu activitate
jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.
În general, specificul unei astfel de căi de atac se evidenţiază prin caracterul său devolutiv
integral. Cu alte cuvinte, în urma exercitării ei, cauza este atribuită judecătoriei competente, în vederea
unei reluări în fapt şi în drept a judecăţii.

2.2. Principiul independenţei judecătorilor

Pentru a-şi putea realiza sarcinile ce le revin judecătorii trebuie să fie situaţi, prin lege, în afara
oricăror acțiuni menite a le diminua autoritatea în soluţionarea pricinilor supuse judecăţii. Această
condiţie este asigurată prin art.124 al.3 din Constituţie în care se prevede: „Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”, prin art. 2 alin. 3 din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, care dispune: „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi
trebuie să fie imparţiali” şi prin art.30 alin.1 din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii potrivit căruia acest organism „are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a
apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau
imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al
Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.”
Referitor la principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii se impune a fi
făcute unele precizări.
Astfel, în primul rând, se cuvine a fi menţionată subordonarea judecătorilor faţă de lege. In
acest sens, pentru evitarea arbitrariului, orice măsură luată sau hotărâre dată, în mod obligatoriu, trebuie
să fie în fapt şi în drept motivată.
În al doilea rând, se impune a fi reţinut faptul că independenţa, exceptând activitatea de judecată
propriu-zisă, nu exclude subordonarea faţă de organele de conducere judiciară şi nici răspunderea pentru
eventualele abateri săvârşite. Judecătorii sunt supuşi unui control privind activitatea lor profesională, deşi
legea nu prevede expres ideea de control profesional a activităţii realizate de judecători. Considerăm că,
deşi controlul amintit are caracter profesional, el nu are menirea de a influenţa pe judecători în
operaţiunea de soluţionare a cauzelor civile.
În al treilea rând, se impune a fi scos în evidenţă şi rolul controlului judiciar, reglementat prin
organizarea ierarhică a instanţelor, asupra hotărârilor pronunţate pe care independenţa nu-l exclude ci,
dimpotrivă îl implică.
Prerogativa independenţei judecătorilor în activitatea de judecată implică şi garantarea
îndeplinirii ei fără reţineri şi teamă de eventuale consecinţe care s-ar răsfrânge în mod negativ asupra
lor.
Drept urmare, prin lege au fost stabilite măsurile care, completând reglementarea generală,
îndeplinesc funcţia de garantare a independenţei judecătorilor. Astfel, dintre aceste măsuri,
menţionăm:
- dispoziţiile privitoare la secretul deliberării (art. 395 alin.1 C. proc. civ.);
- reglementarea specială privind răspunderea şi sancţiunile disciplinare care se pot aplica
judecătorilor (art.94-101 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor);
- suspendarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor numai în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege (art. 62-651 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor);
- inamovibilitatea judecătorilor (art. 125 alin. 1 din Constituţie şi art. 2 alin.1 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor).

3. Principiile activităţii procesuale

3.1. Principiul legalităţii
Acest principiu stă la baza activităţii tuturor organelor statului, iar transpunerea sa în practică
reprezintă cerinţa ordinei şi disciplinei în viaţă socială. Din principiul legalităţii - în sens larg - decurge
şi principiul legalităţii activităţii judiciare, de înfăptuire a justiţiei în pricinile civile. Această
particularizare se evidenţiază, mai ales, prin sarcinile care revin instanţelor judecătoreşti.
Ceea ce este determinant pentru realizarea legalităţii în desfăşurarea procesului civil se poate
exprima - în mod sintetic - prin următoarele cerinţe:
a) activitatea judiciară - de judecată şi control - să se înfăptuiască numai de către organele
jurisdicţionale prevăzute de lege în compunerea şi competenţa stabilită;

13
 b) respectarea strictă a formelor şi condiţiilor pe care legea le prevede şi impune cu privire la
întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedură;
c) urmărirea consecventă a realizării scopului final în orice proces - descoperirea adevărului şi
aplicarea corectă a legii - în condiţiile unei depline garantări a exercitării drepturilor procesuale ale
părţilor, fără a se îngădui însă folosirea acestora în chip abuziv, în scopul eludării legilor sau al
dobândirii unor foloase nelegitime.
Principiul legalităţii în desfăşurarea procesului civil nu poate fi înţeles în afara garanţiilor
juridice instituite prin lege în vederea asigurării respectării lui. Acestea se evidenţiază şi pot fi folosite
în special, de părţile interesate, prin una din următoarele forme:
- a excepţiilor de procedură, ridicate în faţa instanţei care judecă pricina, pentru a invoca
încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea normală a activităţii judiciare, cum sunt
de exemplu, nulităţile (art. 174-179 C. proc. civ.).
- a motivelor pentru exercitarea căilor de atac, invocându-se neregularităţi sau greşeli
săvârşite pe timpul judecăţii în fond, prin prisma cărora hotărârea atacată este considerată ca fiind
nelegală, cum sunt spre exemplu, motivele de casare (art. 488 C. proc.civ.)
În rândul garanţiilor procesuale menite a asigura respectarea legalităţii în cadrul procesului
civil reţinem şi rolul ce revine Ministerului Public. Astfel, este de observat că în baza art. 131 alin.1
din Constituţie şi art. 62 alin. 3 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, procurorilor le
revine sarcina de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile persoanei.
3.2. Principiul aflării adevărului
Consacrarea legală a stabilirii adevărului în procesul civil este înscrisă în art. 22 alin. 2 C.
proc. civ., care prevede: „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Asta fiind, orice instanţă
judecătorească - şi în special care judecă în fond - pentru a putea hotărî în finalul judecăţii trebuie să
stabilească, mai întâi, faptele care au generat conflictul dintre părţi.
Evident, la o atare situaţie se va putea ajunge numai în urma acţiunii de probaţiune judiciară.
Drept urmare, din perspectiva unei priviri de ansamblu asupra noţiunii de adevăr în activitatea
judiciară, vom reţine că aceasta înseamnă a se ajunge la o concluzie care să înfăţişeze faptele aşa cum
s-au petrecut ele în realitate.
În privinţa conţinutului acestui principiu s-au emis două opinii: prima, care consideră că în
noţiunea de adevăr, pe lângă faptele pricinii, trebuie să fie inclusă şi calificarea lor juridică, iar a doua
care susţine că în noţiunea de adevăr nu se poate include şi calificarea juridică a faptelor, deoarece
acestea au un caracter obiectiv, existând în afara conştiinţei judecătorilor şi independent de ea.
Apreciem ca fiind întemeiată a doua opinie deoarece calificarea juridică a faptelor şi aplicarea
legii se face asupra unor fapte deja cunoscute şi stabilite ca atare. Prin urmare, activitatea de
cunoaştere încheindu-se odată cu stabilirea faptelor, calificarea lor juridică nu mai poate fi inclusă în
această activitate. Pe de altă parte, este posibil ca stabilirea faptelor să fie conformă cu adevărul, iar
calificarea lor juridică şi respectiv aplicarea legii să fie greşită. In atare situaţii se înţelege că adevărul
a fost bine stabilit, însă greşeala a survenit în cadrul celei de a doua operaţiuni, aceea de calificare şi
aplicare a legii.
Necesitatea stabilirii adevărului în fiecare cauză civilă prezintă o deosebită importanţă. Astfel,
este de reţinut că: a) stabilirea exactă, fără echivoc a adevărului duce la soluţionarea rapidă şi legală a
cauzelor supuse judecăţii; b) stabilirea adevărului şi pronunţarea de hotărâri legale şi temeinice măreşte
încrederea justiţiabililor în activitatea pe care o desfăşoară instanţele judecătoreşti şi îi educă în acelaşi
timp în spiritul respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială.
Nu este mai puţin adevărat că în procesul civil aflarea adevărului implică un oarecare grad de
dificultate. Aceasta pentru că în cadrul activităţii judiciare care se desfăşoară în materie civilă,
aplicându-se principiul disponibilităţii, părţile sunt în drept să limiteze câmpul cercetării judiciare, să
recunoască faptele care au generat conflictul, să tranzacţioneze asupra lor etc. La acestea s-ar mai
putea adăuga: folosirea prezumţiilor ca mijloace de probă care, dacă nu sunt răsturnate prin dovada

14
contrară, impun anumite fapte ca fiind aprioric stabilite; posibilitatea de a tranzacţiona asupra folosirii
anumitor mijloace de probă 3 ş. a.
Insă, ceea ce trebuie să subliniem vizează condiţiile generale menite a înlătura - trecând chiar,
dacă este cazul, peste voinţa părţilor - piedicile din calea stabilirii adevărului. In dezvoltarea acestei
precizări avem în vedere următoarele: a) aprecierea liberă de către judecător a tuturor probelor
administrate; b) rolul activ al judecătorului care îi dă dreptul de a lămuri toate aspectele cauzei, putând
ordona din oficiu administrarea probelor pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc;
c) existenţa, în general, a căilor de atac care au menirea de a desfiinţa orice hotărâre în care nu s-a stabilit
adevărul şi nu s-a aplicat în mod just legea.
Plecând de la premiza că legea îi este cunoscută judecătorului, în încheiere, se impune a reţine
că esenţial în orice proces civil este stabilirea stării de fapt - specifică oricărei cauze deduse judecăţii -
şi că acestei finalităţi trebuie să-i fie consacrată cea mai mare parte a activităţii procesuale.
3.3. Principiul dreptului la apărare
Noţiune şi reglementare. In orice proces civil, în mod necesar şi logic, ideea de pretenţie o
implică şi pe aceea de apărare. Faţă de o asemenea premisă, din punct de vedere procesual, apărarea se
consideră a fi reacţia de răspuns a uneia din părţi faţă de pretenţia ridicată împotriva sa de către
cealaltă parte.
In procesul civil, dată fiind poziţia de egalitate a părţilor, raportul dintre pretenţie şi apărare
este reciproc: una o presupune şi activează pe cealaltă. Drept urmare, noţiunea de apărare nu poate fi
strict limitată - aşa cum s-ar putea crede la prima vedere - numai la poziţia procesuală a pârâtului. In
această privinţă, într-adevăr, este de observat că faţă de pretenţiile reclamantului pârâtul poate adopta
şi menţine - prin excepţii, contraprobe, concluzii orale, etc. - în cadrul unei apărări simple, defensiva.
Nu este însă mai puţin adevărat că pârâtul poate ridica, la rândul său, faţă de reclamant sau o terţă
persoană, pretenţii proprii pe calea unei cereri reconvenţionale sau a unei chemări în garanţie,
determinând astfel, din partea acestora, o atitudine opusă, de apărare.
Principiul dreptului la apărare este înscris în Constituţie printre drepturile fundamentale ale
cetăţenilor (art. 24 alin. 1), iar Legea privind organizarea judiciară, nr.304/2004 precizează în art. 15:
„Dreptul la apărare este garantat. In tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate sau,
după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”. Dezvoltând, Codul de
procedură civilă, în art.13, dispune:
„(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în
condiţiile legii.
(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului.
Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte
susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege.”
Realizarea acestui principiu este asigurată prin modul cum sunt organizate instanţele
judecătoreşti şi prin dispoziţiile procedurale care reglementează asistenţa judiciară. Din analiza
textului citat mai sus - exceptând modul de organizare a instanţelor judecătoreşti - rezultă că principiul
dreptului la apărare este pus în evidenţă sub două aspecte: a) organizarea şi punerea la dispoziţia
părţilor a numeroase şi eficiente garanţii procesuale; b) posibilitatea de angajare a unui apărător.
Primul aspect, în concret, implică drepturile şi garanţiile procesuale instituite de lege, în
favoarea părţilor, pentru a li se da posibilitatea reală şi eficientă de a-şi susţine poziţia procesuală pe
care o ocupă în cadrul procesului civil pornit de ele sau împotriva lor. În acest sens, se pot evidenţia:
părţile trebuie să fie citate (art. 153 C. proc. civ.); să li se comunice din oficiu toate actele de procedură
(art. 154 C. proc. civ.); să ceară, dacă este cazul, recuzarea judecătorilor (art. 44 C. proc. civ.); să
propună şi instanţa să încuviinţeze probele care pot să ducă la dezlegarea pricinii (art. 254 C. proc.
civ.); să exercite căile de atac.
Al doilea aspect, se referă la posibilitatea pe care o au părţile de a recurge la asistenţa juridică
a unei persoane care este pregătită în acest sens: avocaţii pentru persoanele fizice şi jurisconsulţii

3A se vedea, de exemplu, art. 309 alin. 4 pct. 4 C. pr.civ., care permite părţilor să convină asupra
administrării probei cu martori, chiar în situaţiile în care această probă este declarată inadmisibiă (însă,
numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună).

15
pentru persoanele juridice. Apărarea calificată a părţilor în cadrul procesului civil are menirea să pună
mai bine în evidenţă și să susțină, în faţa instanţei, interesele legitime ale acestora şi să contribuie, în
acelaşi timp, la pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice.
În cadrul procesului civil, spre deosebire de procesul penal, recurgerea la asistenţa judiciară nu
este întotdeauna obligatorie.
Asistenţa judiciară (Ajutorul public judiciar). Sub denumirea marginală, asistența
judiciară, articolul 90 C. proc. civ. prevede că cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care
le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a
familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public
judiciar.
Asistenţa judiciară cuprinde:
- acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute
de lege;
- apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
- orice alte modalităţi prevăzute de lege.
Asistenţa judiciară poate fi acordată oricând în cursul procesului, în totalitate sau doar parțial.
Și persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări
pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele
judecătoreşti, în condiţiile legii speciale.
Potrivit legii speciale la care face trimitere art. 90 C.proc.civ., respectiv art. 4 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, orice persoană
fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică
obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a
pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale, poate solicita acordarea ajutorului public judiciar.
Ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele forme:
a) plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un
avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru
prevenirea unui litigiu;
b) plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea
instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce
solicită ajutorul public judiciar;
c) plata onorariului executorului judecătoresc;
d) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a
celor datorate în faza de executare silită.
Ajutorul public judiciar, pentru partea îndreptăţită, se acordă la cererea instanţei de judecată
sesizată cu judecarea pricinii (art. 11 din Ordonanța de urgență nr.51/2008).
În cazurile în care s-a acordat ajutor public judiciar unei părţi, instanţele judecătoreşti vor
obliga partea potrivnică, dacă aceasta a pierdut procesul, să plătească onorariul de avocat. Când
asistenţa judiciară gratuită a fot acordată la cererea instanţei şi plata onorariului nu poate fi pusă în
sarcina părţii potrivnice, aceasta rămâne în sarcina statului.
3.4. Principiul rolului activ al judecătorului
Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în domeniul înfăptuirii justiţiei, judecătorilor trebuie să li
se recunoască o cât mai largă iniţiativă şi autonomie în tot ceea ce priveşte activitatea judiciară. Este
ceea ce se exprimă, cu alte cuvinte, prin recunoaşterea - cu valoare de principiu - a rolului activ al
judecătorului.
Într-o formulare sintetică, principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o
regulă juridică generală care reflectă - ca drept recunoscut şi obligaţie impusă prin lege - iniţiativa şi
autonomia judecătorului în tot ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii judiciare în pricinile civile.
Premisele avute în vedere, cât şi scopurile urmărite de legiuitor în reglementarea principiului
rolului activ al judecătorului - care scot procesul nostru civil din cadrul unei simple afaceri private a
părţilor - îşi găsesc consacrarea legală în două texte cu caracter de generalitate din Codul de procedură
civilă.
Primul text este art. 22 alin. 2 teza a doua, în care se prevede că judecătorul este în drept să le
ceară părților să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări
de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună

16
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar
dacă părţile se împotrivesc.
Totuşi, sunt încălcate alte principii (al contradictorialităţii, al dreptului la apărare) în cazul în
care instanţa se pronunţă asupra fondului litigiului, deşi acesta nu a făcut obiectul dezbaterilor, părţile
fiind private de posibilitatea de a-şi susţine şi dovedi drepturile sau de a-şi exprima poziţia faţă de
măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de art. 22 C.proc.civ.
Al doilea text, tot din Codul de procedură civilă, este art. 489 alin. 3, cu referire la instanţele
de recurs, prin care se dispune că „dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine
publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a
recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.”
Este de menţionat, în această ordine de preocupări, că şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului
de procedură civilă fac aplicare - mai mult sau mai puţin expres - a principiului rolului activ al
judecătorului. Acestea se integrează însă în finalitatea dispoziţiilor cu caracter general şi vom face
referire asupra lor în cadrul aspectelor concrete care urmează.
În sfârşit, reţinem că reglementările cu caracter de generalitate menţionate - adăugând acolo
unde este cazul şi pe cele cu caracter de detaliu - se impun a fi luate în considerare şi ca principale
aspecte ale rolului activ al judecătorului în procesul nostru civil.
În virtutea rolului său activ, instanţa de judecată are dreptul şi totodată obligaţia de a organiza
desfăşurarea legală a procesului şi posibilitatea de a lămuri părţile în privinţa exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor lor legale. Ideea de organizare pe baze legale a procesului civil - chiar de la
început - corespunde unei necesităţi social-juridice de maximă importanţă. Se impune ca instanţele
judecătoreşti să nu fie împovărate cu procese inutile sau ca judecata să fie tergiversată şi astfel
raporturile juridice, atunci când devin litigioase, să sufere prin întârzierea soluţionării lor.
Faţă de această cerinţă, judecătorilor li se recunoaşte dreptul de a organiza mersul procesului
şi de a pune părţile în situaţia de a se judeca. In consecinţă, specific pentru acest aspect apare
necesitatea de a fi înlăturate toate acele situaţii care din nepricepere sau neglijenţă pot să prejudicieze
prin consecinţele lor drepturile şi interesele legitime ale părţilor. In această privinţă, considerăm că
sunt de menţionat:
a) îndrumarea părţilor în vederea regularizării şi completării lipsurilor existente în cererile lor
(art.200 C. proc. civ.);
b) să dispună ca părţile să completeze probele dacă cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru
lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia
părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc
(art. 254 alin.5 C. proc. civ.);
c) să rezolve excepţiile invocate sau puse din oficiu în discuţia părţilor, deoarece, dacă sunt
întemeiate și vor fi admise, fac inutilă inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a cauzei (art. 248 alin.1 C. proc. civ.);
d) să estimeze,la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, după ascultarea
părţilor,durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât
procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil (art. 238 alin.1 C.proc.civ.).
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de judecată are dreptul să procedeze la efectuarea din oficiu
a unor verificări şi acte de procedură menite a asigura cadrul legal al dezbaterilor. In general, acest
aspect implică – la fel ca şi primul - aceeaşi fundamentare: necesitatea ca judecătorii să imprime din
oficiu procesului civil o dezvoltare normală şi un curs firesc în realizarea finalităţii urmărite. Dintre
situaţiile care pot fi încadrate sub acest aspect se impune a fi reţinute cu prioritate următoarele:
a) introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc
(art.78 alin.1 C.proc.civ.);
b) verificarea şi complinirea lipsurilor privind calitatea procesuală a părţilor;
c) determinarea temeiului juridic al acţiunii, precum și calificarea juridică a actelor și faptelor
deduse judecății (art.22 alin.4 C.proc.civ.);
d) controlul asupra actelor de dispoziţie a părţilor pentru a preveni eludarea legii, prejudicierea
terţelor persoane şi abuzul de drept.
De asemenea, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt şi
de drept, care duce la dezlegarea pricinii, peste susţinerile şi apărările părţilor. Ideea rezolvării fiecărei
cauze civile sub multiplele ei aspecte de fapt şi de drept - unele nesesizate de părţile interesate - se

17
impune ca o necesitate a înfăptuirii justiţiei. Sau, cu alte cuvinte, este necesar ca instanţa să afle
realitatea în toată complexitatea ei şi să dea, în fiecare cauză civilă, o soluţie corespunzătoare acesteia.
Aşa fiind, există justificarea ca instanţele de fond, în special, să pună în discuția contradictorie
a părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt
cuprinse în cerere sau întâmpinare (art. 22 alin.2 C.proc.civ.).
3.5. Principiul contradictorialităţii
Noţiune. Contradictorialitatea, în esenţa sa, se relevă prin conflictul de interese ivit între
subiectele raportului juridic devenit litigios şi dedus judecăţi. Pe planul dreptului procesual civil
contradictorialitatea se evidenţiază odată cu promovarea acţiunii în justiţie şi constă în pretenţia
subiectului care o ridică (reclamantul) şi opunerea subiectului care urmează a se apăra (pârâtul).
Strânsa legătură de dependenţă dintre aceste două laturi ale acţiunii – pretenţie şi apărare – obligă
instanţa de a le cunoaşte şi statua - în finalul judecăţii – asupra lor. Aşadar, nici reclamantul nu poate
obţine recunoaşterea pretenţiei sale fără să-şi dovedească afirmaţiile şi nici pârâtul să suporte
consecinţele unei astfel de recunoaştere fără a-i da putinţa de a se apăra.
Regula care domină contradictorialitatea este următoarea: „audiatur et altera pars”. Ţinând
seama de o asemenea condiţionare, contradictorialitatea se înscrie ca o cerinţă a dezbaterilor şi
soluţionării conflictului dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, totul trebuie să treacă prin controlul reciproc
al părţilor şi al instanţei.
Cu aceste precizări, contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea
recunoscută prin lege părţilor de a discuta şi de a combate reciproc, în faţa instanţei, toate elementele
de fapt şi de drept ale cauzei şi care pot fi folosite ulterior la darea hotărârii.
Cât priveşte importanţa principiului contradictorialităţii, credem că poate fi evidenţiată prin
folosirea ideii de dependenţă cauzală : fără contradictorialitate nu pot exista dezbateri, fără dezbateri
nu poate fi stabilit adevărul şi fără stabilirea adevărului nu poate fi soluţionată corect pricina.
Principalele aspecte ale contradictorialităţii. Cu referire la principalele aspecte ale
contradictorialităţii în procesul civil trebuie să observăm, înainte de toate, că ele se înfăţişează ca
obligaţii ce revin părţilor. Acesta este de altfel şi sensul prevederilor legale prin care este fundamentată
reglementarea lor: de a da curs şi de a întreţine - în cadrul oricărui proces civil aflat în curs de
desfăşurare - contradictorialitatea dintre părţi.
Raportate la finalitatea menţionată se pot evidenţia următoarele cerințe:
a) obligaţia părţilor de a determina de la început temeiurile de fapt şi de drept, ale pretenţiilor
şi apărărilor şi de a le comunica reciproc, prin intermediul instanţei, în baza acestora urmând a se
desfăşura ulterior judecata;
b) sarcina ce le revine părţilor de a propune, discuta şi administra probele şi contraprobele,
încuviinţate de instanţă, în dovedirea pretenţiilor şi apărărilor lor (art. 254 C. proc. civ.);
c) susţinerea constantă a stării conflictuale dedusă judecăţii, de către ambele părţi, pe întreg
parcursul desfăşurării activităţii procesuale.
In înţelegerea deplină a aspectelor menţionate, următoarea concluzie ne poate oferi sprijin şi
orientare: numai aspectele de fapt şi de drept ale pricinii înfăţişate şi puse, în şedinţa de judecată, în
discuţia contradictorie a părţilor vor putea fi folosite la darea hotărârii. Aspectele rămase necunoscute
părţilor şi nediscutate de către ele în şedinţa de judecată nu pot fi luate în considerare de către instanţa
de judecată, care nu se poate pronunţa asupra lor.
Asigurarea realizării contradictorialităţii în procesul civil. Principiul contradictorialităţii
este consacrat în mod expres înart.14 C.proc.civ. El rezultă și din alte texte de lege, care îi asigură
transpunerea în practică.
În legătură cu aceste premise, un deosebit interes prezintă următoarele două obligaţii ce revin
instanţelor judecătoreşti.
Prima, este obligaţia de a pune părţile în situaţia de a-şi susţine în cadrul şedinţei de judecată
pretenţiile şi apărările lor. In acest sens, prin art. 14 C. proc. civ. se dispune că: Instanța nu poate
hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.”
Această condiţionare dă naştere la următoarea consecinţă: nici un act procedural nu poate fi opus uneia
sau alteia dintre părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a lua parte la întocmirea lui.
A doua, este obligaţia, pentru instanţele de fond, de a pune în discuţie şi de a rezolva toate
capetele de cerere cu care au fost învestite şi pentru celelalte instanţele de a pune în discuţie şi de a se
pronunţa asupra tuturor motivelor invocate. La modul general, sub aspectul reglementării, acestor

18
obligaţii li se dă expresie prin art. 394 alin.1 C. proc. civ. potrivit căruia, „Când consideră că au fost
lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele închide dezbaterile”.
Din economia acestui text decurge ideea că instanţa nu se va putea considera lămurită înainte de a
pune în discuţia contradictorie a părţilor obiectul învestirii sale, în totalitate, sub toate aspectele.
3.6. Principiul egalităţii şi principiul folosirii limbii materne
Principiul egalităţii. Prin art. 16 alin. 1 din Constituţie, cetăţenilor României, fără nici o
deosebire, li se garantează deplina egalitate în toate domeniile de activitate. In dezvoltarea dispoziţiei
de ordin constituţional, pe plan judiciar, prin art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară se dispune:„Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de
orice alte criterii discriminatorii.”
Pornind de la această fundamentare de principiu, pentru evidenţierea egalităţii în faţa justiţiei,
se pot enunţa câteva argumente.
În primul rând, în profita unor aparenţe, nu există dispoziţii legale care să avantajeze, în mod
nejustificat, pe una din părţi şi să o dezavantajeze pe cealaltă. Aşa de pildă, scutirea de sarcina probei a
părţii în favoarea căreia operează o prezumţie legală relativă are în vedere utilitatea practică a acelei
prezumţii, fără să o dezavantajeze pe cealaltă parte, care este în drept să facă dovada contrară.
În al doilea rând, existenţa unor reglementări speciale - şi chiar proceduri speciale -, care
derogă de la procedura de drept comun, nu contravine principiului egalităţii, deoarece ele se aplică,
deopotrivă, pentru toate părţile. Astfel, introducerea unei acţiuni civile de către procuror (art. 92 C.
proc. civ.) nu creează un dezavantaj pentru partea pârâtă, împotriva căreia acea acţiune a fost
introdusă, în cadrul procesului procurorul având drepturi şi obligaţii procesuale ca orice alt reclamant.
În al treilea rând, instanţei de judecată îi revine obligaţia legală să dea, deopotrivă, părţilor
ajutor pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legale, asigurând în felul acesta ideea de simetrie
în ceea ce priveşte poziţia lor procesuală.
Principiul folosirii limbii materne. Prin dispoziţii constituţionale (art.128) se face precizarea
că procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
În acelaşi sens, se dispune şi prin art. 14 din Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară:
„(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă, în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile prezentei legi.
(3) In cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa
de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat.
(4) In situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă,
instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei
cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii.
(5) Cererile si actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
(6) Consemnarea dezbaterilor purtate de părţi în limba maternă se face la dictarea publică a
preşedintelui şi numai în limba română. Obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri
şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel
dosar, consemnându-se în încheierea de şedinţă.
(7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate,
atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.”
În acelaşi sens conţine dispoziţii şi art. 18 C. proc. civ.
Înţelegerea şi reglementarea necesităţii ca părţile care nu cunosc limba română să poată vorbi
sau folosi în instanţă limba lor maternă prezintă o deosebită importanţă. Se asigură astfel și realizarea
altor principii procesuale fundamentale, cum sunt principiile oralităţii, publicităţii, dreptului la apărare
şi contradictorialităţii.
Încălcarea principiului folosirii limbii materne atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţată.
3.7. Principiul publicităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor
Principiul publicităţii. Publicitatea constă în aceea că judecata oricărui proces civil se
desfăşoară public, în cadrul şedinţei de judecată, putând asista orice persoană care vrea să urmărească
modul cum se desfăşoară activitatea judiciară.

19
 Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare este consacrat în art. 127 din Constituţie, art. 12
din Legea privind organizarea judiciară, nr.304/2004 şi art. 17 C. proc. civ.
Principiul publicităţii dezbaterilor are un dublu scop:
a) de a asigura calitatea şi obiectivitatea hotărârilor pe care orice instanţă le pronunţă, în sensul
că, sub controlul opiniei publice, judecătorii se vor strădui să pronunţe soluţii pe care conştiinţa
publică să le considere juste şi să le primească cu un sentiment de satisfacţie;
b) să ridice prestigiul justiţiei şi să întărească încrederea celor interesaţi în utilitatea ei, precum
şi să-i educe pe cetăţeni în spiritul respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială.
Concret, publicitatea se manifestă pe două planuri: faţă de părţile din proces şi faţă de
persoanele care vor să asiste la judecată. Ca o excepție care vizează inaplicabilitatea publicității în
raport cu publicul, precizăm că, pentru motive temeinice, instanţa este în drept a declara ca dezbaterile
să se desfăşoare în şedinţă secretă. Această posibilitate este reglementată de art. 213 alin. 1 C. proc.
civ., potrivit căruia „în cazurile în care cercetarea procesului sau dezbaterea fondului în şedinţă publică
ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori
intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se
desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.” În baza acestor dispoziţii, în practica
judiciară, de regulă, se declară ca dezbaterile să aibă loc în şedinţa secretă în procesele în care se
dezbat intimităţi ale părţilor şi ale vieţii lor de familie care le pot pune - dacă ar fi date publicităţii -
într-o lumină nefavorabilă şi le-ar compromite în viaţa socială.
În situațiile prezentate anterior, au acces în camera de consiliu ori în sala de şedinţă părţile,
reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii,
interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive temeinice, le admite să asiste la
proces.
Este de menţionat că legea nu exceptează ca măsura prin care s-a dispus ca dezbaterile într-o
anumită cauză să fie secrete să fie motivată, precum şi ca hotărârea finală să fie pronunţată în şedinţa
publică (art. 402 C. proc. civ.). Însă, chiar și în cazul acestei operațiuni, dacă instanţa nu ia hotărârea
de îndată, iar pronunţarea acesteia a fost amânată pentru un termen de până la 15 zile, preşedintele,
odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii
se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, deci fără a mai fi
pronunțată în ședință publică.
De asemenea, publicitatea nu se manifestă față de persoanele străine de proces, uneori și față
de părți, în toate acele situații în care se soluțonează cereri în camera de consiliu. De exemplu,
soluționarea conflictelor de competență (art.135 alin.4 C.proc.civ.), cererile de strămutare (art.144
C.proc.civ.), cererea de sechestru asigurător (art.954 alin.2 C.proc.civ.).
O situaţie oarecum similară, cu caracter de excepţie de la principiul publicităţii, este redată
prin dispoziţiile art.223 alin.3 și art. 411 alin. 1 pct.2 C. proc. civ., care reglementează judecata în
lipsă. Astfel, în ipoteza în care cel puțin una dintre părţi a cerut ca judecata să aibă loc în lipsă,
publicitatea este înlăturată față de ele.
Principiul oralităţii. Oralitatea este o consecinţă şi o completare a publicităţii. Practic, se
poate spune că fără oralitate nu poate exista publicitate. Ca atare, oralitatea se consideră a fi consecinţa
firească a faptului că părţile şi publicul - care asistă - să aibă posibilitatea practică şi nemijlocită de a
urmări mersul dezbaterilor.
Precizările de mai sus se mai justifică, între altele, prin următoarele: fiind specifice fazei
judecăţii şi pentru efectuarea anumitor acte procesuale, susţinerile orale creează posibilitatea de a oferi
replica imediată asupra problemelor controversate, fapt care îl pune pe judecător nu numai în situaţia
de a le reţine în mod direct şi nemijlocit, ci şi de a le lămuri imediat ori de a lua măsuri pentru
elucidarea lor în cadrul viitoarelor dezbateri.
Principiului oralităţii este reglementat în art.15 C. proc. civ., potrivit căruia „procesele se
dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca
judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.” Aşa fiind, în linii mari, oralitatea
dezbaterilor cuprinde următoarele: discutarea regularităţii întocmirii sau aducerii la îndeplinire a
actelor de procedură, propunerea şi administrarea probelor, formularea concluziilor orale şi, în fine,
pronunţarea, tot în formă orală, a hotărârii judecătoreşti.
Oralitatea, cu toate avantajele pe care le prezintă, nu poate fi concepută în mod absolut. În
consecinţă elementele judecăţii, pentru a putea fi luate în considerare, trebuie să fie fixate în scris.

20
 De aceea, în evidenţierea complexă şi de durată a elementelor specifice fiecărei cauze nu se
poate face abstracţie de faptul că anumite acte procesuale trebuie să fie făcute în scris. Astfel, este
cazul: cererii de chemare în judecată (art. 192 şi 194 C. proc. civ.), a întâmpinării (art. 205 C. proc.
civ.), a întocmirii minutei şi a redactării hotărârii (art. 401, 425 şi 426 C. proc. civ.) ş.a.
O importanţă deosebită prezintă şi consemnarea actelor şi dezbaterilor care s-au efectuat în
formă orală în cadrul şedinţelor de judecată. Este cazul: consemnării răspunsurilor la interogator (art.
354 C. proc. civ.), a cererilor şi susţinerilor părţilor, a depunerii mărturiilor (art. 323 C. proc. civ.) ş. a.
Problema activităţilor procedurale care au loc în camera de consiliu. Publicitatea şi
contradictorialitatea - care implică şi oralitatea pentru părţi - încetează de a mai constitui principii ce
se impun a fi respectate în cazul activităţilor care, potrivit legii, au loc în camera de consiliu.
În camera de consiliu, ca loc şi procedură - fără publicitate şi discuţii contradictorii - se
rezolvă: a) conflictele de competenţă (art. 135 alin. 4 C. proc. civ.); propunerile de recuzare asupra
cărora instanţa decide fără citirea părţilor şi ascultând de judecătorul recuzat numai dacă găseşte de
cuviinţă (art. 51 C. proc. civ.); cererea pentru darea unei hotărâri care să consfinţească învoiala
părţilor, dacă ele se înfăţişează într-o altă zi decât cea fixată pentru judecată (art. 438 alin. 3 C. proc.
civ.); cererile de ordonanţă preşedinţială în cazurile extrem de grabnice, când ordonanţa se poate da şi
fără citarea părţilor (art. 999 alin. 2 C. proc. civ.) ş. a.
Restrângerile aduse principiului publicităţii şi oralităţii, prin rezolvarea unor cereri în camera
de consiliu, sunt făcute, în general, cu scopul de a asigura urgenţa - şi nu secretul - în rezolvarea lor.
3.8. Principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii procesului
Principiul nemijlocirii. O necesitate logică impune ca în orice proces civil, realitatea faptelor
afirmate sau negate - prin intermediul probelor - să fie percepută de judecători în mod direct şi
nemijlocit. Cu alte cuvinte, activitatea de stabilire a faptelor trebuie să fie şi să rămână o sarcină
exclusivă şi personală a judecătorilor cărora li s-a încredinţat cauza spre soluţionare.
Rezultă că principiul nemijlocirii trebuie înţeles, înainte de toate, în sensul de obligaţie ce
revine instanţelor judecătoreşti de a cerceta direct şi nemijlocit întreg materialul - şi în special cel
probator - care contribuie la lămurirea împrejurărilor cauzei şi la justa ei soluţionare.
Problema aplicării principiului nemijlocirii în procesul civil se pune, în mod cu totul special,
cu privire la administrarea probelor. Sub acest aspect, se dispune prin art. 261 alin. 1 C. proc. civ. :
„Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea
nu dispune altfel.” Cerinţa acestei dispoziţii are în vedere ca orice afirmaţie, negaţie sau ipoteză, prin
mijlocirea probelor administrate direct în faţa instanţei de judecată, să devină pentru aceasta cunoştinţe
certe, care vor determina, în cele din urmă, soluţia în cauza respectivă.
Pentru anumite necesităţi - pierderi inutile de timp sau preîntâmpinarea eventualelor dificultăţi
în administrarea sau conservarea unor probe - prin lege au fost reglementate şi anumite derogări de la
principiul nemijlocirii.
Sunt de menţionat, în această privinţă, următoarele două derogări:
a) administrarea probelor, dacă este cazul, prin comisie rogatorie - de exemplu ascultarea unor
martori sau efectuarea unei cercetări locale - de către o altă instanţă, dintr-o altă localitate (art. 261
alin. 2 C. proc. civ.).
b) administrarea unor probe prin procedura asigurării dovezilor, mai înainte de începerea
procesului, dacă există primejdia ca ele să dispară sau să devină greu de administrat în viitor (art. 359
C. proc. civ.).
c) administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici (art.366-388 C.proc.civ.)
Principiul continuităţii. Principiul continuităţii se consideră a fi o consecinţă firească a
principiului nemijlocirii, o continuare a necesităţii ca pretenţiile şi apărările părţilor să fie susţinute şi
demonstrate - prin folosirea mijloacelor tehnico-procesuale pe care legea le reglementează în acest
sens - în faţa aceloraşi judecători.
În acest sens, vorbim de principiul continuităţii ca despre acea cerinţă necesară şi obiectivă ca
orice cauză civilă să fie judecată de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată şi, pe cât
posibil, într-o singură şedinţă, la sfârşitul căreia să aibă loc deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Este de
observat că realizarea integrală a principiului continuităţii, în procesul civil, reclamă întrunirea
cumulativă a următoarelor două condiţii: a) unicitatea completului de judecată, adică acelaşi complet
să judece cauza de la început şi până la sfârşit; b) continuitatea şedinţei de judecată; odată începută

21
dezbaterea unei cauze, ea trebuie dusă până la sfârşit fără a se putea intra, între timp, în dezbaterea
unei alte cauze.
Potrivit dispoziţiilor existente în legislaţia română, principiului continuităţii i se asigură o
realizare parţială. Aceasta în sensul că singura condiţie impusă - prin art. 395 alin.2 C. proc. civ. - este
aceea a deliberării asupra soluţiei finale de către completul în faţa căruia a fost dezbătut fondul cauzei.

4. Principiile activităţii judiciare în materie civilă

4.1. Principiul disponibilităţii
Noţiune. Aşa cum am mai spus, drepturile subiective civile pot fi exercitate în virtutea unei
libertăţi de decizie, libertate care este însă condiţionată, în sistemul nostru legislativ, de necesitatea
unei concordanţe cu interesul social. Dacă titularul unui drept civil poate hotărî după cum voieşte în
legătură cu acesta, în mod firesc, tot astfel poate dispune şi cu privire la mijloacele de apărare a
dreptului subiectiv. Aşadar, posibilitatea de a dispune de dreptul material, care constituie obiectul
procesului civil, determină principiul disponibilităţii.
Disponibilitatea oferă persoanelor o garanţie în plus în vederea ocrotirii drepturilor şi
intereselor lor legitime, încălcate sau nerecunoscute, prin aceea că se pot adresa (ori nu) organelor
competente, iar după sesizarea instanţei pot, fie să stăruie în realizarea sau valorificarea lor pe cale
procesuală, fie să renunţe la drepturile respective sau la mijloacele procesuale puse de lege la
dispoziţia lor.
Principiul disponibilităţii poate fi definit ca fiind o „regulă esenţială, specifică procesului civil,
legată de principiul contradictorialităţii şi, care constă în facultatea părţilor de a dispune de obiectul
procesului - întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material - precum şi de mijloacele
procesuale de apărare a acestui drept”.
In virtutea principiului disponibilităţii părţile au posibilitatea de a hotărî nu doar existenţa
procesului, prin declanşarea lui în urma depunerii cererii de chemare în judecată, ci şi de a pune capăt
procesului aflat pe rol, chiar dacă nu au început sau nu s-au finalizat dezbaterile de fond. De asemenea,
părţile au puterea de a determina şi conţinutul procesului, stabilind cadrul în privinţa obiectului
acestuia şi al limitelor sale, precum şi în ceea ce priveşte sfera participanţilor la proces.
Procesul civil este caracterizat de disponibilitate, comparativ cu procesul penal căruia îi este
specific principiul oficialităţii. Dar şi în materie civilă există situaţii în care se manifestă oficialitatea.
Astfel, legea prevede, cu titlu de excepţie, că instanţa poate şi totodată este obligată sa se pronunţe din
oficiu (chiar dacă părţile nu au pus în discuţie), într-un proces de divorţ, de pildă, cu privire la
încredinţarea copiilor minori şi stabilirea contribuţiei părinţilor la întreţinerea acestora. Tot din oficiu,
în virtutea rolului ei activ, instanţa poate recunoaşte legitimitatea procesuală activă unor persoane sau
organe de stat care nu sunt titulare ale dreptului încălcat sau nerecunoscut, obiect al litigiului.
Aşa cum se poate observa, din definiţia acestui principiu, disponibilitatea se poate manifesta
atât pe plan material - când partea are prerogativa de a dispune de însuşi obiectul litigiului -, cât şi pe
plan procesual - în situaţia în care partea uzitează de prerogativele procesuale pe care legea i le oferă
în acest sens -.
Principiul disponibilităţii nu are caracter absolut. Pe de o parte, aşa cum am arătat mai sus, în
procesul civil operează, uneori, şi principiul oficialităţii. Pe de altă parte, disponibilitatea nu se
manifestă în mod exclusiv, în sensul că părţile, deşi hotărăsc după cum doresc în legătură cu obiectul
litigiului şi cu mijloacele procesuale de apărare, o fac sub supravegherea judecătorului care poate
interveni, dacă este cazul, în orice moment.
Sub acest aspect, cel puţin la prima vedere, apare un conflict, o neconcordanţă între principiul
disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului. Există păreri care susţin că în procesul civil
nu pot opera împreună cele două principii. Principiul rolului activ al judecătorului ar trebui eliminat.
Potrivit acestor păreri disponibilitatea ar trebui să aibă un caracter absolut. Procesul civil ar trebui să
fie o dezbatere, un dialog particular al părţilor în care statul - reprezentat prin judecător - nu trebuie să
se amestece, el trebuie doar să asiste la duelul celor doi şi în final să hotărască în funcţie de efectul
„armelor” folosite de părţi în timpul disputei.
De fapt acesta este punctul de vedere al adepţilor procedurii acuzatoriale, conform căreia
dezbaterile trebuie lăsate la latitudinea părţilor sau a reprezentanţilor acestora, judecătorul ascultând
pasiv şi în final, reţinând susţinerile şi argumentele uneia dintre părţi, urmând a da soluţia, fără a
interveni în vreun fel în dezbateri.

22
 Noi suntem de părere că cele două principii trebuie să opereze deopotrivă. Pe de o parte,
părţile trebuie să aibă posibilitatea de a dispune cum vor de obiectul procesului şi de mijloacele de
apărare - sub supravegherea judecătorului -, iar pe de altă parte instanţa de judecată trebuie să aibă
dreptul de a interveni în proces, ordonând din oficiu efectuarea unor acte, administrarea unor probe
etc., chiar dacă părţile se împotrivesc, astfel încât să se realizeze scopul procesului civil: descoperirea
adevărului şi darea unei soluţii corecte. De asemenea, tot în virtutea rolului său activ instanţa de
judecată are dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a verifica intenţia cu care sunt făcute de către părţi
acte de dispoziţie - ca şi faptul dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru efectuarea unor
asemenea acte - şi dacă se constată că părţile au urmărit un scop ilicit se va proceda la respingerea
solicitărilor şi judecarea cauzei mai departe.
Principiul rolului activ îi permite judecătorului să dea părţilor ajutor pentru ocrotirea
drepturilor şi intereselor legale. Aceasta nu înseamnă că se creează o situaţie favorabilă uneia dintre
părţi în dezavantajul celeilalte, instanţa dând ajutor deopotrivă ambelor părţi, asigurând ideea de
simetrie, în ceea ce priveşte poziţia lor procesuală. In literatura de specialitate a fost exprimată chiar
opinia potrivit căreia instanţa „va îndruma şi va sprijine partea mai slabă sub aspectul pregătirii
juridice sau a posibilităţilor de câştig - restabilind astfel echilibrul procesual”.
In concluzie, cele două principii şi în special principiul disponibilităţii trebuie aplicate
deopotrivă, asigurându-se un echilibru între voinţa şi dorinţa de a dispune a părţilor şi intervenţia
judecătorului, cu intensitate mai mare sau mai redusă în ambele sensuri, nuanţat şi chiar diversificat în
funcţie de calitatea părţilor din proces, de natura litigiului de faza sau etapa în care se află procesul
civil în derularea sa.
Totodată, principiul disponibilităţii trebuie aplicat în strânsă concordanţă şi cu alte principii
fundamentale ale dreptului procesual civil, printre care: principiul legalităţii, al contradictorialităţii, al
dreptului la apărare, al egalităţii părţilor şi altele.
Conţinutul principiului disponibilităţii. După ce am făcut o caracterizare generală a acestei
noţiuni să analizăm în continuare mijloacele procesuale care constituie conţinutul principiului pus în
discuţie şi asupra căruia se poate exercita disponibilitatea părţilor.
a) Dreptul persoanei interesate de a declanşa sau nu acţiunea civilă prin introducerea cererii
de chemare în judecată
În materie civilă, ca regulă generală, activitatea de judecată se declanşează prin investirea
instanţei ca urmare a sesizării de către persoana interesată prin intermediul cererii de chemare în
judecată. De cele mai multe ori sesizarea instanţei o face, dacă doreşte, titularul dreptului subiectiv
încălcat sau nerecunoscut, dar nu în exclusivitate.
Astfel, în conformitate cu legislaţia în vigoare, disponibilitatea procesuală se poate extinde,
din nevoia de ocrotire judiciară a unor interese ale părţilor şi asupra altor persoane sau asupra unor
organe de stat.
În acest sens menţionăm, în primul rând, dreptul procurorului de a promova acţiunea civilă în
locul titularului, în conformitate cu prevederile art. 92 alin 1 C. proc. civ.
În aceeaşi ordine de idei, precizăm că instanţa de control are dreptul, conform art. 489 alin. 3
(în cazul recursului), de a invoca din oficiu motivele de ordine publică, deci, putând depăşi motivele
invocate de partea nemulţumită.
Punerea sub interdicţie poate fi cerută, de asemenea, de o diversitate de persoane şi organe de
stat: serviciul de stare civilă, notarul public, instituţiile de ocrotire, orice organ administrativ local sau
orice altă persoană (art. 165 C. civ.).
Considerăm că extinderea disponibilităţii procesuale la alte persoane şi organe de stat nu
reprezintă nici îngrădiri care să privească exercitarea de către părţi a drepturilor lor, nici oficializarea
la nivel de principiu a procesului civil.
b) Dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii
In conformitate cu legislaţia în vigoare, instanţa de judecată este ţinută să cerceteze şi să
soluţioneze cauzele civile numai în limitele stabilite de către părţi, prin cererea de chemare în judecată
(a reclamantului) şi respectiv prin apărarea pe care şi-o face pârâtul.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul fixează, printre altele, obiectul litigiului şi
limitele acestuia. Fireşte, ulterior reclamantul poate, până la primul termen la care acesta este legal

23
citat, să modifice cererea sa, mărind pretenţiile sale faţă de pârât.4 Insă, instanţa de judecată este ţinută
să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului - fixat de reclamant - fără a putea
depăşi limitele acestuia. Dar, judecătorul poate, în baza rolului său activ, în cazul în care există
inexactităţi în formularea cererii, să ceară părţii să facă precizările necesare în legătură cu obiectul
litigiului.
Instanţa de judecată, de asemenea, în virtutea rolului său activ, poate să schimbe calificarea
juridică a acţiunii, nefiind obligată să reţină temeiul legal invocat de părţi în cererile lor. Insă instanţa
nu are dreptul să schimbe felul, natura acţiunii civile.
Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, fixează cadrul procesual şi în ceea ce
priveşte persoanele care participă la judecată. Reclamantul poate chema în judecată persoana care
crede el că i-a încălcat sau nu i-a recunoscut un drept al său, conferindu-i astfel calitatea procesuală de
pârât.
Instanţa de judecată, nici în această privinţă nu poate aduce modificări cadrului procesual
stabilit de reclamant prin cererea sa, neputând introduce în proces, din iniţiativă proprie, o altă
persoană. Judecătorul poate doar să pună în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în
proces şi a altor persoane, însă numai părţile hotărăsc sub acest aspect.
Însă, cadrul procesului iniţial, şi avem în vedere de această dată sfera persoanelor care
participă sau pot participa la proces, poate fi modificat, ulterior introducerii cererii de chemare în
judecată, atât de către reclamant cât şi de către pârât, ori chiar la iniţiativa unei terţe persoane. In acest
sens legiuitorul român a reglementat în Codul de procedură civilă intervenţia (art.61 şi următ.),
chemarea în judecată a altor persoane (art.68 şi următ.), chemarea în garanţie (art. 72 şi următ.), şi
arătarea titularului dreptului (art. 75-77 C. proc. civ.), acestea fiind formele de participare a terţelor
persoane la procesul civil.
Pârâtul are, în exclusivitate, prerogativa de a determina limitele apărării, el fiind îndrituit să
ridice excepţii - de fond sau de procedură -, să lărgească cercul persoanelor care participă la proces, să
propună probe, etc. Pârâtul poate chiar fi scos din proces şi înlocuit cu o terţă persoană. Este cazul
terţului care, arătat a fi titularul dreptului (obiect al litigiului), recunoaşte susţinerile pârâtului şi, dacă
reclamantul consimte, va lua, în procesul aflat pe rol, locul pârâtului. Sau, chemarea în judecată a altei
persoane poate, şi ea, produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului, care recunoaşte pretenţiile deduse
judecăţii.

c) Dreptul părţilor de a face acte procesuale de dispoziţie (renunţarea, achiesarea şi

tranzacţia).
Un proces, odată început, nu obligă părţile să-l ducă neapărat la sfârşit, legea oferind o serie de
posibilităţi pentru curmarea cursului său.
Una dintre aceste posibilităţi o constituie desistarea (renunţarea). Reclamantul poate renunţa
fie la judecată - potrivit art. 406 C. proc. civ.-, fie la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii - conform
art. 408 C. proc. civ. La rândul său, pârâtul poate recunoaşte pretenţiile formulate de reclamant
împotriva sa. Ambele părţi au posibilitatea ca prin concesii reciproce să hotărască stingerea acţiunii
căzând la o învoială care urmează a fi consimţită de către instanţă într-o hotărâre de expedient, care
poate fi atacată numai cu recurs (art. 438-441 C. proc. civ.).
Fiindcă vom reveni pe larg asupra acestei probleme, să mai spunem doar că legiuitorul
recunoaşte părţilor dreptul de a face acte de dispoziţie în cursul procesului dar numai în litigiile al
cărui obiect este susceptibil de tranzacţie şi numai sub controlul atent al instanţei de judecată, pentru a
nu se permite eludarea unor norme imperative.
d) Dreptul de a ataca sau nu hotărârea defavorabilă şi de a stărui sau nu în exercitarea căilor
de atac promovate.
Acest drept reprezintă o altă formă de manifestare a principiului disponibilităţii. Partea care a
pierdut procesul are posibilitatea, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, să atace hotărârea
judecătorească exprimându-şi astfel nemulţumirea faţă de soluţia respectivă. Dar, în aceeaşi măsură,
poate să fie de acord cu decizia luată de către instanţă, având libertatea de a renunţa la căile de atac pe

4
Conform art. 204 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ., nu se consideră modificarea cererii, mărirea sau
micşorarea cuantumului obiectului cererii.

24
care legea i le pune la dispoziţie, fie în mod expres, făcând o declaraţie în acest sens, fie tacit, trecând
de bună voie la executarea hotărârii.
În legătură cu folosirea căilor de atac, mai exact cu neexercitarea căilor legale de atac se pune
întrebarea dacă, nepromovarea unei căi de atac în termenul prevăzut de lege - fără a se trece imediat la
executarea hotărârii - constituie achiesarea la hotărârea pronunţată sau o sancţiune, în speţă, decăderea,
pentru neexercitarea dreptului în termen, fiindcă este greu de aflat dacă partea respectivă nu a
promovat calea legală de atac la timp fiindcă a fost de acord cu soluţia în cauză ori, din neglijenţă sau
din neştiinţă, nu s-a încadrat în termen.
Este dificil a da un răspuns general valabil la această chestiune, fiecare caz având
particularităţile sale; factorul esenţial în această problemă considerăm că îl constituie atitudinea pe
care o adoptă partea respectivă, ulterior, în legătură cu executarea - de bună voie ori silită - a hotărârii
judecătoreşti. Oricum, rezultatul este acelaşi şi într-un caz şi în altul: pierderea posibilităţii de a mai
putea exercita respectiva cale de atac şi, în consecinţă, hotărârea instanţei într-un fel sau altul, va trebui
să fie executată.
Libertatea de a dispune în această formă este şi ea limitată în sensul că, în unele cazuri, calea
de atac, potrivit legii, mai poate fi exercitată şi de altcineva decât părţile din litigiu. De exemplu,
procurorului, prin art. 92 alin.4 C. proc. civ., i se acordă dreptul, fie că a participat sau nu la judecată,
de a promova, în condiţiile legii, căile de atac. Sau, în baza art. 1560 C. civ., creditorii pot exercita şi
ei, în numele debitorilor lor, căile de atac.
Tot ca o limitare a disponibilităţii în privinţa folosirii căilor de atac precizăm şi faptul că,
uneori, părţile nu pot exercita o anumită cale de atac, această posibilitate fiind deschisă altor persoane,
expres prevăzute de lege. De exemplu, o hotărâre judecătorească – definitivă - poate fi atacată cu
recurs în interesul legii numai de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, de Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, de colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi de Avocatul
Poporului.
În fine, dreptul de a dispune prin folosirea căilor de atac se manifestă şi prin aceea că părţile,
după ce au promovat o cale de atac, au libertatea de a retrage calea de atac folosită, fireşte dacă, în
mod excepţional, legea nu interzice acest lucru.
e) Dreptul de a solicita sau nu executarea hotărârilor judecătoreşti.
Părţile unui proces civil, aşa cum au libertatea de a se adresa ori nu justiţiei pentru apărarea
sau valorificarea unui drept subiectiv, precum şi de a stărui sau nu în ducerea la sfârşit a judecăţii
începute, au şi prerogativa de a solicita ori nu executarea hotărârii pronunţate în urma judecăţii. Deci,
o persoană, deşi a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă, poate renunţa la executarea acesteia de
către debitor, fie expres, fie în mod tacit, lăsând să se împlinească termenul de prescripţie prevăzut de
lege pentru a cere executarea silită a unui titlu executoriu.
Considerăm că am putea spune că suntem în prezenţa unei forme de renunţare la dreptul
subiectiv civil dedus judecăţii - după terminarea procesului -, aceasta fiind consecinţa faptului că
partea care a invocat pretenţii şi a avut câştig de cauză renunţă la dreptul de a cere executarea silită a
hotărârii de către partea adversă.
Ca şi în alte situaţii şi în acest caz, partea poate renunţa la executare numai dacă dreptul care a
făcut obiectul litigiului nu face parte din categoria acelora în legătură cu care nu se poate discuta.
De asemenea, menţionăm că procurorul, în baza art. 92 alin.5 C.proc.civ., este abilitat să ceară
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea minorilor, a persoanelor puse
sub interdicţie şi a dispăruţilor.
4.2. Principiul soluționării amiabile a litigiului
Acest principiu, reglementat în art. 21 C.proc.civ., vizează două aspecte, două obligații în
sarcina instanței de judecată, între care, în mod firesc, există concordanță: încercarea de împăcare a
părților (pe tot parcursul procesului) și recomandarea ca părțile să soluționeze amiabil litigiul dintre
ele prin mediere.
În ceea ce privește încercarea de împăcare a părților, art.227 alin.1 C.proc.civ. prevede că „în
tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit
legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate”.
Prin urmare, cea dintâi datorie a judecătorului cauzei este de a încerca împăcarea părţilor.
Sfaturile de împăcare vor fi date în aşa fel încât din conţinutul lor să nu reiasă care va fi soluţia finală a

25
procesului, deoarece într-o asemenea situaţie judecătorul devine recuzabil (art. 42 alin.1 pct. 1 C. proc.
civ).
Dacă încercarea de împăcare a reuşit, înseamnă că a avut loc o conciliere, o tranzacţie
judiciară, condiţiile împăcării urmând a fi consemnate într-o hotărâre de expedient (care consfinţeşte
învoiala părţilor).
În privința celeilalte obligații pentru instanță, de a recomanda părților să soluționeze litigiul pe
calea medierii, considerăm că se impune doar la începutul procesului5 și nu pe tot timpul desfășurării
acestuia, cum este în cazul încercării de împăcare a părților.
Trebuie să subliniem faptul că medierea nu este obligatorie, așa cum prevede art. 227 alin. 2
teza finală. Însă, este obligatorie, pentru instanță, recomandarea pentru părți, de a încerca să
soluționeze litigiul pe calea medierii, conform dispozițiilor din Legea nr.192/2006.
Deși părțile nu sunt obligate să recurgă la mediere ar avea în schimb obligația, în cazurile
expres prevăzute de lege, de a participa la o ședință de informare privind avantajele medierii. Potrivit
art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane
juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă
este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe
această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în
condiţiile prevăzute de lege.6
În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita
părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când
consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să
recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii.
În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator, în
vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile decid dacă acceptă sau
nu soluţionarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de
15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de
informare.
Legea nr. 192/2006 prevede în mod expres (în art. 601) categoriile de litigii în care, dacă au
optat pentru mediere, părțile sunt șinute să participe la şedinţa de informare cu privire la avantajele
medierii. Acestea sunt:
- litigii în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui
prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor
contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate
între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională
sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
- în materia dreptului familiei, în situaţiile care vizează continuarea căsătoriei, partajul de
bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor
la întreţinerea copiilor și orice alte neînţelegeri, care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi
de care ei pot dispune potrivit legii;
- în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice
alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
- în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională,
respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;
- în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale
de muncă;
- în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat
o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul
comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura ordonanței de plată și la procedura
cu privire la cererile de valoare redusă;

5 Există și opinia contrară, potrivit căreia recomandarea instanţei în sensul soluţionării litigiului prin
mediere poate fi făcută în orice fază a judecăţii (D.N.Theohari, M.Eftimie, Noul Cod de procedură civilă,
Vol.1, 2013, coord. G.Boroi, op.cit., p.57).
6
Acest text de lege a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266/2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 464 din data de 25 iunie 2014.

26
 - în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală, după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost
identificat, iar victima îşi exprimă consimţământul de a participa la şedinţa de informare împreună cu
făptuitorul.
Prin această reglementare legiuitorul a circumstanţiat materiile în care părţile sunt ţinute să
facă dovada participării la şedinţa de informare. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru
mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la şedinţa de
informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor considera necesară participarea
la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu privire la avantajele medierii. Participarea la
şedinţa de informare nu va mai reprezenta însă o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a
persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a
conflictelor.
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul
persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau
prin orice alt mod admis de lege (art.2 alin.4 din Legea nr.192/2006).
În ipoteza în care părțile recurg la soluționarea amiabilă a litigiului, fie prin conciliere
(împăcare) în fața judecătorului, fie prin mediere, instanța va lua act de tranzacția intervenită, urmând
a da o hotărâre prin care se constată învoiala părților, în conformitate cu prevederile art.438-441
C.proc.civ.

Întrebări:

1. Cum se realizează accesul liber la justiție?

2. Care sunt garanțiile juridice ale respectării principiului accesului liber la justiție?
3. Ce prevederi legale îndeplinesc funcţia de garantare a independenţei judecătorilor?
4. Care sunt principalele cerințe cu rol determinant pentru realizarea legalităţii în
desfăşurarea procesului civil?
5. În ce constă conținutul principiului aflării adevărului?
6. Care sunt garanțiile procesuale ale principiului dreptului la apărare?
7. Ce prerogative are instanța în virtutea principiului rolului activ al judecătorului?
8. Care sunt elementele contradictorialătății?
9. Care este scopul publicității dezbaterilor?
10. Care este conținutul principiului disponibilității procesuale?

27
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

ACŢIUNEA CIVILĂ. NOȚIUNE ȘI IMPORTANȚĂ. ELEMENTELE ACȚIUNII

CIVILE

Secţiunea I – Aspecte introductive

1. Definirea şi rolul acţiunii civile

1.1. Noţiune. Apărarea pe cale judiciară a drepturilor civile subiective se referă la activitatea
pe care o desfăşoară organele jurisdicţionale în scopul determinării persoanei obligate să săvârşească
sau să se abţină de la săvârşirea actelor sau faptelor care împiedică exercitarea normală a acestor
drepturi. Acţiunea civilă, în toate stadiile ei, are drept scop ca, prin intermediul organelor de
jurisdicţie, să stabilească dacă în cazurile supuse judecăţii există raporturi juridice civile, care este
conţinutul acestora, dacă pretenţia dedusă judecăţii a fost sau nu dovedită şi care este modalitatea
juridică – concretizată în soluţia ce urmează a fi pronunţată – prin care starea conflictuală urmează să
ia sfârşit.
În virtutea principiului potrivit căreia legea nu-i permite nimănui să-şi facă dreptate singur
(nemo esse judex sua causa potes), se impune celor ale căror drepturi au fost încălcate sau
nerecunoscute să recurgă la promovarea acţiunii civile în justiţie. Drept urmare acţiunea civilă exprimă
facultatea pe care orice persoană o are de a se adresa justiţiei şi de a cere punerea în mişcare, în
condiţiile şi formele stabilite de lege, a activităţii judiciare în vederea realizării sau valorificării unor
drepturi civile încălcate sau nerecunoscute.
Sintetizând precizările de mai sus putem spune că acţiunea civilă reprezintă mijlocul
procesual, creat prin lege şi pus la îndemâna celor interesaţi, de a cere organelor de jurisdicţie să apere
drepturile sau interesele lor civile, obligând prin soluţia care va pune capăt conflictului pe cei care le-
au încălcat sau nesocotit să le respecte sau să le recunoască ori să-i absolve, dacă este cazul, de orice
răspundere.
Și Codul de procedură civilă, în art. 29, definește acțiunea civilă ca fiind „ansamblul
mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre
părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.”
1.2. Conţinutul acţiunii civile. Având în vedere finalitatea urmărită prin exercitarea şi
susţinerea ei, se poate spune că acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele de apărare judiciară: primirea
cererilor părţilor, administrarea probelor, luarea măsurilor asigurătorii, exercitarea căilor de atac şi
executarea silită. Mijloacele tehnico-juridice de protecţie judiciară pe care acţiunea civilă le
încorporează în conţinutul ei se evidenţiază practic şi în măsura în care sunt incluse în modul de
organizare şi de desfăşurare al acesteia. Aşa fiind, rezultă că procesul civil reprezintă organizarea
practică a acţiunii, materializarea şi evoluţia ei, forma de realizare a scopurilor pe care le urmăreşte.
1.3. Rolul acţiunii civile. Orice acţiune civilă exercitată prezintă o importanţă deosebită sub
aspectul determinării poziţiei contradictorii a părţilor. Ea este cauza care transformă subiectele
raportului juridic civil devenit litigios, în părţi ale procesului, dându-le posibilitatea, în faţa instanţei
învestite, să se folosească în toată deplinătatea de mijloacele legale în susţinerea poziţiei lor
procesuale.
Aşa fiind, interesul de a acţiona în justiţie – determinând pe judecător să se pronunţe asupra
cauzei dedusă judecăţii – nu reprezintă numai reflectarea nevoilor celor două părţi, ci şi nevoia
întregii societăţi de a se pune capăt conflictului ivit şi restabilirea ordinii de drept încălcate. Altfel
spus, soluţionarea oricărei cauze civile nu înseamnă doar o simplă satisfacere a pretenţiilor şi
apărărilor părţilor între care s-a ivit conflictul, ci şi soluţionarea unei dezordini sociale care, pe lângă
interesul părţilor, prezintă şi o adâncă semnificaţie social-politică.
1.4. Acţiunea civilă şi cererea de chemare în judecată. În practica judiciară – în special –
noţiunea de acţiune civilă este folosită şi pentru desemnarea cererii de chemare în judecată. Deşi foarte
uzitată, utilizarea acestei expresii trebuie totuşi evitată.
Cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care titularul acţiunii
concretizează elementele esenţiale ale acesteia şi prin care instanţa de judecată este învestită cu
judecarea cauzei. Prin urmare, în timp ce acţiunea reprezintă o facultate legală – cu caracter general –

28
cererea de chemare în judecată este actul prin care persoanele interesate se folosesc de această
facultate, învestind instanţa de judecată cu o cauză determinată. Distincţia este pusă în evidenţă şi prin
aceea că cererea de chemare în judecată produce, în urma sesizării instanţei, efecte care îi sunt proprii:
întrerupe prescripţia, pune în întârziere pe pârât, dă naştere raportului juridic procesual între părţi,
obligă instanţa să se pronunţe asupra cauzei etc.

2. Corelaţia dintre acţiune şi dreptul subiectiv litigios

2.1. Preliminarii. Corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv litigios ridică chestiunea
identităţii sau autonomiei lor. Astfel, ca urmare, se naşte întrebarea: acţiunea civilă ca mijloc de
protecţie judiciară a drepturilor civile subiective – încălcate sau nerecunoscute – este cuprinsă în însuşi
conţinutul acestor drepturi, sau este ceva distinct şi autonom?
În legătură cu această întrebare sunt de observat următoarele: mai întâi, răspunsurile care i s-
au dat au evoluat în direcţii opuse, respectiv către conturarea a două concepţii diferite, iar în al doilea
rând, în anumite privinţe ea este încă de actualitate şi continuă să fie subiect de discuţii.
2.2. Concepţia care identifică acţiunea civilă cu dreptul subiectiv. In această concepţie în
prim plan este situat dreptul subiectiv. Drept urmare, acţiunea civilă este considerată ca o prelungire a
dreptului subiectiv sau ca un moment dinamic în evoluţia acestuia.
Această concepţie nu poate fi însă acceptată, în special pentru lipsa ei de consecvenţă logică.
Astfel, nu se poate justifica ceva care există prin ceva care nu există. Justificarea acestei susţineri se
întemeiază pe cel puţin două argumente:
a) imposibilitatea de a se da vreo explicaţie în situaţia în care instanţa, constatând lipsa
dreptului subiectiv dedus judecăţii, respinge acţiunea civilă – care a existat şi s-a manifestat în toată
plenitudinea ei – ca nefondată;
b) imposibilitatea afirmării existenţei acţiunii civile ca pe o manifestare a dreptului subiectiv,
din moment ce, de exemplu, prin acţiunea în constatare negativă se urmăreşte tocmai stabilirea
inexistenţei unui asemenea drept.
Este interesant de observat că această concepţie poate fi combătută şi cu argumente din punct
de vedere istoric. Astfel, în ceea ce priveşte formarea şi conturarea conţinutului acestor două noţiuni –
în dreptul roman – cea de acţiune civilă a precedat-o pe cea de drept civil subiectiv.
2.3. Concepţia autonomiei dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv litigios.
În cadrul acestei concepţii, pe planul tehnicii judiciare, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv
litigios reprezintă expresia juridică a independenţei, a autonomiei lor. Se impune a se face, în această
privinţă, o serie de precizări:
- acţiunea civilă este un drept aparte şi distinct de dreptul subiectiv;
- acțiunea civilă este un drept nou şi diferit de dreptul a cărui recunoaştere sau protecţie se
urmăreşte;
- acțiunea civilă conferă posibilitatea de a obţine protecţia judiciară atunci când dreptul
subiectiv este încălcat sau nerecunoscut.
Concepţia care înfăţişează acţiunea civilă ca pe o instituție distinctă şi autonomă faţă de
dreptul subiectiv litigios, a cărui protecţie se urmăreşte, este în literatura juridică de specialitate opinia
majoritară.
2.4. Analiză comparativă a dreptului subiectiv litigios şi acţiunea civilă.
Distincția dintre dreptul subiectiv litigios şi acţiunea civilă se relevă, îndeosebi, din
perspectiva condiţiilor de existenţă, a condiţiilor de exercitare şi a obiectului lor.
În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă, este de observat că dreptul subiectiv şi acţiunea
civilă iau naştere atât pe temeiuri diferite cât şi la intervale de timp diferite. Astfel, drepturile
subiective se nasc din cele mai diverse fapte şi împrejurări care se produc dependent sau independent
de voinţa oamenilor, cu sau fără intenţia de a produce raporturi juridice civile şi pot fi exercitate,
atingându-şi finalitatea, fără a fi necesară o acţiune civilă, care să le apere.
În schimb, acţiunea civilă se naşte numai ca urmare a ivirii unui conflict de interese între
titularul dreptului şi cel al obligaţiei şi, de regulă, numai după ce dreptul subiectiv se consideră că a
luat fiinţă şi nu există nici o piedică legală – cum ar fi, spre exemplu, termenul sau condiţia suspensivă
–, care să-l oprească pe titularul său de a-l exercita şi de a cere să-i fie apărat pe cale judiciară.
În privinţa condiţiilor de exercitare, este de observat că ele decurg şi sunt impuse de
necesitatea afirmării drepturilor subiective, pe de o parte, şi a acţiunii civile, pe de altă parte. Astfel,

29
drepturile civile subiective se exercită şi îşi îndeplinesc scopul pentru care au fost recunoscute
titularilor lor în cele mai diverse condiţii de loc şi timp, capacitate şi forme etc. Se poate spune că
subiectele raporturilor juridice civile pot să facă toate actele juridice pe care le doresc şi pot obţine,
prin intermediul lor, efectele dorite.
Dimpotrivă, exercitarea acţiunii civile în justiţie este riguros condiţionată de justificarea unor
elemente precis determinate: afirmarea unui drept subiectiv legal şi actual, a interesului de a acţiona, a
justificării capacităţii şi calităţii juridice procesuale a părţilor. Pentru a desprinde semnificaţia specifică
la care ne referim este util să mai adăugăm atât condiţia cât şi formele de întocmire sau aducere la
îndeplinire a actelor de procedură, a căror nerespectare atrage, după caz, o sancţiune procedurală
corespunzătoare. Se poate, astfel, conchide că acţiunii civile, spre deosebire de dreptul subiectiv, îi
sunt impuse condiţii de exercitare – de fond şi de procedură propriu-zisă – dintre cele mai diverse şi că
titularii ei, împreună cu ceilalţi participanţi la activitatea judiciară, inclusiv instanţa de judecată, o pot
exercita sau pot concura la realizarea ei numai dacă respectă aceste cerințe.
În privinţa obiectului, apreciem că obiectul drepturilor civile subiective şi cel al obligaţiilor lor
corelative îl constituie conduita – acţiunea sau inacţiunea – la care sunt îndreptăţiţi sau obligaţi titularii
lor.
Comparativ, obiectul acţiunii este reprezentat de pretenţia formulată în legătură cu încălcarea
sau nesocotirea unui drept subiectiv. Corespunzător, oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv – o
prestaţie sau o abstenţiune, cu privire la bunuri materiale ori valori cu caracter nepatrimonial –
acţiunea în justiţie are ca obiect protecţia judiciară a acelui drept. Aşa fiind, acţiunea civilă poate avea
ca obiect obţinerea de despăgubiri, recunoaşterea sau negarea unor drepturi (de exemplu, acţiunile
privitoare la cercetarea şi tăgada paternităţii), o nouă modalitate de exercitare a unui drept (de pildă,
acţiunile de ieşire din indiviziune sau cele care privesc încetarea unor abuzuri, când are loc o deturnare
de la scopul său social şi economic etc.). In concluzie, oricât ar fi de apropiate şi legate între ele,
obiectul dreptului nu se poate confunda cu obiectul acţiunii, în mod logic, firesc rămânând mereu
distinct.
2.5. Legătura dintre dreptul subiectiv litigios şi acţiunea civilă. Independenţa acţiunii faţă
de dreptul subiectiv litigios nu poate fi însă exagerată. In consecinţă, sub pretextul sublinierii
diferenţelor certe care există între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă, nu putem aluneca în extrema
negării oricărei legături dintre cele două noțiuni.
Mai multe indicii conduc către existenţa unor legături profunde, care unesc dreptul cu
acţiunea, atât în ceea ce priveşte fundamentarea acţiunii, cât şi în ceea ce priveşte calificarea ei
juridică. In mod practic, legătura dintre dreptul subiectiv şi acţiunea civilă se relevă prin aceea că
acţiunea civilă „împrumută” de la dreptul subiectiv afirmat trăsăturile distinctive ale acestuia. Astfel,
ea devine personală sau reală, mobiliară sau imobiliară, transmisibilă sau netransmisibilă, după cum
dreptul însuşi întruneşte unele sau altele dintre aceste trăsături. Transferul acesta dezvăluie însă numai
înlănţuirea normală dintre drept şi acţiune şi nu poate merge mai departe – prin omiterea premiselor
distinctive – în sensul unei identificări totale sau doar parțială a dreptului subiectiv cu acţiunea civilă.
Determinarea caracteristicii potrivit căreia, acţiunea civilă împrumută întotdeauna natura
dreptului subiectiv afirmat, apare pentru instanţa de judecată ca una din obligaţiile sale cele mai
importante. Este primul lucru asupra căruia instanţa de judecată trebuie să se edifice pentru a putea
orienta şi conduce corect dezbaterile asupra cauzei. Astfel, determinându-se natura dreptului, se
determină şi natura acţiunii, a cauzei în general, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

3. Exercitarea dreptului la acţiune

3.1. Definirea dreptului la acţiune
În legislaţie, pe lângă noţiunea de acţiune civilă, se foloseşte şi noţiunea de drept la acţiune.
Astfel, sunt folosite ambele noţiuni pentru redarea aceleiaşi finalităţi, respectiv stingerea, prin efectul
prescripţiei extinctive, a posibilităţii de a se mai obţine din partea organelor de jurisdicţie competente
sprijin în vederea valorificării unor pretenţii, de la naşterea cărora s-a scurs intervalul de timp prevăzut
de lege.
Considerăm că, pentru a face o interpretare corectă, trebuie analizate cele două stări în care se
poate afla acţiunea civilă: prima, statică, respectiv ca prerogativă obiectivă, generală şi abstractă,
cuprinsă în conţinutul capacităţii de folosinţă a fiecărui subiect de drept şi determinată prin
posibilitatea subiectivizării ei, în caz de nevoie, pentru apărarea drepturilor civile încălcate sau

30
nerecunoscute; a doua, dinamică, transformată în drept subiectiv prin exercitarea sa în vederea apărării
unui drept civil subiectiv, care a fost încălcat sau nerecunoscut sau a unei alte situaţii juridice
subiective, care, pentru clarificarea ei, necesită intervenţia organelor de justiţie.
Raportând întreaga chestiune la ceea ce ne interesează vom reţine că relevantă juridiceşte este
numai starea dinamică, fiindcă numai ea constituie ceea ce numim în mod obişnuit, dreptul de a
acţiona în justiţie. Aşa fiind, explicaţia care se poate da este simplă şi are în vedere o exprimare
corectă din punct de vedere gramatical. Astfel, majoritatea autorilor atunci când definesc acţiunea
civilă evită în mod intenţionat cuvântul drept, înlocuindu-l cu alţi termeni ca facultate, posibilitate,
mijloc legal etc., pentru ca acesta, în cuprinsul definiţiei, să nu apară de două ori cu funcţii şi
conţinuturi diferite: o dată pentru a desemna acţiunea, iar a doua oară pentru a desemna dreptul
subiectiv a cărui apărare sau realizare se urmăreşte.
Din punct de vedere al conţinutului, dreptul la acţiune este un drept complex. El include, ca şi
acţiunea căreia îi dă expresie, toate prerogativele garantate prin lege părţilor: dreptul de sesizare,
dreptul la apărare, dreptul la probe şi contraprobe, dreptul de a pune concluzii, dreptul de a exercita
căile de atac, dreptul de a cere executarea silită şi multe altele.
În literatura juridică de drept civil şi de drept procesual civil, dreptul la acţiune este considerat
că include în conţinutul său două sensuri: unul procesual şi altul material.
Scindarea aceasta este explicată prin efectele prescripţiei extinctive: sensul material
considerându-se a fi prescriptibil, iar sensul procesual imprescriptibil.
Principalul aspect deficitar şi critic, în acelaşi timp, al concepţiei care separă dreptul la acţiune
în două sensuri constă în aceea că, după unii autori, aspectul material este identificat – în tot sau numai
în parte – cu dreptul subiectiv dedus judecăţii. Așadar, pornind de la premisa că aspectul material se
identifică în tot sau numai în parte cu dreptul subiectiv, dreptului la acţiune i se atribuie în cele din
urmă, o natură juridică dublă, una materială şi alta procesuală, negându-se în felul acesta autonomia
lui.
Trebuie să observăm că în literatura de specialitate a fost promovată şi o altă opinie. Există şi
autori care, deşi acceptă să folosească aceste două sensuri, cu privire la sensul material, adoptă o
maximă prudenţă, excluzând ideea identificării lui cu dreptul subiectiv încălcat sau nerecunoscut.
Precizarea este esenţială. Astfel, am sublinia că: „în sens material, dreptul la acţiune înseamnă
posibilitatea pe care o are reclamantul de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat
prin constrângerea judiciară a pârâtului”, înseamnă a justifica acţiunea – separat de dreptul subiectiv
încălcat sau contestat dedus judecăţii – numai prin finalitatea ei.
După aprecierea noastră, aşa după cum am mai avut prilejul să ne pronunţăm, considerăm că
noţiunii de drept la acţiune trebuie să i se recunoască un singur sens, respectiv o singură natură
juridică, aceea procesuală.
Subliniindu-i sensul unic, cât şi natura sa juridică procesuală, dreptul la acţiune poate fi
considerat ca o entitate juridică autonomă şi distinctă faţă de dreptul subiectiv care urmează a fi
apărat.

3.2. Naşterea şi stingerea dreptului la acţiune

3.2.1. Naşterea dreptului la acţiune. Se susţine, pe drept cuvânt, că naşterea dreptului la
acţiune se produce, în momentul în care titularul dreptului nu primeşte satisfacţia la care este
îndreptăţit, adică, cel mai adesea, în momentul în care dreptul subiectiv este încălcat, până atunci
titularul neavând nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acţiune.
Se poate însă preciza, în primul rând, că naşterea dreptului la acţiune răspunde nevoii de
apărare a drepturilor civile subiective, care nu se mai pot exercita sau realiza pe calea înţelegerii dintre
subiectele raporturilor juridice în cadrul cărora, împreună cu obligaţiile lor corelative, se afirmă ca
atare. In al doilea rând, se poate sublinia că este necesară marcarea în timp a acestei împrejurări – a
încălcării sau nerecunoaşterii drepturilor subiective – deoarece de ea depinde începerea curgerii
termenelor în care apărarea poate şi trebuie să fie acordată celor interesaţi de către organele de
jurisdicţie competente.
3.2.2. Stingerea dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie ca urmare a
neexercitării lui în termenele stabilite de lege. Din perspectiva unei analize de ansamblu asupra
efectelor prescripţiei extinctive vom reţine doar ceea ce este esenţial şi anume: a) ideea de limitare în
timp a posibilităţii de apărare a drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute pe calea

31
constrângerii; şi b) ideea de sancţiune ce urmează a fi aplicată, dacă este cazul, pentru atitudinea de
pasivitate şi neglijenţă a celor în cauză pentru neexercitarea dreptului la acţiune în termenele stabilite
prin lege.
Împlinirea termenelor de prescripţie nu duce în mod automat la stingerea dreptului la acţiune.
Ca şi în cazul tuturor celorlalte sancţiuni procesuale (nulitate, decădere, perimare etc.) prescripţia
trebuie să fie constatată şi aplicată de organul jurisdicţional competent să soluţioneze cauza. Ţinând
seama de o asemenea condiţionare se impune a fi făcută următoarea precizare: cei interesaţi îşi
păstrează dreptul de a sesiza organele de jurisdicţie competente – fără a fi nevoie să distingem între un
sens procesual şi altul material al dreptului la acţiune – şi după împlinirea termenelor de prescripţie.
Este normal să fie aşa deoarece principiul contradictorialităţii impune şi în această materie
dezbateri contradictorii. Aşa fiind, cu prilejul excepţiei ridicate cu privire la stingerea prin prescripţie a
dreptului la acţiune, pot şi trebuie să fie rezolvate o serie de probleme discutabile cum sunt: stabilirea
duratei în timp a termenului de prescripţie, determinarea momentului de la care începe să curgă acest
termen, dacă au existat sau nu eventuale cauze de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de
prescripţie, stabilirea unor împrejurări care ar putea justifica o eventuală repunere în termen etc.
În urma clarificării unor asemenea probleme – care pot şi trebuie puse chiar din oficiu în
discuţia contradictorie a părţilor – dacă instanţa de judecată ori un alt organ de jurisdicţie va ajunge la
concluzia că dreptul la acţiune s-a stins prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege, va
soluţiona cauza, fără a intra în fondul ei litigios, prin respingerea acţiunii ca prescrisă.
Se impune a fi făcută şi o altă precizare: sub raportul exercitării lor în timp, există şi drepturi
la acţiune imprescriptibile. Acesta este, de altfel, şi un alt motiv pentru care ne opunem scindării
dreptului la acţiune în două sensuri diferite: cel procesual imprescriptibil şi cel material prescriptibil.
Ca noţiune, un drept la acţiune este identic cu un alt drept la acţiune numai dacă au aceeaşi sferă,
respectiv acelaşi conţinut. Ori, în cazul drepturilor la acţiune imprescriptibile o atare scindare este
inutilă şi fără justificare, infirmând astfel, în mod logic, necesitatea generalizării ei.
Considerăm că un alt mod de stingere a dreptului la acțiune este tocmai exercitarea acestuia.
În condițiile în care, exercitând dreptul la acțiune, titularul a declanșat procesul civil, acesta derulându-
se și parcurgând toate fazele și etapele prevăzute de lege, instanța pronunțând o hotărâre definitivă,
care se va bucura de autoritate de lucru judecat, putem spune că dreptul la acțiune s-a stins (prin
exercitarea acestuia) și, chiar în ipoteza în care reclamantul nu a obținut câștig de cauză, nu se mai
poate pune problema intentării unei noi acțiuni.
3.2.3. Analiza prescriptibilității drepturilor la acţiune. Punerea în discuţie a unora dintre
problemele prescripţiei extinctive apare necesară şi pe planul dreptului procesual civil. Conturarea
unei atare necesităţi se relevă, chiar într-o formă rezumativă, prin delimitarea câmpului de aplicare a
prescripţiei extinctive. Sau, altfel spus, care sunt drepturile la acţiune prescriptibile şi, respectiv,
imprescriptibile.
În această privinţă, precizările care se impun a fi făcute sunt următoarele:
a) ca regulă generală prescripţia extinctivă se aplică numai drepturilor la acţiune care au un
obiect patrimonial (art. 2501 alin.1 C. civ.); în ceea ce priveşte drepturile la acţiune fără obiect
patrimonial regula generală, cu unele excepţii, este aceea a imprescriptibilităţii lor (art.2502 alin. 2
pct.1 C.proc.civ.);
b) odată cu stingerea dreptului la acţiune privind apărarea unui drept principal, se stinge şi
dreptul la acţiune privind apărarea drepturilor accesorii (art.2503 C.civ.);
c) dreptul la acţiune privind constatarea nulităţii unui act juridic este imprescriptibil când se
invocă nulitatea absolută (art.2502 alin.2 pct.4 C.civ.) şi prescriptibil când se invocă nulitatea relativă;
d) dreptul la acţiune privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu este supus
prescripţiei extinctive şi poate fi exercitat oricând (art.2502 alin.2 pct.2 C.civ. și art.35 C.proc.civ. 7).
Precizările sumare de mai sus nu epuizează, bineînţeles, problematica domeniului de aplicare
a prescripţiei extinctive. Întregind imaginea despre dreptul la acţiune ele oferă doar câteva puncte de
sprijin şi orientare.

7 A se vedea și: Decizia ICCJ nr. 13/2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile; Decizia ICCJ nr. 37/2016 (Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept) privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

32
 3.2.4. Efectele prescripţiei extinctive. În legătură cu efectele prescripţiei extinctive se
impune a fi subliniată următoarea idee: că ele scot în evidenţă raportul dintre dreptul la acţiune şi
dreptul subiectiv a cărui apărare se urmăreşte. Şi pentru ca acest raport să fie de la bun început lămurit
este necesar a se reţine că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune şi lasă neatins dreptul
subiectiv.
Astfel, fără a intra în detalii este de menţionat că, pierderea posibilităţii pentru titularul
dreptului de a mai obţine, prin constrângere, executarea obligaţiei nu înseamnă şi pierderea posibilităţii
de a obţine executarea acesteia în mod benevol, chiar dacă la data executării debitorul nu ştia că
termenul de prescripţie era împlinit.

Secţiunea a II-a - Elementele acţiunii civile

1. Aspecte generale
1.1. Preliminarii. Orice acţiune civilă, prin exercitarea ei, se individualizează, dă naştere unui
proces civil, în cadrul căruia, prin anumite elemente de structură, acţiunea civilă se afirmă şi evoluează
progresiv în vederea realizării scopului ei final, soluţionarea conflictului dedus judecăţii.
Conceput - prin recurgerea la procedeul analogiei - ca un raport juridic, orice proces civil
implică elementele structurale ale unui asemenea raport: părţile între care procesul se desfășoară, a
cauzei care le-a determinat să ajungă într-o atare situaţie şi a obiectului, care se identifică cu pretenţia
dedusă judecăţii.
1.2. Importanţa cunoaşterii elementelor acţiunii civile. Necesitatea individualizării
elementelor acţiunii civile este relevată de unele dispoziţii ale legii, prin acestea, în mod expres, fiind
vizate acele situaţii în care se iveşte nevoia ca o acţiune să fie comparată cu o altă acţiune – aflată în
curs de judecată sau asupra căreia s-a purtat deja o judecată – pentru a se stabili o eventuală identitate
şi a se lua, în consecinţă, măsura cuvenită.
În acest sens, menţionăm prevederile art. 138 alin. 1 C. proc. civ. – privitoare la excepţia de
litispendenţă – potrivit căruia: „nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi
obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe,
prin cereri distincte.”
De asemenea, avem în vedere excepţia puterii lucrului judecat, potrivit căreia este lucru
judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi
cauză şi este făcută între aceleaşi părţi în aceeaşi calitate.
Completăm cerinţele textelor menţionate cu concluzia că întreaga activitate procesuală a
părţilor – inclusiv a instanţei de judecată şi a celorlalţi participanţi – reprezintă manifestarea şi
concretizarea acestor elemente. Practic, ele formează conţinutul oricărui proces.

2. Subiectele acţiunii civile

2.1. Determinarea subiectelor acţiunii. Subiectele acţiunii civile se identifică cu părţile
procesului civil. Practic ele sunt aceleaşi persoane, care devin actorii principali ai procesului civil,
alături de instanţa de judecată şi de ceilalţi participanţi la activitatea jurisdicţională. In codul de
procedură civilă noţiunile de parte sau părţi, de reclamant sau pârât sunt în mod frecvent
întrebuinţate; nu se precizează însă şi care este fundamentul lor juridic. Nici literatura juridică nu se
preocupă îndeajuns de această problemă. Simpla precizare, că reclamantul este persoana care pretinde
ceva, iar pârâtul persoana de la care se pretinde, nu este în măsură a ne oferi o imagine clară şi precisă
asupra conţinutului noţiunii de părţi ale procesului civil şi, cu atât mai mult, asupra fundamentului ei
juridic.
Se face precizarea că părţile în procesul civil sunt „… două persoane cu interese contradictorii,
între care este chemată să arbitreze instanţa.” Interesele contradictorii, fie chiar şi numai ale părţilor,
nu se pot afirma însă fără o bază legală de drept material, care să le fi dat naştere şi să le justifice pe
plan procesual.
2.2. Fundamentul calităţii de parte în procesului civil. Pornind de la premisa că orice litigiu
civil are ca fundament un raport de drept material, în mod necesar vom ajunge la concluzia că în orice
proces civil, în calitate de părţi, vor figura ca subiecte ale acelui raport juridic: titularul dreptului civil
subiectiv şi cel al obligaţiei corelative.

33
 S-a arătat, astfel, că existenţa acţiunii în justiţie presupune o persoană interesată de punerea ei
în mişcare care „… nu poate fi decât subiectul activ al dreptului” şi un adversar „… un obligat,…
împotriva căruia reclamantul şi-a îndreptat pretenţiunea.” Este, aşadar, de reţinut că, în orice proces
civil, determinarea calităţii părţilor trebuie făcută, în ultimă analiză, prin corelarea cu calitatea lor de a
fi, în acelaşi timp, şi subiecte ale raportului juridic litigios dedus judecăţii.
In altă ordine de idei, se impune a fi reţinut şi faptul că, în anumite cazuri, legea conferă
legitimare procesuală, activă sau pasivă, şi altor organe sau persoane, autorizându-le să pornească
acţiunea – nu în calitate de reprezentant, ci în nume propriu – pentru titularul dreptului sau să răspundă
– de asemenea, în nume propriu – pentru titularul obligaţiei.

3. Cauza acţiunii
3.1. Noţiunea de cauză. Pornindu-se de la faptul că orice acţiune civilă presupune o pretenţie,
că reprezintă un act de voinţă care produce efecte juridice, ideea de cauză a acţiunii, prin analogie cu
noțiunea de cauză a actelor juridice civile, este extinsă şi considerată ca unul din elementele acesteia.
Considerarea cauzei drept una din condiţiile de existenţă sau element al acţiunii civile, are în
literatura de specialitate o consacrare unanim recunoscută.
Cauza oricărei acţiuni civile exercitate trebuie să fie evidenţiată prin intermediul a două
accepţiuni diferite: causa petendi şi causa debendi. Este de observat că aceste două accepţiuni
corespund motivărilor obişnuite, în fapt şi drept, prin care orice acţiune civilă este justificată şi
promovată ca atare.
Cauza petendi sau conflictuală se determină prin scopul care exprimă şi caracterizează voinţa
reclamantului de a formula şi deduce pretenţia sa în justiţie şi al pârâtului de a se apăra, iar cauza
debendi sau juridică se determină prin fundamentul legal al dreptului invocat de reclamant şi pe care
urmăreşte să-l valorifice împotriva pârâtului. Redăm, în această privinţă, următorul exemplu: un copil
născut în afara căsătoriei, ca urmare a refuzului de a fi recunoscut în mod voluntar de tatăl său (cauza
petendi), cere, în baza dispoziţiilor legale, care reglementează modurile de stabilire a filiaţiei pe linie
paternă (cauza debendi), ca raportul de filiaţie dintre el şi tatăl său să fie constatat şi impus faţă de
acesta din urmă prin hotărâre judecătorească.
3.2. Corelarea dintre cauza conflictuală şi cauza juridică a acţiunii. Cele două accepţiuni -
cauza conflictuală (petendi) şi cauza juridică (debendi) - ale oricărei acţiuni civile trebuie să se afle în
raport de condiţionare reciprocă. Pe scurt, cel care reclamă şi cel care se apără în faţa instanţei în
cadrul unui proces, justificând astfel cauza atitudinii sale, trebuie să răspundă concomitent – prin
probele administrate – la următoarele întrebări: de ce reclamă sau se apără şi cum îşi justifică în drept
atitudinea sa?
Lipsa de cauză – petendi sau debendi – nu poate fi anticipată. Ca urmare, până la sfârşitul
procesului, cauza acţiunii – sub ambele aspecte – se prezumă că există ca unul dintre elementele
necesare pentru exercitarea tuturor acţiunilor a căror existenţă şi desfăşurare este, cel puțin teoretic,
admisibilă.
Distincţia dintre cauza conflictuală şi cauza juridică a acţiunii prezintă totuşi o deosebită
importanţă practică. Astfel, se poate spune că două acţiuni au aceeaşi cauză, pentru a stabili o
eventuală autoritate a lucrului judecat, numai când se introduce o nouă acţiune, - după ce a fost
respinsă prima – fondată pe acelaşi temei de drept, cu alte cuvinte, cu aceeaşi cauză juridică (debendi).
Identitatea de scop urmărit, care formează fundamentul şi justificarea voinţei de a acţiona în justiţie,
respectiv cauza conflictuală (petendi) nu interesează; în consecinţă, ea poate rămâne, în două acţiuni
consecutive, aceeaşi. Excepţia autorităţii lucrului judecat nu este fondată dacă a doua acţiune, deşi are
acelaşi obiect, priveşte aceleaşi părţi în aceeaşi calitate, este întemeiată în drept pe dispoziţiile unui alt
act normativ, care constituie o altă cauză juridică decât aceea invocată în prima acţiune.
Este de observat că, sub impulsul unor tendinţe de simplificare a lucrurilor, şi mai ales ale
nevoilor practicii judiciare de a uni obiectul acţiunii cu fundamentarea lui legală, cauza acţiunii este
folosită numai în sensul de cauză debendi; este redusă, cu alte cuvinte, numai la temeiul juridic al
pretenţiei dedusă judecăţii.
Tendinţa aceasta nu ni se pare a fi justificată şi, în consecinţă, avem rezerve față de
promovarea ei. Constituind expresia dreptului dedus judecăţii, fundamentul legal al acestuia, cauza
juridică (debendi) poate lipsi, după cum poate lipsi şi dreptul subiectiv însuşi. Cauza acţiunii,
identificată ca justificare, şi mai ales ca scop al exercitării acesteia, nu poate lipsi niciodată. Altfel, n-

34
am putea explica nici existenţa şi nici exerciţiul liber al acţiunii, ca entitate juridică distinctă de dreptul
subiectiv, pe care îl apără. Aşa cum s-a subliniat deja: „e greu de conceput ipoteza unei acţiuni
complet lipsite de cauză” (de cauza petendi); în justiţie, „nimeni nu se adresează… fără un scop, mai
mult sau mai puţin vizibil”; orice pretenţie tinde la un rezultat voit, chiar dacă cel care reclamă se
înşeală“… fie în privinţa faptelor, fie în privinţa dreptului pe care-l invocă.
Cauza acţiunii trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie licită şi reală. Prin trimitere la
actele juridice, putem reţine: cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice, afirmaţie care poate fi extinsă – fără a fi nevoie de motivare specială – şi
asupra exercitării şi susţinerii în justiţie a oricărei acţiuni civile.
În principiu, ilicitul sau imoralitatea cauzei acţiunii se pune numai în legătură cu fundamentul
legal al pretenţiei pe care reclamantul o deduce judecăţii. Aceasta, evident, potrivit premisei că dreptul
subiectiv a cărui apărare se urmăreşte – înlăturând ideea oricărei suprapuneri sau contopiri – îi
transmite acţiunii propria sa cauză.
Cât priveşte scopul sau cauza finală a acţiunii, prezentată în maniera unei depline legalităţi a
dreptului, se consideră a fi licită şi morală prin ea însăşi. Cu toate acestea, legătura de cauzalitate nu
poate fi exclusă. Drept urmare, în ipoteza în care cauza dreptului se dovedeşte a fi ilicită sau imorală,
aceeaşi calificare urmează să primească şi scopul sau cauza finală a acţiunii.
Realitatea cauzei impune ca reclamantul şi pârâtul să-şi exprime voinţa de a pretinde şi apăra
în faţa instanţei determinaţi de un anumit scop și anume, scopul mărturisit de fiecare de a obţine în
finalul judecăţii câştig de cauză.
Cauza acţiunii este falsă ori de câte ori realitatea scopului urmărit este prezentată sub forma
unor aparenţe înşelătoare. Pot fi luate în discuţie, în această privinţă, două aspecte: a) cauza falsă a
acţiunilor promovate de reclamant cu scopul vădit de a-l nemulţumi sau şicana pe pârât, acest aspect
constituind expresia exerciţiului abuziv al dreptului de a acţiona în justiţie; b) cauza falsă a acţiunilor
pornite în urma înţelegerii părţilor de a desfăşura un proces simulat; sub acest aspect, se are în vedere
fie o recunoaştere din partea pârâtului, fie o posibilă tranzacţie judiciară, pentru a eluda în felul acesta
legea sau a prejudicia interesele unor terţe persoane.
Cât priveşte obligaţia instanţei de a cerceta din oficiu şi de a valida cauza oricărei acţiuni
civile exercitate se poate spune: condiţia de legalitate – sub toate aspectele ei – trebuie să primeze şi,
pentru a-i asigura eficienţa, se va trece, dacă este cazul, chiar peste voinţa manifestă a părţilor.

4. Obiectul acţiunii
4.1. Precizări prealabile. După cum am mai arătat, obiectul acţiunii nu se confundă cu
obiectul dreptului subiectiv a cărui protecţie judiciară se urmăreşte. Obiectul acţiunii – res in judicium
deducta – se consideră a fi numai ceea ce părţile înţeleg să deducă judecăţi, urmărind valorificarea
dreptului subiectiv pretins a fi încălcat sau nerecunoscut. Cu alte cuvinte, ceea ce reclamantul pretinde
ca instanţa să verifice sau să constate şi, în final, să dispună prin hotărârea pe care o va pronunţa.
Prin urmare, este de observat că diferenţa dintre obiectul dreptului şi obiectul acţiunii se relevă
şi prin faptul că un drept subiectiv, în acelaşi timp ori succesiv, poate fi apărat prin posibilitatea
formulării unor pretenţii diferite – numite şi capete de cerere – întrunite într-o singură acţiune. Există,
astfel, posibilitatea, ca de exemplu, în cazul raporturilor juridice de împrumut sau de locaţiune să se
pretindă restituirea obiectului sau a sumei de bani, dobânzi sau daune interese, iar în cazul în care
obiectul a pierit, contravaloarea lui; sau, în materie de vânzare-cumpărare se poate pretinde predarea
obiectului, anularea vânzării şi restituirea preţului, ori, dacă este cazul, vânzătorul să garanteze pentru
evicţiune.
4.2. Necesitatea teoretică şi practică de a distinge între obiectul dreptului şi obiectul
acţiunii. In literatura juridică, mult timp diferenţierea dintre obiectul dreptului şi obiectul acţiunii a
fost neglijată; aceasta pentru motivul că acţiunea a fost considerată ca fiind însuşi dreptul subiectiv în
mişcare; şi, de aici concluzia: fiecărui drept îi corespunde o singură acţiune.
S-a ajuns astfel să se creadă că atât posibilitatea de a alege dintre mai multe acţiuni, cât şi
cumulul acestora ar fi excluse. De asemenea, maxima „electa una via…”, aplicată în ipoteza
exerciţiului acţiunilor ar însemna, în cazul în care s-a exercitat o acţiune, o renunţare implicită la
exerciţiul unor alte acţiuni în legătură cu acelaşi drept şi derivând din acelaşi fapt juridic (cauză
conflictuală). Totodată, în justiţie s-ar putea acţiona numai o singură dată, indiferent de faptul că,
ulterior, printr-o altă acţiune s-ar pretinde altceva.

35
 Fiind formulate critici serioase la fundamentarea ei, opinia potrivit căreia un drept poate fi
apărat numai printr-o singură acţiune a fost abandonată. Drept urmare, este de precizat, fără a intra în
amănunte, că atunci când s-a decis că instanţele judecătoreşti nu au a se ocupa de două ori de acelaşi
litigiu, sub raportul obiectului, s-au avut în vedere următorarele idei: a) dacă printr-o acţiune au fost
epuizate toate pretenţiile – indiferent de soluţia admiterii sau respingerii lor – în legătură cu încălcarea
sau nesocotirea unui drept subiectiv, nu se mai poate exercita o nouă acţiune prin care să se aducă în
discuţie aceleaşi pretenţii; b) atâta timp cât dreptul subiectiv nu este complet valorificat, printr-o primă
acţiune, se pot introduce noi acţiuni care au ca obiect alte pretenţii, deosebite de acelea asupra cărora
instanța şi-a spus cuvântul.
4.3. Condiţiile de validitate a obiectului acţiunii. Este de precizat că obiectul acţiunii –
concretizat prin pretenţia dedusă judecăţii – nu poate fi formulat decât în limitele condiţiilor sale de
validitate, respectiv, obiectul să fie licit şi posibil.
Prin condiţia ca obiectul acţiunii să fie licit se înţelege cerinţa respectării dispoziţiilor legale şi,
în primul rând, a celor care privesc ordinea politică, economică şi socială a ţării. Aşa de pildă., se
consideră a fi ilicit obiectul acţiunii prin care s-ar pretinde valorificarea unor bunuri dobândite ilicit.
Condiţia ca obiectul acţiunii să fie posibil are în vedere realizarea practică – dacă instanţa va
dispune admiterea acţiunii – a pretenţiei dedusă judecăţii. Aceasta pe motiv că nimeni nu poate fi
obligat la ceea ce este imposibil de a fi pus în executare (ad impossilium nula obligatio). De exemplu,
reclamantul nu va putea cere predarea în natură a unui bun determinat care a pierit. Intr-o asemenea
situaţie, reclamantul este în drept – chiar dacă află după ce a introdus acţiunea – să ceară
contravaloarea lucrului pierdut sau pierit.

Întrebări:

1. Cum este definită acțiunea civilă?

2. Care este rolul acțiunii civile?
3. Ce corelație există între acțiunea civilă și dreptul civil subiectiv litigios?
4. Cum are loc nașterea și stingerea dreptului la acțiune?
5. Care sunt elementele acțiunii civile?
6. Care sunt accepțiunile cauzei acțiunii civile?

36
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV

CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE

1. Justificarea clasificării. In viaţa social juridică, între subiectele raporturilor juridice civile,
se ivesc numeroase situaţii conflictuale care reclamă necesitatea rezolvării lor pe cale de acţiune în
justiţie. Ca urmare, formele sub care acţiunea civilă se poate înfăţişa în activitatea judiciară sunt şi ele
foarte numeroase. Aşa fiind, apare necesitatea ca acţiunile civile, folosind anumite criterii distinctive
sau de selecţie, să fie împărţite sau divizate în diferite grupe sau clase de acţiuni.
Clasificarea acţiunilor civile prezintă, pe lângă importanţă teoretică, şi o deosebită importanţă
practică. Astfel, prin clasificarea acţiunilor se indică, fără a mai fi nevoie şi de evocarea altor noţiuni, o
serie de aspecte tehnico-practice privitoare la desfăşurarea activităţii procesuale de judecată, cum ar fi:
determinarea competenţei instanţelor de judecată (acţiuni reale imobiliare); caracterul subsidiar al unor
acţiuni faţă de alte acţiuni (cele în constatare faţă de cele în realizare); finalizarea rezultatului obţinut
pe calea unei executări silite directe sau indirecte (cele reale şi cele de creanţă) etc.
Posibilitatea de a da un nume generic unei întregi serii de acţiuni civile este determinată de
însuşirile lor caracteristice comune. Această posibilitate se evidenţiază însă prin intermediul
comparaţiei cu o altă serie de acţiuni civile, cu însuşiri diferite sau opuse.
Acţiunile civile pot fi clasificate pe baza unor criterii variate. Se impun a fi însă reţinute – ca
fiind mai importante – numai următoarele două: criteriul scopului urmărit şi cel al naturii dreptului a
cărui apărare se urmăreşte.

2. Clasificarea acţiunilor civile după scopul urmărit

2.1. Preliminarii. Scopul procesual urmărit exprimă atât cauza conflictuală a acţiunii, adică
voinţa reclamantului de a-şi afirma pretenţia sa în justiţie, cât şi soluţia propriu-zisă, pe care acesta o
cere de la instanţa de judecată.
Sub acest aspect, al naturii soluţiei pe care reclamantul o cere şi speră să o obţină în favoarea
sa, aspect care reprezintă criteriul propriu-zis al clasificării de care ne ocupăm, acţiunile civile se
împart în: a) acţiuni în realizarea dreptului; b) acţiuni în constatare; c) acţiuni constitutive sau
transformatoare de drepturi.
2.2. Acţiunile în realizarea dreptului. Acţiunile în realizarea dreptului, denumite şi acţiuni în
condamnare sau de executare, sunt acţiunile prin care reclamantul urmăreşte ca instanţa să-l oblige pe
pârât să-i respecte dreptul şi să-şi îndeplinească, în consecinţă, prestaţia ce-i revine. Rezultă, aşadar,
că scopul urmărit de reclamant în aceste acţiuni este de a obţine condamnarea pârâtului la executarea
unei prestaţii.
Categoria acţiunilor civile în realizarea dreptului – comparativ cu celelalte categorii – este cea
mai numeroasă. Se includ, între altele, în această categorie: acţiunea în revendicare prin care
reclamantul, care se pretinde a fi titularul unui drept de proprietate, cere să-i fie restituit bunul care se
află în posesia pârâtului neproprietar; acţiunile prin care se pretind daune-interese; acţiunile pentru
repararea pagubei cauzate printr-un fapt ilicit; acţiunile prin care se cere executarea unor obligaţii
contractuale ş. a.
Chiar şi acţiunea în constatarea nulităţii unui act juridic este o acţiune în realizare, iar nu în
constatare, întrucât prin pronunţarea nulităţii actului se produce, în fapt, o modificare a raporturilor
juridice dintre părţi, şi nu o acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, adică o acţiune
în confirmare.
Pentru a putea încadra o acţiune civilă în categoria generică a acţiunilor în realizarea dreptului
– având în vedere şi exemplificările de mai sus – este necesar a se ţine seama de câteva cerinţe şi
anume: a) să se afirme existenţa unui drept al cărui obiect îl constituie un bun sau un alt interes
referitor la patrimoniul celui care reclamă; b) să se pretindă ca restabilirea sau valorificarea dreptului
afirmat să se facă în mod direct, de exemplu, prin restituirea bunului sau executarea lucrării, iar în
cazul în care acest mod va fi refuzat sau va deveni imposibil, executarea să aibă loc prin echivalent
bănesc sau cu caracter de constrângere (daune cominatorii); c) solicitarea ca instanţa de judecată, pe
lângă constatarea judecătorească a existenţei dreptului şi respectiv a încălcării sale, să dispună
condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce-i revine – să dea, să facă, sau să nu facă ceva –
condamnare care să fie susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.

37
 2.3. Acţiunile în constatare. Acţiunile în constatare, cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în
recunoaştere sau confirmare, sunt acţiunile prin care reclamantul urmăreşte să obţină prin hotărâre
judecătorească, ce speră să fie pronunţată în favoarea sa, numai confirmarea existenţei unui drept, care
pretinde că îi aparţine sau a inexistenţei unui drept afirmat de către pârât.
Acţiunile în constatare – singurele de altfel – sunt prevăzute şi reglementate de art. 35 C. proc.
civ. Textul citat prevede: „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei
unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale
prevăzută de lege.” Reiese din textul citat că acţiunile în constatare se subdivid, la rândul lor, în două
categorii: a) pozitive, care tind la recunoaşterea anumitor raporturi juridice cu un anumit conţinut,
respectiv dreptul reclamantului şi obligaţia pârâtului; b) negative, care tind la confirmarea
judecătorească a inexistenţei unor raporturi juridice afirmate de către cei interesaţi (care în proces
urmează a avea calitatea procesuală de pârâţi) şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor ce
formează conţinutul acestor raporturi.
Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizarea dreptului, au un scop mai
limitat, acela de a obţine printr-o hotărâre judecătorească numai confirmarea existenţei unui drept, fără
a se urmări şi executarea acesteia faţă de persoana obligată. Drept urmare, hotărârile pronunţate în
urma judecării acţiunilor în constatare nu pot deveni titluri executorii şi puse în executare pe cale
silită; aceasta pentru motivul că reclamantul îşi atinge scopul urmărit prin însăşi hotărârea care va fi
pronunțată.
Este de observat că prin art. 35 C. proc. civ. este rezolvată şi problema raportului dintre
acţiunea în constatare şi cea în realizarea dreptului: „cererea (acţiunea în constatare) nu poate fi
primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Prin urmare,
acţiunilor în constatare, faţă de acţiunile în realizarea dreptului, li se consacră un caracter subsidiar.
Pentru a putea determina, pe deplin, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, ea trebuie
raportată şi la situaţiile - altele decât posibilitatea de a cere realizarea dreptului - pentru rezolvarea
cărora legea a reglementat căi procesuale speciale de constatare a ceea ce se reclamă de către cei
interesaţi. Astfel, sub această motivare generică, în practica judiciară, spre exemplu, s-a decis:
a) acţiunea în constatare nu poate fi primită când partea are deschisă calea contestaţiei la executare;
b) nu se poate face substituirea acţiunii în constatare procedurii asigurării dovezilor; c) pe calea
acţiunii în constatare nu se poate cere şi obţine reconstituirea unor acte necesare stabilirii vechimii în
muncă ş. a.
În încheiere, o singură precizare se impune a mai fi făcută: dacă la prima vedere, prin prisma
restricţiilor amintite, folosirea acţiunilor în constatare pare a avea un câmp redus de aplicare, în
realitate, în practică, ea şi-a dovedit utilitatea în cele mai diverse situaţii.
2.4. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi. Acţiunile constitutive sau
transformatoare de drepturi sunt acţiunile prin care se urmărește să se desfiinţeze unele raporturi
juridice existente şi să se creeze, între sau pentru părţile litigante, raporturi sau situaţii juridice noi.
Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi prezintă o deosebită importanţă. Aceasta
se evidenţiază, în primul rând, prin finalitatea lor: sting raporturi sau situaţii juridice preexistente şi le
înlocuiesc, la aceeaşi dată, cu raporturi sau situaţii juridice noi, acestea din urmă, aducându-le
persoanelor interesate satisfacţii de ordin moral şi social-juridic deosebite de cele avute anterior, ceea
ce le permite afirmarea pe alt plan a personalităţii şi intereselor lor legale.
În general, acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi se referă la starea şi
capacitatea persoanelor. Aşa este, de exemplu, cazul acţiunii de divorţ, al acţiunilor în cercetarea
paternității şi tăgada paternităţii, al acțiunilor de punere şi de scoatere de sub interdicţie ş. a.
Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi se caracterizează – în comparaţie cu
celelalte categorii – prin următoarele trăsături: a) au caracter strict personal şi ca atare nu pot fi
exercitate, de regulă, decât de subiectele raporturilor juridice a căror desfiinţare sau înfiinţare se
urmăreşte şi nici nu pot fi transmise altor persoane; b) asupra obiectului acestor acţiuni nu se poate
tranzacţiona, încetarea raporturilor juridice care se referă la starea şi capacitatea persoanelor putându-
se face, în principiu, numai prin intermediul unei judecăţi; c) hotărârile pronunţate în urma judecării
acestor acţiuni, în cazul în care sunt admise, produc efecte constitutive de drepturi sau stări juridice noi
- ex nunc - şi nu permit renunţarea la beneficiul lor.

38
 3. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului a cărui valorificare judiciară se
urmăreşte
3.1. Enunţare. După natura dreptului a cărui valorificare judiciară se urmăreşte acţiunile se
împart în personale şi reale. Clasificarea aceasta se întemeiază pe împărţirea clasică a drepturilor
civile subiective în drepturi personale sau de creanţă şi drepturi reale.
Distincţia dintre acţiunile reale şi cele personale îşi are originea în dreptul roman de unde a
fost preluată şi în dreptul modern, un timp în epoca modernă această clasificare fiind păstrată prin
tradiţie, iar apoi recunoscută şi consacrată în mod oficial mai în toate reglementările.
3.2. Acţiunile personale. Acţiunile personale sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi
valorificate în justiţie pretenţii întemeiate pe drepturi de creanţă. Concret, este vorba de acţiunile care,
având ca obiect obligaţii personale – de a da, a face sau a nu face ceva –, oferă posibilitatea
creditorului-reclamant să-l cheme în judecată pe debitorul-pârât şi, totodată, să-l constrângă pe cale
judiciară să-şi îndeplinească prestaţiile ce-i revin.
Acţiunile personale sunt foarte numeroase. Practic, numărul lor se consideră a fi nelimitat.
Aceasta pe motiv că şi numărul drepturilor personale – ca urmare a consacrării principiului libertăţii de
voinţă în materia contractelor – este nelimitat. Astfel, acţiunile personale se pot naşte din toate
raporturile juridice de obligaţii. Se pot cita ca având acest caracter: acţiunile ce decurg din raporturile
locative ori obligaţia legală de întreţinere, acţiunea oblică, acțiunea pauliană ş. a.
3.3. Acţiunile reale. Acţiunile reale sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi valorificate în
justiţie pretenţii întemeiate pe drepturi reale. Concret, este vorba de acţiunile prin care orice proprietar
sau titular al unui alt drept real – uzufruct, abitaţie, servitute etc. – poate cere în justiţie apărarea
dreptului sau împotriva oricărei persoane care deţine ori împiedică exercitarea prerogativelor legale
asupra bunului ce formează obiectul dreptului dedus judecăţii.
Faţă de acţiunile personale, acţiunile reale sunt mai puţin numeroase. Astfel, se poate spune că
numărul acţiunilor reale este limitat la numărul drepturilor reale. Această precizare se justifică prin
aceea că, spre deosebire de drepturile de creanţă, care pot lua naştere, în mod nelimitat, prin convenţia
părţilor, drepturile reale sunt limitate prin însăşi reglementarea lor legală.
Cu toate acestea, acţiunile reale cunosc o circumscriere exactă a obiectului lor, ceea ce a
determinat ca, în cele din urmă, să li se atribuie denumiri precise. Astfel, sunt recunoscute că au acest
caracter: acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate; acţiunea confesorie prin
care se apără celelalte drepturi reale principale, sau, cu alte cuvinte, acțiunea prin care reclamantul
cere să-i fie respectat – după caz – dreptul său de uzufruct, uz, abitaţie, superficie sau servitute asupra
bunului imobil grevat cu una din aceste sarcini; acţiunea negatorie, pe care orice proprietar o poate
exercita împotriva celor care pretind a avea asupra bunului imobil – proprietatea sa – prerogativele
unui drept real, ca de exemplu, uzufruct sau servitute.

3.4. Principalele deosebiri dintre acţiunile reale și acțiunile personale.

Între acţiunile reale şi cele personale – în afară de natura dreptului, care constituie criteriul
propriu-zis al clasificării – există şi alte deosebiri. Câteva aspecte în această privinţă se impun a fi
reţinute.
O primă deosebire priveşte persoana împotriva căreia poate fi îndreptată pretenţia şi care va fi
legitimată în proces în calitate de pârât. Astfel, sub acest aspect, putem deosebi: a) acţiunile reale se
exercită, în principiu, numai împotriva persoanei care deţine bunul în momentul exercitării; este de
precizat că aceste persoane nu pot fi cunoscute înainte de nașterea dreptului la acțiune şi că, în orice
moment, chiar pe parcursul judecăţii, ele se pot schimba; b) acţiunile personale se îndreaptă împotriva
unei anumite persoane care este determinată dinainte, prin actul juridic generator de obligaţii; această
calitate nu se poate schimba, adică ea nu se deplasează juridiceşte, ca în cazul acţiunilor reale, odată cu
înstrăinarea bunului, ci poate fi transmisă, spre exemplu, numai mortis causa.
A doua deosebire se poate desprinde din rezultatele la care se poate ajunge. Astfel: a) în cazul
acţiunilor personale, creditorul-reclamant, după ce obţine câştig de cauză, în eventualitatea unei
pluralităţi de creditori urmăritori asupra aceluiaşi debitor, are a-şi disputa posibilitatea realizării
creanţei sale şi cu ceilalţi creditori, în sensul că el va fi satisfăcut în ceea ce priveşte pretenţiile sale
potrivit unei anumite ordine de preferinţă prevăzută de lege; b) dimpotrivă, în acţiunile reale, dacă i se

39
dă câştig de cauză reclamantului – considerat a fi cu adevărat titular al dreptului în discuţie – acesta
obţine o satisfacţie completă, în sensul că nu are a-şi mai disputa cu nimeni întâietatea în satisfacerea
pretenţiilor sale.
A treia deosebire se poate stabili sub aspectul determinării instanţelor competente. Astfel, este
de reţinut: a) acţiunile personale se promovează, în principiu, la instanţa domiciliului sau sediului
pârâtului (art. 107 C. proc. civ.); b) în cazul acţiunilor reale imobiliare s-a reglementat o competenţă
excepţională (exclusivă), în sensul că pot fi introduse numai la instanţa în circumscripția căreia se află
situate bunurile asupra cărora se poartă litigiul (art. 117 alin. 1 C. proc. civ.).
În sfârşit, a patra deosebire se poate stabili sub aspectul măsurilor asigurătorii. Astfel, pentru
acţiunile reale mobiliare se poate lua măsura asigurătoare a sechestrului judiciar, iar pentru acţiunile de
creanţă măsura asigurătoare a sechestrului asigurător.
3.5. Acţiunile mixte. In doctrina juridică se discută de foarte multă vreme asupra afirmării şi
respectiv negării existenţei categoriei acţiunilor mixte. Intr-o opinie, s-a susţinut că acţiunile mixte
sunt acţiunile reale la care se adaugă pretenţii accesorii cu caracter personal, iar după o altă părere,
acţiunile mixte ar reprezenta o suprapunere a două acţiuni, una reală şi alta personală, ambele având
caracter principal.
Ca regulă generală, cu toată originea lor foarte veche şi chiar cu aşa-zisa lor reglementare
legală, existenţa acţiunilor mixte – reale şi personale – nu poate fi susţinută. Argumentarea este
simplă: nu există drepturi civile subiective care să aibă o natură juridică mixtă, personală şi reală, în
acelaşi timp.
Se admite totuşi, în ultimă instanţă, că acţiunile mixte reprezintă cumulul necesar a două
acţiuni, una reală şi alta personală, prin expresia „cumulul necesar” fiind redată atât ideea legăturii, cât
şi, mai ales, pe aceea a raportului de dependenţă dintre ele. Întrunesc cerinţa cumulului necesar – şi
sunt considerate acţiuni mixte – următoarele două categorii de acţiuni: a) acţiunile prin care se cere
executarea unor contracte privitoare la transmiterea proprietăţii unor bunuri imobiliare, deoarece
reclamantul acţionează într-o dublă calitate: de proprietar, cerând apărarea dreptului de proprietate şi
de creditor, pretinzând executarea obligaţiei de predare a imobilului; b) acţiunile prin care se cere
anularea sau rezoluţiunea unui contract care a avut ca obiect transmiterea proprietăţii sau constituirea
unui alt drept real – în cazul proprietăţii imobiliare – ipoteză în care, odată cu desfiinţarea contractului,
se cere şi retrocedarea bunului.
3.6. Acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii. Ceea ce este caracteristic pentru această clasificare
este natura imobiliară a drepturilor reale care urmează a fi apărate prin intermediul acestor acţiuni.
Drept urmare, acţiunile reale imobiliare pot fi clasificate, la rândul lor, în petitorii şi posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acelea prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate imobiliară
sau a unui alt drept real imobiliar (uzufruct, servitute, folosinţă etc.). Intră în categoria acţiunilor
petitorii toate acţiunile reale imobiliare menţionate deja: acţiunile în revendicare, confesorie şi
negatorie.
Acţiunile posesorii sunt acelea prin care se urmăreşte apărarea posesiunii asupra bunurilor
imobiliare.
Este de observat că prin intermediul acţiunilor posesorii poate fi apărat atât dreptul de
proprietate imobiliară, cât şi numai simplul fapt al posesiei – care conferă prin apărarea ei, în condiţii
stabilite de lege, toate elementele prerogativei de a poseda – asupra unui bun imobil.

Întrebări:
1. Cu se clasifică acțiunile civile după scopul urmărit prin exercitarea lor?
2. Caracterizați acțiunile în realizare.
3. Care este raporul între acțiunile în constatare și acțiunile în relizare?
4. Prin ce se caracterizează acțiunile constitutive de drepturi?
5. Cum se clasifică acțiunile civile după natura dreptului a cărui valorificare judiciară se
urmăreşte?
6. Care sunt principalele deosebiri dintre acţiunile reale și acțiunile personale?

40
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL. INSTANȚA DE JUDECATĂ.

Activitatea judiciară în cauzele civile se realizează cu concursul mai multor persoane şi

organe ale statului, care se numesc participanţi sau subiecte ale procesului.
In cadrul procesului civil trebuie să participe, în primul rând, instanţa de judecată şi părţile
litigante (reclamantul şi pârâtul). La anumite procese pot participa şi terţe persoane, care în urma
introducerii lor în proces devin şi ele părţi. De asemenea, poate participa şi procurorul, fie ca parte, fie
ca organ al statului. In fine, în măsura în care anumite necesităţi procesuale impun şi contribuţia lor, la
procesul civil pot participa şi alte persoane sau organe, instituții ale statului, cum ar fi: experţi, martori,
traducători, interpreți, executori judecătorești etc.

Secțiunea I Instanța de judecată

1.Preliminarii
Consacrând principiul separaţiei puterilor în stat, Legea nr. 304/2004, privind organizarea
judiciară, prevede că puterea judecătorească are atribuţii proprii, care sunt exercitate de instanţele
judecătoreşti, în conformitate cu principiile din Constituţie şi celelalte acte normative în vigoare.
Rolul instanţei de judecată, desprins din reglementarea la care am făcut trimitere, este acela de
a înfăptui justiţia, ca ideal de echitate pentru părţile în proces și nu numai. Astfel, spre deosebire de
vechea reglementare, care consacra normele referitoare la organizarea judecătorească şi care menţiona
scopul reglementării în chiar textul legii, actuala reglementare prevede, în preambul, că scopul său este
acela de a asigura respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, așa cum
sunt ele menționate, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.
Prin instanţă de judecată se înţelege organul împuternicit de lege să soluţioneze un anumit
litigiu. Această noțiune poate fi înţeleasă în sens larg sau în sens restrâns, în funcţie de cum se
realizează o diferenţă între instanţele de judecată şi alte organe cu activitate jurisdicţională.
În înţelesul cel mai larg, noţiunea de instanţă de judecată desemnează organul împuternicit de
lege să soluţioneză un conflict între părţi. În acest sens, putem spune că sunt instanţe toate organele de
jurisdicţie înfiinţate prin lege. În acest sens se exprimă legiuitorul, de pildă, în art. 95 pct. 1 C. proc.
civ., care stabileşte că, în primă instanţă, tribunalele judecă toate cererile, în afară de cele date prin
lege în competența altor instanţe.
Într-un înţeles mai restrâns, noţiunea de instanţă desemnează numai instanţele judecătoreşti. În
condiţiile art. 2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti sunt
judecătoriile, instanțele militare, tribunalele specializate, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Într-un alt sens, şi mai restrâns, prin instanţă se înţelege un anumit grad de jurisdicţie. Astfel,
se spune că un litigiu este în primă sau în ultimă instanţă ori în apel ori în recurs, că instanţa a fost
corect sesizată, că instanţa s-a declarat competentă sau necompetentă să judece litigiul.
În sfârşit, în înţelesul cel mai restrâns, noţiunea de instanţă desemnează completul de judecată.
De exemplu, art.134 C. proc. civ. are în vedere ,,instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de
competenţă”, art.50, 51 şi 52 C. proc. civ. se referă la ,,instanţa care decide asupra recuzării”, art. 64 C.
proc. civ. prevede că ,,instanţa se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenţiei…” etc.

2. Compunerea şi constituirea instanţei

În cadrul activității jurisdicționale, prin instanţă se înţelege o structură internă a organului
judecătoresc, căreia i se atribuie prin dispoziții cu caracter administrativ, soluţionarea unui anumit
litigiu. Instanţa se compune, astfel, cu un număr de judecători stabilit de lege. Ea este reprezentată de
un anume judecător sau complet de judecată. Instanţa, în sensul de complet de judecată, este alcătuită
în totalitate din judecători (art. 395 și 398-399 C. proc. civ.). La activitatea instanţei pot participa şi
alte organe sau persoane.

41
 Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea (formarea) instanţei cu numărul de
judecători prevăzuţi de lege. Prin urmare, atunci când ne referim la compunerea completului avem în
vedere numai participarea la judecată a numărului legal de judecători, nu și posibilitatea acestora de a
face parte din complet (în caz de incompatibilitate, abţinere, recuzare). Astfel, se poate spune că este
avut în vedere aspectul cantitativ al compunerii completului, nu cel calitativ.
Dacă în vechea reglementare colegialitatea instanţei constituia regula, în prezent, potrivit
art.54 alin. 1 din Legea nr.304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a
judecătoriei, tribunalului și curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia
cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale. Prin derogare, completul pentru
soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie
dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari. Asistenții judiciari participaă la deliberări cu vot consultativ
și semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se
motivează.
Conform alin.2 al articolului 54 din Legea nr.304/2004, apelurile se judecă în complet format
din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.
Tot ca excepție, există și cereri care au fost conferite spre soluționare prin lege (art. 23 din
Legea nr. 303/2004) judecătorului stagiar:
a) acţiunile posesorii, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă;
b) litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în
care valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 10.000 lei;
c) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunilor contravenţionale, dacă sancţiunea contravenţională maximă prevăzută de lege este de
10.000 lei;
d) cererile de valoare redusă, prevăzute la art. 1.026 - 1.033 din Legea nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare;
e) cererile având ca obiect înlocuirea amenzii contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi
în folosul comunităţii;
f) cererile de abţinere şi de recuzare, precum şi cererile de revizuire şi contestaţiile în anulare în
cauzele ce intră în competenţa lor ș.a.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului,
urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod
excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor
judecătoreşti. Completul de judecata este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.
În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în alte materii decât cea penală, completul este
format din trei judecători, de regulă din aceeaşi secţie.
La începutul fiecărui an se constituie patru complete de 5 judecători (două în materie penală și
două în alte materii). În acest sens, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă
numărul şi compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt
desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod
excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea
administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit art.516 C.proc.civ., se formează un
complet alcătuit din 25 de membri, după cum urmează: din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul
dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia,
precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră
problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din
cadrul celorlalte secţii.
De asemenea, în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,conform art 520 alin.6 C.proc.civ., se
alcătuiește un complet de 13 judecători, format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei
respective.

42
 Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet. De asemenea, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite,
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată.
În ceea ce privește constituirea instanţei, aceasta semnifică alcătuirea ei complexă, cu toate
organele şi persoanele prevăzute și impuse de lege. Aceasta presupune participarea, alături de
completul de judecată, a grefierului, respectiv a magistratului – asitent la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, precum şi a procurorului, în situațiile în care acesta trebuie să participe potrivit legii.
Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă, grefierul redactează și semnează
încheierea de şedinţă (art. 232-233), semează, alături de preşedinte, procesul-verbal de constatare a
stării materiale a înscrisului defăimat (art. 305), scrie mărturia, după dictarea preşedintelui sau a
judecătorului delegat (art. 323), semnează interogatoriul (art. 354), semnează hotărârea (art. 426
alin.3), etc.
De asemenea, conform art.92 C.proc.civ., procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de
câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Totodată,
poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar
pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. În cazurile anume prevăzute de
lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârii.
Compunerea şi constituirea instanţei de judecată sunt reglementate de norme de organizare
judecătorească, cu caracter imperativ, de ordine publică, a căror nerespectare atrage sancţiunea gravă a
nulităţii hotărârii dată cu nerespectarea acestor dispoziţii. Nu numai numărul judecătorilor şi
constituirea instanţei cu procuror şi grefier trebuie avute în vedere, ci şi cerinţele legale pentru ca cei
ce compun instanţa să poată să-și exercite atribuțiile jurisdicționale potrivit prevederilor legii.

3. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei

3.1.Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este acea situaţie în care unui judecător, în cazurile expres prevăzute de
lege, nu îi este permis să ia parte la soluţionarea unor cauze.
Normele privitoare la incompatibilitate sunt considerate norme imperative, din moment ce
sunt edictate pentru a proteja interesul general, al bunei administrări a justiţiei și, după cum se știe, de
esenţa nulităţii absolute este faptul că aceasta protejează interesele generale.
Articolele 41 și 42 C. proc. civ. reglementează cazurile incompatibilitate, textele de lege
menţionate aplicându-se numai judecătorilor.
Art.41 C.proc.civ. reglementează mai multe ipoteze. Astfel, primul alineat stabileşte că
„judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu
poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea
spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât
cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs”, iar cel de-al doilea alineat al acestui articol
prevede că „nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat,
asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.”
Primul caz de incompatibilitate surprinde ipoteza în care un judecător, după ce a pronunţat o
încheiere interlocutorie sau o hotărâre, fiind avansat la instanţa superioară, la care vine spre
soluţionare o cerere de exercitare a unei căi de atac declarată împotriva hotărârii respective, este firesc
ca judecătorul să nu îşi poată verifica propria hotărâre, întrucât ar lipsi garanţia că s-ar realiza un
control judiciar obiectiv, fiind puţin probabil ca judecătorul să fie dispus să revină asupra soluţiei pe
care a dat-o.
Cel de-al doilea caz de incompatibilitate se justifică prin intenţia legiuitorului de a asigura
obiectivitate deplină în ipoteza rejudecării fondului după casare (cu trimitere), evitând situaţia în care
judecătorul ce a dat hotărârea casată să pronunţe aceeaşi soluţie şi după rejudecare, pentru a nu se
dezice de soluția inițială.

43
 Acestei reglementări trebuie să i se aducă o completare în sensul limitării ei numai la casarea
cu trimitere. Aşa fiind, judecătorul care a soluţionat cauza în primă instanţă devine incompatibil să mai
ia parte, după ce hotărârea pronunţată în acea cauză a fost casată cu trimitere, la rejudecarea cauzei.
Trebuie avut în vedere şi faptul că prin casarea cu trimitere cauza urmează a fi rejudecată din
nou în fond. Aşa fiind, este necesar ca judecătorul pentru a deveni incompatibil la rejudecarea cauzei
să fi soluţionat fondul acelei pricini sau să fi rezolvat unele chestiuni incidente care să ducă la
rezolvarea fondului ei. Simpla participare la o şedinţă de judecată în care s-au făcut acte de
administrare a unor probe ori s-au rezolvat excepţii de procedură menite să asigure cadrul legal al
judecăţii, nu constituie caz de incompatibilitate.
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 alin.1 C. proc. civ. sunt de strictă
interpretare. Aşa fiind, trebuie să spunem că nici o aplicare în cazuri asemănătoare – printr-o
interpretare extensivă – nu este posibilă. Astfel, s-a decis că judecătorii care au luat parte la judecata în
recurs a unei cauze nu sunt incompatibili de a judeca aceeaşi cauză în fond după casare cu reţinere.
A treia ipoteză are în vedere prezumţia că cel care anterior a fost martor, expert, arbitru,
procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator într-o cauză nu ar fi obiectiv, ar fi
tentat să-şi menţină punctul de vedere pe care deja şi l-a format.
Alte cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute de art.42 C.proc.civ. Astfel, judecătorul este,
de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
- când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece.
Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi
(5), nu îl face pe judecător incompatibil;
- când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor
sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
- când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei
părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
- când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre
părţi;
- dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-
un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
- dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una
dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În
cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai
în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
- dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
- dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte
avantaje de la una dintre părţi;
- dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz,
se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea
inclusiv;
- dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al
patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei
instanţe;
- dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al
completului de judecată;
- dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea
în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
- atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Trebuie să pecizăm că dispozițiile referitoare la la soţ se aplică şi în cazul concubinilor.
La aceste cazuri de incompatibilitate se mai poate adăuga unul, reglementat de art. 51 alin.3
din Legea nr.317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii. Textul la care am făcut trimitere
prevede că pentru soluționarea recursului exercitat împotriva hotărârile secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii prin care s-a soluţionat o acţiune disciplinară, competenţa aparţine Completului de 5
judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte
membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar.

44
 Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură pentru că priveşte încălcarea regulilor
referitoare la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amânarea judecăţii, ca efect al admiterii sale,
excepţia este dilatorie. Normele care organizează incompatibilitatea sunt norme de organizare
judiciară, imperative, întrucât nu se poate lăsa la latitudinea părţilor să decidă ca la judecată să
participe un judecător incompatibil. Ca atare, excepţia este absolută şi poate fi invocată de oricare
dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii. De vreme ce norma are
caracter imperativ, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea ei este nulitatea absolută.

3.2.Abţinerea şi recuzarea
3.2.1. Definirea noţiunilor. Atât abţinerea cât şi recuzarea sunt două instituţii procesuale
strâns legate una de alta; mai precis, recuzarea nu poate avea loc decât în cazul în care nu s-a realizat
abţinerea.
Prin abţinere se înţelege acea situaţie în care un judecător, ştiind că există un motiv de
recuzare împotriva sa, într-o anumită pricină civilă, se retrage de la judecarea ei (art. 43 C. proc. civ.).
Prin recuzare desemnăm posibilitatea dată de lege părţilor de a cere – pentru cazurile strict prevăzute
de lege – îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la judecarea unei anumite pricini civile în
cazul în care nu s-au abţinut – ei înşişi – de la judecarea ei (art.44 C.proc.civ.).
Deosebirea dintre aceste două instituţii procedurale – care se sprijină pe aceleaşi motive –
constă în faptul că, în timp ce recuzarea emană de la părţile din proces, fiind un drept al lor, abţinerea
constituie o îndatorire a judecătorului. Altfel spus, abţinerea reprezintă o autorecuzare.
3.2.2. Cazurile de abţinere şi recuzare. Cazurile de abţinere şi recuzare sunt identice și sunt
reglementate în art.41 și 42 C.proc.civ. Este de observat că toate aceste ipoteze au un fundament
comun: suspiciunea obiectivităţii şi imparţialităţii judecătorilor.
Natura motivelor care au determinat reglementarea – în concret – a acestor cazuri este diferită.
Gruparea lor este totuşi posibilă sub următoarele criterii: interesul, rudenia şi afinitatea, duşmănia şi
exprimarea apriorică a opiniei.
a) Interesul personal al judecătorului. Este posibil ca judecătorii – alături de părţile litigante
– să fie şi ei interesaţi în soluţionarea anumitor cauze civile.
Pentru un judecător, interesul de a se da într-o cauză civilă o anumită soluţie poate fi: direct
sau indirect. Sau, cu alte cuvinte, al său personal sau al rudelor sale.
Se consideră că un judecător este interesat în soluţionarea unor cauze civile în următoarele
cazuri: când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în
legătură cu pricina care se judecă; 8 dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori
afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este
judecător;9 dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;10 dacă el, soţul său, ascendenţii ori
descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi.
b) Legătura de rudenie sau afinitate. Legătura de rudenie sau afinitate dintre un judecător şi
persoanele interesate în soluţionarea unei cauze civile presupune afecţiune şi interes, ambele fiind
prezumate a fi dăunătoare obiectivităţii judecătorului.
Legătura de rudenie sau afinitate există reglementată în următoarele cazuri:
când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi
sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane; când soţul sau fostul
său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi ; dacă, atunci când
este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a
participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe; dacă este soţ
sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de
judecată; dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau
asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe

8
De exemplu, judecătorul, soţia sa ori celelalte persoane menţionate pot apărea în calitate de creditori,
debitori sau garanţi ai uneia dintre părţile litigante.
9
Cazul acesta prezumă eventualitatea ca doi judecători – de la aceeaşi instanţă – să fie puşi în situaţia
de a-şi face concesii reciproce: unul judecând cauza în care este interesat celălalt şi invers.
10
Raţiunea acestui caz este că aceeaşi persoană nu poate fi în acelaşi timp judecător şi parte în proces.

45
 c) Ura sau dușmănia judecătorului. Este posibil ca un judecător să aibă anumite
resentimente faţă de una dintre părţile unei cauze civile. Asemenea resentimente sunt deduse – prin
reglementarea lor – din stări de fapt existente sau din antecedente. Există reglementate în acest sens
două cazuri: dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după
caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece
pricina; dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,
după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al
patrulea inclusiv.
În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine
incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa.
d) Exprimarea anterior a opiniei de către judecător. Se poate ca un judecător să se afle în
situaţia de a-şi fi exprimat extrajudiciar părerea cu privire la soluţionarea unei anumite pricini civile.
Drept urmare, dacă aceasta se poate dovedi, acel judecător nu mai poate judeca acea cauză.
Reţinem că în această privinţă există reglementat un singur caz: când şi-a exprimat anterior
părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor,
din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, nu îl face pe judecător incompatibil.11
3.2.3. Caracterul normelor privitoare la abţinerea şi recuzarea judecătorilor. Este de
remarcat că în determinarea caracterului acestor norme urmează a fi avute în vedere, în mod distinct,
pe de o parte abţinerea, iar pe de altă parte recuzarea.
Astfel, în cazul abţinerii, normele se consideră că au pentru judecător – ca persoană – caracter
imperativ. Pentru justificarea acestei concluzii pot fi invocate şi dispoziţiile cuprinse în art. 43 alin.2
C. proc. civ. Astfel, în acest text se arată că: „judecătorul care ştie că există un motiv de
incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii.”
În privința recuzării, normele se consideră că au caracter dispozitiv. Aceasta în sensul că
recuzarea este lăsată la aprecierea părţii interesate. Prin urmare, dacă una dintre părţile unei cauze
civile cunoaşte existenţa unui motiv de recuzare faţă de unul din judecătorii care judecă pricina ea este
pusă în situaţia de a aprecia, fie în sensul recuzării, fie în sensul acceptării ca acel judecător să judece
cauza, dacă are încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea lui.
Sub acest aspect se evidenţiază şi dispoziţiile cuprinse în art. 44 alin. 1 C. proc. civ. care
prevăd că cererea de recuzare trebuie făcută „… înainte de începerea oricărei dezbateri”. Rezultă că
cererea de recuzare, care n-a fost făcută cu respectarea acestei condiţii, nu mai poate fi făcută ulterior,
partea fiind decăzută din dreptul invocării ei.
Trebuie să menţionăm, în acest context, că dispoziţiile privitoare la recuzarea judecătorilor se
aplică şi altor participanţi la procesul civil, cum ar fi: procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenților
judiciari şi grefierilor (art.54 C. proc. civ.), experţilor (art.332 C. proc. civ.), precum şi interpreţilor şi
traducătorilor (art.225 coroborat cu art. 332 C. proc. civ.).
3.2.4. Procedura abţinerii şi recuzării. Procedura abţinerii şi recuzării este reglementată de
art. 50 – 53 C. proc. civ. şi are drept scop să împiedice orice pretexte nejustificate ale mai multor
judecători de a nu lua parte la judecarea anumitor pricini, cât şi orice atitudine şicanatoare din partea
părţilor litigante, care, urmărind tergiversarea judecăţii, ar putea să recuze pe majoritatea judecătorilor
(astfel să se descompleteze instanţa) sau pe anumiţi specialişti, care ar putea să efectueze o expertiză,
pe procurorul care a intervenit în proces etc.
Astfel, judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat
să se abţină de la judecarea pricinii. Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată ce judecătorul a
cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere.
Cererea de recuzare se face de partea interesată, verbal sau în scris înainte de începerea
dezbaterilor sau, dacă motivele de recuzare s-au cunoscut abia în cursul judecăţii, de îndată cele ele au
fost cunoscute (art. 44 C. proc. civ.).
Dacă cererea de recuzare s-a făcut înaintea cererii de abţinere, judecătorul poate declara că se
abţine (art. 48 C. proc. civ.). In acest caz, urmează a se soluţiona, mai întâi, abţinerea judecătorului şi
numai în cazul în care instanţa a decis că judecătorul poate lua parte la judecata pricinii, va trebui să
decidă şi asupra recuzării.

11
Nu este recuzabil judecătorul care şi-a exprimat părerea asupra unor chestiuni controversate,
chiar dacă pricina pe care o judecă este identică cu cea comentată, într-o revistă de specialitate.

46
 Cererea de abţinere sau recuzare se judecă de către instanţa în faţa căreia s-a făcut, în
alcătuirea căreia nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat (art. 50 C. proc. civ.).
În cazul în care s-au abţinut sau au fost recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, cererile de
abţinere sau de recuzare se vor judeca de către instanţa imediat superioară (art.50 alin.2 C.proc.civ.).
În timpul judecării cererii de abţinere sau recuzare judecata nu se suspendă, dar nu se
mai întocmeşte nici un act de procedură (art. 49 C. proc. civ.). Judecarea abţinerii şi recuzării
se face în camera de consiliu fără prezența părţilor. Judecătorul care s-a abţinut sau a fost
recuzat va fi ascultat numai dacă instanţa găseşte de cuviinţă că aceasta este necesară, în
aceleaşi condiţii putând fi ascultate şi părţile (art. 51 alin.1 C.proc.civ.).
Dovada motivelor de abţinere sau de recuzare va fi făcută de cei interesaţi – judecător sau
parte – numai prin înscrisuri, începuturi de dovadă scrisă, completate prin proba cu martori şi numai în
lipsa unor asemenea dovezi, prin martori. Interogatoriul, ca mijloc de probă, în dovedirea motivelor
abţinerii sau recuzării, nu este admis (art. 51 alin. 3 C. proc. civ.).
Asupra cererilor de abţinere sau recuzare instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care se
pronunță în şedinţă publică (art. 51 alin. 5 C. proc. civ.).
In cazul admiterii sau respingerii cererii de abţinere, cât şi în cazul admiterii cererii de
recuzare, încheierea prin care s-a hotărât astfel nu este susceptibilă de nici o cale de atac. La fel se
procedează și în ipoteza respingerii recuzării în cazul rămânerii acesteia fără obiect, deoarece fusese
admisă (cu prioritate) cererea de abținere.
Cât priveşte încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare se poate ataca, doar de către
părți, numai odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este
definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile
de la comunicarea acestei hotărâri (art. 53 alin. C. proc. civ.).
Dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de
procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de
recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei
spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima
instanţă.
3.2.5. Efectele soluţionării cererilor de abţinere şi recuzare. Efectele soluţionării cererilor
de abţinere sau recuzare se evidenţiază în funcţie de soluţia dată. Astfel, în cazul în care cererea de
abţinere sau recuzare este admisă, judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat se va retrage din
completul de judecată, fiind înlocuit cu un alt judecător (art. 51 alin. 6 C. proc. civ.).
Este de menţionat că în încheierea de admitere a cererii de abţinere sau recuzare urmează a fi
făcute şi precizările cu privire la actele făcute de judecătorul respectiv: dacă rămân valabile sau trebuie
să fie refăcute.
In cazul în care cererea de recuzare a trebuit să fie soluţionată de către instanţa superioară – pe
motivul recuzării întregii instanţe – şi dacă o găseşte întemeiată va dispune trimiterea cauzei, spre a fi
judecată, la o instanţă de acelaşi grad (art. 52 alin. 1 C. proc. civ.).
În cazul în care cererea de abţinere sau recuzare este respinsă, judecata va fi continuată cu
judecătorul care s-a abţinut ori a fost recuzat. Dacă cererea de recuzare este respinsă de către instanţa
superioară, dosarul pricinii va fi înapoiat spre judecare instanţei inferioare (art. 52 alin. 2 C. proc. civ.).

Întrebări:
1. Ce se înțelege prin compunerea instanței?
2. Ce se înțelege prin noțiunea de incompatibilitate?
3. Care sunt cazurile de incompatibilitate?
4. Care sunt cazurile de abținere și recuzare?
5. Precizați efectele soluţionării cererilor de abţinere şi recuzare.

47
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI

PĂRȚILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiune
Părţi ale procesului civil sunt, în primul rând, persoanele fizice sau persoanele juridice,
subiecte ale raportului juridic de drept material: titularul dreptului şi cel al obligaţiei sale corelative.
Totuşi, noţiunea de parte în procesul civil este mai largă decât aceea a subiectelor raportului
juridic de drept material dedus judecăţii, în justiţie, pentru titularul dreptului putând să acţioneze şi alte
organe sau persoane, după cum, pentru titularul obligaţiei, pot fi chemate să răspundă autorităţi sau
persoane cărora obligaţia nu le incumbă în mod direct. În procesul civil pot figura, deci, în calitate de
părţi, atât persoanele fizice sau persoanele juridice, subiecte ale raporturilor juridice litigioase, cât şi
alte organe sau persoane care pot acţiona sau urmează să răspundă pentru acestea. Cât priveşte
denumirea lor specifică, în faza judecăţii de fond, este aceea de reclamant şi pârât.
Concretizând conţinutul acestor două noţiuni reţinem că: reclamantul este persoana fizică sau
persoana juridică ce pretinde încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv şi solicită apărarea
lui pe cale judiciară, iar pârâtul persoana fizică sau persoana juridică împotriva căreia este îndreptată
pretenţia şi care urmează să răspundă pentru pretinsa încălcare sau nerecunoaştere a acelui drept
subiectiv.
Această concepţie este reţinută şi de instanţa supremă. Astfel, se precizează: „prin parte se
înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi aceea împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii
lor în drepturi.”; „prin parte… se înţelege persoana care a sesizat instanţa sau împotriva căreia s-a
formulat o cerere în justiţie.”
Poziţia procesuală a părţilor în procesul civil este în permanenţă contradictorie, ceea ce
reprezintă esenţa procesului, raţiunea lui de a exista ca activitate şi de a fi purtat – cu respectarea
condiţiilor şi formelor prevăzute de lege – în toate fazele lui succesive.
Ca regulă, în cauzele civile, în determinarea poziţiei contradictorii a părţilor, trebuie pornit de
la premisa că reclamantului îi revine sarcina de a-şi susţine pretenţiile, iar pârâtului de a le combate.
Aşa fiind, reclamantul va ocupa o poziţie ofensivă, iar pârâtul o poziţie defensivă, de apărare.
În ipoteza în care pârâtul formulează, la rândul lui, pretenţii împotriva reclamantului – de
exemplu, pe calea unei cereri reconvenţionale – se creează o situaţie de judicium duplex, adică de
dublarea poziţiei lor contradictorii, fiecare apărând, în acelaşi timp şi în cadrul aceluiaşi proces, în
dublă calitate: de reclamant şi pârât.
Este de observat că în cadrul căilor de atac poziţia contradictorie a părţilor se evidenţiază prin
atitudinea adoptată faţă de hotărârea atacată: părţii care exercită calea de atac – apelantul, recurentul,
revizuientul sau contestatorul – revenindu-i sarcina să susţină, prin invocarea motivelor prevăzute de
lege, nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate, iar părţii căreia hotărârea îi este favorabilă –
intimatul – să combată motivele invocate şi să susţină legalitatea şi temeinicia ei.

2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiune şi reglementare. Prezenţa mai multor subiecte într-un raport juridic obligaţional
va fi regăsită şi în cadrul procesului civil, în cazul în care un atare raport devine litigios și este dedus
judecății.
Necesitatea ca în proces, în calitate de părţi, să figureze toate subiectele unui asemenea raport juridic
obligaţional, este reglementată prin dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., potrivit căruia „mai multe
persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie
comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.”
Coparticiparea procesuală reprezintă deci, acea situaţie juridică procesuală în care, ca urmare a
deducerii în judecată a unui raport juridic obligaţional cu pluralitate de subiecte, în calitate de părţi în
acel proces urmează să figureze toate persoanele între care s-a stabilit acel raport.
2.2. Felurile coparticipării procesuale. Coparticiparea procesuală, având în vedere calitatea
procesuală de bază a părţilor, poate fi: activă, în ipoteza în care la proces participă mai mulţi
reclamanţi care acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, un singur pârât; pasivă, dacă un singur

48
reclamant acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, pe mai mulţi pârâţi; mixtă, când în proces
participă mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.
Coparticiparea procesuală, fiind generată de un singur raport juridic obligaţional cu pluralitate
de subiecte şi privită prin prisma intereselor identice sau diferite ale părţilor, este considerată a fi
subiectivă. Aceasta, evident, în comparaţie cu posibilitatea unei eventuale conexări a două pricini, ca
urmare a participării în proces a terţelor persoane, când coparticiparea – având la bază raporturi
juridice diferite, care reclamă a fi soluţionate împreună – se consideră a fi obiectivă.
Felurile obligaţiilor cu pluralitate de subiecte pun în discuţie şi criteriul clasificării
coparticipării procesuale, din punctul de vedere al necesităţii de a se recurge la folosirea ei, în:
coparticipare facultativă şi coparticipare obligatorie.
Sunt necesare, în această privinţă, câteva precizări prealabile. Astfel, pentru a se putea vorbi –
cel puţin în principiu – de o coparticipare procesuală obligatorie, este necesar ca raporturile
obligaţionale a căror valorificare judiciară se urmăreşte să fie indivizibile sau solidare. Raporturile
juridice obligaţionale conjuncte nu pot da naştere la o coparticipare procesuală obligatorie deoarece
„… fiecare creditor nu are drept decât la partea sa şi fiecare debitor nu datorează şi nu poate fi urmărit
decât pentru partea sa.” In acest sens, s-a pronunţat şi instanţa supremă care a decis că în cazul în care
între obligaţiile a căror valorificare se urmăreşte nu există nici indivizibilitate şi nici solidaritate,
raporturile juridice fiind legate distinct între acelaşi pârât şi mai mulţi reclamanţi, sub aspect procesual
există o pluralitate de acţiuni cu obiecte juridice proprii şi nicidecum o coparticipare procesuală.
Este de observat, în această ordine de idei, că, în ultimă instanță, nici obligaţiile solidare sau
indivizibile nu impun o coparticipare procesuală obligatorie. Aceasta, pe motiv că în baza principiului
răspunderii pentru executarea integrală a obligaţiei asumate – care, în conformitate cu art. 1349 şi
1350 Cod civil, coroborate cu art.1443 Cod civil, funcţionează ca o adevărată garanţie a posibilităţii de
realizare a creanţei – oricare dintre codebitori poate fi urmărit şi obligat pentru întreaga datorie. Drept
urmare, având în vedere şi interesul creditorului de a urmări în justiţie pe codebitorul cel mai solvabil,
se poate spune că şi în cazul acestor obligaţii coparticiparea este, în principiu, facultativă.
Referitor la posibilitatea de a se ajunge, totuşi, la o coparticipare procesuală, se impune a fi
reţinută următoarea idee: „… în cazul indivizibilităţii pasive debitorul chemat în judecată poate
introduce în cauză pe ceilalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, pe
când în cazul solidarităţii pasive debitorul acţionat poate introduce în proces pe ceilalţi codebitori
solidari numai pentru a recupera partea datorată de fiecare”.
În anumite cazuri, soluţionarea raporturilor juridice obligaţionale, solidare sau indivizibile –
devenite litigioase – trebuie să se realizeze cu participarea, în calitate de părţi, a tuturor subiectelor lor.
O asemenea participare este necesară, spre exemplu, în cazul ieşirii din indiviziune, în caz contrar,
partajul fiind nul (art. 684 alin.2 Cod civil). Aşa fiind, reţinem următoarea concluzie: când necesitatea
impune participarea la dezbaterile judiciare a tuturor subiectelor unui raport juridic obligaţional,
devenit litigios, coparticiparea procesuală este obligatorie.
2.3. Efectele coparticipării. Efectele coparticipării procesuale pot fi observate prin analizarea
dispoziţiilor cuprinse în primele două alineate ale art. 60 din C. proc. civ. Primul alineat – care
consacră regula – are următorul cuprins: „Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.” Trebuie să reţinem – în
baza acestei dispoziţii – că în cadrul procesului fiecare coparticipant se bucură de independenţă
procesuală. Aşa fiind, actele procesuale de dispoziţie – desistarea sau achiesarea – făcute numai de
către unul dintre coparticipanţi, chiar în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, nu-i obligă şi pe
ceilalţi să adopte aceeaşi atitudine.
De la regula independenţei procesuale se derogă prin alin. 2 al art. 60 C. proc. civ., prin care se
dispune: „…dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii
se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre
ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi
celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama
de actele cele mai favorabile.”
În același sens dispune și art.643 alin.2 Cod civil, în materia coproprietății, în cazul acțiunii în
revendicare: „hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor
coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi
coproprietari.”

49
 Este de observat că prin aceste dispoziţii, pentru coparticipanţii care figurează în proces ca
reclamanţi sau pârâţi, în baza calităţii lor de creditori sau debitori în cadrul raportului juridic
obligaţional indivizibil sau solidar, după caz, li se consacră două posibilităţi: aceea a avantajului sigur,
care operează de drept şi aceea a aprecierii finalităţii actului, în cazul în care există atitudini diferite.
Aşa de pildă: recursul declarat numai de un singur coparticipant, dacă va fi admis, va folosi şi
celorlalţi coparticipanţi cu aceeaşi poziţie procesuală (avantaj sigur); respingerea recursului va privi
însă numai pe coparticipantul care l-a declarat, în sensul că numai acesta va suporta consecinţele unei
atare soluţii, ceilalţi coparticipanţi, fiind prezumaţi că au optat pentru actul mai favorabil al nerecurării
hotărârii (atitudini diferite).
Coparticiparea procesuală produce şi alte efecte: a) dacă mai mulţi pârâţi au un singur
reprezentant, se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisuri şi se va
înmâna o singură citaţie (art. 149 alin. 1 C. proc. civ.), iar dacă mai mulţi reclamanţi au un singur
reprezentant, se va depune pentru toţi o singură întâmpinare şi un singur rând de înscrisuri (art. 206
alin. 2 C. proc. civ. coroborat cu art.149 alin.1 C.proc.civ.); b) dacă un coparticipant - reclamant sau
pârât – nu s-a prezentat în instanţă odată cu ceilalţi sau nu a îndeplinit un anumit act de procedură în
termen, acesta va fi citat în continuare (art. 60 alin. 3 C. proc. civ.).
3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
3.1. Noţiune. Examinarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor ar trebui făcută în
cadrul conţinutului raporturilor juridice procesual civile în care se afirmă ca atare. După cum am mai
arătat, raporturile juridice procesual civile sunt numeroase şi complexe şi cu greu s-ar putea realiza
individualizarea conţinutului lor. Aşa fiind, ne vom limita doar la exemplificări cu caracter general şi
fără a ne preocupa de posibilitatea corelării lor în cadrul unor anumite raporturi juridice procesual
civile stabilite pe parcursul activităţii judiciare.
Astfel, dintre cele mai importante drepturi procesuale ale părţilor menţionăm: dreptul de a
adresa cereri instanţei şi de a pune concluzii cu privire la cererile făcute de partea adversă; dreptul de a
fi încunoştinţate de termenele fixate şi de a lua parte la dezbateri; dreptul la apărare; dreptul de a-i
recuza pe judecători, procurori sau grefierii de şedinţă în condiţiile stabilite prin lege; dreptul de a
exercita căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate; dreptul de a cere executarea silită a hotărârilor
sau a altor titluri executorii etc.
În ceea ce priveşte obligaţiile procesuale mai importante sunt de menţionat: obligaţia de a se
prezenta personal în faţa instanţei când legea impune în mod expres aceasta; să respecte formele şi
condiţiile prevăzute de lege cu privire la întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedură;
să suporte plata anumitor taxe etc.
3.2. Cadrul general al exercitării drepturilor procesuale civile. Abuzul de drept în
procesul civil. Problema exercitării drepturilor procesual civile trebuie înscrisă într-un anumit cadru
social-juridic, care să le asigure valoarea şi eficienţa scopurilor pentru care au fost recunoscute.
În acest sens, se dispune prin art.12 C. proc. civ.: „Drepturile procesuale trebuie exercitate cu
bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca
drepturile procesuale ale altei părţi. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv
răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la
plata unei amenzi judiciare.”
Este de reţinut, totodată, că prin art.12 C. proc. civ. se stabilesc, pe de o parte, dispoziţiile
cadru menite să asigure exercitarea drepturilor procesual civile cu bună-credinţă şi potrivit scopului
care au fost recunoscute, iar pe de altă parte, criteriile generale după care urmează a se aprecia
exerciţiul normal comparativ cu cel abuziv.
Textul art.12 C. proc. civ. consacră, în materie procesual civilă, două elemente ale abuzului de
drept şi anume: elementul subiectiv al exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesual civile şi
elementul obiectiv al deturnării acestor drepturi de la finalitatea lor judiciară în vedere căreia au fost
recunoscute prin lege.
Elementul subiectiv implică atitudinea părţilor faţă de modul de exercitare a drepturilor lor
procesuale. Astfel, va fi considerat ca fiind exercitat în mod abuziv acel drept prin care o parte
urmăreşte, cu intenţie, să întârzie judecata, să o constrângă pe cealaltă parte la concesii, să-i cauzeze o
pagubă etc. Intenţia de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale civile poate îmbrăca, prin efectuarea
anumitor acte procesuale, forma pozitivă, dar şi – prin refuzul de a îndeplini anumite acte procesuale –
forma negativă. Considerăm că se poate spune, cu suficient temei, că finalitatea unei asemenea

50
manifestări nu îi poate profita acelei părţi în nici un mod sau îi profită, dar într-un mod nelegal,
nepermis.
Sub aspect obiectiv, abuzul de drept în exerciţiul drepturilor procesuale civile se manifestă
prin nesocotirea de către părţi a obligaţiei de a exercita drepturile ce le sunt recunoscute în
conformitate cu scopul şi funcţia lor judiciară. In consecinţă, depăşirea scopului în vederea căruia a
fost recunoscut, cât şi exercitarea unui drept fără interes legitim, constituie un abuz de drept.
În practica judiciară, în legătură cu exercitarea abuzivă a drepturilor procesual civile, s-au
conturat mai multe aspecte. Menţionăm în continuare câteva dintre acestea.
a) Exercitarea abuzivă a dreptului la acţiune. Acest drept se consideră a fi deturnat de la finalitatea
sa judiciară ori de câte ori prin introducerea unei acţiuni în justiţie se urmăreşte şicanarea, umilirea sau
discreditarea pârâtului, obţinerea unor foloase nelegitime etc. Însă, este de precizat că dacă pârâtul
pretinde că acţiunea îndreptată împotriva sa a fost exercitată în mod abuziv el trebuie să probeze, în
apărarea sa, atât atitudinea şicanatoare, cât şi intenţia vădită din partea reclamantului de a-l păgubi.
b) Exercitarea abuzivă a dreptului la apărare. In ceea ce priveşte exercitarea abuzivă a acestui
drept, cele mai răspândite forme se manifestă prin invocarea unor excepţii menite a prelungi mersul
judecăţii, propunerea unor probe neconcludente şi greu de administrat, justificări de circumstanţă
pentru absentarea la termenele fixate sau pentru a nu se administra probele încuviinţate.
c) Exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie. In baza principiului disponibilităţii părţile pot face
în cursul procesului civil acte de dispoziţie atât cu privire la drepturile civile subiective cât şi cu privire
la cele procesuale. Folosirea acestor drepturi nu se poate face abuziv şi în scopul eludării legii, în
scopul dobândirii de foloase nelegitime sau prin eludarea legii.
d) Exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac. După cum se poate observa din practica
judiciară, în acest caz abuzul de drept îmbracă aspectul unei acțiuni tardive, cu scuza unor pretinse
neregularităţi procedurale, în sensul exercitării - peste termenul legal – a căilor de atac reglementate de
lege.
Faţă de cazurile menţionate se impune şi formularea unei concluzii. Astfel, cunoaşterea
cazurilor de exercitare abuzivă a drepturilor procesual civile corespunde unei duble necesităţi: aceea
de a fi fundamentate pe baza dispoziţiilor legale, care recunosc şi garantează exerciţiul normal al
acestor drepturi şi de a sancţionate atunci când sunt constatate în practica judiciară.

4. Condiţiile legale pentru a putea fi parte în procesul civil

4.1. Preliminarii
Activitatea de înfăptuire a justiţiei în cauzele civile este o activitate care se desfăşoară cu
respectarea unor forme şi condiţii impuse de lege. Unele dintre aceste condiţii sunt de un tip special şi
privesc anumite justificări de bază pe care trebuie să le facă persoanele între care s-a ivit conflictul şi
urmează a se purta în contradictoriu în cadrul activității judiciare.
Aceste condiţii, într-o anumită măsură, se consideră prezumat a fi îndeplinite, chiar de la
începutul activităţii procesuale. Nu este exclusă, desigur, nici ipoteza ca pe parcursul procesului unele
dintre ele să fie contestate şi să se impună, justificarea lor prin probe sau argumente.
Pot figura ca părţi în procesul civil numai persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii: au
capacitate procesuală, au calitate procesuală pentru a sta în judecată, condiţii cerute pentru ambele
părţi; afirmă prin acţiune un drept subiectiv legal şi actual, precum şi justificarea interesului de a pune
în mişcare şi de a întreține activitatea procesuală, condiţii cerute, în special, pentru reclamant.
4.2. Capacitatea juridică procesuală
In procesul civil pot fi părţi numai persoanele capabile de a avea drepturi şi obligaţii
procesuale, adică numai persoanele care au capacitate juridică procesuală.
Capacitatea juridică procesuală este reglementată, în linii mari, prin art. 56 – 58 C. proc. civ.
Este de menţionat că aceste texte fac trimitere la actul normativ cadru (Codul civil), care
reglementează capacitatea civilă a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, în general, sub ambele
ei forme: de folosinţă şi de exerciţiu.
a) Capacitatea procesuală de folosinţă. Capacitatea de folosinţă a drepturilor civile, într-o
formulare sintetică, este definită în art. 34 Cod civil, ca fiind: „aptitudinea persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii civile”. Prin urmare, capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă de a avea
drepturi şi de a asuma obligaţii civile, cuprinde toate drepturile şi obligaţiile pe care orice persoană, în

51
condiţiile impuse de lege, le poate dobândi şi, respectiv, asuma, ca subiect de drept, în cadrul unor
raporturi juridice civile determinate.
În virtutea capacităţii generale de folosinţă, orice persoană (fizică sau juridică), are şi dreptul
de a figura ca parte într-un proces civil dacă pentru a-şi valorifica sau apăra drepturile sale civile se
impune a se recurge la calea judiciară. Conținutul acestui drept rezultă din prevederile art.56 alin. 1 C.
proc. civ.: „Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.“
Însă, este de menţionat că – aşa cum se dispune prin art. 29 alin.1 Cod civil – în cazurile şi
condiţiile expres stabilite de lege capacităţii civile de folosinţă i se pot aduce şi anumite îngrădiri. Aşa
fiind, textul art. 56 alin. 1 din C. proc. civ. poate fi considerat că presupune şi forma negativă. Astfel,
cu referire limitată numai la cazurile care privesc incapacităţile de folosinţă, acest text – prin
suprimarea afirmaţiei şi inserarea negaţiei – ar putea căpăta, pentru nevoile teoretice şi practice ale
demonstraţiei, următoarea formulare: orice persoană care nu are folosinţa anumitor drepturi civile nu
poate să fie parte în judecată.
Legiuitorul a reglementat şi situaţiile de incapacitate. Astfel, de exemplu, constituie
incapacitate specială de folosinţă, incapacitatea tutorelui sau a soţului acestuia, a unei rude în linie
dreaptă ori a fraţilor sau surorilor tutorelui de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutela sa (art.
147 alin.1 Cod civil).
Incapacităţile de folosinţă sunt speciale şi subiective. Sunt speciale pentru că derogă de la
principiul general – înscris în 29 alin.1 Cod civil – al capacităţii de folosinţă şi sunt subiective pentru
că privesc numai pe anumite persoane determinate.
Incapacitatea de folosinţă este sancţionată cu nulitatea absolută (art.56 alin.3 C.proc.civ.).
Astfel, sub aspectul de care ne ocupăm, putem concluziona: întrucât legea, în anumite cazuri
determinate, nu recunoaşte unei anumite persoane aptitudinea de a dobândi un drept subiectiv nu-i
recunoaşte nici aptitudinea de a figura ca parte într-un proces civil, care, eventual, ar fi pornit în
vedere valorificării unui asemenea drept. Prin urmare, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă duce la
respingerea acţiunii. Într-adevăr, atâta timp cât legea nu-i recunoaşte celui care reclamă în justiţie
aptitudinea de a avea dreptul a cărui apărare o pretinde, nu-i recunoaşte nici capacitatea de a sta în
justiţie în calitate de reclamant.
În privinţa sarcinii probei este de menţionat că ea incumbă celui care invocă incapacitatea, iar
admisibilitatea mijloacelor de probă depinde de situaţia juridică ori de fapt care trebuie dovedită.
b) Capacitatea procesuală de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu este definită de art. 37 Cod
civil ca fiind aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”.
Din punct de vedere procesual, capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea oricărei
persoane (fizice sau juridice), parte într-un proces civil, de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile procesuale, personal sau prin mandatar ales, iar în caz de incapacitate prin reprezentantul
legal.
Această definiţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 57 alin.2 C. proc. civ., potrivit
căruia „partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este
reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi
reglementează capacitatea ori modul de organizare.”
Din aceste prevederi rezultă că persoanele fizice, sub aspectul capacităţii lor de exerciţiu, se
împart în următoarele trei categorii: persoane cu capacitate de exerciţiu deplină; persoane cu capacitate
de exerciţiu restrânsă şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Ultimelor două categorii, prin instituţiile pe care art. 57 alin.2 C. proc. civ. le menţionează –
reprezentarea, asistarea şi autorizarea – li se asigură suplinirea capacităţii de exerciţiu. Aceasta
impune să ne ocupăm în cele ce urmează numai de aceste două categorii.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă. In privinţa determinării acestei categorii de
persoane se dispune prin art.41 alin.1 Cod civil: „minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are
capacitatea de exerciţiu restrânsă.” In consecinţă aceste persoane pot încheia singure acte juridice, dar
cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau, în lipsa acestora, a tutorelui spre a le apăra împotriva
abuzurilor persoanelor care ar urmări să profite de lipsa lor de experienţă. Din modul de redactare a
textelor menţionate s-ar putea crede că şi în materie procesual civilă, ca şi în domeniul dreptului
material civil, este suficientă încuviinţarea dată minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă numai
pentru pornirea procesului, urmând ca acesta să poată efectua singur toate celelalte acte procesuale.

52
 În realitate însă, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie asistat de ocrotitorii
săi legali în tot cursul procesului, aceştia urmând a fi citaţi alături de minor şi vor semna împreună cu
el cererile adresate instanţei, sub sancţiunea nulităţii.
Persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu. Art. 43 alin.1 Cod civil cuprinde dispoziţia
potrivit căreia: „nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;
b) interzisul judecătoresc”.
Este evident că aceste persoane, neavând capacitate de exerciţiu, nu pot figura – în cadrul
circuitului civil general sau al activităţii judiciare – ca subiecte sau părţi, care să-şi poată exercita
singure drepturile şi tot astfel să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin. Aşa fiind şi pornindu-se de la
ideea posibilităţii de unire a capacităţii de folosinţă a acestor persoane cu capacitatea de exerciţiu a
unor alte persoane capabile, prin alineatul al doilea al art.43 Cod civil se dispune că: „pentru cei care
nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.”
Sub aspect procesual – ca şi sub aspectul dreptului material – minorii şi interzişii judecătoreşti
vor fi reprezentaţi în procesul civil de părinţi sau tutore.
Asistarea persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi reprezentarea celor fără
capacitate se completează cu instituţia autorizării. Autorizarea reprezintă o măsură de protecţie, care
constă în aprobarea prealabilă dată de cei în drept persoanelor lipsite parţial de capacitatea de exerciţiu
sau persoanelor care reprezintă în mod legal pe cei total lipsiţi de această capacitate, în vederea
săvârşirii anumitor acte juridice procesuale deosebit de importante, respectiv actele de dispoziţie. Prin
urmare, este de reţinut că instituţia autorizării prealabile se înfăţişează sub două forme: a) aceea care
trebuie dată persoanelor lipsite parţial de capacitatea de exerciţiu, de către ocrotitorii lor legali, părinţi
sau tutore ori curator, după caz; b) aceea care trebuie dată, pentru anumite categorii de acte,
persoanelor care reprezintă în mod legal pe alte persoane lipsite total de capacitatea de exerciţiu de
către cei în drept, ca de exemplu, autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie (art.146
alin.1 şi 2 Cod civil).
În concluzie, reţinem: activitatea procesuală a minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
cât şi aceea a reprezentanţilor persoanelor incapabile este limitată funcţional prin aceea că nu pot face
acte procesuale de dispoziţie decât numai cu avizul sau autorizarea prealabilă a celor în drept, părinţi,
tutore/curator ori instanţa de tutelă.
c) Capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor juridice.
Problema capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice implică însăşi calitatea lor de a fi
subiecte de drept sau, cu alte cuvinte, de a avea personalitate juridică.
Temeiul juridic general al capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice este înscris în art.209
alin.1 Cod civil, care are următorul cuprins: „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de administrare de la data constituirii lor”. Ca urmare, „actele juridice
(inclusiv cele procesuale - s.n.) făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.” (art.218 alin.1 Cod civil).
În ceea ce priveşte raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu atrage după sine anularea actelor de procedură astfel
îndeplinite (art. 161 alin. 2 C. proc. civ.). Scopul acestei sancţiuni este de a apăra atât drepturile şi
interesele persoanei lipsite, în tot sau numai în parte, de capacitatea de exerciţiu, cât şi pe acelea ale
persoanei capabile, adversara sa în proces, care urmăreşte să se judece în contradictoriu cu o persoană
capabilă.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată de oricare din părţile în litigiu, în
orice stadiu al procesului (art. 57 alin.3 C. proc. civ.). Partea care invocă lipsa capacităţii de exerciţiu,
cerând să se desfiinţeze o situaţie legal dobândită de partea adversă, trebuie să facă dovada
incapacităţii.
Este de observat, însă, că lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi acoperită printr-o
ratificare din partea reprezentantului sau a ocrotitorului legal a celui lipsit parţial de această capacitate
(art. 57 alin. 4 C. proc. civ.).
Există şi o altă modalitate. Astfel, în scopul complinirii lipsei capacităţii procesuale de
exerciţiu, sub toate aspectele sale – reprezentare, asistare sau autorizare – instanţa, în baza art.57 alin.5
C. proc. civ., poate acorda un termen și numai după aceea, dacă până la termenul acordat actul nu este
confirmat, se va proceda la anularea lui.

53
 4.3. Calitatea juridică procesuală a părţilor
Noţiune. Prin noţiunea de calitate juridică procesuală a părţilor în procesul civil – legitimatio
ad causam – înţelegem atât îndreptăţirea unei persoane de a ridica pretenţii şi de a reclama în justiţie
împotriva altei persoane, cât şi obligaţia acesteia din urmă de a se apăra şi de a răspunde faţă de
pretenţiile care au fost îndreptate împotriva sa.
Ca regulă generală, calitatea de părţi în procesul civil se determină prin calitatea de subiecte
ale raportului juridic de drept material devenit litigios şi dedus judecăţii; titularul dreptului subiectiv,
ca reclamant, iar titularul obligaţiei corelative, ca pârât. În același sens dispune și art.36 C.proc.civ.:
„calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel
cum acesta este dedus judecăţii.”
Este de reţinut, totodată, că sarcina indicării calităţii juridice procesuale a părţilor în procesul
civil îi revine reclamantului. Astfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cadrul expunerii
faptelor, el trebuie să arate împrejurările din care să rezulte că este îndreptăţit să-l cheme în judecată
pe pârât. Aceasta presupune, în mod evident, atât justificarea calităţii sale de reclamant, cât şi
justificarea calităţii procesuale de pârât a persoanei împotriva căreia îşi îndreaptă pretenţiile.
Regula determinării calităţii juridice procesuale prin calitatea de subiecte ale raportului juridic
litigios dedus judecăţii nu este nici de strictă interpretare şi nici de aplicare exclusivă. In consecinţă,
prin lege, după caz, se conferă legitimare procesuală activă, ca şi legitimare procesuală pasivă şi unor
organe sau persoane care nu figurează ca subiecte în cadrul raportului juridic de drept material, devenit
litigios şi dedus judecăţii. Această formă sub care se prezintă calitatea procesuală este denumită de
unii autori legitimare procesuală extraordinară.
În susținerea afirmațiilor de mai sus, invocăm și textul art. 37 C.proc.civ., potrivit căruia „în
cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi
de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează
pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau,
după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.”
În sensul recunoaşterii calităţii juridice procesuale active – de reclamant – câteva exemple pot
fi conturate cu destulă uşurinţă. In primul rând, se reţine că, în baza art. 111 şi 165 Cod civil, serviciile
de stare civilă, notarul public, organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire pot
înştiinţa instanţa de tutelă în legătură cu existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească sau pot cere
punerea sub interdicţie.
În al doilea rând, este de menţionat rolul procurorului care, în baza art.92 C. proc. civ., poate
porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ele
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.
În al treilea rând, pentru exemplificare, sunt de menţionat şi alte cazuri cum sunt: calea
acţiunii oblice, reglementată de art. 1560 Cod civil, pe care creditorii o pot exercita pentru
valorificarea drepturilor care aparţin debitorilor lor, când aceştia sunt inactivi.
În legătură cu calitatea juridică procesuală pasivă – de pârât – vom menţiona următoarele
două exemple: răspunderea pentru altul şi răspunderea fidejusorului.
Răspunderea pentru fapta altuia – în baza culpei prezumate – este reglementată de art. 1372 şi
1373 Cod civil. Interesează aici – sub aspectul de care ne ocupăm – faptul că victima, având drept de
opţiune între răspunderea civilă delictuală directă – în baza art. 1357 Cod civil – a autorului şi
răspunderea civilă indirectă, a persoanelor civilmente responsabile, poate să-şi fundamenteze acţiunea
civilă în despăgubiri numai în baza art. 1372 şi 1373 Cod civil şi să cheme în judecată în calitate de
pârâţi, după caz, numai pe persoanele sau organele care răspund pentru autorul faptei ilicite cauzatoare
de prejudicii: părinţi, sau comitent, după caz.
Răspunderea fidejusorului implică posibilitatea ca acesta, în baza art. 2280 Cod civil, să fie
chemat în judecată de către creditor – în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitorul garantat – în
calitate de pârât, pentru a răspunde şi să fie obligat la executarea creanţei pe care a garantat-o.
Exemplificările de mai sus au fost făcute pentru a sublinia faptul că ele reprezintă situaţii de
excepţie, cu reglementări exprese, neputând fi extinse – prin analogie – şi asupra altor situaţii.
În anumite situaţii, calitatea de parte în procesul civil – şi în special cea de reclamant – este
asociată cu aceea de reprezentant fără a fi necesar a se îndeplini, în acest sens, vreo formalitate dintre
acelea prevăzute de lege pentru reprezentare.

54
 În această privinţă, sunt de observat şi unele dintre reglementările care fac aplicaţie acestei
asocieri. Astfel, oricare dintre creditorii solidari poate cere pe cale de acţiune în justiţie plata integrală
a datoriei (art. 1434 Cod civil); orice debitor solidar este ţinut la plata integrală a datoriei şi îi
reprezintă pe toţi ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea drept efect stingerea sau micşorarea
obligaţiei (art. 1443 Cod civil); oricare dintre soţi, în cadrul regimului comunităţii legale, exercitând
dreptul de folosinţă, administrare şi conservare asupra bunurilor comune, este considerat că are şi
consimţământul celuilalt soţ (art. 345 Cod civil).
Preocupându-ne şi de problema coproprietăţii obişnuite, observăm că, mai întâi, în practica
judiciară și, recent, noile reglementări nu susțin ideea asocierii calităţii de parte a unui singur
coproprietar – în speţă de reclamant – cu cea de reprezentant al celorlalţi coproprietari. Astfel, potrivit
art. 641 Cod civil, actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de
locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute
numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi, înlocuindu-se regula unanimității
cu regula majorității cotelor părți.
Mai mult, potrivit art. 643 Cod civil, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent
de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în
revendicare. Suntem de acord și susținem soluţia legiuitorului. În acest sens, considerăm, că nici o
raţiune nu se opune, spre exemplu, ca un comoştenitor, prin acţiunea sa în revendicare, să urmărească
readucerea unui bun ce aparţine succesiunii, deţinut ilegal de un terţ, spre a fi încorporat în masa
succesorală şi împărţit apoi între toţi comoştenitorii cu drepturi asupra succesiunii autorului comun. O
dezvoltare a acestei susţineri ne apare ca suficient motivată şi prin următorul argument: pârâtul nu
poate să-i opună reclamantului lipsa de calitate procesuală decât numai în cazul în care acesta ar
revendica în nume propriu şi în mod exclusiv bunul asupra căruia au vocaţiune şi ceilalţi
comoştenitori.
În fine, în acest context, se impune a mai fi reţinut că acţiunile posesorii sunt considerate
totuşi admisibile atunci când sunt exercitate de un singur coproprietar.
Transmiterea calităţii juridice procesuale. Noţiune şi feluri. Transmiterea calităţii juridice
procesuale, de la părţile iniţiale asupra unor persoane străine de proces, constituie urmarea transmiterii
drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii. Aşadar,
prin transmiterea calităţii juridice procesuale se înţelege trecerea calităţii uneia sau alteia dintre părţile
aflate în litigiu asupra unei alte persoane din afara procesului, ca urmare a transmiterii drepturilor sau
obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii. În acest sens dispune și
art. 38 C.proc.civ.: „calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a
transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.”
Transmiterea calităţii juridice procesuale, după temeiul ei juridic, poate fi legală sau
convenţională, iar din punct de vedere al întinderii universală sau cu titlu particular.
Transmiterea legală. Transmiterea calităţii juridice procesuale este legală când are lor prin
efectul legii. Cazurile obişnuite de transmitere legală a calităţii juridice procesuale sunt: succesiunea şi
reorganizarea persoanelor juridice.
a) Succesiunea. Moştenitorii care acceptă succesiunea preluând drepturile şi obligaţiile
autorului lor preiau şi calitatea de parte în procesele purtate de acesta. In principiu, moştenitorii pot să
preia calitatea juridică a autorului lor, decedat în cursul procesului, numai în acţiunile cu caracter
patrimonial. In aplicarea acestei reguli, s-a decis, spre exemplu, că acţiunea civilă născută dintr-un fapt
penal, ca urmare a decesului inculpatului, rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în
cauză moştenitorii acestuia.
În cazul acţiunilor cu caracter strict personal cum ar fi, de exemplu, calitatea de reclamant sau
pârât într-un proces de divorţ, moştenitorii nu pot dobândi calitatea autorilor lor, deoarece căsătoria se
consideră încetată prin moartea unuia dintre soţi. Unele acţiuni, deşi au caracter strict personal, dacă
au fost pornite în timpul vieţii de către persoana decedată, pot fi continuate şi de către moştenitorii
acesteia. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, pentru tăgada şi
stabilirea paternităţii. Situaţiile de excepţie – menţionate – sunt însă de strictă interpretare. In
consecinţă, posibilitatea de continuare a unei acţiuni de către moştenitorii persoanei decedate şi în alte
cazuri, fără o dispoziţie expresă a legii, este exclusă.
b) Reorganizarea unei persoane juridice. Codul civil, privitor la persoanele fizice şi la
persoanele juridice, prevede în art.233 că: „reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune,

55
prin divizare sau prin transformare.” În cazul fuziunii sau al divizării, drepturile şi obligaţiile unei
persoane juridice astfel reorganizată se transmit, în principiu, persoanelor juridice care dobândesc
bunurile acesteia (art.235 și 237 Cod civil).
Este posibil ca o persoană juridică supusă fuziunii sau divizată să figureze şi ca parte într-un
proces civil. Drept urmare, persoana juridică ce a dobândit bunurile persoanei juridice reorganizate
preia, după caz, şi calitatea de reclamantă sau de pârâtă în procesele începute – şi aflate în curs de
soluţionare – de persoana juridică ce încetează a mai avea fiinţă.
Transmiterea convenţională. Transmiterea calităţii juridice procesuale este convenţională
când are loc în urma înţelegerii intervenite între una dintre părţile aflate în proces cu o terţă persoană.
Cazurile de transmitere convenţională a calităţii juridice procesuale sunt: cesiunea de creanţă (art.1566
și urm. C.civ.); cesiunea contractului (art.1315 și urm. C.civ.); preluarea datoriei (art.1599 și 1605
C.civ.) şi vânzarea sau donarea bunurilor litigioase.
Întinderea transmisiunii calităţii juridice procesuale. În funcţie de cuantumul drepturilor
sau obligaţiilor transmise, dobândirea calităţii juridice procesuale – de către persoana străină iniţial de
proces – poate fi universală sau cu titlu particular.
a) Transmisiunea universală. Transmisiunea calităţii juridice procesuale este universală în
cazul în care toate drepturile şi obligaţiile uneia dintre părţile litigante – care încetează de a mai avea
fiinţă – trec asupra unei alte persoane (fizice sau juridice) – care îi preia poziţia procesuală deţinută,
eventual în mai multe procese.
Este cazul succesiunii (pentru persoanele fizice) şi reorganizării unei persoane juridice.
b) Transmisiunea cu titlu particular. Transmisiunea calităţii juridice procesuale este cu titlu
particular în cazul în care o parte litigantă îi transferă unei alte persoanei numai anumite drepturi sau
obligaţii ce constituie – în tot sau în parte – conţinutul unui raport juridic litigios dedus judecăţii.
Transmisiunea cu titlu particular are loc numai între persoanele fizice şi poate privi un legat
particular sau o convenţie a părţilor, materializată într-o cesiune de creanţă ori vânzarea de bunuri
litigioase.
Consecinţa principală a transmiterii calităţii juridice procesuale – indiferent de întinderea ei –
este următoarea: persoana care dobândeşte calitatea de parte preia procesul din starea în care se găseşte
şi trebuie introdusă în proces – prin citare directă – pentru ca judecata să se desfăşoare în continuare cu
participarea sa.
Sancţiunea lipsei calităţii juridice procesuale. Întrucât raportul juridic de drept procesual nu
se poate lega decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu sau reprezentanţii lor, instanţa este
obligată ca în orice proces civil să verifice calitatea părţilor şi, dacă este cazul, pe aceea a
reprezentanţilor.
Lipsa calităţii juridice procesuale propriu-zise poate fi invocată pe cale de excepţie în tot
cursul judecăţii şi are drept consecinţă, în cazul în care este admisă, respingerea acţiunii.
Subliniem faptul că respingerea acţiunii pe acest motiv nu împiedică intentarea unei noi
acţiuni – cu acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză – de către persoana care are adevărata calitate de a
sta în proces ca reclamant ori de a răspunde ca pârât. Insă, este de observat că în cazul acţiunilor reale,
pentru atenuarea consecinţelor grave ale lipsei de calitate procesuală – în ipoteza soluţiei de respingere
a acţiunii – se poate folosi calea procesuală care îngăduie, cu consimţământul reclamantului, înlocuirea
pârâtului iniţial, cu persoana arătată ca fiind proprietară a bunului, instituție cunoscută sub denumirea
de arătarea titularului dreptului.
Este de reţinut, totodată, că în ipoteza lipsei calităţii de reprezentant al persoanei care a pornit
acţiunea, înainte de a se trece la respingerea acesteia ca fiind făcută de o persoană fără calitate, instanţa
în faţa căreia a fost invocată şi dovedită această lipsă, este obligată să facă, mai întâi, aplicarea
dispoziţiilor art. 82 alin.1 C. proc. civ., în sensul acordării unui termen scurt, pentru însuşirea
acţiunii de cel în numele căruia a fost introdusă, ori ca cel care a introdus-o să facă dovada calităţii
sale de reprezentant.
4.4. Afirmarea unui drept subiectiv legal şi actual
Preliminarii. După cum am arătat, acţiunea civilă împrumută de la dreptul subiectiv a cărui
apărare se pretinde toate trăsăturile caracteristice ale acestuia. Legătura la care ne referim se relevă şi
sub aspectul legalităţii şi actualităţii drepturilor civile subiective a căror apărare judiciară se pretinde.
Așadar, este de reţinut că aceste trăsături sunt caracteristice drepturilor civile.

56
 Având în vedere această premisă, prin analiza condiţiilor privitoare la legalitatea şi actualitatea
drepturilor civile subiective, se impune a se da răspuns la următoarea întrebare: care sunt drepturile
civile subiective cărora li se asigură, în caz de nevoie, protecţia judiciară şi care sunt drepturile civile
subiective care nu se bucură, vremelnic sau permanent, de această protecţie?
Orice acţiune civilă are ca obiect o pretenţie legată de un drept. Putem face vorbire despre
faptul afirmării unui drept subiectiv, care urmează a fi valorificat prin acţiune, chiar şi în acele situaţii
în care acestea se înfăţişează ca simple interese şi determinarea lor nu poate fi făcută prin atribuirea
unui nume distinctiv, cum ar fi: drept de proprietate, drept de creanţă, în cazurile în care un drept civil
subiectiv nu se poate afirma prin el însuşi, ci numai ca un simplu interes ce poate forma obiectul unei
acţiuni.
Exerciţiul unei acţiuni civile, bazat pe afirmarea unui drept civil subiectiv, se justifică chiar şi
în acele cazuri în care pretenţia invocată, până la urmă, se dovedeşte a fi nefondată, ceea ce, în ultimă
analiză, echivalează cu inexistenţa dreptului afirmat.
Pentru a avea deschisă calea acţiunii în justiţie este suficient ca partea interesată să creadă
numai în existenţa dreptului subiectiv pe care îl afirmă şi în încălcarea ce i s-a adus, fără a fi ţinută,
pentru început şi în vederea posibilităţii de a sesiza instanţa, să facă dovada afirmaţiilor sale. Aceasta
pentru motivul că scopul practic al oricărei acţiuni civile este de a deduce înaintea judecăţii verificarea
în fapt a dreptului pretins şi de a clarifica prin hotărârea care pune capăt dezbaterilor incertitudinea
determinată de afirmaţiile contradictorii făcute de părţile în litigiu.
Rezumând şi sistematizând cele expuse, putem spune că nu există drept civil subiectiv fără
acţiune. Regula enunţată comportă şi anumite excepţii. Sunt şi drepturi civile subiective lipsite de
acţiune. Sau, în alţi termeni, sunt şi drepturi civile subiective cărora legea, pentru anumite consideraţii,
nu le acordă, în caz de nevoie, protecţie judiciară. Neacordarea protecţiei judiciare unor drepturi civile
subiective – sau pretins a fi considerate ca atare – se datorează, fie unor condiţii care privesc
legalitatea, fie unor condiţii care privesc actualitatea lor.
Legalitatea drepturilor civile subiective. In general, prin intermediul normelor juridice statul
stabileşte pentru subiectele raporturilor juridice – inclusiv a celor de natură civilă – atât măsura
conduitei permise, cât şi pe cea a conduitei datorate. Este, cu alte cuvinte, prezumarea prin voinţa legii
a cadrului legal – acte, fapte şi condiţii – prin care cei interesaţi pot ajunge la realizarea scopului
urmărit. Dincolo de ceea ce prescriu normele juridice nu există şi nu pot exista nici drepturi şi nici
obligaţii civile.
Este de reţinut, totodată, în baza transferului menţionat – al trăsăturilor dreptului subiectiv
către acţiunea civilă – că pentru a avea drept la acţiune în justiţie este necesar ca drepturile sau
interesele ce urmează a fi valorificate sau apărate pe cale judiciară să decurgă din raporturi juridice
recunoscute şi ocrotite de lege.
Referitor la ceea ilegalitatea drepturilor civile subiective – deduse judecăţii – trebuie analizate
sub următoarele două aspecte: primul, acela al naşterii, iar al doilea, al modului lor de exercitare.
În legătură cu primul aspect, este de reţinut următoarea idee: nu pot fi valorificate pe cale de
acţiune în justiţie drepturile sau interesele ce decurg dintr-un pretins raport juridic pe care legea nu-l
recunoaşte sau îl interzice. Câteva exemple din practica judiciară, în sensul precizării făcute, le
considerăm a fi edificatoare.
Astfel, s-a decis că o convenţie dintre un bărbat şi o femeie de a trăi în concubinaj, cu
obligaţia pentru cel care va curma această stare să-l despăgubească pe celălalt cu o sumă de bani, nu
poate fi valorificată pe cale de acţiune în justiţie deoarece „dreptul subiectiv” pretins a fi încălcat se
consideră că derivă dintr-o înțelegere, deși permisă, cu clauze contrare regulilor de convieţuire socială.
S-a considerat, de asemenea, că nu există drept la acţiune în restituirea unei sume de bani pe care
reclamanţii vinovaţi de comiterea unui viol, împreună cu alte persoane, au dat-o victimei pentru a nu fi
denunţaţi organelor de urmărire penală.
Avându-se în vedere conduita cumpărătorului unor bunuri provenite din contrabandă, bunuri
care au fost confiscate de organele de urmărire penală, s-a decis că acesta nu este în drept să ceară de
la vânzător restituirea preţului, de asemenea confiscat, deoarece, din moment ce a cunoscut această
provenienţă, raportul juridic dintre părţi este lipsit de bază legală şi morală.
Ilegalitatea celui de al doilea aspect se relevă prin exercitarea abuzivă a drepturilor civile
subiective. Astfel, este de reţinut că deturnarea drepturilor civile subiective de la scopul pentru care au
fost recunoscute de lege şi exercitarea lor în chip abuziv nu se poate bucura de protecţie judiciară.

57
Drept urmare, dacă este cazul, abuzul de drept va atrage după sine refuzul ocrotirii dreptului subiectiv
astfel exercitat.
Actualitatea drepturilor civile subiective. Pentru a putea exercita cu succes o acţiune în
justiţie este necesar ca dreptul afirmat să fie un drept în funcţiune. Prin drept în funcţiune am putea
desemna aici orice drept civil subiectiv pe care titularul său îl poate opune persoanei obligate şi căruia
prin lege i se recunoaşte, în caz de nevoie, protecţia necesară realizării sale pe cale de acţiune în
justiţie.
Nu sunt drepturi în funcţiune, respectiv nu sunt drepturi actuale şi nu pot fi apărate pe cale de
acţiune în justiţie drepturile afectate de modalităţi: termen sau condiţie suspensivă.
Drepturile civile subiective afectate de modalităţi sunt drepturile al căror exerciţiu şi
posibilitate de realizare, în caz de nevoie, pe cale judiciară, sunt supuse unor termene sau condiţii care
urmează a se îndeplini sau realiza în viitor.
În consecinţă, drepturile aflate sub termen sau condiţie suspensivă nu pot fi apărate pe cale de
acţiune în justiţie atâta timp cât condiţia sau termenul nu este încă împlinit, deoarece asupra lor
planează o stare de incertitudine. Raţionamentul acestei concluzii este simplu: deşi independentă de
dreptul a cărui valorificare se urmăreşte, acţiunea civilă nu poate merge mai departe decât dreptul
însuşi. Aceasta înseamnă că, în cazul drepturilor supuse unor termene sau condiţii suspensive,
exerciţiul acţiunii nu se poate afla decât în aceeaşi stare ca şi dreptul însuşi, starea de aşteptare.
Faptul că un anumit drept subiectiv este afectat de un termen sau o condiţie suspensivă nu
înseamnă că partea interesată (titularul dreptului) este oprită de a se adresa instanţei de judecată în
legătură cu acest drept. Autonomia acţiunii faţă de dreptul subiectiv, dublată de libertatea
necondiţionată a exerciţiului ei, îi dă dreptul părţii interesate de a sesiza instanţa în orice moment, şi
chiar înainte de împlinirea termenului sau condiţiei sub însemnul cărora se află existenţa sau exerciţiul
dreptului a cărui valorificare se urmăreşte. Totuşi, în cazul când cererea ar fi introdusă fără ca dreptul
să fie actual, adică mai înainte de împlinirea termenului sau condiţiei, acţiunea poate fi paralizată prin
excepţia de prematuritate invocată de pârât.
Faţă de cele expuse este, totuşi, de observat că drepturile civile subiective afectate de
modalităţi nu sunt complet lipsite de elementul ocrotirii lor juridice. Desigur că faţă de situaţia în care
se află aceste drepturi – starea de incertitudine şi aşteptare – ocrotirea lor nu poate depăşi hotarul
provizoratului. Sau cu alte cuvinte, că această ocrotire, avându-se în vedere interesele ambelor părţi,
trebuie redusă sau limitată la simple măsuri conservatoare.
În sprijinul acestei idei pot fi invocate două texte de lege: articolele 1409 C. civ. şi 34 C.
proc. civ.
Astfel, potrivit art. 1409 C. civ., creditorul obligaţiei sub condiţie suspensivă „poate, înaintea
îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său.” Aceasta înseamnă că un
asemenea creditor va putea, de exemplu, să ceară întreruperea unei prescripţii care curge în defavoarea
debitorului său; să intervină într-o acţiune de ieşire din indiviziune sau să conteste un partaj efectuat în
dauna sa; să ceară, dacă este cazul, conservarea unor probe sau să se facă o verificare de scripte în
privinţa titlului său de creanţă ş. a.
Dispoziţiile art. 34 C. proc. civ. au aceeaşi finalitate: reglementează, pendente termine, dreptul
creditorilor de a cere pe cale de acţiune în justiţie: a) predarea bunurilor imobile închiriate; b)
executarea obligaţiilor de întreţinere sau a altor prestaţii periodice înainte de împlinirea termenului, ori
de câte ori există certitudinea că dacă s-ar aştepta împlinirea termenului, reclamantul ar suferi o
pagubă însemnată.
În încheiere se impune a fi reţinută următoarea concluzie: în situaţiile reglementate de art. 34
C. proc. civ. se acordă creditorului numai înlesnirea de a se afla, la data împlinirii termenului, în
posesia unei hotărâri pe care o va putea pune imediat în executare, nu şi dreptul de a cere debitorului
să-şi execute obligaţia mai înainte de împlinirea acelui termen.
4.5. Interesul de a pune în mişcare şi întreţine activitatea judiciară
În sistemul organizării activităţii de înfăptuire a justiţiei în cauzele civile, interesul se
manifestă sub forma unei condiţii, de îndeplinirea căreia este legată atât pornirea activităţii procesuale,
cât şi întreţinerea acesteia până la completa ei epuizare.
Într-o formulare cu caracter definitoriu noţiunea de interes judiciar ar putea fi prezentată
astfel: avantajul imediat sau mai îndepărtat, pe care fiecare parte urmăreşte să-l obţină în cadrul
activităţii judiciare pentru poziţia sa procesuală pe care o ocupă într-un proces civil.

58
 Cât priveşte reglementarea, este de precizat că legiuitorul, comparativ cu vechiul cod, se
pronunţă în mod expres asupra condiţiei interesului judiciar, în art.33 C.proc.civ, potrivit căruia
„interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.”
Despre interesului judiciar se face vorbire și în alte texte de lege: în cazul reglementării
acţiunilor în constatare (art. 35 C. proc. civ.); în situația cererilor de intervenţie în procesele care se
află în curs de desfăşurare (art.61 alin. 1 C. proc. civ.); în textul care reglementează obiectul
contestaţiei la executare (art. 711 alin.1 C. proc. civ.) ș.a.
Trebuie să observăm că interesul judiciar, nu se confundă cu interesul juridiceşte protejat.
Acţiunea civilă şi dreptul subiectiv contestat sau încălcat, care dau expresie acestor două sensuri ale
noțiunii de interes şi formează substanţa sa, nu pot fi întrunite într-o singură entitate, aceea a dreptului
subiectiv a cărui protecţie judiciară se urmăreşte.
Prin urmare, a vorbi despre interesul judiciar ca despre folosul pe care partea speră să-l obţină
nu înseamnă a vorbi despre dreptul subiectiv juridiceşte ocrotit, ci despre ceea ce se pretinde şi mai
ales se decide prin hotărârea judecătorească.
Interesul de a pune în mişcare şi de a menţine activitatea judiciară trebuie să întrunească unele
condiţii: să fie determinat, legitim, născut, actual și personal pentru cel care face cererea la instanţă.
Actualitatea interesului judiciar, în general, se determină prin actualitatea dreptului subiectiv a
cărui valorificare se pretinde. Cât priveşte actualitatea interesului de a exercita drepturile procesuale,
este de menţionat condiţionarea ei de durata termenelor pe care legea le prescrie în acest sens. Aceasta
în ideea că termenele procesuale reprezintă o limitare a exerciţiului acestor drepturi şi că, după
împlinirea lor, un asemenea exerciţiu nu mai poate avea loc. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu
este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv
ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara
(art.33 teza a doua C.proc.civ.).
În ceea ce priveşte relevarea caracterului personal al interesului se impune a fi reţinută
identificarea cu condiţia calităţii de a fi parte în procesul civil.
Referindu-ne la toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a putea fi parte în procesul civil, trebuie precizat că cererile făcute de
o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul
lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind
făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz (art.40
alin.1 C.proc.civ.).
Totodată, încălcarea dispoziţiilor privind condițiile de exercitare a acțiunii civile poate, atrage
aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi
despăgubit, potrivit dreptului comun (art.40 alin.2 C.proc.civ.).

Întrebări:

1. Ce se înțelege prin noțiunea de parte litiganță?

2. Ce este coparticiparea procesuală?
3. Care sunt efectele coparticipării procesuale?
4. Care este cadrul general al exercitării drepturilor procesuale civile?
5. Care sunt condiţiile legale pentru a putea fi parte în procesul civil?

59
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII

TERȚELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Consideraţii generale
1.1. Noţiunea de terţe persoane în procesul civil. Există procese civile în care apare
necesitatea, ca pe lângă părţile iniţiale – reclamantul şi pârâtul -, să participe şi alte persoane interesate
în soluţionarea lor.
Acestora din urmă, comparativ cu părţile iniţiale, li s-a dat denumirea de terţe persoane.
Aşadar, prin noţiunea de terţe persoane în procesul civil va trebui să desemnăm pe acele persoane care,
printr-un act de iniţiativă proprie ori la cererea uneia dintre părţile iniţiale, participă sau sunt chemate a
lua parte într-o cauză civilă aflată în curs de desfăşurare.
În dezvoltarea acestei definiţii se impune a mai fi reţinute următoarele două precizări: prima,
că poziţia terţelor persoane este determinată atât faţă de momentul intrării lor în proces, cât şi faţă de
părţile lui iniţiale, reclamantul şi pârâtul; a doua, că din punct de vedere procesual, odată introduse în
proces, terţele persoane dobândesc şi ele calitatea de părţi, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care
legea le recunoaşte şi impune ca atare.
1.2. Condiţiile speciale de participare a terţelor persoane în procesul civil. Situaţia specială a
terţelor persoane, comparativ cu aceea a părţilor iniţiale,
impune existenţa următoarelor două condiţii: existenţa unui proces civil, în curs de judecată şi legătura
de conexiune între raporturile juridice litigioase care urmează să formeze în continuare obiectul
aceluiaşi proces.
a) Existenţa unui proces civil aflat în curs de desfăşurare. Această condiţie este
determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul
civil. Altfel spus, participarea terţelor persoane în cadrul unui proces civil aflat în curs de judecată este
integrată – prin pretenţiile şi apărările care o generează – în conţinutul acestuia. In consecinţă, în
desfăşurarea activităţii procesuale privind judecarea pretenţiilor şi apărărilor celor în cauză – părţi şi
terţe persoane – urmează a fi făcută în cadrul unui singur proces, iar soluţiile vor fi pronunţate prin
aceeaşi hotărâre.
b) Existenţa unei legături de conexitate între raporturile juridice litigioase.
Spre deosebire de conexitatea propriu-zisă, în cazul terţelor persoane legătura de conexitate se
afirmă prin considerente litigioase care se grefează pe fondul raportului conflictual dintre reclamant şi
pârât. Sub această motivaţie sunt puse, de altfel, în evidenţă şi principalele forme de participare:
invocarea unor pretenţii proprii asupra obiectului cauzei (intervenţia principală), contestarea calităţii
de pârât (arătarea titularului dreptului) şi valorificarea unor pretenţii care derivă din modul de
soluţionare a cauzei principale (chemarea în garanţie).
Este de reţinut, totodată, că existenţa unei asemenea legături de conexitate atrage pentru
cererile incidente competenţa instanţei învestite deja cu judecarea cererii principale (art. 123 C. proc.
civ.).
Problema participării terţelor persoane în procesul civil este reglementată în Codul de
procedură civilă în Cartea I, Titlul II, Capitolul II, Secțiunea a 3-a intitulată „Alte persoane care pot
lua parte la judecată”. Sunt reglementate de normele la care am făcut trimitere patru forme de
participare: intervenţia voluntară (art.61-67); chemarea în judecată a altei persoane (art.68–71);
chemarea în garanţie (art.72–74) şi arătarea titularului dreptului (art.75–76), ultimile trei ca forme de
intervenție forțată.12 Aceste prevederi legale trebuie completate cu reglementările care permit
judecătorului, în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, să dispună
din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc (art.78-79
C.proc.civ.).

2. Intervenţia voluntară şi formele ei

12 În literatura juridică şi practica judiciară a fost exprimată ideea potrivit căreia pentru celelalte
forme de participare (chemarea în garanţie, chemarea în judecată a altei persoane și arătarea titularului
dreptului), denumirea adoptată, intervenţie forţată, este improprie (I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.
300).

60
 2.1. Noţiunea şi formele intervenţiei voluntare. Art.61 alin.1 C. proc. civ. caracterizează
intervenţia voluntară a terţelor persoane în procesul civil ca o posibilitate de ordin general, sens în care
dispune că „oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare”.
Luând în considerare interesul pentru care terța persoană intervine în proces, legiuitorul a reglementat
cele două forme ale intervenției voluntare – principală și accesorie, în alineatele 2 și 3 ale art.61
C.proc.civ.
Aşa fiind, putem spune că intervenţia voluntară reprezintă forma de participare prin
intermediul căreia o terţă persoană din proprie iniţiativă, intervine într-un proces civil aflat în curs de
judecată, pentru a apăra un drept propriu sau pentru a sprijini poziţia procesuală a uneia din părţi.
Rezultă că intervenţia voluntară este de două feluri: principală sau în interes propriu, în
ipoteza în care cel care intervine pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un
drept strâns legat de acesta (art.61 alin.2 C.proc.civ.). şi accesorie sau alăturată uneia dintre părţi, când
sprijină numai apărarea acesteia (art. 61 alin. 3 C. proc. civ.).
Întrucât formele intervenţiei voluntare a terţelor persoane în procesul civil se caracterizează
prin trăsături proprii ne vom referi asupra lor în mod separat.
2.2. Intervenţia principală. Noţiune şi trăsături caracteristice. Intervenţia principală este
solicitarea făcută de o terţă persoană care invocă pretenţii proprii în legătură cu obiectul cauzei aflată
în curs de desfăşurare. Se mai poate spune că intervenţia principală reprezintă o acţiune, legată prin
obiectul ei de fondul litigios al cauzei pendinte, pe care intervenientul o promovează în contradictoriu
cu părţile iniţiale, reclamantul şi pârâtul.
În contextul general şi definitoriu al noţiunii se impune a mai fi precizat că admisibilitatea
oricărei cereri de intervenţie principală este subordonată condiţiei ca intervenientul să poată justifica
un interes legitim şi actual în legătură cu acțiunea principală.
Ca acţiune civilă conexă, intervenţia principală se caracterizează prin următoarele trăsături: a)
este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces întrucât intervenientul le opune acestora un drept
propriu; b) se face numai înaintea primei instanţe şi numai până la închiderea dezbaterilor în fond sau,
cu învoirea expresă a părţilor, şi în instanţa de apel; c) îi conferă intervenientului independenţă
procesuală în sensul exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor sale procesuale independente de
atitudinea celorlalte părţi.
2.3. Aplicaţii ale intervenţiei principale. Potrivit art. 61 alin. 1 şi 2 C. proc. civ., intervenţia
principală se poate considera că este de aplicabilitate generală. Din practica judiciară, pentru
exemplificare, sunt de menţionat cu prioritate cererile de intervenţie principală în litigiile privind
partajarea bunurilor comune ale soţilor, în litigiile succesorale şi în litigiile locative.
Trebuie să precizăm că sunt şi litigii în care intervenţia principală este considerată
inadmisibilă. Este cazul litigiilor privind tăgada paternităţii, în care intervenientul urmăreşte ca
acţiunea soţului reclamant să-i fie respinsă – de exemplu, invocând prescripţia dreptului la acţiune –
pentru a evita ulterior, în cazul în care acţiunea ar fi admisă, pornirea unei acţiuni împotriva lui în
cercetarea paternităţii.
Există şi litigii în care intervenţia terţelor persoane în interes propriu este obligatorie. O
asemenea situaţie este reglementată de art. 1156 alin.4 C. civ., în sensul obligării creditorilor unei
succesiuni de a interveni în litigiile de ieşire din indiviziune dintre moştenitori, sub sancţiunea de a nu
mai putea ataca împărţeala făcută, chiar dacă drepturile lor au fost nesocotite cu rea-credinţă.
2.4. Procedura intervenţiei principale. Aspectele procedurale ale intervenţiei principale sunt
determinate de particularitatea acesteia, aceea de a fi considerată ca o acţiune civilă conexă şi de sine
stătătoare, care se grefează pe fondul litigiului principal.
Forma intervenţiei principale. In privinţa formei se dispune prin art. 62 alin. 1 C. proc. civ.
Aceasta în sensul că: „cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea
de chemare în judecată”.
Termenul în care intervenţia principală poate fi formulată. Aşa cum reiese din dispoziţiile
art. 62 alin. 2 C. proc. civ., intervenţia principală „… se poate face numai în faţa primei instanţe,
înaintea de închiderea dezbaterilor în fond.”
Câteva precizări se impun. În primul rând, reţinem că intervenientului principal i se creează un
avantaj în sensul prelungirii până la limita maximă a perioadei de timp – care vizează desfăşurarea
activităţii judiciare în procesul principal – în care i se permite a interveni.

61
 În al doilea rând, precizăm că dincolo de acest moment intervenţia principală nu mai poate fi
grefată pe fondul litigios al cauzei principale şi urmează a fi socotită ca o pretenţie ce trebuie judecată
separat.
În al treilea rând, semnalăm că intervenţia principală este posibilă dacă cererea principală,
prin repunerea pe rol (potrivit art.400 C.proc.civ.) – prin care se anulează efectul închiderii
dezbaterilor – este adusă din nou în starea de dinaintea acestui moment.
Potrivit art. 62 alin. 3 C. proc. civ., „cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se
poate face şi în instanţa de apel.”
Discutarea şi admiterea în principiu a intervenţiei principale. Potrivit art.64 alin.2 C. proc.
civ. „după ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în
principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.” Este de reţinut că instanţa are obligaţia să
examineze admisibilitatea cererii de intervenţie – în raport cu fondul pricinii – pentru a-şi face
convingerea asupra existenţei interesului legitim şi actual al intervenientului în procesul principal în
care doreşte să intervină.
2.5. Efectele şi judecarea intervenţiei principale. Admiterea în principiu a intervenţiei
principale produce efecte atât în ceea ce priveşte cauza principală, cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea
activităţii procesuale pentru susţinerea ei. Aceste efecte pot fi rezumate prin aceea că, prin intervenţie,
terţa persoană interesată dobândeşte calitatea de parte în proces cu toate consecinţele care decurg din
aceasta.
Cât priveşte concretizarea unor efecte mai importante se impun a fi făcute următoarele
sublinieri: a) intervenţia principală fiind îndreptată împotriva părţilor iniţiale ale procesului –
reclamantul şi pârâtul – acestea sunt în drept a se apăra; în consecinţă, instanţa va dispune să li se
comunice cererea de intervenţie şi va stabili termenul până la care trebuie depusă întâmpinarea (art. 65
alin. 3 C. proc. civ.); b) intervenientul principal va prelua procedura din starea în care se afla în
momentul admiterii intervenţiei, fără a putea pretinde repetarea anumitor acte îndeplinite – în mod
legal – anterior intervenţiei sale; cât priveşte actele de procedură următoare se vor îndeplini în mod
obligatoriu şi faţă de intervenient (art. 65 alin.2 și 3 C. proc. civ.); c) intervenţia principală – în baza
art. 123 C. proc. civ. – poate produce şi efectul prorogării de competenţă.
Referitor la judecarea intervenţiei principale sunt de menţionat dispoziţiile art.66 alin.1 C.
proc. civ. care prevăd că aceasta se judecă odată cu cererea principală, pronunţându-se o singură
hotărâre. Este de reţinut, dacă este cazul şi posibilitatea disjungerii. Astfel, art.66 alin.2 C. proc. civ.
prevede că în ipoteza în care „judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie,
instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care
intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. În caz de
disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie.”
În ceea ce priveşte soluţiile ce urmează a fi pronunţate, pentru orientare, se impune a fi
reţinută şi următoarea idee: pretenţiile reclamantului iniţial şi cele ale intervenientului în nume
propriu, având acelaşi obiect, nu pot fi admise aşa cum au fost formulate, întrucât – total sau parţial –
ele se exclud unele pe altele.
2.6. Intervenţia accesorie Noţiune şi trăsături caracteristice. Intervenţia accesorie este
demersul făcut de o terţă persoană, interesată în soluţionarea cauzei civile pendinte, în care solicită să
participe, pentru a sprijini şi apăra drepturile şi interesele uneia din părţile litigante. Intervenţia
accesorie ar mai putea fi definită ca reprezentând ajutorul procesual interesat care poate fi afirmat şi
dezvoltat, în cadrul unei cauze civile pendinte, numai în măsura în care intervenientul se alătură şi
apără poziţia procesuală a părţii pe care înţelege să o susţină.
Intervenţia accesorie implică următoarele trăsături caracteristice: a) are drept scop ca soluţia
care se va da în cauza aflată în curs de judecată să-i fie favorabilă părţii pentru care se intervine; b)
poate fi făcută în tot cursul procesului, chiar și în căile extraordinare de atac, fireşte dacă procesul a
ajuns în această fază; c) intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţa procesuală şi, ca atare,
el nu poate face acte procesuale potrivnice intereselor părţii pe lângă care intervine.
2.7. Aplicaţii ale intervenţiei accesorii în practica judiciară. Intervenţia accesorie este
condiţionată de justificarea din partea intervenientului a unui interes, care, de regulă, implică o
obligaţie de garanţie sau de prevenire a producerii unui prejudiciu în viitor. Aceasta în ideea că
intervenientul, urmărind soluţionarea litigiului în favoarea părţii pe lângă care intervine, prin
supravegherea dezbaterilor şi aducerea oricăror elemente favorabile, care eventual ar putea fi neglijate

62
de acea parte, caută să evite situația ca în viitor să se impună chemarea sa în judecată, pentru a
răspunde în baza garanţiei datorate sau să i se cauzeze un prejudiciu.
În practica judiciară – ca orientare de principiu – s-a decis că intervenţia accesorie poate fi
făcută în orice materie, fără nici o deosebire. Cât priveşte exemplele, pot fi reţinute: intervenţia
societăţilor de asigurare în litigiile privind valorificarea unor despăgubiri rezultate din accidente de
circulaţie, în care se discută culpa ambelor părţi – victimă şi asigurat – pentru a preîntâmpina plata
integrală a prejudiciului în baza raportului juridic de asigurare; intervenţia terţilor care locuiesc în
imobilul proprietatea unuia dintre soţi, în procesul de partaj, pentru a susţine că acesta este bun propriu
al unuia dintre ei, ceea ce i-a determinat să facă unele amenajări şi reparaţii.
2.8. Procedura intervenţiei accesorii. Determinant pentru diferitele aspecte procedurale ale
intervenţiei accesorii este faptul aderării intervenientului la poziţia procesuală a uneia din părţi.
Forma intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se va face printr-o cerere simplă (art.148
alin.1 C. proc. civ.), care va trebui să cuprindă menţiunile necesare identificării intervenientului şi
justificarea interesului de a acorda sprijinul său procesual părţii căreia i se alătură.
Termenul în care intervenţia accesorie poate fi formulată. Conform art. 63 alin.2 C. proc.
civ. „intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar
şi în căile extraordinare de atac.”
Textul menţionat necesită următoarea precizare: intervenientul – când pricina se află, de pildă,
în faţa instanţei de recurs – nu poate aduce şi pune în discuţie, în sprijinul părţii căreia i se alătură,
elemente noi care privesc fondul cauzei. In esenţă, deci, intervenţia accesorie – prin obiectivele ei –
trebuie să corespundă fazei procesuale în care este făcută.
Discutarea şi admiterea în principiu a intervenţiei accesorii. Cererea de intervenţie se pune
în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor, iar instanţa este în drept să o examineze şi să hotărască
asupra admisibilităţii ei în funcţie de elementele pe care intervenientul le poate aduce în sprijinul părţii
căreia i se alătură.
Asupra admisibilității în principiu, instanţa se va pronunţa printr-o încheiere care nu poate fi
atacată decât odată cu fondul cauzei (art.64 alin.2 C. proc. civ.).
În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanta a
respins ca inadmisibilă cererea de interventie, hotărârea pronunțată este desființată de drept,
iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la
momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia (art. 64 alin. 4 C.proc.civ.).
2.9 Efectele şi soluţionarea intervenţiei accesorii. Din moment ce a fost admis în proces,
intervenientul accesoriu dobândeşte calitatea de parte. În consecinţă, el „poate să săvârşească numai
actele de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit.” (art. 67 alin.2
C. proc. civ.).
Ţinând seama de o asemenea condiţionare, problema efectelor intervenţiei accesorii nu trebuie
înţeleasă în mod simplist, în sensul că ar exista un raport de subordonare între intervenient şi partea
căreia acesta i s-a alăturat. Fără a se bucura de o independenţă procesuală absolută, intervenientul este
totuşi în drept să aducă în sprijinul poziţiei procesuale a părţii pe lângă care a intervenit orice elemente
noi şi chiar altele decât acelea pe care partea însăşi a înţeles să le invoce în favoarea sa.
De asemenea, potrivit art.67 alin.3 C.proc.civ., „după admiterea în principiu, intervenientul
accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a
intervenit.”
Este însă de observat că, în baza art.67 alin.4 C. proc. civ., „calea de atac exercitată de
intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea
de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi
cercetată în fond.
Intervenţia accesorie se judecă odată cu cererea principală (art.67 alin.1 C. proc. civ.). De
altfel, caracterul său de cerere alăturată nici nu permite disjungerea – ca în cazul intervenţiei principale
– pentru a fi judecată în mod separat, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin
aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.
Dacă încheierea de admitere în principiu a intervenției nu se poate ataca decât odată cu fondul,
în cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanta a respins ca
inadmisibilă cererea de interventie, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se

63
va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul
discutării admisibilității în principiu a acesteia (art. 64 alin. 4 C.proc.civ.).

3. Chemarea în judecată a altei persoane

3.1. Noţiune şi trăsături caracteristice. Potrivit art. 68 C. proc. civ.: „oricare dintre părţi
poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate,
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.”
Aşadar, chemarea în judecată a altei persoane constă în posibilitatea procesuală recunoscută
prin lege părţilor iniţiale – reclamantul şi pârâtul – de a chema în judecată o altă persoană care ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Este de menţionat că chemarea în judecată a altei persoane presupune o stare de conexitate.
Intr-adevăr, dacă cel chemat în judecată şi-ar realiza, în mod direct, dreptul pretins, acţiunea sa ar fi
conexă – având acelaşi obiect – cu aceea din procesul în care el este introdus în aceeaşi calitate, de
reclamant. Chemarea în judecată a altei persoane, în calitate de reclamant, prezintă următoarele
trăsături caracteristice: a) întrucât terţa persoană ce urmează a fi introdusă în proces poate invoca un
drept propriu, întocmai ca şi reclamantul, chemarea sa în judecată poate fi făcută numai în faţa primei
instanţe; b) dacă pârâtul, fiind de bună-credinţă, recunoaşte pretenţiile ridicate împotriva sa, acestea
având ca obiect o sumă de bani sau un bun, el poate să pună suma ori bunul la dispoziţia instanţei şi să
fie scos din proces, judecata urmând a se continua între reclamant şi persoana chemată în judecată;
c) cererea principală şi cerea privind introducerea unei alte persoane în judecată – în calitate de
reclamant – formează obiectul unei singure judecăţi care se soluţionează prin aceeaşi hotărâre.
3.2. Ipoteze şi cazuri din practica judiciară. Scopul chemării în judecată a unei terţe
persoane – care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul – este de a o pune pe acea
persoană în situaţia de a recunoaşte sau nega pretenţiile reclamantului, cât şi să se constate dacă are
sau nu vreo pretenție asupra pârâtului. Drept urmare, hotărârea ce va fi pronunţată îi va fi astfel
opozabilă şi terţei persoane, negându-i-se în felul acesta dreptul de a o mai contesta, când ea va fi pusă
în executare.
Se admite – cu titlu de exemplu – că chemarea în judecată a unei alte persoane, în calitate de
reclamant, se poate face în situaţii ca: reclamantul care revendică un bun imobil, poate cere
introducerea în cauză a persoanei căreia pârâtul i-a transmis un drept real de folosinţă – de exemplu,
uzufruct sau superficie – asupra acelui bun; pârâtul care este chemat în judecată numai de un singur
creditor este în drept să ceară introducerea în cauză şi a celorlalţi creditori care ar putea să emită
pretenţii împotriva sa în baza aceluiaşi titlu de creanţă ş. a.
În ceea ce priveşte practica judiciară – mai puţin prezentă în materie – sunt de reţinut
următoarele exemple: chemarea în judecată, de către pârât, a persoanei care i-a transmis dreptul de
folosinţă asupra unei locuinţe, când s-a cerut de către reclamant evacuarea sa din acea locuinţă;
chemarea în judecată, de către pârât, a persoanei care ar fi în drept să-i ceară restituirea aceluiaşi
împrumut pretins şi de reclamant prin acţiunea sa ş. a.
3.3. Procedura chemării în judecată a altor persoane. Aspectele procedurale concrete ale
chemării în judecată a unei alte persoane sunt puse în evidenţă prin următorul scop: să-i atribuie unei
terţe persoane, în cadrul procesului aflat în curs de desfăşurare, calitatea de reclamant.
Forma cererii şi momentele până la care poate fi depusă. Cererea pentru chemarea în
judecată a unei alte persoane trebuie întocmită după regulile obişnuite ale unei cereri de chemare în
judecată. Se impune ca din cerere să rezulte interesul legitim al părţii care recurge la chemarea terţei
persoane în proces. Drept urmare, cererea să fie motivată, în sensul de a recunoaşte sau de a contesta
acelei persoane – în întregime sau în parte – dreptul care formează deja obiectul cauzei aflată în curs
de judecată şi pe care ea ar putea să-l valorifice pe calea unei acţiuni directe.
Cât priveşte momentele până la care cererea poate fi depusă sunt de observat dispoziţiile art.
68 alin. 2 şi 3 C. proc. civ. Astfel, când cererea este făcută de pârât, se va depune în termenul prevăzut
pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel
mai târziu la primul termen de judecată. Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se
va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Discutarea şi admiterea în principiu a cererii. Având în vedere că persoana chemată în
judecată urmează să dobândească în proces calitatea de reclamant, potrivit art.70 C. proc. civ. –

64
cererea trebuie să fie comunicată, atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice (art.69 alin.1 C. proc. civ.).
La termenul fixat – după comunicare – instanţa va lua act de atitudinea terţei persoane şi va hotărî,
apoi, asupra admisibilităţii cererii, în principiu.
Instanţa de judecată are obligaţia să primească cererea formulată de partea interesată şi, prin
raportare şi la cerinţele art.153 alin.1 C.proc.civ., numai după citarea celui chemat în judecată va
analiza întrunirea sau nu a condiţiilor de admisibilitate a cererii de chemare în judecată a altei
persoane.
3.4. Soluţionarea cererii de chemare în judecată a altei persoane. Trebuie precizat de la
început că procedura de judecată și exercitarea căilor de atac se desfășoară după regulile înscrise în
art.64 și 65 C.proc.civ., la fel ca în cazul soluționării cererii de intervenție voluntară.
Din moment ce terţa persoană îşi însuşeşte calitatea de reclamant ce i se atribuie, ea devine
parte în proces. In consecinţă, ea va trebui să plătească taxa de timbru şi va prelua procedura din starea
în care se află în momentul acceptării.
Este de reţinut că din moment ce persoana chemată în judecată îşi însuşeşte calitatea de
reclamant ea devine parte, ca şi cum ea ar fi făcut cererea, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta:
prorogarea competenţei instanţei sesizate şi obligaţia acesteia de a judeca cele două cereri în cadrul
aceluiaşi proces pronunţând o singură hotărâre.
În ceea ce priveşte structura procesului – sub raportul părţilor – este însă de menţionat că va
depinde de atitudinea pârâtului. Astfel, dacă acesta înţelege să se apere, persoana chemată în judecată
va trebui să-şi susţină dreptul pretins atât faţă de reclamantul iniţial cât şi faţă de pârât, iar dacă pârâtul
înţelege să recunoască pretenţia ridicată împotriva sa, punând suma sau bunul (obiect al litigiului) la
dispoziția instanței, procesul se va purta în continuare numai între reclamant şi cel chemat în judecată
(art.71 alin.3 C. proc. civ.). In legătură cu această din urmă ipoteză se impune a fi făcută şi precizarea
că poziţia procesuală a acestor două părţi este pusă în evidenţă printr-o situație de judicium duplex,
adică printr-o dublă calitate a fiecăreia, de reclamant şi pârât în acelaşi timp.
4. Chemarea în garanţie
4.1. Noţiune şi scop. Există cauze civile care antrenează, determină – concomitent cu ivirea
sau soluţionarea lor – naşterea altor cauze civile derivate, subsecvente. Cât priveşte particularităţile
acestor cauze – atât cele primare cât şi cele subsecvente – sunt de semnalat următoarele: a) presupun
întrunirea a două raporturi juridice litigioase la care participă trei părţi; b) una dintre părţi are o calitate
procesuală dublă, pârât în primul raport şi reclamant în cel de-al doilea.
Asemenea stări conflictuale pot fi rezolvate, în mod succesiv, pe cale principală, în cadrul
unor procese civile diferite sau, în cadrul aceluiaşi proces civil, pe calea incidentă a chemării în
garanţie.
În sensul acestor precizări urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art.72 alin. 1 C. proc. civ.,
potrivit căruia „partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea
să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.”
Putem defini, aşadar, chemarea în garanţie ca fiind acea modalitate juridică procesuală prin
care una dintre părţile unui litigiu, în baza unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, solicită
introducerea în cauză a unei terţe persoane, pentru a-i sprijini poziţia procesuală pe care o ocupă şi
împotriva căreia, în acelaşi timp, îşi îndreaptă pretenţiile în cazul în care ar pierde procesul.
Prin chemarea în garanţie se urmăreşte un dublu scop: a) ca persoana chemată în garanţie,
alături de partea faţă de care este obligată – de regulă pârât în proces – să se apere împotriva
pretenţiilor formulate de reclamant prin acţiunea principală; b) ca partea care cheamă în garanţie să-şi
valorifice pretenţiile sale împotriva persoanei obligate – devenită faţă de ea pârât –, în cazul în care va
pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
4.2. Aplicaţii practice. Este posibil ca unele raporturi juridice litigioase să implice şi să dea
naştere – concomitent cu soluţionarea lor – şi unei chemări în garanţie. Astfel de posibilităţi presupun,
în mod anticipat şi cu caracter litigios derivat, existenţa unor alte raporturi juridice generate de o
obligaţie de garanţie sau despăgubiri şi, corelativ acestora, un drept de regres.
Este de observat că au un asemenea conţinut următoarele două categorii de raporturi
obligaționale: obligația de garanţie a vânzătorului faţă de cumpărător împotriva evicţiunii (art.1695
C.civ.); obligația de despăgubiri din partea persoanei care se face vinovată de cauzarea unui
prejudiciu, faţă de persoana obligată să răspundă pentru ea (art.1373 C. civ.).

65
 4.3. Procedura chemării în garanţie. Procedura chemării în garanţie, în linii mari, dă
expresie concretă căii incidente de promovare a unei acţiuni în regres, condiţionată în ceea ce priveşte
finalitatea ei de soarta acţiunii principale.
Dreptul de a cere chemarea în garanţie. Chemarea în garanţie poate fi formulată de părţile
din proces – reclamantul şi pârâtul – precum şi de cel chemat în garanţie care, la rândul său, poate să
cheme în garanţie o altă persoană (art.72 alin.2 C. proc. civ.). Suntem de părere că, în deplină
concordanţă cu principiul disponibilităţii, chemarea în garanţie nu poate fi dispusă, din oficiu, de către
instanţa judecătorească.
Cererea de chemare în garanţie şi termenele în care trebuie depusă. Chemarea în garanţie
reprezintă exerciţiul unei noi acţiuni – subsecvente –, care se alătură acţiunii principale. Aşa fiind,
cererea va fi făcută în condiţiile de formă impuse pentru cererea de chemare în judecată (art.194 C.
proc. civ.).
În ceea ce priveşte depunerea, după caz, sunt reţinut două ipoteze. Dacă chemarea în garanţie
o face pârâtul, cererea se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea
primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată
(art.73 alin.3 C.proc.civ.). Depunerea cererii de chemare în garanţie după aceste momente nu poate
avea drept consecinţă respingerea ei ca tardivă, ci doar judecarea ei separată. Dacă chemarea în
garanţie se face de către reclamant, acesta poate depune cererea înaintea primei instanţe cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului (art.73 alin.2 C.proc.civ.).
Discutarea şi admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie. După depunerea
cererii de chemare în garanţie instanţa va dispune comunicarea acesteia – şi totodată citarea – celui
chemat în garanţie (art.74 alin.1 C. proc. civ.). Subordonarea chemării în garanţie faţă de acţiunea
principală, impune mai întâi, discutarea ei, în principiu. Cu alte cuvinte, chemarea în garanţie va fi sau
nu primită – pe cale incidentă – numai dacă raportul juridic de garanţie sau de despăgubiri se consideră
că a devenit litigios, ca o urmare necesară a raportului juridic care se valorifică prin acţiunea
principală.
4.4. Efectele şi soluţionarea cererii de chemare în garanţie. Mai întâi, ne reţine atenţia
faptul că – în urma admiterii în principiu – între cererea principală şi cea de chemare în garanţie are
loc o conexare şi, pe cale de consecinţă, o prorogare de competenţă a instanţei de a judeca şi această
din urmă cerere.
În al doilea rând, admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie îi conferă terţei
persoane calitatea de parte independentă în proces. Drept urmare, ea poate face orice fel de acte
procesuale care au drept scop apărarea sa în proces, atât faţă de acţiunea principală, cât şi faţă de
cererea de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie se judecă împreună cu cererea principală, pronunţându-se o
singură hotărâre (art.74 alin.4 C.proc.civ.). Dacă judecarea acţiunii principale ar fi întârziată prin
chemarea în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea şi judecarea lor separată, cu precizarea că
judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.
Cât priveşte soluţiile ce urmează a fi pronunţate asupra cererii de chemare în garanţie,
indiferent de modul de soluţionare – deodată sau separat –, trebuie avută în vedere situaţia ei de
subordonare faţă de acţiunea principală. Drept urmare, în ipoteza admiterii cererii principale, cel
chemat în garanţie de către pârât nu poate fi obligat în mod direct faţă de reclamant, iar în cazul
respingerii cererii principale se va respinge şi cererea de chemare în garanţie.

5. Arătarea titularului dreptului

5.1. Noţiune şi trăsături caracteristice. Arătarea titularului dreptului – ca formă de
participare a terţelor persoane în procesul civil – aduce în discuţie, înainte de toate, posesia asupra
bunurilor, mai precis a unei posesii precare, care înseamnă mai degrabă a deţine decât a poseda.
Într-adevăr, deţinătorii precari nu sunt posesori, şi aceasta pe motiv că dacă ei au corpus, în
schimb le lipseşte celălalt element esenţial al posesiei, anume animus, care se identifică cu
comportarea față de lucru ca şi proprietar.
Aşa fiind, se naşte întrebarea: cine trebuie să stea în judecată în calitate de pârât în cazul în
care se emit pretenţii bazate pe un drept real asupra bunului, deţinătorul sau proprietarul?
Evident, iniţial, avându-se în vedere faptul că bunurile pot fi urmărite – când se emit pretenţii
bazate pe drepturi reale asupra lor – în mâinile oricui s-ar afla, calitatea de pârât îi revine deţinătorului.

66
Acesta însă „… va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul…” (art.75
C. proc. civ.).
În baza precizărilor făcute putem defini arătarea titularului dreptului ca fiind posibilitatea
juridică procesuală recunoscută persoanei chemată în judecată, printr-o acţiune reală, de a contesta
calitatea procesuală de pârât ce i se atribuie, indicând pe o terţă persoană în numele căreia deţine sau
exercită dreptul asupra bunului aflat în litigiu, solicitând, totodată, introducerea acesteia în proces în
aceeaşi calitate, de pârât.
Arătarea titularului dreptului implică următoarele două trăsături caracteristice: a) faptul că este
posibilă numai în cadrul acţiunilor reale; b) urmăreşte substituirea pârâtului din proces cu persoana
indicată a fi titulara dreptului în raportul juridic afirmat şi dedus judecăţii de reclamant.
5.2. Procedura arătării titularului dreptului. Esenţa procedurii arătării titularului dreptului
se determină prin scopul urmărit de pârât şi anume, substituirea sa în proces cu cel pretins a fi cu
adevărat obligat în raportul juridic litigios – prin care se afirmă existenţa unui drept real – dedus
judecăţii de către reclamant.
Pentru a se putea ajunge la finalitatea urmărită, pârâtul – de îndată ce i se comunică acţiunea –
trebuie să facă o cerere, care va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul
prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se
poate face cel mai târziu la primul termen de judecată (art.76 C. proc. civ.).
Este de reţinut că dezbaterea ulterioară a procesului – potrivit art. 77 alin.3 și 4 C. proc. civ. –
va depinde de atitudinea pe care o va adopta terţa persoană arătată a fi titularul dreptului. Textul
menţionat vizează una din următoarele două ipoteze posibile: recunoaşterea sau negarea calităţii de
pârât în acţiunea exercitată de reclamant.
În prima ipoteză, prin art.77 alin.3 C. proc. civ. se precizează că „dacă acela arătat ca titular al
dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi
scos din proces.” Reţinem, deci, că dacă cel arătat a fi titularul dreptului se prezintă în instanţă la
termenul fixat şi recunoaşte calitateade pârât ce i se atribuie, sub condiţia ca reclamantul să consimtă,
pârâtul va fi scos din proces şi cauza se va soluţiona – în ceea ce priveşte părţile – în limitele noului
raport juridic litigios dedus judecăţii.
În a doua ipoteză, prin art.77 alin.4 C. proc. civ. se precizează că „dacă reclamantul nu este de
acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât,
terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în
mod corespunzător.”
Considerăm, în anumită măsură ca și alți autori, că nu poate fi acceptată ideea considerării
terțului, care neagă (expres ori tacit prin neprezentare) calitatea de pârât ce i se atribuie, ca dobândind
poziția procesuală a unui intervenient principal.
În primul rând, terțul (prin contestare a calității atribuite sau prin neprezentare) nu dorește să
participe la proces, cu atât mai puțin ar putea fi considerat autorul unei cereri de intervenție voluntară.
Terțul ar putea fi asimilat cu intervenientul principal doar în ipoteza în care acesta ar recunoaște
calitatea ce i se atribuie (de titular al dreptului), dar reclamantul nu ar fi de acord cu înlocuirea
pârâtului, situație în care procesul ar continua între toate cele trei părți.
În al doilea rând, intervenția voluntară principală poate fi admisă numai în urma formulării de
către terț a unei cereri în sensul introducerii sale în proces, pe când în cazul arătării titularului dreptului
solicitarea vine de la pârât. Sub acest aspect, există o asemănare mai mare cu instituția chemării în
judecată a altei persoane sau cu introducerea forțată în proces a terțului.
În al treilea rând, termenul în care se poate formula cererea de arătare a titularului dreptului
este cel prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel
mai târziu la primul termen de judecată, dispoziții care intră în contradicție cu prevederile art.62 alin.2
C.proc.civ. (la care face trimitere art.77 alin.4 C.proc.civ.), care permit formularea cererii de
intervenție până la închiderea dezbaterilor în fond.

6. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane

În virtutea rolului său activ, judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane,
în condiţiile legii, așa cum rezultă din dispozițiile art.22 alin.3 C.proc.civ. Pornind de la norma
cu caracter de principiu, prin art.78 alin.1 C.proc.civ. se prevedee că instanța de judecată poate să

67
dispună introducerea forțată, din oficiu, a altor persoane, fără să fie necesar acordul părților, în două
situații:
- în cazurile expres prevăzute de lege, în cadrul procedurii contencioase;
- în procedura contencioasă, fără nicio limitare.
Cu referire la prima situație, când legea prevede în mod expres cazurile în care judecătorul va
dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc,
menționăm, cu titlu de exemplu: art.436 Cod civil, potrivit căruia, în toate cazurile referitoare la filiație
vor fi citați părinții și copilul, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât; art.54
alin.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, conform căruia, în cadrul
acțiunii în despăgubiri, exercitată, potrivit legii, împotriva asiguratorului de răspundere civilă, este
obligatorie introducerea în proces a persoanei (asigurate) răspunzătoare de producerea accidentului
rutier, în calitate de intervenient forțat.
Totodată, în art.78 alin.2 C.proc.civ., mai este reglementată o ipoteză, în cadrul procedurii
contencioase, în care este necesar acordul cel puțin al uneia dintre părți, când judecătorul va putea
pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus
judecăţii o impune. În această ipoteză, așa cum rezultă din textul invocat, judecătorul nu poate trece
peste voința părților, dispunând introducerea terților în proces, însă, dacă va considera că judecata nu
se poate derula fără participarea acestora, va putea să respingă acțiunea, fără a se pronunța pe fond,
hotărârea instanței putând fi atacată numai pe calea apelului, așa cum dispune art.78 alin.5 C.proc.civ.
Un exemplu de situație în care se impune introducerea în proces a altor persoane este cea reglementată
de art.684 alin.2 C.proc.civ., care prevede că partajul realizat fără participarea tuturor coproprietarilor
este lovit de nulitate absolută.
Suntem de părere că judecătorul, în virtutea rolului său activ, ar trebui și în cazurile care nu
sunt expres prevăzute de lege să poată dispune introducerea forțată, din oficiu, a altor persoane atunci
când apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, evitându-se eventualele
efecte negative ale unei astfel de situații. Sigur, faptul că acțiunea ar putea fi respinsă, pe acest motiv,
ar putea determina părțile să fie de acord cu introducerea în proces a terțului propus de instanță.
Termenul în care poate fi dispusă, prin încheiere, introducerea în proces forțată, din oficiu, a
altei persoane, este până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. Dacă necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe
rol, dispunând citarea părţilor.
Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prin
care instanța a dispus introducerea sa în proces, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum
şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate
excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească; termenul nu va
putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
Terțul va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii sale în proces.
Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau
administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

Întrebări:

1. Explicați de noţiunea de terţe persoane în procesul civil.

2. Care sunt condiţiile speciale de participare a terţelor persoane în procesul civil?
3. Definiți noţiunea şi formele intervenţiei voluntare.
4. Caracterizați instituția chemării în judecată a altei persoane.
5. În ce constă procedura chemării în garanţie?
6. Prin ce se caracterizează instituția arătării titularului dreptului?

68
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII

COMPETENŢA ABSOLUTĂ ȘI COMPETENȚA RELATIVĂ

COMPETENȚA MATERIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Secţiunea I Formele competenţei instanţelor judecătoreşti

1. Competenţa absolută şi competenţa relativă

După caracterul lor, normele procedurale se împart în imperative şi dispozitive. In egală
măsură şi normele care reglementează competenţa sunt imperative, ceea ce determină o competenţă
absolută şi respectiv dispozitive, determinând competenţa relativă.
1.1 Competenţa absolută (de ordine publică) poate fi definită ca fiind acea competenţă care,
sub sancţiunea anulării actelor făcute cu nerespectarea prevederilor care o reglementează, impune
necesitatea respectării ei de către toţi participanţii la proces.
Această formă a competenţei se caracterizează prin următoarele:
a) fiind reglementată de norme cu caracter imperativ, nu este permis părţilor de a deroga de la
conţinutul lor; b) în cazul încălcării sau eludării acestor norme, necompetenţa absolută poate fi
invocată de oricare dintre părţi, de procuror, precum şi din oficiu de către instanţa de judecată; c)
necompetenţa de ordine publică a unei instanţe poate fi invocată oricând în cursul procesului.
1.2 Competenţa relativă (de ordine privată) este pusă în evidenţă prin caracterul dispozitiv
al normelor prin care este reglementată. Ea poate fi definită ca fiind competenţa care conferă părţilor
posibilitatea ca, prin voinţa lor, expresă sau tacită, să determine competenţa unei alte instanţe decât
aceea pe care o indică legea.
În ceea ce priveşte regimul ei juridic sunt de reţinut următoarele caractere: a) părţile pot
conveni, expres sau tacit, pentru a deroga de la normele dispozitive prin care este reglementată, în
sensul alegerii unei alte instanţe care să soluţioneze litigiul dintre ele; b) încălcarea normelor de
competenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât, întrucât aceste norme sunt stabilite în
favoarea sa; c) excepţia necompetenţei de ordine privată poate fi invocată de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
1.3. Cazurile de competență de ordine publică și de ordine privată
În privinţa cazurilor de competenţă absolută şi relativă se dispune prin prevederile art. 129 şi
126 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 129 C. proc. civ.: „Necompetenţa este de ordine publică sau
privată. Necompetenţa este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor
judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt
grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat;
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte
instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.”
Cât priveşte prevedrile art.126 C. proc. civ., este de reţinut posibilitatea potrivit căreia „părţile
pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca
procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte
instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când
această competenţă este exclusivă.
În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege, părţile pot, de asemenea, conveni alegerea instanţei competente, însă, numai după naşterea
dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.”
Din analiza acestor două texte pot fi desprinse următoarele concluzii: a) competenţa
instanţelor judecătoreşti faţă de competenţa altor organe de jurisdicţie este absolută; b) competenţa
materială a instanţelor judecătoreşti este, de asemenea, absolută, o instanţă inferioară neputând
rezolva o pricină dată în competenţa unei instanţe superioare, şi invers; c) competenţa teritorială a

69
instanţelor judecătoreşti, în principiu, este relativă, în afară de cazurile în care legea a stabilit situaţii
care sunt de domeniul competenţei absolute.
Este de observat, în încheiere, că sfera noţiunii de competenţă absolută este mai cuprinzătoare
decât aceea a competenţei materiale, în sensul că în conţinutul ei sunt incluse şi reglementări care
privesc competenţa teritorială, la care trebuie să adăugăm și competența generală, care, de asemenea,
este de ordine publică.

2. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

2.1. Noţiune
Competenţa materială generală sau de atribuţie este competenţa prin care, potrivit legii, sunt
repartizate sarcinile privind înfăptuirea justiţiei între diferitele categorii de instanţe judecătoreşti, care
formează sistemul nostru judiciar.
Competenţa materială aparţine, pe de o parte, organizării judecătoreşti, iar pe de altă parte,
procesului propriu-zis, după cum se ia în considerare aspectul ei funcţional sau cel procesual – în
materie penală sau civilă.
2.2. Competenţa materială funcţională (ratione oficii). Competenţa materială funcţională
este competenţa prin care legea determină funcţia şi rolul atribuit fiecăreia dintre categoriile instanţelor
judecătoreşti din cadrul sistemului nostru judiciar.
Competenţa materială se referă, în primul rând, la ierarhia instanţelor, în sensul că stabileşte
care anume dintre instanţele judecătoreşti sunt abilitate să judece în fond, care să exercite controlul
judiciar, ordinar şi extraordinar, şi care exercită controlul judiciar general asupra întregii activităţi
judiciare. Este de menţionat, în al doilea rând, că prin competenţa materială funcţională se determină
şi instanţele judecătoreşti care cumulează mai multe grade de jurisdicţie.
Competenţa materială funcţională, este stabilită prin Legea privind organizarea judiciară, nr.
304 din 28 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 3 al acestui act
normativ, „competenta organelor judiciare și procedura judiciară sunt stabilite de lege.” Avem în
vedere, evident, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, precum şi unele legi speciale.
Legea nr. 304/2004 reglementează competenţa materială funcţională a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie. Astfel, potrivit art.21 din actul normativ menționat, „Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi
Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile
împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege,
precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice
natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de
apel.”
În conformitate cu art.22 al aceluiași act normativ, „Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie judecă:
a) în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea
Militară de Apel;
c) contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de
Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d) apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură,
care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel;
e) recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege;
f) sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de
drept.”
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în raport cu competența fiecăreia, soluţionează:
cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură; conflictele de competență,
în cazurile prevăzute de lege; orice alte cereri prevăzute de lege (art.23 Legea nr.304/2004).
De asemenea, potrivit art.25 din Legea nr.304/2004, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie se
constituie în Secţii Unite pentru: soluţionarea, în condiţiile legii, a sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie; sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

70
 Totodată, completele de 5 judecători soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii
şi alte cauze date în competenţa lor prin lege (art.24 din Legea nr.304/2004).

2.3. Competenţa materială procesual civilă (ratione materiae). Spre deosebire de

competenţa materială funcţională care, prin Legea privind organizarea judiciară, este determinată în
general – atât pentru pricinile civile, cât şi pentru cele penale sau de altă natură – competenţa materială
procesuală este determinată prin legile proprii de procedură civilă şi penală – numai într-un singur
domeniu de activitate judiciară.
Completăm această constatare şi cu formularea următoarei definiţii: competenţa materială
procesual civilă este reglementarea potrivit căreia în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului,
precum şi de stadiul în care se află activitatea judiciară, prin lege, sunt determinate atribuţiile ce revin
fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti.
În cele ce urmează vom examina, pe rând, competenţa materială procesual civilă a instanţelor
judecătoreşti aşa cum este reglementată prin dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Competenţa materială a judecătoriilor
Potrivit art. 94 C. proc. civ. judecătoriile soluționează:
- în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în
care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competența
instanțelor judecătorești;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate
în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite
de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de
trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege,
stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul
lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;
i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;
j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
j ind.1) cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare;
j ind.2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;
j ind.3) cererile în materia fondului funciar, cu excepția celor date prin lege specială în competența
altor instanțe;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
- căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi
ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
- orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Competenţa materială procesuală a judecătoriilor – aşa cum este ea reglementată prin art. 94
C. proc. civ. – se referă, mai întâi, la judecata în primă instanţă. Faţă de vechea reglementare, putem
spune că judecătoriilor nu le mai este recunoscută o plenitudine de jurisdicţie. Ele pot soluționa în
primă instanță doar cererile prevăzute în mod expres și limitativ în art. 94 C.proc.civ.
Am putea vorbi, totuși, de o oarecare plenitudine de jurisdicție în ceea ce privește competența
judecătoriilor de a soluționa orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, potrivit art.94 pct.1 lit.k C.proc.civ.,
peste această valoare competența revenind tribunalelor.
Ceea ce este caracteristic pentru competenţa de a soluționa în primă instanţă a judecătoriilor
este reglementarea de excepţie, în sensul limitării stricte pe care o face textul art. 94 pct. 1 C. proc. civ.
În aceeaşi ordine de idei, sunt de menţionat şi criteriile care stau la baza acestei limitări: gradul de

71
dificultate a anumitor pricini şi valoarea obiectului litigiului, deși, nu întotdeauna criteriile menționate
sunt respectate cu rigoare.
Competenţa judecătoriilor de a efectua controlul judecătoresc asupra hotărârilor autorităților
administrației publice sau altor organe cu activitate jurisdicţională este reglementată de art. 94 pct. 2
C. proc. civ. Este de remarcat, totodată, că prin intermediul acestei atribuții a fost organizat un „grad
de jurisdicţie” în cazurile pe care legiuitorul a înţeles să nu le excepteze în totalitate de la competenţa
instanţelor judecătoreşti.
Având în vedere că în actuala reglementare se vorbește, la modul general, de căi de atac,
trebuie să avem în vedere toate modalitățile de sesizare a instanței: plângere, contestație etc., desigur,
în cazurile prevăzute expres de lege. În acest sens, menționăm, cu titlu de exemplu: plângerile
împotriva proceselor verbale de constatarea și sancționarea contravențiilor (art.31-32 din Ordonanța
Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor); plângerea împotriva încheierii de
respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial (art.97 alin.2 din Legea 36/1995 a notarilor
publici și a activității notariale); contestațiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor la
alegerile locale (art.52 alin.5 din Legea nr.67/2004 privind legerea autorităților administrației publice
locale).
În conformitate cu prevederile art. 94 pct.3 C.proc.civ., judecătoriile au competența de a
soluționa, evident, tot în primă instanță, și alte cereri, potrivit dispozițiilor exprese din alte acte
normative sau chiar din Codul de procedură civilă.
Astfel, sunt de competenţa judecătoriilor, spre a fi soluţionate în primă instanţă, conform
reglementărilor din legi speciale:
- cererile pentru înregistrarea sindicatelor (art.14 alin.1 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social);
- cererile pentru înregistrarea asociațiilor și fundațiilor (art.5 alin.1 și art.17 alin.1 din Ordonanța
Guvernului nr.26/2000);
- cererile pentru înregistrarea tardivă a nașterii (art.18 alin.2 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă);
- acțiunea de restituire a obiectelor din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase (art.26
din OUG nr.190/2000 privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase în
România, aprobată prin Legea nr.261/2002).
Este de observat, de asemenea, că judecătoriile, în baza dispoziţiilor cuprinse în Codul de
procedură civilă, devin competente să judece şi contestaţiile în anulare (art.505 alin.1), precum şi
revizuirile (art.510 alin.1), atunci când aceste căi de atac sunt îndreptate împotriva propriilor lor
hotărâri. De asemenea, sunt competente să soluţioneze: cererile pentru asigurarea dovezilor (art.360
alin.1); cererile de îndreptare a erorilor materiale şi de lămurire sau completare a propriilor hotărâri
(art. 442-444); cererile de abținere sau de recuzare a judecătorilor de la judecătorie (art.50 alin.1);
cererile de divorț (art.915 alin.1); cererile pentru instituirea sechestrului asigurător sau a sechestrului
judiciar, dacă judecătoria este competentă să soluționeze procesul în primă instanță (art.954 alin.1 și
art.974); cererile de ordonanță președințială, în ipoteza în care judecătoria este competentă să se
pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului (art.998) etc.
Competenţa materială a tribunalelor
Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele soluținează:
- în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;
- ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă;
- ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care,
potrivit legii, nu sunt supuse apelului și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;
- orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Se poate observa că tribunalele au competența de a soluționa atât în primă instanță, cât și în
căile de atac, în apel și în recurs.
Pentru judecata în primă instanță, se recunoaște tribunalelor o plenitudine de jurisdicție, în
sensul că această categorie de instanțe este abilitată să judece toate cererile, evident, cu excepția celor
care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Ţinând seama de o asemenea condiţionare,
problema plenitudinii de jurisdicţie a tribunalelor – având în vedere caracterul imperativ al normelor
care o reglementează – se înscrie în cadrul competenţei absolute. Cu alte cuvinte, tribunalele nu au

72
competența, în mod absolut, de a soluţiona în primă instanță cererile care sunt date printr-o dispoziţie
expresă a legii în competenţa unor alte instanțe.
În privința plenitudinii de jurisdicție, prevederile din Codul de procedură civilă, trebuie
completate de dispozițiile unor legi speciale, prin care anumite cereri sunt date în competența
tribunalului, pentru a fi soluționate în primă instanță. De exemplu, conflictele individuale de muncă
(art.208 din Legea nr.62/2011); cereri în materia asigurărilor sociale (art.153 din Legea nr.263/2010);
cereri în materie de expropiere (art.21 alin.1 din Legea nr.33/1994 privind expropierea pentru cauză de
utilitate publică) ș.a.
Totodată, tribunalele sunt competente să soluționeze în primă instanță anumite cereri, în
conformitate cu alte prevederi din Codul de procedură civilă. De exemplu, interpretând per a contario
dispozițiile art 94 pct.1 lit.k C.proc.civ., tribunalele au competența să soluționeze cereri evaluabile în
bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
Trebuie menționată și competența specială pe care o are Tribunalul București, pentru judecata
în primă instanță. Astfel, cu titlu de exemplu, Tribunalul București are competență în materie de
proprietate intelectuală (Legea nr.64/1991); pentru înregistrarea unui partid politic (Legea nr.14/2003 a
partidelor politice) ș.a.
Ca instanţă de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă (art.95 pct. 2 C. proc. civ.).
Dată fiind restrângerea sferei cauzelor care pot fi soluționate în primă instanță de judecătorii, se poate
afirma că tribunalele nu mai au plenitudine de jurisdicție ca instanță de apel, instanța de drept comun
în această privință devenind curtea de apel.
Ca instanţă de recurs, tribunalele soluţionează, conform art.95 pct. 3 C. proc. civ., recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului și
în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. Se poate observa că și ca instanță de recurs, tribunalul are
o competență de excepție, dată fiind sfera restrânsă de cauze soluționate de judecătorie și ale căror
hotărâri sunt supuse căii extraordinare de atac a recursului. În acest sens, trebuie să avem în vedere
dispozițiile art.483 alin.2 C.proc.civ., potrivit căruia nu sunt supuse recursului hotararile
pronuntate in cererile prevazute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), in cele privind navigatia civila si
activitatea in porturi, conflictele de munca si asigurari sociale, in materie de expropriere, in
cererile pronuntate in materia protectiei consumatorilor, a asigurarilor, precum si in cele ce
decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea
stingerii obligatiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotararile
date de instantele de apel in cazurile in care legea prevede ca hotararile de prima instanta sunt
supuse numai apelului.
Pe de altă parte, trebuie să reținem că tribunalul judecă recursurile exercitate împotriva
hotărârilor date de judecătorie fără drept de apel ori, după caz, cu recurs.
Intră în această categorie hotărârile date fără drept de apel, la care face referire art.483 alin.1
C. proc. civ., atât cele date ca urmare a sesizării directe a judecătoriei, cât şi cele date în urma
executării controlului judecătoresc de către judecătorii, potrivit art.94 pct.3 C. proc. civ. Sunt fără
drept de apel: hotărârile prin care se constată renunţarea la judecată, intervenită în cauzele aflate pe rol
la judecătorie (art.406 alin. 6 C. proc. civ.), hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a
renunţării la dreptul subiectiv pretins (art.410 C. proc. civ), hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor
(art.440 C. proc. civ); încheierile de suspendare a judecării procesului (art.414 alin.1 C.proc.civ.).
În conformitate cu art.95 pct. 4 C. proc. civ, tribunalele judecă „orice alte cereri date prin lege
în competenţa lor”.
Putem spune că ne aflăm în prezenţa a două categorii de pricini: unele, care pot urma ciclul
obişnuit al celor două grade de jurisdicţie, iar altele, care sunt lipsite de posibilitatea efectuării
controlului judiciar.
Astfel, sunt de competenţa tribunalelor, încadrându-se în ciclul obişnuit al celor două grade de
jurisdicţie, cazuri ca: judecarea căilor extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi revizuirii
îndreptate împotriva propriilor hotărâri (art.505 alin.1 şi art.510 alin.1 C. proc. civ); contestaţiile la
executare – aşa-zise la titlu – introduse în baza art.714 alin. 3 C. proc. civ şi prin care se urmăreşte
stabilirea înţelesului, întinderii sau aplicării unor hotărâri pronunţate de tribunale în primă instanţă.

73
 Referitor la cea de a doua categorie – când tribunalele pronunţă hotărâri care nu sunt supuse
niciunei căi de atac – sunt de menţionat următoarele exemple: cererile de recuzare a unor judecători
de la o judecătorie - din raza lor teritorială – atunci când, din cauza recuzării, nu se poate forma
completul de judecată sau când recuzarea priveşte pe toţi judecătorii acelei judecătorii (art.50 alin. 2
coroborat cu art.53 alin.2 C. proc. civ); cererile de recuzare sau de abținere a judecătorilor de la
tribunal (art.50 alin.1 coroborat cu art.53 alin.2 C.proc.civ.); rezolvarea conflictelor de competenţă
dintre două judecătorii care funcţionează în raza teritorială a aceluiași tribunal sau dintre o judecătorie
şi un alt organ de stat cu activitate jurisdicţională (art.135 C. proc. civ).
În conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 și art. 36 alin. 3 din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, pot fi înfiinţate următoarele categorii de tribunale specializate, fără
personalitate juridică, care preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se
înfiinţează:
- tribunale pentru minori şi familie;
- tribunale de contencios administrativ și fiscal;
- tribunale de muncă şi asigurări sociale;
- tribunale pentru cauze cu societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială;
- tribunale pentru cauze maritime şi fluviale, în circumsripția tribunalelor Constanța și Galați.
Competenţa materială a curţilor de apel
Potrivit art.96 C. proc. civ, curţile de apel judecă:
- în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale;
- ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă
instanţă;
- ca instanţe de recurs, recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in
apel sau impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunale, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului, precum si in orice alte cazuri expres prevazute de lege;
- orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Având în vedere reglementarea actuală, putem spune că această categorie de instanţe
judecătoreşti soluţionează în primă instanţă procese şi cereri în două domenii: în materie de contencios
administrativ și în materie fiscală, obiectul acestora fiind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, în
aceste materii având competenţă şi tribunalele (specializate).
Analizând textul art.10 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, la care face
trimitere art.96 pct.1 C.proc.civ., putem spune că sunt de competența curților de apel, pentru a fi
soluționate în primă instanță, următoarele categorii de cauze:
- litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale;
- litigiile care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai
mari de 1.000.000 lei;
- toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect
sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare;
- cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice locale care au ca obiect sume
reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, cu o valoare mai mare de
1.000.000 lei.
La acestea putem adăuga competența de a soluționa, tot în primă instanță, acțiunea în anulare a
hotărârii arbitrale, care, potrivit art. 610 C.proc.civ., revine curții de apel în circumscripția căreia a
avut loc arbitrajul.
Ca instanţe de apel, curţile soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de către tribunale. În actuala reglementare, curțile de apel au plenitudine de jurisdicție și
ca instanță de apel, dat fiind faptul că tribunalele au plenitudine de jurisdicție în ceea ce privește
judecata în primă instanță.
Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă numai în cazurile anume prevăzute de lege, având
stabilită o competență de excepție pentru exercitarea controlului judiciar pe această cale extraordinară
de atac.
Potrivit art.96 pct. 4 C. proc. civ, curţile de apel judecă orice alte cereri date în competenţa lor
prin lege. De exemplu, conflictele de competenţă dintre două tribunale sau dintre un tribunal şi o
judecătorie din raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel, ori dintre două judecătorii ce nu se găsesc în
circumscripţia aceluiaşi tribunal; cererile de recuzare a tuturor judecătorilor de la un tribunal; cererile

74
de strămutare pe motiv de bănuială legitimă; contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate împotriva
propriilor hotărâri; cererile de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în hotărârile proprii etc.
Competenţa materială procesual-civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În conformitate cu art. 97 C. proc. civ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege;
- recursurile în interesul legii;
- cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
- orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.
Caracteristic pentru determinarea competenţei instanţei supreme în materie civilă este
înscrierea ei, aproape în totalitate, în cadrul activităţii de control judiciar.
În actuala reglementare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este considerată a fi o instanță cu
competență în materie de recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art.97 pct. 1 C. proc. civ., soluţionează două
categorii de recursuri: cele îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi cele
îndreptate împotriva oricăror alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, pronunţate fie de alte instanțe,
fie de alte organe cu activitate jurisdicţională.
Referitor la prima categorie, a hotărârilor pronunțate de curțile de apel, distingem între cele
pronunțate în primă instanță și cele pronunțate în apel.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competența să soluționeze recursurile împotriva
hotărârilor pronunțate de curțile de apel în primă instanță în materie de contencios administrativ și
fiscal, competență ce revine curților de apel în conformitate cu art.96 pct.1 C.proc.civ.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece recursurile
exercitate împotriva hotărârilor curților de apel date în urma judecării apelului, cu excepția celor care,
potrivit prevedrilor exprese, pot fi atacate numai cu apel, exceptate fiind și cauzele prevăzute de
art.483 alin.2 C.proc.civ.: hotararile pronuntate in cererile prevazute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), in cele
privind navigatia civila si activitatea in porturi, conflictele de munca si asigurari sociale, in materie de
expropriere, in cererile pronuntate in materia protectiei consumatorilor, a asigurarilor, precum si in
cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea
stingerii obligatiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotararile date de
instantele de apel in cazurile in care legea prevede ca hotararile de prima instanta sunt supuse numai
apelului.
În categoria deciziilor curților de apel care pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie intră atât hotărârile prin care s-a soluționat (în apel) fondul cauzei, cât și hotărârile prin care
s-a rezolvat un incident procedural. De exemplu, recursul împotriva hotărârii prin care curtea de apel a
constatat perimarea cererii de apel (art.421 alin.2 teza întâi C.proc.civ.); recursul împotriva hotărârii
prin care curtea de apel ia act de manifestarea de voință a părților în sensul de a încheia un act
procesual de dispoziție (renunțarea la judecată – art.406 alin.6 C.proc.civ.; renunțarea la drept –
art.410 C.proc.civ.; recunoașterea pretențiilor – art. 437 alin.1 C.proc.civ.; tranzacția judiciară –
art.440 C.proc.civ.); recursul împotriva încheierii prin care curtea de apel a dispus suspendarea
judecării apelului (art.414 alin.1 teza întâi C.proc.civ.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă abilitată să judece recursul în interesul
legii. Precizăm că prin soluţionarea recursurilor în interesul legii, situaţie în care deciziile instanţei
supreme sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti inferioare, se realizează uniformizarea
interpretării și aaplicării legii pe tot teritoriul ţării.
Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa
acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul
acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror
competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2
judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv unul
dintre vicepreşedinţii acesteia este preşedinte al completului.
În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,
preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili
numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului, celelalte secţii
urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat.

75
 Atunci când problema de drept nu intră în competenţa niciunei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va
desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii. Pentru întocmirea raportului, preşedintele
completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii.
În conformitate cu art.97 pct.3 C.proc.civ., Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competența de
a soluționa cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de
drept, prin această procedură urmărindu-se a se realiza, ca și prin intermediul recursului în interesul
legii, o practică judiciară unitară la nivelul tuturor instanțelor judecătorești. În acest sens, art.519
C.proc.civ. prevede că dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă,
constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei
respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a
fost sesizată.
Potrivit art.97 pct. 4 C. proc. civ, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în orice alte materii
date prin lege în competenţa sa.
Această prevedere, dată fiind generalitatea sa, urmează a fi pusă în evidenţă prin
reglementările exprese care stabilesc pricinile pe care instanţa supremă are competenţa de a le
soluţiona. Astfel, sunt de competenţa secțiilor Inaltei Curți de Casaţie şi Justiţie :
- cererile de strămutare a pricinilor pe motiv de siguranţă publică, indiferent de instanța pe rolul căreia
se află cauza a cărei strămutare se solicită (art.142 alin. 2 C. proc. civ);
- cererile de strămutare de la o curte de apel la alta pe motiv de bănuială legitimă (art.142 alin. 1 C.
proc. civ);
- cererile pentru delegarea unei alte instanţe care să judece procesul, în cazul în care instanţa
competentă este împiedicată să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (art.147 C. proc.
civ);
- conflictele de competenţă dintre două curţi de apel sau dintre două instanţe de alt grad care nu se
găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum și conflictul de competență dintre o curte de
apel și un organ cu activitate jurisdicțională (art.135 C. proc. civ);
- contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate împotriva propriilor hotărâri etc.

3.Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă

Competența materială a instanței judecătorești are ca reper pentru legiuitor criteriul valoric. În
acest sens, în art. 98 C.proc.civ. se stabilește regula generală în materie, potrivit căreia, competenţa se
determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
Pentru ca această regulă să nu fie supusă unor interpretări care ar duce la soluții diferite în
ceea ce privește determinarea instanței competente din punct de vedere material, în alin.2 al aceluiași
articol se precizează că pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei
principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data
scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.
Dacă există neconcordanță între părerile părților cu privire la valoarea obiectului cererii,
atunci valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, așa cum dispune
art.98 alin.3 C.proc.civ.
Eventualele controverse referitoare la determinarea instanței competente în ipoteza în care
actul de sesizare a instanței cuprinde mai multe capete principale de cerere sunt eliminate prin
clarificarea pe care o face art. 99 C.proc.civ.
Astfel, potrivit textului de lege invocat (alin.1), când reclamantul a sesizat instanţa cu mai
multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în
raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre
capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va
declina în mod corespunzător competenţa, neoperând prorogarea de competență.
Potrivit alineatului al doilea al aceluiași articol, în situația în care mai multe capete principale
de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în
strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa

76
competentă să le soluţioneze (pe toate, ca urmare a prorogării de competență care operează) se
determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Așadar, în ambele ipoteze avute în vedere de legiuitor, fie că este vorba de o pluralitate de
acțiuni principale, întemeiate pe un titlu sau o cauză comună, fie că există la bază raporturi juridice
conexe, se are în vedere independența cererilor principale formulate de reclamant, competența
determinându-se fără a cumula valoarea obiectului tuturor capetelor de cerere, dar făcându-se
reportarea la acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Aceeași soluție, care are la bază independența cererilor, a adoptat legiuitorul și în cazul
coparticipării procesuale active, pasive sau mixte. Astfel, potrivit art.100 C.proc.civ., dacă mai mulţi
reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi
pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor
împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori
obiectului fiecărei pretenţii în parte. La fel se va proceda şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi
formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând
raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele.
Art.101 C.proc.civ. stabilește modul de determinare a instanței competente din punct de
vedere material în cazul cererilor care vizează actele juridice, recurgându-se tot la criteriul valoric, mai
exact, luându-se ca reper valoarea obiectului actului juridic respectiv. Criteriul valoric va fi avut în
vedere nu doar în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic ci și în cererile
privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu
se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept.
În același mod, ca o particularitate, se va proceda și în cererile de aceeaşi natură, privitoare la
contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului
închiriat ori arendat, în care valoarea cererii se apreciază în raport cu chiria sau arenda anuală, în
această ipoteză valoarea cererii fiind apreciată de legiuitor.
În legătură cu cererea de plată parțială, după părerea noastră, art.102 C.proc.civ. nu pare să fi
rezolvat pe deplin controversele din doctrină pe această temă. Conform textului menționat, când prin
acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de
reclamant ca fiind exigibilă.
Dacă legiuitorul nu adăuga expresia finală ca fiind exigibilă, lucrurile erau clare. La fel de
clare sunt și în situația în care creditorul-reclamant solicită plata parțială a creanței, parte care coincide
cu valoarea exigibilă. Problema apare în ipoteza în care reclamantul pretinde o plată parțială, care este
mai mică decât partea din creanța exigibilă, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar împreună
cu cererea de chemare în judecată, iar cele două valori (valoarea creanței pretinse și valoarea creanței
exigibile) ar determina competența unor instanțe de grade diferite.
Unii autori susțin că, într-un astfel de caz, competența se va stabili în raport de creanța efectiv
exigibilă. Nu putem fi de acord cu această opinie doar și numai pentru faptul că, interpretând în acest
mod, textul art.102 C.proc.civ. nu ar mai avea utilitate practică, el reglementând tocmai situația în care
se solicită doar o plată parțială. Regula înscrisă în art.98 alin1 C.proc.civ. este aceea conform căreia
competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. Iar în
cazul nostru valoarea obiectului cererii este valoarea părții din creanță pretinse și nu valoarea totală a
creanței exigibile.
Alți autori, cu care suntem de acord, susțin opinia potrivit căreia, indiferent de cuantumul
creanței exigibile la momentul formulării cererii de chemare în judecată, competența se determină în
funcție de suma solicitată de reclamant, aceasta constituind valoarea obiectului cererii de chemare în
judecată și nu valoarea totală a creanței, chiar exigibile, pentru care nimeni nu poate fi obligat la a
formula pretenții, principiul disponibilității fiind și în această privință la îndemâna părților, în speță a
reclamantului-creditor.
Art.103 C.proc.civ. stabilește competența materială a instanțelor judecătorești în privința
cererilor care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este
nedeterminată, ipoteză în care valoarea lor se apreciază după valoarea prestaţiei anuale datorate.
Observăm că și în acest caz, la fel ca în ipoteza avută în vedere de art 101 C.proc.civ., se recurge la
criteriul valoric, valoarea obiectului cererii apreciindu-se în raport cu chiria sau arenda anuală.

77
 Prin prevederile art. 104 C.proc.civ. se stabilește competența materială în cazul acțiunilor reale
imobiliare în sensul că, în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra
unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei
fiscale. Textul de lege invocat are aplicabilitate în cazul acțiunii în revendicare a unui bun imobil, în
situația acțiunilor confesorii și negatorii, în cazul acțiunilor în constatare etc., dar nu și în cazul
acțiunilor posesorii și al acțiunilor în grănițuire.
Potrivit art.104 alin.2 C.proc.civ., în ipoteza în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt
aplicabile dispoziţiile art.98 C.proc.civ., adică se recurge la aplicarea regulii generale, care are în
vedere valoarea indicată de reclamant în capătul principal de cerere.
În fine, trebuie să reținem că, potrivit art.106 C.proc.civ., instanţa legal învestită potrivit
dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece
chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Textul de lege invocat are aplicabilitate în situații diferite, cum ar fi aceea în care, în urma
precizărilor la cererea introductivă cu privire la valoarea obiectului litigiului s-ar trece peste/sub limita
prevăzută de lege, dar, după părerea noastră, și într-o situație determinată, de conexarea unor cauze.
Momentul la care interesează valoarea obiectului cererii este acela al sesizării instanței, deci al
depunerii cererii de chemare în judecată, astfel încât competența instanței nu este alterată de eventualele
modificări ale cuantumului valorii obiectului, cu atât mai mult cu cât este vorba de mai multe cereri
cereri, cu obiecte distincte, conexate.
Totodată, textul art.106 C.proc.civ. nu face nici o distincție în privința diferitelor situații care
pot genera modificări ale cuantumului pretențiilor, astfel încât nu este permisă nici o interpretare a
normei care ar conduce la excepții de la principiu, care nu au fost avute în vedere de legiuitor.
Trebuie adăugat că regula înscrisă în art.106 alin.1 C.proc.civ. se aplică și la judecarea căilor
legale de atac (art.106 alin.2 C.proc.civ.).

Întrebări:

1. Care sunt cazurile de competență de ordine publică?

2. Care este competenţa materială a judecătoriilor?
3. Comentați competența materială a tribunalelor când judecă în primă instanță.
4. Cum caracterizați competenţa materială a curţilor de apel?
5. Cum se determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă?

78
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IX

COMPETENȚA TERITORIALĂ A INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

1. Preliminarii
De îndată ce a fost stabilită competenţa materială a instanţelor judecătoreşti şi care este gradul
instanţei căreia îi revine atribuţia de a judeca o anumită pricină, urmează a se determina, din punct de
vedere teritorial, care anume dintre instanţele de acelaşi grad este abilitată să judece acea cauză.
Ceea ce trebuie menţionat, în primul rând, cu privire la competenţa teritorială este raza sau
circumscripţia – sub aspectul organizării administrative a localităţilor – în care instanţele judecătoreşti
îşi exercită, potrivit legii, jurisdicţia în materie civilă.
În al doilea rând, trebuie menţionat că determinarea competenţei teritoriale se face numai
pentru judecata în primă instanţă, indiferent de gradul instanţei: judecătorie, tribunal sau curte de apel.
Aceasta în ideea că determinarea instanţei competente de a judeca o cauză în primă instanţă implică şi
determinarea din punct de vedere ierarhic a instanţei competente să exercite controlul judiciar.
În sfârşit, în al treilea rând, reţinem, că în comparaţie cu competenţa materială, care reprezintă
interese de ordin general, competenţa teritorială reprezintă mai mult interese de ordin personal. De aici
şi consecinţa cu privire la caracterul normelor prin care sunt reglementate: imperative pentru cea
materială şi dispozitive – în general – pentru cea teritorială.

2. Noţiunea de competenţă teritorială (ratione personae vel loci)

Dacă s-ar avea în vedere numai legătura dintre cele două feluri ale competenţei, s-ar putea
spune că prin competenţa teritorială se înţelege repartizarea în spaţiu a competenţei materiale.
O atare definire – deşi corectă – nu exprimă decât în parte esenţa acestei competenţe. Este
necesar a fi avute în vedere şi criteriile care stau la baza determinării acestei forme de competenţă, în
materie civilă.
Aşa fiind, putem defini competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în materie civilă
astfel: formă a competenţei jurisdicţionale prin care legea, în funcţie de anumite criterii specifice
(domiciliul părţilor, locul situării bunurilor sau unde s-au produs anumite evenimente), determină pe
linie orizontală teritoriul în care instanţele judecătoreşti urmează să-şi exercite atribuţiile ce le revin în
această materie.
3. Felurile competenţei teritoriale: regula generală şi excepţiile. În privinţa determinării
competenţei teritoriale în materie civilă există o regulă tradiţională: actor sequitur forum rei
(reclamantul trebuie să sesizeze instanţa domiciliului pârâtului).
Regula aceasta are caracter general şi se justifică prin ideea de apărare a intereselor pârâtului.
Ea nu este însă şi absolută. Drept urmare, pentru diverse considerente, de la conţinutul ei se derogă în
mod expres stabilindu-se din punct de vedere teritorial competenţa și în favoarea altor instanţe. Există,
astfel, reglementate două excepţii: competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială
excepţională propriu-zisă sau exclusivă.
4. Competenţa teritorială generală
Regula generală actor sequitur forum rei este transmisă din dreptul roman. Totodată, este de
reţinut că justificarea ei se bazează pe faptul că orice pârât este considerat, a priori, că nu datorează
nimic reclamantului; dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa, el trebuie să fie deranjat cât mai
puţin; în consecinţă, pentru comoditatea şi protecţia intereselor sale – pierderea timpului şi cheltuieli
de deplasare – pârâtul trebuie să fie chemat în judecată la instanţa domiciliului sau reședinței sale.
Adăugăm însă la această justificare şi observaţia că ceea ce determină competenţa teritorială
generală a instanţelor judecătoreşti este domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul când se introduce
acţiunea. Schimbările ulterioare de domiciliu ale acestuia nu mai au nici un efect asupra acestei
competenţe (art.107 alin.2 C.proc.civ.).
Regula actor sequitur forum rei este însă relativă. Drept urmare, pârâtul este liber să consimtă,
expres sau tacit, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, să fie judecat şi de către o altă instanţă
de acelaşi grad, decât aceea a domiciliului său, dacă acţiunea a fost introdusă la o atare instanţă, fără a
se ţine seama de regula instituită în favoarea sa.

79
 În privinţa reglementării regulii generale se dispune, în principiu, prin art. 107 alin.1 C. proc.
civ. în care se prevede: „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei
circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”
Este de observat că textul vizează o ipoteză simplă: aceea a unui singur pârât care are
domiciliul în ţară şi este cunoscut. Este, de asemenea, de observat că noţiunea de domiciliu, la care se
referă dispoziţiile legale privitoare la actele de identitate, implică o situaţie de fapt care poate fi
dovedită prin orice mijloace legale de probă, pentru a se stabili unde anume îşi are o persoană
realmente locuinţa sa statornică şi principală, indiferent de ceea ce se află înscris în buletinul ei de
identitate.
Regula înscrisă în art. 107 alin.1 C. proc. civ. este de aplicare generală. Astfel, instanţa de la
domiciliul pârâtului – dacă prin lege nu se dispune altfel – este competentă să judece: a) toate acţiunile
de creanţă, respectiv, toate acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi de creanţă
propriu-zise, cum sunt: acţiunile născute din contracte şi din cauzarea de prejudicii; b) acţiunile care
privesc unele raporturi juridice de familie cum sunt: acţiunile în cercetarea şi tăgada paternităţii,
anularea căsătoriei ş. a. c) acţiunile reale mobiliare cum sunt: acţiunile de partaj care au ca obiect
numai bunuri mobile sau cele care privesc restituirea unor bunuri împrumutate; aceasta în comparaţie
cu acţiunile reale imobiliare – datorită faptului că mobilia sequuntur personam sine domicilium illius
cuius sunt” (mobilele urmează persoana sau domiciliul aceluia căruia aparţin).
În acelaşi sens, menţionăm prevederea cuprinsă în art.108 C. proc. civ., în baza căreia „dacă
domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei
circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori
reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul,
reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.”
Este de observat că această derogare implică existenţa unor condiţii sau premise care, în
prealabil, trebuie dovedite. Astfel, reclamantul, pentru a putea sesiza instanţa de la domiciliul său,
trebuie să probeze că pârâtul nu are nici domiciliul și nici reședința cunoscute, care să determine în
favoarea sa, din punct de vedere teritorial, o anumită instanţă competentă.
De asemenea, reţinem că dispoziţia din art.108 C. proc. civ. nu reglementează o competenţă
alternativă; numai dacă nu se cunoaște domiciliul pârâtului se va putea sesiza instanța reşedinţei
pârâtului. O competență alternativă apare doar dacă pârâtul nu are nici reședința cunoscută, ipoteză în
care reclamantul va putea opta, fie pentru instanța domiciliului său, fie pentru instanța reședinței sale.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.109 și 110 C. proc. civ., care se referă la
determinarea competenţei în cazul persoanelor juridice de drept privat. Astfel, cererea de chemare în
judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are
un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc
sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de
acesta (art.109 C.proc.civ.). De asemenea, cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii,
societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la
instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat
conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea
introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective (art.110
C.proc.civ.).
În ceea ce privește persoanele juridice de drept public, potrivit art.111 C.proc.civ., cererile
îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane
juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la
instanţa de la sediul pârâtului, stabilindu-se o competență teritorială alternativă, în favoarea
reclamantului.
În sfârşit, se impune a fi reţinută şi reglementarea care priveşte chemarea în judecată a mai
multor pârâţi cu domicilii diferite. Cu privire la această situaţie se dispune prin art.112 C. proc. civ.
Astfel, în cazul în care cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, cu
domicilii diferite, reclamantul poate sesiza instanţa competentă pentru oricare dintre ei.
Esenţialul în această situaţie îl constituie faptul că reclamantul este în drept să aleagă una
dintre instanţele deopotrivă competente, iar pârâţii a căror instanţă n-a fost aleasă devin obligaţi să dea
urmarea cuvenită acestei alegeri.

80
 Este de menţionat că în ipoteza în care unii dintre pârâţi sunt obligaţi principali, iar alţii sunt
obligaţi accesorii, cererea se va face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
Trebuie precizat că dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei
competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, evitându-se, în acest fel, chemarea fictivă în
judecată a unei persoane, pentru a alege instanța domiciliului acesteia și nu instanța domiciliului
oricăruia dintre ceilalți pârâti reali (art.112 alin.2 C.proc.civ.).

5. Competenţa teritorială alternativă

Considerând că în unele cazuri interesele reclamantului, faţă de acelea ale pârâtului, trebuie
ocrotite cu prioritate, prin lege, competenţa teritorială este reglementată şi în favoarea acestuia.
Este vorba de competenţa teritorială alternativă care, în linii mari, se evidenţiază prin aceea că
legea reglementează în favoarea reclamantului un drept de opţiune între două sau mai multe instanţe
deopotrivă competente (art.116 C. proc. civ).
În legătură cu competenţa teritorială alternativă, ceea ce trebuie menţionat, în mod deosebit,
sunt următoarele două aspecte: a) regula generaală nu este înlăturată, instanţa domiciliului/sediului
pârâtului figurând alături de alte instanţe, la fel de competente; b) dreptul de opţiune al reclamantului
din moment ce a fost exercitat – alegând una dintre instanţele deopotrivă competente – se stinge. În
consecinţă, nici reclamantul, nici pârâtul și nici judecătorul, din oficiu, nu mai pot invoca
necompetenţa instanţei sesizate şi cere sau dispune declinarea în favoarea unei alte instanţe dintre cele
arătate de lege.
Competenţa teritorială alternativă este reglementată în primul rând de art.113 C. proc.
civ. Există anumite cazuri în care instanţa domiciliului pârâtului este echivalată, în privinţa
competenţei, cu alte instanţe. Astfel, în această privinţă, prin articolul menţionat se dispune că, în afară
de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente:
- instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
- instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia
de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;
- instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
-instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a
imobilului;
- instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau
în rectificare tabulară;
- instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;
- instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la
ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;
- instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
- instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile
privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
De asemenea, când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate
profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare
în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective,
pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc (art.113 alin.2
C.proc.civ.).
Tot o competență teritorială alternativă este reglementată și în cazul cererilor în materie de
tutelă şi familie. Astfel, potrivit art.114 C.proc.civ., dacă legea nu prevede altfel, cererile privind
ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se
soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana
ocrotită, ipoteză în care reclamantul poate alege între înstanța domiciliului sau instanța reședinței
persoanei ocrotite.
În cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor
acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este competentă, pe

81
lângă cele două instanțe menționate anterior, şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat
imobilul. Dacă s-a optat pentru instanța în circumscripția căreia este situat bunul imobil, instanţa de
tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanţei de
tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.
Competenţa teritorială alternativă este reglementată şi de art.115 C. proc. civ. În legătură
cu conţinutul acestui text este de observat că acesta reglementează o competenţă teritorială alternativă
specială, în sensul că se referă la posibilitatea de soluţionare – de către mai multe instanţe competente
– numai a cererilor de despăgubiri în materie de asigurări.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.115 alin. 1 C. proc. civ., în materie de asigurare, cel în drept a
pretinde despăgubiri are posibilitatea să se adreseze și uneia dintre următoarele instanţe în
circumscripţia căreia se află: a) domiciliul sau sediul asiguratului; b) bunurile asigurate; c) locul unde
s-a produs riscul asigurat.
Este de menţionat că alături de aceste instanţe – ca fiind deopotrivă competentă – figurează şi
instanţa sediului societăţii de asigurare căreia, în proces, urmează să i se atribuie calitatea de pârât.
Este, de asemenea, de specificat că în materie de asigurări maritime şi fluviale – potrivit alin.
ultim al art.115 C. proc. civ – dispoziţiile privitoare la competenţa alternativă nu sunt aplicabile.
Trebuie precizat că în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat
poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său, ipoteză în care
sfera instanțelor dintre care reclamantul poate alege lărgindu-se (art.115 alin.3 C.proc.civ.).
În fine, trebuie reținut și prevederea înscrisă în art.115 alin.2 C.proc.civ., potrivit căruia
alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea
dreptului la despăgubire.
6. Competenţa teritorială excepţională (exclusivă)
Competenţa teritorială excepţională se prezintă, ca o derogare completă şi exclusivă de la
regula tradiţională actor sequitur forum rei.
Drept urmare, ea poate fi definită ca fiind competenţa prin care se impune ca anumite pricini
civile, în funcţie de obiectul lor, să fie soluţionate numai de instanţele expres arătate de lege.
Cât priveşte justificarea acestei competenţe, în linii mari, se poate reţine că s-a avut în vedere,
cu ocazia reglementării ei, atât întrunirea intereselor litigioase ale părţilor în faţa aceleaşi instanţe, cât
şi o facilitare corespunzătoare în ceea ce priveşte administrarea probelor.
Competenţa teritorială excepţională este reglementată de art.117-121 C. proc. civ.
Pornindu-se de la clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, prin art.117 alin. 1 C. proc. civ. se
dispune că: „Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul.”
Pe lângă această regulă, alin.2 al art. 117 C.proc.civ. reglementează și alte ipoteze, în una
dintre acestea fiind stabilită o competență alternativă din punct de vedere teritorial. Astfel, în situația
în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea va putea fi depusă la oricare
dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul, cu excepția cazului în care pârâtul are
domiciliul sau reședința în vreuna dintre aceste circumscripţii, ipoteză în care este competentă
(exclusiv) instanța domiciliului sau reședinței pârâtului.
Este de observat – ţinând cont de condiţia impusă – că domeniul de aplicare a acestei dispoziţii
este circumscris la acţiunile reale imobiliare cunoscute: acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi
acţiunea negatorie. La aceste acţiuni, în mod evident, trebuie adăugate și acţiunile posesorii, acţiunile
în grăniţuire, acţiunile privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi cele de
împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune (art.117 alin.3
C.proc.civ.).
Justificarea acestei competenţe se înscrie în cadrul general menţionat. Aceasta în sensul că
instanţa de la locul situării imobilului este cea mai în măsură să cunoască şi să administreze probele
necesare: expertize, cercetarea la faţa locului, informaţii care să se refere la eventualele sarcini sau
garanţii etc.
Subliniind caracterul de excepţie a regulii înscrisă în art.117 alin. 1 C. proc. civ, în acelaşi
timp, se impune a fi reţinută şi aplicarea ei constanţă în practica judiciară.
În contextul unei generalizări a fundamentului lor legal, acţiunile personale imobiliare stau
alături de acţiunile reale imobiliare propriu-zise. Astfel, acţiunile personale imobiliare se consideră a fi

82
acele acţiuni care se referă la valorificarea unor drepturi de creanţă imobiliară şi a impunerii
obligaţiilor lor corespunzătoare.
Sunt acţiuni personale imobiliare acţiunile: prin care se pretinde predarea unui bun imobil
vândut; pentru garantarea imobilului construit sau vândut; acţiunea ipotecară; acţiunea în constatarea
vânzării unui imobil pe bază de antecontract; cererile pentru urmărirea silită imobiliară ş. a.
În consecinţă, după aprecierea noastră, dispoziţia înscrisă în art.117 alin. 1 C. proc. civ.,
pentru motive de utilitate practică, trebuie socotită ca fiind de aplicare generală, atât pentru acţiunile
reale propriu-zise cât şi pentru acţiunile personale imobiliare.
Se impune să aducem în discuție și prevederile art.915 C.proc.civ., potrivit căruia, în materie
de divorț, competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună
a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este
aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi
instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia
îşi are locuinţa reclamantul.
Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă
cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este
de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
Ca și în vechea reglementare, s-ar putea pune problema conflictului dintre dispoziţiile art.915
C. proc. civ. şi art.117 alin. 1 C. proc. civ. Referitor la acest conflict precizăm că el se poate ivi în
legătură cu desfacerea căsătoriei în cazurile în care, prin aceeaşi acţiune, s-ar cerut și împărţirea unui
bun imobil – proprietate comună – situat în circumscripţia unei alte instanţe decât aceea în care soţii au
avut cea din urmă locuință comună. Altfel spus, se poate pune problema dacă instanţa ultimei locuințe
comune a soţilor, competentă - în baza art.915 C. proc. civ. - să soluţioneze acţiunile de divorţ,
dobândeşte sau nu şi competenţa de a soluţiona cererile cu privire la împărţirea bunurilor comune
imobiliare care – în baza art.117 alin. 1 C. proc. civ., - sunt de competenţa instanţei în circumscripția
căreia sunt situate acele bunuri.
În mod corect, avându-se în vedere caracterul accesoriu al cererilor de împărţire a bunurilor
comune imobiliare, s-a decis – în practica judiciară mai veche -că instanţa de la ultimul domiciliu
comun al soţilor, competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ, este competentă să dispună şi asupra
împărţirii bunurilor comune imobile, chiar dacă asemenea bunuri se află în circumscripţia altei
judecătorii.
O astfel de problemă a fost soluționată de actualul Cod de procedură civilă, care prevede că
cererile accesorii şi incidentale, printre care și cele care privesc încetarea regimului matrimonial şi,
după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora, sunt de competența instanței sesizată cu
soluționarea cererii de divorț (art.919 alin. lit.f C.proc.civ.).
Competenţa teritorială excepţională este reglementată şi de art.118 C. proc. civ. Prin acest
articol se determină competenţa teritorială excepţională în materie de moştenire. Astfel, sunt de
competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al persoanei decedate următoarele categorii de acţiuni:
a) acţiunile privind validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; b) acţiunile prin care
creditorii defunctului ridică pretenţii privitoare la moştenire și la sarcinile acesteia, precum şi cele prin
care moştenitorii îşi valorifică pretenţiile unii contra altora, ca succesori; c) acţiunile legatarilor sau ale
creditorilor persoanei decedate împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului
testamentar.
După cum se subliniază în literatura juridică de specialitate, la fundamentarea acestei
reglementări stau două consideraţii: 1) la ultimul domiciliu al de cujusului se găsesc, de regulă,
bunurile succesorale, precum şi dovezile privind creanţele şi datoriile succesiunii; b) aici, la
domiciliului de cujusului, urmează a fi efectuat partajul succesoral, care interesează deopotrivă pe
moştenitori şi terţele persoane.
Aşa fiind, cele trei grupe de acţiuni menţionate, prin obiectul lor şi calitatea persoanelor
interesate, vor atrage întotdeauna şi în mod absolut competenţa unei singure instanţe, cea în
circumscripția căreia de cujusul a avut ultimul domiciliu.
Este de observat că în practică – în unele cazuri – dispoziţiile art.118 C. proc. civ. s-ar putea
afla în conflict cu cele ale art.117 C. proc. civ. Aceasta ca urmare a faptului că o acţiune dintre cele
prevăzute de art.118 C. proc. civ. ar putea include şi pretenţii cu privire la un bun imobil, aflat în masa

83
succesorală, care nu se află situat în raza teritorială a instanţei celui din urmă domiciliu al de cujusului.
În asemenea situaţii, datorită complexităţii problemelor pe care le ridică procesele cu privire la
moştenire, credem că instanţa celui din urmă domiciliu al de cujusului trebuie să aibă prioritate faţă de
instanţa locului unde se află situat bunul imobil.
Trebuie reținută și prevederea din art.118 alin.2 C.proc.civ., potrivit căruia, cererile formulate
în materia moștenirii, care privesc mai multe moşteniri, deschise succesiv, sunt de competenţa
exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
Există şi alte norme juridice care implică reglementări – cu caracter de excepţie – în materie
civilă – în domeniul competenţei teritoriale.
Sunt de observat, în acest sens, dispoziţiile art.119, 120 şi 121 C. proc. civ., care
reglementează trei cazuri de competenţă teritorială excepţională şi anume: a) cererile în materie de
societăți, care până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii, sunt de competenţa
exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal; b) cererile în materia
insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are sediul debitorul ; c) cererile formulate de un profesionist împotriva unui
consumator, acestea putând fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, cu precizarea
că în astfel de litigii, potrivit dispozițiilor art.126 alin.2 C.proc.civ., părţile pot conveni alegerea
instanţei competente, însă, numai după naşterea dreptului la despăgubire.

7. Competența facultativă.
Prin dispozițiile art.127 C.proc.civ. se reglementează competența facultativă, pentru cazurile în
care parte într-un proces civil urmează să fie un judecător, procuror, asistent judiciar sau un grefier,
pentru a se evita producerea unei situații în care s-ar impune recuzarea ori strămutarea. Astfel, dacă un
judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi
grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, în cazul în care cererea
care se introduce împotriva unui judecător ar fi de competența instanței la care acesta își
desfasoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit
legii.
8. Reguli speciale privind stabilirea competenței
Codul de procedură civilă, plecând de la normele cu caracter de regulă, de principiu, instituie
și o serie de norme cu caracter special în materie de competență, norme care nu derogă de la regulile
de care vorbeam ci, dimpotrivă, confirmă principiile competenței și clarifică eventualele dileme de
interpretare în anumite ipoteze.
Astfel, potrivit art.123 alin.1 și 2 C.proc.civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele
incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală (inclusiv când competenţa de
soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui
complet specializat), chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe
judecătoreşti, cu excepţia celor privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv. De pildă, instanța
învestită cu soluționarea cererii principale va fi competentă să judece și cererea reconvențională a
pârâtului și o cerere de intervenție, chiard dacă acestea ar fi de competența altei instanțe, dacă ar fi
formulate separat ori cererea prin care se solicită recuperarea cheltuielilor de judecată.
În ipoteza în care instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv
competentă pentru toate părţile (art.123 alin.3 C.proc.civ.).
Același principiu este avut în vedere de legiuitor și în cazul apărărilor şi incidentelor
procedurale, aspecte pe care le vom aborda pe larg ulterior, Astfel, conform art 124
C.proc.civ., instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra
apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit
legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe. La fel, incidentele procedurale sunt

84
soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în
mod expres altfel.

Întrebări:

1. Explicați noţiunea de competenţă teritorială.

2. Care este regula generală în materie de competență teritorială?
3. Care sunt cazurile de competență teritorială alternativă?
4. Ce reguli se aplică în ipotezele competenței teritoriale alternative?
5. Care sunt cazurile de competență teritorială exclusivă?
6. Reguli speciale există pentru stabilirea competenței?

85
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE X

INCIDENTE PROCEDURALE PRIVITOARE LA COMPETENȚA

INSTANȚEI

Secţiunea I – Excepţiile de competenţă

1. Consideraţii generale
Respectarea regulilor privitoare la determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti în
materie civilă implică, înprimul rând, o aplicare consecvenţă a principiului legalităţii. Este suficient,
din acest punct de vedere, să amintim că, potrivit art. 175 alin. 1 din C. proc. civ., „actul de procedură
este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi
înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.”
Având în vedere aceste dispoziţii şi pentru a evita consecinţele negative, reglementarea
competenţei instanţelor judecătoreşti include, printre altele, atât posibilitatea prevenirii încălcărilor, cât
şi pe aceea a corectării greşelilor care ar putea fi săvârşite. Reţinem deci, că dreptul instanţelor
judecătoreşti de a cerceta legalitatea respectării dispoziţiilor privitoare la determinarea competenţei se
relevă şi se poate exercita, fie în urma invocării necompetenţei pe cale de excepţie, adică în mod direct
în faţa instanţei învestite, urmărindu-se preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri nelegale sub
aspectul competenţei, fie prin exercitarea unor căi de atac, adică pe calea controlului judiciar,
urmărindu-se desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu încălcarea regulilor privitoare la
competenţă.
Calea excepţiei declinatorii de competenţă, faţă de posibilitatea folosirii căilor de atac, se
impune cu prioritate, iar din punctul de vedere al scopului urmărit este şi mult mai avantajoasă. Astfel,
menționăm ca avantaje: a) oferă posibilitatea ca orice instanţă sesizată să-şi poată verifica propria
competenţă; b) are menirea să preîntâmpine desfăşurarea activităţii judiciare şi pronunţarea unor
hotărâri nelegale, date cu încălcarea regulilor privitoare la competenţă; c) implică şi posibilitatea de a
fi îndeplinite şi alte cerinţe ale competenţei cum sunt cele ale litispendenţei şi conexităţii.
Calea excepţiei declinatorii de competenţă nu este însă lipsită şi de unele inconveniente. Un
neajuns ar consta în sursa unor conflicte de competenţă, apărute ca urmare a faptului că instanţa la care
s-a făcut trimiterea refuză să primească declinarea făcută în favoarea ei.
Ceea ce este esenţial în determinarea aspectelor privitoare la excepţiile declinatorii şi
conflictele de competenţă este succesiunea lor.
Drept urmare, în cele ce urmează, vor fi examinate, mai întâi, excepţiile declinatorii de
competenţă, iar apoi, conflictele de competenţă şi modul lor de rezolvare.
În ceea ce priveşte excepţiile declinatorii de competenţă, reţinem că este vorba de excepţiile de
necompetenţă, de litispendenţă şi de conexitate.
Cât priveşte conflictele de competenţă, va fi examinată procedura, care le este proprie şi în
cadrul căreia se relevă invocarea şi rezolvarea lor.

2. Excepţia de necompetenţă
2.1. Noţiune. Pentru a se evita urmările judecării unei cauze de către o instanţă necompetentă,
partea chemată în judecată în calitate de pârâtă, în cadrul apărărilor pe care le poate face în favoarea
sa, are şi posibilitatea să aprecieze asupra competenţei instanţei sesizate şi, dacă este cazul, pe cale de
excepţie, să invoce lipsa de competenţă a acesteia şi să solicite trimiterea cauzei la instanţa
competentă.
În cazul în care necompetenţa este absolută, excepţia poate fi ridicată de oricare din părţile
procesului, de procuror sau chiar din oficiu de către instanţa de judecată, punând-o în prealabil în
discuţia părţilor.
Excepţia de necompetenţă constituie, aşadar, mijlocul procesual prin care poate fi contestată
competenţa unei instanţe sesizate, cerându-i-se să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţei
sau a unui organ de jurisdicţie.

86
 2.2. Excepţia de necompetenţă şi excepţia de inadmisibilitate. Excepţia de inadmisibilitate
implică – lato sensu – refuzul legal al unei instanţe sesizate de a judeca o cauză civilă cu care a fost
învestită.
Este de observat că atât excepţia de necompetenţă cât şi cea de inadmisibilitate, dacă sunt
primite, produc acelaşi rezultat, dezînvestirea instanţei sesizate.
Similitudinea rezultatului, pusă în evidenţă prin afirmarea unei stări de necompetenţă, vizează,
însă, numai o situaţie de moment. În fond, avându-se în vedere şi perspectivele de viitor ale cauzelor
faţă de care s-a dispus de către instanţa sesizată declinarea competenţei sau inadmisibilitatea judecării,
finalitatea acestor două excepţii este total diferită. Criteriul după care se poate stabili diferenţa este cât
se poate de simplu. Astfel, pe câtă vreme excepţia de necompetenţă implică – în mod temporar – ideea
unei concurenţe între instanţa sesizată şi o altă instanţă sau organ de jurisdicţie, excepţia de
inadmisibilitate implică un refuz general de a judeca – pentru diverse motive prevăzute de lege – atât
al instanţei sesizate cât şi din partea unei alte instanţe sau organ de jurisdicţie.
2.3. Dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă şi exercitarea lui. Ceea ce pune în
evidenţă dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă este caracterul imperativ sau dispozitiv al
normelor încălcate. Astfel, după distincţiile ce urmează a fi precizate, excepţia de necompetenţă poate
fi invocată de părţile litigante, din oficiu de către instanţa de judecată şi de către procuror.
a) Invocarea excepţiei de necompetenţă de către părţile litigante. Trebuie să reţinem că
dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă aparţine, în primul rând, pârâtului. Astfel, pârâtul este
îndrituit să invoce necompetenţa instanţei atât în cazul în care aceasta este relativă cât şi în cazul în
care este absolută.
Însă, este necesar să fie avută în vedere diferenţa de regim juridic. Astfel, în ipoteza în care
excepţia de necompetenţă rezultă din chemarea pârâtului înaintea unei alte instanţe decât aceea a
domiciliului său, nefiind de ordine publică, acesta poate renunţa la beneficiul ei şi se prezumă că a
renunţat şi că este decăzut, în acelaşi timp, din dreptul de a o mai invoca dacă nu a ridicat-o in limine
litis, adică prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii. (art.130 alin. 3
C. proc. civ.).
În cazul în care este vorba de necompetenţa generală a instanțelor judecătorești pârâtul este în
drept să o invoce în orice stare a pricinii, la fel ca și reclamantul și judecătorul, din oficiu, inclusiv în
faţa instanţei de recurs (art.488 alin.1, pct.1 şi 3 C. proc. civ.).
Reclamantul, este de observat că este în drept să invoce numai necompetenţa de ordine
publică. Această precizare – cu implicarea decăderii din dreptul invocării necompetenţei relative –
rezultă din dispoziţiile art.130 alin.4 C. proc. civ. – prin care se dispune că „dacă necompetenţa nu este
de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea
necompetenţei.”
b) Invocarea excepţiei de necompetenţă, din oficiu, de către instanţele judecătoreşti. Este
de principiu că orice instanţă judecătorească, învestită cu judecarea unei cauze civile, are mai întâi
obligaţia legală de a-şi verifica propria competenţă şi de a reţine acea cauză spre a fi judecată numai
când are abilitarea de a o soluţiona.
Operaţiunea juridică a verificării competenţei – pe lângă obligaţia menţionată – implică şi
dreptul instanţelor judecătoreşti de a invoca şi pune, din oficiu, în discuţia părţilor excepţia de
necompetenţă.
Reţinem că şi în cazul în care necompetenţa este invocată, din oficiu, de către instanţa de
judecată, se impune a fi avută în vedere diferenţierea de regim juridic a necompetenţei absolute faţă de
necompetenţa relativă. Astfel, dacă necompetenţa este absolută instanţa de judecată este nu numai în
drept de a o invoca şi pune, din oficiu, în discuţia părţilor, ci şi să dispună declinarea, dacă este cazul,
în favoarea instanţei competente. Prin urmare, în asemenea situaţie este lipsită de consecinţe juridice
atitudinea părţilor, soluţia instanţei – de declinare a competenţei – nefiind dată în funcţie de
concluziile părţilor, ci numai de stricta aplicare a regulilor imperative de competenţă.
În cazul în care necompetenţa este relativă, instanţa de judecată o poate pune – in limine litis –
în discuţia contradictorie a părţilor, dar nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa, ci
numai la cererea părţilor.
c) Invocarea excepţiei de necompetenţă de către procuror. După cum am mai arătat,
procurorul are obligaţia să vegheze la respectarea legii în activitatea instanţelor de judecată. Prin

87
urmare, dacă este cazul, procurorul are şi dreptul să invoce necompetenţa instanţei sesizate şi să ceară
declinarea în favoarea instanţei competente.
În contextul respectării diferenţei de regim juridic a competenţei absolute faţă de cea relativă
şi indiferent de forma în care participă la proces, reţinem că procurorul poate invoca necompetenţa
numai în cazul în care urmează a fi asigurată respectarea normelor de competenţă imperative.
2.4. Prioritatea soluţionării excepţiei de necompetenţă. Este de menţionat, pentru
importanţa ei, că excepţia de necompetenţă, ca regulă generală, se impune a fi soluţionată, înaintea
tuturor altor excepţii. Prioritatea în soluţionare – faţă de alte excepţii care ar putea fi invocate în mod
simultan – îşi găseşte explicaţia şi suportul legal în dispoziţiile art.131 C. proc. civ., în sensul că
soluţiile ce ar putea fi date altor excepţii se pot considera (dacă excepţia de necompetenţă este admisă)
a fi nule, pe motivul necompetenţei judecătorului.
Din afirmarea acestei priorităţi decurge şi consecinţa că excepţia de necompetenţă nu poate fi
unită – în baza art.248 alin.4 C. proc. civ. – cu fondul cauzei. După părerea noastră, problema
competenţei sau necompetenţei instanţei sesizate trebuie să fie rezolvată, în mod exclusiv, prin
raportarea la starea de fapt şi de drept afirmată şi dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată.
Considerăm, deci, că pentru rezolvarea excepţiei de necompetenţă nu se impune administrarea de
probe care să justifice unirea ei cu fondul cauzei.
În determinarea priorităţii în soluţionarea excepţiei de necompetenţă se impune a fi avută în
vedere, dacă este cazul, existenţa unei alte priorităţi şi anume, aceea a excepţiei de netimbrare a
acţiunii. Aceasta pe motiv că plata taxelor de timbru trebuie făcută în mod anticipat sesizării instanţei.
Astfel, de exemplu, instanța supremă a decis că, în astfel de situaţii, judecatătorul nu poate „să pună în
discuţia părţilor alte probleme legate de judecarea litigiului adus ei spre soluţionare, înainte de plata
taxelor de timbru.”
2.5. Soluţiile ce pot fi pronunţate asupra excepţiei de necompetenţă. În conformitate cu
dispoziţiile art.132 alin. 2 şi 3 C. proc. civ. excepţia de necompetenţă poate fi respinsă sau admisă.
a) Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţă şi se declară competentă să judece cauza,
ea va păşi la cercetarea şi soluţionarea acesteia în fond. Partea nemulţumită de modul cum a fost
rezolvată excepţia va putea să atace încheierea prin care s-a dispus respingerea numai odată cu
hotărârea pronunțată în cauă.
b) Dacă instanţa admite excepţia de necompetenţă şi se declară necompetentă să judece cauza,
va da o hotărâre de declinare de competenţă prin care va dispune trimiterea cauzei la instanţa sau
organul cu activitate jurisdicţională competent.
Este însă de observat că hotărârea prin care se dispune admiterea excepţiei de necompetenţă
nu este susceptibilă de a fi atacată cu nicio cale de atac. Aşa fiind, trimiterea cauzei la instanţa sau
organul cu activitate jurisdicțională considerat a fi competent să judece cauza se va face de îndată
(art.132 alin.3 C.proc.civ.).
2.6. Hotărârea declinatorie de competenţă şi efectele ei. Hotărârea prin care este admisă
excepţia de necompetenţă poartă şi denumirea de declinator de competenţă.
Este de observat că această hotărâre, în ceea ce priveşte efectele, prezintă un caracter limitativ.
Astfel, hotărârea declinatorie de competenţă, rămasă definitivă, în mod limitat, produce numai efectul
declarativ de necompetenţă a instanţei sesizate.
Hotărârea declinatorie de competenţă nu produce decât efectul unei învestiri simple şi
neobligatorii în privinţa judecării cauzei trimise. Astfel, în mod simetric instanţa de trimitere este în
drept să aprecieze şi să decidă asupra propriei sale competenţe.
În consecinţă, declinatorul de competenţă poate fi primit sau refuzat.
În ipoteza în care instanţa de trimitere primeşte declinatorul de competenţă ea se învesteşte cu
judecarea cauzei printr-o apreciere proprie şi nu impusă prin hotărârea declinatorie de competenţă
stabilită în favoarea sa.
În legătură cu refuzul de a primi declinatorul de competenţă sunt de menţionat două ipoteze:
prima, aceea a unei declinări succesive în favoarea unei alte instanţe, cu dreptul instanţei de trimitere
de a aprecia şi ea asupra declinării făcută în favoarea sa; a doua, aceea a unei declinări reciproce de
competenţă, care întrerupe cursul normal al desfăşurării activităţii judiciare – în favoarea instanţei care
s-a desesizat de judecarea cauzei, ceea ce dă naştere la un conflict negativ de competenţă.

3. Excepţia de litispendenţă

88
 3.1. Noţiune. Este de precizat, în primul rând, că sursa stării de litispendenţă o constituie
competenţa teritorială alternativă. Aceasta pe motiv că starea de litispendenţă presupune sesizarea
succesivă şi în mod legal a două sau mai multe instanţe, deopotrivă competente, cu judecarea aceleiaşi
cauze civile.
Aşadar, excepţia de litispendenţă implică modalitatea juridică procesuală de a face cunoscută
situaţia în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate în mod
succesiv cu judecarea aceleiaşi cauze civile.
3.2. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru invocarea excepţiei de litispendenţă.
Asupra excepţiei de litispendenţă se dispune prin art.138 alin. 1 C. proc. civ.: „nimeni nu poate fi
chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe
competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.”
Pentru ca excepţia de litispendenţă să poată fi invocată – în baza acestei prevederi legale – este
necesar a fi justificate trei condiţii. Acestea sunt: a) aceeaşi acţiune să fie succesiv introdusă în faţa a
două instanţe, competente deopotrivă să judece cauza; b) acţiunea să aibă aceleaşi părţi – reclamant şi
pârât – în aceeaşi calitate; c) acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului să aibă acelaşi obiect
şi să fie fondată pe aceeaşi cauză juridică.
După cum se subliniază și în literatura juridică, starea de litispendenţă implică un conflict
latent între două instanţe judecătoreşti şi prezintă pericolul de a fi pronunţate două hotărâri
contradictorii.
Drept urmare, excepţia de litispendenţă, are ca scop să anticipeze asupra autorităţii lucrului
judecat, căutând să prevină pronunţarea a două sau mai multe hotărâri în aceeaşi cauză. Această
finalitate urmează a fi realizată prin invocarea stării de litispendenţă şi reunirea celor două acţiuni –
identice prin elementele lor de structură – în faţa unei singure instanţe.
Am adăuga la această justificare şi observaţia că, după părerea noastră, excepţia de
litispendenţă implică în conţinutul ei şi finalitatea excepţiei de necompetenţă. Astfel, din moment ce
reclamantul şi-a epuizat dreptul de opţiune – prin alegerea şi sesizarea primei instanţe – ultima instanţă
se poate considera că a devenit necompetentă.
3.3. Aspectele procesuale ale excepţiei de litispendenţă. După cum se prevede în art.138
alin. 2 C. proc. civ., excepţia de litispendenţă „poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în
orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond.”
Care este instanţa în faţa căreia urmează a fi ridicată excepţia de litispendenţă? Dat fiind că
dreptul de opţiune al reclamantului se epuizează prin sesizarea primei instanţe, a fortiori, excepţia de
litispendenţă urmează a fi ridicată în faţa celei din urmă instanţe sesizate.
Considerăm că dovada sesizării primei instanţe trebuie făcută prin relaţiile ce urmează a fi
cerute – pe cale directă – de la această instanţă. În consecinţă, până la efectuarea acestei probe, se
prezumă că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de litispendenţă este, în mod corect, sesizată.
Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de litispendenţă trebuie să distingem între
primirea şi respingerea ei.
Astfel, dacă se constată că excepţia este întemeiată – în sensul condiţiilor ce se cer a fi
îndeplinite – instanţa în faţa căreia a fost invocată este obligată să dispună primirea ei, să se
dezînvestească de judecarea cauzei şi să trimită dosarul instanţei mai întâi sesizate.
Dimpotrivă, dacă instanţa consideră că ea este competentă să judece cauza, iar cealaltă
instanţă – mai întâi sesizată – că nu este competentă, excepţia de litispendenţă va fi respinsă,
născându-se astfel, pe cale de consecinţă, un conflict pozitiv de competenţă. Reţinem că, în acest caz,
situaţia conflictuală devine reală chiar din momentul în care instanţa a dispus în sensul respingerii
excepţiei de litispendenţă şi asumării competenţei de a judeca ea cauza.
Este de menţionat că excepţia de litispendenţă, dacă este cazul, poate fi respinsă ca lipsită de
interes pe alt temei juridic, acela al desistării reclamantului de la judecata începută în faţa celei din
urmă instanţe sesizate. Subliniem faptul că o atare renunţare nu produce nici o consecinţă asupra
învestirii şi judecării cauzei de către instanţa mai întâi sesizată.
4. Excepţia de conexitate
4.1. Noţiune. Conexitatea presupune că două sau mai multe cauze civile, diferite ca structură
şi pendinte în acelaşi timp – în faţa aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite, de acelaşi grad – prezintă o
strânsă legătură între ele şi ca atare, pentru o mai bună administrare a justiţiei, se impune întrunirea şi
judecarea lor deodată de către aceeaşi instanţă.

89
 Având în vedere scopul urmărit, am putea defini excepţia de conexitate în felul următor:
modalitatea juridică procesuală prin care este înfăţişată necesitatea întrunirii a două sau mai multe
cauze civile – pendinte în faţa unor instanţe diferite – între care există o strânsă legătură spre a fi
soluţionate împreună de către aceeaşi instanţă.
4.2. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru invocarea excepţiei de conexitate. În
privinţa excepţiei de conexitate, art.139 alin. 1 C. proc. civ. dispune că „pentru asigurarea unei bune
judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau
chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.”
Este de observat că premisa esenţială a conexităţii – spre deosebire de litispendenţă care
presupune aceeaşi cauză – este strânsa legătură ce poate exista între cele două sau mai multe cauze
civile diferite.
În consecinţă, excepţia de conexitate va putea fi invocată numai în prezenţa celor trei condiţii
menţionate în textul arătat mai sus: a) existenţa a două sau mai multe cauze civile pendinte la aceeaşi
instanţă sau la instanţe deosebite de acelaşi grad; b) părţile acelor cauze să fie aceleaşi sau împreună
cu alte părţi, fără a se ţine seama de calitatea lor procesuală; c) între obiectul şi cauza lor juridică să
existe o strânsă legătură.
În practica judiciară s-a decis că există conexitate între: acţiunea principală şi cererea de
intervenţie în interes propriu; acţiunea de partaj succesoral şi cea privitoare la reducerea liberalităţilor
care depăşesc cotitatea disponibilă; acţiunile în regres ale codebitorilor solidari îndreptate împotriva
inculpatului care a profitat de întreaga sumă delapidată; acţiunea de divorţ şi cererea reconvenţională
introdusă de soţul pârât pentru împărţirea bunurilor comune ş.a.
4.3. Scopul şi oportunitatea procesuală a invocării excepţiei de conexitate. Conexitatea –
ca şi litispendenţa – implică acelaşi conflict latent între două instanţe judecătoreşti şi prezintă acelaşi
pericol de a fi pronunţate două hotărâri contradictorii.
Similitudinea nu merge însă până la identificare. Astfel, dacă în cazul litispendenţei este vorba
de aceeaşi cauză – dublată prin sesizarea a două instanţe deopotrivă competente – în cazul conexităţii
ne aflăm în prezenţa a două cauze reale care au între ele o strânsă legătură.
Reţinem că strânsa legătură se traduce, în cele din urmă, prin existenţa unor chestiuni – de fapt
şi de drept – comune celor două cauze şi care, pe cale de consecinţă, trebuie să primească aceeaşi
rezolvare. Pe scurt, litispendenţa presupune identitate de acţiuni, iar conexitatea identitate de chestiuni.
Aşa fiind, excepţia de conexitate are drept scop să anticipeze asupra autorităţii lucrului judecat
în privinţa chestiunilor de fapt sau de drept comune celor două cauze şi să împiedice eventuala
contradicţie dintre hotărârile ce urmează a fi pronunţate. Concret, această finalitate urmează a fi atinsă
prin invocarea stării de conexitate şi reunirea celor două cauze în faţa aceleiaşi instanţe pentru a fi
judecate împreună.
Este cazul să adăugăm la această justificare şi precizarea că excepţia de conexitate este o
excepţie declinatorie. Astfel, instanţa în faţa căreia excepţia trebuie ridicată – dacă este primită –
urmează să-şi decline competenţa în favoarea celeilalte instanţe, iar aceasta prin conexare şi prorogare
de competenţă să se învestească şi cu judecarea cauzei care i-a fost trimisă.
4.4. Principalele aspecte procesuale ale invocării şi soluţionării excepţiei de conexitate.
Excepţia de conexitate – potrivit art. 164 alin. 1 şi 2 C. proc. civ. – poate fi invocată de oricare dintre
părţile celor două cauze, precum şi din oficiu de către instanţa de judecată care urmează să-şi decline
competenţa în favoarea instanţei care are prioritate asupra întrunirii şi soluţionării cauzelor conexe.
Care este instanţa în faţa căreia urmează a fi invocată excepţia de conexitate? Din analiza
dispoziţiilor cuprinse în art.139 alin.2 C. proc. civ. rezultă că excepţia conexităţii poate fi invocată de
părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care,
prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
Este de observat că dispoziţiile menţionate vizează, în sens invers, criteriile prioritare în
determinarea competenţei de conexitate. Astfel, sunt în drept să-şi proroge competenţa: a) instanţa mai
întâi învestită şi ca atare excepţia de conexitate trebuie invocată în faţa instanţei învestită în urma
acesteia; b) instanţa a cărei competenţă teritorială este determinată în mod excepţional printr-o normă
imperativă şi ca atare, indiferent de data sesizării, excepţia de conexitate trebuie invocată în faţa
instanţei a cărei competenţă se înscrie în cadrul reglementării generale (art.139 alin.4 C.proc.civ.).
Excepţia de conexitate poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen
de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate. Reţinem, în acest context, că problema de a şti dacă

90
obiectul şi cauza unor pricini civile pendinte au între ele o strânsă legătură, spre a fi conexate şi
judecate împreună, este o chestiune de fapt şi de apreciere liberă a instanţei în faţa căreia excepţia de
conexitate trebuie invocată.
Excepţia de conexitate poate fi respinsă sau admisă. Astfel, dacă instanţa consideră că este în
interesul unei mai bune judecăţi a cauzei cu care este învestită, excepţia de conexitate poate fi
respinsă. Este de observat că prin respingerea excepţiei stadiul posibilităţii de conexare este depăşit şi
ca atare cele două cauze îşi urmează cursul independent una faţă de cealaltă şi fără posibilitatea de a
mai fi readuse într-un nou stadiu de conexare.
Dacă excepţia de conexitate este admisă instanţa se va dezînvesti de judecarea cauzei şi
dosarul va fi trimis instanţei competente să-şi proroge competenţa. Este de menţionat că hotărârea de
declinare pronunţată asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa de trimitere, care îşi păstrează
dreptul de a aprecia dacă este sau nu caz de conexitate şi în consecinţă să primească sau să refuze
conexarea.
În cazul în care instanţa de trimitere refuză să primească declinarea de competenţă făcută în
favoarea sa, considerând că nu este cazul de a dispune conexarea pricinii trimise cu cea care se află pe
rolul său, se naşte un conflict negativ de competenţă.
În cazul în care declinarea de competenţă este primită, instanţa de trimitere – a cărei
competenţă se prorogă – va dispune conexarea celor două pricini şi judecarea lor împreună.
4.5. Efectele conexării. Operaţiunea conexării – admisă de art. 139 C. proc. civ. – priveşte
buna administrare a justiţiei, raţiunea ei fiind să se asigure executarea hotărârilor care, în caz de
judecare separată a celor două pricini, ar putea deveni imposibilă.
Aşa fiind, efectele conexării se manifestă, deopotrivă, în domeniul competenţei şi cel al
judecăţii. Aceasta înseamnă că instanţa căreia îi revine competenţa de conexitate îşi va proroga
competenţa şi se va învesti şi cu judecarea cauzei trimise. Totodată, sub aspect procedural, cauzele
conexate urmează a fi considerate ca şi cum ar constitui un singur litigiu.
Este însă de remarcat că pricinile conexate nu-şi pierd individualitatea, rămânând după
conexare distincte şi autonome. Aceasta în sensul că instanţa, deşi le judecă împreună, este obligată, în
ceea ce priveşte fondul, să le examineze şi să se pronunţe asupra fiecăreia, în parte, făcând abstracţie
de conexarea intervenită.
Reţinem, totodată, că chestiunile de fapt şi de drept comune celor două pricini, în mod
necesar, trebuie să primească aceeaşi rezolvare. Aceasta este de altfel concluzia în care este cuprinsă
atât justificarea teoretică, cât şi interesul de ordin practic al conexării.
4.6. Disjungerea cauzelor conexate. Disjungerea reprezintă operaţiunea inversă conexării şi
înseamnă separarea sau despărţirea cauzelor întrunite şi judecarea lor separată.
Cât priveşte reglementarea juridică se poate considera că dispoziţiile art.139 alin.5 C. proc.
civ. prezintă, în privinţa disjungerii, caracter de generalitate.13 Într-adevăr, textul menționt prevede că
„în orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre
ele este în stare de judecată.”
Reţinem că disjungerea, ca şi întrunirea cauzelor prin conexare sau prin sesizare directă, se
dispune tot din motive de oportunitate procesuală, anume evitarea întârzierii în judecarea uneia din
cauze dacă cealaltă cauză reclamă un timp mai îndelungat pentru soluţionarea ei.
Este însă de menţionat că disjungerea nu afectează scopul urmărit, prin întrunirea cauzelor, în
totalitatea lui, instanţa învestită având obligaţia şi competenţa să rezolve, în timp, ambele cauze. Aşa
fiind, se poate considera că instanţa învestită rămâne mai departe în situaţia de a cunoaşte strânsa
legătură dintre cauzele conexate şi de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Secțiunea a II-a Conflictele de competenţă

1. Noţiune şi feluri. Problema conflictelor de competenţă este strâns legată de modul în care
sunt rezolvate excepţiile declinatorii.

13
Disjungerea mai este reglementată și în alte situaţii: disjungerea cererii reconvenţionale de cererea
principală (art.210 alin.2 C.proc.civ.); disjungerea intervenţiilor în interes propriu de cererea principală
(art.66 alin.2 C.proc.civ.); disjungerea ererii de chemare în garanţie de acţiunea principală (art.74 alin.4
C.proc.civ.).

91
 Aşa fiind, putem defini conflictele de competenţă ca reprezentând neînţelegerile ivite între
două sau mai multe instanţe judecătoreşti de a-şi asuma sau declina competenţa cu privire la judecarea
unei anumite cauze civile.
Conflictele de competenţă sunt pozitive sau negative. Conflictul este pozitiv, când două
instanţe se recunosc deopotrivă competente de a judeca aceeaşi cauză (art. 133 alin. 1 C. proc. civ.) şi
este negativ, când două sau mai multe instanţe se declară necompetente să judece aceeaşi cauză
(art.133 alin. 2 C. proc. civ.).
Este cazul să revenim asupra legăturii dintre conflictele de competenţă şi modul de rezolvare a
excepţiilor declinatorii. Astfel, conflictele pozitive de competenţă se pot naşte prin respingerea
excepţiei de litispendenţă, iar cele negative prin refuzul instanţei arătată a fi competentă de a se învesti
cu judecarea cauzei trimisă – prin declinatorul de competenţă – în urma admiterii excepţiei de
necompetenţă sau de conexitate.
2. Condiţiile cerute pentru naşterea unui conflict de competenţă. Pentru a se putea vorbi
de existenţa unui conflict de competenţă – pozitiv sau negativ – sunt necesare a fi întrunite
următoarele două condiţii: a) conflictul să se nască între două sau mai multe instanţe judecătoreşti cu
privire la judecarea unei anumite cauze civile în fond; b) instanţele sesizate, după caz, să fi examinat
excepţia ridicată (de litispendență ori de necompetență) şi să se declare deopotrivă competente sau
necompetente să judece acea cauză; c) să existe, în litigiile în discuție, o identitate de părți, obiect și
cauză.
Suntem, prin urmare, în prezenţa unui conflict negativ sau pozitiv de competenţă numai în
cazul în care acesta este concret, determinare ce urmează a fi avută în vedere prin actul cu care
instanţa, în faţa căreia s-a ivit conflictul, s-a pronunţat asupra competenţei sale, prin afirmarea sau
negarea ei. Astfel, în cazul conflictului de competenţă pozitiv acesta devine real chiar din momentul în
care cea din urmă instanţă sesizată respinge excepţia de litispendenţă şi se declară şi ea competentă să
judece cauza, împotriva încheierii de respingere a excepţiei de litispendenţă neexistând reglementată
posibilitatea de a se exercita o cale de atac.
În cazul conflictului negativ de competenţă acesta devine concret numai din momentul în care
s-a dat hotărârea de redeclinare a competenţei.
Conflictele de competenţă împiedică desfăşurarea normală a activităţii judiciare şi ca atare ele
trebuie rezolvate. Iniţiativa în rezolvarea conflictelor de competenţă este stabilită prin lege, ca
obligaţie pe seama instanţei de judecată în faţa căreia s-a ivit conflictul. Se dispune în această privinţă
prin art.134 C. proc. civ., potrivit căruia „instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va
suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei în competente să soluționeze
conflictul.”
Cât priveşte determinarea instanţei înaintea căreia se poate ivi un conflict de competenţă,
urmează a fi avut în vedere felul conflictului, negativ sau pozitiv. Astfel, în cazul conflictului negativ
de competenţă, aceasta este ultima instanţă care s-a pronunţat în sensul refuzului de a primi şi judeca
pricina care i-a fost trimisă, declinându-şi, la rândul ei, competenţa în favoarea instanţei care s-a
dezînvestit de judecarea acelei cauze. În cazul conflictului pozitiv de competenţă, aceasta este instanţa
care a respins excepţia de litispendenţă şi s-a declarat şi ea – alături de instanţa mai întâi sesizată –
competentă să judece cauza.
În ceea ce ne priveşte, în acest din urmă caz, credem că acestei instanţe îi revine obligaţia de a
o încunoştinţa şi pe cealaltă instanţă – învestită cu judecarea aceleiaşi cauze – de hotărârea luată pentru
ca şi aceasta, la rândul ei, să se considere aflată în stare de conflict şi să suspende şi ea judecarea
cauzei.
Deşi textul art.134 C. proc. civ. nu prevede nimic în această privinţă, vom aprecia totuşi că
suspendarea judecăţii şi hotărârea ca dosarul cauzei să fie înaintat instanţei competente să hotărască
asupra conflictului se va face printr-o încheiere asupra căreia nu se mai poate reveni.
Prin norme speciale, anumite categorii de litigii au fost trecute – în totalitate sau numai pentru
judecata în fond – în competenţa unor alte organe de jurisdicţie. Aşa fiind, între instanţele judecătoreşti
şi celelalte organe cu atribuţii de jurisdicţie în materie civilă pot să apară conflicte de competenţă,
pozitive sau negative. Este de observat că pentru asemenea conflicte de competenţă există şi o
reglementare specială. Este vorba de art.135 alin. 3 C. proc. civ. prin care se dispune: „Conflictul de
competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de
instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict.”

92
 În concluzie, se poate reţine că dispoziţiile art.135 alin. 3 C. proc. civ. au în vedere (în mod
limitat) numai acele situaţii în care în conflict cu alt organ cu activitate jurisdicţională se află o instanţă
judecătorească. În caz contrar, competenţa de rezolvare a unor atare conflicte nu putea fi stabilită, aşa
cum se prevede în partea a doua aceluiaşi text, în sarcina instanţei superioare celei intrată în conflict.
În ceea ce priveşte procedura care trebuie urmată, în cazul ivirii unor astfel de conflicte,
menţionăm că dispoziţiile art.134 C. proc. civ. sunt deopotrivă aplicabile. Astfel, instanţa de judecată
sau organul cu activitate jurisdicţională în faţa căruia s-a ivit conflictul de competenţă are obligaţia să
suspende din oficiu orice altă procedură şi să înainteze dosarul instanţei în drept a hotărî asupra
atribuirii de competenţă.

3. Soluționarea conflictelor de competenţă

3.1. Precizări prealabile. Dispoziţiile privitoare la procedura rezolvării conflictelor de
competenţă sunt înscrise în art.135 C. proc. civ. şi se referă, pe de o parte, la instanţele competente în
sarcina cărora este dată rezolvarea, iar pe de altă parte, la procedura propriu-zisă a rezolvării.
Art.135 C. proc. civ., deşi face în primele trei alineate referiri exprese la toate situaţiile
posibile, consacră totuşi următoarea regulă: este competentă instanţa imediat superioară în grad şi
comună instanţelor aflate în conflict. Procedeul determinării este simplu. Se pleacă de la instanţele
aflate în conflict şi se urcă până la instanţa superioară în grad tuturor acestor instanţe.
Situaţiile reglementate de art.135 C. proc. civ. sunt următoarele:
a) conflictele dintre două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se soluţionează de
tribunalul respectiv;
b) conflictele dintre două judecătorii ce nu aparţin aceluiaşi tribunal, dintre o judecătorie şi un
tribunal şi cele dintre două tribunale se rezolvă de Curtea de Apel în circumscripția căreia funcționează
instanțele în conflict;
c) conflictele de competenţă dintre două instanţe (indiferent de grad) care nu se găsesc în
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau dintre două curţi de apel se soluţionează de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor ivite între o instanţă judecătorească şi un alt organ
de jurisdicţie reţinem că urmează a fi făcută de către instanţa imediat superioară în grad instanţei care a
intrat în conflict.
Adăugăm precizărilor de mai sus că instanţei arătată a fi competentă îi revine obligaţia să-şi
verifice regularitatea propriei învestiri. Drept urmare, în ipoteza în care consideră că nu ea este
competentă să rezolve conflictul – cu care a fost sesizată – va trebui să-şi decline competenţa în
favoarea instanţei competente de a rezolva acel conflict.
3.2. Procedura de rezolvare a conflictelor de competenţă. Pornindu-se de la necesitatea
înlăturării lor – fiindcă împiedică sau opresc cursul normal al justiţiei – rezolvarea conflictelor de
competenţă se face după o procedură urgentă, scrisă, secretă şi necontradictorie. Astfel, potrivit art.135
alin.4 C. proc. civ. „Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.” Aşadar, procedura este contencioasă, bazată pe actele
scrise aflate la dosar, fără formalitatea dezbaterilor contradictorii.
Este de observat că, sub aspectul atribuţiilor stricte care îi revin, instanţa regulatoare de
competenţă are un obiectiv limitat şi anume, de a cerceta şi decide numai asupra interpretărilor diferite
care au determinat instanţele inferioare să ajungă în stare de conflict.
Asupra conflictului de competenţă, instanţa sesizată se pronunţă printr-o hotărâre care poartă
denumirea de „regulator de competenţă.”
Rolul şi efectele regulatorului de competenţă sunt circumscrise numai la existenţa conflictului
şi rezolvarea lui. Astfel, dacă elementele conflictului de competenţă sunt întrunite, prin regulatorul de
competenţă se va decide care dintre instanţele în conflict va judeca pricina.
Remarcăm, totodată, că în ipoteza în care conflictul de competenţă nu subzistă, din lipsa
condiţiilor acestuia, instanţa regulatoare de competenţă va declara inexistenţa conflictului şi va
dispune trimiterea cauzei instanţei competente – potrivit legii – să o soluţioneze.
Hotărârea pronunţată, atât în cazul în care se constată existenţa conflictului, cât şi în cazul în
care acesta este inexistent, este definitivă.
Hotărârile date în urma soluţionării unui conflict de competenţă, în principiu, au efect
imperativ şi obligatoriu. Aceasta în sensul că au efect atributiv de competenţă şi se impun cu autoritate

93
de lucru judecat instanţei de trimitere, învestind-o în mod obligatoriu cu judecarea cauzei. Aşa fiind,
această instanţă nu se mai poate declara necompetentă.

Secţiunea a III-a Strămutarea proceselor şi delegarea instanţei

1. Preliminarii
În practica judiciară există situaţii în care, datorită unor împrejurări obiective sau subiective,
imparţialitatea judecătorului este pusă la îndoială şi în consecinţă actul de justiţie să fie afectat. Pentru
preîntâmpinarea unor astfel de consecinţe, judecătorii unor anumite cauze civile, pentru motive expres
prevăzute de lege, sunt consideraţi ca lipsiţi de obiectivitate şi, drept urmare, vor fi opriţi de a judeca
respectivele pricini.
Este posibil ca lipsa de obiectivitate să caracterizeze pe toţi judecătorii unei instanţe şi în
această situaţie, cauzele imparţialităţii privesc instanţa ca organ şi persoana judecătorului.
Astfel, au fost reglementate, în art.140-147 C.proc.civ., situaţiile în care o pricină poate fi
strămutată de la o instanţă la alta.

2. Strămutarea proceselor
2.1. Noţiunea de strămutare a pricinilor. Strămutarea proceselor reprezintă o derogare de la
competenţa teritorială, iar prin consecinţele ei este o prorogare de competenţă pe seama unei alte
instanţe, dintr-o altă localitate.
Strămutarea pricinilor priveşte, deci, instanţa ca organ şi nu pe judecătorii ei ca persoane
determinate. Aşa fiind, în cauzele care produc strămutarea se prezumă că instanţa, ca organ, nu poate
fi obiectivă.
În baza acestor precizări, prin strămutarea proceselor înţelegem trecerea unei cauze civile, în
cazurile anume arătate de lege, de la instanţa competentă la o altă instanţă de acelaşi grad, dintr-o altă
localitate, pentru a se asigura obiectivitatea în judecarea acelei cauze.
Cazurile de strămutare a pricinilor civile sunt prevăzute de art.140 C. proc. civ. Ele sunt în
număr de două şi se bazează pe suspiciune legitimă şi motive de siguranţă publică.
Primul caz, când există motive de bănuială legitimă care fac să se nască suspiciunea că
imparțialitatea judecătorilor ar putea fi pusă la îndoială datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor,
ori vrăjmăşiilor locale.
Este de observat că acest caz prezumă – în prezenţa stărilor subiective menţionate –
determinarea unor opinii, exercitarea unor influenţe sau declanşarea unor acţiuni de intimidare, cu o
vastă întindere în localitatea respectivă, care fac să se nască bănuiala că independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor ar putea fi ştirbită.
Al doilea caz, când există motive care creează presupunerea că judecarea cauzei de către
instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice.
Scopul strămutării în acest caz este de a asigura climatul necesar judecării unei anumite cauze
civile, fără teama de a provoca dezordine sau alte acţiuni menite să creeze o ambianţă defavorabilă
judecării acelei cauze.
2.2. Procedura strămutării pricinilor civile. Cererea de strămutare pe motiv de bănuială
legitimă poate fi făcută de oricare dintre părţile interesate. Cererea de strămutare pentru motive de
siguranţă publică o poate face numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (art.141 alin. 2 C. proc. civ.). În ambele situații, cererea de strămutare poate fi
formulată în orice fază a procesului.
Instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare a cauzelor civile se determină
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.142 alin.1 și 2 C. proc. civ. Acest text prevede: „Cerera de
stramutare intemeiata pe motiv de banuiala legitima este de competenta curtii de apel, daca instanta de
la care se cere stramutarea este o judecatorie sau un tribunal din circumscriptia acesteia. Daca
stramutarea se cere de la curtea de apel, competenta de solutionare revine Inaltei Curti de Casatie si
Justitie. In cazul cererilor de stramutare intemeiate pe motivul de banuiala legitima vizand calitatea
partii de judecator la o instanta din circumscriptia curtii de apel competente, precum si a celor vizand
caltatea de parte a unei instante din circumscriptia aceleiasi curti de apel, competenta de solutionare
revine Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Cererea se depune la instanta competenta sa o solutioneze,

94
care va instiinta de indata instanta de la care s-a cerut stramutarea despre formularea cererii de
stramutare .
Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se
cere strămutarea.”
Instanţa competentă, de îndată ce a primit cererea de strămutare, va proceda la judecarea ei.
Astfel, preşedintele instanţei sesizate este în drept să ceară trimiterea dosarului cauzei şi să dispună
suspendarea judecării pricinii, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei comunicând de urgenţă
luarea acestei măsuri instanţei respective (art.143 alin. 1 C. proc. civ.). Pentru motive temeinice,
suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de
judecată. Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac. Măsura
suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea.
În legătură cu procedura de soluţionare propriu-zisă a cererilor de strămutare, se impune a fi
făcută precizarea că are loc de urgență, în camera de consiliu, cu citarea şi ascultarea părţilor (art.144
alin. 1 C. proc. civ.).
Cererea de strămutare se rezolvă printr-o încheiere care poate dispune admiterea sau
respingerea ei. Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că încheierea asupra strămutării – indiferent de
soluţia la care s-a ajuns – se dă fără motivare şi este definitivă.
În cazul în care cererea este admisă, pricina se trimite unei alte instanţe de acelaşi grad cu cea
de la care pricina a fost strămutată. Concret, în caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel
trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad
aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea.
Prin încheierea de admitere a cererii şi respectiv de strămutare a pricinii trebuie să se arate în
ce măsură actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat pricina urmează a fi păstrate sau
trebuie să fie refăcute. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp
la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de
strămutare.
Potrivit art.145 alin.3 C.proc.civ., apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de
instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În
caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va
face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.
Dacă cererea de strămutare este respinsă, judecata continuă la instanţa competentă. Instanţa de
la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de
strămutare (art.144 alin.3 C.proc.civ.).
Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se
întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea
acesteia.

3. Delegarea instanţei. Potrivit art.147 C. proc. civ. „când, din cauza unor împrejurări
excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să
judece procesul.
La o astfel de măsură se poate recurge numai în prezenţa unor împrejurări excepţionale, cum
ar fi, spre exemplu, starea de carantină în cazul unei epidemii sau a unei calamităţi naturale. Această
instituție a fost reglementată începând cu anul 1948, iar până în prezent nu și-a găsit aplicabilitatea.

Întrebări:

1. Ce se înțelege prin excepția de necompetență?

2. Comparați excepţia de necompetenţă şi excepţia de inadmisibilitate.
3. Cum se realizează invocarea excepţiei de necompetenţă de către părţile litigante?

95
4. Care sunt soluţiile ce pot fi pronunţate asupra excepţiei de necompetenţă?
5. Care sunt condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru invocarea excepţiei de litispendenţă?
6. Care sunt efectele conexării?
7. Care sunt condiţiile cerute pentru naşterea unui conflict de competenţă?
8. În ce constă procedura de rezolvare a conflictelor de competenţă?
9. Care este procedura strămutării pricinilor civile?
10. Când se poate recurge la măsura delegării instanței?

96
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XI

ACTELE DE PROCEDURĂ. NOȚIUNI GENERALE. CEREREA DE CHEMARE ÎN

JUDECATĂ. ÎNTÂMPINAREA

Secţiunea I - Consideraţii introductive

1. Noţiune. Prin noţiunea de act de procedură înţelegem actul îndeplinit în timpul

procesului civil de către instanţa de judecată, de organele auxiliare ale acesteia, de părţile litigante şi
de ceilalţi participanţi la proces în legătură cu activitatea lor procesuală.
Actele de procedură se caracterizează prin următoarele:
În primul rând sunt acte complexe deoarece, în majoritatea cazurilor, declanşează activitatea
mai multor participanţi. De exemplu, citaţia adresată unui martor este actul de procedură care
declanşează activitatea instanţei de judecată, a părţilor din proces, a agentului însărcinat cu înmânarea
ei, precum şi activitatea respectivei persoane chemată în faţa instanţei în această calitate.
În al doilea rând, actele de procedură se întocmesc succesiv, într-o ordine firească şi necesară.
De exemplu, cererea de chemare în judecată este actul de procedură care declanşează procesul, fiind
primul act din succesiunea amintită; sau, hotărârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie al
instanţei care nu poate fi dat decât după îndeplinirea celorlalte acte de procedură.
În fine, tot ca o caracteristică, actele de procedură au o independenţă relativă. De exemplu,
hotărârea instanţei prin care se finalizează judecata şi se soluţionează litigiul, deşi la prima vedere
apare ca un act independent, în realitate însă, este opera întregii activităţi procesuale a tuturor
participanţilor, fiind rezultatul îndeplinirii tuturor celorlalte acte procesuale.
2. Elementele şi forma actelor de procedură. Actele de procedură au un conţinut foarte
variat. Astfel, există acte de procedură formate ca urmare a unei manifestări de voinţă, ca de exemplu,
cererea de chemare în judecată, tranzacţia judiciară în vederea stingerii procesului dintre părţi etc.;
acte al căror conţinut îl formează exprimarea cunoaşterii unor împrejurări (mărturia unei persoane) sau
a unor cunoştinţe de specialitate (rapoartele de expertiză); acte determinate de activitatea de percepţie,
raţionament şi de dispoziţie a instanţei, cum sunt perceperea şi aprecierea probelor, darea soluţiei etc.
Dispoziţiile procesuale impun respectarea anumitor reguli cu privire la competenţa instanţei
de judecată şi capacitatea părţilor, competenţa şi capacitatea celorlalte organe şi persoane care
participa la activitatea procesuală, la respectarea anumitor termene, plata anumitor sume de bani etc. În
ceea ce priveşte forma propriu-zisă, în majoritatea cazurilor legea impune obligaţia cu privire la
materializarea lor într-un înscris.
Forma scrisă a actelor procesuale se impune pentru mai multe motive:
- li se poate dovedi mai uşor existenţa şi li se asigură conservarea;
- se exclude posibilitatea contestării ulterioare a conținutului lor;
- asigură controlul, verificarea lor şi a celor ce le-au îndeplinit.
Dintre normele care reglementează îndeplinirea actelor de procedură, unele urmăresc
asigurarea dreptului la apărare a părţilor, cum sunt cele privitoare la conţinutul cererii de chemare în
judecată şi al întâmpinării, altele, tind să împiedice şicana, cum sunt cele care stabilesc obligaţia
pentru pârât de a ridica excepţiile procedurale privitoare la forma acţiunii sau la necompetenţa relativă
a instanţei, prin întâmpinare sau la primul termen de judecată, altele apără părţile contra nepriceperii,
uşurinţei sau a relei-credinţe a judecătorului, cum sunt cele privitoare la publicitatea judecaţii, la
redactarea dispozitivului hotărârii înainte de a se face pronunţarea etc.
La întocmirea actelor procesuale prezintă deosebit interes corelaţia dintre conţinut şi formă,
care nu trebuie înţeleasă însă în mod rigid, dreptul procesual civil reprezentând, - după cum se ştie -
forma necesară de realizare, pe cale judiciară, a dreptului civil material.
Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă
indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor,
dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura.
De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi adresa electronică sau coordonatele care au fost
indicate în acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.

97
 Cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanţelor judecătoreşti pot fi formulate şi
prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
În cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula
şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în încheiere.
Cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează, dacă legea nu prevede altfel.
În situația în care cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt
necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea
figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar. În toate cazurile este
necesar şi un exemplar pentru instanţă.
În ipoteza în care cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în
copie legalizată. Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii.
Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.
Reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public
în care este menţionată împuternicirea lor. În fine, organul de conducere sau, după caz, reprezentantul
desemnat al unei asociaţii, societăţi ori altei entităţi fără personalitate juridică, înfiinţată potrivit legii,
va anexa, în copie legalizată, extrasul din actul care atestă dreptul său de reprezentare în justiţie.

3. Clasificarea actelor de procedură. Există mai multe criterii de clasificare a actelor de

procedură.
În funcţie de sursa de la care emană, actele procesuale se clasifică în: a) acte ale părţilor, cum
sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi cererea reconvenţională, depunerea unei liste de
martori, cererea de recuzare a unui judecător, de exercitare a unei căi de atac etc. b) acte ale instanţei,
cum sunt: primirea şi rezolvarea cererilor formulate de părţi, citarea părţilor, încheierile de şedinţă,
hotărârea prin care se pune capăt judecăţii, etc.; c) acte ale celorlalţi participanţi, cum sunt: cererea
pentru anularea unei amenzi făcută de un martor sau un expert, cererea pentru depunerea raportului de
expertiză făcută de expert, acte îndeplinite de diverse autorități la cererea instanţei de judecată etc.
După forma în care sunt îndeplinite, actele procesuale se clasifică în: acte îndeplinite în formă
orală si acte scrise.
Actele procesuale orale sunt cele care se îndeplinesc în faţa instanţei în mod verbal. Totuşi,
conţinutul lor trebuie să se consemneze într-un înscris. Sunt acte procesuale orale: susţinerile părţilor,
depoziţiile martorilor, interogatorul luat uneia dintre părţi.
Actele procesuale scrise sunt acelea al căror conţinut trebuie neapărat să fie concretizat, chiar
de la început, într-un înscris. Ca exemplu de acte procesuale scrise menţionăm: cererea de chemare în
judecată, încheierile de şedinţă, hotărârile judecătoreşti, procesele verbale de cercetare la faţa locului,
de aplicare a măsurilor asiguratorii etc.

Secţiunea a II-a - Principalele acte de procedură

1. Cererea de chemare în judecată. Aceasta constituie actul procesual prin care reclamantul
formulează pretenţiile sale împotriva pârâtului şi cu care sesizează instanţa de judecată în vederea
soluţionării conflictului ivit.
Cererea de chemare în judecată nu trebuie confundată cu acţiunea civilă. Acţiunea civilă
reprezintă mijlocul legal şi general de apărare a drepturilor şi intereselor civile, iar cererea de chemare
în judecată, actul procesual prin care acţiunea civilă se materializează.
1.1. Elementele cererii de chemare în judecată. Considerând că în cadrul procesului civil,
cererea de chemare în judecată prezintă o importanţă deosebită, legiuitorul i-a reglementat cuprinsul în
mod amănunţit.
Potrivit art.194 şi 148 al.1 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul lor. Totodată, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul
unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului
sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale
pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura
în care acestea sunt cunoscute de reclamant.

98
 De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi adresa electronică sau coordonatele care
au fost indicate în acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.
Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul.
Indicarea acestui element în cererea de chemare în judecată este necesară pentru identificarea
părţilor, verificarea competenţei instanţei, cât şi pentru faptul de a se şti unde trebuie îndeplinite actele
de procedură (citarea şi comunicarea copiilor de pe actele îndeplinite).
În ceea ce priveşte numele, acesta trebuie arătat cât mai exact indicându-se, pentru persoanele
fizice, atât numele propriu-zis cât şi prenumele, iniţialele sau eventual numele întreg al tatălui sau
mamei, precum şi porecla sau pseudonimul (dacă există). Pentru persoanele juridice se va indica
denumirea completă a titulaturii pe care acestea o poartă. Simplele iniţiale nu sunt suficiente şi pot
produce de cele mai multe ori confuzii. Menţiunea cu privire la domiciliu trebuie făcută şi ea cât mai
exactă, indicându-se localitatea şi judeţul, strada şi numărul, blocul, scara, etajul şi apartamentul
(dacă este cazul). Dacă reclamantul sau pârâtul, în afară de domiciliu are o reşedinţă stabilă, se va
indica reşedinţa. De asemenea, reclamantul poate ca, în locul domiciliului său real, să-şi aleagă prin
cererea de chemare în judecată un alt domiciliu, unde urmează să se realizeze comunicarea tuturor
actelor de procedură.
Pentru persoanele juridice se va indica întotdeauna sediul lor principal şi celelalte elemente
necesare identificării.
- numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. De asemenea, cererea va
cuprinde, dacă este cazul, şi adresa electronică a reprezentantului sau coordonatele care au fost
indicate în acest scop, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.
După cum se ştie, o parte poate sta în proces personal sau prin reprezentantul său. În cazul în
care una sau amândouă părţile participă la proces prin intermediul reprezentanţilor lor legali sau
convenţionali, în cererea de chemare în judecată trebuie să se specifice aceasta situaţie. În cazul când
părţile stau în proces în numele lor personal, în cererea de chemare în judecată nu se menţionează
nimic, iar calitatea de titular al dreptului la acţiune a reclamantului se prezumă.
Neindicarea de către reclamant a calităţii de reprezentant al unei alte persoane, atunci când
acţionează în numele acesteia, atrage prezumţia că el participă la proces în nume propriu.
În cazul persoanelor juridice, indicarea calităţii juridice trebuie făcută atât prin arătarea
numelui şi prenumelui conducătorilor lor (director, preşedinte, contabil şef) cât şi prin arătarea
numelui şi prenumelui reprezentantului convenţional (ale jurisconsultului sau avocatului).
Există şi situaţii când o persoană participă la proces atât în nume propriu cât şi ca
reprezentant al unei alte persoane, cum ar fi, de exemplu, cazul cauzării unui prejudiciu în dauna unui
minor şi a tutorelui sau. În asemenea cazuri, cel care reprezintă trebuie să indice în cererea de
chemare în judecată faptul că el participă în proces într-o dublă calitate: reclamant în nume propriu şi
reprezentant al unei alte persoane.
În toate cazurile, când o persoană acţionează în proces în numele unei alte persoane, ea trebuie
să alăture la cererea de chemare în judecată dovada împuternicirii sale (art.151 C. proc. civ.).
- obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este
evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu
indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
art.104 C.proc.civ., în sensul că se va ține seama, ca regulă, de valoarea de impozitare.
Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă,
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de
carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va
anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de
cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este
înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt.
După cum am mai spus, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţiile
reclamantului faţă de pârât. Acesta poate fi: o sumă de bani, restituirea unui bun, anularea unui
contract, schimbarea unei anumite stări (acţiunile privind starea şi capacitatea persoanelor) etc.
Se impune ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie determinat şi evaluat în bani
atunci când este cu putinţă.

99
 Menţionarea acestui element este necesară pentru următoarele considerente:
- fixează limitele procesului, în jurul pretenţiilor formulate purtându-se întreaga activitate procesuală a
părților și a celorlalți participanți;
- constituie un element necesar al dispozitivului hotărârii;
- reprezintă unul din elementele cu ajutorul cărora se poate face individualizarea acţiunii;
- determină în anumite cazuri, competenţa teritorială sau materială a instanţei, ca de pildă, în cazul
acţiunilor imobiliare care trebuie introduse la instanţa în raza căreia este situat bunul respectiv.
Determinarea obiectului cererii şi evaluarea sa prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte
determinarea taxelor de timbru şi a stabilirii cheltuielilor de judecată.
Indicarea valorii obiectului o face reclamantul. Pârâtul poate contesta evaluarea făcută de
reclamant şi, în acest caz, valoarea obiectului cererii urmează a fi determinată de instanţă, pe baza
probelor prezentate de părţi.
Evaluarea obiectului, aşa după cum se arată în lege, se va face numai „atunci când preţuirea
este cu putinţă”. Când obiectul acţiunii nu este susceptibil de a fi evaluat, cum ar fi, de pildă, în cazul
acţiunilor privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, nu se cere indicarea valorii.
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie întotdeauna licit şi posibil. Nu se vor
putea pretinde lucruri ilicite, ca de pildă, efectuarea unei plăţi în aur sau restituirea unui lucru care nu
se mai află în circuitul civil.
- Arătarea motivelor de fapt şi drept pe care se întemeiază cererea. Motivarea în fapt şi
drept constituie unul din elementele importante ale cererii de chemare în judecată contribuind, alături
de celelalte elemente, la fixarea cadrului procesului.
Indicarea motivelor de fapt constă în relatarea succintă a împrejurărilor din care reclamantul
îşi deduce pretenţiile sale faţă de pârât.
Motivele de drept reprezintă indicarea de către reclamant a temeiului juridic pe care îşi
bazează pretenţiile. Motivarea în drept nu obligă pe reclamant la indicarea exactă a textului de lege în
care se încadrează faptele care au generat conflictul. Este suficientă o simplă enunţare a câtorva date
care să permită instanţei să dea acţiunii calificarea juridică adecvată.
- indicarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art.150 C.proc.civ., în sensul că, la fiecare
exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces.
Copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul. Se vor putea depune în copie
numai părţile din înscris referitoare la proces, urmând ca instanţa să ordone, dacă va fi nevoie,
înfăţişarea înscrisului în întregime.
Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoţite
de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat. În cazul în care nu există un traducător
autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile realizate de
persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condiţiile legii speciale.
În ipoteza în care reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele
acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o
persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta
va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele,
prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin.1 teza a II-a C.proc.civ. fiind aplicabile în mod
corespunzător.
Indicarea mijloacelor cu care reclamantul tinde să-şi dovedească pretenţiile sale este necesară
pentru cunoaşterea de către instanţă a faptelor care au generat conflictul. Pe de altă parte, indicarea de
către reclamant a dovezilor este necesară pentru a da posibilitatea pârâtului să-şi pregătească apărarea.
- Semnătura. Ultima condiţie impusă de art.194 C. proc. civ. privitoare la cererea de chemare
în judecată este semnătura reclamantului. Semnătura reprezintă acordul reclamantului la cuprinsul
cererii.
1.2. Sancţiunile neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de art.194 C. proc. civ.
În primul rând trebuie să distingem între elementele esenţiale ale cererii, faţă de alte menţiuni
mai puţin importante. Potrivit prevederilor legale, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde
numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt
ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Așadar, în conformitate cu
art.196 C. proc. civ. sunt considerate elemente esenţiale ale cererii: numele şi prenumele sau, după

100
caz, denumirea părţilor, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia şi semnătura. Lipsa acestor
elemente este sancţionată cu nulitatea (absolută) a cererii.
Sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii în cazul lipsei elementelor menţionate mai sus, textul
art. 133 C. proc. civ. face următoarea distincţie:
a) lipsa numelui/denumirii părţilor, a obiectului cererii și a motivelor de fapt ale acesteia este
sancţionată cu nulitatea cererii, fără a se mai intra în cercetarea fondului. Comparativ cu vechea
reglementare, noul Cod de procedură civilă a adăugat la elementele esențiale ale cererii de chemare în
judecată și pe cel referitor la motivele de fapt. În legătură cu acest element, firește, esențial există
rezerve cu privire la sancțiunea nulității, un reputat procedurist opinând că mai potrivit ar fi să se
aplice sancțiunea decăderii.
b) lipsa semnăturii va atrage nulitatea cererii numai dacă nu a fost îndeplinită în tot cursul
judecăţii în primă instanță. Potrivit art.196 alin. 2 C. proc. civ., reclamantul va putea suplini această
lipsă în unul din următoarele moduri: reclamantul care lipseşte la termenul la care a fost semnalată
această deficiență va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat
în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în
şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
În ipoteza în care reclamantul nu şi-a semnat cererea în unul din modurile arătate mai sus,
instanţa va proceda la anularea cererii.
Dacă, din orice motive, cererea nu poate fi semnată la termenul când a fost depusă sau, după
caz, la primul termen ce urmează, judecătorul va stabili identitatea părţii prin unul dintre mijloacele
prevăzute de lege, îi va citi conţinutul cererii şi îi va lua consimţământul cu privire la aceasta. Despre
toate acestea se va face menţiune în încheiere (art.148 alin.5 C.proc.civ.).
Menţionăm că prevederile art.196 alin. 2 C.proc. civ. privitoare la modalităţile de acoperire a
lipsei semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, se aplică prin asemănare şi celorlalte cereri
adresate instanţei de judecată.
Dacă din cuprinsul cererii de chemare în judecată lipsesc celelalte elemente (neesențiale) cum
sunt: arătarea domiciliului/sediului părţilor, calitatea lor juridică, atunci când nu stau în numele lor
propriu, motivele de drept ori arătarea dovezilor, de asemenea intervine nulitatea cererii, cu precizarea
că deficiențele privind aceste elemente ar putea fi acoperită în aceleași condiții ca în cazul în care
lipsește semnătura.
Sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată, care intervine independent de producerea
vreunei vătămări, nu se va aplica înainte de a se da posibilitatea reclamantului de a face completările
sau modificările ce se impun. Această posibilitate este reglementată de art.200 C.proc.civ. În acest
sens, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în
judecată este de competența sa și dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute la art.194-197 C.proc.civ. Dacă
cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea
că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau
modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de
a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art.202 alin.3 C.proc.civ.
Dacă, în termenul de 10 zile, obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt
îndeplinite, instanța, prin încheiere, dată în camera de consiliu, va dispune anularea cererii. Împotriva
încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, în termen de 15 zile de
la data comunicării încheierii, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.
Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu
citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare
aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă
neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat în acest scop. În ipoteza admiterii cererii de
reexaminare, cauza se retrimite completului iniţial învestit.
Sancțiunea anulării cererii dechemare în judecată poate interveni și în cazul netimbrării
acesteia. În acest sens, art. 197 C.proc.civ. dispune că în cazul în care cererea este supusă timbrării,
dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage
anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.
Trebuie subliniat și faptul că, potrivit art.152 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată, la
fel ca și cererea pentru exercitarea unei căi de atac, este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire
greşită.

101
 2. Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde în scris la pretenţiile formulate
de reclamant arătând totodată şi apărările sale.
Acest act de procedură are drept scop, pe de o parte, să pună pe pârât pe poziţie de egalitate cu
reclamantul, iar pe de altă parte, ca părţile să-şi cunoască reciproc pretenţiile şi apărările, chiar de la
începutul procesului.
Elementele întâmpinării. Conţinutul întâmpinării este reglementat de art.205 C. proc. civ.
Potrivit prevederilor acestui text, pe lângă numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor,
domiciliul/sediul (arătate de reclamant), întâmpinarea trebuie să mai cuprindă:
- Excepţiile procesuale pe care pârâtul le ridică faţă de cererea reclamantului. Prin
întâmpinare pârâtul poate să ridice atât excepţii de procedură propriu-zise, cum ar fi: lipsa semnăturii
sau a obiectului pretenţiilor, nejustificarea calităţii de reprezentant, necompetenţa instanţei, etc., cât şi
excepţii privitoare la fondul pricinii, ca: autoritatea lucrului judecat, prescripţia dreptului la acţiune,
lipsa calităţii procesuale etc.
- Răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt şi de drept ale cererii prin care pârâtul
caută să demonstreze că pretenţiile reclamantului, atât în fapt, cât şi în drept, sunt total sau numai în
parte neîntemeiate. Astfel, pârâtul poate nega faptele arătate de reclamant, sau să le recunoască numai
în parte, poate contesta dreptul invocat, poate invoca nulitatea actului juridic pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile etc. Când reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a formulat mai
multe capete de cerere, pârâtul prin întâmpinare trebuie să dea răspuns la fiecare dintre ele.
- Dovezile cu care se apăra pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere. Arătarea dovezilor cu
care pârâtul se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului se face ca şi în cazul cererii de chemare în
judecată. Astfel, înscrisurile vor fi depuse în copii certificate, proba cu martori prin indicarea numelui
şi prenumelui acestora, locuinţa lor, interogatoriul reclamantului prin chemarea acestuia personal în
faţa instanţei, etc.
- Semnătura. Condiţie generală pentru orice cerere adresată instanţei, exprimă acordul
pârâtului la cuprinsul întâmpinării. Ca şi în cazul cererii de chemare în judecată, lipsa semnăturii
atrage nulitatea întâmpinării. Ea poate fi acoperită în instanţă în condiţiile arătate de art.196 al. 2 C.
proc. civ.
Potrivit art.207 C. proc. civ. în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii pot răspunde
printr-o singură întâmpinare.
Aşa cum prevede art.208 alin.1 C.proc.civ., întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în
care legea prevede în mod expres altfel.
Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul
de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede
altfel.
Neglijenţa pârâtului de a-şi formula apărările în condiţiile impuse de lege nu atrage însă şi
pierderea dreptului de a discuta, în contradictoriu, probele şi susţinerile reclamantului.
Întâmpinarea trebuie sa fie depusă în termenul prevăzut de art.201 alin.1 C. proc. civ., adică în
termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art.165 C.proc.civ.
Potrivit art.206 coroborat cu art.149 și 150 C. proc. civ., întâmpinarea se depune în atâtea
exemplare câţi reclamanţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Dacă sunt mai mulţi reclamanţi şi au
un singur reprezentant, întâmpinarea poate fi depusă pentru aceştia într-o singură copie. În acelaşi
număr de exemplare, se vor depune şi copiile certificate de pe înscrisurile pe care pârâtul le aduce în
apărarea sa.
Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate să depună răspuns la
întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la
întâmpinare de la dosarul cauzei (art.201 alin.2 C.proc.civ.).

Întrebări:
1. Care sunt elementele şi forma actelor de procedură?
2. Cum se pot clasifica actele de procedură?
3. Care sunt elementele cererii de chemare în judecată?
4. Care sunt sancţiunile neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de art.194 C. proc. civ?
5. Ce elemente trebuie să conțină întâmpinarea?

102
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XII

CEREREA RECONVENȚIONALĂ. CITAȚIA. CITAREA ȘI COMUNICAREA

ACTELOR DE PROCEDURĂ

1. Cererea reconvenţională
Acest act de procedură ete întocmit şi se depune de către pârât, atunci când are pretenţii
împotriva reclamantului sau contra altor persoane.
Art.209 C. proc. civ. prevede în acest sens: „Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea
reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să
formuleze cerere reconvenţională. În cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională
privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi.”
Prin urmare, în cazul în care, pârâtul are şi el pretenţii împotriva reclamantului, legea îi
permite ca, în loc să-şi valorifice aceste pretenţii printr-o acţiune separată, să profite de procesul
pornit împotriva sa şi să-şi valorifice pretenţiile pe care le are faţă de reclamant pe calea unei cereri
reconvenţionale.
Cererea reconvenţională este o cerere incidentă şi nu trebuie confundată cu apărarea pe care
pârâtul şi-o face împotriva pretenţiilor ridicate de reclamant sau cu excepţiile de procedură. Cererea
reconvenţională este, de fapt o contra acţiune făcută de pârât împotriva reclamantului.
Prin intermediul cererii reconvenţionale, de regulă, se urmăreşte operarea unei compensaţii
judecătoreşti între pretenţiile ridicate de reclamant împotriva pârâtului şi cele pe care pârâtul le ridică
împotriva reclamantului. Cererea reconvenţională permite pârâtului să paralizeze acţiunea
reclamantului şi să împiedice condamnarea ce-l ameninţă, cum ar fi în cazul în care pârâtul cere să se
constate nulitatea unei cauze contractuale, în cazul unei acţiuni de divorţ, când pârâtul cere desfacerea
căsătoriei din vina reclamantului etc.
Trebuie să facem distincţie între apărările propriu-zise ale pârâtului faţă de pretenţiile
reclamantului şi pretenţiile pe care pârâtul le ridică faţă de reclamant prin cererea reconvenţională.
Deosebirea dintre apărările propriu-zise ale pârâtului şi pretenţiile ridicate faţă de reclamant
este dată de efectele procesuale la care pot da naştere aceste două categorii. Astfel, răspunsul la
pretenţiile ridicate de pârât faţă de reclamant trebuie să fie dat de instanţă în dispozitivul hotărârii, ceea
ce nu se întâmplă în cazul apărărilor propriu-zise. Ridicarea pretenţiilor de către pârât împotriva
reclamantului îi garantează acestuia dreptul că va obţine din partea instanţei rezolvarea în fond a
acestor pretenţii. Dacă formulează o simplă apărare, pârâtul riscă faptul ca instanţa să nu-şi spună
părerea în această privinţă, examinarea acesteia depinzând de soarta acţiunii principale. Pretenţiile
ridicate de pârât împotriva reclamantului se formulează în scris (cererea reconvenţională) şi se
timbrează; apărările pot fi formulate atât verbal cât şi în scris şi nu se timbrează.
Art.209 al. 1 C. proc. civ. impune ca pretenţiile pârâtului faţă de reclamant să aibă legătură cu
cererea sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului. Această legătură va fi dedusă de instanţă din
scopul pe care pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii reconvenţionale: compensarea pretenţiilor
sale cu cele ale reclamantului sau paralizarea acţiunii acestuia.
Fiind o acţiune propriu-zisă, cererea reconvenţională - aşa după cum se arată şi în art.209 alin.
3 C. proc. civ. - trebuie să îndeplinească, din punct de vedere al formei, condiţiile prevăzute de lege
pentru cererea de chemare în judecată.
Cererea reconvenţională prezintă o serie de avantaje: a) creează posibilitatea soluţionării a
două cereri prin intermediul unui singur proces; b) se evită darea unor soluţii contradictorii; c) duce la
economisirea de timp; d) se va soluţiona (eventual în avantajul pârâtului) chiar dacă reclamantul
renunţă la cererea principală ori aceasta este respinsă ca prescrisă sau perimată.
Cererea reconvenţională prezintă însă şi dezavantaje. În primul rând întârzie judecarea
acţiunii principale. Dezavantajul acesta poate fi, însă, înlăturat, dacă va fi cazul, prin disjungerea celor
două acţiuni şi judecarea lor separată (art.210 alin.1 C. proc. civ.). Un alt dezavantaj ar fi acela al
judecării unei cauze (cererea reconvenţională) de către o instanţă necompetentă din punct de vedere
teritorial, ca urmare a prorogării de competență care operează.
Cererea reconvenţională poate fi formulată separat printr-o cerere distinctă sau inclusă în
cadrul întâmpinării. Indiferent de felul formulării, cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea

103
decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la
primul termen de judecată (art.209 alin.4 C.proc.civ.). Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de
chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va
încuviinţa pârâtului în acest scop.
În ipoteza în care pârâtul depune cererea reconvenţională după termenele prevăzute se
dispune judecarea ei separată de acţiunea principală, cu excepţia situaţiei în care ambele părţi declară
că doresc ca cele două cereri să fie judecate împreună.
Cererea reconvenţională se judecă odată cu acţiunea principală pronunţându-se o singură
hotărâre care va cuprinde, distinct, soluţiile date asupra ambelor cereri. Dacă numai cererea principală
este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu
toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea
ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului (art.210 alin.2 C.proc.civ.).

2. Citaţia
Respectarea şi realizarea principiului contradictorialităţii impune prezenţa părţilor în faţa
instanţei. În această privinţă, art.153 C. proc. civ., dispune: „Instanţa poate hotărî asupra unei cereri
numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile
în care prin lege se dispune altfel.”
Citarea părţilor, în orice cauză civilă, este, în consecinţă, obligatorie.
Pentru îndeplinirea acestei obligaţii legea prevede că instanţa are sarcina să verifice dacă
părţile au fost citate şi să amâne judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a
fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii (art.153 alin.2 C. proc.
civ.).
Există şi situaţii în care citarea părţilor nu se impune sau este lăsată la aprecierea instanţei. De
exemplu, în materia conflictelor de competenţă (art.135 alin.4 C. proc. civ.); în materia asigurării
dovezilor (art.360 alin.5 C. proc. civ.); în materia ordonanţei preşedinţiale (art.998 alin.2 C. proc.
civ.), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Citaţia este actul de procedură, prin care părţile şi alţi participanţi, ca de pildă, martorii,
experţii, traducătorii etc., sunt încunoştinţaţi să se prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi ora fixată.
Citaţia este alcătuită din două elemente: chemarea şi sancţiunea. Chemarea reprezintă ordinul
instanţei prin care cel citat este încunoştinţat că a devenit participant al unui proces civil (parte, martor,
expert etc.) şi, în această calitate, trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a lua parte la dezbateri.
Sancţiunea reprezintă măsura de constrângere sau consecinţele nefavorabile ce se aplică în caz de
neprezentare împotriva celui citat.
Potrivit art.157 C. proc. civ. citaţia trebuie emisă în forma scrisă şi să cuprindă menţiunile pe
care legea le indică în mod expres.
Citaţia este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare.
Citaţia propriu-zisă trebuie să cuprindă o serie de menţiuni în mod obligatoriu (esenţiale), lipsa
lor atrăgând nulitatea citaţiei (art.157 alin.3 C. proc. civ.). Aceste menţiuni sunt: - denumirea instanţei
și sediul acesteia ;
- numărul dosarului;
- anul, luna, ziua și ora înfățișării;
- numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi locul unde se citează;
- ștampila instanţei şi semnătura grefierului.
Menţiunile de mai mică importanţă, lipsa acestora neatrăgând nulitatea decât în cazul în care
partea interesată pretinde că prin lipsa lor a suferit o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin
anularea citaţiei, sunt: data emiterii citaţiei, calitatea celui citat, numele şi prenumele sau denumirea,
după caz, ale părţii potrivnice şi obiectul cererii.
Dovada de înmânare a citației sau, după caz, procesul verbal încheiat de agentul procedural
însărcinat cu înmânarea citaţiei, potrivit art.164 alin.1 C. proc. civ. trebuie să cuprindă:
- anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată sau procesul-verbal a fost întocmit;
- numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul, ale funcţionarului de la primărie;
- numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi domiciliul ori sediul destinatarului, cu arătarea
numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel citat locuieşte într-o clădire cu mai multe
etaje ori apartamente sau în hotel, precum şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa,

104
depus în cutia poştală ori afişat pe uşa locuinţei. Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se
va face menţiune despre aceasta;
- numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, în cazul în care actul de procedură a
fost înmânat altei persoane decât destinatarului;
- denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt act de procedură şi numărul dosarului;
- semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura agentului sau,
după caz, funcţionarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal,
semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.
Procesul-verbal va cuprinde, de asemenea, şi arătarea motivelor pentru care a fost întocmit.
Lipsa majorităţii menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă procesul verbal de înmânare a
citaţiei este sancţionată în mod expres cu nulitatea (art.164 alin.3 C. proc. civ.). Fac excepţie numele,
prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul, ale funcţionarului de la primărie.
În conformitate cu art.164 alin.4 C. proc. civ. menţiunile din procesul-verbal privitoare la
faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii
în fals.
Dovada de înmânare semnată de cel citat sau procesul verbal încheiat de agentul procedural în
cazul când cel citat n-a fost găsit, sunt singurele acte cu care se poate face proba că procedura citării a
fost îndeplinită.

3. Citarea (comunicarea citației)

Înmânarea citaţiilor se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt
salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror circumscripţii se află
cel căruia i se comunică actul şi numai prin excepţie prin poştă cu scrisoare recomandată, cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, în plic închis, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal
şi înştiinţarea prevăzute la art. 163 C. proc. civ.
Potrivit art.154 alin.5 C.proc.civ., la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa, comunicarea
actelor de procedură se va putea face în mod nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi
să îndeplinească formalităţile procedurale prevăzute de lege, sau prin servicii de curierat rapid, în acest
din urmă caz dispoziţiile referitoare la comunicarea prin poștă fiind aplicabile în mod corespunzător.
De asemenea, comunicarea citatiilor si a altor acte de procedura se poate face de grefa
instantei si prin telefax, posta electronica sau prin alte mijloace ce asigura transmiterea textului actului
si confirmarea primirii acestuia, daca partea care a aindicat instantei datele corespunzatoare in acest
scop. In vederea confirmarii, instanta, odata cu actul de procedra, va comunica un formular care va
contine: denumirea instantei, data comunicarii, numele grefierului care asigura comunicarea si
indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de catre destinatar cu data primirii, numele in
clar si semnatura persoanei insarcinate cu primirea corespondentei si va fi expediat instantei prin
telefax, posta electronica sau prin alte mijloace (art.154 alin.6 C.proc.civ.).
Art.161 alin.1 C. proc. civ. stabileşte că atât înmânarea citaţiei cât şi comunicarea celorlalte
acte de procedură se fac la la locul citării, de regulă la domiciliul sau reşedinţa celui citat, totodată
legiuitorul stabilind şi unele derogări, pentru cazurile în care cel citat nu se află la domiciliul sau la
reşedinţa sa. Astfel,
- citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va fi întâlnită de agentul procedural, cu condiţia
ca aceasta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să semneze de primirea ei;
- pentru cei care locuiesc în hotel sau cămin, citaţia se predă, în lipsa lor, administratorului hotelului
ori aşezământului, iar, în lipsa acestuia, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ;
- cei aflaţi sub arme se citează la unitatea din care fac parte;
- persoanele care fac parte din echipajul unui vas maritim sau fluvial se citează, în lipsa unui domiciliu
cunoscut, la căpitănia portului unde se găseşte înregistrat vasul;
- deţinuţii se citează prin administraţia închisorii;
- cei care se află internaţi într-un spital, sau orice altă aşezare medicală sau socială se citează prin
administraţia aşezământului respectiv.
Art.163 C. proc. civ. reglementează modul cum trebuie să procedeze agentul pentru a putea
înmâna citaţia celui chemat în instanţă în trei ipoteze şi anume :
a) În ipoteza în care cel citat este găsit la domiciliu, citaţia trebuie predată persoanei căreia îi
este adresată. Agentul procedural va efectua mai întâi identificarea persoanei, după care, predându-i

105
citaţia îi va cere să semneze dovada de primire. Identitatea celui citat şi semnătura de primire vor
trebui să fie certificate de agentul procedural. Dacă destinatarul primeşte citaţia, dar refuză să semneze
dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces-verbal
în care va arăta aceste împrejurări. Dacă cel citat refuză primirea citaţiei agentul o va depune în cutia
poştală. În lipsa cutiei poştale, va afişa pe uşa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să
cuprindă:
- anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;
- numele şi prenumele celui care a făcut depunerea sau, după caz, afişarea şi funcţia acestuia;
- numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;
- numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea instanţei pe rolul căreia se află
dosarul, cu indicarea sediului acesteia;
- arătarea actelor de procedură despre a căror comunicare este vorba;
- menţiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă,
nu mai târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de judecată pentru a i
se comunica citaţia. Când domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul acestuia nu se află în
localitatea unde instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea va cuprinde menţiunea că pentru a i se
comunica citaţia destinatarul este în drept să se prezinte la sediul primăriei în a cărei rază teritorială
locuieşte sau îşi are sediul;
- menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea
citaţiei în interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al termenului de 3 zile, citaţia se consideră
comunicată la împlinirea acestui termen;
- semnătura celui care a depus sau a afişat înştiinţarea.
Despre împrejurările arătate mai sus agentul va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde
menţiunile arătate la art. 164 C.proc.civ., acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu privire la
faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
b) În ipoteza în care cel citat lipseşte de la domiciliu, agentul procedural va putea să înmâneze
citaţia unei persoane cu capacitate civilă din familia acestuia sau unei alte persoane majore care
locuieşte împreună cu destinatarul citaţiei sau care primeşte în mod obişnuit corespondenţa,
specificând aceste situaţii în procesul verbal pe care îl încheie. Dacă destinatarul locuieşte într-un hotel
sau într-o clădire compusă din mai multe apartamente şi nu este găsit la această locuinţă a sa, agentul îi
va comunica citaţia administratorului, portarului sau celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte. În
aceste cazuri, persoana care primeşte citaţia va semna dovada de primire, agentul certificându-i
identitatea şi semnătura şi încheind un proces-verbal cu privire la aceste împrejurări. În ambele situații,
în caz de refuz sau neputinţa de a semna, agentul o va depune în cutia poştală. În lipsa cutiei poştale,
va afişa pe uşa locuinţei destinatarului o înştiinţare, al cărei conținut trebuie să fie în conformitate cu
art.163 alin.3 C.proc.civ.
c) în fine, în ipoteza în care agentul procedural nu găseşte pe nimeni la domiciliu, se va
proceda la fel ca în situația reglementată de art.163 alin.3 C.proc.civ., când destinatarul, deși este la
domiciliu, refuză să primească citația.
În situațiile în care citația nu a putut fi înmânată sau depusă, agentul are obligaţia ca, în termen
de cel mult 24 de ore de la depunerea sau afişarea înştiinţării, să depună citaţia, precum şi procesul-
verbal întocmit în astfel de cazuri, la sediul instanţei de judecată care a emis citaţia ori, după caz, la cel
al primăriei în raza căreia destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând ca acestea să comunice
citaţia.
Dacă, ulerior, părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către funcţionarul anume
desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia ca, în termen de cel mult 24 ore de la înmânare, să
înainteze instanţei de judecată dovada de înmânare, precum şi procesul-verbal.
Când termenul de 7 zile sau de 3 zile, după caz, prevăzut de art.163 alin.3 lit.f C.proc.civ. s-a
împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna citaţia,
funcţionarul anume însărcinat din cadrul primăriei va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce
trebuia comunicată, precum şi procesul-verbal.
Conform art.166 C.proc.civ., în situaţia în care imobilul în care locuia partea citată a fost
demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul
respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va
raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea despre această

106
împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face
comunicarea.
Art.172 C.proc.civ., vizează ipoteza schimbării de domiciliu sau a locului citării în cursul
procesului. Astfel, dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea
este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare,
precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar
odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. Nerespectarea
acestei obligaţii atrage sancţiunea neluării în seamă a schimbării de domiciliu şi în consecinţă citarea
va fi considerată ca valabil îndeplinită la vechea adresă.
În afară de reglementarea generală făcută prin art.163, Codul de procedura civilă
reglementează şi unele cazuri speciale privind modul de citare a unor anumite categorii de persoane:
În conformitate cu prevederile art.155 C. proc. civ. vor fi citaţi:
- statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la
sediul acestora. Statul, în raporturile juridice de drept civil, se citează, de regulă, prin intermediul
Ministerului Finanţelor. De asemenea, Ministerul de Interne are calitate juridică procesuală - nu şi
inspectoratele de poliţie -.
- unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte persoane juridice de drept public, prin cei însărcinaţi să
le reprezinte în justiţie, la sediul acestora;
- persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci când este
cazul, la sediul dezmembrământului lor;
- asociaţiile, societăţile şi alte entităţi fără personalitate juridică constituite potrivit legii, prin
reprezentantul desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia;
- cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, la sediul
acestora; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii speciale;
- incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la
domiciliul ori sediul acestora, după caz; în caz de numire a unui curator special, potrivit art.58
C.proc.cciv., citarea se va face prin acest curator, la sediul său profesional;
- personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în
cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii de familie care locuiesc cu ei, cât
timp se află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe. Ceilalți cetăţeni români, aflaţi în
străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc, prin organele centrale
care i-au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea care i-a trimis în străinătate;
- persoanele care se află în străinătate, altele decât cele meenționate anterior, dacă au domiciliul sau
reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi
confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau
convenţii internaţionale la care este parte România ori prin acte normative speciale nu se prevede
altfel. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este cunoscut/cunoscută, citarea se
face prin publicitate. Persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art.155 alin.1 pct. 12 şi 13
C.proc.civ. pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege
un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în
care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de
predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
- persoanele cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, sunt citate prin publicitate, potrivit art.167
C.proc.civ. Procedura citării prin publicitate se face la cererea reclamantului care trebuie să probeze
instanţei că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul pârâtului. Citarea prin publicitate se
face afişându-se citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul
domiciliu cunoscut al celui citat. În cazurile în care apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi
publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau întrun ziar central de largă răspândire. Odată
cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, care va fi
citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului. Procedura se consideră îndeplinită în a 15-
a zi de la publicarea citaţiei, potrivit dispoziţiilor legale.

107
 Dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate
actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut
citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art.187 alin.1 pct.1 lit.c C.proc.civ.
- moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citați printr-un curator special numit de
instanţă, la domiciliul acestuia.
Potrivit art 162 C.proc.civ., înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură în cazurile
prevăzute la art.155 alin.1 pct.1-5 şi pct.12 C.proc.civ. sau atunci când actul urmează să fie înmânat
unui avocat, notar public ori executor judecătoresc se poate face funcţionarului sau persoanei
însărcinate cu primirea corespondenţei, care va semna dovada. În lipsa acestora, înmânarea citaţiei sau
a actelor de procedură se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de
pază, care va semna procesul-verbal întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a
certificat în prealabil identitatea şi calitatea sa. În aceste ipoteze, unitatea unde se află cel citat îi va
înmâna de îndată acestuia citaţia ori, după caz, actul de procedură comunicat sub luare de dovadă,
certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura lui. Dovada se
va preda agentului ori va fi trimisă direct instanţei, dacă înmânarea citaţiei nu s-a putut face de îndată.
În cazul în care una dintre părţi participă în proces printr-un reprezentant convenţional, acesta
poate cere ca actele de procedură, inclusiv citarea să se facă la domiciliul reprezentantului. În lipsa
unei asemenea precizări comunicarea se va face, după caz, potrivit art.155 sau 156 C.proc.civ.
În principiu, comunicarea actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
De la acest principiu, art.229 C. proc. civ. face următoarea derogare: partea care a depus cererea
personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un
termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu
dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se
că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia,
personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu
primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în
acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.
Aceste situații sunt limitativ prevăzute de lege și, drept urmare, sunt de strictă interpretare, neputând fi
extinse și la alte ipoteze. Se susține, în doctrina mai veche, că pentru ca partea să poată lua cunoştinţă
de termenele următoare, nu este suficient ca procedura de citare să fi fost completă la termenul fixat
pentru înfăţişare, ci se cere ca partea să fi fost cel puţin o dată prezentă la judecată.
Este necesară însă o nouă citare în cinci cazuri, aşa cum prevede art.229 alin.2 C.proc.civ.:
- în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;
- în situația în care procesul se repune pe rol;
- când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviinţarea lui,
când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia;
- dacă, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare termen;
- în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului
după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere.
Militarii încazarmaţi și deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen (art.229 alin.3 și 4 C.proc.civ.).
Termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la
cererea oricăreia dintre părţi. Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăşte în camera
de consiliu, fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat (art.230
C.proc.civ.).
Potrivit art.159 C. proc. civ. „citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor
fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente sau atunci când
legea prevede în mod expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori
actului de procedură, despre aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură.”
În consecinţă, partea citată fără respectarea acestui termen poate, dacă se înfăţişează, să ceară
amânarea judecăţii. În cazul în care partea nu se prezintă şi judecata se face în lipsă, partea interesată
poate să ceară anularea hotărârii pe motiv de neregulată citare fără a mai fi ţinută să facă dovada
cauzării unui prejudiciu.
Însă, înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, fără să fi solicitat amânarea
judecății pe motivul neregularității citării, acoperă orice vicii de procedură. Prin urmare, partea
neregulat citată, dacă se înfăţişează şi nu ridică excepţia de neregulată citare, nulitatea se acoperă

108
(art.160 al. 2 C. proc. civ.). Neregularitatea este acoperită și în situația în care partea lipsă la termenul
la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest
termen ea a fost prezentă sau legal citată.
Art.160 alin.3 C.proc.civ. reglementează o ipoteză care nu a fost avută în vedere de vechiul
Cod de procedură civilă, anume aceea în care, în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind
procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la
termenul la care ea s-a produs.
Potrivit art.171 C. proc. civ., când comunicarea actelor de procedură se face prin agenţi
procedurali, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 7,00-20,00, iar în cazuri
urgente, şi în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui
instanţei.
În ipoteza în care unii dintre participanţii la procesul civil refuză să se prezinte în urma citării
obişnuite, aceştia vor fi aduşi în instanţă prin mandat, la ordinul instanţei. Se poate dispune aducerea
cu mandat numai a martorilor şi experţilor (art.313 şi 333 alin.1 C. proc. civ.). Legea prevede
posibilitatea aducerii cu mandat a martorilor şi experţilor chiar de la primul termen, însă numai în
pricinile urgente.
Comunicarea actelor de procedură, altele decât citația, se face ori de câte ori legea procesuală
civilă prevede necesitatea efectuării unei asemenea operaţiuni. De comunicarea anumitor acte de
procedură legea procesuală civilă leagă, de cele mai multe ori, curgerea unui termen sau a unor efecte
juridice procesuale.
Necesitatea comunicării actelor de procedură este prevăzută de Codul de procedură în
următoarele situaţii:
- comunicarea copiilor de pe cererile depuse la instanţă;
- comunicarea copiilor de pe înscrisurile depuse drept mijloace de probă;
- comunicarea interogatoriului pentru persoanele juridice (art.355);
- comunicarea copiilor de pe hotărârile judecătoreşti (art.427 alin.1);
- încunoştiinţarea debitorului prin somaţie că s-a pornit împotriva sa o executare silită, comunicâdu-i-
se și copii de pe încheierea instanței și de pe titlul executoriu (art.666 C. proc. civ.).
Potrivit art.154 alin.1 C. proc. civ. comunicarea actelor de procedură se face din oficiu.
Comunicarea se face potrivit regulilor privitoare la înmânarea citaţiilor, adică la domiciliul/sediul
părţilor (regula generală). De la această regulă art.170 C. proc. civ. face următoarea derogare: „Partea
prezentă în instanţă personal, prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de
procedură şi orice înscris folosit în proces care i se comunică în şedinţă. Dacă se refuză primirea,
actele şi înscrisurile se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le
poate primi sub semnătură.”
În situaţia în care unul şi acelaşi act urmează a fi comunicat mai multor persoane, se
înmânează fiecăruia câte o copie. Dacă sunt mai multe părţi şi au un singur reprezentant este suficientă
comunicarea unui singur exemplar către reprezentant.

Întrebări:

1. Ce avantaje prezintă cererea reconvențională, comparativ cu întâmpinarea?

2. Ce este citația?
3. Care sunt elementele citației?
4. Care este procedura înmânării citației?
5. Cum se face dovada îndeplinirii procedurii de citare?

109
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XIII

NULITĂȚILE PROCEDURALE

1. Preliminarii
Actele de procedură trebuie duse la îndeplinire cu respectarea anumitor condiţii şi forme
impuse de lege. Respectarea acestor condiţii şi forme reprezintă garanţia realizării scopului urmărit,
înfăptuirea unei judecăţi obiective în fiecare cauză civilă.
Reglementările în vigoare prevăd şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării lor.
Sancţiunile pot privi atât actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legii cât şi persoanele care nu
au ţinut seama de aceste dispoziţii. Sancţiunile care se aplică persoanelor pot fi sancţiuni disciplinare
(mustrare, avertisment, etc.) sau sancţiuni pecuniare. Este posibilă chiar aplicarea unor sancţiuni
penale, în cazul în care faptele săvârşite constituie infracţiuni (luare de mită, mărturie mincinoasă, fals,
rupere de sigilii etc.).
Consecinţele pe care încălcările comise le au asupra actelor procesuale însăşi, adică asupra
valabilităţii acestora, se constituie ca nişte sancţiuni procedurale propriu-zise (nulităţi) despre care
vom vorbi în continuare.

2. Noţiunea de nulitate și clasificarea actelor procedurale

Nulitatea este sancţiunea care loveşte orice act juridic săvârşit fără respectarea dispoziţiilor
prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-l de eficacitate. Sancţiunea nulităţii are o funcţie
preventivă şi una reparatorie.
Nulităţile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.
Astfel, din punctul de vedere al regimului lor juridic sau, potrivit prevederilor din Codul de
procedură civilă (art.174), în funcție de interesul (public sau privat) ocrotit, există nulităţi absolute şi
nulităţi relative.
Nulităţile absolute reprezintă sancţionarea actelor de procedură săvârşite prin încălcarea sau
nesocotirea normelor de natură imperativă, prin care se ocrotește un interes public, de la care nu se
poate deroga, deoarece ele privesc condiţiile şi formele esenţiale ale valabilităţii actelor procesuale.
Nulităţile absolute prezintă următorul regim juridic:
- pot fi invocate în orice stadiu al judecății;
- pot fi ridicate de către orice persoană interesată sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de
către procuror;
- nu pot fi acoperite prin acordul părţilor.
Nulităţile relative sancţionează actele de procedură săvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor
legale de natură dispozitivă, prin care se ocrotește un interes de ordine privată, norme de la care se
poate deroga, aceste norme fiind prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părţi sau
pentru a suplini voinţa neexprimată a părţilor.
Nulităţile relative se caracterizează prin următoarele trăsături:
- pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumită formă;
- dreptul de a le invoca îi revine numai părţii interesate;
- pot fi acoperite, partea interesată putând să renunţe, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea
actului.
Pe lângă deosebirile de esenţă dintre nulitatea absolută şi cea relativă semnalăm şi elemente
comune. În acest sens, considerăm că în baza dispozițiilor art.92 C. proc. civ., nulitatea relativă poate
fi invocată nu numai de partea a cărei interese au fost prejudiciate, ci şi de către procuror, în cauzele în
care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse
sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. De asemenea,
suntem de părere că judecătorul, deşi nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă, totuşi, în virtutea
rolului său activ, poate să atragă atenţia părţii interesate asupra posibilităţii invocării în favoarea sa a
nulităţii actului, fără a produce prin aceasta un dezechilibru în egalitatea de tratament a ambelor părți.
Nulităţile mai pot fi clasificate şi după alte criterii:
- în funcţie de izvorul din care provin, există nulităţi exprese (în care vătămarea se prezumă) şi nulităţi
virtuale (care izvorăsc din nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli procesual civile);

110
- în raport de natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură, există
nulităţi extrinseci (intervin în cazul neobservării unor condiţii exterioare ale actului de procedură) şi
nulităţi intrinseci (atrase de neîndeplinirea unor cerinte ce ţin de natura sau substanţa actului);
- în funcţie de raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură, sunt nulităţi proprii si nulităţi
derivate;
- după întinderea efectului distructiv al sancţiunii: nulităţi totale şi nulităţi parţiale;
- în raport de modul cum operează: nulităţi de drept şi nulităţi judiciare.
În funcție de producerea (sau nu) a unei vătămări procesuale prin nerespectarea cerințlor legale
pentru îndeplinirea unui act de procedură, nulitatea poate îmbrăca două forme: nulitate condiționată și
nulitate necondiționată.
Nulitatea condiţionată, așa cum este reglementată de art.175 alin.1 C.proc.civ., intervine
atunci când actul de procedură este îndeplinit prin nerespectarea cerinţelor legale și, astfel, s-a adus
părţii o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.
Dacă în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege producerea unei vătămări nu trebuie
dovedită, fiind prezumată, revine părții interesate sarcina de a face dovada contrară (art.175 alin.2.
C.proc.civ.).
Nulitatea nu operează decât dacă sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
a) nerespectarea regulilor de procedură privitoare la formele care trebuie respectate cu ocazia
întocmirii sau a aducerii la îndeplinire a actelor de procedură; b) prin aceasta i s-a pricinuit o vătămare
procesuală părţii; c) această vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
În ceea ce privește a doua formă, nulitatea necondiţionată, așa cum rezultă din prevederile
art.176 C.proc.civ., aceasta nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării
dispoziţiilor legale referitoare la:
- capacitatea procesuală;
- reprezentarea procesuală;
- competenţa instanţei;
- compunerea sau constituirea instanţei;
- publicitatea şedinţei de judecată;
- alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Art.177 alin.1 C. proc. civ. dă posibilitatea judecătorilor ca, ori de câte ori constată că există
posibilităţi practice pentru remedierea neregularităţilor săvârşite să se recurgă la ele. Practic, în
asemenea cazuri se dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură. În cazul în care
asemenea remedii nu sunt posibile pentru înlăturarea vătămării se va pronunţa nulitatea actului.
Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune
procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare (art.177 alin.2 C.proc.civ.)
În fine, actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei
de nulitate a dispărut cauza acesteia (art.177 alin.3 C.proc.civ.).

4. Invocarea, constatarea şi efectele nulităţii

Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată pe cale de excepţie sau, dacă avem în vedere
numai nulitățile absolute, prin intermediul căilor legale de atac.
Instanţa, potrivit regulilor (caracteristicilor) după care se face distincţie între cele două
categorii de nulităţi, este obligată să rezolve problema părţii care poate invoca nulitatea, termenul în
care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea acoperirii ei.
Trebuie menţionată şi norma înscrisă în alineatul al doilea al art. 178 C. proc. civ. potrivit
căruia nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a
fost cauzată prin propria faptă. Aşa de pildă, reclamantul care a introdus cererea de chemare în
judecată la o instanţă necompetentă din punct de vedere teritorial, nu va putea cere declinarea
competenţei.
Conform dispozițiilor art. 178 alin.1 C.proc.civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice
parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea
nu prevede altfel.
Termenul în care pot fi invocate nulităţile relative este prevăzut de art. 178 al. 3 C. proc. civ..
text potrivit căruia, nulitatea relativă trebuie invocată astfel:

111
- pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea
nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
- pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea
sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune
concluzii pe fond.
Potrivit art.178 alin.4 C.proc.civ., partea interesată poate renunţa, expres sau tacit, la dreptul
de a invoca nulitatea relativă.
Trebuie precizat și faptul că, toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate
trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca (art.178 alin.5
C.proc.civ.).
Constatarea nulităţilor se face de către instanţa de judecată, care se va pronunţa printr-o
încheiere sau prin hotărâre, după caz. Atâta timp cât nulitatea nu a fost pronunţată de instanţa de
judecată, actul de procedură nu încetează să producă efectele unui act corect întocmit.
Constatarea nulităţii unui act de procedură are drept consecinţă de a lipsi acel act de orice
eficacitate juridică, de a-l lipsi de funcţia lui procesuală.
Actul de procedură nul sau anulabil este desfiinţat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui
(art.179 alin.1 C.proc.civ.).
Desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă
acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Având în vedere faptul că actele de procedură sunt
acte complexe, acte care se întocmesc şi se aduc la îndeplinire în mod succesiv, este firesc ca anularea
unui act de procedură să atragă după sine anularea tuturor actelor următoare, în măsura în care acestea
din urmă nu pot avea existenţă de sine stătătoare. Aşa de pildă, dacă se anulează procedura de citare,
este firesc ca şi hotărârea dată pe baza acestei proceduri să fie declarată nulă, deoarece instanţa nu
putea hotărî asupra obiectului litigiului fără citarea legală a părţilor.
În conformitate cu art.179 alin.4 C.proc.civ., nulitatea unui act de procedură nu împiedică
faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie. Astfel,
deși unele acte de procedură sunt declarate nule, ele produc anumite efecte. Aşa de pildă, o acţiune
nulă întrerupe prescripţia; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă, păstrează puterea
doveditoare de înscris sub semnătură privată.
Nulitatea unui act de procedură nu intervine automat, așa cum am mai spus trebuie constatată
de instanță. Mai mult, dacă este cazul, instanţa poate dispune refacerea actului de procedură, cu
respectarea tuturor condiţiilor de validitate (art.179 alin.2 C.proc.civ.).

Întrebări:

1. Caracterizați nulitățile absolute, comparativ cu nulitățile relative.

2. Când intervine nulitatea condiționată?
3. Cum se invocă nulitatea unui act de procedură?
4. Care este procedura constatării nulității?
5. Care sunt efectele nulității?

112
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XIV

TERMENELE PROCEDURALE

1. Considerații generale
1.1 Noţiunea şi importanţa termenelor procedurale.
Pe lângă condiţiile privitoare la conţinut şi formă, actele procesuale trebuie să îndeplinească şi
condiţia privind termenul în care pot fi întocmite sau duse la îndeplinire.
În sens procesual, prin noţiunea de termen se înţelege durata de timp, stabilită de lege sau de
judecător, înlăuntrul căreia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă, este oprit a face un anumit act de
procedură. În anumite cazuri, prevăzute de lege, termenul poate fi reprezentat și de data, momentul la
care se îndeplineşte un anumit act de procedură, așa cum rezultă și din dispozițiile art.180 alin.2
C.proc.civ.
Rolul termenelor procedurale este de a contribui, alături de celelalte instituţii ale dreptului
procesual civil, la valorificarea drepturilor şi intereselor lor procesuale (intentarea acţiunii, propunerea
probelor, pregătirea apărării, exercitarea căilor de atac etc.), precum şi de a sancţiona întârzierile care
ar împiedica desfăşurarea normală a procesului. Codul de procedură civilă în art.180 - 186, precum şi
în alte articole, reglementează anumite termene specifice diverselor activităţi procesuale.
1.2. Clasificarea termenelor procedurale. Se pot face clasificări după mai multe criterii:
după modul în care sunt stabilite, în funcţie de caracteristicile lor şi funcție de efectele pe care le
produc.
a) În funcţie de modul cum sunt stabilite, termenele procedurale se împart în termene legale ,
judecătoreşti și convenționale.
Termenele legale sunt stabilite în mod expres prin lege. Pot fi termene legale perfecte sau fixe,
când durata lor nu poate fi modificată de instanţă, cum ar fi, de exemplu, termenele în care poate fi
exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii (art.511 C. proc. civ.) şi termene legale imperfecte,
când legea însăşi permite instanţei să prelungească un anumit termen, cum ar fi, spre exemplu
posibilitatea de prelungire a termenului de apel cu încă cinci zile, dacă apelantul trebuie să completeze
ori să modifice cererea de apel (art.471 alin.3 C. proc. civ.).
Termenele judecătoreşti sunt fixate de instanţă în cursul procesului. Sunt, de exemplu,
termene judecătoreşti, termenele de înfăţişare, termenul fixat pentru efectuarea anumitor lucrări, cum
ar fi efectuarea unei cercetări la faţa locului etc. Termenele judecătoreşti, fiind fixate de către instanţa
de judecată, pot fi, în principiu, modificate în funcţie de necesităţile ivite.
Termenele convenționale sunt acelea pe care, în conformitate cu prevederile legale, le pot
stabili părțile, dar fiind necesar să le încuviințeze instanța, pot fi considerate o variantă a termenelor
judecătorești.
b) După caracteristicile lor, așa cum rezultă și din prevederile art.180 alin.1 C.proc.civ., există
termene imperative şi termene prohibitive.
Termenele imperative (peremtorii) impun ca înăuntrul lor anumite drepturi să fie exercitate
sau anumite acte de procedură să fie îndeplinite. Aşa de pildă, art.485 alin.1 C. proc. civ. prevede că
înăuntrul termenul de 30 zile de la comunicarea hotărârii, partea interesată trebuie să depună recursul,
depunerea recursului după această dată fiind sancţionată cu respingerea sa pe motiv de tardivitate.
Termenele prohibitive (dilatorii) impun ca înăuntrul lor anumite drepturi sau acte de procedură
să nu poată fi exercitate, respectiv îndeplinite. În legătură cu clasificarea termenelor procesuale în
termene imperative şi prohibitive, trebuie subliniat faptul că din punctul de vedere al intereselor pe
care aceste termene le apără, adeseori ele sunt imperative numai pentru una din părţi şi prohibitive
pentru cealaltă. De exemplu, termenul de 30 zile pentru exercitarea căii de atac a recursului este
imperativ pentru partea care are interes să exercite calea de atac a recursului şi prohibitiv pentru partea
care are interes să execute hotărârea.
c) În funcţie de efectele pe care le produc, termenele procdurale se împart în absolute şi
relative.
Termenele absolute au caracter de obligativitate, atât pentru părţi cât şi pentru instanţă. De
exemplu, termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac, termenul în care trebuie depusă
întâmpinarea ș.a. Nerespectarea acestor termene este sancţionată, după caz, cu decăderea din dreptul
avut sau cu nulitatea actului.

113
 Termenele relative, dacă nu au fost respectate nu au nici o influenţă asupra mersului
procesului şi nici nu atrag sancţiuni procesuale, cel mult sancțiuni discilplinare pentru judecători. În
categoria termenelor relative intră, cu titlu de exemplu, termenul de 15 zile în care poate fi amânată
pronunţarea hotărârii, termenul de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii în care trebuie motivată
hotărârea etc.
1.3 Caracterele termenelor procedurale. Termenele procedurale se caracterizează prin
fixitate (stabilitate) şi continuitate. Fixitatea caracterizează îndeosebi termenele legale. Prin acest
caracter se înţelege stabilirea unui interval de timp care, în principiu, nu poate fi modificat. Există
totuşi şi cazuri în care legea permite judecătorului să deroge de la regula fixităţii. De exemplu, cazul
prevăzut de art.471 alin.3 C. proc. civ., care permite prelungirea termenului în care se poate fac
completarea sau modificarea cererii de apel cu încă cinci zile; cazul prevăzut de art.159 C. proc. civ.,
care permite scurtarea termenului pentru înmânarea citaţiilor în pricinile urgente etc.
Continuitatea termenelor presupune curgerea lor fără posibilitatea de întrerupere sau
suspendare de la prima până la ultima zi. Există însă şi cazuri în care termenele procesuale pot fi
suspendate sau întrerupte.
Suspendarea termenelor procedurale intervine, spre exemplu, în materia perimării. Astfel,
potrivit art.418 C. proc. civ., cursul termenului de perimare este suspendat pe toată perioada cât
durează împrejurările datorită cărora părţile sunt puse în situaţia de a nu mai putea acţiona în sensul
continuării judecăţii.
O altă excepţie de la regula continuităţii o constituie întreruperea termenelor procedurale, care
are loc în următoarele cazuri: a) când partea care trebuia să facă actul de procedură sau mandatarul său
moare înainte de expirarea termenului. De exemplu, în materia apelului (art.469 C. proc. civ.),
termenul se întrerupe şi va începe să curgă din nou după ce se va face o nouă comunicare, pe numele
moştenirii; b) când partea a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură în termenul prevăzut
de lege datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa (caz de forţă majoră). În această ipoteză, actul
de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării (art.186 alin. 2 C. proc.
civ.).
În cazul întreruperii, termenele reîncep să curgă, intervalul de timp care s-a scurs înainte de
întrerupere nefiind luat în considerare. În acest sens, art.184 alin.4 C.proc.civ. dispune: „Termenul
procedural se întrerupe şi un nou termen începe să curgă de la data noii comunicări în următoarele
cazuri:
- când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în acest caz, se face din nou o singură comunicare la
ultimul domiciliu al părţii decedate, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui
moştenitor;
- când a intervenit moartea reprezentantului părţii; în acest caz, se face din nou o singură comunicare
părţii.”
2. Calculul termenelor procedurale
Potrivit articolului 181 C. proc. civ., termenele procedurale se calculează pe ani, luni, zile şi
ore.
Termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care
termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.
De pildă, termenul de un an care a început să curgă la 26 aprilie se sfârşeşte în aceeaşi zi,
adică la 26 aprilie a anului următor; termenul de o lună care a început, să zicem, la aceeaşi dată se
sfârşeşte la 26 mai, iar cel de o săptămână, început în ziua de luni se sfârşeşte în săptămâna următoare
în aceeaşi zi.
O particularitate prezintă termenele stabilite pe luni care încep să curgă la 29, 30 sau 31 ale
unei luni şi care se sfârşesc într-o lună care nu are o asemenea zi. în asemenea cazuri termenul se
consideră împlinit în ultima zi a acelei luni, de exemplu, termenul de o lună început la 31 ian. se
sfârşeşte la 28 sau 29 februarie (art. 181 alin.1 pct.3 teza a doua C. proc. civ.).
Termenele fixate pe zile, se calculează întotdeauna pe zile libere, în calculul termenului
neintrând nici ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte (art. 181
alin.1 pct.2 C. proc. civ.). Să luăm, spre exemplu, termenul de 5 zile pentru declararea apelului în
materie de ordonanţă preşedinţială (art.1000 alin.1 C.proc.civ.); dacă părţii i s-a făcut comunicarea pe

114
ziua de 1 septembrie, ea poate depune cererea de apel şi în ziua de 7 septembrie, deoarece, în calculul
termenului nu intră nici ziua când i s-a făcut comunicarea, nici ziua în care se sfârşeşte termenul.
În legătură cu termenele stabilite pe ore, invocăm dispoziţia cuprinsă în alin.1 pct.1 al art.181
C. proc. civ.: „când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei
următoare.”
Calcularea termenelor procedurale pune şi problema termenelor care se sfârşesc într-o zi de
sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat. Potrivit art. 181 alin.2 C. proc. civ. „Când ultima zi
a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care
urmează. Această dispoziţie este de aplicare generală, în sensul că ea se referă, deopotrivă, la toate
termenele fixare pe ani, luni, zile sau ore.
Menţionăm de asemenea, faptul că partea este obligată, indiferent de modul cum a fost stabilit
termenul, să depună actele până la ora închiderii registraturii instanţei sau a închiderii oficiului poştal,
dacă trimiterea se face prin poştă (art.182 alin.2 C. proc. civ.).
De asemena, trebuie să reținem și dispozițiile art.183 C.proc.civ., la care se face trimitere
textul menționat anterior. Potrivit acestor norme, actul de procedură depus înăuntrul termenului
prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid
ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este considerat a fi făcut în
termen. Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori
la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în
termen. În astfel de cazuri, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după
caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de
administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum și manțiunea datei și orei primirii faxului sau
a e-mailului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței,
servesc drept dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.
Referitor la data de la care încep să curgă termenele procedurale, art.184 C. proc. civ. dispune
că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune
altfel.” În consecinţă, ori de câte ori legea stabileşte un termen, fără a-i preciza momentul din care
începe să curgă, se va aplica regula generală potrivit căreia termenele încep să curgă de la data
comunicării actului.
Dacă legea prevede în mod expres un alt fapt, se va lua ca punct de plecare a termenului faptul
precizat. De exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale (art.1000 alin.1 C. proc. civ.), se prevede în
mod expres că termenul pentru exercitarea căii de atac curge, după caz, de la pronunţarea sau de la
comunicarea hotărârii.
Legea stabileşte, în situaţii diverse, ca punct de plecare a termenelor data afişării anumitor
acte. De pildă, în materia executării silite se prevede că vânzarea bunurilor imobile nu se poate face
într-un termen mai scurt de 20 de zile şi nici mai lung de 40 de zile de la afişarea publicaţiei de
vânzare la locul unde va avea loc licitaţia (art.838 alin.2 C.proc.civ.).
În practica judiciară se pune şi problema dacă poate sau nu constitui punct de plecare a
termenelor data la care se îndeplineşte un alt act echivalent cu cel prescris de lege. În această privinţă,
art.184 alin. 2 C. proc. civ. prevede că „se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care
aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum şi în cazul în care ea a cerut comunicarea
actului unei alte părţi.”

3. Sancţiunea nerespectării termenelor procedurale.

Decăderea şi nulitatea actului sunt sancţiunile ce intervin pentru nerespectarea termenelor
procedurale.
Decăderea este sancţiunea procesuală care se aplică în cazul în care anumite drepturi sau acte
procesuale nu au fost exercitate în termenele prevăzute de lege.
În acest sens, art.185 alin. 1 C. proc. civ. dispune: „Când un drept procesual trebuie exercitat
într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de
cazul în care legea dispune altfel.”
Decăderea poate opera ca sancţiune procesuală în următoarele ipoteze:
- în ipoteza în care legea stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unui act de procedură şi partea a lăsat să se scurgă acest termen fără a se folosi de el. De
exemplu, neexercitarea căii de atac a recursului în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii atrage

115
decăderea părţii din dreptul de a mai exercita această cale de atac (art.485 alin. 1 C. proc. civ. comb.
cu art.185 alin. 1 C. proc. civ.);
- în cazul în care legea impune ca exercitarea unui drept sau îndeplinirea unor acte de
procedură să se facă într-o anumită ordine şi partea n-a respectat dispoziţiile legale stabilite în acest
sens. De exemplu, excepţiile de procedură relative care n-au fost invocate prin întâmpinare sau cel mai
târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării
procesului și înainte de a se pune concluzii în fond, atrag decăderea părţii din dreptul de a le mai putea
invoca în tot cursul judecăţii (art.247 alin.2 corob. cu art.208 alin.2 C. proc. civ.).
Invocarea decăderii se face pe cale de excepţie în cursul judecăţii. Decăderea poate fi invocată
diferit după cum au fost încălcate norme imperative sau dispozitive care reglementează exercitarea
drepturilor procesuale.
Astfel, dacă termenul nerespectat este reglementat printr-o normă imperativă, decăderea poate
fi invocată atât de partea interesată cât şi de instanţă din oficiu; aceste decăderi pot fi invocate în orice
stadiu al procesului.14
În ipoteza în care termenul nerespectat este reglementat printr-o normă dispozitivă, decăderea
poate fi invocată numai de partea interesată şi cel mai târziu până la primul termen care are loc după ce
s-a cunoscut motivul decăderii.
Precizăm că părţile, în cazul în care decăderea se referă la nerespectarea unui termen
reglementat de o normă cu caracter dispozitiv, pot renunţa la dreptul de a o invoca. Însă, dacă
decăderea decurge din nerespectarea unui termen prevăzut de o normă cu caracter imperativ, părţile nu
pot renunţa la dreptul de a o invoca.
Constatarea decăderii operează de plin drept, în sensul că instanţa nu poate aprecia asupra
pronunţării sau nepronunţării ei. În toate cazurile, dacă decăderea este invocată în condiţiile prevăzute
de lege, instanţa este obligată să o constate.
Constatarea decăderii are ca efect stingerea completă a tuturor posibilităţilor exercitării
dreptului sau îndeplinirii actului neformulat în termen. Constatarea decăderii se răsfrânge şi asupra
actelor succesive, ce urmează dreptului sau actului procesual nerealizat în termen, în măsura în care nu
pot avea o existenţă de sine stătătoare.
Repunerea în termen. Sancţiunea decăderii nu operează în cazul în care partea dovedeşte că a
fost împiedicată de a-şi exercita dreptul sau de a îndeplini actul de procedură dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa sa. În acest sens, art.185 alin.1 C.proc.civ. prevede că partea care a pierdut un termen
procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive
temeinic justificate. În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la
încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac,
această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea
privitoare la dreptul neexercitat în termen.
Nulitatea. Nerespectarea termenelor procedurale poate atrage şi nulitatea sau anularea actului.
Referitor la actul de procedură care a fost făcut peste termenul stabilit, acesta nu va produce
niciun efect, fiind lovit de nulitate. În aceeași ordine de idei, în cazul în care legea opreşte îndeplinirea
unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la
cererea celui interesat (art.185 alin.2 C.proc.civ.).
Așadar, actele făcute peste termenele sancţionate cu decăderea, sunt nule. De exemplu, apelul
făcut peste termenul legal atrage sancţiunea respingerii sale ca tardiv introdus.
Legea interzice în anumite situaţii de a se face unele acte într-un anumit interval de timp. În
aceste cazuri, legiuitorul a dorit ca actele făcute mai înainte de a se scurge acel interval de timp să
rămână lipsite de efecte juridice, adică să fie declarate nule.
Această regulă nu-şi găseşte aplicarea în cazul termenelor legale imperative. Ea se aplică doar
în cazul termenelor legale prohibitive. Aşa de pildă, apelul făcut mai înainte de începerea curgerii
termenului (mai înainte de comunicarea hotărârii) nu se consideră ca prematur introdus şi, în
consecinţă nul, ci ca fiind valabil exercitat. În acest sens se dispune în mod expres prin art. 468 alin. 3

14
Termenele pentru exercitarea căilor de atac având caracter imperativ, decăderea din beneficiul lor
poate fi ridicată oricând în cursul procesului şi chiar din oficiu de către instanţă.

116
C. proc. civ.: „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată
la data depunerii cererii de apel.”
Deci, când este vorba de acte a căror îndeplinire este lăsată la aprecierea părţii interesate,
partea poate acţiona şi înainte ca termenul să fi început să curgă, deoarece, dreptul existând înaintea
începerii curgerii termenului, exerciţiul său nu poate fi oprit de faptul că acesta n-a început să curgă, ci
numai de faptul că termenul s-a scurs în întregime şi partea n-a beneficiat de el.

Întrebări:

1. Cum se clasifică termenele procedurale?

2. Caracterizați termenele procedurale.
3. Cum se calculează termenele procedurale?
4. Care este sancţiunea nerespectării termenelor procedurale?
5. Cum are loc repunerea în termen?

117