CUPRINS

Abrevieri ...............................................................................................1
Introducere...........................................................................................2
Capitolul I:Considerații introductive ................................................3
1.1. Noțiunea divorțului. Istoric ..................................................3
1.2. Delimitări teminologice .........................................................4
1.3. Definiție . Concepții privind divorțul ..................................6
1.4. Temeiul divorțului : ...............................................................7
Capitolul II: Competența în materia divorțului ............................11
Capitolul III: Cererea de divorț.Întâmpinarea. Cererea
reconvențională. .................................................................................13
3.1. Cererea de divorț .....................................................................13
3.2. Întâmpinarea ............................................................................14
3.3. Cererea reconvențională .........................................................14
Capitolul IV: Calitatea procesuală ..................................................16
Capitolul V: Cereri accesorii și incidentale ....................................19
Capitolul VI : Măsuri vremelnice ....................................................23
Capitolul VII : Prezența părților .....................................................25
7.1 Prezența personală a părților ..................................................25
7.2 Citarea părților .........................................................................25
7.3. Încercarea de împăcare a părților .........................................27
7.4. Absența reclamantului ............................................................27
Capitolul VIII: Renunțarea la judecată și împăcarea părților ....28
8.1. Renunțarea la judecată ...........................................................28
8.2. Împăcarea soților .....................................................................28
8.3. Decesul unuia dintre soți .........................................................28
Capitlolul IX: Nemotivarea cererii ..................................................30
Capitolul X : Căi de atac. .................................................................32
10.1. Apelul ......................................................................................32
10.2. Contestaţia în anulare şi revizuirea ....................................32
XI. Publicitatea hotărârii ..................................................................33
Capitolul XII: Divorțul remediu ......................................................34
12.1. Divorțul prin acordul soților ................................................34
12.2. Divorțul din motive de sănătate ...........................................35
XIII.Divorțul din culpa soților .........................................................36
13.1. Culpa în destrămarea căsătoriei .........................................36
13.2. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată ..................37
Capitolul XIV : Desfacerea căsătoriei în reglementările de drept
internaţional privat ...........................................................................38
14.1. Determinarea competenţei în materia divorţului în dreptul
internaţional privat ........................................................................38
14.2 Legea aplicabilă ......................................................................40
14.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine
în materie de divorț ........................................................................41
Studiu de caz: Speță ordonanță președințială ................................50

Concluzii .............................................................................................52

Bibliografie .........................................................................................53
 Abrevieri

Alin. = alineat
Art.= articol
C.civ. = cod civil
C. fam = codul familiei
C.proced. civ. = cod procedura civilă
C.A= Curtea de Apel
Cap. = Capitol
ed.= ediția
Ed.= editura
Ex.=exemplu
I.C.C.J = Înalta Curte de Casație și Justiție
M.of.=Monitorul Oficial
Nr.= număr
Op.cit.= Operă citată
T.Mun.Buc. = Tribunalul Municipiului București
T.S= Tribunalul Suprem
Vol=volumul

1
 Introducere

„Divorţul este un joc jucat de avocaţi”

-Cary Grant

Desfacerea căsătoriei este un eveniment social şi juridic cu importante implicaţii asupra

vieţii soţilor care au decis să formuleze o acţiune în desfacerea căsătoriei .Divorțul produce de
asemenea efecte în cadrum bunurilor soților, inclusiv în privința locuinței celor doi, dar și
asupra copiilor în privința cărora vor fi luate decizii importante.

Divorţul este modul de desfacere a căsătoriei și are un caracter judiciar realizat la

cererea unuia dintre soţi, sau pe baza consimţământului ambilor soţi ce conduce la stingerea,
cu efect numai pentru viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei.1

Am ales tema “Procedura divorțului “ pentru complexitatea și necesitatea aprofundării

și înțelegerii acesteii instituții, această procedura făcând parte din lista procedurilor speciale.
Această lucrare reprezintă o provocare deoarece ilustrează în detaliu procedura care are loc în
cadrul acțiunii de divorț, procedura ușor diferită de restul procedurilor din procesul civil.

În realizarea acestei lucrari, am folosit atât Codul civil si Codul de procedura civilă, dar
și tratate de dreptul familiei, de procedură civilă, sau culegeri de practică judiciară.

1 Laura Ivanovici,Procesul de divort,ed.C.H.Beck,Bucuresti,2006,pag.9

2
 Capitolul I:Considerații introductive

1.1. Noțiunea divorțului. Istoric

Termenul divorţ, provine din limba franceză „divorce, avându-și etimologia în expresia
latină “vel a diversitate menţiune, vei quia în diversas partes eunt qui distrahunt matrimonium
„(de la diversitatea de caractere a celor de la care provine şi de la diversitatea de legături de
unde se trage, asta strică o căsnicie). 2

S-ar părea că cel puţin 5 tradiţii diferite despre divorţ au prevalat în diferite culturi ale
trecutului îndepărtat. 3

O primă tradiţie ar fi aceea în care era pus accent foarte mult pe libertatea fiecărui
individ, astfel în cât oricare dintre parteneri putea să o dizolve când îi plăcea.

O a doua tradiţie străveche era exact opusul primei: ne permisiunea despărţirii pentru
nici un motiv invocat.

A treia tradiţie permitea divorţul pe baza înţelegerii mutuale, cu excepţia cazului de

ameninţare sau o altă formă serioasă de comportare nepotrivită.

Într-o astfel de situaţie partea vătămată putea obţine aprobarea conducătorului tribului
să divorţeze, chiar şi de un partener care nu dorea această separare.

Penultima tradiţie îi permitea numai bărbatului să divorţeze.

Deşi existau unele excepţii şi calificări, acest punct de vedere pare să fi fost îmbrăţişat
de culturile chineze, azteci şi în vechiul Orient Apropiat, iar mai târziu în străvechiul
creştinism.

Ultima tradiţie, găsită la unele triburi străvechi americane, dădea dreptul divorţului
femeii.

2 I.C. Antigona, Căsătoria şi divorţul în dreptul intern şi internaţional, Ed. Renaissance,

3I.C. Antigona, op.cit., pag. 18 abud E.E. Joiner, Consideraţii creştine despre divorţ şi recăsătorie, Ed. Gnosis, Bucureşti,
1999, pag. 195.
3
 Trebuie menţionat că în timp ce în ţara noastră divorţul este permis, în anumite condiţii
motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări şi în prezent acesta este interzis sau nu este prevăzut
sau este mult îngreunat.

Indiscutabil divorţul rămâne „înmormântarea unei căsnicii decedate”4

Deşi căsătoria, în opinia mea, ar trebui să reprezinte stâlpul de temelie a unei societăţi
civilizate, în care o femeie şi un bărbat să trăiască în armonie şi bună-stare, croindu-şi un drum
împreună, legându-se mai mult unul faţă de altul, mai ales atunci când apar copiii; totuşi apare,
inevitabil în anumite cazuri, divorţul, care are un singur ţel şi anume să distrugă familia, iar
soarta copiilor devine ameninţată prin această despărţire a părinţilor.

Dar, indiferent de situaţie, în societatea de astăzi, divorţul este necesar şi „legile trebuie
elaborate după tiparul nevoilor omeneşti”,deoarece sunt cazuri în care convieţuirea împreună
a soţilor care nu se mai înţeleg din anumite motive nu duce la nici un rezultat prosper , iar în
astfel de cazuri divorţul reprezintă doar o „ameliorare a suferinţelor produse de neînţelegerile
şi certurile dintre soţi”.

1.2. Delimitări teminologice

Dispozițiile art.37 din Codul familiei din 1953 prevăd că “Căsătoria încetează prin
moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei.”

Conform Codului civil în vigoare, încetarea căsătoriei intervine când se constată sau se
declara pe cale judecătorească moartea fizică a unuia dintre soți.

Așadar, desfacerea căsătoriei se deosebește de încetarea acesteia.

Astfel, prin încetarea c11

săsătoriei se înțelegge situația decesului sau declarării judecătorești a morții unuia

dintre soți, [ art. 259.alin (5) C.civ.] iar desfacerea căsătoriei are lor prin divorț[art. 259.alin (6)
], care poate avea loc pe care judecătorească sau pe cale administrativă. În vechiul cod, art 39

4I.C. Antigona, op.cit., pag. 280 abud R. Lafton Hudson, Till Divorce Do Us Apart, New York, Thomas Nelson Inc., 1973,
pag. 13.
4
(1) se prevedea faptul că din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțtat divorțul a ramas
definitivă căsătoria este desfăcută.

Art. 293 alin (2) face referire la încetarea căsătoriei si prevede că, dacă soțul
supraviețuitor se recăsătorește, iar hotărârea judecătorească este anulată, dacă soțul recăsătorit
a fost de buna-credință, atunci prima căsătoie este considerată desfăcută la data încheierii noii
căsătorii. Alineatul (3), daca soțul recăsătorit a fost de bună-credință și știa că cel declarat mort
de fapt trăiește, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă, încălcându-se prevederile art.
273 C.civ 5, astfel că va fi lovită de nulitate absolută.

De asemenea, nu trebuie confundată noțiunea de desfacere a căsătoriei cu noțiunea de

separație de fapt, deoarece dacă prima determină dispariția căsătoriei, a doua mențiune
căsătoria, cu toate efectele personale și patrimoniale pe care Codul familiei le reglementează,
cu excepția îndeplinirii obligației reciproce de coabitare.

Separația de fapt ( căsătoria fără menaj ) poate constitui un motiv temeinic de divorț
numai dacă este coroborată și cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea căsătoriei
pentru cel putin unul dintre soți .

Cu toate acesta, doua elemente sunt de esența noțiunii de situație de fapt , și anume:

- Un element subiectiv : intenția soților de a nu mai convițui o perioada timp ,

determinată sau nu .
- Un element material : absența coabitării soților .

Aceste elemente trebuie să existe cumulativ, deoarece despărțirea soților să reprezinte

efectiv o separație de fapt .

Așadar, nu putem avea o separație de fapt dacă este lipsită de intenția soților de a trăi
despărțiți ( de exemplu : o separație temporară datorită unui tratament medical, detașareaa sau
transferal unuia dintre soți într-o altă localitate, executarea unei pedepse privative de libertate
). Aceeasi situație există și atunci când soții au domicilii diferite dar între ei se menție o
comunitate de viață iar în aceste cazuri nu putem spune că avem o separație în fapt.

5
C. Hamagiu ,I Rossetti-Bășănescu, Al. Baicoianu, Tratat de Drept Civil Român , ed. All Beck .București 2002,
pag. 235 citat în A.C Iordan, op. cit. Pag 280
5
 În aceeași măsură, divorțul se diferențiază și de noțiunea de” separație de corp” care
reprezintă o instituție juridică reglementată de instituțiile care interzic divorțul sau îl
reglementează restrictiv, aceasta asigurând sub control judecătoresc o destindere a relațiilor
dintre soți, aflați în pragul divorțului .În legislația română se face referire la separația de corp
în art. 23 din Legea nr. 105/19926.

În fapt, aceasta situație reprezintă exonerarea de către judecător de obligația dea mai
conviețui.

Desfacerea căsătoriei se deosebeşte şi de desfiinţarea căsătoriei, chiar dacă în ambele

situaţii există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai există.

Astfel, nulitatea sau anularea căsătoriei în urma cărora căsătoria este desfiinţată se
poate pronunţa numai pentru cauze anterioare încheierii ei şi operează retroactiv.

Divorţul, dimpotrivă, poate fi pronunţat pentru cauze ulterioare încheierii căsătoriei şi

produce efecte numai pentru viitor.

1.3. Definiție . Concepții privind divorțul

.
Divorţul poate fi definit ca acea formă de disoluţie a căsătoriei, care constă în desfacerea
ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soţilor sau pe cale judecătorească.

Divorţul poate fi definit ca acea formă de disoluţie a căsătoriei, care constă în desfacerea
ei.

Ca şi în cazul reglementării anterioare [art. 37 alin. (2) C.fam.], noul Cod civil prevede,
în art. 259 alin. (6): „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii” (a se vedea
supra, comentariul acestui text). Divorţul era reglementat în Capitolul al IV-lea, Titlul I din
Codul Familiei (art. 37-44) sub denumirea Desfacerea căsătoriei

În prezent, art. 373 C. civ. prevede că : “ Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

6
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L105-1992.pdf
6
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”7

Ca şi în cazul reglementării anterioare [art. 37 alin. (2) C.fam.], noul Cod civil prevede,
în art. 259 alin. (6): „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii” (a se vedea
supra, comentariul acestui text).

Doctrina a evidenţiat faptul că există mai multe concepţii privind divorţul, care stau la
baza reglementării acestuia:

divorţul remediu – când acesta nu este condiţionat de culpa vreunuia dintre soţi, ci de
imposibilitatea continuării căsătoriei cel puţin pentru unul dintre ei;

divorţul sancţiune – când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancţiune împotriva soţului

culpabil de degradarea căsniciei;

şi concepţia mixtă – potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soţ, continuarea
căsniciei a devenit imposibilă8

1.4. Temeiul divorțului

Articolul 373 CC reglementează patru motive de divorţ, dezvoltate ulterior în textele

care urmează:

Divorţul prin acordul soţilor [art. 373 lit. (a)].Acordul poate să se realizeze de la bun
început, prin formularea în comun, de către ambii soţi, a cererii de divorţ, sau ulterior, în două
cazuri:

a) după depunerea de către unul dintre soţi a unei cereri de divorţ întemeiate pe culpa celuilalt,
în cadrul căreia acesta din urmă recunoaşte faptele ce i se impută, astfel încât instanţa, dacă şi

7
https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-373-motive-de-divort-cazurile-de-divort-desfacerea-casatoriei
8 a se vedea I.P. Filipescu ş.a., Dreptul familiei, p. 239
7
reclamantul este de acord, pronunţă divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor şi fără a face
vreo menţiune despre culpa părţilor (art. 920 CPC)

b) în situaţia reglementată de art. 379 alin. (2). Divorţul prin acordul soţilor poate avea loc pe
cale judiciară, în faţa instanţei de judecată (art. 374 CC) sau pe cale administrativă ori prin
procedură notarială (art. 375-378 CC).

Este evident că acordul soţilor pentru divorţ, indiferent în care din cele două forme se
realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului
latin mutuus consensus – mutuus dissensus şi confirmând, într-o anume măsură, componenta
„convenţională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorţ
nu îşi găseşte aplicarea atunci când unul din soţi este pus sub interdicţie [art. 374 alin. (2) şi
375 alin. (3) CC], iar instanţa de tutelă [art. 374 alin. (3) CC] şi ofiţerul de stare civilă ori
notarul public [art. 376 alin. (3) CC] sunt obligaţi să verifice existenţa consimţământului liber
şi neviciat al fiecărui soţ.

De aceea, dacă divorţul prin acordul părţilor a fost pronunţat de instanţă sau a fost
constatat pe cale administrativă ori notarială, deşi unul dintre soţi era pus sub interdicţie, orice
persoană interesată poate promova o acţiune în constatarea nulităţii absolute a divorţului prin
acordul soţilor, indiferent dacă acesta a fost pronunţat de instanţă ori a fost constatat de ofiţerul
de stare civilă sau de notarul public.

De asemenea, în ipoteza în care consimţământul unuia dintre soţi la divorţ a fost viciat
(prin eroare, dol sau violenţă) ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ (fără ca
soţul respectiv să fi fost pus sub interdicţie), soţul interesat poate formula, pentru aceste motive,
o acţiune în anularea divorţului prin consimţământ mutual (inclusiv când acesta este obţinut pe
cale judiciară, potrivit art. 374 CC).

Interesul unei astfel de acţiuni nu poate fi negat, deoarece soţul care ar obţine anularea
ar putea ulterior să promoveze o acţiune de divorţ bazată pe culpa celuilalt soţ, iar admiterea
acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorţului prin acordul soţilor, cum
ar fi: pierderea, de către soţul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenţii
încheiate cu terţii [art. 384 alin. (2) CC], dreptul la despăgubiri (art. 388 CC), un regim diferit
al pensiei de întreţinere după divorţ (art. 389 CC), dreptul de a beneficia de prestaţia
compensatorie (art. 390 CC).

8
 În ambele situaţii (fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă),
instanţa competentă este instanţa de tutelă (art. 265 CC) de la domiciliul pârâtului art. 105
CPC), deoarece legea procedurală prevede o competenţă specială şi absolută numai pentru
cererea de divorţ (art. 903 CPC).

Admiterea unei asemenea acţiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorţ
pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acţiunii, ar urma să se anuleze şi certificatul de divorţ emis potrivit

art. 376 alin. (4) CC 9.

Nici pronunţarea divorţului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în

calea admiterii acţiunii, întrucât ceea ce se urmăreşte este constatarea nulităţii sau anularea
acordului dat în vederea divorţului, nu a hotărârii judecătoreşti care a constatat divorţul.

Cât priveşte soarta hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat divorţul, aceasta este
rezolvată de art. 99 alin. (4) CC, care prevede că „dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a
stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară
este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi
pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”10

Divorţul pentru motive temeinice [art. 373 lit. b)] sau divorţul din culpă [astfel cum este
denumit în titlul §4, în cadrul căruia sunt detaliate condiţiile, la art. 379 alin. (1) CC]. Articolul
373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca şi în aplicarea acestui
text, „motive temeinice” pentru divorţ vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soţ,
concretizat în acte de violenţă, separaţia în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină şi jurisprudenţă create
sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noţiunea de „motive temeinice” şi au analizat
condiţiile vătămării grave a raporturilor dintre soţi şi a imposibilităţii continuării căsătoriei,
sunt pe deplin valabile în continuare 11.

9 a se vedea infra, art. 376 CC

10 a se vedea supra, art. 99 CC).
11 a se vedea, spre exemplu: I.P. Filipescu ş.a., Dreptul familiei, p. 235-238 şi 239-240; E. Florian, Dreptul familiei, p. 219-

223; Al. Bacaci ş.a., Dreptul familiei, p. 141-143

9
 După cum rezultă din art. 379 alin. (1) CC, în cazul art. 373 lit. b), instanţa va putea
desface căsătoria dacă stabileşte culpa unuia sau a ambilor soţi în destrămarea căsătoriei (a se
vedea infra, comentariul de la art. 379 CC).

Divorţul pentru o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani [art. 373 lit. c)]. Şi acest
tip de divorţ este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2) (a se vedea infra,
comentariul de la art. 379 CC).

Divorţul din cauza sănătăţii unui soţ [art. 373 lit. d)]. Ca şi în reglementarea vechiului
Cod al familiei [art. 37 alin. (2) lit. c)], divorţul se poate pronunţa la cererea soţului care suferă
de o boală, a cărei existenţă face imposibilă continuarea căsătoriei.

Textele din cele două reglementări fiind identice, precizările doctrinei pe marginea
textului corespunzător din Codul familiei rămân pe deplin valabile 12

Din perspectiva concepţiilor privind divorţul (supra, nr. 1), motivele prevăzute de lit. a)
şi d) ţin de un „divorţ remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) şi c) dau expresie
concepţiei mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât şi culpa celui
care a determinat o astfel de situaţie.

Această caracterizare rezultă şi din prevederile Codului de procedură civilă, care

reglementează divorţul remediu în art. 917-921 şi divorţul din culpă în art. 922-923

12 a se vedea E. Florian, Dreptul familiei, p. 222

10
 Capitolul II: Competența în materia divorțului

Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat pe cale judiciară sau extrajudiciara, iar
această ultima formă include două proceduri, cea administrativă şi cea notariala.

Competența materială în soluționarea acțiunii de divorț aparține judecătoriei .

Competența teritorială ( art. 915CPC) este reglementată de norme de ordine publică,

fiind o competență absolută.

Competența teritorială aparține judecătoriei din circumscripția căreia se află cea din
urmă locuință comună a soților, dacă soții au avut o locuință comună si cel puțin unul dintre
aceștia locuiește ( la data sesizării instanței ) în circumscripția judecătoriei în care se află cea
din urmă locuință 13comună.

De asemenea, competența aparține judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința

pârâtul, dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintr soți nu mai locuiește în
circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună.

Mai este competentă teritorial, judecătoria în circumscripția căreia își are locuința
reclamantul, când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente
internațional.

Competența teritorială aparține oricărei judecătorii din România, daca nici reclamantul
și nici pârâtul nu au locuința în țară, iar parțile convin expres ca o anumită judecătorie să
soluționeze cauza.

În lipsa unui acord expres al părților, competența teritorială aparține Judecătoriei

Sectorului 5 al Muncipiului București .

Chiar dacă art 915 CPC prevede mai multe instanțe competente în soluționarea cererii
de divorț, aceasta nu înseamnă că este vorba despre o competență alternativă, deoarece

13Prin locuință se înțelege locul unde persoana locuiește în mod efectiv ,cu caracter de stabilitate ,indiferent dacă acest loc
constiuie domiciliul sau numai reședința sa, deci indiferent de formele legale(de datele înscrise în actele de identitate ). Ceea
ce interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii ,astfel încât instanța legal sesizată devine competentă
să soluționeze cauza și dacă,ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia.

11
reclamantul nu are posibilitatea de a alege între mai multe instanțe, ci acesta,dimpotrivă ,este
obligat să respecte ierarhia fixată expres de legiuitor, în funcție de circumsțantele de fapt,
expres stabilite de legiuitor ( este vorba despre o competență “în cascadă”, cu respectarea
ordinii prestabilite de lege ), norma de competență teritorială fiind una absolute,de ordine
publică. 14

“Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură “ Prof. univ. dr. Gabriela Răducan;Lect. Univ. dr,
14

Mădălina Dinu ed. aVIa Ed. Hamangiu 2019 pg. 389

12
 Capitolul III: Cererea de divorț.Întâmpinarea.
Cererea reconvențională.

3.1. Cererea de divorț

Cererea de divorț cuprinde, în principiu, elementele unei cereri de chemare în judecată.

Art. 916 prevede că :

(1) Cererea de divort va cuprinde, pe langa cele prevazute de lege pentru cererea de chemare
in judecata, numele copiilor minori ai celor 2 soti ori adoptati de acestia.

(2) Daca nu sunt copii minori, se va mentiona in cerere aceasta imprejurare.

(3) La cerere se vor alatura o copie a certificatului de casatorie si, dupa caz, cate o copie a
certificatelor de nastere ale copiilor minori.

(4) La cerere se poate alatura, dupa caz, intelegerea sotilor rezultata din mediere cu privire la
desfacerea casatoriei si, dupa caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divortului.

Așadar, cererea de divorț trebuie sa conțină urmatoarele elemente :

- Numele şi adresa reclamantului (în cazul în care reclamantul locuieşte în străinătate,

va preciza şi domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările legate
de proces)
- Numele şi adresa pârâtului;
- Data şi locul unde a fost încheiată căsătoria;
- Date privind copiii: dacă există - numele şi data naşterii acestora; dacă nu există -
se menţionează acest aspect
- Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în numele lor
propriu
- Obiectul cererii şi preţuirea lui (atunci când este cu putinţă) iar în cazul în care este
vorba de un imobil se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsa,
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea
funciara, numărul de carte funciară şi numărul topografic

13
 - Motivele care au dus la destrămarea relaţiilor de familie şi indicarea dovezilor pe
care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Este indicat că acestea să fie descrise cronologic. Se menţionează dacă au existat acte
de violenţă morală sau fizică, dacă soţul pârât manifesta dezinteres pentru viaţa de familie,
dacă întreţinea relaţii extraconjugale, dacă era consumator de băuturi alcoolice, dacă au
existat despărţiri etc.
- Semnătura.

Pe lângă cererea de chemare în judecată, reclamantul este obligat să ataşeze şi

următoarele acte:
-Certificatul de căsătorie în original – în cazul în care actul este pierdut sau este reţinut de
către soţul care nu este de acord cu divorţul, reclamantul trebuie să se adreseze serviciului
de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria şi să solicite un duplicat;
-Copiile actelor de naştere ale copiilor (dacă este cazul);
- Certificate medico-legale (când e cazul).
- Chitanţa doveditoare pentru plata taxei judiciare de timbru.

3.2. Întâmpinarea

Întâmpinarea este obligatorie având în vedere ca legiuitorul nu prevede vreo derogare

de la regula generală, aplicându-se deopotrivă și înmateria divoțului.

3.3. Cererea reconvențională

Cererea reconvențională se adresează instanței învestite cu soluționarea cereriide divorț

a reclamantului și se va judeca odată cu acțiunea reclmantului. În materia divorțului nu este
posibilă disjungerea motivelor de divorț ale celor doi soți, fiind necesar a fi rezolvate unitar,
prin aceeași hotărâre, pronunțată de aceeași instanță.

Spre deosebire de dreptul comun, unde cererea reconvențională se depune o data cu

întâmpinarea, iar când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de

14
judecată în fața primei instanțe, în materia divorțului, legiuitoorul a stabilit momente specifice
până la care se poate formula cererea reconvențională, astfel:

- Pentru faptele petrecute anterior priumului termen de judecată stabilit pentru

soluționarea cererii de divorț promovate de reclamant, pârâtul poate formula propria
cerere de divorț cel târziu până la primul termen de judecată la care a fost legal citat
- Când motivele de divorț au survenit ulterior acestei date, cererea reconvențională
poate fi formulatp de pârât până la momentul începerii dezbaterilor pe fond încadrul
cererii reclamantului.
- Când motivele de divorț au apăru după începerea dezbaterilor la prima instanță ori
chiar în timp ce judecata cererii de divorț formulate de reclamant se află în apel,
legiuitorul îi conferă soțului pârât posibilitatea de a formula cererea reconvențională
direct la instanța de apel.

Sancțiunea care intervine în cazul nedepunerii cererii reconvenționale în termen este

decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru motivele proprii.

Soțul pârât poate cere divorțul pentru motive ivie ulterior, atunci când cererea
reclamantului a fost respinsă . Textul conferă deci, posibilitatea ca soțul care a figurat în primul
proces ca pârât să poată sesiza ulterior instanța cu o cerere de divorț, de această dată în calitate
de reclamant . Aceasta și pentru faptul că hotărârea prin care s-a respins ca neînteeiată cererea
de divorț, nu are autoritate de lucru judecat pe fondul cauzei, putând fi reiterata de oricare dintre
soți ori de câte ori apar noi motive de divorț.

15
 Capitolul IV: Calitatea procesuală

Calitatea procesuală activă. (1) Desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută numai
de soţi. (2) Cu toate acestea, soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin
reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ
neafectată.

Controverse doctrinare anterioare. Textul are caracter de noutate, neexistând o

prevedere similară în reglementarea anterioară; mai mult, instituirea acestei norme are ca scop
eliminarea unor controverse doctrinare şi jurisprudenţiale clasice.

Astfel, având în vedere caracterul strict personal a acţiunii de divorţ, în literatura de

specialitate anterioară s-a pus problema dacă interzisul judecătoresc, aflat în momente de
luciditate, poate sau nu să declanşeze acţiunea de divorţ, cât timp nici tutorelui nu îi este
recunoscut acest drept, rezultând două opinii divergente15

În doctrina mai veche 16

s-a subliniat că există uneori împrejurări în care ocrotirea
incapabilului impune desfacerea căsătoriei sale (mai ales când celălalt soţ îl maltratează) şi, în
consecinţă, s-a propus ca tutorele să aibă posibilitatea de a cere divorţul pentru soţul interzis.

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, astfel că, de principiu, nimeni nu o
poate exercita în locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât celălalt soţ; prin
urmare, legitimarea procesuală în promovarea acţiunii de divorţ aparţine numai soţilor. Nu pot
promova această acţiune creditorii soţilor, pe cale acţiunii oblice, şi nici procurorul'17

Cel de-al doilea alineat al art. 917 NCPC stabileşte o excepţie care derogă în parte de
la regula înscrisă în primul alineat, stabilind că cererea de divorţ poate fi făcută şi prin
reprezentant legal de către soţul care este pus sub interdicţie judecătorească sau personal, dar
numai în ipoteza în care dovedeşte că are discernământul neafectat.

Presupunem că o astfel de situaţie este extrem de rară în practică, fiind puţin probabil
ca un interzis judecătoresc (prin hotărâre definitivă de punere sub interdicţie} să îşi revină din

15 Pentru dezvoltări, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 434-43
16 C Hamangiu, Drept civil român, voi. I, Bucureşti, 1928, p. 392
17 G.C. Frenţiu, D.L Bâldean, Codul de procedură civilă comentat şl adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1435

16
starea care a determinat ridicarea capacităţii sale civile, de aşa manieră încât să îşi
redobândească deplin discernământul. însă, cum legiuitorul a prevăzut expres o asemenea
posibilitate în art. 177 NCC şi art. 942 NCPC, era firesc să prevadă şi în materia divorţului o
asemenea situaţie excepţională.

Defacto, acest text nu schimbă calitatea procesuală, care aparţine exclusiv soţilor, ci
vizează exclusiv instituţia reprezentării (care este subsecventă calităţii procesuale), instituind
şi posibilitatea ca divorţul să fie cerut nu doar personal (adică în mod direct, nemijlocit, de
persoana care justifică legitimarea procesuală), ci şi prin reprezentantul sau legal (tutore).

Astfel, ipoteza avută în vedere de legiuitor la inserarea normei din art. 917 alin. (2)
NCPC este aceea a admisibilităţii introducerii acţiunii de către soţul pus sub interdicţie aflat în
momente de luciditate. în doctrină'^' s-a arătat că, „dacă am răspunde negativ la problema
admisibilităţii acţiunii de divorţ introduse de interzisul judecătoresc, incapacitatea de exerciţiu
a acestuia s-ar transforma într-o incapacitate de folosinţă".

În ipoteza în care, ulterior introducerii cererii de divorţ, soţul reclamant îşi pierde
uciditatea, el va fi reprezentat în faţa instanţei de către tutore, potrivit art. 920 CPC.

Tot astfel, soţul interzis, dacă se află în momente de luciditate, poate formula o cerere
reconvenţională la acţiunea soţului reclamant. în ce-l priveşte pe alienatul neinterzis, chiar
internat, el va putea introduce cererea de divorţ, fiind prezumat că are capacitate de exerciţiu.

Cum art. 920 CPC nu distinge, deducem că, pe parcursul judecăţii, soţul interzis,
indiferent dacă este reclamant sau pârât, poate fi reprezentat de tutore. în oricare dintre
ipotezele mai sus enunţate, atunci când instanţa constată, pe parcursul judecăţii, că reclamantul
sau pârâtul-reclamant, din cauza bolii, nu poate să îşi apere corespunzător interesele, poate
solicita numirea unui curator care să îl reprezinte [în condiţiile art. 58 CPC].18

În cazul în care un soţ este dispărut, celălalt soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea
pârâtului făcându-se prin publicitate.

Codul civil interzice divorţul prin acordul soţilor numai în cazul în care unul dintre soţi
este pus sub interdicţie [art. 374 alin. (2) CC.

18 G.Boroi -NCPC comentat, vol. II.

17
 În concluzie, regula în materia calității procesuale a divorțului este că acțiunea de divorț,
având un caracter strict personal, de principiu nimeni nu o poate exercita în locul soțului
reclamant,iar ca pârât nu poate fi chemat decat celălalt soț. Prin urmare, legitimarea procesuală
în promovarea acțiunii de divorț aparține numai soților.

Cererea de divorț poate fi facută și prin reprezentant legal de către soțul care este pus
sub interdicție judecătorească sau personal, dar numai în ipoteza în care se dovedește că are
discernământul neafectat.

18
 Capitolul V: Cereri accesorii și incidentale

Divorțul are un caracter personal, ceea ce înseamnă că este inadmisibilă orice cerere de
intervenție cu privire la cererea privind desfacerea căsătoriei, nu și privind cererile accesorii (
de exemplu se poate formula o cerere de intervenție referitoare la partajarea buurilor dobândite
de soți în timpul căsătoriei când cererea de partaj este accesorie cererii de divorț)

Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra următoarelor aspecte, chiar daă
nu a fost învestită în acest sens:

- Asupra exercitări autoritații părintești

- Asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor
- Asupra numelui pe care îl va purta fiecare soț după desfacerea căsătoriei.

Instanţa de divorţ hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre

părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de
concluziile raportului de anchetă psihosocială efectuat de autoritatea tute- ară, precum şi, dacă
este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

După divorţ, de principiu, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară
de cazul în care instanţa decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul
superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de
către unul dintre părinţi. 19

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a

copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. în caz de neînţelegere între
părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

Ascultarea copilului este obligatorie. în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî
plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora,
sau într-o instituţie de ocrotire.

19 G.Boroi -NCPC comentat, vol. II.p. cit. p.490

19
 Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana
copilului. Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către
părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al
copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor
la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la
unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior în mod excepţional şi numai dacă este în
interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude
ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind

sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la

cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. în cazul
schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi
îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a
unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate
pentru protecţia copilului sau a procurorului. în vederea stabilirii raporturilor dintre părinţii
divorţaţi şi copiii lor minori, instanţa de tutelă va dispune obligatoriu audierea minorilor care
au împlinit vârsta de 10 ani. 20

Audierea se realizează în camera de consiliu, iar dacă, în raport de împrejurările cauzei,

instanţa consideră potrivit, va audia copilul minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de
faţă. La stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti se ţine seama de interesul
superior al copilului.

Astfel, spre exemplu, în situaţia în care mama copiilor făcea parte dintr-o sectă
religioasă şi a retras copiii de la şcoală, trimiţându-i la o mănăstire, unde erau puşi să muncească
şi să confecţioneze veşminte clericale, fapt care primejduia considerabil procesu normalei
dezvoltări fizice, morale şi intelectuale a copiilor, în cadrul căruia şcoala are un rol esenţial, s-
a decis că se impune stabilirea exercitării autorităţii părinteşti numai de către tată'. .a stabilirea

20 G.C. Frenţiu, op. cit., p. 571

20
raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ulterior divorţului, este obligatorie
întocmirea raportului de ancheta psihosociala.

Conform art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, până la reglementarea prin lege
a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, raportul va fi realizat de autoritatea tutelară şi
cuprinde menţiuni privitoare la condiţiile materiale si de viată ale soţilor, la modul în care
aceştia se preocupă de îngrijirea copiilor, la ataşamentul copiilor faţă de părinţi, aspecte care
se iau în considerare la stabilirea interesului superior al copilului.

Nu este obligatorie prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare, ci autoritatea

tutelară are posibilitatea de a comunica opinia sa în scris, în cuprinsul anchetei sociale întocmite
la domiciliul soţilor, respectiv la domiciliul fiecăruia dintre soţi, dacă aceştia locuiesc separat
şi ambii solicită încredinţarea copilului.

Ancheta socială va face referire la condiţiile materiale si de viată ale soţilor, la modul
în care aceştia se preocupă de îngrijirea copiilor, la ataşamentul copiilor faţă de părinţi. Opinia
autorităţii tutelare nu este obligatorie, instanţa stabilind interesul superior al copilului pe baza
coroborării tuturor probelor administrate

În situaţia în care instanţa de tutelă a stabilit locuinţa copilului la unul dintre părinţi, în
sarcina părintelui separat de copilul său Instanţa va stabili, conform art. 401 CC, un drept de
vizită a minorului. Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influenţă negativă
asupra creşterii copilului. n vederea stabilirii modalităţilor şi programului de vizită a copilului,
este necesară întocmirea raportului de ancheta psihosocială. în cadrul acestei proceduri, este
obligatorie şi ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit 10 ani.

Totodată, şi art. 398 alin. (2) CC recunoaşte părintelui care nu exercită autoritatea
părintească dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

Dreptul la relaţii personale este recunoscut legal nu numai părintelui, ci şi minorului,

atât prin acte normative interne, cât şi prin acte internaţionale ratificate de România, şi anume
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990,
republicată. în acest sens, art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, în acord cu art. 9 pct. 3 din Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului, consacră dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu

21
părinţii, aceste legături neputând fi împiedicate decât în cazul existenţei unor motive temeinice
de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.21

Relaţiile personale se pot realiza nu numai prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci
şi prin găzduirea minorului pe o perioadă determinată, prin transmiterea de informaţii copilului
cu privire la părintele său ori prin transmiterea către părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul
de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente sau evaluări medicale.22

21 C.A. Braşov, dec. nr. 198/1997, în B.J. Baza de date, citată şi de D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei
adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 114, în G.C. Frenţiu, op. cit., p. 570-571
22 G.Boroi -NCPC comentat, vol. II op. cit. p. 499

22
 Capitolul VI : Măsuri vremelnice

Instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri
provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere, la
încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei (art. 920CPC)23

Instanța trebuie să verifice doar îndeplinirea cumulativă a doua dintre condițiile de

admisibiliate a ordonanței președințiale: vremelnicia și neprejudicierea fondului întrucât
condiția urgenței este prezumată de legiuitor în această materie.

Toate măsurile luate pe cale de oŕdonanța presedințială cu privire la stabilirea locuinței

copiilor minori , la obligația de întreținere , la încasarea alocației de stat pentru copii și la
folosirea locuințe își produc efectele numai până la soluționarea procesului de fond privind
desfacerea căsătoriei. 24

O primă precizare care se impune este aceea că, la fel ca şi în reglementarea anterioară,
deşi calea procedurală prevăzută este ordonanţa preşedinţială, atunci când obiectul acesteia
intră în categoria cererilor prevăzute de art. 919, instanţa trebuie să verifice doar îndeplinirea
cumulativă a două condiţii de admisibilitate: vremelnicia şi neprejudecarea fondului.
Aceasta, deoarece, din interpretarea textului legal, condiţia urgenţei este prezumată de legiuitor
în această materie.

De altfel, şi doctrina a reţinut că „aceste măsuri (la care se referea textul art. 61325 CPC
1865-n.n.) pot fi luate pe cale de ordonanţă preşedinţială pentru că aşa prevede legea, deci fără
a fi necesară justificarea vreunei urgenţe din partea celui care le solicită.

Pe de altă parte, având caracter vremelnic, ele nu sunt de natură să prejudece fondul
procesului, care se rezolvă prin hotărârea finală asupra procesului de divorţ, sub toate aspectele.

“Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură “ Prof. univ. dr. Gabriela Răducan;Lect. Univ. dr,
23

Mădălina Dinu ed. aVIa Ed. Hamangiu 2019 327

24 Idem. Pg. 328

25 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 239/1990, în C.RJ.C. 1990, p. 134, nr 177, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit.,
p. 892
23
 O a doua precizare este că, aşa cum rezultă din text, aceste măsuri pot fi luate, pe cale
de ordonanţă preşedinţială şi în condiţii derogatorii de la dreptul comun în materie, numai în
timpul procesului de divorţ.

Aceasta presupune că, spre deosebire de dreptul comun [unde cererea de ordonanţă
preşedinţială nu este condiţionată de existenţa procesului asupra fondului (condiţia
vremelniciei putând fi dovedită şi altfel)], norma specială impune ca procesul de divorţ să fie
declanşat.

Numai în aceste condiţii nu este necesară dovedirea urgenţei, ca o condiţie de

admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale. 26

Aceasta nu înseamnă că nu s-ar putea sesiza instanţa cu o cerere, pe cale de ordonanţă

preşedinţială (având ca obiect luarea unor măsuri provizorii cu privire la stabilirea ocuinţei
copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la
folosirea locuinţei familiei), mai înainte de declanşarea procesului de divorţ.

Numai că, într-o astfel de ipoteză, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 996- 1001 NCPC,
fapt ce presupune şi dovedirea urgenţei (nemaifiind prezumată, ca în cazul normei speciale de
la art. 919), ca o condiţie de admisibilitate, cumulativă cu condiţia vremelniciei şi cu condiţia
neprejudecării fondului

Trebuie precizat că, indiferent de calea urmată, toate măsurile luate pe cale de ordonanţă
preşedinţială cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la
încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei sunt valabile numai până
la soluţionarea procesului de fond privind desfacerea căsătoriei . 27

Cererea unui soţ de a fi reintegrat în domiciliul conjugal, din care a fost alungat,
întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a solicita ca reintegrarea să fie dispusă pe cale de
ordonanţă preşedinţială De asemenea, se poate dispune prin ordonanţă preşe- dinţială
evacuarea vremelnică din locuinţa comună a soţului care, prin acte de violenţă, pune în pericol
sănătatea sau chiar viaţa celuilalt.28

26 G.Boroi -NCPC comentat, op. cit. vol. II pg. 438

27 A se vedea şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 443
28 G.Boroi -NCPC comentat op .cit , vol. II pg. 439

24
 Capitolul VII : Prezența părților

7.1 Prezența personală a părților

În procesele de divorț în fața instanțeor de fond, soții trebuie să se prezinte, neputând

sta în proces prin reprezentanți, soții pot fi numai asistați de către avocat, iar nu și reprezentanți.

Este obligatorie prezența personală a reclamantului la fiecare termen de judecată.

Reclamanul se poate înfățișa prin mandatar, avocat, sau, după caz, prin tutuore ori
curator, dacă se află într-una dintre următoarele situații:

-execută o pedeapsă privativă de libertate

-este împiedicat de o boala gravă

-este pus sub interdicție judecătorească

-are resedința în străinătate

-în orice altă asemenea situație care îl împiedică să se prezinte personal .

7.2 Citarea părților

Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplinită prin afișare, iar nu s-a
prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru
a verifica daca pârâtul își are locuința la locul indicat în cerere și dacă este cazul, la locul său
de muncă.29

Pornindu-se de la o decizie de speţă, prin care instanţa de apel a respins apelul declarat
de pârâtul aflat în penitenciar în executarea unei pedepse privative de libertate, apreciind

Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură “ Prof. univ. dr. Gabriela Răducan;Lect. Univ. dr,
29

Mădălina Dinu ed. aVIa Ed. Hamangiu 2019 pg. 330

25
corectă starea de fapt reţinută de prima instanţă şi ţinând seama de faptul că pârâtul, care a
solicitat transferul pentru a putea fi prezent în faţa instanţei, avea posibilitatea de a-şi exprima
poziţia faţă de acţiunea reclamantei şi de a propune probe, în literatura de specialitate s-a pus
problema de a se stabili dacă, prin refuzul de a se asigura prezenţa pârâtului la judecarea cauzei
sale, s-a încălcat sau nu dreptul la viaţa privată şi de fami- ie, respectiv dreptul la un proces
echitabil. 30

Concluzia la care ajunge autoarea, aceea că neasigurarea transferului pârâtului, pentru

a se da posibilitatea acestuia de a fi prezent a dezbaterea cauzei sale, nu încalcă nici dreptul la
viaţa privată şi de familie, nici dreptul la un proces echitabil, este una justă.

Aşa cum s-a subliniat, interesul pârâtului de a fi prezent în instanţă trebuie pus în balanţă
alături de interesul reclamantei de a-i fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil.

Dar, întrucât aducerea pârâtului în faţa instanţei era posibilă numai după finalizarea
procedurilor judiciare în care este parte, litigiul de divorţ se prelungeşte în mod nejustificat.
Pârâtul aflat în stare privativă de libertate are posibilitatea de a-şi formula apărările în scris, de
a propune probe în scris, de a-şi asigura reprezentarea printr-un mandatar sau de a solicita
asistenţă judiciară.

Toate acestea nu reprezintă altceva decât garanţii procedurale menite să asigure

apărarea pârâtului, astfe că, prin neasigurarea prezenţei sale în faţa instanţei de judecată, nu se
aduce atingere dreptului la viaţa privată şi de familie.

Chiar dacă principiul egalităţii armelor nu este respectat, întrucât, prin lipsa sa din
instanţă, pârâtul nu poate discuta în condiţii de con- tradictorialitate probele propuse de
reclamantă, nu poate propune el însuşi probe, nu poate asista la audierea martorilor propuşi de
reclamantă şi este lipsit de posibilitatea de a le pune întrebări, în mod întemeiat s-a arătat că,
„atât timp cât există mijloace procedurale pentru a face efectiv dreptul acestor persoane la
apărare, inegalitatea de arme pe care statutul lor de persoane lipsite de libertate îl presupune
apare ca fiind doar o consecinţă legitimă a sancţiunii penale luate împotriva lor, iar nu o
încălcare a garanţiilor europene în ce priveşte dreptul la un proces echitabil.31

30 Trib. Maramureş, dec. civ. nr. 85/A/2007, definitivă prin dec. nr. 1994/R/2006 a C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., min.
şi fam., apud I. Bozeşan, Câteva consideraţii în legătură cu asigurarea respectării vieţii private şi a dreptului la un proces
echitabil în derularea procesului civil (II), în C.J. nr. 1/2007, p. 1-2.
31 G.C. Frenţiu, D l. Băldean, op. cit., p. 1448-1449.

26
7.3. Încercarea de împăcare a părților

Instanța va încerca împăcarea soților la fiecare înfățișare a acestora [art.921 alin(2)

CPC], deci atât prima instanță, cât și instanța de apel.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 920 alin. (2) NCPC, acestea reiau într-o altă manieră
dispoziţiile art. 614 CPC 1865, dispunând că instanţa va încerca împăcarea soţilor la fiecare
înfăţişare a acestora. Textul nu distinge în faţa căreia dintre instanţe se va încerca împăcarea,
astfel încât nu trebuie interpretată doar ca o obligaţie a primei instanţe, ci şi a instanţei de apel.

Deşi utilizarea sintagmei „fiecare termen" ar trebuie să dea de înţeles că, la fiecare
termen de judecată la care părţile se prezintă, instanţa va încerca să îi împace, credem că textul
este puţin excesiv în acele situaţii în care procesul ar impune mai multe termen de judecată, în
care este evident că soţii stăruie în desfacerea căsătoriei.

Este de la sine înţeles că instanţa va încerca împăcarea părţilor la primul termen la care
acestea se prezintă în faţa sa, precum şi înainte de închiderea dezbaterilor. Tot astfel, în faţa
instanţei de apel.

7.4. Absența reclamantului

Dacă la termenul de judecată în primă instanță reclamantul lipsește nejustificat și se

prezintă numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusținută.(soluție peremptorie ).

În apel este necesară prezența obligatorie a reclamantului, titular al căii de atac, numai
în situația în care cererea sa a fost respinsă de prima instanță.

27
Capitolul VIII: Renunțarea la judecată și împăcarea
părților

8.1. Renunțarea la judecată

Reclamantul poate renunța la cerere tot în cursul judecății înaintea instanțelor de fond,
chiar dacă pârâtul se împotrivește (art.924 CPC)

Renunțarea soțuui reclamant la cererea de divorț nu va putea produce niciun efect

asupra cererii reconvenționale prin care soțul pârât cere ,la rândul său ,divorțul dat fiind
caracterul acestei cereri incidentale (de veritabilă cerere de chemare în judecată ), astfel că
aceasta se poate soluționa independent de modul în care se stinge judecata în cererea
principală.32

8.2. Împăcarea soților

Acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Instanța va lua act de împăcare,
chiar dacă nu s-a satisfăcut cerința timbrării, astfel că eventuala excepție de netimbrare va
rămâne lipsită de obiect.

Atunci când soții se împacă, instanța trebuie sa dispună restituirea taxelor de timbru
deja achitate.

Asupra declarației părților privind împăcarea, instanța va lua act de acordul lor de voință
,pronunțând o hotărârede închidere a dosarului, având caracteer definitiv.

8.3. Decesul unuia dintre soți

Atunci când pe parcursul soluționării cereri de divorț intervine decesul reclamantului

sau al pârâtului ori al ambilor, căsătoria încetează prin deces, situație în care instanța va lua act

Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură “ Prof. univ. dr. Gabriela Răducan;Lect. Univ. dr,
32

Mădălina Dinu ed. aVIa Ed. Hamangiu 2019 op. cit. 331

28
de încetarea căsătoriei și va dispune închiderea dosarului, pronunțând o hotărâre definitivă în
acest sens.

În situația decesului soțului reclamant survenit în timpul procesului de divorț pendinte,

dacă cererea de divorț se întemeiază pe culpa soțului pârât, moștenitorilor reclamantului li se
recunoaște dreptul de a continua acțiunea este recunoscut în următoarele condiții :

-cererea de divorț să se întemeieze pe culpa pârâtului

Acțiunea de divorț va putea fi continuată de către ceilalți moștenitori și în ipoteza în

care divorțul se întemeiază pe culpa comună a soților, însă, atunci când din probele administrate
instanța nu va aprecia că este vorba despre o culpă exclusivă a soțului pârât, va lua act de
încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre definitivp, închiderea dosarului.

-moartea reclamantului să survină pe parcursul judecății cererii de divorț

-reclamantul să aibă moștenitori (legali sau testamentari) acceptanți ai succesiunii sale. 33

33 Idem. Op. cit. 332

29
 Capitlolul IX: Nemotivarea cererii
Legea recunoaște părților posibilitatea de a solicita instanței să nu motiveze hotărârea
de divorț, indiferent de rațiunile pentru care fac această solicitare.

Pentru ca instanța să dea curs acestei solicitări (de nemotivare a hotărârii) este necesar
ca cererea să fi fost formulată de ambele părți. 34

Dat fiind caracterul strict personal al cererii de divorţ şi specificul acesteia, legea recunoaşte
părţilor posibilitatea de a solicita instanţei să nu motiveze hotărârea de divorţ, indiferent de
raţiunile pentru care fac această solicitare. însă instanţa nu va da curs acestei solicitări decât în
situaţia în care cererea de nemotivare a fost formulată de ambele părţi.

Practic, nu se va motiva partea din hotărâre privitoare la motivele care au determinat

destrămarea relaţiilor de căsătorie (deci strict capătul de cerere privind divorţul), însă instanţa
trebuie să motiveze obligatoriu soluţia adoptată în privinţa cererilor accesorii formulate
simultan cu cererea principală de divorţ.35

Solicitarea părţilor de a nu se motiva hotărârea trebuie consemnată de instanţa de

judecată, la cererea expresă a ambelor părţi, fie pe parcursul judecării cauzei (în cuprinsul
încheierii de şedinţă), fie cu ocazia judecării în fond (în practica), fie trebuie conţinută într-un
înscris separat, semnat de ambele părţi, astfel încât din cuprinsul actelor dosaru- ui să rezulte
indubitabil voinţa neîndoielnică a părţilor exprimată în sensul nemotivării hotărârii.

Existenţa unei cereri scrise (sau a consemnării de către instanţă) este esenţială,
deoarece, în ipoteza în care aceasta lipseşte, iar una dintre părţi contestă că ar fi cerut nemo-
tivarea hotărârii, suntem în prezenţa unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină
(hotărâre nemotivată), adică a unei hotărâri căreia îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale
cerute de art. 425 NCPC, împrejurare care atrage nulitatea absolută a acesteia36

Lipsa motivării, în cazul în care nu se probează faptul că părţile au solicitat nemotiva-

rea, echivalează cu necercetarea fondului, întrucât, în absenţa cunoaşterii motivelor de fapt care

34 Idem op. cit. 332

35G.Boroi -NCPC comentat, vol. II op. cit. 473

36în acest sens, a se vedea şi G.C. Frenţiu, Soluţia Instanţei de apel pronunţată împotriva unei sentinţe de divorţ nemotivate,
dacă se contestă că s-a cerut nemotivarea hotărârii, în Dreptul nr. 4/2003, p. 126-128.
30
au format convingerea instanţei de fond, instanţa de control judiciar nu are criterii de apreciere
a temeiniciei sau netemeiniciei soluţiei pronunţate de prima instanţă37.

37 G.C. Frenţiu, D.L Bâldean, op. cit., p. 1458.

31
 Capitolul X : Căi de atac.

10.1. Apelul

În cazul cererii de divorţ, împotriva sentinţei de primă instanţă poate fi exer¬citat doar apelul
(cale de atac devolutivă de fond), decizia din apel fiind definitivă;
Cu toate acestea, hotărârea este definitivă din primă instanţă, în ipotezele prevăzute la
art. 924, art. 925, art. 930, art. 931 şi art. 934 alin. (2) NCPC.

10.2. Contestaţia în anulare şi revizuirea

În condiţiile legii, se poate exercita contestaţie în anulare şi revizuire împotriva hotărârii de

divorţ, soluţia rezultând din interpretarea per a contrario a dispo¬ziţiilor art. 927 alin. (3)
NCPC;
În ipoteza în care unul dintre soţi s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a
desfăcut căsătoria nu este supusă niciunei căi de atac de retractare, deci nici contestaţiei în
anulare şi nici revizuirii, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind divorţul [art. 927 alin. (3)
NCPC]; Însă, se poate exercita contestaţie în anulare şi revizuire în privinţa capetelor de cerere
accesorii cererii principale de divorţ, indiferent dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit sau nu.

32
 XI. Publicitatea hotărârii

Instanța în fața căreia hotărârea de divorț dobândește caracter definitiv are obligația de
a o trimite din oficiu următoarelor instituții:

- Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor de la locul încheierii

căsătoriei desfăcute prin divorț
- Registrul național al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil
- Dacă unul dintre soți are /a avut calitatea de profesionist, se va trimite un exemplar
al hotărârii și la registrul comerțului.

33
 Capitolul XII: Divorțul remediu

12.1. Divorțul prin acordul soților

În cazul care de comun acord soții consimt la încetarea căsătoiei, divorțul poate fi
pronunțat de instața de judecată prin acordul lor.

Cererea de divorț poate vi semnată nu doar de către soți ,ci aceasta ar putea fi semnată
chiar și de un mandatar comun, avocat sau neavocat, daca acesta are o procură specială
autentică din partea soților.

Când mandatarul are și calitatea de avocat, acesta va proceda, totodată, la certiificarea

semnăturii celor doi soți pe care îi reprezintă .

Atunci când soții optează pentru desfacerea căsătoriei prin acord, cererea de divorț nu
trebuie motivată,deoarece nu prezintă relevanță motivele de divorț, care nici nu trebuie
indicate, fiind suficient simplul acord de voință al soților.

Divorțul prin acordul soților se pronunță de instanța de judecată numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- Există o cerere în acest sens formulată de ambii soți sau dar de unul dintre ei,
acceptă însă de celălalt.
- Soții au deplină capacitate de exercițiu
- Ambii soți își exprimă personal consimțământul pentru desfacerea căsătoriei lor
- Consimțământul fiecăruia este liber consimțit, neviciat
- Este necesar ca niciunul dintre soț să nu fie pus sub interdicție judecătorească la
data sesizării instanței [altfel sunt ncidente dipozițiile art 918 alin (2) CPC]

Dacă cei doi soți au căzut de acord și în privința cererilor accesprii divorțului, vor
preciza modalitatea de rezolvare a acestora chiar în cuprinsul cererii lor comune de divorț,
astfel că instanța va lua act și de tranzacția lor privind aceste cereri; această hotârâre este

34
definitivă, potrivit art 931alin (4) CPC, care derogă de la norma generală (art 440CPC) în
privința hotârârilor carre consfințesc învoiala părților.

Pentru ipoteza în cares soții nu sunt de acord în privința tuturor celorlalte cereri
accesorii divorțului în funcție de natura acestora :

- Instanța va administra probele prevăzute de lege pentru soluționarea acestora și la

cererea părților va pronunța o hotărâre supusă apelului, în privința cererilor
accesorii, potrivit art 931 alin(4) CPC, interpretat per a contrario.
- Dacă este cazul, cu privire la celelate cereri accesorii instanța va continua judecata,
pronunțâund o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.

La primirea cererii de divorț prin acordul soților, instanța trebuie sa verifice

consimțământul acestora, după care va stabili termen de soluționare a cererii în camera de
consiliu .

12.2. Divorțul din motive de sănătate

Divorțul poate fi pronunțat și la cererea unui soț, atunci când starea de sănătate a sa face
imposibilă continuarea căsătoriei.

Condițiile se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru desfacerea căsătoriei din motive de

sănătate .

Divorțul pe motiv de boală poate fi solicitat numai de soțul bolnav, iar nu și de celălalt
soț. [art 373 lit d)CC].

Când cererea de divorț se întemeiază pe starea de boală a reclamantului care împiedică

desfășurarea normală a vieții de familie, instanța are obligația de a administra probe cu privire
la existența bolii și starea de sănătate a soțului bolnav(înscrisuri, acte medicale care constată
boala și/sau starea de sănătate, martori, interogatoriu, expertiză medicală), boală care trebuie
să facă imposibilă desfășurarea normală a vieții de familie.

Când nu sunt îndeplinite condițiile de mai sus, cererea de divorț întemeiată pe starea
sănătății urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, părțile având posibilitatea să solicite divorțul
pe alt temei.

35
 XIII.Divorțul din culpa soților

13.1. Culpa în destrămarea căsătoriei

Condiţiile pentru a se pronunţa divorţul din culpă, este necesar a se dovedi sunt:

- existenţa unor motive temeinice care justifică destrămarea relaţiilor conjugale;

- faptul că existenţa acestor motive face ca relaţiile dintre soţi să fie grav vătămate;

- că, datorită acestor motive, continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În privinţa cererii de divorţ întemeiate pe culpa unuia dintre soţi, instanţa poate adopta
următoarele soluţii:

- respinge ca nesusţinută cererea de divorţ, când reclamantul lipseşte ne¬justificat;

- admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului, dacă din
probe rezultă numai vina acestuia în destrămarea relaţiilor de căsătorie;

- admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a re¬clamantului;

- admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi, da¬că din probe
rezultă atât culpa reclamantului, cât şi a pârâtului în destră¬marea relaţiilor de căsătorie;

- anulează acţiunea de divorţ ca netimbrată sau insuficient timbrată, în cazul neachitării

sau achitării parţiale a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina titularului cererii de divorţ;

- ia act de renunţarea la judecata cererii de divorţ, atunci când recla¬man¬tul renunţă la

judecată, iar pârâtul nu formulează cerere reconvenţională sau, deşi a formulat o asemenea
cerere, renunţă la judecata ei;

- închide dosarul de divorţ, în cazul în care soţii se împacă anterior rămâ¬nerii definitive
a hotărârii de divorţ, în cazul decesului pârâtului ori dacă inter¬vine decesul reclamantului pe
parcursul soluţionării pricinii, iar acţiu¬nea nu este continuată de moştenitorii acestuia.

36
13.2. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată

Se poate solicita şi dispune numai în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt de cel
puţin 2 ani. Condiţii (ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ):

- soţii să nu mai locuiască împreună;

- durata separării în fapt a soţilor să fie de minim 2 ani anterior formulării cererii de
divorţ; nu interesează împrejurările în care a avut loc separarea faptică a soţilor, cauzele care
au dus în final la aceasta, ci au relevanţă doar existenţa sa şi durata în timp;

- să existe voinţa soţilor de a pune capăt comunităţii de viaţă;

dacă susţinerile din cererea de chemare în judecată se verifică, divorţul va fi pronunţat din culpa
exclusivă a reclamantului;

dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, se va aplica procedura de la divorţul prin
consimţământul părţilor (art. 930 NCPC).

37
 Capitolul XIV : Desfacerea căsătoriei în
reglementările de drept internaţional privat

14.1. Determinarea competenţei în materia divorţului în dreptul

internaţional privat

În articolul 607 din Codul de procedură civilă regăsim norme care se referă la
competenţa jurisdicţională internă.

În schimb, când este vorba de norme ale competenţei jurisdicţionale de drept

internaţional a instanţelor române (unde găsim reglementate acele conflicte de jurisdicţii) le
regăsim în materia dreptului familiei (fiind excluse adopţia, stabilirea filiaţiei, obligaţia de
întreţinere, numele minorului, s.a.) în Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în
materia răspunderii părinteşti38 (denumit în continuarea Regulament).

Acest Regulament se aplică României în relaţia cu statele membre CE. Conform cap.
II art. 3 alin. (1) nu are relevanţă locul încheierii căsătoriei sau cetăţenia avută de soţi, astfel
încât instanţele judecătoreşti compete sunt cele din statul membru pe teritoriul căruia se află:

-Reşedinţa obişnuită a soţilor;

- Ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, dar numai în cazul în care unul dintre ei mai locuieşte
acolo;

- Reşedinţa obişnuită a pârâtului;

- Reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi, în caz de cerere comună;

- Reşedinţa obişnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim un an de zile imediat înainte
de introducerea cererii;

38 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF Aceste reguli de

competenţă în materia divorţului sunt în curs de modificare (este în curs de negociere Proiectul de Regulament al Consiliului
pentru modificarea Regulamentului 2201/2003 privind comepetenţa în domeniul dreptului familiei; introducerea de reguli
privind stabilirea legii de aplicare în materia divorţului şi a separaţiei de corp; reguli privind materia obţinerii pensiei de
întreţinere sunt totodată supuse modificării.
38
 - Reşedinţa obişnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim 6 luni şi este şi resortisant al
acelui stat membru, imediat înainte de introducerea cererii; fie în cazul Regatului Unit sau
Irlandei, are „domiciliul” 39în acel loc.

De asemenea, instanţele judecătoreşti competente mai pot fi acelea din statul membru
de cetăţenie a celor doi soţi, dar în cazul Regatului Unit şi al Irlandei este statul „domiciliului”
comun.

De asemenea prevederile art. 19 al prezentului Regulament arată excepţiile de

litispendenţă şi conexitate (atât pentru divorţ, cât şi pentru răspunderea părintească).

Astfel încât, dacă se introduc cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a
căsătoriei intre aceleaşi părţi în faţa unor instante de judecata din state membre diferite, instanţa
sesizată în al doilea rând va suspendă din oficiu procedura până ca se va stabili competenta
primei instante sesizate.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul acţiunii referitoare la răspunderea părintească

privind copilul, având acelaşi obiect şi cauza.

Dacă se va stabili că prima instanţa sesizată este competentă, atunci instanţa sesizată în
al doilea rând îşi va declina competenţa în favoarea acesteia. Partea, care a introdus acţiunea la
instanţa sesizată în al doilea rând, va putea intenta respectiva acţiune la prima instanţa sesizată40

Aceeaşi instanţă, care se va ocupa de soluţionarea cererii de chemare în judecată, este

competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională (dacă intră sub incidenţa domeniului de
aplicare a prezentului Regulament) – art. 4 din Regulament.

Sunt cazuri în care instanţa de judecată dintr-un stat membru, care a pronunţat o hotărâre
de separaţie de drept, să poată să transforme această hotărâre într-un divorţ, doar dacă dreptul
acestui stat îi permite acest lucru – art. 5 din Regulament.

În situaţia în care nici o instanţă de judecată, dintr-un stat membru, nu este competentă
(în temeiul art. 3, 4 şi 5 ale Regulamentului), atunci competenţa se va stabili, în fiecare stat
membru, de legislaţia fiecărui stat – art. 7 alin (1) din Regulament.

39 Conform art. 3. alin. (2) din Regulamentul 2201/2003: „În sensul prezentului Regulament, termenul domiciuliu se
interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit si al Irlandei”.
40
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF
39
 Totodată alin. (2) al aceluiaşi articol prevede ca: „Orice resortisant al unui stat membru
care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și cetățenii
acestui stat, normele de competență aplicabile în acest stat împotriva unui pârât care nu își are
reședința obișnuită într-un stat membru și care fie nu are cetățenia unui stat membru fie, în
cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are domiciliul său pe teritoriul unuia dintre aceste state
membre.”

14.2 Legea aplicabilă

Soţii au posibilitatea să aleagă, de comun acord, una dintre următoarele legi aplicabile
divorţului (conform art. 2597 C.civ.):

- Acea lege a statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită – la data

convenţiei41 de alegere a legii aplicabile.
- Acea lege a statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, doar dacă măcar unul dintre ei mai locuieşte acolo – la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile; Acea lege a statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
- Legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
- În România, Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat 42reprezintă legea cadru.

Un exemplu în practică judiciara ar fi situaţia în care dacă la data desfacerii căsătoriei

sotii aveau aceeaşi cetăţenie, potrivit art. 22 coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr.
105/1992, legea divorţului este cea naţională comună şi nu legea locului încheierii căsătoriei.

Indiferent, dacă încheierea căsătoriei a avut loc în România, cei doi soţi aveau cetăţenie
italiană, iar astfel instanţele romane s-au declarat necompetente pentru soluţionarea cererii de

41 Conform art. 2599 C.civ.: „Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în scris, semnată si datată de
soţi”.
42 Publicată în M.of. nr. 245 din 1.10.1992; a fost actualizată prin: Lege nr. 202/2010 - privind unele măsuri pentru

accelerarea soluţionării proceselor 25.09.2010 (Art. 157) şi Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului 30.04.2008. 113
40
divorţ şi, în consecinţă, s-a stabilit ca instanţele italiene sunt cele competente pentru
soluţionarea divorţului.43

Dacă nu se va alege legea, care se va aplica divorţului, de către soţi, atunci aceasta va
fi [conform art. 2600 alin. (1) C.civ.]:

- Legea acelui stat pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună – la data
introducerii cererii de divorţ;
- Legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă comună, dacă cel
puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat – la data
introducerii cererii de divorţ;
- Legea cetăţeniei comune a soţilor, în cazul în care lipseşte reşedinţa obişnuită a
unuia dintre soţi, pe teritoriul unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună – la data introducerii cererii de divorţ;
- În lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă
cel puţin unul dintre ei a păstrat aceasta cetăţenie – la data introducerii cererii de
divorţ;
- Legea română, în toate cazurile.

Dacă la data la care s-a introdus cererea de divorţ, cel puţin unul dintre soţi are cetăţenie
romana sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul României, atunci se poate aplica legea romana,
doar dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite dar în condiţii
deosebit de restrictive (soţii putând avea această opţiune, chiar dacă divorţul este cârmuit de
legea aleasă de soţi).

14.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine în materie

de divorț

Recunoaşterea este un concept specific dreptului internaţional privat. Recunoaşterea

într-un stat membru, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în alt stat membru, reprezintă

43 V. Terzea, op.cit., pag. 311 abud C.A. Craiova, decizia civilă nr. 340/12.09.2006.

41
acceptarea posibilităţii ca acea hotărâre judecătorească să producă efecte în statul membru unde
este recunoscută.

Hotărârile judecătoreşti sunt în principiu aplicabile doar în statul în care sunt pronunţate.
Recunoaşterea acestora în alt stat membru este posibilă doar dacă legea acelui stat o permite
sau dacă o convenţie internaţională ori un instrument comunitar prevede acest lucru.

Conform Regulamentului Bruxelles II [Regulamentul (CE) nr. 2201/2003], care

stabileşte condiţiile în care pot fi recunoscute hotărârile judecătoreşti pronunţate în probleme
matrimoniale, o decizie de divorţ pronunţata într-un stat membru poate fi folosită pentru a
modifica actele din registrele stării civile dintr-un alt stat membru.44

Legea 105/1992 face deosebirea între recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi

executarea acestora. Totodată, există două feluri de recunoaştere:

- De plin drept;
- prin hotărârea judecătorească a instanţei române.

Pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, hotărârile judecătoreşti străine sunt

recunoscute în România, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992.

Într-un astfel de caz vorbim despre recunoaşterea prin hotărâre judecătorească română, dar
acelaşi efect îl produce şi recunoaşterea de plin drept45

Alte efecte, pe care le produce recunoaşterea, pot fi prevăzute de convenţiile

internaţionale46

În conformitate cu art. 166 din Legea nr. 105/199247, recunoaşterea hotărârilor

judecătoreşti străine intervine de plin drept doar în următoarele condiţii:

44 I.C. Antigona, op.cit., pag. 405

45 I.C. Antigona, op.cit., pag. 406

46 Recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine operează, potrivit convenţiilor, de plin drept.

47 Această recunoaştere a hotărârilor străine este reglementată în Noul Cod de procedură civilă astfel: hotărârile străine sunt
recunoscute de plin drept în România, doar dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate
sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în caz de
lipsă a recunoaşterii, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabila conform dreptului internatinal privat român,
nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare (art. 1080 NCPC).

42
 - cetăţean italian, divorţat în Italia, să i se recunoască statutul de persoană divorţată
în România);
- Dacă hotărârile judecătoreşti străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor
statului de cetăţenie, care au fost pronunţate într-un stat terţ şi care au fost
recunoscute, mai întâi, în statul de cetăţenie al fiecărei părţi; (ex.: doi cetăţeni, dintre
care unul italian şi celălalt francez, divorţează în Germania, iar hotărârea
judecătorească de divorţ este recunoscută şi în Italia şi în Franţa – în România
recunoaşterea hotărârilor lor de divorţ intervine de plin drept).

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute

de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte: copia hotărârii străine; dovada
caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare,
comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că
citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a
dat hotărârea; orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte
toate condiţiile [art. 1085 alin. (1) NCPC].

Condiţiile recunoaşterii [art. 1081 alin. (1) NCPC]:

- Hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată48

- Instanţa care a pronunţat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să
judece procesul, fără însă să fi întemeiat exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor
bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei
jurisdicţii,
- Să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România
şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Actele prevăzute vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate.

Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii
certificate pentru conformitate cu înscrisurile originale.

48 Legea română nu admite o hotărâre străină, care ar putea fi casată sau modificată, sa producă efecte în România.
43
 Instanţa română49, asupra cererii de recunoaştere, verifică îndeplinirea condiţiilor de
recunoaştere prevăzute de prezenta lege ori de refuz de recunoaştere.

Legea nu-i conferă însă atributul de a examina hotărârea străină în fond, ori de a o
modifica. În principiu, cererea de recunoaştere se soluţionează după citarea părţilor.

Cererea poate fi soluţionată şi fără citarea părţilor, dacă din conţinutul hotărârii străine
rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

Instanţa competentă este Tribunalul în raza teritorială în care îşi are domiciliul cel care
a refuzat recunoaşterea ei [art. 1084 alin. (1) NCPC].

În situaţia în care hotărârea străină a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut
procesul, este necesar să se constate că acestei părţi i-a fost înmânată în timp util pentru
termenul de dezbateri în fond atât citaţia, cât şi actul de sesizare a instanţei, precum şi faptul
că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi a exercita calea de atac împotriva hotărârii [art. 1081
alin. (2) NCPC].

Un al doilea efect al hotărârii străine reprezintă obiect de reglementare în cadrul

dreptului internaţional privat român şi se referă la acea posibilitate de folosire a hotărârii
judecătoreşti străine ca titlu executor pe teritoriul ţării noastre, pe baza unei proceduri
prealabile de încuviinţare a executării silite, procedura care poartă numele, în doctrină şi
jurisprudenţa, de procedura de exequatur50

În art. 173 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 se face referire la executarea hotărârii străine
pe teritoriul român, pe baza încuviinţării data de instanţa judecătorească română competentă,
iar aceasta încuviinţare (exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei
obligaţi în acest sens, de bună voie.

49 Conform art. 1080 NCPC: „Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal
al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în
statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsa de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă
conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a fost
respectat dreptul la apărare.”
50 Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotarârii judecătoreşti străine

de instanţele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea judecătorească străină este declarată executorie. A se
vedea I.C. Antigona, op.cit., pag. 412.
44
 Prin acest exequatur, o hotărâre străină dobândeşte autoritate de lucru judecat şi totodată
forţă executorie în România.

Sunt cerute anumite condiţii51, care trebuiesc îndeplinite, pentru acordarea exequatur-ului,
care sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii judecătoreşti
străine, iar acestea diferă de la stat la stat. Conform prevederilor art. 174 din Legea nr.
105/1992, condiţiile pentru acordarea forţei executorii unei hotărâri judecătoreşti străine în
România sunt:

A) Hotărârea să fie dată de o instanţă judecătorească competenta. Competenţa

jurisdicţională determină astfel:
- Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat (aşa cum rezultă din
normele juridice ale ţării unde s-a pronunţat hotărârea, a cărei executare s-a cerut
apoi în România);
- Competenţa materială şi teritorială în dreptul intern, aşa cum rezultă din normele de
drept intern ale ţării unde s-a pronunţat hotărârea, a cărei executare s-a cerut apoi în
România.

Instanţele judecătoreşti române au tot dreptul să verifice atât competenţă în dreptul

internaţional privat, cât şi cea în dreptul intern, în vederea acordării exequaturului, pe baza
normelor juridice ale ţării în care hotărârea s-a pronunţat

Într-o speţă52s-a refuzat exequatur-ul unei hotărâri de divorţ, dintre un soţ mahomedan
şi o soţie creştină, ambii domiciliaţi în Beirut, hotărârea fiind pronunţată de un tribunal
confesional din Beirut, pe motivul că din certificatul eliberat de Ministerul de Justiţie al
Libanului a rezultat că potrivit legii libaneze, instanţa respectivă nu avea competenta ratione
materiae să soluţioneze un asemenea divorţ.

51Acele hotărâri străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în
executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea acelei persoane interesate, de către tribunalul în
circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea. Dar conform art. 1080 NCPC pe teritoriul român nu pot fi puse în
executare următoarele hotărâri străine: cele prin care s-au luat măsuri asiguratorii şi cele date cu executare provizorie. Doar
dacă se respectă condiţiile prevăzute la art. 1081 NCPC, precum şi a celei că hotărârea să fie executorie potrivit legii statului
sediu al instanţei care a pronunţat-o, se vor încuviinţa executările hotărârilor străine. Cererea de încuviinţare a executării va
fi însoţită şi de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o. Acea cerere de
încuviinţare a executării se va soluţiona prin hotărâre, după citarea parţilor, iar pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a
executării se va emite titlu executoriu, dar în condiţiile legii romane şi se va menţiona în titlu şi hotărârea de încuviinţare
52 I.C. Antigona, op.cit., pag. 413 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974.

45
 Într-o altă speţă53s-a încuviinţat exequatur-ul unei hotărâri de divorţ pronunţată de o
instanţă din Ierusalim. Dovada competentei interne s-a făcut cu un certificat de cutuma eliberat
de Notariatul Public din Haifa.

- Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat, aşa cum rezultă din

normele juridice române în materie ori din convenţiile internaţionale încheiate de
România, fiind vorba de competenţa exclusivă în dreptul internaţional privat român.
Dacă o hotărâre judecătorească străină este pronunţata cu încălcarea competentei
exclusive a jurisdicţiei române, atunci nu va putea fi executată.

B) Hotărârea judecătorească este executorie, potrivit legii care se aplică pe teritoriul unde
a fost pronunţată.
C) Hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea legii materiale competente, potrivit
normelor dreptului internaţional privat. S-au făcut următoarele precizări:
-Legea aplicabilă este arătată de dreptul internaţional privat al ţării în care sa pronunţat
hotărârea;
-Legea aplicabilă poate fi aceeaşi ori alta, fata de legea aplicabilă în cauza după dreptul
internaţional român;

Dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, soluţia dată prin
hotărârea străină, pe baza legii aplicabile arătate de dreptul internaţional privat străin, să nu
difere de aceea la care s-ar ajunge potrivit legii române (art. 174 şi 168 din Legea nr. 105/1992).

În speţă54 s-a decis că hotărârea privind starea civilă a cetăţeanului român, poate fi
executată în ţara noastră, dacă alături de celelalte condiţii se va aplica legea română privind
statutul civil şi capacitatea persoanelor.

Dar, faţă de dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992, soluţia nu mai este valabilă în
toate cazurile, deoarece divorţul care interesează cetăţeanul român nu mai este supus în toate
cazurile legii române, ci legii competente, după distincţiile făcute de art. 20 la care face
trimitere art. 22 din Legea nr. 105/1992.

53 Ibidem, pag. 414 abud T. Mun. Buc., secţia a II-a civilă, sentinţa civilă nr. 94/1976, pag. 20.
54 Ibidem, pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în CD, pag. 413
46
 D) Hotărârea judecătorească să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internaţional
privat român, fie prin dispoziţiile ei, fie prin executarea ei (art. 174 şi art. 168 din Legea
nr. 105/1992).

Într-o speţă55 mai veche, divorţul s-a pronunţat pe baza consimţământului mutual, adică
pentru o cauză neprevăzută de legea română, iar în acest caz, nu se poate încuviinţa executarea
hotărârii străine în România, deoarece cauzele de divorţ ţin de statutul civil al persoanei.

În completare56, o altă speţă precizează faptul că divorţul s-a pronunţat în străinătate, pe

baza mărturisirii soţilor, în sensul că ei sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei şi că nu mai există
posibilitatea de refacere a căsătoriei, nu a prezentat caracterul unui divorţ prin consimţământ
mutual, dacă mărturisirile soţilor sunt reţinute, potrivit dispoziţiilor legale din ţară unde s-a
pronunţat divorţul doar ca dovezi, pe baza cărora s-a stabilit imposibilitatea continuării
căsătoriei, ca motiv de divorţ, care era prevăzut şi de legea română.

Astăzi, legea romana cunoaşte divorţul prin acordul soţilor (art. 374 – 378 C.civ. şi art.
917– 920 NCPC).

E) Între România şi ţara a cărei instanţă a dat hotărârea să existe reciprocitate de executare.

F) Dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris, potrivit legii române (art. 174 din Legea
nr. 105/1992).

G) Hotărârea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude comise în procedura urmată
în străinătate (art. 174 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992)

H) Să nu existe o hotărâre judecătorească română în acea materie, anterioară hotărârii străine,

ori o sesizare anterioară a unei instanţe române (art. 174 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992).

I) Să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă şi capacitate privind pe un cetăţean

român, iar soluţia dată potrivit legii, determinată de dreptul internaţional privat al ţării unde s-
a pronunţat hotărârea să difere de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

Cererea de exequatur se adresează tribunalului judeţean în circumscripţia căruia

urmează a se efectua executarea silită, ea fiind făcută de partea interesată. Instanţa examinează

55 I.C. Antigona, op.cit., pag. 414 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în RRD nr. 5/1975.
56 Ibidem, pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 1626/1979 în RRD nr. 1/1980, pag. 63
47
cererea, după citarea parţilor, iar procedura, pentru obţinerea exequaturului, este cea de drept
comun, prevăzută pentru soluţionarea oricărui litigiu.

Dar instanţa nu are căderea să examineze temeiurile de fond ale hotărârii, pentru ca apoi
să ajungă la o altă stare de fapt şi la o altă concluzie în drept, în ceea ce priveşte motivul
despărţirii, decât acela la care a ajuns instanţa străină.

Se pot exercita căile de atac împotriva hotărârii date asupra cererii de exequatur, iar
dreptul la acţiune îl are persoana în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea străină a cărei
modificare sau executare se cere, iar părţi în proces nu pot fi decât acelea care au avut această
calitate şi în procesul soluţionat în străinătate.57

În jurisprudenţa 58
mai veche, au fost admise acţiuni în exequatur intentate de pârâtul
– cetăţean român, domiciliat în România, în procesul de divorţ, în vederea transcrierii
divorţului în registrele de stare civilă, hotărârea de divorţ fiind pronunţată în Germania.

În prezent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 105/1992, hotărârile judecătoreşti

străine pot fi recunoscute (de drept sau prin hotărârile judecătoreşti) astfel încât să se evite
dificultăţile semnalate în trecut.

Hotărârea judecătorească străină, are o valoare prin ea însăşi, producând unele efecte
independent de procedura exequatur-ului sau recunoaşterea, astfel59

- Forţa probantă. Hotărârea străină este un act emis de la o autoritate străină, iar
potrivit principiului locus regit actum, ea va avea puterea doveditoare pe care i-o
conferă legea sub imperiul căreia a fost pronunţată. Astfel. Conform art. 178 din
Legea nr. 105/1992, hotărârea străină data de o instanţă competentă, are forţă
probanta în fata instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.
- Hotărârea străină este considerată ca o justa cauza. Uneori, hotărârea judecătorească
străină dată într-un stat, fără a conduce la executarea silită în alt stat, atrage (în acest
ultim stat) modificarea unui raport juridic (ex.: o persoană recăsătorita într-un alt

57 Conform C.proc.civ. art. 269 alin. (2): „Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat sau reprezentantului ei”;
art. 174 din Legea nr. 105/1992.
58 I.C. Antigona, op.cit., pag. 415 abud T. Jud. Sibiu, sentinţa nr. 1/1971; T. Jud. Timiş, sentinţa nr. 34/1972, T. Jud. Sibiu,

sentinţa nr. 13/1972 si nr. 58/1973

59 Ibidem, pag. 415 – 416 abud D. Stăncescu, Despre efectele internationale ale hotararilor judecătoreşti, în J.N. nr. 6/1960,

pag. 1102 – 110

48
 stat, se poate apăra într-un proces de bigamie invocând hotărârea de divorţ străină,
deşi aceasta nu este recunoscută sau investită cu exequatur).

Chiar dacă hotărârea străină nu a obţinut exequatur-ul, totuşi, produce unele efecte şi
este supusă controlului judiciar. Acest control se va exercita când se pune în discuţie valoarea
hotărârii, fie cale principală, fie pe cale incidentală.

49
 Studiu de caz: Speță ordonanță președințială

Hotărâre provizorie executorie a unei instanţe străine cu acelaşi obiect. Competenţa

generală a instanţelor române. Admisibilitate

Legislaţie relevantă: - art. 20 din Regulamentul (CE) 2201/2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești;

-art. 920 Cod procedură civilă

-art. 997 alin.1 şi art. 1002 alin.1 Cod procedură civilă

Rezumatul probelemei de drept: Cererea de ordonanţă preşedinţială pentru stabilirea

provizorie a locuinţei minorului poate fi adresată instanţelor române, chiar dacă minorul nu a
avut reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat, însă devine inadmisibilă ca urmare a
pronunţării unei hotărâri provizorii de către instanţa italiană cu privire la locuinţa minorului.

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Focsani sub nr.7783/231/2018, la data de

31.05.2018, reclamanta M C-D a solicitat instantei ca pe cale de ordonanta presedintiala, prin
hotararea ce se va pronunta sa dispuna, in contradictoriu cu paratul M V, stabilirea provizorie
a locuintei minorei M C la domiciliul reclamantei pana la solutionarea dosarului de divort.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pe rolul Judecatoriei Focsani există

înregistrat dosar de divort ,ca in luna ianuarie 2017 partile s-au despartit, ca in prezent se afla
in ... la domiciliul reclamantei unde minora se simte atasata de reclamanta si de bunica materna.
A mai sustinut ca aceasta s-a aflat de la nastere in grija personala a reclamantei si ca reclamanta
beneficiaza de conditii optime de crestere si educare.

În drept, au fost invocate dispozitiile art.373 Cod Civil, art.397 Cod Civil.

Pârâtul, legal citat in cauza,a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea
cererii ca inadmisibila si, in fond,ca neintemeiata .

Pârâtul a invocat exceptiile de necompetenta materiala, teritoriala, a litispendentei.

În fapt, pârâtul a arătat că pe rolul instantelor italiene exista o judecata a unui proces de
divort care este impartit in doua parti, una a separarii si o alta a divortului, ca in prezent s-a

50
pronuntat deja o sentinta civila executorie cu privire la custodia minorei, care s-a incredintat
tatalui ca la data de 26.05.2018, reclamanta a parasit teritoriul Italiei insusindu-si autoturismul
personal al paratului, ca minora a optat liber sa locuiasca cu tatal sau .Paratul a solicitat
respingerea actiunii intrucat nu se justifica aparenta de drept in favoarea reclamantei.

Prin încheierea din 03.10.2018 prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţia de

necompetenţă teritorială şi materială a instanţelor române şi excepţia de litispendenţă şi a
calificat excepţia inadmisibilităţii cererii ca o apărare de fond.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia de necompetenţă a

instanţelor române de a se pronunţa că art. 20 alin.1 din Regulamentul 2201/2003 stabileşte
clar că în caz de urgenţă regulamentul nu împiedică instanţele judecătoreşti dintr-un stat
membru să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente
în acest caz, chiar dacă în temeiul prezentului regulament instanţa dintr-un alt stat membru este
competentă să soluţioneze cauza pe fond. Cu privire la excepţia de litispendenţă, instanţa a
reţinut că nu există identitate între cele două acţiuni, diferind obiectele: în litigiul de pe rolul
Judecătoriei ... obiectul este stabilirea locuinţei minorei pe cale de ordonanţă preşedinţială, pe
când în cauza aflată pe rolul instanţei italiane obiectul este stabilirea locuinţei minorei şi alte
măsuri în cadrul procesului de divorţ, cu caracter definitiv.

Prin sentinţa civilă nr. 6363/04.10.2018 a Judecătoriei ... a fost admisă cererea având
ca obiect ordonanţă preşedinţială. S-a stabilit ca pana la solutionarea dosarului
nr.7779/231/2018, avand ca obiect divort, dosar aflat pe rolul Judecatoriei Focsani, locuinţa
minorei M C, născută la data de, la adresa din judetul ..., la domiciliul reclamantei. S-a luat
act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată, s-a respins cererea de obligare a
reclamantei la plata cheltuielilor de judecată catre parat, ca neîntemeiată .

51
 Concluzii

Divorțul reprezintă actul prin care se desface o căsătoie în mod legal .În România,
aceasta se poate realiza printr-un proces, urmând dispozițiile codului civil

Există patru motive de divorț, definite în Art. 373 a) prin acordul soților, la cererea
ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț; b) atunci când, din cauza unor
motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai
este posibilă; c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Divorțul are loc conform dispozițiilor codului civil (art 914 – 934)

În măsura în care există copiica urmare a căsătoriei se pune problema acordării custodiei
asupra minorilor. În acest caz se formează o familie de tip monoparental în care minorii
locuiesc cu unul dintre părinți.

Înafară de divorțul prin instanță (instanța competentă fiind Judecătoria), divorțul poate
avea loc, dacă sunt îndeplinite anumite condiții specifice, și pe cale administrativă sau
notarială.

În cartea sa The Good Enough Teen, dr. Brad Sachs afirmă: „Cuplurile care vor să se
separe visează la divorţul perfect: o trecere rapidă şi definitivă de la furtuna conflictelor la
adierea înviorătoare a liniştii şi armoniei. Însă nu există divorţ perfect, aşa cum nu există nici
căsnicie perfectă“.

Așadar, instituția divorțului trebuie bine cunoscută, avand în vedere fregvența întânlirii
acesteia în societate contemporană.

În prezenta lucrare ales să prezint înstituția divorțului accentuând importanța cunoașteri

ei în detaliu.

52
 Bibliografie
- Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. 7, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012;
- C.T. Ungureanu şi colaboratori, Noul Cod Civil – comentarii, doctrină,
jurisprudenţă, vol.(Art. 1 - 952), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
- F. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. 5, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2011; F.A.
Baiaş, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureţi, 2012;
- G. Boroi, D. Rădulescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL,
Bucureşti, 1994;
- G. Boroi, O. Spineanu – Matei, Codul de procedură civilă: adnotat, Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2005;
- G. Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;
- I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
- I. Leş, Drept procesual civil. Curs universitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
- I.C. Antigona, Căsătoria şi divorţul în dreptul intern şi internaţional, Ed.
Renaissance, Bucureşti, 2010;
- I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998;
- I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. 7, Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2002
- L.P. Marcu, Istoria Dreptului Românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
- M.I. Rusu, Procedura divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;
- P. Peţu, E. Velicu, V. Mardare, Stare civilă. Mijloc de identificare a persoanei
fiyice, ed. II, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2004;
- V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996;
- V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă., ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
- V. Terzea, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă. Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011;
- Noul Cod Civil - note – corelaţii – explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

- Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii (republicată în 2009, M.of.
nr. 300 din 7 mai 2009);

- Legea nr. 105/1992 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internaţional privat;

- Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil

53
- Legea nr.59 din 23 iulie 1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a
Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii
nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi;

- Legea 65 din 5 octombrie 1993 (Legea 65/1993) privind completarea Legii nr.
59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii
contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii de Conturi;

- OUG 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă;

- Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.of. nr. 485/15 iulie 2010);

- Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind Codul de

procedură civilă (M.of. 365/30 mai 2012);

- Legea 287/2009 privind Codul civil (M.of. 511/24 iulie 2009);

- Decizia nr. 960 din 30 octombrie 2007, publicată in M.of. nr. 816 din 29 noiembrie
2007;

- http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI /L105-
1992.pdf

- http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:
20050301:RO:PDF

- http://ro.scribd.com/doc/50191949/Curs-Drept-procesual-civilCiobanu-Boroi

- http://www.scribd.com/doc/39088707/Recunoa%C5%9Fterea%C5%9Fi-
executarea-hot%C4%83rarilorjudec%C4%83tore%C5%9Fti-in-statele-membere-
alecomunit%C4%83%C5%A3ii-europene

- http://test.barouvalcea.ro/s08/did.pdf

- http://ec.europa.eu

- www.jurisprudenta.ro

- www.jurisprudentacedo.ro

- www.just.ro

- www.wikipedia.ro

54