Ministerul Educației Naționale și Cercetării

Științifice
Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad
Facultatea de Științe Umaniste și Sociale
Administrație Publică în Context European

REFERAT
Tema : ,, Divorțul ”

Disciplina : Eticașiintegritateaacademică

Studenta:
Profesor coordonator:

ARAD
2022

1
CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................... 3

CAPITOLUL I

Aspecte teoretico-metodologice în abordarea divorţialităţii.

1.1 Deliminări conceptuale ale divorţului.......................................................................................5

1.2 Premise şi cauze ale divorţialităţii......................................................................................... 10

CAPITOLUL II

Consecinţele generate de fenomenul de divorţ.

2.1 Efectele personale şi sociale ale divorţului............................................................................ 16

2.2 Efectele divorţului asupra copiilor......................................................................................... 20

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................ 25

2
 Introducere

Divorţul a devenit un fenomendin ce în ce mai întîlnitatâtînstrăinătate, câtşiînRomânia.

Dacăîntrecutnumăruldesfacerilor de căsătoriieradestul de mic,
cuplurilegăsindsoluţiisauresemnîndu-se situaţiei respective, acum, persoaneleimplicateîntr-o
astfel de relaţieconsideră, probabil, căviaţa este multpreascurtăpentru a suferiîntăcere.

Chiardacă pare cea mai la îndemînasoluţie, nu

trebuieuitatfaptulcădivorţulpoatelăsaurmeadînciînvieţilecelordoisoţi:frica de
eşecşinereuşireaînchegăriiuneialtefamiliipeviitor, depresie, cădereaîn diverse viciimenite de a
“atenua” durereaprovocată, pierderealocului de munca etc.

 În mod normal, căsătoriaînceteazădoarodatăcudecesulunuiadintresoţi. Dar în viaţăpot

interveniîmprejurăridintrecele mai diverse, ce pot duce la imposibilitateacontinuăriicăsătoriei.
Tocmai de aceea, majoritatealegislaţiilor permit desfacereacăsătorieiprindivorţ. Dispoziţii ce
trateazătemadivorţuluisuntprezenteatâtînCodulfamilieiunde se găsescnormelemateriale (art. 37-
44 C.fam.), câtşiînCodul de procedurăcivilăundesuntnormeleprocedurale (art. 607-619 CPC).
Actualareglementarepăstreazădistincţiadintreîncetareacăsătorieiprindecesşidesfacereacăsătorieipr
indivorţ. Practicajudiciară a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la
desfacereacăsătorieiprindivorţ, cum sunt:

 infidelitateaunuiadintre soţi; 
 actele de violenţă exercitate de cătreunuldinsoţi împotrivaceluilalt;
 despărţireaînfaptînbazaculpeiunuiadintreei.

Existăîndreptul modern douăforme de încetare a căsătorieiprindivorţ :

 divorţul princonsinţământ mutual;

 divorţul pentru motive temeinice.

ÎnProiectulNoului Cod Civil, divorţul poateavea loc (art. 388 ProiectulC.Civ.):

 prinacordulsoţilor, la cerereaambilorsoţi sau a unuiadintresoţi acceptatăde celălaltsoţ;

 atuncicând, dincauzaunor motive temeinice, raporturiledintresoţi
suntgravvătămateşicontinuareacăsătoriei nu mai este posibilă;
 la cerereaunuiadintresoţi, dupăo separareînfapt care a duratcelpuţin cinci ani;
3
  la cerereaoricăruiadintresoţi, înbazastării de sănătate a celuilalt.

Normeleprocedurale ce reglementeazădivorţulstabilesc o serie de dispoziţii derogatorii de la

dreptulcomunînprivinţacompetenţei (art. 607 CPC), a cererii de divorţ, a
cereriireconvenţionale,şi a probelor (art. 608-610, 612 CPC), a procedurii de
judecatăînfaţainstanţeişi a căilor de atac (art. 613-619 CPC)1. 

Reguli proceduraleprivindsesizareainstanţei: 

Proceduradivorţului are un caracter specialşi faţăde

celelalteprocedurispeciale,împrejurareadeterminatăde necesitateaocrotiriideosebite a
unorvalorisocialeimportante, adicăfamilia. Înuneleţări, soţilor li se acordăchiarşiuneletermene
degândire, iarînRomânia, judecătorul are obligaţia de a da sfaturi de împăcare,şifixeazătermen
pentrujudecareacauzei (art. 613 CPC).Dreptul de a sesizainstanţa competentcu o acţiune de
divorţaparţinenumaisoţilor, întrucât o atareacţiune are un caracter strict personal,
legearecunoscândlegitimareprocesualădoar soţiilor. Acţiunea de divorţeste de
competenţamaterialăa judecătorieiîncircumscripţiacăreia se aflăcel din urmădomiciliucomun al
soţilor. Însituaţiaîn care soţii nu au avut un domiciluicomun, saudacăniciunuldintresoţi nu
mailocuieşteînlocalitatearespectivă, competenţarevineinstanţeiîn a căreirazăteritorialăse
aflădomiciliulpârâtului (art. 5 CPC). Iar, dacăpârâtul nu are domiciliulînţară,
competenţarevinejudecătoriei din circumscripţiacăreia face partedomiciliulreclamantului (art.
607 CPC).Regulileprivindcererileaccesoriiînprocesul de divorţse judecăînbazaprincipiului
„accesorium sequitur principale”. Altfelspus, încredinţareacopiilor, plataalocaţiei, platapensiei
de întreţinere, împărţireabunurilorcomune, atribuirealocuinţeicomune, purtareanumelui, sunt de
competenţainstanţei competent săsoluţioneze divorţul2.     

-------------------------------------------

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi - „Dreptprocesual civil”, ediţia 3-a, editura All Beck, Buc.,
2005, pag. 431-450;

2
IoanLeş- „Tratat de dreptprocesual civil”, ediţia a 4-a, editura CH Beck, Buc., 2008, pag. 855-
878.

4
 CAPITOLUL I

Aspecte teoretico-metodologice în abordarea divorţialităţii.

1.1Deliminări conceptuale ale divorţului.

Divorţul înseamnă încălcarea promisiunilor pe care cei doi le-au facut în momentul
ceremoniei de căsătorie, hotărînd să nu mai stea împreună pîna cînd moartea îi va despărţi şi să
anuleze orice contract care îi leagă unul de celălalt.

Din punct de vedere juridic divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească
datorită unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi care fac imposibilă
continuarea căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. Conformdicţionaruluisociologic,
divorţul este o modalitateprescrisă social şilegal de disoluţie a căsătoriei, nu este un
simplueveniment ci un procesadeseatraumatizant ce cuprinde mai multeetape:

a. Disoluţiaşieroziunea.Primulindicator al disoluţieicăsătoriei este

manifestareainsatisfacţieifaţă de convieţuireaîncuplu. În mod obişnuit, primelesemne de
insatisfacţie provin de la soţie. Motivele de insatisfacţieinvocate de
soţisîntaproximativaceleaşi: infidelitate, agresivitateverbală, conflictevalorice.
Femeileinvocă mai frecventagresivitateafizicăşialcoolismulsoţilor, iarbărbaţiiinvocă mai
frecventinsatisfacţiasexualăşilipsa de afectivitate. Cuplurilecu o durată mai lungă de
existenţăşipersoanelecunivel mai ridicat de instrucţieinvocă mai frecventdificultăţile de
comunicareşiabsenţacamaraderiei, în prima fază, partenerulîşitrăieştesolitar propria
insatisfacţiesaudiscutăcuprieteniapropiaţisau rude. Înfaza a doua,
parteneriiîşiexprimăinsatisfacţiaşi se confruntă, iarînfaza a treiaajung la
concluziacărelaţialor este neviabilă.
b. Separareapremergătoare la divorţ. Nu toateseparărileconduc la disoluţiacăsătoriei, dar
majoritateadisoluţiilorsîntpremerse de separare. Practicareaseparării este înfuncţieşi de
aspecte independente de ralaţiiledintreparteneri: nivelulveniturilor, posibilitatea de a găsi
o locuinţă,regimuljuridic al proprietăţii familiale.
c. Disoluţialegală. Căsătoriaeste un contractlegalîntrecupluşi stat; disoluţiacăsătoriei nu se
poate face dinpunct de vederelegalfărăparticipareastatului. Decizia de divorţ este luată de
către o curtesesizatăprinpetiţie de unuldintresoţi. Cererea de divorţ este înaintată mai
frecvent de femeidecît de bărbaţi.Acestfapt are o explicaţie de ordinistoricşijuridic.
Multtimp, reglementarealegală a disoluţieicăsătoriei s-a
5
 făcutpotrivitprincipiuluidivorţ- sancţiune, înurmastabiliriiculpeiunuiasauambilorsoţi.
Înconformitatecunormele „cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţullăsasoţieidreptul de a
prezentaplîngereaşi accepta să i se atribuie vina disoluţieicăsătoriei.
Dupăabandonareaprincipiuluidivorţ- sancţiune, a crescutpondereabărbaţilor care
solicitădesfacereacăsătoriei,
d. Acomodareaînperioada de după divorţ. Dupădisoluţiacăsătoriei, foştiiparteneritrebuiesă
se adaptezeunuinoustil de viaţă: viaţaîntr-o nouălocuinţăşi o nouăvecinătate,
schimbareaeventuală a locului de muncă, stabilirea de noirelaţiişiprieteni,
refacereaînurmastresuluiprovocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut
(mai ales încazulfemeilor), îngrijirea de unulsingur a copiilorîncredinţaţi, pregătireapentru
o eventualărecăsătorire.

Divorţul datează de la începuturile căsătoriei, Voltaire ironiza acest act spunînd că el a apărut
chiar cu cîteva săptămîni mai devreme decat căsătoria. Originileideii de divorţ se
găsescînantichitate, unde un magistrat hotăradacămotivelesuntsuficientepentru a te desparţi de
cineva, lucru care se întamplaşiînziua de azi, numaică la un mod mult mai complicat. De
asemenea, înperioadaImperiului Roman, cuplurileputeaurenunţa la căsătorieprin propria
voinţaşiastaerasuficient.  

Deoarececonceptul de romantism a apăruttîrziu, înperioadaevuluimediu, odatăcutrubadurii,

încăsătorie nu existaupreamulteproblemeşioamenii nu preadivorţau.Înantichitate,
divorţurileerauextrem de rare, acestlucrumenținîndu-se şiînziua de azi, înuneleculturi. Mai mult
de atît, dupa secolul X, divorţul a fostinterziscudesăvîrşireînculturaoccidentală,
căsătoriafiindobligatoriepeviață. Ceidoi se puteaudespărţi, însă nu la un mod legal. Îngeneral, de-
alungulistoriei, căsătoria a fostprivită ca pe un aranjamentîntrefamilii, de multeoripe motive
economice, ceiimplicaţineavînddreptulsă se revoltesausăiasinguri o decizie, lucrupe care de
altfelnici nu prea-l concepeau, de aceeaideea de divorţ nu eraluataînconsiderare, mai ales
căerauimplicatefoartemultfamiliilecelordoişiastaînsemnasă se ajunga la
adevăratescandaluriîntrefamilii.  

Faptulcămariajul a fosttransformat de bisericaîntr-un actsfînt,

prinfaptulcăpreoţiiconduceauceremoniile de căsătorie, faceacaideea de divorţsăpară o
adevaratăblasfemie. În 1563, Consiliul de la Trent a decretatcătoatecăsătoriilesă se
oficiezeînfaţaunuipreotşi a unormartori, lucru care aducea mai multăputerebisericiiînviaţa de
cuplu.  

6
Înculturaoccidentală, spredeosebire de alteculturi, divorţul a făcutistorieîncepîndchiarcusecolul
XVI, înciudainterdicţiilorbisericii, şi a devenit o practicăsocialădestul de frecventă.
Dacăînevulmediumotivele de divorţeraulepra, preacurvia, nebunia, absenţaîndelungata a
partenerului, însecolulnostrumotivele s-au mai schimbat, transformîndu-se mai ales înnepotrivire
de caracterşibineînțelesadulter, practica la fel de veche ca şimariajul.
De-alungultimpului, cucît s-a instituţionalizat mai multactulcăsătoriei, cuatîtoameniişi-au
dorit mai multsăiasădinaceastainstituţionalizare. Actul de mariajintrodus de lordulHardwickeîn
1753, prin care se spuneacătoatecăsătoriiletrebuielegalizate de biserică, altfelele nu sunt valide,
care a transformatcăsătoriaîntr-un act, nu a adus mai multăstabilitatepentrucupluri,
dimpotrivădivorţurileerauîncreştere. Eramodernă a divorţuluiînculturaoccidentală, a începutabia
la sfîrşitulsecolului XIX, mai ales că în multeţări, de exempluînAnglia , biserica nu făcea mari
eforturisălegalizezedivorţul. Tema divorţuldinperspectivăbiblică este abordată de mulţiscriitori,
iarmajoritateacomentatorilorbiblici au tendinţa de a urmaunadinurmătoareleconcepţicuprivire la
instituţianumitădivorţ:

- Prima concepţie: ceicare susţincă o căsătoriebiblică este pentrutoatăviaţa. Divorţul nu este

permis nici o datăpebazebibliceşicăsătoriacu o persoanădivorţată este
întodeaunaconsideratăadulter1.
- A douaconcepţie: cei care susţincăîntr-o căsătorieaparanumitecircumstanţe care sfideazăori ce
soluţie de a vieţuiîmpreună.Divorţuldevine atuncinecesar, dinconsiderente de sănătatemintală,
emoţionalăsaufizicăasoţilorsau a copiilor. Aceastăsoluţie pare mai
puţinbazatăpeînvăţăturaspecificăBiblieişi mai degrabăpeprincipiilebiblicegenerale2.
- A treiaconcepţie:ceidinBiserica Romano-Catolică,care permit curţiibisericeştisăsăanuleze o
căsătorieişipaveazăcalearecăsătoririi3.
- A patraconcepţie: cei care concluzioneazăcăexistăbazebiblicepentrudivorţ, iarrecăsătorirea este
permisăînacestecondiţii4.
Aruncând o privireasuprapasajelorbiblice care trateazădivorţul, ne putem
daseamacăexistăbazeBiblicepentrudivorţ, dar acestapoate fi realizatdoarînanumitecondiţii.Biblia

Aceastăpoziţieesteprezentată de: J. Carl Lanez, The Divorce Mzth, Minneapolis, BethanzHause,

1

1981.
2
E.E. Jozner, A Christian Considers Divorce and Remarriage, Nashville, Broadman, 1983.
3
J.P. Zwack, Annulment: Zour Change to Remarriage within Catholic Church, New Zork,
Harper & Row, 1983.
4
Jaz A. Adams, Christian Living in the Home, New jersez, Prezbyterian and Reformed
Publishing Company, Phillipsburg, 1982, pag. 23; L. O. Richards, Remarriage: Healing Gift
from God, Waco, Texas, Word, 1981
7
(atâtVechiul Testament câtşiNoul Testament) prezintăclarcăsătoria ca o
unitatepermanentă,intimă, dintre unbărbatşi o femeie. Textulbiblic principal
dinVechiulTestament cuprivire la divorţ este înDeuteronom 24:1-4 – „Cândcinevaîşi valua
onevastăşise va însuracueaşis-arîntâmpla ca easă nu mai aibătrecereînaintea lui, pentrucă a
descoperitcevaruşinosînea, să-i scrie o carte de despărţireşi, după ce i-o va da înmână, să-i
deadrumuldin casa lui. Easăiasă de la el, săpleceşi va puteasă se măritedupă un alt
bărbat”(Deuteronom 24:1-2). Înacestpasajcuvintele „şi a găsitcevaruşinosînea” nu
implicăadulter. Soţultrebuiasă-i scriesoţiei o carte de despărţire, să i-o deaşi s-otrimită deacasă.
AcestaeraprocesuldivorţuluiînVechiulTestament.Astfel,înVechiuTestament,
divorţuleralimitatprincartea de despărţire1.

Astfel, înDeuteronom 24:1-4,întâlnimoprocedurăîntreipaşiînprocesuldivorţului,

divorţulneavândlocpână nu erauparcurşipaşiiaceştia:
- Trebuiasă existe o carte de despărţire (versetul 1).Această carte de divorţtrebuiasă fie
scrisăîntr-oformăîn care săspunăclarlucruacesta,scriereaacesteicărţilegalizadivorţul.
- Carteatrebuiasă fieînmânată (versetul 1).Celcare divorţatrebuia s-
oînmânezepersonalceleilaltepărţi.
- Persoana de care sedivorţatrebuiatrimisă de acasă (versetul 1). Rupturatrebuiafăcutăşi,
oficial, persoanadivorţatătrebiasăiasă din casă.
Cuvântuldivorţ, înVechiu Testament (Deuteronom 24; Isaia 50:1, Ieremia 3:8) înseamnă a
despărţii. Cuvântuldivorţ, înacestcaz, vine de la termenulgrecesc apos-tas-ee’-oo, care este un
cuvântcompus, însemnând: a termina cevacontinuu, a demitepecinevadintr-o funcţie.

Americanii au fostcei care au spart gheaţa,între anii 1867 şi 1906 numărul de

divorţuricrescînd de la 10.000 de divorţuripe an la 72.000. Însecolele XX și XXI, divorţul a
devenitatît de răspînditîncât nu mai surprindepenimeni o asemeneadecizie,
chiardacaimplicaţiilepsihicesuntfoarteputernice. Un studiurealizatînAngliaîn2004
aarătatcăpeprimulloc ca motiv de divorţ se situeazădetaşatrelaţiile extraconjugale, în care
bărbaţiisuntvinovaţiîn 75% dincazuri. Acestmotiv este urmat de constrîngeri familiale,
abuzpsihicşifizic, crizavîrstei a doua, dependenţa de alcool şidrogurişi, peultimulloc, dependenţa
de job. De asemenea, studiul a mai arătatcă 93% dincazurile de divorţsuntcerute de femei.

Tema divorţului puneîndiscuţie o problemăpsihologicăcentrală – familiaşimodulîn care se

adaptează la realitateasocialaactuală, la schimbările majore de pepiaţaforţei de muncă, la

VasileTalpoş, Studiuintroductiv in Legea, IstoriaşiPoeziaVechiului Testament,

1

EdituraDidacticăşiPedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.

8
dispariţia, celpuținînoraşele mari, a serviciuluiclasic, cu program, la reducereasemnificativă a
timpuluipentrufamilie. Înurmaexperienţeidinconsiliereaşipsihoterapia de cuplu,
reiesefaptulcăproblemele de cupluderivădindouamari cauze: externe (sociale)
şi interioare(psihologice). Libertatealăsatăfamilieiconduce la manifestareaautentică a ceea ce se
întîmplăîncazulcuplurilor. Mulţipacienţicuvîrste peste 30 de anirelateazăfaptulcăpărinţiilor au
rămasîmpreunapentrucăaveau 1,2,3 sau mai mulţicopii. A rămîneîmpreunăpentru copil nu
mai este o motivaţie la modă. Mentalitatea este astăzimultmodificatăfaţă de anii ‘70
sau‘80. Trecerea de la o ipostază la alta este relativdurăşigăseştemultepersoaneînsituaţia de a se
simţidepaşite de ceea ce se petreceînplanulmentalitaţii. Dispariţiafamilieiclasice a deveni-
tun fenomenîn sine extins. Confruntareadintreceledouatipare, tradiţionalşinou, conduce la
multedificultaţiinterioarecu care se confruntăfiecarepersoanăaflatăîntr-un asemeneaproces de
decizie. Dificultateaunuidivorţconstăînimpactulpe care îl are asupraconfortuluipsihologic.
Şiînproblematicadivorţului, suntrăspinditeteoriile la nivel microsocial care
practicăindividualismulmetodologic, pornescadică de la interesele,
informaţiileşistrategiileactorilorindividuali. G.Levinger (1979) oferă un model explicativ al
disrupţiei conjugale cutreidimensiuni:atractivitatea maritală, alternativeleexistenteşibarierele ce
împiedicădisoluţia. Se includefactori de naturăeconomicşiîndeosebipsihosocială
(constrîngerilereligioase, presiunearudelor, satisfacţiiatitudinaleşisimbolice).
Asumpţiacentrală a teoriei lui G.Becker (1991) este că, princăsătorie ,
indiviziiîncearcăsămaximizezevaloareabunurilorşi a comodităţilorpetimpulvieţii ce urmează ,
săobţinăbeneficii, fie direct economico-materiale, fie de alt gen (înterminologia lui,”monetare” şi
“nonmonetare”). Disrupţiamaritală are locpentrucăinformaţia (desprepartener)
afostincompletăsaupentrucă au survenitschimbărifundamentaleînvaloareaacestuia. Divorţurile au
locpreponderentînprimiiani de căsătorie, deoarece, pe de o parte, odatăcutrecereaanilor se
acumulează un capital marital specific, cum suntcopiiişiproprietaţile a cărorvaloarescade,
prindisoluţie, pentrufiecare. Teoria lui G.Becker face predicţii valide şipentruconstatareacă,
cucîtstatutulsocioeconomic e mai ridicat, cuatît rata divorţialităţii e mai mică.
Aceastaîntrucîtceisăraci nu prea au ce împărţi, pecîndceibogaţi,da.
Ambele teorii au fost confirmate,la nivelul datelor empirice, doar parţial. Aceasta şi
datorită faptului că există serioase dificultăţi în stabilirea raportului cauzal dintre variabile în
cazul divorţialităţii. De exemplu, o asociere statistică ridicată între statutul căsătorit-divorţat şi
valoarea bunurilor materiale nu spune aproape nimic despre relaţia de cauzilitate dintre ele, chiar
dacă putem controla efectul altor variabile (cum ar fi vîrsta şi şcolarizarea). Analiza
longitudinală este un pas înainte, fiindcă ne indică legăturile dintre cele două variabile la nivel
individual şi ne poate spune cînd au fost acumulate bunurile, inclusiv dacă înainte, în timpul sau
9
după căsătorie.Chiar dacă prin studii longitudinale se indentifică anterioritatea temporală faţă de
divorţ a intrării în serviciu a femeilor, se ridică întrebarea dacă nu şi-au căutat un loc de muncă
tocmai pentru că despărţirea se profila la orizont.

1.2 Premiseşicauze ale divorţialităţii.

Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul din cele mai dramatice evenimente
care intervin în viaţa cuplului, un moment fundamental de criză şi de ruptură, datorat acumulării
treptate a unor conflicte care nu şi-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a
partenerilor.

Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un „moment de răscruce” al

existenţei lor, carele afecteză resursele economice, statutul rezidenţial, proiectele de viaţă sau
stilul de viaţă şi determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu consecinţe
traumatice pentru toţi membrii familiei. În cazul famiilor ai căror parteneri au vârsta mijlocie şi
au convieţuit mai mult timp împreună divorţul poate fi resimţit, cel puţin de unul dintre ei, ca un
adevărat „seism” devastator pentru toate aspectele existenţei, în condiţiile în care viaţa personală,
dependentă în cea mai mare parte, de cea a familiei, trebuie luată de la capăt, fiind necesară.
Totodată, remodelarea principalelor obişnuinţe, deprinderi şi conduite, formate ca urmare a
influenţelor reciproce exercitate de cei doi soţi.

În mod evident, motivele de divorţ potfi extrem de diferite în raport de vârsta

partenerilor, statusul lor economic şi socioprofesional, resursele lor spirituale, experienţa şi
durata vieţii de cuplu etc. Dar în marea majoritate a cazurilor, aceste motive au la bază
resentimente puternice, conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit atât de stresante,
intolerante şi degradante, încât divorţul devineunica alternativă posibilă. Ca eveniment
familial,divorţul nu reprezintă începutul unui conflic, ci finalizarea unorconflicte manifeste şi
latente, care au erodat treptat viaţa maritală,constrângând, cel puţin pe unul dintreparteneri,să ia
o decizie definitivă în acest sens. Din acest punct de vedere, forma „clasică” a divorţului, aşa
cum este concepută ea de către sociologi, seamănă cu un veritabil „proces” desfăşurat în
următoarele etape1:

Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor, pag.270-272, adaptat după
1

Atlee Stroup, Marriage and Familz. A. Developmental Approach, New York, Appleton-Century-
Crofts, Meredith Corporation, 1996, pag. 564.

10
 a) Apariţia unor perturbări, mai multsau maiputin puternice, în viaţa cuplului din
punct de vedere al resimţirii unor insatisfacţii şi al conştientizării unor
incompatibilităţi sporite în domeniul relaţiilor afective şi al raporturilor sexuale.
Unele din aceste resentimente pot fi exagerate, mai ales atunci când sunt alimentate
de prezenţa unei terţe persoane, o legătură extraconjugală, care pare mai interesantă şi
mai „promiţătoare” din diferite puncte de vedere. Dacă această criză nu este tratată cu
înţelegere de partenera legală de cuplu, ea poate determina multiple conflicte
familiale, inclusiv disoluţia căsătoriei;
b) Existenţa unor conflicte din ce în ce mai puternice şi apariţia unor
incidente(certuri sau chiar agresiuni) care conduc, pe unul sau pe ambii parteneri, sa
menţioneze pentru prima dată posibilitatea divorţului, fără ca acesta să reprezinte,
încă, o soluţie îndelung gândită sau deliberată;
c) Compromiterea relaţiilor de cuplu, prin manifestarea deschisă a unor conduite sau
atitudini ostile şi agresive, lipsind, de această dată, orice preocupare pentru salvarea
aparenţelor.Certurile şi conflictele se desfăşoară aproapre zilnic,sub ochii rudelor
apropiate, a vecinelor şi a prietenilor, fiecare soţi încercând să blameze pecelălalt
pentru eşecul căsniciei;
d) Elaborarea unei decizii ferme în ceea ce priveşte divorţul, atât ca efect direct al
unui eveniment sau incidentresimţit ca fiind extrem de negativ ori dăunător, şi, ca
rezultat indirect, al frustrărilor şi tensiunilor acumulate în cursul timpului;
e) Traversarea unei profunde situaţii de criză acută în cadrul căreia intervine în toate
palierele vieţii familiale şi conjugale. Fiecare soţ îşi duce existenţa în mod separat de
celălalt, chiar dacă ambii parteneri convieţuiesc, încă, în aceeaşi locuinţă;
f) Intervenţia divorţului ca decizie sancţionată legal şi care urmează, de obicei, unei
îndelungată perioade de separare. Dat fiind faptul că procedurile de divorţ sunt
reglementate în mod juridic, iar instanţa admite desfacerea căsătoriei numai pe baza
unor motive argumentate, adeseori partenerul care ia primul iniţiativa de a divorţa
exagerează, amplifică sau chiar inventează aceste motive pentru a obţine o hotărîre
definitivă;
g) Existenţa unor lungi perioade de readaptare din punct de vedere al vieţii personale
şi,în multe cazuri, apariţia deciziei de reconstruire a unei noi relaţii de cuplul legal
consfinţite.

Toate aceste etape reprezintă o succesiune idealizată de la care pot să intervină o serie de abateri.
În unele cazuri , mai ales la începutul procesului, pot fi întreprinse deferite încercări de

11
reconciliere, care au mai mult sau mai puţin succes, menţionarea divorţului ca soluţie nefiind
altceva decât un mijloc de ameninţare, pentru a-l constrânge pe partener să-şimodifice atitudinile
şi conduitele. În alte cazuri, atunci când conflictele persistă şi se adâncesc, aceste încercări
repetate de conciliere nu fac altceva decât să amplifice sentimentele de frustrare şi adversitate a
soţilor.

Într-o altă tipologie a procesului de divorţialitate, efectuată pe baza studiilor din S.U.A.,
Juduth S. Wallerstein şi Sandra Blakeslee disting următoarele stadii1:

a) Stadiul acut-în cadrul căreea se manifestă extrem de puternic sentimentele deură şi

violenţă ale partenerilor, declinul cuplului şi dezorganizarea familiei. În acest stadiu,
frustările sunt exprimate deschis, partenerii se agresează reciproc, fizic şi verbal, fără a
mai ţine seama de copii, adeseori furia părinţilor revărsându-se chiar asupra acestora. Pe
de altă parte, stadiul acut coincide cuintensificarea profundă a trăirelor şi fantasmelor
sexuale ale unuia sau ambilor partener, bărbaţii sau femeile de vârsta mijlocie, mai ales,
reîntorcându-se la sentimentele perioadei adolescentine, obsedaţi fiind de necesitatea unei
vieţi sexuale libertine, eliberate de constrângerile impuse de mariaj.Teama de singurătate,
resentimentele încercate faţă de partener şi orgoliul rănit determină partenerii să
experimenteze diferite legături sexuale pasagere, adeseori cu persoane mai tinere, tocmai
pentru a demonstra lor înşişi şi partenerului că-şi menţin încă valenţele de atracţie fizică,
că au încă succes şi pot relua viaţa de la capăt, fără celălalt;
b) Stadiul de tranziţie- caracterizat de către modificarea şi destructurarea familiei, în
condiţiile adoptării de către parteneri, a unor noi roluri cu care nu sunt sau nu mai sunt
familiarizaţi şi care să le poată compensa pe cele care s-au deteriorat în cadrul grupului
familial. Partenerii, de exemplu, se pot reîntoarce la şcoală sau la facultate, pentru a-şi
completa studiile, se pot muta într-o altă locuinţă, îşi pot relua vechiile îndeletniciri şi
legături din perioada celibatatului. Viaţa personală şi socială devine mai intensă, mai
dezorganizată şi mai instabilă, rolurile familiale sunt complet bulversate.
c) Stadiul final- constând în despărţirea definitivă, sancţionată legal, şi marcat de o
reînnoire a sentimentului stabilităţii. Cuplul odată desfăcut, fiecare partener încearcă să-şi
refacăviaţa familială în mod separat, eventual în cadrul unei noi familii. În acest stadiu
sunt stabile deferite aranjamente între soţi în legătură cu sprijinul material care trebuie
acordat,în continuare, copiilor, programul de vizitare sau preluarea a acestora etc.

1
Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat după
Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and Children. A
Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.
12
 Nu există, cu alte cuvinte, numai factori cu caracter general, ci şi situaţii sau circumstanţe
particulare în viaţă, care intervin şi-şi pun amprenta asupra fiecărui caz în parte. Dincolo de
aceşti factori generali sau circumstanţe particulare, pot interveni alte elemente, cum sunt:

a) Influenţele externe exercitate de rude, prieteni sau alte persoane terţe;

b) Luarea în consideraţie a consecinţelor şi efectelor posibile determinate de situaţia de
divorţ;
c) Intervenţia orgoliului personal ca factor principal în susţinerea deciziei de a divorţa, în
pofida conştientizării consecinţelor negative implicate de un asemenea act;
d) Posibiliatea de contractare, de către unul sau altul dintre parteneri, a unor boli cronice sau
tulburări psihice, care afectează convieţuirea comună.

Există, parteneri de cuplu pentru care orice raţionament utilitar cedează loc imperativului
dea divorţa, indiferent de consecinţe,deoarece speră că, prin intermediul divorţului, situaţia lor şi
a copiilorse va îmbunătăţi considerabil. Numai investigaţii de mare complexitate pot ajunge la
date ferme, cuplându-se metodele cantitative cu cele calitative.

Factorii şi variabilile mai specifice ar putea fi grupate în trei mari clase:

1. Variabilele de ordin premarital, dintre care semnificativă în divorţialitate este
şcolaritatea. Studiile au arătat că şcolaritatea sensibil egală a soţilor descreşte disoluţia
maritală. În ceea ce priveşte gradul de şcolaritate a femeilor, există o legătura nonliniară
între şcolaritate şi divorţ: soţiile cu studii superioare divorţează în mai mare măsură decât
celelalte, dar în acelaşi timp, cel puţin în SUA, şi soţiile care nu au reuşit să termine un
anumit nivel şcolar au, de asemenea, o probalitate de divorţ mai mare (Thorton, 1978).
La păturile sărace, destrămarea famiilor este practic mai mare decât numărul divorţurilor
pentru că şi abandonul marital e mai crescut. Pe lîngă explicţia lui G.Becker (1991), se mai
invocă faptul că cei din clasele de mijloc şi superioare se căsătoresc mai tîrziu, fiind centraţi
pe şcoală şi carieră; ei nu se confruntă nici cu dificultăţile materiale de zi cu zi , care la cei
săraci sunt o serioasă sursă de tensiune familială. Pentru divorţialitate contează însă extrem
de mult statutul social al părinţilor şi mediul deprovinienţă. Şi cercetările de la noi din ţară au
relevat că, la o instrucţie egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provinienţă produce
instabilitate maritală(Mihăilescu, 1983 ;Bejan, Buruiană, 1989).
Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probalitatea de divorţ este mai mare.
Aceasta s-ar explica prin următoarele : dacă s-au căsătorit de timpuriu,înseamnă că au
întrerupt şcoala; lipsa de maturitate şi de informaţii suficiente despre celălalt; capitalul

13
 material adus în căsnicie este mai mic. G. Becker crede că motivul principal este acela că ,
divorţând la o vîrstă tînără probalitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.
Rasa şi etnia conteză în sensul că, la scara statistică, există tendinţa ca mariajele
interetnice să fie mai puţin stabile. În general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii
conjugali este mai mare, cu atât şi şansele de despărţire sunt sporite.
Cu privire la religie, în SUA, cea mai mare rată a divorţurilor o au protestanţii, urmând
descrescător catolicii şi evreii. O corelaţie puternică există între fregventarea serviciilor
religioase şi divorţ: dintre bărbaţii albi, cei care nu fregventează aceste servicii divorţează de
trei ori mai mult decât cei care o fac cel puţin o dată pe lună (Brzjak, Soroka, 2001).
2. Cercetările concrete care au urmărit efectul variabilelor de investiţie s-au concentrat în
jurul capitalului domestic (locuinţă, bunuri ), copii şi investiţii de ordin psihologic.
Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamentalhotărîrea dea divorţasau nu.
Constituind un capital marital specific, a cărui valoare scade prin despărţire, copiii
favorizează stabilitatea cuplului. Unele datele investigate empirice confirmă însă şi
celălalt efect alprezenţei copiilor, şi anume scăderea calităţii vieţii de familie, mai ales
cînd sunt copii-problemă (Waite et al., 1985).
Cuplurile ce nu au divorţat auo proprietate comună mult mai valoroasă decât cea a cuplurilor
care s-au despărţit. Probabilcă întrepretarea lui G. Becker(1991) cădacăai investit mai mult, te
desparţi maigreueste principala explicaţie. El arată, de astfel, că partenerii curisc de despărţire
nici nu investesc prea mult în căsnicie.
Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, sentimente, grija faţă de ceilalţi membri ai
familiei etc. ) au mecanisme şi efecte asemănătoare investiţiilor economico-monetare:
angajându-se mai mult intelectualşi emoţional, te costă mai mult despărţirea; atuncicând percepi
însă neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură, nu te angajezi psihic în mare măsură.
Se pare că variabila independentă importantă pentru mărirea investiţiilor psihologice este
atitudinea faţă de divorţ. Dacă ea este restrictă, atunci investiţiile vor fi mari. Astfel, atitudinea
faţă de divorţ contează atât direct –cei cu atitudine negativă vor divorţa mai greu-, cât şi indirect,
prin efectul ei asupra investiţiilor materiale şi psiohologice. La rândul ei, respectiva atitudine este
puternic corelată cu religia şi socializarea.
3. Factorii pieţii (forţei de muncă şi maritale), reflectaţi în primul rînd în statutul
socioeconomic al soţilor, reprezintă o clasă importantă de variabile în înţelegerea
divorţialităţii. Numeroase studiiarată că divorţul are o mare incidenţă în cazul cuplurilor
unde soţia este angajată în muncă. Determinaţiile sunt multiple şi aici: independenţa dată
decîştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot afecta
nivelul de satisfacţie al soţului.
14
 Referitor la statutul socioeconomic al soţului, studiile indică faptul că nu atât nivelul absolut
al acestui statut afectează divorţul, cât mai ales schimbările lui rapide. Cuplurile în care soţul
devine pentru o perioadamai lungă şomer sau în care soţul câştigă în mod neaşteptat mai puţin
sau mai mult decât de obicei sunt semnificativ mai dispuse la divorţ. Câştigînd mai bine şi având
un prestigiu social mai mare, valoarea bărbatului creşte pe piaţa maritală, ceea ce incintă la
divorţ.

În mai multe ţări, de exemplu, adulterul (infidelitatea conjugală) este privit(ă) atât ca motiv,
cât şi ca temei legal pentru desfacerea căsătoriei. Dar în foarte multe cazuri, acest motiv are la
bază acuzaţii subective, depoziţii false sau declaraţii de convenienţă, care nu coincid cu realiatea.
Singură, instanţa are latitudinea interpretării temeiurilor legale pentru desfacerea unei căsătorii.

15
 CAPITOLUL I

Consecințe generate de fenomenul de divorț.

2.1Efectele personale și sociale ale divorțului.

Ca orice sistem aflat în disoluţie, familia dezorganizată prin divorţ implică incapacitatea
de exercitare a unor funcţii fundamentale şi eşecul îndeplinirii anumitor roluri. Dezorganizarea
structurală a familiei ia o varietate de forme ( deces, abandon, separarea de fapt etc.) din care
divorţul legal pare cea mai radicală, dar şi cea mai traumatizată pentru parteneri şi copii.
Despărţirea temporară sau mai îndelungată de rolurile din cadrul familiei dă naştere unei situaţii
de criză în cursul căreia sunt dezlănţuite pasiuni şi sentimente extrem de furtunoase. Însuşi
divorţul ca decizie luată în urma acordului între cei doi parteneriprovoacă numeroase traumeşi
suferinţe. Amestecul de ură, gelozie şi suferinţă, blamarea, umilirea şi chiar maltratarea
partenerului, împreună cu „dezangajarea” de roluri familiale şi parientale caracterizează aproape
fiecare caz de divorţ, cu efecte dintre cele mai nocive asupra membrilor fostei familii.

Cele mai importante efecte ale unei situaţii de criză divorţială sunt următoarele1:

a) Diminuarea şi obturarea crescândă a contribuţiilor grupului familial la viaţa

colectivităţii,acompaniate de scăderea drastică a creativităţii personale a membrilor;
b) Micşorarea randamentului profesional şi ignorarea conduitei morale,împreună cu
restrângerea relaţiilor dintre membrii familiei şi neglijarea datoriilor de părinte;
c) Manifestarea unor tulburări afective şi caracteriale, denaturarea unor stări şi
sentimente, care influenţează personalitatea soţilor şi a copiilor;
d) Instaurarea unui climat tensionat, lipsit de valenţă educative pozitive, care permite
copiilor o libertate complet nesupravegheată şi ancorarea lor în grupurile stradale.

Cercetările efectuate asupra familiilor aflate în asemenea stări de criză demonstreză că

divorţul este asociat, în majoritatea cazurilor, cu diminuarea şi chiar ignorarea sarcinilor şi
responsabilităţilor parentale în toate domeniile care privesc creşterea şi educaţia copiilor:
controlul anturajului, supravegerea performanţei şcolare şi a modului de petrecere a timpului
liber, îngrijirea fizică, suportul material etc. Eşecul grupului familial este echivalent , de fapt, cu
eşecul procesul de socializare a copiilor,care, în absenţa unuia sau altuia dintre parteneri,se va
indentifica numai cu un singur model parental, asimilând,în felul acesta, orindentitate de sex,

Dan Baciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii şi Familia, Bucureşti, Edit.
1

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pag. 150-152

16
adeseori eronată. Existenţa conflictelor şi tensiunile permanente, ignorarea sarcinilor primare
alefamiliei şi dezangajarea părinţilor de rolurile parentale pot marca profund personalitatea
copilului, determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurităţii şi abandonului.

Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii în căsnicie - iar
aceştea rămân cu mama – şi dacă nu se produce recăsătoria, atunci costurile psihologice sunt
mai mari pentru bărbaţi,iar cele materiale pentru femei. Bărbaţii suferă – e vorba desigur, de cei
cu un minimsimţ moral – pentru că nu mai sunt lângă copii, se îngrijorează de situaţia acestora,
rămaşi practic fără tată , sau cu tatăvitrig. Mama cu copil are o situaţie materială mult mai grea
comparativ cu familiile complete sau cu femeile(de aceaşivârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau
fără copii. Femeile rămase singure cu copii decad economic din următoarele motive 1(Strong,
DeVault, Sazad, 1998):

a) Capacitatea de câştig mai mică, determinată la rândul ei, pe de o parte, de faptul că

în timpul căsniciei a fost total sau parţial ieşită din câmpul muncii, iar pe de altă
parte, deoarece fiind singură cu copiii, trebuie să se ocupe de aceştia;
b) Lipsa suportului din partea fostului soţ, mulţi dintre aceştia neplătind nici
întreţinerea pentru ea (alimony) şi nici pensia pentru copii;
c) Ajutor neîndestulat din partea statului, asocietăţii în ansamblu. În toate ţările,
femeile divorţate ce au copii sunt dezavantajate economic diferit şi în funcţie de etnie.

Divorţulprincomplexitatea sa antreneazămodificări majore la

nivelultuturorfuncţiilorfamiliei. Funcţiileeconomice, de solidaritate, de socializarecunosc o
destructuraresau, încazulcuplurilorcucopii, o redimensionare de cele mai multeorinegativă.
Divorţul are ca efectpierdereafuncţieipsiho-afective a familiei,
stabilireasauruperearelaţiilorformaleşiinformale ale partenerilor.2

Încazuldivorţuluiresponsabilităţile paterne suntpreluate de părintelecăruia i s-a

încredinţatminorul.

Există mai multe variante pentrurestructurareafamiliei:

 nouăpersoană vine înfamiliepreluândîndatoririlepartenerului absent.

 nouăpersoanăintrăînfamiliepreluândrolurile conjugale dar nu şipecele parentale.

Petru Iliuţ, Sociologia şi antropologia familiei, pag. 181-182.

1

2
Maria Voinea, Psihosociologiafamiliei, EdituraUniversităţiidin Bucureşti, 1996, Bucureşti,
pagina 67

17
  nouăpersoanăintrăînfamilierealizând o parte dinrolurile de partenerfără a participa
ca soţ.

Divorţul are de multeoriefectenegativeasupraminoruluiafectândechilibrulpsihic

alacestuia. Securitateaafectivă a minorului este gravafectată, fapt ce se poateconcretizaînconduite
specificebazatepehipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţeşcolarescăzutesau acte
devianteşidelignvente. Influenţeazănegativsocializareamorală a copiilorşiduce la
apariţiaunordeprinderideviante. Aparaltitudinile de respingeresauagresiunefaţă
decăsătoriemanifestate de cei care provin dincupluridivorţate.″Putemapreciacădivorţulparental
provoacă o slăbire a relaţiilordintrepărinteleplecatşiurmaş, menţinut de cele maimulteori la
situaţiaunuipărintesimbolic-mamăsautată- la care copilul se
poateraportapentruidentificareaoriginii sale.″1
Un aspect foarte important şidelicat al
desfaceriicăsătorieiprindivorţîlconstituieefecteleasuprafoştilorsoţişiasupracopiilorrezultaţidincăsă
torie. Acestea sunt2:
1. Urmăriimediate (directe):
 Psihotraumatizareapartenerilor ca rezultat al neînţelegerilorconjugaleşi
“divulgării” publiceaunor aspect ale vieţii lor conjugale;
 Psihotraumatizareacopiilor;
 Îndepărtareaafectivă a copiilor deunuldintrepărinţiisauchiar de amândoi;
 Separarea de unelebunuricomune care aveau o anumitărezonanţăemoţional-
afectivăpentruparteneri.
2. Urmări indirect:
 Comportamentul deviant al copiilor;
 Agresiunefaţă de partenerul de sex opus şifaţă de viaţa de familie;
 Cazul “părinţilormultipli” cuocaziaunordivorţurirepetatecândcopilulpoate fi
crescutşieducat de mai mulţi “taţi” sau maimulte “mame”;
 Instalareatendinţei de a divorţa a unorcopiicânddevinadulţişi se căsătoresc.

O altăsituaţie de instabilitate familial, maieste sub aspectulcreşteriişieducăriicopiilor, esteaceea a

familiilor cu deficit de structură. Decesulunuidintresoţi, divorţul, abandonul,

1
Maria Voinea, Psihosociologiafamiliei, EdituraUniversităţiidin Bucureşti, 1996, Bucureşti,
pagina 71.
Stelian Scaunaş, Sociologia familiei, pag.126-127
2

18
refuzulsauimposibilitatea de a aveacopii, concubinajulcreeazăfamilii incomplete din punct de
vedere al structurii lor. Astfel, ca urmare a împrejurărilorarătate, putemîntîlni:

 Cuplufărăcopii;
 Mamăcu copildincăsătoriesaudinafaracăsătoriei;
 Tatăcu copil dincăsătoriesaudinafaracăsătoriei;
 Copiifărăpărinţi.

Reconstituirea unor familii din văduvi sau divorţaţi, de asemenea, poate duce la crearea
unui climat nefavorabil copiilor, dar poate duce şi la crearea unor medii corecte sub aspect
educativ.

Dezorganizarea familiei nu duce în mod automat şi obligatoriu la devierea

comportamentului copilului, la manifestări antisociale ale minorilor. Familiile dezorganizate
în sine nu sunt neaparat criminogene, chiar dacă mai mult de jumătate din actualii delincvenţi
provin din asemenea familii. Nu orice familie dezorganizată aduce după sine în mod automat
delincvenţa copiilor.1 De regulă, trebuie să intervină şi alţi factori negativi extrafamiliali.

Dacă din punct de vedere personal, divorţul este un eveniment traumatic, experimentat
individual de toţi membrii familiei,din punct de vedere familial el este un fel de imagine
răsturnată şi distorsionată a „beneficiilor” căsătoriei, iar din punct de vedere social este un
fenomen cu numeroase implicaţii economice şi spirituale.

2.2 Efectele divorţului asupra copiilor.

Este universal cunoscut faptul ca în faţa divorţului copiii reacţioneaza diferit, de obicei
leeste foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se despart.

În trecut se considera că cuplurile cu căsătorii nefericite trebuie să ramînă împreună de

dragul copiilor, în vreme ce în prezent multă lume crede că este mai bine pentru copii dacă
părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

Multe societăţi considerau că sarcina deciziei pentru căsătorie este prea dificilă pentru
tineri, astfel încît parinţii şi familia de apartenenţă, de multe ori cu ajutorul unor intermediari,
făceau alegerea pentru ei. Astăzi , în societatea modernă, nimeni nu mai consimte să lase părinţii
să facă alegerea viitorului soţ, mai mult chiar, orice „calcul” în această problemă este considerat

M. Voinea, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993, pag. 84

1

19
blamabil. „Raţiunile” tradiţionale pentru căsătorie nu mai exercită forţa de odinioară. Familia
modernă aşează în primplan aşa valori ca intimitate, afecţiune şi realizarea drepturilor maritale
egale în satisfacerea sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi participarea în comun la
asigurarea materiala a familiei.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-
adevăr, anume copiii fac famiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorţează dacă
mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămîna unite „ de dragul
celor mici ”.

Dar ce se întîmplă şi cum acceptă copiii divorţul părinţilor? Puţini dintre aceşti copii vor
să accepte divorţul ca un răspuns la problemele şi relaţiile tensionate dintre părinţii lor. Pentru
adulţi este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de separare sau divorţ.
Părinţii pot evita discutarea decizilor lor cu copiii, căci ei înşişi sunt atît de nervoşi şi de confuzi.
Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar ca acesta să
depăşeasca multiplele probleme declanşate de divorţ.

Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evoluţie şi ritm de dezvoltare. Câteva

elemente generale: dupa 10 ani, copilul intra în prepubertate, caracterizată ca fiind o perioadă
intensa de creştere saturală mai ales, dar şi de dezvoltare a caracteristicilor sexuale. Poate aparea
o anumita iritabilitate în comportament, o alternare a stărilor de voioşie şi exuberanta cu cele de
indispoziţie şi oboseala. Apar tot felul de cerinţe, atât din partea familiei, cât şi din cea a şcolii,
din ce în ce mai formulate, care-l solicita pe copil şi la care învaţa, în timp, să se adapteze.Viaţa
interioara este intensa şi bogată. Copilul are nevoie să comunice ce
simteşisăaibaîncredereîncapacitatea sa de a crea,înpropriile sale abilitaţi. Pefondulcomparaţieitot
mai acerbe cucolegii pot apareasentimente de inferioritate care îi inhiba
naturalulcomportamentului. Copilul devine mai independentşicauta să se integrezeîngrupul de
copii de vârsta lui. Acestgrup este important îndezvoltareaidentităţiicopilului, a
atitudinilorşivalorilorpe care le adopta. Durerea,
nelinişteaşiconflictuldintreparinţiîncazulunuidivorţsuntresimţiteşi de celmic. Acesteaaparmult
mai devreme; de fapt, toatăperioada care anticipă o astfel de decizie de aceasta situaţia sa
continue. 

Efectele divorţului asupra copiilor variază în funcţie de vîrsta copilului, maturitatea lui
intelectuală şi emoţională, capacitatea de a accepta divorţul părinţilor, de a face faţă durerii şi
pierderii suferite, de timpul petrecutcu cei doi părinţi, de reacţia părinţilor înşişi şi de reacţia
prietenilor din grupul de şcoală sau de joacă. Reacţiile copiilor în faţa pierderii cauzate de
20
divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vîrstă. Astfel,preşcolarii între 2 ani şi jumătate şi
6 ani adesea manifestă, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plîng, nu
vor să respecte regimul de alimentare şi odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi
copii, ei sunt cuprinşi de sentimentul de culpă, considerîndu-se vinovaţi de divorţul părinţilor.
Copiii de vîrsta între 6 şi 12 ani sunt supuşi uneiputernice presiuni psihice, avînd sentimente
negative faţă de unul sau ambii părinţi și manifestîndu-şi furia şi dezacordul faţă de ceea ce se
întîmplă prin comportament rău, precum:negativism, minciună, furt; aceşti copii sunt marcaţi de
diferitetulburări somatice ( dureri de cap, dureri destomac). Adolescenţii între 13 şi 15 ani simt
mînie, depresie, vină şi disperare, devin îngrijoraţi de situaţia materială pe viitor, încep viaţa
sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la divorţul părinţilor săi.

Copiii sunt afectaţi de divorţul părinţilor chiar şi în cazul dacă nu auo reprezentare conceptuală
despre relaţiile întrerupte între părinţi. Lipsa tatălui în familie afost corelată cu comportamenul
deviant al copilului şi cu tulburări de comportament, precum şi cu tulburări în viaţa sexuală.

Fără îndoială, absenţa tatălui reprezintă un factor în funcţie de care putem explica diferite
tulburări de comportamental copiilor. Însă acesta , fiind corelat cu alţi factori, cum ar fi factorii
psiho-sociali şi economici, afectează şi mai puternic capacitatea copilului de a se adapăta la
situaţia creată. Iată căteva aspecte ale modului în care eiconştientizează acest fenomen:

 Copiii cunosc efectereale ale divorţului. În timpul procesului de adaptare la noua

situaţie generată de divorţ copiii nu au încredere în viitor, se simnt vinovaţi de ceea ce s-a
întîmplat în familie, obosiţi, au dificultaţi în concentrare şi pot înregistra scăderea reuşitei
şcolare. Cei mai mulţi copii încep să înţeleagă realitatea divorţului la sfîrşitul primului an
de sepărareaa părinţilor. Abia pesteun an şi jumştate unii se situeazăla o anumită distanţă
faţă de conflictele parentale.
 Pierderea este una dintre cele mai dificile problemecu care se confruntă copilul. Ea
înseamnă: pierderea părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea unei tradiţii familialeşi
a ritmului vieţii familiale, pierderi la nivel emoţional şi fizic.
 În cele maidese cazuri separarea şi divorţul părinţilor nu sunt acceptate de către
copii, deoarece ei contiunuă să spere la reîntregirea familiei, la refacerea cuplului
parental şi la restabilirea echilibrului familial, chiar dacă cei doi părinţi s-au recăsătorit.
 Mulţi copii şitineri, care s-au adaptat situaţiei de divorţ, nu vor să repete experienţa
părinţilor lor. Foarte mulţi se îndoiesc de posibilitatea „recuperării” dragostei pierdute
în copilărie printr-o viitoare relaţie intimă personală.

21
 Pierderea contactului dintre copil şi unul din din părinţi adesea înrăutăţeşte contactele şi
cu alte rude, spre exemplu – cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante în
viaţa unui copil. Există dovezi că menţinerea relaţiilor bune între părinţii divorţaţi mai
degrabă ajută decît împedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi. Deseori însă părinţii
recăsătoriţi tind să rupă definitiv relaţiile cu partenerii anteriori, considerînd că ele pot
menţine stabilitatea noii familii.

Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările conştiente
sau inconştienteale copilului de a-şi reuni din nou părinţii, chiar dacă el este conştient de
faptul că va suferi şi mai mult în acest caz. E ştiut că un copil bolnav abate atenţia pătinţilor
de la problemele căsniciei, deoarece îi uneşte grija faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi uni
părinţii, copilul deseori doreşte să rămînă bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni
conflictul marital poate să reapară. Copiii între 6 şi 9 ani au probabilitatea mai mare de a
forma o alianţă protectoare cu părintele pe care ei îl percep ca fiind mai vulnerabil şi mai
suferind. Ei sunt în stare să sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cît mai mult pe
acest părinte.

În societăţile tradiţionale existătendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt

despărţiţi. În societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu contează. Există însă o
serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex şi formarea unor atitudini
faţă de familie şi muncă.

Investigarea maiîndeaproape a efectelor divorţului asupra copilului a nuanţat imaginea

populară tipică asupra fenomenului, care enunţă „bieţii copii cu părinţi divorţaţi”,
înţeligând prin aceasta că aproape automat, prin divorţ, copiii suferă. În acest caz sunt
concludente cinci constatări principale1:

1. Dacă după divorţ copilul continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, în speţă cu

tatăl, diferenţele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparaţie
cu familiile biparentale. Este de reţinut însăcă interacţiunea trebuie să fie sistematică
şi pozitivă. Sistematică adica des şi regulat, pozitivă, în sensul că tatăl, păstrîndu-şi
autoritatea rezonabilă, trebuie săfie cald şi înţelegător, să nu-l dădăcească tot timpul
sau să-l „monteze” împotriva mamei sau a tatălui vitreg.
2. Studiile au arătat că stima de sine (self-esteem) a copilului este afectată mai mult
(negativ) la familiile cu conflicte decât lacele monoparentale. Însă şi şi alte
comportamente ale sinelui şi personalităţii sunt negativizate mai pronunţat în familiile

Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-184

1

22
 cu tensiuni majore decât decât în cele monoparentale. Când la neînţelegerilegrave din
cuplu se adaugăabandonul, abuzul, uneori sexual, faţă de copii sau dereglările
mentale , apare limpede pericolul pentru sănătatea fizică şi psihică a copiilor. Pe drept
cuvânt , se consideră că mediul cel mai proprice al dezvoltării tinerilor fiinţe umane
este familia intactă fericită sau, oricum, cu o bună întelegere matrimonială, iar cel mai
nepotrivit, familiile ce au probleme. Familia monoparentală este undeva la mijloc, şi
pentruca ea să funcţioneze bine, cheia este lipsa conflictelor între părinţii divorţaţi.
3. Comportamentul social(antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt
afectate radical de lipsa unui părinte, în particular al tatălui. Dacă facem o comparaţie
brută între copiii biparentali şi monoparentali, rezultă că ultimii au performanţe
şcolare mai slabe, în cazul lor existând mai multe situaţii de devianţă.
4. Impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde (wallerstein, Kelly, 1980) în
principal de : gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat ,sănătatea
mintală a părinţilor, densitatea, reţelei sociale a actualei familii a copilului şi vârsta pe
care a avut-o copilul la divorţ. Vârsta copilului la divorţul părinţilor pare să fie cel
mai relevant factor ce îi influenţează reacţiile la acest eveniment.

Preadolescenţii au tendinţa de a-şi blama tatăl că a părăsit familia sau pe mamă că l-a
făcut să plece. Nu de puţine ori, ei se autoblamează,considerând că tatăl a plecat din cauza lor,că
au fost răi şi n-au ascultat. Copiii sunt îngrijoraţi de ceea ce se va întîmpla cu ei, dacă îşi vor mai
vedea bunicii şi alte rude când părintele nu mai este cu ei, dacă trebuie să-şi schimbe şcoala şi
locuinţa etc.

Adolescenţii nu îşi asumă în aceaşi măsură vina,condamnând mai degrabă nedeferenţiat,

pentru că părinţii le-au stricat în acest fel viaţa. Eisunt foarte sensibili la problemele noii legături
de dragoste apărinţilor şi, desigur, fiindu-i şi mai transparent, cu precădere a celui cu care stă.

5. Ca trăire şi cogniţie, pentru mulţi copii divorţul înseamnă o eliberare. Totuşi, în cazul
imensei majorităţi – chiar atunci când din exterior pare spre binele copilului-,
realitatea divorţului este însuşi ca una amară şi pare să-şi lase amprenta în sufletul şi
mintea indivizilor pentru toată viaţa.

Sociologulenglez Anthony Giddens1face observaţie pertinentă că atare concluzii trebuie

privite cu prudenţă, mai ales dacă vrem să le aplicăm la situaţia din zilele noastre, în care
atitudinea faţă de divorţ a devenit mult mai îngăduitoare. Deasemenea ,s-a îmbunătăţit
substanţial grija socială faţă de familiile divorţate, existând dovezi că acolo unde aceasta – în

Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.

1

23
particular asistenţa socială- este bine organizată, e vorba de Peninsula Scandinavă, consecinţele
divorţului şi ale separării sunt mult diminuate.

Cele mai multe dintre cercetările referitoare la consecinţele divorţului asupra copiilor din
„cămine” şi „destrămate” şi au căutat diferenţe statistice între cele două grupuri. Nu trebuie să ne
surprindă prea mult că rezultatele acestor studii nu au fost concludente pentru că există tot atât
de multă variaţie în interiorul celor două grupuri ca şiîntre ele. Despărţirea poate avea loc în
diferite feluri , fie printr-o criză bruscă, fie ca parte a unui îndelungat proces de plecări şi
reveniri, aşa încât momentul în care sunt măsurate reacţiile copiilor trebuie să fie corelat cu scala
de timp a sepărării sau divorţului1.

Eforturile copiilor de a-şi ascunde sentimentele pot să se combine cu inabilitatea

părinţilor de a da explicaţii, ridicând un zid de tăcere în jurul părintelui care apărăsit casa. Cu
câtdurează mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma.

Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.

1

24
 Bibliografie :

1. Anthony Giddens, Sociologie, 2000, pag. 166-168.

2. Lisa Parkinson,Separarea, divorţul şi familia, Bucureşti, 1993, pag.58-59.
3. M. Voinea, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993, pag. 84
4. Petru Iliuţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, pag. 182-184

5. Dan Baciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenţii şi Familia, Bucureşti, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pag. 150-152
6. Maria Voinea, Psihosociologiafamiliei, EdituraUniversităţiidin Bucureşti, 1996,
Bucureşti, pagina 71.
7. Stelian Scaunaş, Sociologia familiei, pag.126-127
8. Sorin M.Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor,pag. 273-275, adaptat
după Judith S. Wallerstein and Sandra Blakeslee, Second Chances. Men, Women and
Children. A Decade after Divorce, New Zork, Ticknor and Fields, 1989, pag. 8-10.

9. Vasile Talpoş, Studiu introductiv in Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 171.

10. Asistenţa social în perioada de tranziţie, problem şi modalităţi de soluţionare, Chişinău,

2000, “Cosencinţele divorţului asupra copiilor”, Angela Miron şi Maria Bulgaru

25