Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Departament „Finanţe şi Bănci”

REFERAT
Tema : ,, Divorțul ”

Disciplina : Sociologia

A elaborat: Buzu Mihaela, studentă în anul II,

Finanțe și Bănci (FR), Grupa FB 171;

Coordonator: Delinschii S.

-1-
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................... 3

CAPITOLUL I

Aspecte teoretico-metodologice în abordarea divorţialităţii.

1.1 Deliminări conceptuale ale divorţului.......................................................................................4

1.2 Premise şi cauze ale divorţialităţii......................................................................................... 10

CAPITOLUL II

Consecinţele generate de fenomenul de divorţ.

2.1 Efectele personale şi sociale ale divorţului............................................................................ 16

2.2 Efectele divorţului asupra copiilor......................................................................................... 20

-2-
 Introducere

Divorţul a devenit un fenomen din ce în ce mai întîlnit atât în străinătate, cât şi în

România. Dacă în trecut numărul desfacerilor de căsătorii era destul de mic, cuplurile găsind
soluţii sau resemnîndu-se situaţiei respective, acum, persoanele implicate într-o astfel de relaţie
consideră, probabil, că viaţa este mult prea scurtă pentru a suferi în tăcere.

Chiar dacă pare cea mai la îndemîna soluţie, nu trebuie uitat faptul că divorţul poate lăsa
urme adînci în vieţile celor doi soţi: frica de eşec şi nereuşirea închegării unei alte familii pe
viitor, depresie, căderea în diverse vicii menite de a “atenua” durerea provocată, pierderea
locului de munca etc.

În mod normal, căsătoria încetează doar odată cu decesul unuia dintre soţi. Dar în viaţă pot
interveni împrejurări dintre cele mai diverse, ce pot duce la imposibilitatea continuării
căsătoriei. Tocmai de aceea, majoritatea legislaţiilor permit desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Dispoziţii ce tratează tema divorţului sunt prezente atât în Codul familiei unde se găsesc normele
materiale cât şi în Codul de procedură civilă unde sunt normele procedurale .Actuala
reglementare păstrează distincţia dintre încetarea căsătoriei prin deces şi desfacerea căsătoriei
prin divorţ. Practica judiciară a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la desfacerea
căsătoriei prin divorţ, cum sunt:

 infidelitatea unuia dintre soţi;

 actele de violenţă exercitate de către unul din soţi împotriva celuilalt;
 despărţirea în fapt în baza culpei unuia dintre ei.

Există în dreptul modern două forme de încetare a căsătoriei prin divorţ :

 divorţul prin consinţământ mutual;

 divorţul pentru motive temeinice.

Normele procedurale ce reglementează divorţul stabilesc o serie de dispoziţii derogatorii de la

dreptul comun în privinţa competenţei, a cererii de divorţ, a cererii reconvenţionale, şi a
probelor a procedurii de judecată în faţa instanţei şi a căilor de atac.

-3-
Reguli procedurale privind sesizarea instanţei:

Procedura divorţului are un caracter special şi faţă de celelalte proceduri speciale,împrejurarea

determinată de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, adică familia. În
unele ţări, soţilor li se acordă chiar şi unele termene de gândire, iar în România, judecătorul are
obligaţia de a da sfaturi de împăcare, şi fixează termen pentru judecarea cauzei .Dreptul de a
sesiza instanţa competent cu o acţiune de divorţ aparţine numai soţilor, întrucât o atare acţiune
are un caracter strict personal, legea recunoscând legitimare procesuală doar soţiilor. Acţiunea de
divorţ este de competenţa materială a judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă
domiciliu comun al soţilor. În situaţia în care soţii nu au avut un domicilui comun, sau dacă nici
unul dintre soţi nu mai locuieşte în localitatea respectivă, competenţa revine instanţei în a cărei
rază teritorială se află domiciliul pârâtului. Iar, dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară,
competenţa revine judecătoriei din circumscripţia căreia face parte domiciliul reclamantului
(.Regulile privind cererile accesorii în procesul de divorţ se judecă în baza principiului
„accesorium sequitur principale”. Altfel spus, încredinţarea copiilor, plata alocaţiei, plata pensiei
de întreţinere, împărţirea bunurilor comune, atribuirea locuinţei comune, purtarea numelui, sunt
de competenţa instanţei competent să soluţioneze divorţul2.

CAPITOLUL I

Aspecte teoretico-metodologice în abordarea divorţialităţii.

1.1 Deliminări conceptuale ale divorţului.

Divorţul înseamnă încălcarea promisiunilor pe care cei doi le-au facut în momentul
ceremoniei de căsătorie, hotărînd să nu mai stea împreună pîna cînd moartea îi va despărţi şi să
anuleze orice contract care îi leagă unul de celălalt.

Din punct de vedere juridic divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească
datorită unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi care fac imposibilă
continuarea căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. Conform dicţionarului sociologic,
divorţul este o modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei, nu este un simplu
eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:

-4-
 a. Disoluţia şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea
insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. În mod obişnuit, primele semne de insatisfacţie
provin de la soţie. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sînt aproximativ aceleaşi:
infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent
agresivitatea fizică şi alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia
sexuală şi lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele
cu nivel mai ridicat de instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa
camaraderiei, în prima fază, partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau discută
cu prieteni apropiaţi sau rude. În faza a doua, partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi se
confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relaţia lor este neviabilă.
b. Separarea premergătoare la divorţ. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar
majoritatea disoluţiilor sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcţie şi de
aspecte independente de ralaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a
găsi o locuinţă,regimul juridic al proprietăţii familiale.
c. Disoluţia legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat; disoluţia căsătoriei nu
se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este
luată de către o curte sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este
înaintată mai frecvent de femei decît de bărbaţi.Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric
şi juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit
principiului divorţ- sancţiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soţi. În
conformitate cu normele „cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţul lăsa soţiei dreptul de a
prezenta plîngerea şi accepta să i se atribuie vina disoluţiei căsătoriei. După abandonarea
principiului divorţ- sancţiune, a crescut ponderea bărbaţilor care solicită desfacerea
căsătoriei,
d. Acomodarea în perioada de după divorţ. După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri trebuie
să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate,
schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea în
urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în
cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o
eventuală recăsătorire.

Deoarece conceptul de romantism a apărut tîrziu, în perioada evului mediu, odată cu

trubadurii, în căsătorie nu existau prea multe probleme şi oamenii nu prea divorţau. În
antichitate, divorţurile erau extrem de rare, acest lucru menținîndu-se şi în ziua de azi, în unele
culturi. Mai mult de atît, dupa secolul X, divorţul a fost interzis cu desăvîrşire în cultura

-5-
occidentală, căsătoria fiind obligatorie pe viață. Cei doi se puteau despărţi, însă nu la un mod
legal. În general, de-a lungul istoriei, căsătoria a fost privită ca pe un aranjament între familii, de
multe ori pe motive economice, cei implicaţi neavînd dreptul să se revolte sau să ia singuri o
decizie, lucru pe care de altfel nici nu prea-l concepeau, de aceea ideea de divorţ nu era luata în
considerare, mai ales că erau implicate foarte mult familiile celor doi şi asta însemna să se ajunga
la adevărate scandaluri între familii.

Libertatea lăsată familiei conduce la manifestarea autentică a ceea ce se întîmplă în cazul

cuplurilor. Mulţi pacienţi cu vîrste peste 30 de ani relatează faptul că părinţii lor au rămas
împreuna pentru că aveau 1,2,3 sau mai mulţi copii. A rămîne împreună pentru copil nu
mai este o motivaţie la modă. Mentalitatea este astăzi mult modificată faţă de anii ‘70 sau
‘80. Trecerea de la o ipostază la alta este relativ dură şi găseşte multe persoane în situaţia de a se
simţi depaşite de ceea ce se petrece în planul mentalitaţii. Dispariţia familiei clasice a devenit
un fenomen în sine extins. Confruntarea dintre cele doua tipare, tradiţional şi nou, conduce la
multe dificultaţi interioare cu care se confruntă fiecare persoană aflată într-un asemenea proces
de decizie. Dificultatea unui divorţ constă în impactul pe care îl are asupra confortului
psihologic.

1.2 Premise şi cauze ale divorţialităţii.

Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul din cele mai dramatice evenimente
care intervin în viaţa cuplului, un moment fundamental de criză şi de ruptură, datorat acumulării
treptate a unor conflicte care nu şi-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a
partenerilor.

În mod evident, motivele de divorţ pot fi extrem de diferite în raport de vârsta

partenerilor, statusul lor economic şi socioprofesional, resursele lor spirituale, experienţa şi
durata vieţii de cuplu etc. Dar în marea majoritate a cazurilor, aceste motive au la bază
resentimente puternice, conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit atât de stresante,
intolerante şi degradante, încât divorţul devine unica alternativă posibilă.Din acest punct de

-6-
vedere, forma „clasică” a divorţului, aşa cum este concepută ea de către sociologi, seamănă cu
un veritabil „proces” desfăşurat în următoarele etape1:

a) Apariţia unor perturbări, mai mult sau mai putin puternice, în viaţa cuplului din
punct de vedere al resimţirii unor insatisfacţii şi al conştientizării unor
incompatibilităţi sporite în domeniul relaţiilor afective şi al raporturilor sexuale. Dacă
această criză nu este tratată cu înţelegere de partenera legală de cuplu, ea poate
determina multiple conflicte familiale, inclusiv disoluţia căsătoriei;
b) Existenţa unor conflicte din ce în ce mai puternice şi apariţia unor
incidente(certuri sau chiar agresiuni) care conduc, pe unul sau pe ambii parteneri, sa
menţioneze pentru prima dată posibilitatea divorţului, fără ca acesta să reprezinte,
încă, o soluţie îndelung gândită sau deliberată;
c) Compromiterea relaţiilor de cuplu, prin manifestarea deschisă a unor conduite sau
atitudini ostile şi agresive, lipsind, de această dată, orice preocupare pentru salvarea
aparenţelor.
d) Elaborarea unei decizii ferme în ceea ce priveşte divorţul, atât ca efect direct al
unui eveniment sau incident resimţit ca fiind extrem de negativ ori dăunător, şi, ca
rezultat indirect, al frustrărilor şi tensiunilor acumulate în cursul timpului;
e) Traversarea unei profunde situaţii de criză acută în cadrul căreia intervine în toate
palierele vieţii familiale şi conjugale.
f) Intervenţia divorţului ca decizie sancţionată legal şi care urmează, de obicei, unei
îndelungată perioade de separare. Dat fiind faptul că procedurile de divorţ sunt
reglementate în mod juridic, iar instanţa admite desfacerea căsătoriei numai pe baza
unor motive argumentate, adeseori partenerul care ia primul iniţiativa de a divorţa
exagerează, amplifică sau chiar inventează aceste motive pentru a obţine o hotărîre
definitivă;
g) Existenţa unor lungi perioade de readaptare din punct de vedere al vieţii personale
şi,în multe cazuri, apariţia deciziei de reconstruire a unei noi relaţii de cuplul legal
consfinţite.

Toate aceste etape reprezintă o succesiune idealizată de la care pot să intervină o serie de abateri.
În unele cazuri , mai ales la începutul procesului, pot fi întreprinse deferite încercări de
reconciliere, care au mai mult sau mai puţin succes, menţionarea divorţului ca soluţie nefiind

-7-
altceva decât un mijloc de ameninţare, pentru a-l constrânge pe partener să-şi modifice
atitudinile şi conduitele. În alte cazuri, atunci când conflictele persistă şi se adâncesc, aceste
încercări repetate de conciliere nu fac altceva decât să amplifice sentimentele de frustrare şi
adversitate a soţilor.

Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probalitatea de divorţ este mai mare.
Aceasta s-ar explica prin următoarele : dacă s-au căsătorit de timpuriu,înseamnă că au
întrerupt şcoala; lipsa de maturitate şi de informaţii suficiente despre celălalt; capitalul
material adus în căsnicie este mai mic. G. Becker crede că motivul principal este acela că ,
divorţând la o vîrstă tînără probalitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.
Rasa şi etnia conteză în sensul că, la scara statistică, există tendinţa ca mariajele
interetnice să fie mai puţin stabile. În general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii
conjugali este mai mare, cu atât şi şansele de despărţire sunt sporite.
Cu privire la religie, în SUA, cea mai mare rată a divorţurilor o au protestanţii, urmând
descrescător catolicii şi evreii. O corelaţie puternică există între fregventarea serviciilor
religioase şi divorţ: dintre bărbaţii albi, cei care nu fregventează aceste servicii divorţează de
trei ori mai mult decât cei care o fac cel puţin o dată pe lună (Brzjak, Soroka, 2001).

CAPITOLUL II

Consecințe generate de fenomenul de divorț.

2.1 Efectele personale și sociale ale divorțului.

Ca orice sistem aflat în disoluţie, familia dezorganizată prin divorţ implică incapacitatea
de exercitare a unor funcţii fundamentale şi eşecul îndeplinirii anumitor roluri. Dezorganizarea
structurală a familiei ia o varietate de forme ( deces, abandon, separarea de fapt etc.) din care
divorţul legal pare cea mai radicală, dar şi cea mai traumatizată pentru parteneri şi copii.
Despărţirea temporară sau mai îndelungată de rolurile din cadrul familiei dă naştere unei situaţii
de criză în cursul căreia sunt dezlănţuite pasiuni şi sentimente extrem de furtunoase. Însuşi
divorţul ca decizie luată în urma acordului între cei doi parteneri provoacă numeroase traume şi
suferinţe. Amestecul de ură, gelozie şi suferinţă, blamarea, umilirea şi chiar maltratarea
partenerului, împreună cu „dezangajarea” de roluri familiale şi parientale caracterizează aproape
fiecare caz de divorţ, cu efecte dintre cele mai nocive asupra membrilor fostei familii.

-8-
Cele mai importante efecte ale unei situaţii de criză divorţială sunt următoarele1:

a) Diminuarea şi obturarea crescândă a contribuţiilor grupului familial la viaţa

colectivităţii, acompaniate de scăderea drastică a creativităţii personale a membrilor;
b) Micşorarea randamentului profesional şi ignorarea conduitei morale,împreună cu
restrângerea relaţiilor dintre membrii familiei şi neglijarea datoriilor de părinte;
c) Manifestarea unor tulburări afective şi caracteriale, denaturarea unor stări şi
sentimente, care influenţează personalitatea soţilor şi a copiilor;
d) Instaurarea unui climat tensionat, lipsit de valenţă educative pozitive, care permite
copiilor o libertate complet nesupravegheată şi ancorarea lor în grupurile stradale.

Cercetările efectuate asupra familiilor aflate în asemenea stări de criză demonstreză că

divorţul este asociat, în majoritatea cazurilor, cu diminuarea şi chiar ignorarea sarcinilor şi
responsabilităţilor parentale în toate domeniile care privesc creşterea şi educaţia copiilor:
controlul anturajului, supravegerea performanţei şcolare şi a modului de petrecere a timpului
liber, îngrijirea fizică, suportul material etc. Eşecul grupului familial este echivalent , de fapt, cu
eşecul procesul de socializare a copiilor,care, în absenţa unuia sau altuia dintre parteneri,se va
indentifica numai cu un singur model parental, asimilând,în felul acesta, orindentitate de sex,
adeseori eronată. Existenţa conflictelor şi tensiunile permanente, ignorarea sarcinilor primare ale
familiei şi dezangajarea părinţilor de rolurile parentale pot marca profund personalitatea
copilului, determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurităţii şi abandonului.

Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii în căsnicie - iar
aceştea rămân cu mama – şi dacă nu se produce recăsătoria, atunci costurile psihologice sunt
mai mari pentru bărbaţi,iar cele materiale pentru femei. Bărbaţii suferă – e vorba desigur, de cei
cu un minim simţ moral – pentru că nu mai sunt lângă copii, se îngrijorează de situaţia acestora,
rămaşi practic fără tată , sau cu tată vitrig. Mama cu copil are o situaţie materială mult mai grea
comparativ cu familiile complete sau cu femeile(de aceaşi vârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau
fără copii. Femeile rămase singure cu copii decad economic din următoarele motive 2(Strong,
DeVault, Sazad, 1998):

-9-
 a) Capacitatea de câştig mai mică, determinată la rândul ei, pe de o parte, de faptul că
în timpul căsniciei a fost total sau parţial ieşită din câmpul muncii, iar pe de altă
parte, deoarece fiind singură cu copiii, trebuie să se ocupe de aceştia;
b) Lipsa suportului din partea fostului soţ, mulţi dintre aceştia neplătind nici
întreţinerea pentru ea (alimony) şi nici pensia pentru copii;
c) Ajutor neîndestulat din partea statului, a societăţii în ansamblu. În toate ţările,
femeile divorţate ce au copii sunt dezavantajate economic diferit şi în funcţie de etnie.

Divorţul are de multe ori efecte negative asupra minorului afectând echilibrul psihic al
acestuia. Securitatea afectivă a minorului este grav afectată, fapt ce se poate concretiza în
conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute
sau acte deviante şi delignvente. Influenţează negativ socializarea morală a copiilor şi duce la
apariţia unor deprinderi deviante. Apar altitudinile de respingere sau agresiune faţă de căsătorie
manifestate de cei care provin din cupluri divorţate.″Putem aprecia că divorţul parental provoacă
o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi urmaş, menţinut de cele mai multe ori la situaţia
unui părinte simbolic-mamă sau tată- la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii
sale.″1

2.2 Efectele divorţului asupra copiilor.

Este universal cunoscut faptul ca în faţa divorţului copiii reacţioneaza diferit, de obicei le
este foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se despart.

În trecut se considera că cuplurile cu căsătorii nefericite trebuie să ramînă împreună de

dragul copiilor, în vreme ce în prezent multă lume crede că este mai bine pentru copii dacă
părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

Multe societăţi considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru
tineri, astfel încît parinţii şi familia de apartenenţă, de multe ori cu ajutorul unor intermediari,
făceau alegerea pentru ei. Astăzi , în societatea modernă, nimeni nu mai consimte să lase părinţii
să facă alegerea viitorului soţ, mai mult chiar, orice „calcul” în această problemă este considerat
blamabil. „Raţiunile” tradiţionale pentru căsătorie nu mai exercită forţa de odinioară. Familia
modernă aşează în prim plan aşa valori ca intimitate, afecţiune şi realizarea drepturilor maritale

- 10 -
egale în satisfacerea sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi participarea în comun la
asigurarea materiala a familiei.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-
adevăr, anume copiii fac famiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorţează dacă
mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămîna unite „ de dragul
celor mici ”.

Dar ce se întîmplă şi cum acceptă copiii divorţul părinţilor? Puţini dintre aceşti copii vor
să accepte divorţul ca un răspuns la problemele şi relaţiile tensionate dintre părinţii lor. Pentru
adulţi este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de separare sau divorţ.
Părinţii pot evita discutarea decizilor lor cu copiii, căci ei înşişi sunt atît de nervoşi şi de confuzi.
Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar ca acesta să
depăşeasca multiplele probleme declanşate de divorţ.

Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evoluţie şi ritm de dezvoltare. Câteva
elemente generale: dupa 10 ani, copilul intra în prepubertate, caracterizată ca fiind o perioadă
intensa de creştere saturală mai ales, dar şi de dezvoltare a caracteristicilor sexuale. Poate aparea
o anumita iritabilitate în comportament, o alternare a stărilor de voioşie şi exuberanta cu cele de
indispoziţie şi oboseala. Apar tot felul de cerinţe, atât din partea familiei, cât şi din cea a şcolii,
din ce în ce mai formulate, care-l solicita pe copil şi la care învaţa, în timp, să se adapteze.Viaţa
interioara este intensa şi bogată. Copilul are nevoie să comunice ce simte şi să aiba încredere în
capacitatea sa de a crea, în propriile sale abilitaţi. Pe fondul comparaţiei tot mai acerbe cu colegii
pot aparea sentimente de inferioritate care îi inhiba naturalul comportamentului. Copilul devine
mai independent şi cauta să se integreze în grupul de copii de vârsta lui. Acest
grup este important în dezvoltarea identităţii copilului, a atitudinilor şi valorilor pe care le
adopta. Durerea, neliniştea şi conflictul dintre parinţi în cazul unui divorţ sunt resimţite şi de cel
mic. Acestea apar mult mai devreme; de fapt, toată perioada care anticipă o astfel de
decizie de aceasta situaţia sa continue.

Efectele divorţului asupra copiilor variază în funcţie de vîrsta copilului, maturitatea lui
intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă durerii şi
pierderii suferite, de timpul petrecutcu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor înşişi şi de reacţia
prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copiilor în faţa pierderii cauzate de
divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vîrstă. Astfel, preşcolarii între 2 ani şi jumătate şi
6 ani adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plîng, nu
vor să respecte regimul de alimentare şi odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi
- 11 -
copii, ei sunt cuprinşi de sentimentul de culpă, considerîndu-se vinovaţi de divorţul părinţilor.
Copiii de vîrsta între 6 şi 12 ani sunt supuşi unei puternice presiuni psihice, avînd sentimente

Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările conştiente
sau inconştienteale copilului de a-şi reuni din nou părinţii, chiar dacă el este conştient de
faptul că va suferi şi mai mult în acest caz. E ştiut că un copil bolnav abate atenţia pătinţilor
de la problemele căsniciei, deoarece îi uneşte grija faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi uni
părinţii, copilul deseori doreşte să rămînă bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni
conflictul marital poate să reapară. Copiii între 6 şi 9 ani au probabilitatea mai mare de a
forma o alianţă protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil şi mai
suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cît mai mult pe
acest părinte.

În societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt

despărţiţi. În societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu contează. Există însă o
serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex şi formarea unor atitudini
faţă de familie şi muncă.

Sociologul englez Anthony Giddens1 face observaţie pertinentă că atare concluzii trebuie
privite cu prudenţă, mai ales dacă vrem să le aplicăm la situaţia din zilele noastre, în care
atitudinea faţă de divorţ a devenit mult mai îngăduitoare. Deasemenea ,s-a îmbunătăţit
substanţial grija socială faţă de familiile divorţate, existând dovezi că acolo unde aceasta – în
particular asistenţa socială- este bine organizată, e vorba de Peninsula Scandinavă, consecinţele
divorţului şi ale separării sunt mult diminuate.

Cele mai multe dintre cercetările referitoare la consecinţele divorţului asupra copiilor din
„cămine” şi „destrămate” şi au căutat diferenţe statistice între cele două grupuri. Nu trebuie să ne
surprindă prea mult că rezultatele acestor studii nu au fost concludente pentru că există tot atât
de multă variaţie în interiorul celor două grupuri ca şi între ele. Despărţirea poate avea loc în
diferite feluri , fie printr-o criză bruscă, fie ca parte a unui îndelungat proces de plecări şi
reveniri, aşa încât momentul în care sunt măsurate reacţiile copiilor trebuie să fie corelat cu scala
de timp a sepărării sau divorţului2.

- 12 -
 Eforturile copiilor de a-şi ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea
părinţilor de a da explicaţii, ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care apărăsit casa. Cu cât
durează mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma.

- 13 -